ECOSISTEMUL LACULULUI VICTORIA

Obiect de studiu realizat de Drob Anamaria Gr. MD 32 Constanta 2011

INTRODUCERE

 Primele informaţii despe Lacul Victoria au provenit de la negustorii arabi de sclavi sub

denumirea de Ukerewe.

Lacul a fost descoperit de cercetătorul englez John Hanning Speke în anul 1858 care numeşte lacul după numele reginei Angliei de atunci , regina Victoria . Tot el a găsit Nilul Alb , care se scurge din lac şi care este unul dintre izvoarele celui mai mare fluviu al Africii . Până în acel moment , cunoştintele europenilor despre teritoriile situate dincolo de coastele estice ale Africii nu erau cu mult mai bogate decât informaţiile consemnate de Ptolemeu , geograful grec al Antichităţii . Înainte de descoperirile lui Speke , relatările exploratorilor izvoarelor Nilului vorbeau despre triburi de canibali şi despre maniferele de dimensiuni monstruoase care ar fi trăit aici .

Aceste poveşti au fost tratate de contemporani cu o suspiciune la fel de mare ca cea rezervată relatărilor despre triburile de pigmei de pe malurile lacului uriaş . La începutul secolul XIX , numeroşi geografi de renume au refuzat să dea crezare celor doi misionari germani , care povesteau cu încântare despre muntele acoperit de zăpadă din mijlocul savanei arse de soare (aceştia se refereau fără îndoială la Kilimanjaro). Descoperirile lui Speke au fost întâmpinate cu o reacţie la fel de plină de dispreţ . De abia după moartea sa , ziaristul şi exploratorul american Henry Morton Stanley a confirmat existenţa uriaşului lac din Africa în anul 1875 . Stanley a ajuns pe malurile Lacului Victoria la 27 februarie 1875 şi a explorat lacul , pe care l-a înconjurat cu barca în 48 de zile . Formându-se din Lacul Victoria , Nilul este în acest loc doar un "izvor“ , a cărui lăţime nu depăşeşte o sută de metri .

Lacul Victoria denumit şi Victoria Nyanza mai demult având numele de Lacul Ukerwe este situat în Africa de est in Tanzania , Uganda si Kenya . Lacul se afla la o altitudine de 1.113 de metri deasupra nivelului mării si este cel mai mare lac de pe continentul african ca suprafaţă . Lacul Victoria este un lac tânăr din punct de vedere geologic , având o vârstă sub un milion de ani.

În urmă cu 14.700 de ani a secat complet , cu toate că este un lac relativ tânăr are o floră şi faună foarte bogată . Clima este subecuatoriala umedă . Temperatura medie este de +26°C vara si de +24°C iarna . Cantitatea anuală medie de precipitaţii este de 1.500 mm . Sezonul ploios durează din martie până în mai şi din noiembrie până în decembrie .

Cu suprafaţa lui de 68.870 km² este lacul african cel mai mare şi pe glob fiind pe locul trei ca întindere , având suprafaţa statului Irlanda. Volumul apelor lacului de acumulare se cifrează la 204.800.000.000 m³, iar volulmul total al lacului fiind de 2.760 km³ . În anul 1954 prin construirea barajului Owen Falls langa localitatea Jinja pe malul fluviului Nilului Alb in Uganda , s-a mărit suprafata lacului , lacul de acumulare fiind numit "Victoria Reservoir“ . Oglinda apei atinge nivelul de 1.134 m peste nivelul marii . Uganda in anul 2002 a construit înca un baraj crescând suprafaţa lacului care atinge suprafaţa care o avea acum 80 de ani .

Împrejurimile Lacului Victoria sunt în cea mai mare parte alcatuite din mlaştini , care nu permit accesul pe malurile sale . Datorită acestui fapt , natura şi-a păstrat mult timp frumuseţea virgină . Apele calde ale Lacului Victoria sunt un mediu ideal de viaţă pentru peşti . Dar lacul este şi sursa unui virus care cauzează o periculoasă tropicală infecţioasă . Pe langă hipopotam sunt 550 de soiuri de peşte , în comparaţie cu Europa unde trăiesc numai 200 de soiuri de peşte de apă dulce . Între aceste soiuri , bibanul colorat a atras atenţia în mod deosebit biologilor . Din interese economice însă s-a facut o greseală declanşând un dezastru ecologic prin aducerea bibanului de Nil in anul 1960 care a început să se înmulţească rapid distrugând populaţia bibanului colorat . La aceasta se adaugă depunerile de gunoi de pe malurile lacului care duc la inrăutăţirea calităţii apei . Aceasta a determinat Global Nature Fund în anul 2005 să declare lacul ca un lac ameninţat din punct de vedere ecologic .

Afluenţi : Kagera , Katonga , Simiyu , Grumetti , Mara , Nzoia

Insule : Mfangono , Ssese , Rusinga , Ukerewe , Ukara , Rubondo

CAPITOLUL I

 

ECOTURISMUL – NOŢIUNI TEORETICE

 

1.1 Ecosistemul. Concept. Definire.

Ecoturism , turism responsabil , turismul junglă şi dezvoltarea durabilă au devenit predominante concepte de la sfârşitul anilor 1980 , experimentand poate cea mai rapidă creştere din toate subsectoarele din industria turismului .

Popularitatea reprezintă o schimbare în percepţia turistica , creşterea gradului de conştientizare a mediului , precum şi o dorinţă de a explora medii naturale . Aceste modificări au devenit la fel de mult o declaraţie care să reiasă o identitate socială , rafinament de învăţământ , precum şi venitul disponibil .

Ecoturism este o formă de turism care implică deplasări la calm şi nepoluate a zonelor naturale .

Ecoturismul este o formă de turism în care principala motivaţie a turistului este observarea şi aprecierea naturii şi a tradiţiilor locale legate de natură şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

• conservarea şi protejarea naturii

• folosirea resurselor umane locale

• caracter educativ , respect pentru natură – conştientizarea turiştilor şi a comunităţilor locale

• impactul negativ minim asupra mediului natural şi socio - cultural (definiţia consacrată a Organizaţiei Mondiale a Turismului)

Martha Honey , se extinde pe langa definitie si descrie cele şapte caracteristici ale ecoturismului , care sunt :

• Implică calatorii spre destinaţii naturale

• Minimizarea impactului

• Construieşte gradul de conştientizare a mediului

• Oferă beneficii financiare directe pentru conservare

• Oferă beneficii financiare şi a emancipării pentru localnici

• Respectă cultura locală

• Suportă drepturile omului şi a mişcărilor demografice

În mod ideal , ar trebui să satisfacă ecoturismului , mai multe criterii cum ar fi:

• conservarea diversităţii biologice şi a diversităţii culturale prin intermediul protecţiei a ecosistemelor

• promovarea utilizării durabile a biodiversităţii , prin oferirea de locuri de muncă pentru populaţia locală

• cultura locala , flora şi fauna fiind principalele atracţii

• turismul să nealtereze resursele naturale , impactul minim asupra mediului să fie o preocupare principală.

• minimizarea turismului de impact asupra mediului

• accesibilitate şi lipsa de deşeuri în formă de lux

Potrivit lui "The Ecoturism Society" - una din cele mai prestigioase organizaţii care se ocupă de ecoturism , acesta poate fi definit astfel : “ acea călătorie responsabilă spre o zonă naturală care contribuie atât la conservarea patrimoniului natural cât şi la bunăstarea populaţiei locale “ .

O altă definiţie spune că ecoturismul este : “ vizitarea unei zone relativ neafectate de activităţile umane , cu un impact redus asupra mediului , care are o importantă componentă educaţională şi care oferă un beneficiu economic direct economiei şi populaţiei locale “ . În mod normal , el este asociat cu “ turismul de aventură “ , “ turismul de natură “ , “ turismul rural " şi cu “ agroturismul “ .

Este important să reţinem însă că nici una din formele menţionate mai sus nu este în mod necesar o formă de ecoturism , ci numai atunci când îndeplineşte condiţiile menţionate în definiţia ecoturismului .

Prin turism rural şi agroturism se înţelege petrecerea unui sejur în cadrul unei comunităţi locale rurale , respectiv într-o gospodărie agricolă . Turistul poate fi implicat mai mult sau mai puţin în activităţile tradiţionale ale respectivei zone sau gospodării . Astfel , el poate participa la recoltarea strugurilor , la mulsul oilor sau la culesul merelor .

Adevăratul agroturism se desfăşoară în gospodării care se apropie cât mai mult de arhitectura şi modul tradiţional de viaţă din zonă .

Turismul de aventură prespune , de cele mai multe ori , vizitarea unei regiuni aproape neafectate de impactul uman , efectuarea unui efort fizic relativ mare şi asumarea unor riscuri mai mari . Din această categorie pot face parte : schiul extrem , alpinismul , parcurgerea canioanelor sau cheilor , coborârea pe ape repezi etc. . Nici această formă nu poate fi considerată nepărat o formă de ecoturism ci numai dacă îndeplineşte condiţiile acestuia .

Turismul de natură presupune realizarea unei călătorii cu scopul de a observa anumite specii de animale sau plante în mediul lor natural.

Ecoturismul este o experienţă conceptuală , îmbogăţindu-i pe cei care se îngropa în cercetarea şi înţelegere a mediului din jurul lor .

Aceasta ne oferă o perspectivă asupra impactul nostru ca fiinţe umane şi , de asemenea , o apreciere mai mare a habitatelor naturale proprii .

Ecoturism Responsabil include programe care a minimiza aspectele negative ale turismului convenţionale asupra mediului şi de a spori integritatea culturală a populaţiei locale .

Prin urmare , în plus faţă de evaluarea de mediu , o parte integrantă a ecoturismului este promovarea de reciclare , eficienţa energetică , conservarea apei şi crearea de oportunităţi economice pentru comunităţile locale .

1.2. Principii de acţiune ecoturistică

Aceste principii au la bază două modele internaţionale : Nature and Ecoturism Accreditation (Program dezvoltat de către Asociaţia de Ecoturism din Australia) şi Nature’s Best (Sistemul de acreditare promovat de către Asociaţia de Ecoturism din Suedia) . În perspectivă aceste principii trebuie să fie puse în practică atât de cei ce dezvoltă produse ecoturistice , cât şi de cei ce planifică dezvoltarea unei zone pe bază de ecoturism .

  Focalizare pe zone naturale

Ecoturismul se axează pe experienţa directă şi personală în natură, se desfăşoară în cadrul naturii şi se bazează pe utilizarea ei , respectiv a caracteristicilor geomorfologice , biologice , fizice şi culturale ale acesteia . Prin urmare accentul pe zona naturală este esenţial în planificarea , dezvoltarea şi managementul ecoturismului .

Interpretarea produsului ecoturistic

Ecoturismul oferă posibilităţi de experienţe în natură ce duc la o mai bună înţelegere , apreciere şi bucuria de a descoperi , ocroti natura şi cultura tradiţională locală , atât pentru vizitatori , cât şi pentru comunitatea locală . Produsele de ecoturism atrag acei turişti ce doresc să intre în interacţiune cu mediul natural şi , în grade variate , doresc lărgirea nivelului de cunoaştere , inţelegere , apreciere şi plăcere . Nivelul şi tipul interpretării se planifică , se proiectează şi se oferă în aşa fel încât să vină în întâmpinarea intereselor , nevoilor şi aşteptărilor clientului , cu includerea unei game largi de posibilităţi de interpretare atât personală, cât şi nonpersonală .

Principiul durabilităţii din perspectiva protejării mediului natural

Activităţile de ecoturism şi planificarea lor trebuie să ofere cele mai bune practice de turism şi planificare din punct de vedere al conservării naturii şi dezvoltării durabile. Activitatea de turism trebuie să fie planificată şi derulată astfel încât să reducă impactul produs asupra naturii. Produsul ecoturistic se desfăşoară, şi este condus, astfel încât să conserve şi să pună în valoare mediul natural şi cultural în care se desfăşoară, prin recunoaşterea şi aplicarea practicilor caracteristice turismului durabil.

 

Contribuţie la conservarea naturii

Ecoturismul contribuie în mod pozitiv la conservarea ariilor naturale. Ecoturismul implică participarea la conservarea ariilor naturale vizitate, oferind modalităţi constructive pentru bunul management şi conservarea acestor arii naturale (ex: ferirea ajutorului financiar în acţiunile de reabilitare a ariilor naturale, strângerea deşeurilor lăsate de unii „turişti” sau contribuţia către organizaţiile de conservare).

Gradul de satisfacere a turiştilor

Ecoturismul răspunde aşteptărilor turiştilor. În dezvoltarea produselor ecoturistice trebuie avut în vedere faptul că, în general, potenţialii turişti din acest domeniu au un nivel ridicat de educaţie şi de aşteptări. Astfel, gradul de satisfacere legat de produsul ecoturistic este esenţial, experienţa oferită îndeplinind sau chiar depăşind gradul de aşteptare al turiştilor.

Marketing corect

Se urmăreşte realizarea unui marketing corect, ce duce la aşteptări realiste. Marketingul pentru ecoturism oferă clienţilor informaţii complete şi responsabile care conduc la creşterea respectului pentru mediul natural şi cultural al zonelor vizitate şi a gradului de satisfacere a turiştilor.

 

1.3. Criterii de clasificare si valorificare a lacurilor si a rezervatiilor naturale

 

Problema clasificării lacurilor nu este nouă; ea a stat în atenţia cercetătorilor încă de la primele investigaţii făcute asupra acestora. Aceste clasificări au fost făcute de diverşi specialişti, de obicei, după diferite aspecte ca: 

• originea depresiunii lacustre - de geologi şi geografi;

• regimul hidric (permanente şi temporare, sau cu scurgere şi fără scurgere – închise) – de geografi şi ingineri;

• regimul termic (lacuri polare, temperate şi tropicale după F. A. Forel)- de biologi şi geografi;

• gradul de mineralizare şi compoziţia chimică (dulci, salmastre şi sărate sau hidrocarbonatate, sulfatate şi clorurate) – de chimişti şi geografi;

• potenţialul trofic (oligotrofe şi eotrofe) – de biologi;

• poziţia geografică în diferite unităţi de relief (de munte, podiş, câmpie, litorale etc.) – de geografi.

Aceste criterii se referă la lacurile naturale , dar să nu uităm că suntem în epoca când arterele hidrografice se transformă literalmente într-o salbă de lacuri aşa-numitele “lacuri în cascadă”. Chiar şi lacurile naturale sunt influenţate , modificate şi dirijate în interesul omului . În aceste condiţii , pentru lacurile antropice se ia drept criteriu de clasificare scopul pentru care au fost construite (hidroenergie, alimentare cu apă potabilă şI industrială, irigaţii, piscicultură, agrement, balneoterapeutică, decantarea reziduurilor, flotarea minereurilor etc.) dimensiunea, adică volumul de apă acumulat.

Necesitatea unei ordonări a informaţiilor adunate asupra lacurilor s-a impus de la începutul apariţiei limnologiei. Clasificările unilaterale sunt utile atunci când se analizează un anumit aspect al lacurilor, dar găsirea unor criterii pentru tipizarea, pentru stabilirea tipurilor lacustre complexe, limnologice, a preocupat nu numai pe limnologi dar şi pe geografi cu o viziune globală asupra fenomenelor ce se petrec pe planeta noastră .

Trebuie să subliniem cu legitimă mândrie că printre primii savanţi la scară planetară care au intuit necesitatea unor clasificări, tipizări complexe a lacurilor, a fost Simion Mehedinţi, fondatorul geografiei moderne româneşti, care în lucrarea sa monomentală Terra spunea:,, Dacă urmărim un singur caracter, ajungem la grupări destul de clare. De exemplu, după temperatură, lacurile se împart în trei clase: ecuatorială (tropicală, n.n.), temperată şi polară, având fiecare un regim termic bine definit. Dacă plecăm de la compoziţie, le putem împărţi în eutrofe, oligotrofe şi distrofe. Dar astfel de clasificări nu sunt destul de geografice. Lacul nu este numai temperatură, numai materie azotoasă, numai oxigen etc. ci în acelaşi timp, el are o formă, adâncime, culoare, compoziţie fizică şi biologică care toate se leagă împreună. Aşadar, ca şi în cazul atmosferei, pentru a ne apropia de realitatea naturii, trebuie să încercăm a clasifica lacurile nu după un singur caracter, ci după un grup de caractere, adică după o formulă de convergenţă. Înacest caz, clasificarea după mai multe categorii conjugate ne-ar deschide perspectiva să aflăm şi cauzele care au dat naştere acelor grupe de lacuri, adică am înţelege şi explica genetic fenomenul“.

Cată dreptate şi ce intuiţie a avut S. Mehedinţi în această problemă o atestă faptul că acum majoritatea limnologilor se preocupă de,, formula de convergenţă“, de integrarea ierarhizată a factorilor care dau în ultimă instanţă fizionomia şi capacitatea productivă a unui lac.

Este ceea ce numim tipuri limnologice şi aceste tipuri reprezintă sisteme, ecosisteme, limnosisteme sau microcosmosuri, cum sunt denumite la diferiţi limnologi. S. Mehedinţi a intuit sistemul lacustru şi a subliniat necesitatea cercetării lacurilor prin această prismă sistemică.

Din numeroasele clasificări făcute asupra lacurilor, primele şi cele mai semnificative sunt cele care au luat drept criteriu originea depresiunii lacustre. Acestea au fost făcute de geologi şi geografi şi ele sunt cele mai cunoscute. Astăzi, toţi cei care au urmat un ciclu de învăţămînt general – indiferent în ce ţară sau continent – au luat cunoştinţă despre câteva lacuri numite după modul cum s-a format depresiunea lacustră: tectonic, vulcanic, glaciar, fluviatil, marin etc. .

Este interesant de urmărit şi evoluţia conceptului privind clasificarea lacurilordupă originea depresiunilor lacustre.

W.M. Dawis, (asupra clasificării bazinelor lacustre), făcută la Societatea de istorie naturală din Boston (S.U.A.) în 1882, a grupat toate depresiunile lacustre ca provenind din trei categorii de factori – constructivi, obstructivi şi distructivi. Această grupare generică, aproximativă, a fost destul de artificială şi a tins să diminueze procesele regionale prin care lacurile capătă anumite trăsături.

De Martonne stabileşte 5 tipuri de lacuri: tectonie, carstice, vulcanice, glaciare şi de baraj.

Lacurile tectonice

Evoluţia bazinelor marine şi a continentelor, sub impulsul forţelor interne ale Pământului şi cele cosmice, a creat condiţii de scoatere a unor porţiuni din domeniul marin şi transformarea lor în uscaturi sau bazine lacustre.

Să luam exemplul Mării Sarmatice care începând din pliocen a fost izolată de celelalte mări, s-a fragmentat, formând lacurile Vienei, Panonic, Pontic, Caspic sau Aralo-Caspic.Din acest şirag de lacuri, unele s-au scurs prin captare, cum au fost lacurile Vienei şi Panonic, altele au intrat în legătură cu Oceanul Planetar, respectiv lacul Pontic, astăzi Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele.Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Marea Caspică şi lacul Aral, care rămânând izolate s-au transformat în lacuri.Cauza majoră a evoluţiei Mării Sarmatice este ridicarea treptată a lanţului muntos alpino-himalaianşideci putem sublinia faptul că fazele orogenice au un rol important în modificarea configuraţiei şi poziţiei mărilor şi formarea unor lacuri care, în cea mai mare parte, dispar cu timpul.Lacurile rezultate astfel (mişcări epirogenetice), se numesc relicte şi cel mai bun exemplu este al Mării Caspice şi al Lacului Aral.

 

Marea Caspică, Lacul Aral şi Marea Neagră datorită oscilaţiilor nivelului marin în cuaternar – ridicat în perioade interglaciare şi scăzut în cele glaciare, au fost când în legătură, când izolate.

O situaţie oarecum similară a avut-o şi Marea Baltică. În postglaciarul timpuriu, Baltica era un lac de gheaţă, care a fost inundat de apa sărată a Mării Yoldia (7900 î.e.n.) ca urmare a degajării de gheaţă a strâmtorii suedeze Billinger. Ulterior, prin topirea calotei glaciare scandinave şi ridicarea izostatică a punţii de legătură – actuala peninsulă Iutlanda-, Baltica a fost transformată din nou într-un lac (6500 î.e.n.). Prin ridicarea nivelului Oceanului Atlantic, ca urmare a topirii complete a calotei glaciare, apele acestuia pătrund prin actualele strâmtori daneze (Beltul Mare, Beltul Mic, Kategat şi Öre), formând Marea Littorina.

Cele două regiuni – Caspica şi Baltica – nu epuizează suita de lacuri care au existat în anumitele perioade geologice sau care există astăzi, ca urmare a mişcărilor epirogenetice de pe suprafaţa Pământului.

Gama subtipurilor de depresiuni tectonice este destul de mare. Există încă multe regiuni de pe planetă care nu sunt încă cercetate suficient din acest punct de vedere.

O explicaţie foarte interesantă a fost dată pentru puzderia de lacuri din peninsula Florida (S.U.A.). În această peninsulă se găsesc numeroase lacuri dintre care Okeechobee este cel mai mare (1840 Km2), dar cu o adâncime de numai 4 metri. Se presupune că actualul relief al peninsulei a fost un fund de mare şi prin ridicarea epirogenetică lentă a întregii regiuni, în neregularităţile suprafeţei s-au format lacuri.

În condiţii aproape similare s-a format şi vastul podiş inferior din cursul superior al Nilului, în care se găseşte cel mai mare lac african (Victoria), împreună cu Kyoga şi Kwania din nordul acestuia.

În unele regiuni muntoase, sinclinalele au reprezentat şi reprezintă depresiuni ideale pentru formarea lacurilor. Dacă acestea mai sunt şi barate tectonic, atunci conturarea depresiunii lacustre este foarte clară, aşa cum este cazul lacului Fahlen din Elveţia .

Sunt numeroase exemple de lacuri care se formează în urma unor cutremure, prin prăbuşire. Astfel, se cunosc exemplele din insula Jamaica (1692), ori cele din Calabria – Italia (1783), când s-au format cca. 215 lacuri de dimensiuni mici. În statele Tennessee, Missouri şi Arkansas din S.U.A., în urma unui cutremur, Mississippi a fost barat de un prag de roci dure care s-a ridicat, fapt ce a determinat ca acest fluviu să-şi găsească alt traseu. Lacul Reelfoot este unul din lacurile formate în timpul cutremurului amintit.

Cele mai caracteristice lacuri sunt însă cele formate în grabene sau aşa numitele şanţuri tectonice, care rezultă prin prăbuşirea unor porţiuni ale uscatului.

Caracteristica principală a acestor lacuri tectonice situate în grabene este adâncimea lor foarte mare şi forma alungită. Versanţii acestor grabene au înclinări foarte mari, uneori până la verticală, ceea ce conferă depresiunilor lacustre spectaculozitate, măreţie (Baikal, Tanganyika).

Lacurile vulcanice

Vulcanismul creează forme de relief capabile să formeze lacuri. Cele mai tipice sunt lacurile formate în cratere şi caldere, după care urmează cele din văile barate de lavă şi din încreţiturile formate prin răcirea lavei.

Exploziile vulcanice, determinate de degajarea gazelor, au avut drept consecinţă formarea unor gropi rotunde la suprafaţa pământului. Materialul provenit din explozii este răspândit în toate părţile, încât nu rezultă o formă de relief pozitivă de tipul conului vulcanic.

Aceste “cratere de explozie” tipice în podişul Eifel din Germania, denumite de localnici, maare, au sute de metri adâncime, suprafeţe mici şi sunt situate la diferite înălţimi, dar fără să aibă legătură între ele. Maarele se găsesc în regiuni unde vulcanismul nu mai este activ. În Eifel, cel mai mare maar este Laacher (3,2 Km2), iar cel mai adânc – Pulver – având o adâncime maximă de 74 de metri.

Maarele se găsesc aproape în fiecare regiune vulcanică, lucru evidenţiat prin mulţimea lacurilor formate astfel, în comparaţie cu cele formate în crater şi calderă deoarece cele de baraj vulcanic sau de încreţire a lavei sunt destul de diferenţiate.

Depresiunile lacustre de baraj vulcanic se formrază prin bararea unor văi de o curgere de lavă sau chiar de materialul piroclastic aruncat de vulcan în momentul exploziei. Unul dintre cele mai mari lacuri de baraj vulcanic este lacul Kiwu situa pe ramura vestică a grabenului african, între lacurile Tanganzika la sud şi Edward la nord. Barajul a rezultat din activitatea celor doi vulcani activi – Nyira Gonga (3470 metri) şi Karisimbi (4507 metri) – care fac parte din lanţul muntos Virunga. Masivul Central din Franţa oferă şi acest tip de depresiune, evidenţiată de lacurile Chambon şi d’Aydat.

Ultimul, situat pe valea râului Veyre, s-a format prin lava conjugată a trei vulcani – Puy de Lassolas, Puy de Mercoeur şi Puy de Vache. Alte lacuri de acest gen sunt în S.U.A. – Parcul Naţional Lassen din California – lacurile Snag şi Butte ; în japonia lacul Penke cu 40 de metri adâncime şi lacul Panke cu 49,8 metri, ambele în Parcul Naţional “Akan” ; în Noua Zeelandă lacurile Omapere şi Rotoaria ; în insula Mindanao din Filipine, lacul Lanao, având 300 de metri adâncime şi 375 Km2 suprafaţă.

Tot în această categorie mai poate fi inclus şi lacul Nicaragua, cel mai mare din America Centrală măsurând 8030 Km2 în suprafaţă, dar numai cu 70 de metri adâncime maximă. Depresiunea acestui lac este, de fapt, de origine tectonică, dar prin ridicarea vulcanului Marabios din partea vestică, drenajul lacului a fost răsturnat dinspre Oceanul Pacific, de care-l despart doar 30 de Km, spre Oceanul Atlantic – Marea Caraibilor prin râul San Juan.

Lacurile situate în neregularităţile pânzei de lavă sunt de obicei întinse în suprafaţă şi puţin adânci. Cel mai tipic lac în acest sens este Myvatn din Islanda cu 27 Km2 suprafaţă şi numai 2,3 metri adâncime. Forma lacului este extrem de neregulată şi are cca. 100 de insuliţe.

Tot în categoria lacurilor vulcanice trebuie să mai includem şi acele depresiuni la formarea cărora a mai intervenit pe lângă acţiunea vulcanică şi cea tectonică, deci depresiuni lacustre vulcano-tectonice. Deşi în această direcţie se citează câteva exemple din Indonezia şi Noua Zeelandă, numeroşi limnologi cred că multe lacuri considerate numai vulcanice sau numai tectonice sunt de origine mixtă. Astfel, lacul Kivu este considerat de baraj vulcanic, dar barajul se găseşte într-un graben – deci un şanţ tectonic.

Lacul Toba este cel mai mare din Arhipelagul Indonezian, fiind situat în partea nord-vestică a insulei Sumatera, având o suprafaţă de 1129 Km2 şi adâncime maximă de 450 de metri.

Calota glaciară a avut o extensiune incomparabil mai mare în raport cu gheţarii de munte în pleistocenul inferior. Tipurile de depresiuni lacustre generate de această imensă masă de gheaţă se pot grupa în două categorii şi anume – de eroziune şi în depozitele morenice.

Calota glaciară în înaintarea şi retragerea ei a mulat anumite forme de relief negative preexistente, cum ar fi unele văi de râuri sau sanţuri tectonice. Marile lacuri canadiene – Great Bear, Great Slave şi Athabaska – îşi datoresc adâncimea lor faptului că gheţarul de calotă a supraadâncit nişte văi care au existat înainte de glaciaţie. În acelaşi mod s-au format şi Marile Lacuri din bazinul fluviului Saint Laurenţiu (Lawrence) din America de Nord şi anume – Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario, care toate la un loc însumează cel mai mare volum de apă de pe Pământ: 26020 Km3 şi cea mai mare suprafaţă – 245240 Km2.

În peninsula scandinavică şi îndeosebi în Finlanda, urmată de Suedia, calota glaciară s-a suprapus pe un sistem foarte complicat de fracturi tectonice din scutul precambrian baltic. Din această cauză multe din lacurile de aici au o dublă origine în ceea ce priveşte formarea depresiunii şi anume tectono-glaciare. Unul dintre cele mai mari lacuri din Finlanda – Paijanne – cu o suprafaţă de 1065 Km2 şi adâncime de 93 de metri (cel mai adânc din această ţară), are o lungime de cca. 150 Km şi o lăţime maximă de 25 Km, trăsături tipice pentru un lac tectonic, dar modelat de glaciaţie ulterior.

Lacurile de la ţărmul mărilor şi oceanelor – lagunele şi limanele marine

Procesele de abraziune şi acumulare care au loc în prezent la ţărmul mării, asociate cu cele care au acţionat în decursul timpului geologic, grefate pe roci şi în climate diferite, au generat formarea unui ţărm variat, grupat de obicei în două categori mari : de abraziune cu faleză şi de acumulare cu cordoane şi perisipuri.

Dintre fenomenele care au acţionat şi acţionează la scară geologică şi care se manifestă pregnant la ţărmul mării şi oceanului sunt mişcările eustatice (de ridicare şi coborâre a nivelului apei, evidente în perioadele interglaciare) şi mişcările epirogenetice (de ridicare şi coborâre a uscatului determinate de ridicarea unor catene muntoase sau subsidenţa unor arii continentale).

Dintre fenomenele care acţionează şi astăzi, dar de amplitudini mai mici, sunt mareele cu fluxul şi refluxul diurn (generate de forţa de atracţie a lunii asupra Oceanului Planetar), seişele (determinate de diferenţa de presiune în diferite puncte) şi valurile, care se pot manifesta puternic atunci când dimensiunile lor ating valori foarte mari.

Mai trebuie să adăugăm la această suită de fenomene şi curenţii marini pe verticală şi îndeosebi pe orizontală, generaţi de diferenţa de densitate şi temperatură a maselor de apă.

Lacurile, mai exact depresiunile lacustre, care se formează şa ţărmul mării ca urmare a acţiunii combinate sau individuale a proceselor amintite mai sus, sunt de două tipuri şi anume : lagune marine atunci când lacul provine din închiderea unui golf marin şi limane marine atunci când lacul format se găseşte în gura unei văi mult lărgită de abraziune.

Lagunele marine se formează, de obicei, în sectoarele ţărmurilor joase, de acumulare şi izolate, ferite de acţiunea mareelor cu amplitudine mare, dar supuse unor curenţi litorali. La aceste condiţii generale se mai adaugă existenţa unor cantităţi importante de aluviuni aduse de râuri.

Lagunele se mai formează şi în sectoarele cu ţărm înalt, unde promontoriile constituie puncte de sprijin pentru fixarea cordoanelor şi perisipurilor.Ţărmurile care sunt constituite din bare litorale şi în care sunt incluse cordone marine reprezintă 13 % din lungimea totală a ţărmurilor.

Pe bazine oceanice procentul cel mai ridicat îl deţine Oceanul Arctic (21%), după care urmează Atlanticul (17%), Indian (15%) şi Pacific (7%).Frecvenţa cea mai mare a lagunelor este în regiunile cu ţărmuri joase, la marginea câmpiilor aluviale formate în cuaternar. După ultima glaciaţie, când nivelul marin s-a ridicat, o parte din aceste câmpii au fost inundate şi transformate ulterior prin barare, în lagune.

Unul dintre cele mai lungi şi mai impunătoare ţărmuri cu lagune de pe glob este în golful Mexic, în care pe o lungime de circa 1.500. Km, între peninsula Yucatan din America Centrală şi peninsula Florida din America de Nord, se găsesc numeroase lacuri de tip lagună. Densitatea cea mai mare a lagunelor din această regiune este în arcul de ţărm dintre cele două mari fluvii – Rio Grande şi Mississippi. De o parte şi de alta a gurii fluviului Rio Grande, sau cum îl nimesc mexicanii, Rio Bravo del Norte, se găsesc două lagune întinse separate prin cordoane fragile numite Madre. Semnificativă este toponimia acestora, în sensul că în timp ce laguna se numeşte madre, cordonul litoral, care separă lacul de mare, se numeşte padre.  

De o parte şi de alta a deltei fluviului Mississippi, lagunele de asemenea abundă prin număr şi tot aici se găseşte cea mai mare din America de Nord: Pontchartrain, pe malul căreia este situat oraşul New Orleans.Pe coasta nordică a Americii de Sud, în apele Mării Caraibilor, se găseşte cea mai mare lagună de pe glob – Maracaibo – cu 14343 Km2, dar şi cu adâncime maximă de 250 metri.

Lacurile de origine fluviatilă

Activitatea fluviatilă, ce se produce pe râurile de toate ordinele de mărime de pe glob, în condiţii climatice şi ecologice diferite, conduce la formarea a numeroase tipuri de lacuri fluviatile. Ca să putem cuprinde această mare diversitate de lacuri, grupăm dimensiunile lacustre formate pe această cale în două categorii şi anume cele rezultate din eroziunea fluviatilă şi cele ce iau naştere din acumularea fluviatilă. Desigur că în natură cele două procese nu se pot delimita strict şi, în consecinţă, întâlnim şi depresiuni lacustre formate prin combinarea celor două procese, deci lacuri fluviatile mixte.

Lacurile de eroziune fluviatilă, mai exact situate în depresiuni formate prin eroziune fluviatilă, sunt legate de albia râului. Este cunoscut faptul că albia râului nu are u profil longitudinal rectiliniu, ci unul ondulat, datorită diferenţierilor litologice. Atunci când aceste râuri îşi întrerup scurgerea permanentă a apei ca urmare a fenomenului secării, albia se transformă într-o salbă de lacuri. Desigur că lacurile formate în acest mod sunt efemere- un sezon sau chiar mai puţin. Exemple de râuri cu un regim semipermanent sunt destul de multe în regiunile temperate.

Un alt tip de lacuri în albia râurilor este cel de cascadă. De cele mai multe ori la baza cascadelor şi pragurilor, datorită căderii apei prin evorsiune, se formează depresiuni în care apa stagnează. În cazul în care râul seacă, aceste depresiuni de la baza pragurilor se transformă în veritabile lacuri. În regiunile cu structură tabulară – bazinele râurilor Colorado şi Columbia din America de Nord, în podişurile Braziliei şi Guianei din America de Sud şi Africa Australă – se găsesc astfel de lacuri. În America de Nord aceste lacuri se numesc plunge pools (bălţi prin plonjare).

Lacurile de acumulare fluviatilă sunt mult mai numeroase şi mai mari ca dimensiuni. Cele mai tipice sunt lacurile de luncă, denumite în ţara noastră bălţi. În majoritatea cursurilor inferioare ale râurilor, acolo unde se dezvoltă lunca se ceeează posibilitatea dezvoltării bălţilor. Acestea sunt depresiuni întinse, puţin adânci, delimitate pe de o parte de contactul luncii cu câmpia sau altă unitate de relief, iar pe de altă parte cu grindul longitudinal care însoţeşte râul format prin revărsările periodice din timpul apelor mari.

Tot în cadrul lacurilor de luncă, dar deosebindu-se sensibil de acestea sunt lacurile din zonele deltaice.Aceste lacuri sunt lipsite de un contur morfologic.Conturul acestor lacuri este dat de vegetaţia acvatică de regulă stuful sau papura, apa continuându-se până la grindurile fluviatile sau marine. Lacurile din această regiune, cum ar fi Gorgova, Furtuna, Merhei, Puiu, Roşu şi Dranov, nu sunt decât ochiurile de apă libere de vegetaţie acvatică fixată pe fund, ochiuri ce se integrează în depresiuni morfologice mult mai mari. În afară de această caracteristică morfografică, lacurilor deltaice le mai sunt caracteristice variaţiile mici ale nivelului şi suprafeţei ca urmare a atenuării produsă de bazinul marin din apropiere.

Lacuri deltaice se găsesc de asemenea în deltele fluviilor Volga, Lena, Yangtze, Mekong, Ind, Gange, Nil, Mississippi, Orinoco, etc.

Limanele fluviatile reprezintă un alt tip genetic de lacuri, care se formează prin bararea văilor secundare în urma inundaţiilor repetate.Fenomenul este similar cu cel marin, numai că de această dată cursul râului colector formează barajul ci nu curenţii marini de litoral.

 

Alte tipuri de lacuri formate pe cale naturală

 

Lacuri în interiorul atolilor de corali

 

Se cunoaşte faptul că formaţiunile coraligene se dezvoltă numai în anumite condiţii speciale – temperatura apei peste 180C, adâncimea mării până la 25 m, variaţii mici de nivel ale apei, salinitate ridicată (27-40 gr / l), oxigen şi substanţe nutritive din abundenţă, transparenţă ridicată a apei.Toate aceste condiţii sunt întrunite în zona apelor tropicale ale Oceanului Atlantic, Indian şi Pacific. Coloniile de corali cele mai numeroase se găsesc în Oceanul Pacific şi anume : în apropierea ţărmului estic al Australiei, mai exact la jumătatea nordică a acestuia, unde poartă şi denumirea de Marea Barieră de Corali (Great Barier Reef), în mările vest-pacifice – Jawa, Banda, Sulawesi, Chinei de Sud şi Chinei de Est. În prima fază de formare, insulele de corali, care cuprind în interiorul lor ochiuri de apă, nu sunt fixate de fundul mării şi din această cauză în timpul fluxului sunt ridicate uşor, cum se întâmplă cu insula şi lacul Malden din arhipelagul Linne – Polinezia.

Odată cu fixarea atolului pe fundul mării, apa lacului merge spre îndulcire sau sărăturare, în funcţie de posibilitatea schimbului cu mediul marin.

Insula Washington care face parte tot din arhipelagul Linne şi care are 6,2 Km lungime şi 2,3 Km lăţime, cu un lac de 9 m adâncime, a fost studiată de numeroşi cercetători. În jurul depresiunii lacustre se găseşte un strat gros de turbă format din Scirpus riparius, iar izolarea ermetică a lacului de mare se datoreşte mâlului de fosfat de calciu provenit din depozitul de guano.

Lacuri formate în urma impactului meteoriţilor pe scoarţa terestră

Deşi sunt rare aceste cazuri, totuşi căderea meteoriţilor are drept consecinţă formarea unor depresiuni în care se poate acumula apa şi şă ia naştere astfel de lacuri. Impactul meteoritului cu scoarţa terestră este urmat de o explozie ca urmare a căldurii degajate şi formarea unor cratere care pit fi uşor confundate cu cele de origine vulcanică - gen caldere şi maare. Din această cauză au fost şi multe controverse asupra originii lacului Bosumtwi din Ghana, Lonar din podişul Dekan, dacă sunt vulcanice sau provenite din căderea unor meteoriţi.

Din această categorie fac parte următoarele lacuri : Lacul Kaalijarv de pe insula Saaremaa din Marea Baltică, este un lăculeţ situat într-una din cele şase gropi existente. Din depresiunea acestui lac s-au extras fragmente de meteoriţi.

Lacul Neagra (Laguna Negra) în apropiere de localitatea Campo del Ciele din Gran Chaco – câmpia argentiniană (America de Sud) – ocupă o depresiune dinr-o serie de cratere mici, circulare şi puţin adânci.

Depresiunea lui Negra face excepţie de la forma circulară, fiind eliptică cu 320 metri lungime, 215 m lăţime, iar marginea se ridică doar cu 1,2 metri deasupra nivelului câmpiei înconjurătoare.

În statul Kansas – S.U.A., lângă localitatea Brenham, a fost găsit într-o baltă mocirloasă numită Buffalo Wallow (bălăcirea bizonilor) material meteoritic considerându-se depresiunea ca un mic crater de această natură.

Lacuri în depresiuni rezultate prin incendierea zăcămintelor de cărbuni

In bazinul mijlociu al Lenei este un lac care se presupune că s-a format în urmă cu 2000-3000 de ani într-un mod extrem de curios. La circa 50 de metri adâncime, prin autoaprindere au ars nişte zăcăminte de cărbuni, iar în golurile formate s-au prăbuşit straturile superioare, formându-se la suprafaţă o depresiune în care s-a adunat apa dând naştere “lacului de foc”.

Un alt lac format tot prin arderea cărbunilor se găseşte lângă localitatea Chomutov pe versantul sud-estic al munţilor Metaliferi – podişul Bohemiei.

Lacurile de baraj prin surpare şi alunecare

 

Sunt multiple cauzele datorită cărora pachete întregi de roci sau blocuri enorme de stâncă se prăvălesc de pe versanţii munţilor în fundul văilor, închizând astfel drumul râurilor şi determinând formarea unor lacuri.

Vulcanismul este însoţit în numeroase cazuri şi de cutremure, iar acestea, la rândul lor, dezechilibrează mase de pământ punându-le în mişcare gravitaţional.Alte numeroase alunecări şi surpări de terenuri de pe versanţi se datoresc şi eroziunii apelor curgătoare. Adâncirea albiilor de râu sau erodarea mai intensă într-un versant, duce la ruperea echilibrului şi declanşarea alunecărilor care barează valea şi formează lacuri.

Spre deosebire de alte tipuri de lacuri, cele de baraj natural, formate în acest mod au în general o viaţă foarte scurtă, datorită deversării apei peste baraj şi intensificării procesului de eroziune până la scurgerea întregului volum de apă acumulat. În funcţie de cantitatea de apă, de debitul râului, depresiunea se poate umple în câteva zile, câteva luni sau chiar ani.

 

Atunci când debitul de apă este mare în raport cu volumul depresiunii realizat, lacul se umple repede şi poate să dispară aşa cum a apărut.

Un lac de baraj cu un istoric al formării foarte interesant este lacul Clear de pe coasta Californiei care este el mai mare în suprafaţă din America de Nord la categoria lui. Valea râului Russian a fost barată mai întâi de lava unui vulcan care şi-a schimbat direcţia de curgere. Mai târziu, o alunecare de teren, de această dată în altă extremitate, a obligat râul să-şi reia vechea direcţie şi să formeze un lac foarte întins.Încă două exemple relevante sunt lacurile Sfântul Andrei şi lacul Busyu, amândouă fiind lacuri de baraj prin alunecare.Sfântul Andrei, format în 1248, printr-o alunecare pornită de pe muntele Mont Garnier – Franţa.

Cel de-al doilea este cel mai tipic lac din Japonia de acest gen, format în 1590. În România avem un exemplu mai puţin relevant şi anume lacul Bălătău, situat pe pârâul Negru, afluent al Uzului, din Carpaţii de Curbură. Lacul s-a format în 1883 şi se mai menţine şi astăzi, dar cu o adâncime destul de mică (3,5 metri) şi o suprafaţă de 7 hectare. Procesul intens de colmatare cu material friabil adus din bazinul hidrografic i-a redus suprafaţa.

1.4. Ecoturismul – Forma de manifestare a turismului durabil

  Definiţia dezvoltării durabile

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor si metodelor de dezvoltare socio-economică al caror fundament îl reprezinta asigurarea echilibrului între sistemele socio-economice si potenţialul natural.

Cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile este cea data de Comisia Mondială pentru Mediu si Dezvoltare (WCEF) în raportul "Viitorul nostru comun", cunoscut si sub numele de "Raportul Bruntland": "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitaţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi".

 

 

1.4.1. Relaţia dintre ecoturism si turismul durabil

Turism durabil

Reprezintă dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul şi marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială şi economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale şi culturale şi pentru generaţiile viitoare.

Impactul turismului asupra mediului

Presupune analiza relaţiei turist-rezervă turistică-produs turistic.

Turismul şi mediul

Un număr tot mai mare dintre cei implicaţi, sub o formă sau alta, în activităţile de turism sunt conştienţi de efectele provocate de dezvotarea turistică, de impactul acestor activităţi asupra populaţiei şi ambiantului. În ultimii ani, deceniile nouă şi zece ale secolului XX, s-a urmărit ca expansiunea turismului să se realizeze echilibrat, în conformitate cu standardele care garantează păstrarea echilibrului ecologic şi evită suprasolicitarea resurselor, poluarea şi orice alte impacte negative asupra mediului.

Noţiunea de impact presupune analiza relaţiei turist - resursa turistică - produs turistic, care se desfăşoară de la simpla vizitare a unui obiectiv turistic, pana la asigurarea pachetului de servicii şi acţiuni turistice, menite să pună în valoare obiectivul respectiv.

 

Impactul politic

Desfăşurarea eficientă a activităţilor turistice presupune existenţa unui mediu înconjurător adecvat, având calităţi superioare atât în privinţa condiţiilor naturale, cât şi a celor create de om. Printre motivaţiile turistice un loc tot mai însemnat revine nevoii de destindere, de recreere, de odihna activă într-un mediu agreabil, cu o natură nealterată: aer curat, apă, soare, zăpadă, linişte, peisaje reconfortante. Altfel spus, mediul şi calitatea acestuia reprezintă condiţia fundamentală a desfăşurării activităţilor turistice.

Amenajarea şi valorificarea prin turism a naturii şi a valorilor culturale, fără discernământ şi la întâmplare, pot produce în timp şi spaţiu efecte defavorabile asupra tuturor componentelor de mediu.

Impactul social

Se manifestă prin influenţa pe care o are turismul asupra modului de viaţă tradiţional al locuitorilor unei zone, asupra lărgirii orizontului lor spiritual şi profesional. În condiţiile în care modul de viaţă socio-economic are tot mai acute tendinţe de generalizare şi uniformizare, păstrarea unor elemente cu specific tradiţional, vor ocupa un loc important în viitorul aşezărilor incluse în activităţi turistice.

Acestea reprezintă căile de păstrare a unei identităţi socio-culturale, de dobândire a unei personalităţi distincte în cadrul turistic local, naţional şi chiar mondial.

Impactul economic

Materializat prin dezvoltarea locală şi regională a localităţilor mai puţin favorizate sub aspectul resurselor economice, impactul economic total se concretizează în volumul determinat de cheltuielile turistice.

Din acest punct de vedere măsurarea impactului economic poate ţine seama de trei elemente:

• impactul direct care evidenţiază efectele primei runde de circuit monetar provenit de la turist;

• impactul indirect măsoară efectele derivate ale rundelor adiţionale cauzate de recircularea unităţii monetare iniţiale a turistului;

• impactul indus (stimulat) comensurează efectele derivate cauzate de angajaţii unei firme turistice care cheltuiesc o parte din salariile lor în alte sectoare de afaceri.

Impactul turistic

Turismul este o industrie care permite încasări în moneda naţională precum şi în valută, şi care contribuie la dezvoltarea comunităţilor locale creând noi locuri de munca. El diferă de alte industrii prin aceea că clientul se deplasează în ţara sau zona turistică dorită, pentru un anume produs turistic.

Derularea activităţilor turistice necontrolat, aleator, fără luarea în calcul a standardelor de amenajare şi exploatare poate conduce la degradarea mediului şi a resurselor turistice. Aceste aspecte sunt influenţate de două mari grupe de factori:

• factori care sunt o urmare directă a dezvoltării economice(industria, agricultura, transporturile şi alte domenii de activitate);

• factori care sunt rezultatul utilizării mediului pentru turism şi agrement.

Activităţile turistice într-o arie naturală protejată trebuie să fie în concordanţă cu capacitatea de încărcare ecologică şi cu particularităţile ecosistemelor existente. Amenajarea şi valorificarea

turistică adecvată şi prudentă, ca şi gestionarea eficace trebuie să devină punctual forte pentru păstrarea integrităţii ecologice a unor astfel de resurse.

Principiul director al dezvoltării turismului într-o astfel de zonă protejată trebuie să fie acela de exploatare echilibrată a tuturor resurselor naturale, umane şi culturale, într-un mod care să asigure satisfacţii deosebite turiştilor şi posibilităţi de dezvoltare echilibrată şi durabilă a aşezărilor turistice aferente. Deşi la prima vedere activităţile turistice sunt poate cel mai puţin poluante, totuşi în timp ele conduc treptat şi la poluarea mediului înconjurător. Pe primul loc se situează dezvoltarea excesivă pe orizontală sub influenţa directă a creşterii populaţiei şi a creşterii mediului urban, cu dispariţia terenurilor naturale şi a pădurilor, şi nu în ultimul rând a terenurilor agricole prin extinderea infrastructurii.

În al doilea rând, circulaţia turistică intensă, cu vehicule particulare, în exces de viteză, generează mai multe forme de poluare (a aerului, sonoră, tasarea solului, ş.a.). Evaluarea impactului turismului asupra cadrului natural se traduce prin prezentarea principalelor efecte nedorite care se pot produce şi care influenţează echilibrul ecologic, al ecosistemelor componente.

De asemenea, nu trebuie uitat că turismul este legat în dezvoltarea sa – în virtutea efectului multiplicator al activităţilor turistice - de industrie şi agricultură, care practicate în/sau apropierea ariilor protejate conduce la modificări ireversibile asupra mediului înconjurător.

Încercările de reducere a impactului negativ, respectarea cerinţelor de protecţie a mediului, acordarea unui sprijin real unor astfel de activităţi, realizarea unor colaborări multidisciplinare pot deschide calea dezvoltării durabile a oricărei forme de turism21.

1.4.2. Priorităţile dezvoltarii durabile

 

Dezvoltarea durabilă se bazează pe următoarele principii esenţiale:

• stabilirea limitelor ecologice, a standardelor şi normelor de consum, cu reducerea consumurilor nejustificate;

• redistribuirea activităţii economice şi realocarea resurselor, satisfacerea nevoilor esenţiale ale vieţii, şi în acelaşi timp creştere economică;

• menţinerea unui optim de populaţie, creşterea demografica fiind în concordanţă cu potenţialul ecosistemelor exploatabile;

• conservarea resurselor de bază şi păstrarea arealelor naturale care susţin patrimoniul genetic al florei şi faunei;

• acces legal la resurse, creşterea efortului tehnologic şi folosirea raţională a acestora;

• stabilirea unei rate minime de exploatare şi de consumare a resurselor aşa zise “inepuizabile”;

• controlul comunitar, rolul comunităţii locale asupra luării deciziilor de - dezvoltare locală;

• asigurarea unui management al tuturor resurselor care să pună accent pe calitate.

Dezvoltarea durabilă trebuie privită ca o adaptare a societăţii şi a economiei la marile probleme cu care omenirea se confruntă în prezent: schimbările climatice , criza de apa , seceta , eşertificarea , epuizarea unor resurse , deşeurile , pierderea biodiversităţii , creşterea populatiei , sărăcia , migraţia , etc.

Pentru preîntâmpinarea, contracararea şi eliminarea repercursiunilor acestora şi pentru asigurarea dezvoltarii economice, progresului social si dezvoltării umane sunt necesare acţiuni concrete, sintetizate în obiective specifice si măsurabile, ce fac obiectul Strategiilor naţionale pentru dezvoltare durabilă.

CAPITOLUL II

 

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

 

Biodiversitatea înseamnă diversitatea formelor de viată sub toate aspectele: diversitatea speciilor, varietatea genetică în cadrul aceleiasi specii si a ecosistemelor. Aceasta furnizează o gamă largă de beneficii omenirii, spre exemplu: bunuri (lemn/cherestea si plante medicinale) si servicii de vitală necesitate (precum ape curate, reducerea riscurilor naturale, reducerea poluării, polenizare). Pierderea continuă a biodiversitătii a fost unanim recunoscută ca fiind cea mai urgentă problemă de mediu cu care societatea de azi se confruntă. Bogătia fondului natural si a habitatelor reprezintă un element de mare valoare pentru calitatea vietii noastre. Si mai important este că aceste zone joacă un rol critic în reglarea sistemelor naturale (circuitul apei, a climei) si unele resurse naturale de care societatea noastră depinde. Valoarea economică a acestor servicii de ecosistem este covârsitor mai mare comparativ cu costul necesar protejării si conservării lor.

Noi însă, avem tendinţa de a considera aceste servicii ca fiind gratise si neepuizabile. În mod normal, constientizăm si apreciem valoarea lor în momentul unor accidente suferite de aceste sisteme, rezultând dezastre naturale, inundatii etc.

Ţara noastră deţine cea mai mare diversitate biogeografică dintre ţările Europei, incluzând 5 din cele 11 regiuni biogeografice existente la nivel european. Din această cauză este nevoie ca această contradictie între conservarea naturii si dezvoltarea comunitătilor umane să fie rezolvată. În acest sens, ariile protejate reprezintă cea mai viabilă strategie de conservare si utilizare durabilă a valorilor de patrimoniu natural. La nivel european s-a creat „Reteaua Natura 2000”, o retea ecologică de arii naturale, aceasta fiind solutia prin care Uniunea Europeană se străduieste să împace cele două nevoi vitale ale oamenilor, nevoia de a păstra natura vie si nevoia de dezvoltare economică.

Europa se dezvoltă tot mai intens economic, iar acest lucru aduce oamenilor avantaje, dar si riscuri; un risc este acela de a deveni un continent tot mai artificial, de a pierde natura si tot ceea ce omul are de câstigat prin ea. „Natura 2000” este solutia prin care Europa se străduieste să-si păstreze natura în toată diversitatea ei actuală si să promoveze activităti economice, care să nu dăuneze biodiversitătii.

Am putea spune că „Natura 2000” încearcă să împace două nevoi ale oamenilor, ambele vitale: nevoia de a câstiga venituri si nevoia de a păstra natura vie.„Natura 2000” este o retea ecologică europeană care are scopul principal mentinerea stării de conservare favorabilă a anumitor specii si tipuri de habitate naturale, corespunzătoare directivelor europene. Suprafetele terestre si acvatice care sunt incluse în reteaua ecologică europeană se numesc „situri Natura 2000”.

Programul International „DIVERSITAS” a fost înfiintat în 1991 si este finantat de sase organizatii stiintifice si culturale internationale, între care UNESCO si ICSU (International Council for Science). Programul are ca obiectiv principal unificarea si corelarea diferitelor studii asupra biodiversitătii într-un sistem unitar de cooperare internatională.Elementele esentiale ale programului (Core Programme Elements-CPE) cuprind: efectele biodiversitătii asupra functionării ecosistemelor; originile, mentinerea si modificarea biodiversitătii; sistematica, inventarierea si clasificarea biodiversitătii; monitorizarea biodiversitătii; conservarea si restaurarea durabilă a biodiversitătii.

Aceste proiecte cuprind o serie de teme semnificative pentru cercetarea mediului: biodiversitatea legată de soluri si sedimente; biodiversitatea marină; biodiversitatea microbiană; biodiversitatea apelor continentale; dimensiunea umană a biodiversitătii; speciile invadatoare si efectele lor asupra biodiversitătii; evaluarea biodiversitătii montane.

Anul 2002 a fost declarat „Anul International al Observării Biodiversitătii”, urmând să fie accentuate legăturile cu organismele politice si de decizie pentru a sprijini mai eficient “Convenţia privind diversitatea biologică”.

  În anul 2003 a fost stabilită o nouă etapă de cercetare, bazată pe trei proiecte-nucleu cu obiective distincte: 

·        Proiectul referitor la descoperirea biodiversităţii (bioDiscovery), care urmăreste evaluarea biodiversitătii pe Glob si dezvoltarea bazei stiintifice pentru monitorizarea biodiversitătii prin înfiintarea unor observatoare:

1.      Aprecierea biodiversitătii curente se refera la dezvoltarea, validarea si integrarea următoarelor: -expertiza taxonomică în studiul regiunilor respective;

-stabilirea informatiilor din oasele si rămăsitele biologice;

-folosirea colectiilor din muzee;

-accesul la specimenele biologice.

2.      Monitorizarea biodiversitătii se referă la nevoia urgentă de a construi un sistem de observare pentru monitorizarea schimbărilor si impactul presiunii asupra biodiversitătii. Aceasta presupune:

-propunerea de metode si programe pentru monitorizare;

-standardizarea metodelor de monitorizare;

-crearea retelei de observatori ai biodiversitătii;

-dezvoltarea stiintifica a indicatorilor de monitorizare.

3.      Înţelegerea si prevederea schimbărilor biodiversităţii se referă la dezvoltarea teoretică, experimentală si empirică, precum si la evolutia biodiversitătii. Cu alte cuvinte, se va investiga modul în care schimbările vor afecta structurile si procesele ecologice, iar în final se vor avea în vedere modurile de prevenire a diferitelor schimbări ale biodiversitătii. Aceasta presupune următoarele:

-identificarea antropogenetică a fenomenelor care provoacă schimbări asupra biodiversitătii

-aprecierea impactului activitătilor umane asupra biodiversitătii;

-dezvoltarea capacitătilor de a preveni viitoarele schimbări.

·       Proiectul privind serviciile ecologice (ecoServices), urmăreste extinderea stiintei biodiversitătii si functionării ecosistemelor la o scară mai largă, dezvoltarea unor mijloace efective pentru corelarea modificărilor în structura si functionarea ecosistemelor, evaluarea răspunsului populatiei la modificările în serviciile ecosistemelor, precum si impactul modificărilor biodiversitătii asupra sănătătii populatiei:

1.      Functionarea biodiversitătii si a ecosistemelor, ca prim pas critic în acest proiect, se referă la extinderea stiinrei în această arie la scară mai largă, atât din punct de vedere spatial, cât si temporar. Aceasta presupune următoarele:

-scara spatială a functionării relatiei biodiversitate-ecosistem;

-scara temporară a functionării relatiei biodiversitate-ecosistem;

-schimbările biodiversitătii în sistem complex;

-functionarea biodiversitătii microbiene si a ecosistemului;

-ciclurile biodiversitătii si biogeochimiei;

-a doua generatie de cercetări privind functionarea relatiei

biodiversitate-ecosistem.

2.      Dezvoltarea unor mijloace efective pentru corelarea modificărilor în structură si functionarea ecosistemelor. Pentru a putea intelege mai bine aceasta, este necesară parcurgerea mai multor nivele: -cercetările experimentale privind legatura dintre functionarea ecosistemelor si serviciile ecosistemelor;

-serviciile ecosistemelor si bunurile publice environmentale;

-valoarea serviciilor ecosistemelor;

-dezvoltarea de modele care să prevină impactul asupra schimbărilor biodiversitătii si a serviciilor ecosistemelor.

3.      Evaluarea răspunsului populatiei la modificările în serviciile ecosistemelor reprezintă o componentă critică a portofoliului „ecoServices”.

 ·       Proiectul referitor la dezvoltarea durabilă a biodiversităţii (bioSustainability) urmăreste elaborarea unor reguli pentru a fi folosite de factorii politici si decizionali. Obiectivele sale cuprind evaluarea eficientei măsurilor curente întreprinse pentru conservarea si utilizarea durabilă a biodiversitătii, studiul factorilor sociali, politici si economici care determină pierderea biodiversitătii, studiul interactiunii dintre populatie si biodiversitate în cadrul ecosistemelor urbane.

1.      Evaluarea eficiensei măsurilor curente întreprinse pentru conservarea si utilizarea durabilă a biodiversitătii. Pentru a identifica factorii care duc la succesul ori la esecul conservării, bioSustainability va crea o fundatie solidă care să se ocupe cu măsuri pentru dezvoltarea biodiversitătii:

-criteriul de a măsura diversitatea biologică;

-criteriul de măsurare a eficientei unei actiuni, strategii, politici pentru

conservarea biodiversitătii;

-definirea rolului de institutie formală sau informală şi interacţiunile acestora în conservarea biodiversităsii;

2.      Studiul factorilor sociali, politici si economici care determină pierderea biodiversitătii presupune:

-analizele statistice a factorilor sociali, politici si economici care determină pierderea biodiversitătii;

-analize detaliate cu privire la faptul de ce unele regiuni înregistrează succese sau insuccese în conservarea biodiversitătii.

3.      Studiul interactiunii dintre populatie si biodiversitate în cadrul ecosistemelor urbane cuprinde următorii pasi:

a) încorporarea acestei informatii în acest proces;

b) întelegerea cauzei si efectului ;

c) găsirea de măsuri pentru a minimaliza impactul.

În cadrul Programului International DIVERSITAS îsi desfăsoară activitatea trei retele internationale interdisciplinare care se referă la diferite aspecte legate de ecosisteme:

I.              Evaluarea biodiversităţii montane la nivel global, înfiintată în 2002, desfăsoară cercetări pe terenurile accidentate, cu climat extrem si presiune severă în utilizarea terenurilor,conditii care fac ecosistemele montane printre cele mai vulnerabile de pe Glob.

II.         Studiul biodiversităţii agricole examinează sistemele agricole si plantatiile prin efectuarea de cercetări privind utilizarea terenurilor si modul în care afectează biodiversitatea si economia ecologică.

III.             Biodiversitatea apelor dulci, retea de cercetare care urmăreste identificarea si monitorizarea biodiversitătii apelor dulci si rolul în functionarea ecosistemelor, precum si interactiunea dintre procesele biologice si sociale.

CAPITOLUL III

 

DREPTUL PREVENIRII ŞI COMBATERII POLUĂRII

În concepţia Legii nr. 137/1995, o formă principală de protecţie a mediului o constituie reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, astfel îcât să evite sau, pe cât posibil, limiteze efectele negative ale acestora.

Regimul de gestionare a acestor riscuri pentru mediu este desul de sărac în prezent cu reguli juridice ferme, mărginindu-se la prevederile Legii nr.137/1995 şi previziunile acesteia de reglementare în privinţa regimului substanţelor şi al deşeurilor periculoase, gospodăririi deşeurilor menajare, industriale şi agricole, regimul pesticidelor, regimul privind asigurarea radioprotecţiei, răspunderea civilă pentru daune nucleare.

4.1. Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase

Din punct de vedere al provenienţei, deşeurile pot fi: deşeuri menajere, deşeuri industriale, deşeuri agroalimentare şi deşeuri nucleare.

Deşeurile reprezintă substanţele rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dar dintre care unele sunt refolosibile. Deşeurile periculoase sunt sunt constituite din deşeuri toxice, inflamabile, explozibile, etc. care introduse şi menţinute în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului.

Deşeurile refolosibile sunt substanţe, materiale sau produse provenite din activităţi industriale, agricole, din construcţii, etc. fără risc pentru mediu şi /sau sănătatea populaţiei.

4.1.1. Supravegherea şi controlul gestionării substanţelor şi produselor toxice

Regimul de gestiune al acestor substanţe, este stabilit în principal prin Decretul nr. 446/1979, privind regimul produselor şi substanţelor toxice.

Transportul substanţelor şi produselor periculoase se efectuează în containere special şi numai pe baza unui ordin special de transport emis de expeditor, care are obligaţia şi de a asigura însoţirea transportului. Eliberarea acestor substanţe şi produse din unităţile producătoare sau din depozite se face numai pe bază de cerere sau notă de comandă formulată în scris de beneficiar, pentru produsele respective fiind necesare întocmirea unor facturi distincte. În sfârşit, atunci când substanţele sau produsele periculoase deţinute în stoc nu mai sunt necesare desfăşurării activităţilor specifice sau atunci când au devenit improprii utilizării lor în scopurile pentru care au fost achiziţionate sau fabricate acestea vor trebui distruse, cu luarea măsurilor speciale de securitate astfel încât să nu se aducă atingeri mediului.

4.1.2. Regimul special de gestionare a deşeurilor periculoase

Reglementări speciale elaborate de autoritatea centrală de mediu vizează:

• amenajarea, amplasarea şi supravegherea diferitelor tipuri de depozite;

• prelucrarea, colectarea,tratarea, neutralizarea deşeurilor,precum şi reciclarea celor refolosibile;

• transportul deşeurilor;

• refacerea cadrului natural afectat de prezenţa deşeurilor;

• instalaţii pentru incinerarea deşeurilor, industrial, menajere, agricole şi altele;

• instalaţii de epurare a apelor uzate şi a nămolurilor;

• folosirea nămolurilor, apelor uzate, deşeurilor industrial, menajere şi a celor rezultate din incinerare;

• procedura de autorizare pentru amplasarea şi amenajarea depozitelor;

• importul, exportul şi tranzitul de deşeuri şi substanţe periculoase.

Prin hotărârile guvernului nr. 511/5 august 1994 s-au instituit măsuri speciale pentru prevenirea şi combaterea deşeurilor de cenuşi piritice de la fabricarea acidului sulfuric şi de clorură de calciu.

4.1.3. Răspunderea penală pentru nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri

Pentru sancţionarea abaterilor grave de la normele de protecţie a mediului, atr. 302 din codul penal a incriminat nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri, stabilind că “ Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea polulaţiei şi pentru mediul înconjurător, precum şi introducerea în orice mod, sau tranzitarea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani”. Infracţiunea cunoaşte şi două forme agravante, consacrate în alin. 2 ipoteza I şi II. Prima există atunci când faptele prevăzute în alin. 1 au avut următoarele consecinţe: au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna din urmăririle arătate în art. 182 Cod penal ori au cauzat o pagubă materială importantă. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. A doua formă agravantă exista atunci când faptele prevăzute în alin. 1 au avut următoarele consecinţe sau urmări: moartea uneia sau mai multor pesoane ori pagube importante economiei naţionale. Sancţiunea este în acest caz închisoarea de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

4.1.4. Regimul materiilor explozive

Prepararea, producerea, experimentarea, deţinerea, tranzitarea pe teritoriul ţării, transmiterea sub orice formă, transportul, depozitarea, mânuirea şi folosirea de către persoanele juridice sau fizice a materiior explozive sunt supuse regulilor juridice instituite prin Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive.

Prin materii explozive, în sensul legii, se înţeleg explozivii propriu-zişi, amestecurile explozive, pirotehnice şi simple, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare, de aprindere, precum şi orice alte substanţe şi amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice instantanee, cu degajare de căldură şi gaze la temperaturi ridicate.

Pentru a preveni sau limita riscurilor legate de producerea şi folosirea acestor substanţe legea instituie o serie de modalităţi de control, restricţii şi măsuri de siguranţă.

Persoanele fizice nu au dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze, ori să mânuiască materii explosive, dacă nu au fost autorizate şi înregistrate, conform legii cu excepţia publberii necesare confecţionării armelor de vânătoare.

4.1.5. Autorizarea şi înregistarea deţinătorilor de materii explozive

Materiile explozive pot fi depozitate numai în spaţii special construite şi autorizate; este interzisă autorizarea producerii, preparării, experimentării deţinerii sau depozitarea materiilor explozive în clădiri cu locuinţe.

În caz de nerespectare a condiţiilor legale în materie autorizaţiile pot fi retrase, suspendate şi se pot restrânge activităţile permise. 

4.2. Probleme economico-sociale

4.2.1. Interdependenta economie-mediu

Eforturile de conservare a mediului care vizează colaborarea unor tehnologii nepoluante sau reţinerea şi neutralizarea impurificatorilor sunt încetinite sau chiar împiedicate de cheltuielile considerabile pe care le implica.

Cu toate că economia şi ecologia ar trebui să aibă un obiect de studiu comun, contradicţia provine din faptul că economic se lucrează cu valoarea bunurilor.

Bunurile şi serviciile din natura (apa, aerul, etc.) sunt considerate ca fiind bunuri comune, sau libere; ele sunt externe sistemului de valori din economie.

Bunurile libere pot fi şi ele împărţite în două categorii:

• bunuri cu o valoare atribuită, care pot fi înglobate în calcule şi balante financiare (producţia de peste)

• bunuri cu valoare neatribuita (ex. diversitatea speciilor, frumuseţea peisajului)

Toate bunurile libere trebuie să fie cumva înglobate în teoria economică, care în acest sens trebuie restructurata.

Pentru a atribui o valoare bunurilor libere se propun mai multe metode:

1. Metoda valorii de conservare

2. Metoda „drepturilor de poluare”

3. Metoda analizei contingente

Oamenii trăiesc în contextul a două lumi, societatea umană sau tehnosfera, şi lumea naturală a ecosferei sau geosfera, care a evoluat în milioane de ani.

La ora actuală exista date teoretice pentru a susţine că poluarea se datorează creşterii economice. Acesta la rândul ei generează un ritm ascendent de exploatare a ecosistemului, până la o eventuală epuizare; totuşi aceasta nu înseamnă că orice creştere a activităţii economice generează direct o degradare mai accentuată. Este necesar ca bogăţia materială, care este esenţială în viaţa oamnenilor şi dezvoltarea civilizaţiei, să fie ea însăşi produsă de activităţi umane dirijate de ştiinţă, realizate tehnic şi guvernate de activităţi economice; numai în acest fel se poate menţine societatea umană pe o treaptă acceptabilă de civilizaţie.

Conştientizare pericolelor ecologice, cea mai importantă interdependenta a prezentului la scară globală, s-a realizat numai după constatarea unor efecte cu acţiune distrugătoare a mediului ambiant.

Duritatatea faţă de natură şi agresivitatea mecanismului economic creat de om, impune corectarea şi transformarea lui în direcţia unei îmbinări a criteriilor economice cu cele ecologice.

Astfel spus, conţinutul şi mijloacele creşterii economice trebuie modificate în sensul integrării echilibrului ecologic în echilibrul economic şi al autosusţinerii creşterii de către natură. Se pune deci problema optimului economic al poluării şi a măsurării valorice a fluxurilor fezice de resurse din mediu spre economie şi invers. Conceptul de optim economic al poluării stabileşte legătura dinamica intre criteriile economice ale dezvoltării şi implicaţiile negative ale dezvoltării asupra mediului înconjurător.

În acest sens trebuie găsit mecanismul care să integreze echilibrul ecologic intre criteriile dezvoltării.

Putem spune că fiecărui nivel de producţie îi corespunde un anumit grad de poluare datorat activităţilor de producţie şi consum. Exista deci concordanţă intre:

• nivelul de producţie,

• nivelul de poluare,

• nivelul cheltuielilor pentru protecţia mediului.

În consecinţă nivelul cheltuielilor sunt unic determinate de optimul economic al poluării; problema care se pune nu este de a creşte la infinit volumul cheltuielilor, ci de a fi în concordanţă cu nivelul de poluare admis, la stadiul tehnologic atins la un moment dat.

Pentru a stabili cât mai corect relaţia mediu-economie, trebuie găsit un indicator al calităţii mediului, care trebuie însă să îndeplinească unele condiţii:

• să reflecte cât mai corect calitatea mediului,

• să fie aditiv, pentru însumarea lui la scara naţională,

• să fie cât mai simplu de calculat, astfel încât să se poate ragasi în sisremul statistic de evidentă şi control.

Indiscutabil trebuie să se ia în considerare că bunăstarea generală, depinde nu numai de ritmul creşterii economice, ci şi de calitatea acesteia; ori creşterea economică risca să perturbe întreg sistemul social, care este dependent atât geografic, cât şi în relaţia economie – ecologie.

La ora actuală putem schimba structura creşterii economice prin următoarele măsuri:

• promovarea progresului tehnic în favoarea unei creşteri în acord cu cerinţele mediului;

• reducerea exploatării resurselor naturale prin creşterea gradului de recirculare a materialelor;

• economia de resurse energetice, prin reducerea globală a consumului de energie;

• realizarea tehnologiilor existente privind calitatea produselor şi proiectarea produselor ecologice;

• calcularea unor indicatori specifici care să exprime cantitativ tendinţele înregistrate în domeniul protecţiei mediului;

• crearea unor intrumente economice care să protejeze resursele naturale.

La baza realizării unei legături viabile intre economie şi mediu, sta practicarea unui management adecvat protecţiei mediului, şi anume un management ecologic, prin intermediul ciclului de viaţă al produsului, care să presupună urmărirea produsului, din etapa de concepţie, până la eliminarea lui din uz.

Acesta presupune cunoaşterea modului în care el poate influenţa relaţia mediului ambiant, adică alegerea bazei de materii prime, alegerea tehnologiei de fabricaţie, sigurarea unei fiabilităţi mai ridicate, precum şi asigurarea eliminării produsului uzat, prin reciclarea lui sau reutilizarea unor componente utile.

În ceea ce priveşte deşeurile, cea mai bună politică de gestionare a lor constă în a nu le produce. Principalul motiv de prevenire a apariţie lor este utilizarea unor tehnologii adecvate „curate”, care să permită realizarea unor produse ecologice. La ora actuală, tendinţa acumulării de deşeuri continua să fie în spirală, deoarece activităţile de recuperare, reciclare şi refolosire se afla la un stadiu insuficient ca volum şi tehnică, şi deci au un rezultat relativ modest.

4.2.2. Politici de protecţie a mediului

Politicile de protecie a mediului includ o serie de măsuri care vizează punerea sub control a fenomenelor de poluare internaţională, în corelaţie cu dezvoltatrea economico-socială a fiecărei ţări. Dezvoltarea durabilă este un prces lent de schimbări, care permite folosirea pe termen lung a mediului, pentru că dezvoltarea economică să rămână posibilă, concomitent cu menţinerea calităţii mediului.

Se evidenţiază faptul că dezvoltarea durabilă reprezintă un scop pe termen lung de viitor, datorită unor factori obiectivi cum ar fi:

• mărimea şi continua creştere a populaţiei globului;

• scăderea continuă a resurselor materiale globale;

• lipsa unor acorduri internaţionale viabile;

• decalajul unor ecosisteme pe termen lung;

• aspecte dificile ale relaţiei mediu-economie;

• impicarea factorului uman în probleme de cooperare prioritare a nevoilor umane sau aspecte de etică socială.

Dezvoltarea durabilă considera că progresul economic trebuie să fie integrat mediului ambiant. Acest lucru este posibil prin măsuri de:

• regenerarea resurselor naturale şi menţinerea unui „stoc” natural de rezerve (conservare);

• controlul emisiilor poluante şi reducerea poluării la un nivel minim;

• conservarea speciilor şi protejarea biodiversităţi;

• evitarea inversibilitatii proceselor economice prin: prevenirea riscurilor prin adaptarea unor strategii adecvate, dezvoltarea unor strategii curate, decizii economice ecologice, distribuţia echitabilă a prosperităţii.

În practică aceste măsuri pot fi abordate din mai multe direcţii, astfel:

• evidenţierea posibilelor consecinţe ale poluării,

• prevenirea viitoarelor surse de poluare prin mărirea orizontului de previziune strategică de la 10-20 de ani la cca. 50 de ani,

• reducerea poluării existente la nivelu minim, studierea în profunzime a problemelor de producţie şi consum pentru eventualele schimbări tehnologice, structurale şi de comportament.

O condiţie vitală pentru implementarea cu succes a politicii de dezvoltare o constituie informarea corectă, accesul liber la informaţii pertinente şi decizii, instruirea şi educarea tuturor în spiritul durabilităţii.

Adoptarea principiului dezvoltării durabile implica o nouă strategie de protecţie a mediului, o redefinire a obiectivelor dezvoltării economice şi sociale, cu accent pe toate problemele de mediu:

• schimbarea tipului de creştere economică,

• asigurarea nevoilor esenţiale ale oamenilor,

• limitarea creşterii populaţie la un anumit nivel,

• controlul poluării, gestiunea resurselor,

• crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat şi eficace,

• aprofundarea cunoştinţelor despre corelaţiile existente dintre economie şi mediu şi utilizarea unor strategii anticipative,

• promovarea progresului tehnic în corelare cu cerinţele mediului, etc.

În politica mediului legate de protecţia mediului înconjurător se confrunta doua abordări – una normativa şi una care face apel la utilizarea pârghiilor economice.

Prima abordare se referă la impunerea de reguli directe în baza puterii legislative a guvernelor şi utilizează: licenţe, autorizaţii, reglementări de zonare, înregistrări, menţinerea de standarde obligatorii a căror respectare este controlată şi eventuala lor violare se supune procedurilor civile şi penale. Aceasta este abordarea adoptată în cea mai mare măsură în toate ţările, ea fiind în multe privinţe mai facilă. Totuşi abordarea normativa este adeseori criticata ca fiind creatoare de rigidităţi şi de forme ineficiente de control.

Cea de-a doua abordare este mai rar utilizată datorită dificultăţilor practice pe care le pune dimensionarea intrumentelor, respectiv a pârghiilor aflate la dispoziţie. Primele intrumente de politică economică pentru protecţia mediului, utilizabile în cadrul acestei abordări, se număra mai multe măsuri.

CAPITOLUL IV

 

PERSPECTIVE/PROGRAME PRIVIND DEZVOLTAREA

ZONEI ÎN CONTEXT DURABIL

5.1. Perspectivele dezvoltări durabile a Lacului Natural Victoria  

Cercetare şi Dezvoltare Acvacultura pentru bazinul lacului Victoria

 

Consiliul de Miniştri al LVFO în 2002 îndreptate către Secretariatul de a promova acvacultură în lacul Victoria bazin, ca mijloc de creştere a producţiei de peşte în bazinul şi reducând presiunea asupra rezervelor de sălbatice. În plus faţă de contribuţia potenţial semnificativ la securitatea alimentară, este, de asemenea, să fie promovată ca o activitate care poate crea locuri de muncă, de a genera venituri externe şi de altfel contribui la creşterea economică. Acvacultura este o întreprindere relativ nou în Africa de Est şi a avut până acum numai fost efectuate la un nivel de subzistenţă. Potenţialul de acvacultură în regiune este foarte mare, deoarece are un număr mare de productiv apele naturale. În urma directivă a Consiliului de Miniştri LVFO a început un proces pentru a se asigura că de acvacultură este dezvoltat în bazinul lacului, prin următoarele iniţiative:

a) o subvenţie de la Fondul de parteneriat pentru a facilita o revizuire a statutului de acvacultură şi să ofere orientări cu privire la dezvoltarea acvaculturii în bazinul. Un grant de 15.000 dolari SUA a fost aprobat de Comitetul consultativ de parteneriat EAC în 2004 şi utilizată de către Grupul de lucru regional Acvacultură (ARWG) să pregătească următoarele rapoarte: Statutul de acvacultură, în lacul Victoria Bazinul; Statutul şi potenţialul de Cage Cultura în lacul Victoria Bazinul; Proceduri standard de operare (POS) pentru acvacultură de cercetare şi dezvoltare în bazinul lacului Victoria;

b) proiect finanţat de UE, în curs de desfăşurare IFMP alocat fonduri pentru a permite ARWG pentru a finaliza procedurile operaţionale standard şi pentru a pregăti manuale de şase acvacultură: Un ghid tehnice la Clarias de producţie gariepinus seminţelor pentru Comercial acvacultură în L. Victoria Bazinul; Somnul african (Clarias gariepinus) Cultură Manual ; Manualul Tehnic pentru peşte producţiei de materii prime; Manual pentru Tilapia cultură; standard tehnic Orientările pentru iazului Bazat Nile Tilapia producţia de seminţe, precum şi un manual privind Heleşteu Amplasarea, Construcţiilor şi Management

c) cele trei state partenere prin intermediul LVFO FAO, a solicitat asistenţă de consolidare a capacităţii instituţionale a LVFO să ghideze şi să faciliteze dezvoltarea armonizată şi durabilă a acvaculturii în jurul lacului Victoria. Un proiect de sprijinire a sub-sectorului de acvacultură, în ţările riverane din jurul lacului Victoria - TCP/RAF/3102 (A) a fost semnat în aprilie 2006 şi a iniţiat, în august 2006. FAO / TCP este contribuie 360.000 dolari SUA, care va include o serie de experţi şi ofiţeri de TCDC FAO pentru a oferi inputuri tehnice în curs de dezvoltare-un catalog regionale / sistemele de baze de date privind punct de vedere economic viabile de producţie de acvacultură şi metode care pot fi promovate în regiune. Proiectul este implementat prin intermediul birourilor naţionale focale în cele trei state partenere şi coordonată la nivel regional prin intermediul Secretariatului LVFO.

5.2. Promovarea unor programe de dezvoltare durabilă

 

Activităţi ale LVFO sunt puse în aplicare prin intermediul a cinci programe şi diferite funcţii în cadrul fiecărui program sunt puse în aplicare de către grupuri de lucru. Funcţii de diferite programe sunt prezentate mai jos:

1. Resurse, de mediu şi socio-economice program de cercetare şi de monitorizare.Acest program oferă informaţii cu privire la:

* Pescuit - componenţei capturilor, efortul de pescuit şi uneltele de pescuit şi metode; * Stocurilor de peşte - Biomasa, compoziţia, distribuţia şi structura populaţiei a stocurilor de peşte; * Parametri biologice şi ecologice ale pesti, procesele de lac de productivitate, precum şi starea de sănătate a habitatului peşte; şi * Pescuit socio-economice şi de marketing.

2. Programul de gestionare a pescuitului:

• Dezvolta instituţii, inclusiv promovarea participării comunităţii în dezvoltarea şi gestionarea resurselor de pescuit;

• Dezvoltă, armonizeaza şi enforces politicile în domeniul pescuitului, cu putere de lege;

• Adoptă protocoalele internaţionale relevante şi acordurile la situaţia Lacul Victoria;

• Promovează respectarea la calitate de peşte şi standarde de siguranţă şi sporeşte plus valoare;

• Monitoare şi activităţi evaluate la diferite niveluri de guvernare în domeniul pescuitului.

3.Baza de date, Informaţii, Comunicare şi Outreach Program:

• Dezvoltă şi gestionează baze de date în domeniul pescuitului;

• Re-pachete şi să difuzeze informaţii factorilor de decizie politică şi a utilizatorilor de resurse.

4.Cercetare acvacultură şi Programul de Dezvoltare: Acvacultura a fost iniţial nu în limitele mandatului LVFO. Cu toate acestea, după recunoaşterea că există cerere mare de peşte pentru export şi consumului local, Consiliul de Miniştri, la LVFO sesiuni regulate ale acestora de la Nairobi, în anul 2000 îndreptate Secretariatul LVFO pentru dezvoltarea acvaculturii în lacul Victoria bazinul pentru a suplimenta stocurile de peşte sălbatic. Cercetare acvacultură şi Programul de Dezvoltare a fost, prin urmare, au format să dezvolte şi să ofere orientări privind dezvoltarea acvaculturii în lacul Victoria.

• Resurse Umane şi de infrastructură Programul de Dezvoltare a Capacităţii

• Evaluează nevoile de resurse umane şi dezvoltă capacitatea de dezvoltare a resurselor umane şi de gestionare a resurselor piscicole;

• Evaluează şi dezvolta infrastructura în domeniul pescuitului.