Ecranare

Ecranarea reprezintă sustragerea unei porţiuni din spaţiu acţiunii

câmpului electric, magnetic sau electromagnetic. Ecranarea

electrostatică se obţine cu ajutorul unui înveliş metalic format din foi,

plase sau reţele de conductoare sub formă de colivie (cuşca lui

Faraday). O suprafaţă metalică închisă, aflată într-un câmp electric,

constituie o suprafaţă echipotenţială (cu potenţialul egal cu al

pământului dacă ecranul este pus la pământ); în interiorul suprafeţei

conductoare, intensitatea câmpului electric este nulă. Ecranarea

electrostatică se aplică frecvent în laboratoarele de încercări de înaltă

tensiune.

Ecranarea magnetică se obţine cu ajutorul unui înveliş metalic

feromagnetic de permeabilitate mare (de exemplu, fier moale), în care

liniile unui câmp exterior sunt refractate. Închizându-se practic numai

prin pereţii ecranului, dacă grosimea acestora este suficientă. Acest tip

de ecranare, spre deosebire de ecranarea electrostatică, nu este completă;

efectul de ecranare este cu atât mai bun cu cât este mai mare grosimea

pereţilor şi permeabilitatea magnetică a materialului. Este eficientă şi la

câmpuri magnetice variabile de frecvenţă joasă şi se aplică la scoaterea

instrumentelor de măsură de tablou de sub acţiunea câmpurilor

magnetice invecinate, care ar putea cauza erori de măsurare.

Ecranarea electromagnetică se bazează pe amortizarea undelor

electromagnetice la pătrunderea în medii conductoare, datorită apariţiei

curenţilor turbionari. La frecvenţe mari se pot utiliza ecrane

neferomagnetice (de exemplu, tabla de cupru). Ecranarea este eficientă

dacă grosimea ecranului este mare faţă de adâncimea de pătrundere a

câmpului electromagnetic în conductorul respectiv. Se aplică la unele

instalaţii şi cuptoare de inducţie de înaltă frecvenţă.