Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Și anul acesta contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți membrii parohiei noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica. Continuăm să ajutăm pe cei 3 copii săraci din România pe care parohia noastră i-a ”adoptat” de la distanță, prin proiectul episcopiei ”Brațele părintești”, plus alte persoane necăjite sau cu handicap fizic din România.

Săptămâna a VI-a din Post: Duminică: Evr 9, 11-14; Mc 10, 32-45 - Sf. Cuvios Tit, făcătorul de minuni. Luni: Is 48, 17 - 49, 4 - Sf. Cuv. Nichita Mărturisitorul și Ilirie.

Marţi: Is 49, 6-10; Fc 27, 1-41; Pr 19, 16-25 - Sf. Cuv. Gheorghe de la Maleon Miercuri: Is 58, 1-11; Fc 31,3-16; Pr 21,3-21 -Sf. Mc. Claudie, Diodor, Teodul Joi: Is 65, 8-16; Fc 43, 26-31; 45, 1-16; Pr 21, 23 - 22, 4 - Sf. Mc. Irineu. Vineri: Is 66, 10-24; Fc 46, 1-7; Pr 23, 15 - 24, 5 - Sf. Mc. Gheorghe Mărt.. Sâmbătă: Evr 12, 28; 13, 1-8; In 11, 1-45 - Sf. Ier. Celestin, episcopul Romei.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Sf. Irineu, episcop de Sirmium În primii ani ai secolului al IV-lea, după moartea în Sirmium a preotului

Montanus și a soției acestuia Maxima, a fost arestat însuși episcopul cetății, Irineu. Acesta era foarte tânar, avea familie și copii de vârstă fragedă, informații pe care le aflăm din actul său martiric, scris după procesul verbal de judecată. Episcopul Irineu a fost prins și întemnițat din porunca guvernatorului Probus, care l-a îndemnat să se supună poruncilor

împăratului și să aducă jertfe idolilor. El a refuzat să jertfească și cu curaj a spus: „Mi s-a poruncit să primesc mai degrabă chinurile decât să sacrific demonilor, tăgăduind pe Dumnezeu“. Văzând că nu se leapădă de Hristos, Probus a poruncit să fie chinuit, sperând că așa poate o să-l convingă, însă Irineu nu s-a clintit din dreapta credință. Au venit la locul de chin și soția, părinții și alte rude ale episcopului, toți rugându-l să se supună poruncii împăratului. Chiar copiii venind, îl îmbrățișau și-l rugau să îi fie milă de ei. Dar el nu a putut fi înduplecat și le-a răspuns cu cuvintele Mântuitorului Hristos: „Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“(Matei 10, 33). Probus a căutat să-l convingă măcar pentru copiii săi să aducă jertfă. Însă i-a raspuns și de această dată, că la fel ca el și copiii au același Dumnezeu, care o să-i mântuiască. În final, guvernatorul, foarte mânios că nu poate să-l facă să se lepede de Hristos, a poruncit să i se taie capul, iar trupul să-i fie aruncat, ca și al lui Montanus și al soției sale Maxima, în râul Sava.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 12 (2 aprilie 2017)

n vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple, zicând: iată ducem sus în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor

da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; şi-L vor bate şi-L vor scuipa şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la Dânsul Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu şi i-a zis: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Şi Iisus i-a întrebat: ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au spus: dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, în slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul

cu care Mă botez Eu? Iar ei au zis: putem. Iisus le-a zis atunci: Paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu Mă botez, vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalţi zece, au început să fie mânioşi pe Iacob şi pe Ioan; iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc; dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.

Duminica a V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45

Apostol: Evrei 9, 11-14

Fraţilor, Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare.

Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!

Sfântul Ioan Gură de Aur considera fiecare perioadă de post, de pe parcursul anului bisericesc, a fi o adevărată „primăvară duhovnicească”, o vreme de renaștere și înflorire pentru suflet, în care grija pentru cele materiale și trupești trece în plan secundar, pentru a lăsa să se arate, să se manifeste și să înflorească bogata viață sufletească și duhovnicească, arătată prin fapte de virtute și de iubire creștină.

În mod deosebit, fiecare dintre duminicile din perioada Postului Mare constituie adevărate trepte pe care sufletul creștin este chemat să le urce, către slăvita sărbătoare a Învierii Domnului, care va lumina și schimba fața lumii.

În această întreagă perioadă, Sfânta noastră Biserică ne propune, prin intermediul slujbelor și al rânduielilor bisericești speciale, de un farmec spiritual inegalabil, spre adâncă meditație și urmare practică, texte biblice și patristice de o valoare spirituală aparte.

În această Duminică a cincea a Postului Patruzecimii, atenția noastră este îndreptată către viața și nevoința Cuvioasei Maria Egipteanca, model de luptă și biruință asupra păcatelor și a patimilor dintre cele mai grosiere și înrobitoare și, totodată, o paradigmă a pocăinței eliberatoare și mântuitoare, în ascultare față de părintele duhovnicesc - omul sau glasul lui Dumnezeu, din viața și conștiința noastră.

Viaţa duhovnicească a creştinului, așa cum o știe tot sufletul care luptă pentru mântuire, este o luptă neîncetată pentru eliberarea de păcatele şi patimile care deformează şi schimonosesc firea, spre cultivarea virtuţilor creştine, forme ale frumosului spiritual, prin care nevoitorul se apropie de Dumnezeu - Izvorul binelui și al bunătății supraființiale. Păcatul constituie o realitate dramatică a lumii şi vieţii contemporane, o „rană cumplită” și „boală” a sufletului uman, ce provoacă adânci suferinţe, atât asupra trupului, dar mai ales asupra vieții lui lăuntrice.

În acest „război nevăzut”, omul oscilează între cădere şi ridicare, între abisuri­le păcatului şi înălţimile senine, însorite, ale virtuţilor, culminând în iubire. Aflat între aceste limite, între

iadul patimilor și raiul virtuților, creştinul are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa, actualizare a Botezului și ea însăși adevărat „botez al lacrimilor”, prin care redobândeşte starea de har. Fără căință, nu există nici un fel de creştere în viaţa noastră spirituală, ci o cădere permanentă într-o existenţă fără sens duhovnicesc, un continuu regres către zonele cele mai întunecate ale existenţei umane: adâncul sau abisul păcatelor şi al patimilor.

Mărturisirea păcatelor are valoare capitală în viaţa noastră spirituală şi în progresul nostru în ea. Ea este arma duhovnicească cea mai puternică, căci, spune Sfântul Ioan Scărarul: „nimic nu dă dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră ca faptul de a hrăni şi ascunde păcatele în inimă, nemărturisite”, și din această cauză, îngerii şi cerul suspină şi plâng pentru negrija noastră faţă de suflet, pentru nepocăinţa noastră.

Pocăința, în cele două forme ale ei: Taina Mărturisirii și virtutea pocăinței permanente, constituie, pentru suflet, un „frâu” care îl împiedică să păcătuiască. Metanoia, ca întoarcere și schimbare profundă, nu doar a gândurilor sau a gândirii, ci a însuși felului de a ființa și a lucra, este o cunoaștere și o conștientizare a slăbiciunilor, căderilor, cu dorința fermă de îndreptare și mântuire.

Cunoaşterea de sine este totdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă plusurile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de minusurile sau de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, cufundându-se tot mai mult în adâncul, în oceanul sau abisul smereniei. Pe treptele cele mai înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură faţă de Creatorul iubitor.

Această cunoaștere profundă ne demonstrează, așa cum spun Sfinții Părinți, că pocăinţa este cea mai importantă dintre virtuţi, sau, cum o numea părintele Dumitru Stăniloae, „motorul” lor. Lucrarea ei nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau

desăvârşiţi duhovniceşte. De aceea, ea trebuie să însoţească toate faptele noastre, nu doar rele, ci și bune, și nu doar păcatele, ci și virtuţile personale. Sfântul Isaac Sirul consideră conştiinţa păcătoşeniei proprii a fi mai importantă decât harisma învierii morţilor. Cel ce suspină un ceas, învață Sfântul Isaac, e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea sa, după cum cel ce s-a văzut pe sine şi păcatele sale e mai bun decât cel ce a văzut îngeri. Sau, cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul, un oftat de pocăință, din adâncul sufletului, face cât o găleată de lacrimi pentru răutățile noastre.

Ştiinţa contemporană demonstrează că o mare parte dintre suferinţele sufleteşti şi trupeşti se datorează acestor boli lăuntrice, multe dintre ele produse de păcat şi de efectele lui dezorganizatoare şi devastatoare la nivel fizic şi psihic. Grav este însă că omul a deprins o stranie familiaritate cu păcatul, o obişnuinţă care i-a devenit o a doua natură sau fire, dar o fire păcătoasă şi pervertită. Lumea oferă, adesea, peisajul unui loc în care patimile stăpânesc, în timp ce tainicele virtuţi sunt rușinate și umilite, condamnate şi alungate în sufletele şi inimile a tot mai puţini „aleşi”, care şi-au făcut din ele un ideal de viaţă şi mântuire.

Un profund cunoscător al sufletului omenesc contemporan, observând efectele nefaste ale frământărilor și păcatelor, spunea că „sufletul plânge, iar lacrimile sale cad în: creier, inimă, stomac, ficat, plămâni, pancreas, rinichi, intestine etc.”, adică acolo unde omul are o predispoziție genetică sau o slăbiciune dobândită pe parcursul vieții sale, din lipsă de echilibru și discernământ. Drama omului contemporan este că și-a „decorat” viața cu lucruri materiale, exterioare lui, nemairealizând importanța vieții interioare și marile suferințe pe care i le pot provoca bolile și sărăcia sufletească.

Împotriva acestor efecte şi mai apoi împotriva păcatului însuşi, luptă pocăinţa. Ea este o piedică în calea înmulţirii păcatelor şi a efectelor acestora. Pocăinţa luptă cu un trecut păcătos, pătimaş, vrednic de osândă, pentru clădirea unui viitor curat, fericit, veşnic.

La fel de adevărat este însă că, în adâncul sufletului său, omul poartă

nevoia de comunicare și de comuniune, simte dorința de a-și împărtăși cuiva bucuriile, dar și necazurile și imperfecțiunile sale; de a afla un suflet confident, care să rezoneze la frământările și problemele sale. El poartă în adâncul sufletului său dorul de a se împlini și mântui cu ajutorul cuiva, de a-și încredința tainele inimii sale unei persoane apropiate și de încredere. Nevoia de confesiune, de descoperire a tainelor inimii unei alte persoane este, pentru om, o nevoie fundamentală, de natură spirituală.

Și dacă în păcat omul cade din proprie voință și din libertate prost întrebuințată, ridicarea din păcat și

îndreptarea nu îi pot veni doar prin sine, ci prin alții, și în mod deosebit cu ajutorul părintelui duhovnicesc, omul lui Dumnezeu din viața sa. De apăsarea grea a păcatului, omul se eliberează prin experienţa mărturisirii sau a spovedaniei sincere, în faţa unui duhovnic iscusit, „om al lui Dumnezeu”, prezent în lumea aceasta și „glas” al Părintelui Ceresc, auzit în profunzimile conștiinței sale.

Mai mult decât în oricare alte vremuri, se potrivesc, pentru sufletul zbuciumat al omului contemporan, cuvintele: „mântuirea stă întru mult sfat”, iar o frumoasă zicere creştină spune că „acela care vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Dacă în păcat a căzut din libera sa voință și prin alegere proprie, ridicarea din acesta, izbăvirea sau mântuirea nu îi poate veni decât în comunitate și comuniune, prin Biserică și prin slujitorii ei, în cadrul Tainei Pocăinței, permanentizată în darul sau virtutea pocăinței neîncetate.

În lucrarea sa de pocăință și în nevoința sa, Cuvioasa Maria Egipteanca l-a avut ca sprijin și ajutor pe Cuviosul Zosima, cel care a aflat-o, prin vrere dumnezeiască, în pustia Iordanului. Întâlnirile duhovnicești dintre aceștia sunt, la rândul lor, exemplu a ceea ce spiritualitatea ortodoxă a numit „paternitate duhovnicească” sau arta conducerii sufletelor pe calea mântuirii.

Pentru credința și evlavia noastră dreptmăritoare, duhovnicul sau părintele duhovnicesc reprezintă „omul lui Dumnezeu” și „glasul” Părintelui Ceresc, făcut auzit în profunzimile sufletului nostru. (fragment, preluat din Ziarul Lumina)