Du-te, Voine, du-teCu oile-n munte,Și-ți adă aminteUnde m-ai lăsatDe laturi de satCu furcuța-n brâuCu secera-n grâu.Puțin seceraiȘi rău mă tăiai, Puțin sânge curgeTare dor m-ajungeMăi, Voineo, de tine,Că nu vii la mine. (*** Du-te, Voine, du-te)

Doina este o poezie lirică, specifică folclorului românesc care exprimă o varietate de sentimente (dor, dragoste, jale, revoltă, înstrăinare) fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată.

Textul Du-te, Voine, du-te se încadrează în categoria doinelor populare de dor, pentru că prezintă trăsăturile acesteia. Fiind o creație populară, are caracter anonim, oral, colectiv și sincretic.

Ca în majoritatea doinelor, titlul este reluat în primul vers al textului. Autorul popular își exprimă sentimentele de dor și jale într-o manieră directă. Modul de expunere folosit este monologul liric. Imaginile vizuale sunt expresive și o prezintă pe tânăra fată rămasă singură, pentru că iubitul este Cu oile-n munte. Hărnicia ei este sugerată de versurile Cu furcuța-n brâu / Cu secera-n grâu. Enumerația obiectelor pe care fata nu știe să le mânuiască foarte bine constituie o modalitate de a-și atrage cât mai repede iubitul: Tare dor m-ajunge / Măi, Voineo, de tine/ Că nu vii la mine.

Discursul liric se organizează sub forma unei confesiuni a eului liric feminin, de aceea formele pronominale și verbale sunt la persoana I și a II-a: Du-te, adă, tine, mine. Limbajul doinei este de factură populară: adă, laturi de sat, furcuță, seceră.

Prin toate aceste trăsături poezia Du-te, Voine, du-te ilustrează specia doinei populare.