Dunare Isabela Georgiana- Interviu Istorie Orala SPR III

Interviu Ion Purcariu


Fisa convorbirii

1. Numele studentului: Dunăre Isabela Georgiana

2. Facultatea: Facultatea de Științe Politice Universitatea București SPR III

3. Telefon : 0040748077910

4. E-mail: [email protected]

5. Numele intervievatului: Ion Purcariu

6. Telefonul intervievatului: 0040743735040

7. Data naşterii: 3 octombrie 1953

8. Ocupaţie (-ţiile) înainte de1989:antrenor lupte greco romane… în localitatea :Piatra Neamț

9. Ocupaţia (-ţiile) după 1989: antrenor lupte greco-romane…...... în localitatea :Piatra Neamț

10. Domiciliul actual: Piatra Neamț

11. Datele interviurilor: 18 decembrie 2013 – 3 ianuarie 2014

12. Locul realizării interviurilor: Grand Hotel Ceahlău – Piatra Neamț


Interviu

- Povestiţi-mi, vǎ rog, viaţa dumneavoastrǎ, aşa cum vǎ amintiţi…

- Mă numesc Ion Purcariu și m-am născut în comuna Borlești, județul Neamț la data de 3

octombrie 1953. Sunt nǎscut într-o familie de la țarǎ, o familie de oameni mai de jos, nu chiar

oameni de rang, pentru cǎ acum 61 de ani, când m-am nǎscut eu era lumea mai… nu prea era ca

astǎzi… bogată. M-am născut într-o familie mai săracǎ fără prea multe posibilități și avuții. Am

fost cel mai mic dintre frații mei, dar nu am fost cel mai alintat, ci chiar dimpotrivă. Mereu

rămâneam să am grijă de surorile mele când fratele meu fugea la discoteca din sat. Au fost

vremuri triste dar cred că mai frumoase decât cele de azi.

- De ce spuneți asta?

- Pentru că atunci deși aveam mai puține lucruri și posibilități, toate erau mai

apreciate.Difuzarea unui film la cinematograful de la căminul cultural din sat era un adevărat

eveniment. Eram destul de mare când se întâmpla asta și îmi amintesc că eu și prietenii mei ne

băteam să obținem niște bilete. Tot satul era prezent acolo. Am văzut acolo multe filme. Știu să

fredonez și astăzi coloana sonoră a filmului Lanțul amintirilor...mult am mai plâns la filmul ăla.

Experiența asta trăită a comunismului să știi tu, ne-a făcut mai puternici pe unii. Nu uiți niciodată

raționalizarea mâncării...(suspină)...sau cozile care nu se mai terminau despre care cred ca ai citit

și tu, prețul de, cred...70 de lei a cutiei de cafea Amigo, și să nu mai spun de carnea de vită care

era un lux. Aveam un vecin care se ocupa cu creșterea și tăiatul vitelor. Era interzis atunci să tai

vițelul...mulți au făcut inchisoare pentru asta, dar lui nu îi era frică. Și stăteam și eu pe lângă el și

furam meseria, că a tăia și tranșa un vițel nu era așa de ușor. Noaptea, după ce termina, mă

trimitea cu căruța cu pachete la diferiți oameni, că eu eram minor, și dacă mă prindea mă

trimiteau la școala de corecție iar el scăpa. Deși, mereu îl amenințam că dacă e să mă prindă

careva eu spun tot. Mai mergeam și la pădure cu el, aduceam lemne, le vindeam și mai făceam și


eu un ban de una alta. Îmi aduc aminte că nu prea dormeam...aveam o energie de nedescris. Ziua

mergeam la școala, mă luam la trânte cu băieții din sat iar noaptea munceam. A fost frumos

totuși greu dar frumos, 20 de ani de chin, a fost frumos. Dacă m-aș mai naște odată tot lupte aș

face.

- Povestiți-mi, vă rog, mai multe despre aceste ,,trânte”.

- În anii copilăriei, în comună la noi se organizau frecvent întreceri la trântă între copii.Se

făceau lupte cu ocazia sărbătorilor câmpeneşti, la căminul cultural sau într-o sală de clasă unde

aveam saltele. Așa am văzut că îmi plac luptele…plus că fiind băiat, bătaia era ceva absolute

normal. Mai mult luam de la tata, Dumnezeu să-l ierte, când eram mic. Aveam un nuc foarte

mare în fața casei iar el a fost adăpostul meu multă vreme. Tata nu era un om violent, dar mă

iubea mult și avea așteptări mari de la mine.Iar eu eram neastâmpărat și făceam multe boacăne…

cred că îl și dezamăgeam mult …(trist), așa că el mă corecta în modul în care știa el cel mai

bine…mă bătea. Fie cu o curea, fie cu o nuia…cu ce apuca. Dar nu prea mă prindea pentru că

fugeam repede, și urcam în nuc și rămâneam acolo mult timp. Încerca și el să urce dar nu prea

reușea…(zâmbește). Țin minte și acum că alergam câte 11 km în fiecare zi, prin păduri. Era

foarte relaxant… și mă ajuta mereu să îmi descopăr limitele. Făceam pariuri cu mine însumi să

văd dacă pot alerga mai mult în fiecare zi. Și mă ajuta și la fotbal. Eram pasionat de sport și într-

o zi, în timp ce stăteam cu cel mai bun prieten al meu, Vasile,… ne-am hotărât să ne înscriem la

echipa locală de fotbal. Aveam vise mărețe la vremea respectivă și credeam că acesta va fi

destinul meu. Prima dată am jucat la echipa locală în divizia județeană, și după am intrat în

divizia județeană la Relonul Săvinești …cred că era în divizia B. Era greu pentru că trebuia să

îndeplinim mai multe roluri, să fim prezenți la școală, pe arena sportivă iar la nevoie pe

câmpurile de bătălie, spre binele său și al comunității.

- Povestiți-mi întâmplări din cadrul deplasărilor din cadrul competițiilor sportive.

- Îmi aduc aminte de o întâmplare destul de amuzantă de la Iași. Am mers în deplasare și

de-abia reușisem să fac rost de bani pentru competiție. Am făcut multe sacrificii, si țin minte că a

fost singura dată când m-a ajutat și fratele meu. A fost unul dintre cele mai frumoase gesturi care

le-a făcut pentru mine.Și azi când ne întâlnim la sărbători îmi amintește să îi plătesc datoria.


- Îmi spuneați despre întâmplările de la Iași.

- Așa, mersesem în deplasare, și eram foarte captivat de tot ceea ce era nou. Și uite așa,

împreună cu colegii mei am descoperit pentru prima dată Pepsi. Nu pot să explic bucuria

desfacerii primei sticle de sticlă Pepsi. A fost un moment pe care nu cred că voi fi capabil să-l

uit vreodată. Mă simțeam un Cristofor Columb care descoperise America. Rețin că o sticlă costa

aproximativ, 3,50 de lei. Erau bani în vremea aceea. Și uite așa mi-am cheltuit toți banii. Toți am

rămas acolo fără bani. Nu mai terminam de băut Pepsi. A fost o experiență de neuitat. Ne-a certat

antrenorul pe toți, și nici măcar nu mai vroia să ne lase să mai participăm.Însă îi eram dragi așa

că în cele din urmă a decis să ne dea el niște bani ca să nu murim de foame acolo.A fost…foarte

frumos...(surâde).Tot acolo descoperisem și o nouă ciocolată. Nu mai țin minte cum se numește

dar știu că i-am adus și mamei mele acasă. Noi sportivii aveam niște ocazii extraordinare când

plecam în deplasare. Și eram și așa mai șmecherași cum s-ar spune în limbajul popular. Am avut

nisște ocazii de-a dreptul impresionante de-a lungul timpului. De exemplu mergeam și la Drobeta

Turnu Severin în diferite deplasări. Acolo cred că îmi plăcea cel mai mult. Mergeam la

stanciocul sârbilor și îmi cumpăram foarte multe haine de contrabandă, haine de firmă cum s-ar

spune astăzi. Când mă întorceam acasă eram o adevărată senzație. Toată lumea mă invidia și toți

își doreau să le vând sau să le dau la schimb. Știi, eram cel mai mândru flăcău al satului, și toate

fetele mă cunoșteau…(zâmbește). Deplasările astea sportive, adică lumea asta a sportului în

general m-a ajutat mult în vremea respectivă, deși am întâmpinat și foarte multe dificultăți din

cauza regimului lui Nicolae Ceaușescu. Deși, dacă îmi aduc eu bine aminte, pe vremea lui

Ceașcă, România a ocupat în clasamentul pe națiuni locuri chiar bunicele. Am fost chiar pe locul

2 într-un an dacă îmi aduc eu bine aminte însă nu aș sti să vă spun cu exactitate. Bine, ce-i drept

a contat și faptul că după cel de-al doilea Război Mondial s-a introdus un nou sistem de educație

fizică și sport și așa au crescut numărul bazelor sportive deși, nu erau foarte bine dotate. Adică

aveai câteva saltele acolo, …majoritatea prăfuite,…era greu să te antrenezi și sa faci performanță

fără multă ambiție. Chiar dacă fiecare avea un loc de muncă asigurată, banii nu erau prea mulți

așa că eram nevoiți să ne descurcăm.


-Considerați că acest nou sistem de educație menționat de dumneavoastră anterior,

prevedea cumva și transformarea sportului într-o armă ideologică de propagandă a

comunismului?

Cum să nu. Sportul era cea mai ieftină armă de propagare a comunismului.Era o continuă

luptă iar minciunile care apăreau în diferite gazete de la vremea respectivă erau care mai de care

mai mari, si mai înfloritoare. Sportul a fost un factor foarte important al politicii externe, iar

marile puteri se foloseau de el după bunul plac. Nu putea nimeni refuza nimic pentru că eram

controlați în totalitate. Mulți dintre noi plecam în deplasări în afara țării așa că, deși partidul

considera că făcea doar un bine țării, realitatea era diferita, pentru că vedeți dumneavoastră,

odată ieșit în afară ai senzația că oriunde e mai bine decât la tine acasă. Și te ia dorul de

ducă.Vrei să pleci, sau chiar să găsești o modalitate ca să nu te mai întorci. Și atunci să vezi

necaz, și adrenalină. Au fost mulți care au plecat și buni duși au fost. Am avut și eu un prieten în

situația asta, care din păcate a decedat anul trecut, Dumnezeu să-l ierte. Și și-a dorit mult să plece

din țară și nu s-a lăsat până ce nu și-a văzut visul împlinit.M-am întâlnit acum 5 ani vu el, din

întâmplare la București. Și, na, sincer să fiu și eu am avut dorul lui de ducă dar niciodată curajul

lui. Ceva în interiorul meu își dorea să audă că regret decizia luată, și că dacă ar putea da timpul

înapoi nu ar mai face ceea ce a făcut.Dar, spre suprinderea mea, nici pomeneală de așa ceva. A

ajuns în cele din urmă în Statele Unite ale Americii și a trăit fără niciun regret visul american.

Mi-a spus că pentru el a fost realitate și că singura durere a fost despărțirea de familie. Acolo a

găsi o frumoasă rusoaică și au făcut nuntă, copii, iar de sport s-a lăsat pentru că nu si-a permis să

continue visul copilăriei. Avea nevoie de bani așa că necesitatea l-a împins să își găasească alte

țeluri, ( o usoară urmă de tristețe) și s-a lăsat de prima noastră iubire, fotbalul. Dar să revenim la

oile noastre, și după cum vă spuneam fără libertatea de exprimare e greu să faci ceva, deși după

câte observ în ziua de azi…și cu libertatea de exprimare asigurată tot e greu să muți munții din

loc. Era greu și atunci, e greu și acum.Știți cum e, fiecare vreme cu greutățile ei. E absurd acum

să stăm să ne plângem de greutățile vremurilor apuse pentru că oricum nu mai putem schimba

nimic, și oricum există multe secrete acolo încă neștiute de nimeni și așa vor rămâne pentru că

mulți au plecat cu ele în mormânt.


-Observ că vorbiți cu mult pathos dar și regret despre fotbal. Ce ne puteti relata din

perioada în care ați practicat acest sport.

Fotbalul iubirea mea, și cu asta am spus cam tot. (râde). Fotbalul a fost important pentru

viața mea, mai ales că am jucat la un nivel destul de înalt pentru vremea respectivă. Ei nici chiar,

dar nu pot să spun nici că m-am făcut de râs, poate mai puțin ziua în care, în timpul unui meci,

cred că,…dacă memoria nu mă înșeală… în timpul primului meu meci la Voința Borlești, mi-am

dat singurel cu mincea în cap. Vroiam să fac o schemă despre care tot auzisem eu, și mi-o arătase

un prieten mai mare…dar într-un final mi-a ieșit doar o vânătaie, o amintire de neuitat si o rușine

de toată frumusețea. Tot satul vorbea a doua zi despre cum Ion a lui Purcariu (râde) și-a tuflit o

minge în cap de toată frumusețea. Așa am devenit eu prostul satului pentru vreo două

săptămâni.Mi-a luat Vasile locul destul de repede, că oricum era un împiedicat și jumătatea și

ajungea să mănânce iarbă de cel puțin două trei ori la un meci. Ce să-i faci, asta e viața. După am

avansat de la Voința Borlești la Bradul Roznov în divizia C și așa am ajuns la un alt nivel. Nu

îmi luasem aiere, dar visele erau din ce în ce mai mari. Eram foarte ambițios, și după cum și-am

mai spus mă antrenam foarte mult. Alergam prin pădure, mă jucam cu o minge primită de la Moș

Crcăciun, cred că cel mai frumos dar primit până astăzi și îmi doream să ajung departe tare. Așa

am ajuns la Relonul Săvinești, în divizia B..deja vorbim desigur de o altă ligă (râde din tot

sufletul). Au fost vremuri frumoase cu multe amintiri plăcute, dar și mai puțin plăcute și o să îmi

rămână toată viața. Dar, cum mereu există un dar, am ajuns în cele din urmă să fac serviciu

militar. Grea etapă, mai ales că déjà o cunoscusem pe femeia visurilor mele de care eram profund

îndrăgostit. Și acum păstrez scrisoile de dragoste care ni le trimiteam și chiar mâine este

aniversarea căsniciei noastre.

La mulți ani și vă urez cât mai mulți în continuare.!

Mulțumesc frumos, și sper să aveți și dumneavoastră parte de o iubire sinceră și frumoasă ca

a noastră.

Vă mulțumesc.

Dar să revenim la oile noastre. Deci deja îmi cunoscusem actuala soție iar ideea plecării în

armată mi-a răpit somnul multe nopți. Eram absolut distrus, vroiam să fug, să o iau cu mine, dar

nu ar fi funcționat pentru că ajungeam într-un final să ne facem mai mult rău decât bine. Așa că,


cu inima distrusă, mi-am făcut băgăjelul să dă-i fuga în armată. A fost greu la început mai ales că

nu era doar lipsa iubirei ci și lipsa fotbalului dar eram un bărbat adevărat și am trecut rapid peste.

Am continuat convorbirile prin scrisori și iată că și astăzi suntem împreună ceea ce mă face

extrem de fericit. Odată ajuns în armată am lăsat fotbalul și mi-am reîndreptat atenția spre luptele

greco-romane.Din 1971-1976 am cucerit de trei ori titlul de campion naţional şi am avut si un

titlu de vicecampion. Astăzi copiii mei admiră medaliile și diplomele.Ceea ce a mai rămas din

ele pentru că le-au folosit drept hârtie de scris și jucau x și 0 pe ele. Asta-i viața, din păcate unui

copil nu-I poți refuza prea multe.

Care a fost activitatea dumneavoastră după reușitele dintre 1971 și 1976?

Am avut niște probleme de sănătate destul de grave, care însă nu au fost mediatizate la

vremea respectivă așa că am fost nevoit să mă reprofilez. A fost o decizie destul de grea, și nu

mi-a fost deloc ușor. Am trecut prin multe, și m-au durut multe. Dar le-am răbdat pe toate pentru

că era mai important pentru mine să ajung acolo unde îmi propusesem și să nu stagnez. Un om

care stagnează nu este demn de respct. Pe mine m-a învățat bunicul meu că e foarte importantă

evoluția, și dacă nu ai niște țeluri înalte nu ajungi nicăieri.

Permiteți-mi să vă întrerup și să vă mulțumesc pentru această mini lecție de viață despre

voință, putere și ambiție.

Cu cea mai mare plăcere.

Să revenim la evoluția dumneavoastră sportivă.

După cum îți spuneam, nu am mai putut continua practicarea luptelor greco-romane așa că

am decis să rămân în același domeniu în care deja aveam anumite performanțe și deja eram

cunoscut și cunoșteam și eu la rândul meu. E important să ai cunoștințe, și asta e valabil și astăzi.

Mă scuzați că vă întrerup. Faceti referire la cunoștințe, alias informații din domeniul sportului

sau cunoșteați diferite persoanalități din domeniu.

Să spunem că ambele sunt foarte importante și că aveam și unele și celelalte.

Vă mulțumesc pentru clarificare.


-Cu cea mai mare plăcere. Așa, deci, după aceea m-am hotărât să mă fac antrenor. Importantă

decizie pe care nu o regret pentru că și astăzi îmi aduce nenumărate satisfacții din partea elevilor

pe care îi antrenez de la vârste fragede. Am devenit un fel de al doilea tată pentru ei iar asta îmi

umple inima de bucurie. Meseria de antrenor am început să o practic din 1978, când am debutat

la Clubul Sportiv «Ceahlăul»“ și unde profesez și la ora actual. O slujbă bună aș spune eu. În

primii ani am făcut voluntariat, dar din 1980 am început să cucerească medalii la Campionatele

Naţionale. În cele peste trei decenii de când pregătesc sportivi la lupte greco-romane am reuşit

să obţină rezultate, zic eu, foarte bune pe plan internaţional cu elevii mei Daniel Andriescu care

a ocupat l ocul 5 la Campionatele Europene şi Dragoş Câmpanu campion european de cadeţi.

Îmi iubesc elevii și caut mereu să nu le ofer numai lecții de lupte ci și lecții de viață, de psihic. E

important pentru ei să fie echilibrați în absolute orice pentru că suntem mereu înconjurați de

violență și zic eu…e important în viață să nu răspunzi la violență cu violență. Acum doi ani spre

exemplu, am obţinut două locuri 5 la «Europenele» de cadeţi cu Vasile Dudău şi Daniel

Crâşmariu. Am fost și sunt în continuare foarte mândru de ei. Sunt băieți buni și au nevoie de

mult sprijin. Mai ales cel financiar. Au reușit cu mult sacrificiu să obțină aceste rezultate, și mi-a

fost și mie greu să îi conving pe părinți. Nu vroiau de nicio culoare să îi lase. Știți cum e, ba că

școala, că nu mai au timp de învățat, că fac naveta, că e singurul copil și nu vor să îl știe în

pericol. E de înțeles și de aceea am încercat să fiu onest în promisiuni. Le-am explicat clar că e

nevoie de ambiție din partea copilului. Pentru că dacă vrea poate. Nu există nu pot există nu

vreau sau mi-e lene. Lenea asta, e cucoană mare care n-are de mâncare….(Râde cu poftă)… Am

obținut premii și la nivel național iar elevii pregătiţi de mine au cucerit 25 de medalii în

competiţiile de lupte greco-romane.. Nu sunt însă singurul care trebuie să își asume meritele

pentru că rezultatele au fost posibile în urma muncii depuse împreună cu antrenorii Mircea

Covătaru şi, în ultimii ani, cu Ion Popa cărora le sunt profund recunoscători. Împreună facem o

echipa grozavă și vrem să rupem gura târgului cum s-ar spune. . În 30 de ani de activitate, am

reușit să adun împreună cu elevii mei peste 25 de medalii la luptele greco-romane.Mereu e loc

de mai bine dar e important să știi să fii recunoscător pentru ceea ce primești. Recent am p rimit

și o diplomă foarte important pentru mine ca om, și cred că este una dintre cele mai importante

până astăzi.Am devenit cetățeanul de onoare al comunei în care m-am născut. Tehnicianul a fost

chemat la Borlești de membrii ai Consiliului Local de acolo, dar nu mi-a „scăpat“ nimeni nici un

indiciu despre surpriza pregatită. Este extraordinar de important pentru mine. Am sunat la


prieteni după ce m-au chemat, dar nimeni nu mi-a zis nimic. Toți mi-au spus că e de bine. Cind

am ajuns la Borlești, la Primărie, am avut marea surpriză de a auzi că voi fi cetățean de onoare.

Este un eveniment la care nu m-am așteptat vreodată, însă mă bucur că am parte și de așa ceva.

Le mulțumesc celor care s-au gândit la mine și care consideră că merit un astfel de titlu. Surprins

de hotărârea celor de la Borlești nu m-am pregătit să «ud» și eu această festivitate, așa cum era

normal. Fac asta și pentru mine tot prietenii mei de aici din Borlești. Important este că mă simt

bine între oamenii buni, între prieteni și vreau să le transmit că și de acum înainte voi ajuta

comuna atât cât imi va sta în putere.


Comentariu personal

Mişcarea sportivă a devenit de-alungul timpului o adevărată problemă din cadrul

relaţiilor internaţionale. A avut loc transpunerea militarismului și a politicii în cadrul activităților

sportive prin însuşi intervenţionismul statului, rezultând uneori adevărate războaie fără arme

între naţiuni aflate pe picior de rivalitate. Rolul sportului a fost bine apreciat de către politicienii

secolului XX, iar potenţialul acestuia de transmitere atât a valorilor naţionale cât şi a mesajului

propagandistic a transformat simple competiţii în mijloace de promovare a ideologiei politice.

Astfel sportul devine inseparabil de naţiune şi stat, iar în cazul statelor ce aveau un control direct

asupra societăţii şi a vieţii private a individului, state precum Uniunea Sovietică, Germania

nazistă, Italia fascistă şi Spania lui Franco sportul devine o parte componentă a politicii externe.

Este important de precizat ca s-au duelat în cadrul unor astfel de evenimente comunismul cu

capitalismul, fascismul cu democraţia liberală şi chiar comunismul cu social democraţia.

Lucrarea de față și-a propus să examineze viața unui sportiv, campion atât național cât și

internațional din cadrul categoriei luptelor greco-romane prin intermediul relatării unor

evenimente semnificative din viața intervievatului precum și prin implicarea ascultătorului.

Poveştile de viaţă pot fi spuse astfel în multe feluri, depinzând de context şi interesele implicite

sau explicite ale părţilor dialogului și presupun întotdeauna trăiri puternice. Indiferent de timp şi

loc, poveştile se articulează pe algoritmi universali precum naştere-moarte-renaştere, despărţire-

iniţiere-revenire, criză-conflict-ordine, geneză-haos-echilibru, eforturi-victorii şi/sau eşecuri.

Proiectate pe fundalul social-politic descris, biografiile individuale pot fiinţa ca şi cazuri

tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru problema generaţiilor în cadrul

etapelor de „fractură istorică”. Acțiunile povestitorului îşi au originea în motivele, valorile şi

trăsăturile depersonalitate şi caracter ale personajelor-cheie din viaţa acestuia, la un moment dat.

Experiența acestui interviu a fost una inedită întrucât mi-a permis accesul în cadrul unei

lumi noi, iar capacitatea domnului Ion Purcariu de introducere a ascultătorului în cadrul poveștii

a fost una excepțională. Am devenit astfel martora unor povești nemuritoare capabile să scrie

istorie oricând și oriunde.

Dunare Isabela Georgiana- Interviu Istorie Orala SPR III

Documents

Transcript of Dunare Isabela Georgiana- Interviu Istorie Orala SPR III