Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Sf. Proroc Ilie Tesviteanul

Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul este sărbătorit în fiecare an, pe 20 iulie. Sf. Ilie era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia în cetatea Tesve, din Galaad (Israel), situată dincolo de Iordan. De aici avem și numele prorocului - Ilie Tesviteanul. Potrivit tradiției, Sovac, tatăl lui Ilie, a văzut oameni îmbrăcați în veșminte albe care îl înveleau pe Ilie în haine de foc și îi dădeau să mănânce o flacără. Preoții templului din Ierusalim au

interpretat vedenia astfel: Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetică. Sf. Ilie a trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab. Și-a desfășurat activitatea în regatul Israel din Samaria. Regele Ahab, la îndemnul soției sale, introduce în regatul israelitean cultul zeului Baal. La porunca lui Dumnezeu, Sf. Ilie ajunge la curtea regelui Ahab și îi vestește acestuia că Dumnezeu va pedepsi poporul prin secetă. Cerurile vor fi închise timp de trei ani și jumătate. Sf. Ilie se ascunde de furia lui Ahab la pârâul Cherit, unde va fi hrănit de un corb, apoi la văduva din Sarepta Sidonului. În casa acestei văduve, prorocul Ilie va face minuni: îl va învia pe fiul acesteia și îi va înmulți făina și uleiul. Spre sfârșitul anilor de secetă, Ilie a înlăturat cultul zeului Baal. El a reușit să coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoți ai lui Baal nu au reușit.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, părintele Ilie Ursachi va lipsi din parohie pentru o lună, în perioada 25 iulie – 25 august 2017. În această perioadă va fi substituit de către Pr. Gabriel Andriuță de la Rignano Flaminio de pe 30 iulie până pe 15 august inclusiv, și Pr. Marian Preda, de la San Giovanni pe 20 august. Pr. Gabriel va putea fi contactat la numărul 320 098 3043, iar Pr. Marian la numărul 320 166 0240. Acatist și Sf. Liturghie, joi, 20 iulie, h 9:00 (Sf. Proroc Ilie Tesviteanul). SF. MASLU în parohia noastră, viner i, 21 iulie 2017, h 19:20.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna a VII-a după Rusalii: Duminică: Rm 12, 6-14; Mt 9, 1-8 - Sf. Sf. Mc. Atinoghen din Egipt. Luni: I Co 5, 9-13; 6, 1-11; Mt 13, 54-58 - Sf. Mare Mc. Marina din Antiohia.

Marţi: I Co 6, 20; 7, 1-12; Mt 14, 1-13 - Sf. Mc. Emilian de la Durostorum. Miercuri: I Co 7, 12-24; Mt 14, 35-36; 15, 1-11 - Sf. Cuvioasă Macrina. Joi: Iac 5, 10-20; Lc 4, 22-30 - Sfântul și Slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul. Vineri: I Co 7, 35-40; 8, 1-7; Mt 15, 29-31 - Sf. Cuv. Rafael și Partenie. Sâmbătă: Rm 12, 1-3; Mt 10, 37-42; 11, 1 - Sf. Mironosiță Maria Magdalena.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 24 (16 iulie 2017)

n vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului:

îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru

ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor.

Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8

Apostol: Romani 12, 6-14

Fraţilor, avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea

să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând. Binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

Evanghelia de azi debutează cu venirea Mântuitorului din ținutul Gadarenilor înorașul Capernaum. Propriu-zis, Hristos revine din misiunea susținută într-un teritoriu păgân acasă, la poporul Său, la turma cuvântătoare. Peste acest aspect bivalent și unitar, misiune-pas­torație, societatea secularizată contemporană este dispusă să treacă lejer. Nu mai vorbim despre unii slujitori care-i distrug unitatea considerând că este suficientă o pastorație liniștită, comodă și fără prea multă implicare în spațiul misionar.

Mântuitorul venea alungat dintr-un teritoriu ostil Evangheliei Sale. Dincolo de pragul bisericii, când preotul ne invită Cu pace să ieșim!, nimic nu ne este favorabil, dar viața, Viața Bisericii, presupune o pulsație a sângelui, a Sângelui mântuitor, în ambele sensuri. Sistola și diastola unei eclesialități sănătoase presupun pastorația și misiunea, apoi reîntoarcerea în comunitate cu roadele, multe sau puține, dobândite pe măsura harului și efortului misionar depus.

În orașul Său, Capernaum, Hristos este întâmpinat de un grup de oameni care purtau pe brațe un slăbănog. Fără nume, fără vârstă, ci doar neputincios. Imaginea acestuia este o teologie autentică. Păcatul, săvârșit de Adam în Rai, pătrunde întreaga noastră fire, alterându-i toate potențele fizice și spirituale. Mântuirea în Hristos presupune, așadar, această restaurare a firii neputincioase. Părintele Stăniloae, în plin război mondial (1943), când imaginea despre om era centrată exclusiv pe rasa pură, scrie despre mântuirea realizată în și prin Iisus Hristos folosind, pentru prima dată, termenul soteriologic de restaurarea omului. Paraliticul avea nevoie de o restaurare, de o nouă (re)creație, dar într-o perspectivă inversă creației primordiale, și pornește de la suflet la trup, grăind: Fiule, iertate sunt păcatele tale!

Hristos Se dovedește pe Sine, încă o dată, că este Doctorul prin excelență. El vindecă prin anularea cauzei care aduce trupului suferință: păcatul. Iartă și dezleagă ca Dumnezeu adevărat pe seama credinței celorlalți, pentru că este destul de greu să mai ceri credință unuia care suferă, să-i propovăduiești

că Dumnezeu este Iubire (I In. 4, 16), că nu vrea moartea bolnavului, ci însă­nătoșirea sa. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că Hristos nu cere totdeauna cre­dință de la cei bolnavi; de pildă, nu cere credință de la cei nebuni sau de la cei care și-au pierdut cunoștința din pricina vreunei boli.

Suferința în boală este complementară. Nu există durerea vreunui mădular trupesc fără implicarea celorlalte. La fel, bolnavul pentru familia sa, pentru grupul de prieteni devine, prin compasiune, o sarcină vrednică de purtat pentru toți. Consecinţă a păcatului adamic, suferinţa se răsfrânge în toată fiinţa umană: trup şi suflet. Restaurarea ontologică a întregii umanităţi se realizează în persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu întrupat. De acum, suferinţa umană capătă un sens soteriologic, din disperare individuală devine cruce mântuitoare, jertfă expiatoare de păcat, prilej şi circumstanţă prin care omul capătă putere harică în lupta cu păcatul şi consecinţele acestuia.

Cea mai mare suferință a omului este ratarea trecerii pe lângă Hristos, întâlnirea directă cu El. Pentru societatea secularizată, atât nesocotirea harului, cât și întoarcerea feței de la cele sfinte aduc atâta tulburare, dezechilibru, nesiguranță și disperare. Ce este de făcut? Dacă nu poți accepta harul și Sfânta Față, măcar lasă-te purtat pe brațe de cei dragi, de cei care suferă alături de tine și uneori în locul tău.

Evanghelia ne așază, realmente, în fața unei dileme căreia nu-i putem răspunde: Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă? (Mat. 9, 5). De mii de ani, omenirea nu cunoaște ordinea imediată a alegerii și opțiunea desăvârșită, deoarece gândește lucrurile și prioritățile separat, nu împreună și deodată. Omul a fost creat om ca trup și suflet, simultan și nedespărțit. Greșim când afirmăm: șase zile ne ocupăm de trup, iar duminica de suflet. Viața completă și sfântă este grijă complementară pentru trup și suflet. Când ești sănătos trupește, roagă-te pentru iertarea

păcatelor tale, iar când ești bolnav cu trupul, roagă-te cu sufletul curat pentru sănătatea lui. Nu disprețui suferința, chiar dacă te socotești nedreptățit, pentru că scopul asumării acestei suferinţe nedrepte era recapitulativ şi ontologic, după modelul Mântuitorului. Dacă din iubire și fără nici o vină Mântuitorul S-a împovărat cu toată suferinţa umană a firii stricăcioase, a păcatului şi a morţii, era firesc ca roadele biruinţei Sale să le împărtăşească tuturor oamenilor, de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor, ca sursă și putere a propriilor noastre biruințe în încercările cotidiene. În sensul concret al cuvântului, Hristos este, prin aceste fapte minunate, sau pătimiri nepătimitoare, Umanistul prin excelenţă, Modelul perfect al asumării suferinței nedrepte. În schimb, pentru omul (post)modern, o suferinţă nedreaptă este o adevărată monstruozitate, jertfa curată, o absurditate, iar dăruirea vieţii pentru o cauză sfântă, o aberaţie. Taina lui Hristos, suferinţa nedreaptă, are o ontologie paradoxală: El Se jertfeşte pentru noi păcătoşii, nefiind corupt de păcat. Prin compasiunea dumnezeiască, Îşi asumă filantropia milostivirii. Urmând kenoza Fiului Întrupat, dar mai ales suferinţa prin compasiune filantropică, creştinul contemporan poate împlini misiunea şi puterea unei convertiri printr-o iubire plină de smerenie, într-o lume a suferinţei. Se poate coborî la nivelul fratelui care suferă în păcat, iar de acolo să-l ridice după demnitatea ipostatică a Fiului lui Dumnezeu făcut Om. Suferința este o experienţă a mântuirii în deplină libertate, e comuniunea sfinţilor, prelungită prin substituţia ipostatică care caracterizează misiunea filantropică a Bisericii într-o societate paralizată spiritual, plecând tocmai de la Capul acesteia ce ne este și Model.

Prin mişcarea de coborâre a Capului la suferinţa mădularelor umile și suferinde, continuată de coborârea misionar-filantropică a noastră la cei suferinzi, Hristos-Capul Se coboară, prelungindu-Se la cele mai firave mădulare şi în toţi cei care se apleacă la suferinţa gene­ral-umană. Natura umană este una în fiinţa ei. Orice suferinţă nevindecată a aproapelui nostru riscă să o altereze pe aceasta în

întregimea ei. Numai kenoza eclesial-filantropică a suferinţei este în măsură să descopere lucrarea dumnezeiască a milostivirii hristice. Propriu-zis, nu există mântuire fără milostivire, sau îndumnezeire fără adopţie filială caracterizată de milă. Într-o societate paralizată duhovnicește ar trebui oare să contrariem sistematic răscumpărarea şi îndumnezeirea, sau să subordonăm prima celei de a doua? Taina filantropică, în sine, nu este şi ea una? Oare îndumnezeirea nu constă doar în libertatea măreaţă a fiilor lui Dumnezeu care au fost răscumpăraţi prin mântuire, prin ascultare şi suferinţă până la moartea Fiului lui

Dumnezeu făcut om? Sfântul Maxim Mărturisitorul nu s-a opus acestui punct de vedere, „fiindcă trebuind să ne facem toţi proprii greutăţile celorlalţi pentru egala cinstire a firii, nu trebuie să nesocotim nici bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu vrem să ne arătăm imitând ­altceva ca pildă a unităţii noastre de fiinţă”.

Minunea vindecării slăbănogului a creat atmosferă exclamativă în

popor, toți fiind bucuroși că Dumnezeu dă oamenilor asemenea putere (Mat. 9, 8). „Atât de mult S-a făcut Dumnezeu om, încât în ochii celor fără de credință era un simplu om”, afirma Sfântul Ioan Damaschinul. Era om adevărat și Dumnezeu adevărat. Un Subiect cu două firi. Așa au hotărât, în scris, și Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic. Minunile le făcea omenește, iar pe cele omenești le săvârșea dumnezeiește.

În Hristos, Unitatea celor două firi, omenească și dumnezeiască, este dată de unitatea Ipostasului dumnezeiesc al Logosului. La oameni, unitatea ființei umane este dată de trupul și sufletul uman, care împreună conlucrează cu harul dumnezeiesc și îndumnezeitor, iar unitatea Bisericii este dată de conlucrarea mădularelor vii, care suntem noi, creștinii, cu Hristos-Capul acesteia.

Conștienți de această unitate perpetuă, nu putem rămâne indiferenți de suferința celor din jurul nostru. Vindecarea lor este și vindecarea noastră, îndreptarea lor este și îndreptarea noastră. (preluat din Ziarul Lumina)