DREPTUL UNIUNII EUROPENE

1

DE LA PARIS LA LISABONA, TRECÂND PRIN ROMA, MAASTRICHT, AMSTERDAM ȘI NISA -imediat după sfârșitul celui de Al II Război Mondial viața noastră politică se dezvoltaseră aproape exclusiv pe baza constituțiilor și legislațiilor naționale.

-A fost necesară prăbușirea totală a Europei și declinul său politic și economic pentru a fi create condițiile necesare unui nou început și relansării ideii

unei noi ordini europene.

-eforturile în direcția unificării Europei după cel de Al Doilea Război Mondial au dat naștere unui amestec deconcertant de organizații numeroase și

complexe, asupra cărora este dificil de avut o privire de ansamblu. De exemplu, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Uniunea

Europei Occidentale (UEO), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Consiliul Europei și Uniunea Europeană coexistă fără nicio reală

legătură între ele. Numărul țărilor membre ale acestor organizații variază de la 10 (UEO) până la 47 (Consiliul Europei).

ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ INTERGUVERNAMENTALĂ

Definiţie. O asociere de state constituită printr-un tratat, având o constituţie proprie şi organe comune şi având o personalitate juridică distinctă de cea a

statelor membre care o compun ;

-forme de realizare a colaborării multilaterale între state, în diferite domenii, într-un cardru juridic instituţionalizat, pt înfăptuirea unor obiective stabilite şi

pe baza unor reguli înscrise în statute şi alte documente ale acestora

-sunt subiectele derivate(statele = subiecte originare) ale dreptului internaţonal, titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele internaţionale,

instituite de state prin acorduri încheiate între ele. Reprezintă o asociere de state, asociere constituita printr-un tratat, înzestrate cu o constituţie şi organe

comune, având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun. Organizaţiile internaţionale se clasifică în: a) organizaţii

internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale; b) cu vocaţie universală şi subregională; c) deschise în care pot fi membre orice state şi închise, în

care pot fi membre doar statele fondatoare sau state dintr-o anumită regiune; d) cu caracter general sau cu un caracter limitat la un anumit domeniu.

Caracteristici. Din definiţii rezultă următoarele elemente:

membrii sunt statele suverane;

se crează în baza acordului de voinţă al statelor exprimat prin tratat, actul constitutiv; determină cooperarea statelor membre;

structură (organe) proprie în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse;

are o ordine internă proprie, voinţă proprie şi respectiv personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a statelor şi a altor organizaţii

are autonomie funcţională- adoptă acte care le sunt atribuite direct,

o are competenţă funcţională în anumite domenii şi acţionează şi ca subiecte de drept intern în statele unde-şi au sediul Personalitatea juridică a Organizaţiile internaţionale

personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, spre deosebire de cea a statelor: o derivată, conferită de statele membre prin actul constitutiv;

o specializată conform domeniului de activitate;

o limitată potrivit funcţiilor şi obiectivelor stabilite.

Este opozabilă erga omnes, fiind create prin voinţa statelor membre, care este opozabilă erga omnes.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

2

ONU NATO Consiliul Europei OSCE UE

ÎNFIINŢARE 1945, San Francisco 1949, Washington 1994, VIENA

Austria

1994, VIENA Austria 2009 Lisabona Portug.

SEDIU NEW YORK BRUXELLES-Belgia Strasbourg Franţa VIENA Austria Strasbourg Franţa

STATE

membre

193(statele lumii) 28 state din Europa

şi America de Nord

47 state membre 57 state membre 28 state din Europa

SCOP -menţinerea păcii şi

securităţii internaţi.

-relaţii prieteneşti

-colaborare internaţ.

-asigură libertatea şi

securitatea tuturor

membrilor săi prin

mijloace politice şi

militare

-democraţia

pluralistă; -identitate

culturală europeană

-drepturilor omului;

-problemele sociale;

-asigurarea securităţii în

spaţiul euro-atlantic şi

euro-asiatic

-drepturile ce rezultă din cetăţenia

europeană: civile, politice,

economice şi sociale

INSTITUŢII/

ORGANE

1. Adunarea Generală

-hot. au titlu de

recomandare

2. Consiliul de

Securitate

-hotărâri obligatorii pt

state

3. Consiliul Ec. şi

Soc=ECOSOC

4. Consiliul de Tutelă;

5. Curtea

Internaţională de

Justiţie CIJ

6. Secretariatul-

administr. şi executiv

1.Consiliul NATO

For decizional

2.Secretariatul

NATO 3.Comitetul pentru

planurile de apărare

4.Comitetul militar 5.Comandamente

militare regionale

integrate pentru

Europa, Zona

Atlanticului şi Marea

Mânecii 6.Adunarea

Parlamentară

1.Comitetul

Miniştrilor, 2.Adunarea

Parlamentară, 3.Secretariatul 4.Comisarul

european pt

drepturile omului,

5.Curtea Europeană

a Drepturilor

Omului funcţionează

pe lângă Consiliul

Europei:

1.Conferinţe Şef state;

2.Consiliul Înalţilor

funcţionari;

3.Consiliul Ministerial

4.Consiliu permanent; 5.Forumul de cooperare în

domeniul securităţii 6.Secretariatul,;

7.Ad. Parlamentară –-

9.Înaltul Comisariat pentru

Minorităţile Naţionale

10.Centrul pt. prevenire

conflicte,

11.Biroul pentru instituţii

democratice şi dr. omului

1.Parlamentul European.

Bruxelles (Belgia), Luxembourg și

Strasbourg(Franța);

2.Consiliul Uniunii Europene.

Sedii: Bruxelles (Belgia),

Strasbourg(Franța)-

3.Comisia Europeană. Sediu:

Bruxelles (Belgia)

4.Consiliul European. Bruxelles

(Belgia):

5.Banca Centrală Europeană.

Frankfurt pe Main (Germania)

6.Curtea de Justiție a Uniunii

Europene. Sediu: Luxemburg

7.Curtea Europeană de Conturi

CURTEA CIJ: Haga, Olanda

-judecă diferende între

state

-hotărâri obligatorii

CEDO Strasbourg

Franţa;

-litigiile dintre

persoane

fizice/juridice şi

statele membre

(obligatorii)

-nu trebuie

modificată legislaţia

Curtea de Conciliere şi

Arbitraj-Geneva Elveţia

CJUE Luxembourg Luxembourg

-litigiile existente între: a)

organele comunitare, b) organe și

statele membre, c) statele membre,

d) state membre și persoanele

fizice sau juridice, e) persoane

fizice/juridice.-Competența oblig.

-statele sunt obligate să modifice

legislaţia

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

3

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU) ÎNFIINŢARE

1945, SAN

FRANCISCO

SEDIUL: NEW

YORK

STATE MEMBRE:

193 (statele lumii)

SCOPUL ONU INSTITUŢII/ORGANE

ONU

franceză, engleză, spaniolă,

rusă, chineză şi arabă

CURTEA

INTERNAŢIONALĂ DE

JUSTIŢIE

Haga, Olanda

-proiectul

elaborat la

reuniunea de

la Dumberton

Oaks: SUA,

Marii Britanii,

URSS, China

-sediul ONU este

la New York,

SUA

-sunt 193

delegaţii

guvernamentale-

toate statele lumii

-193 delegaţii

guvernamentale -toate

statele lumii

-5 membrii permanenţi:

SUA, Anglia, Franţa,

China şi Federaţia

Rusă;( au drept de veto)

-a feri generaţiile viitoare

de flagelul războiului, prin

unirea forţelor membrilor

săi în vederea menţinerii

păcii şi securităţii,

garantarea că forţa

armată va fi folosită doar

în interesul comun

1. Adunarea Generală-

-deliberare-5membrii/stat

-hotărârile nu sunt obligatorii

-consens, dar poate vota

-hot. au titlu de recomandare

-menţinerea păcii, securităţii,

coop. internaţ.

-modificări ale Cartei 2/3 vot

-15 judecători(9 ani); un

judecător ad-hoc

-poate judeca: numai

diferende între state

-cauzele supuse prin

acordul statelor

-are la bază

Carta

Naţiunilor

Unite

-sesiunea ONU

se desfăşoară în

fiecare toamnă

(sept.- decembrie)

la New York,

SUA

-România a devenit

membru în decembrie

1955

-menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale-

-centru care să armonizeze

acţiunile statelor pt

înfăptuirea scopurilor

comune

2. Consiliul de Securitate

-gardianul păcii şi securităţii

-hotărâri obligatorii pt state

-menţinerea păcii şi securităţii

-5 membrii permanenţi şi 10

nepermanenţi pe 2 ani

-competenţă facultativă pt

state;

dublă: contencioasă și

consultativă

-semnată pe 26

iunie 1945, de

51 state

fondatoare, la

San Francisco,

-se dezbat 100-

110 puncte pe

ordinea de zi -

sub formă de

discuţii şi

rapoarte

-cea mai importantă

OI: u niversalitatea sa;

multitudinea şi

complexitatea

scopurilor asumate;

autoritatea de care se

bucură ONU în rândul

membrilor săi

-dezvoltarea de relaţii

prieteneşti între naţiuni,

bazate pe principiul

egalităţii în drepturi şi pe

cel al dreptului popoarelor

de-a dispune de ele însele

3. Consiliul Economic şi

social=ECOSOC

-54 state alese de AG; 3 ani

-sesiuni anuale

-asigură legătura ONU,

instituţiile specializate şi O.

nonguvernamentale

-hotărârile CIJ au forţă

obligatorie pt părţile în

diferend; sunt definitive

-este admisă revizuirea

unei hotărâri

-a intrat în

vigoare la 24

octombrie

1945

-specializare

gen.: probleme

de politică,

umanitare,

economice,

sociale, etc

-pot deveni membre

toate statele care

acceptă obligaţiile

prevăzute în Cartă şi

pot să îndeplinească

aceste obligaţii

-colaborrarea

internaţională ec., socială,

culturală şi umanitară,

încurajarea şi dezvoltarea

respectului pt drepturile şi

libertăţile omului

4. Consiliul de Tutelă;

5. Curtea Internaţională de

Justiţie

6. Secretariatul -organ

administrativ şi executiv al

ONU

-avize consultative pt.

probleme juridice, la

cererea AG, CS/organ

autorizat de AG. Statele nu

cer avize consult.; org. da.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

4

ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (NATO) organizaţie euro-atlantică, politico-militară, defensivă

ÎNFIINŢARE

1949,

WASHINGTON

SEDIUL:

BRUXELLES

-Belgia

STATE MEMBRE:

28 state din Europa

şi America de Nord

SCOPUL NATO INSTITUŢII/ORGANE NATO

franceză, engleză

COMITETUL MILITAR

BRUXELLES-Belgia

-4 aprilie 1949

Washington-SUA

apărarea statelor

Europei

occidentale

împotriva

pericolului

totalitarismului

din Est. Iniţial 12 state:

Belgia, Franţa,

Portugalia,

Olanda,

Luxemburg,

Italia, Norvegia,

Danemarca,

Marea Britanie,

Islanda, SUA și

Canada

-Deciziile se

iau prin

consens, după

consultări

între statele

membre-toţi

trebuie să fie

de acord pt

luarea unei

hotărâri

-Decide dacă

se utilizează

forţa armată şi

în ce condiţii

-din 2009 sunt 28 de

state membre: Belgia,

Franţa, Portugalia,

Olanda, Luxemburg,

Italia, Norvegia,

Danemarca, Marea

Britanie, Islanda,

SUA și Canada,

Grecia, Turcia,

Germania, Spania,

Ungaria, Polonia,

Cehia, Bulgaria,

Slovacia, Slovenia,

Estonia, Letonia,

Lituania, România,

Croaţia, Albania

-2004 România a

devenit stat membru

NATO

-organizaţie euro-

atlantică, politico-

militară, defensivă;

-asigură libertatea şi

securitatea tuturor

membrilor săi prin

mijloace politice şi

militare, în conformitate

cu Tratatul Nord-

Atlantic şi cu principiile

Cartei Naţiunilor Unite.;

-La summitul din 1999 a

fost adoptat noul

concept strategic al

NATO

-s-a extins aria de

interes de la teritoriul

statelor membre la

zonele din jurul regiunii

euro-atlantice

1.Consiliul NATO

-Componenţă: Forul decizional,

format din 28 miniştri de externe

şi/ai apărării ai statelor decidente

sau la nivel de şefi de stat/guvern

-Atribuţii: în toate problemele de

interes politic; ia decizii de atac,

după un plan aprobat de

Comitetul militar 2.Secretariatul NATO

3.Comitetul pentru planurile de

apărare

4.Comitetul militar 5.Comandamente militare

regionale integrate pentru

Europa, Zona Atlanticului şi

Marea Mânecii

6.Adunarea Parlamentară a

NATO.

-deputaţi aleţi pe durata

mandatului-4 ani schimb de experienţe între statele

membre -adoptă rezoluţii cu caracter de

recomandare

-se întrunesc în 3 sesiuni pe an

-Componenţă -format din şefii de stat-

major cu sediul la

Bruxelless -asistat de un stat major

integrat cu sediul la Mons-

Belgia

-ofiţeri de carieră a statelor

membre Atribuţii

-Aprobă planul de atac, în

urma deciziei Consiliului

NATO

-Nu are în subordine forţe

militare

-Fiecare stat are o listă de

unităţi militare ce pot să

răspundă la chemarea

NATO

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

5

CONSILIUL EUROPEI (Co E)-organizație internațională, interguvernamentală și regională

ÎNFIINŢARE

1994, VIENA

Austria

SEDIUL

STRASBOURG

Franţa

STATE

MEMBRE

: 47

SCOPUL Co E INSTITUŢII/ORGANE Co E

engleza, franceza, rusa, germana, italiana,

spaniola

CEDO-

STRASBOURG

Franţa

-A luat naștere

la 5 mai 1949 și

reunește toate

statele

democratice ale

UE, precum și

alte state din

centrul și estul

Europei.

-E independent

de UE, -e diferit și de

Consiliul

European sau

de Consiliul

Uniunii

Europene.

-Sediul

Consiliului

Europei este la

Strasbourg

-Sediul

Consiliului

Europei este la

Strasbourg

-Este o

organizaţie:

-de promovare a

unităţii

europene,

democraţiei,

apărarea

drepturilor

omului în

Europa

-specializată pt

cooperarea

juridică

-În prezent

Consiliul

are 47 de

state

membre

-1993

România

este

membră a

Consiliului

Europei -

după ce s-a

verificat în

ce măsură

instituţiile

funcţionea

ză conform

cerinţelor

europene

-Scopul principal: -realizarea unei unităţi

mai strânse între

membrii săi pentru

-promovarea

principiilor care

constituie patrimoniul

lor comun. Principiile Co.E. sunt:

-Apărarea şi întărirea

democraţiei pluraliste;

-Garantarea

drepturilor şi

libertăţilor omului;

-Stabilirea unor soluţii

comune pentru

problemele sociale;

Punerea în valoare a

identităţii culturale

europene.

1.Comitetul Miniştrilor, -organ de decizie, format din reprezentanţi

guvernamentali;

-funcţionează la nivelul ambasadorilor

-decizii asupra bugetului, a sprijinirii

numeroaselor întruniri de experţi

-semnează tratate, le ratifică, după care intră

în vigoare

2.Adunarea Parlamentară,

-organ deliberativ,

-format din reprezentanţii parlamentelor

statelor membre(10 pt fiecare stat);

-se întâlnesc de 3 ori pe an, la Strasbourg

3.Secretariatul

Cu sediul la strasbourg Susţine comitetele de experţi

4.Comisarul european pentru drepturile

omului, creat în 1999. 5.Curtea Europeană a Drepturilor Omului

(CEDO) funcţionează pe lângă Consiliul

Europei:

-din 1998 are caracter

permanent.

-47 judecători(1 pe stat

membru), aleşi de Adunarea

Parlamentară a CE-dintr-o

listă de candidaţi(3 de stat

membru)

-Judecă litigiile dintre

persoane fizice/juridice şi

statele membre

-Hotărârile Curţii

Europene, privind drepturile

omului sunt obligatorii pt

state

-În caz de neexecutare în 3

luni(de bunăvoie), se

transmite Consiliului de

Miniştri

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

6

Irlanda Dublin Norvegia Oslo Polonia Varsovia Finlanda Helsinki Turcia Istambul

Marea Britanie Londra Suedia Stockholm Slovacia Bratislava Estonia Tallinn S. U. A.-Wasington

Islanda-Reykjavik

Monaco Monaco-Ville Danemarca Copenhaga

Ungaria Budapesta Letonia Riga Canada Ottawa

Olanda Amsterdam Croatia Zagreb Lituania Vilnius Georgia Tbilisi

Franta Paris Belgia Bruxelles Serbia Muntenegru Belgrad Belarus Minsk Armenia Erevan

Luxemburg Luxemburg Germania Berlin Ucraina Kiev Azerbaidjan Baku

Portugalia Lisabona Cehia Praga San Marino San Marino Romania Bucuresti Japonia Tokio

Spania Madrid Elvetia Berna Moldova Chisinau Mexic Ciudad de Mexico

Andorra Andorra la Vella Liechtenstein Vaduz Bosnia Hertegovina Sarajevo Bulgaria Sofia Israel Ierusalim

Austria Viena Albania Tirana Grecia Atena

Slovenia Ljubljana Macedonia Skopje Rusia Moscova

Italia Roma Cipru Nikosia

Vatican Vatican

Malta Valletta

State cu statut de observator: Canada, Vatican, Japonia, SUA, Mexic și Israel

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

7

ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE)

ÎNFIINŢARE

1994, VIENA

Austria

SEDIUL

VIENA

Austria

STATE

MEMBRE: 57

SCOPUL

OSCE

INSTITUŢII/ORGANE OSCE

engleza, franceza

CURTEA DE

CONCILIERE ŞI

ARBITRAJ-

GENEVA(Elveţia)

-iniţial CSCE în

1973 HELSINKI

(Finlanda)

-A fost creată în

decembrie 1994,

Budapesta şi a

devenit efectivă

în ianuarie

1995,

-e o organizaţie

regională

-OSCE are 3

coşuri:

1.Probleme de

dezarmare,

control al

armatelor şi

măsuri de

încredere. –

2.Cooperarea

tehnologică şi

economică

3.Instituţiile

democratice,

respectarea

drepturilor

omului

-Este formata

din 57 de țări

participante din

Europa,

Mediterană,

Caucaz, Asia

Centrală și

America de

Nord, acoperind

spațiul emisferei

nordice "de la

Vancouver la

Vladivostok".

-2003 România

a devenit stat

membru OSCE

-asigurarea

siguranţei în

Europa;

-asigurarea

securităţii în

spaţiul euro-

atlantic şi

euro-asiatic,

precum şi o

platformă

pentru

parteneriatele

multilaterale

implicate în

acţiuni

practice în

teren.

1.Conferinţele Şefilor de state sau de Guverne;

2.Consiliul Înalţilor funcţionari-se întruneşte anual

ca Forum Economic la Praga(Cehia),

3.Consiliul Ministerial – Viena (Austria):-organ de

conducere şi decizie; -se reuneşte la nivelul

miniştrilor de externe;

4.Consiliul permanent– Viena (Austria); se

întâlneşte săptămânal -activitate politică, decizională

şi operaţională curentă a OSCE;-însărcinat cu

realizarea consultărilor şi deciziilor politice;

5.Forumul de cooperare în domeniul securităţii –

Viena (Austria)-organ de consultări şi negocieri-

negociază probleme privind controlul armamentelor

şi măsuri de creştere a încrederii şi securităţii în

regiune(Helsinki 1992);

6.Preşedintele în exerciţiu, are responsabilitatea

generală pentru acţiunile executive;

7.Secretariatul, prin secretarul general, este implicat

în toate aspectele funcţionării OSCE; 8.Adunarea Parlamentară –

Copenhaga(Danemarca)

-Dimensiune parlamentară, prin Carta de la Paris

-Se întruneşte în sesiuni anuale

9.Înaltul Comisariat pentru Minorităţile Naţionale –

Haga(Olanda);- tensiunile etnice

10.Centrul pentru prevenirea conflictelor,

11.Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile

omului – Varşovia (Polonia)

-intrată în vigoare în

decembrie 1994 (după

depunerea

instrumentelor de

ratificare de către 12

state semnatare). -

reglementarea

diferendelor ce-i sunt

supuse de către statele

semnatare ale

Convenţiei, prin

conciliere sau

arbitraj, după caz.

Sediul Curţii este la

Geneva. România a

semnat şi ratificat

această Convenţie.

-Dupa ce trage

concluziile necesare

în urma audierilor,

comisia prezintă un

raport partilor

implicate, după care

acestea au la

dispoziţie treizeci de

zile pentru a se hotări

dacă acceptă sau nu

concluziile comisiei

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

8

Irlanda Dublin Norvegia Oslo Polonia Varsovia Finlanda Helsinki Turcia Istambul

Marea Britanie Londra Suedia Stockholm Slovacia Bratislava Estonia Tallinn S. U. A.-Wasington

Islanda-Reykjavik

Monaco Monaco-Ville Danemarca Copenhaga Ungaria Budapesta Letonia Riga Canada Ottawa

Olanda Amsterdam Croatia Zagreb Lituania Vilnius Armenia Erevan

Franta Paris Belgia Bruxelles Serbia Muntenegru Belgrad Belarus Minsk Azerbaidjan Baku

Luxemburg Luxemburg Germania Berlin Ucraina Kiev Cipru Nicosia

Portugalia Lisabona Cehia Praga San Marino San Marino Romania Bucuresti Georgia Tbilisi

Spania Madrid Elvetia Berna Moldova Chisinau Kazahstan Astana

Andorra Andorra la Vella Liechtenstein Vaduz Bosnia Hertegovina Sarajevo Bulgaria Sofia Kârgâzstan Bişkek

Austria Viena Albania Tirana Grecia Atena Tadjikistan Duşanbe

Slovenia Ljubljana Macedonia Skopje Rusia Moscova Turkmenistan Aşgabat

Italia Roma Cipru Nikosia Uzbekistan Taşkent

Vatican Vatican

Malta Valletta

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

9

UNIUNEA EUROPEANĂ (UE)

ÎNFIINŢARE

1993

MAASTRICHT-

Olanda

2009 LISABONA

Portugalia

SEDIUL

STRASBOUR

G (Franța)

STATE

MEMBRE:

28

SCOPUL UE INSTITUŢII/ORGANE UE

24 de limbi oficiale; limbile statelor membre

CURTEA DE JUSTIȚIE

A UE (CEJ)

LUXEMBOURG -

Luxembourg

-UE este o formă de

asociere politică și

economică a statelor

europene, un

parteneriat

aprofundat în care se

exercită în comun

unele atribute

suverane ale statelor

naționale membre și

se îmbină integrator

pentru deciziile

comune elementele

supranaționale,

cooperarea

interguvernamentală

și parlamentarismul

pluripartit

transnațional.

-Reprezintă

organizaţia

economică a statelor

europene creată de-a

lungul unui proces de

integrare progresivă

derulat pe o perioadă

de peste 50 de ani

Elemente specifice:

-Strasbourg

(sediu

oficial),

-Bruxelles

(executiv și

legislativ)

-Strasbourg

(legislativ)

-Luxemburg

(curtea

supremă)

-Frankfurt

(banca

centrală)

1.Irlanda; 2.M.Britanie;

3.Franta;

4.Luxemburg

5.Portugalia;

6.Spania;

7.Suedia;

8.Danemarca

9.Olanda;

10.Belgia;

11.Germania

12.Cehia;

13.Austria;

14.Slovenia;

15. Italia;

16. Malta;

17. Polonia;

18. Slovacia;

19. Ungaria;

20. Croatia;

21. Cipru;

22. Finlanda;

23. Estonia;

24. Letonia;

25. Lituania;

26. Romania;

27. Bulgaria;

28. Grecia;

Tratatul de la

Lisabona

2007(intrat în

vigoare în

2009)

-uniunea

devine

personalitate

juridică

internaţională,

încheie în

nume propriu

tratate

internaţionale

-drepturile ce

rezultă din

cetăţenia

europeană:

civile, politice,

economice şi

sociale

-are 31

domenii de

competență în

care

desfășoară

politici

europene

1.Parlamentul European. Sedii: Bruxelles

(Belgia), Luxembourg și Strasbourg(Franța);

766 membrii

-reprezintă interesele cetățenilor europeni

membrii, -alcătuit din reprezentanţi ai statelor membre,

aleşi prin vot direct, universal, pe o perioadă de 5

ani.

-Atribuţiile Parlamentului European:asigurarea

controlului politic general; participarea la

elaborarea dreptului comunitar; decizia în

materie bugetară(adoptă bugetul Comunităţii);

participă la relaţiile externe; procedura avizului

conform.

2.Consiliul Uniunii Europene. Sedii: Bruxelles

(Belgia), Strasbourg(Franța)-345 voturi,

-Alcătuit din 28 membri, un reprezentant la nivel

ministerial al fiecărui stat membru(Miniştri de externe-se întrunesc de 3-4 ori pe an; Miniştrii agriculturii se întrunesc de 10 ori pe an)

-for de cooperare interguvernamentală -organ de decizie cu largi atribuţii: coordonarea

politicilor economice generale; este principalul

legiuitor comunitar şi reprezintă interesele

statelor membre.

-lucrează în principiu prin consens, dar se pot

lua decizii cu majoritate calificată-vot

ponderat(255 vot)

-CJE controlează atât

legalitatea actelor

normative comunitare cât

și ale afacerilor

administrative ale

instituțiilor comunitare,

supraveghind astfel atât

legislativul cât și

executivul comunitar.

-CJE poate soluționa

litigiile existente între: a)

organele comunitare, b)

organe și statele membre,

c) statele membre, d) state

membre și persoanele

fizice sau juridice, e)

persoane fizice/juridice.

-Competența CJE este

una obligatorie, părțile în

litigiu nu au posibilitatea

de a refuza jurisdicția

Curții, cu excepția câtorva

cazuri limitativ prevăzute.

-Deciziile Curții sunt

definitive și au forță

executorie, în cadrul

limitelor teritoriale

comunitare fiind

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

10

1.Element

interguvernamental: -

Fundamentul juridic

e Tratatul de la

Maastricht (1993)

reprezintă temeiul

juridic privind

instituirea UE.; -

Potrivit acestui tratat

UE se bazează pe trei

„Piloni”: a)

Comunităţile

europene, b) politica

externă şi de

securitate comună

(PESC) şi

c)cooperarea în

domeniul justiţiei şi

afacerilor

2.Element

supranaţional

-Consiliul European-

cel mai înalt organ

legislativ al UE

-Supranaţional,

reprezintă interesul

general, independent

de statele membre

-Conduce anumite

activităţi pe teritoriul

statelor membre

3.Element numit

parlamentarism

multipartit.

Parlamentul

dintre care

deosebit de

importante ca

resurse și

impact

european sunt

Politica

Agricolă

Comună,

Politica de

coeziune,

politicile de

creștere a

competitivității economice.

-Actele

normative

adoptate de

instituţiile

UE :

Regulamente

europene;

Decizii

europene;

Directive

europene

3.Comisia Europeană. Sediu: Bruxelles

(Belgia):

-organ executiv, garantul interesului general

comunitar, -formată din 27 de membri (comisari)

independenţi, pentru o perioadă de 5 ani.

Condusă de Colegiul de Comisari

Europeni(1/stat membru)

-atribuţii: urmăreşte aplicarea tratatelor

constitutive; dispune de putere de decizie proprie;

reprezentarea comunităţilor şi negocierea unor

tratate; chemarea în justiţie a celor vinovaţi de

neîndeplinirea normelor comunitare.

-Sunt monitorizate toate domeniile de

activitate(31), grupate pe 3 categorii: a)

Competenta exclusiva a Uniunii. Adoptă

regulamente; b)Competenta partajata cu statele

membre. Adoptă directive în 2 stadii; statele

membre au la dispoziţie o perioadă să transpună

prevederile directivei în legile statului; c)

Competenta Uniunii de a sprijini, coordona sau

completa actiunile statelor membre

-Se elaborează Cartea Verde-analiza situaţiei pe

domenii şi argumentarea pt a se trece la

reglementare

-Direcţia de specialitate trece la elaborarea

Cărţii Albe, pe subiecte. E analizată legislaţia

din fiecare stat membru(proiect de act normativ),

prezentarea situaţiei în domeniu vizat, întocmirea

proiectului de reglementare europeană

4.Consiliul European. Sediu: Bruxelles (Belgia):

-reuneşte şefii de state şi de guverne ai statelor

membre şi preşedintele Comisiei Europene.

-atribuţii: orientarea construcţiei comunitare

prin stabilirea liniilor directoare ale politicii

dispersate chiar și de

procedura exequaturului

sau de orice altă aprobare

din partea statului pe

teritoriul căruia urmează

să fie puse în executare.

-CJE este abilitată să

pronunțe/modifice

inclusiv sancțiuni

pecuniare împotriva

oricărui justițiabil,

-În unele situații CJE

intervine în procedura de

ratificare a tratatelor de

drept internațional public

încheiate de Comunitate,

organele comunitare fiind

obligate să se consulte cu

aceasta înainte de

semnarea unor astfel de

tratate.

-Ședințele de judecată,

dezbaterile în fața CJE

sunt publice.

-Jurisprudența Curții este

acceptată ca sursă

subsidiară a dreptului

comunitar, contribuind la

complinirea lacunelor

acestuia, precum și la

lămurirea formulărilor

mai puțin clare ale actelor

normative comunitare.

Mai mult, în materia

acțiunilor în anulare,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

11

European-alcătuit din

europarlamentari

aleşi direct de toţi

cetăţenii cu drept de

vot

Tratatul de la

Lisabona 2007(intrat

în vigoare în 2009)

-uniunea devine

personalitate juridică

internaţională,

încheie în nume

propriu tratate

internaţionale

-drepturile ce rezultă

din cetăţenia

europeană: civile,

politice, economice şi

sociale

-are 31 domenii de

competență în care

desfășoară politici

europene dintre care

deosebit de importante

ca resurse și impact

european sunt

Politica Agricolă

Comună, Politica de

coeziune, politicile de

creștere a

competitivității economice.

-Actele normative

adoptate de instituţiile

UE : Regulamente

comunitare; impulsionarea politicilor comunitare

generale; coordonarea politicilor comunitare.

5.Banca Centrală Europeană. Sediu: Frankfurt

pe Main (Germania) -mandatată: să realizeze

independent politica monetară pentru statele

zonei euro și să contribuie la concertarea

intereselor financiare ale tuturor statelor membre

pentru realizarea Uniunii monetare proclamate

încă de la începuturile integrării europene

6.Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Sediu:

Luxemburg

-constituită din: 27 judecători, 11 avocaţi

generali (-desemnaţi de comun acord de către

statele membre, pentru o perioadă de şase ani;

mandatul poate fi reînoit; -au rolul de a prezenta,

cu deplină imparţialitate şi în deplină

independenţă, opinii juridice cu privire la cauzele

cu care au fost sesizaţi.) şi -un grefier,

-are competenţa generală de a asigura

respectarea dreptului comunitar în interpretarea

şi aplicarea tratatelor constitutive. În acest sens

Curtea are următoarele competenţe: a) efectuează controlul legalităţii actelor

comunitare cu dispoziţiile tratatelor constitutive

recursul în anulare prin excepţia de ilegalitate,

recursul în carenţă; b)interpretează unitar

tratatele și actele comunitare prin recursul în

interpretare; c) soluţionează litigii privind

repararea pagubelor cauzate de: organele

comunităţilor, agenţii acestora, funcţionarii

comunitari sau litigii între aceștia şi organele de

care depind.

-Curtea poate avea competenţa de instanţă

federală, precum şi de arbitraj în prezenţa unei

clauze compromisorii.

hotărârea Curții are

autoritate absolută de

lucru judecat, nu numai

inter partes.

-CJE judecă în primă și

ultimă instanță, dar în

același timp este și

instanță de recurs, de cale

de atac.

-CJE este o instanță cu

caracter permanent, cu

sediul în Luxemburg.

-CJE în general dispune

de o competență

exclusivă, deoarece

potrivit articolului 292 din

Tratatul CE statele

membre sunt obligate în

mod expres ca litigiile

privind aplicarea și

interpretarea dreptului

comunitar să nu

reglementeze într-un mod

diferit celui prevăzut în

tratat.

-Instanțele supreme ale

statelor membre în UE

sau mai bine zis instanțele

naționale de ultim grad de

jurisdicție sunt obligate în

materia interpretării sau

stabilirii valabilității normelor de drept

comunitar să ceară

părerea CJE ori de câte

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

12

europene; Decizii

europene; Directive

europene

7.Curtea Europeană de Conturi exercită

controlul asupra tuturor veniturilor şi

cheltuielilor comunităţii, indiferent că sunt

bugetare sau nu; pe domenii şi asupra

instituţiilor şi statelor membre în măsura în care

acestea au beneficiat şi au folosit fondurile

comunitare.

ori apar neclarități în

acest sens, iar Curtea fără

a prejudeca fondul printr-

o prehotărâre, va tranșa

problema pur teoretică, de

drept, ridicată de instanța

națională.

DISTINGEM TREI MARI GRUPURI DE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE: I. ORGANIZAȚIILE EURO-ATLANTICE, rezultatul alianței Statele Unite ale Americii cu Europa după cel de Al Doilea Război Mondial.

1. ORGANIZAȚIA PENTRU COOPERARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ (OCEE) 1948

În 1947, Secretarul de Stat de atunci al Statelor Unite, George Marshall, a cerut țărilor europene să își reunească eforturile pentru a-și

reconstrui economiile și a promis sprijinul țării sale. Acest sprijin s-a concretizat în Planul Marshall, care a creat bazele reconstrucției

rapide a Europei Occidentale.

principalul obiectiv al OCEE a fost liberalizarea schimburilor comerciale între state.

un nou obiectiv – cel al promovării progresului economic în țările din lumea a treia, prin intermediul ajutoarelor pentru dezvoltare. OCEE a

devenit atunci OCDE; 1960, atunci când SUA și Canada s-au alăturat organizației.

2. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD - NATO;

Washington 1949, sub forma unei alianțe politico-militare defensive

Iniţiatori: Statele Unite și Canada

Sediul: Bruxelles –Belgia

Membri: 28 state din Europa şi America de Nord; Iniţial 12 state: Belgia, Franţa, Portugalia, Olanda, Luxemburg, Italia, Norvegia,

Danemarca, Marea Britanie, Islanda, SUA și Canada; 2004 România a devenit stat membru NATO

Scop: asigură libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare

Instituţiile NATO

1) Consiliul NATO: Forul decizional, format din 28 miniştri de externe şi/ai apărării ai statelor decidente sau la nivel de şefi de

stat/guvern; Atribuţii: în toate problemele de interes politic; ia decizii de atac, după un plan aprobat de Comitetul militar

2) Secretariatul NATO

3) Comitetul pentru planurile de apărare

4) Comitetul militar

5) Comandamente militare regionale integrate pentru Europa, Zona Atlanticului şi Marea Mânecii

6) Adunarea Parlamentară a NATO.

3. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE 1954,

scopul consolidarea cooperării țărilor europene în domeniul politicii de securitate.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

13

reunea țările care încheiaseră Tratatul de la Bruxelles (Belgia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Regatul Unit), cărora li s-au alăturat

Republica Federală Germania și Italia. Ulterior, Grecia, Spania și Portugalia au devenit membre.

1954, UEO a marcat debutul politicii de securitate și apărare în Europa. Totuși dezvoltarea rolului UEO nu a continuat, întrucât cea mai

mare parte a competențelor organizației a fost transferată altor instituții internaționale, în special NATO, Consiliului Europei și Uniunii

Europene.

UEO și-a păstrat responsabilitatea apărării colective, rol care nu a fost încă transferat Uniunii Europene.

II. CONSILIUL EUROPEI ȘI OSCE: structuri ce permit includerea unui număr cât mai mare de țări; aceste organizații nu vor depăși sfera cooperării

internaționale tradiționale.

1. CONSILIUL EUROPEI – Co E organizație internațională, interguvernamentală și regională

Viena-Austria; 1949.

Iniţiatori:

Sediul: Strasbourg-Franţa

Membri: 47 de state membre; 1993 România este membră a Consiliului Europei

Scop: realizarea unei unităţi mai strânse între membrii săi pentru promovarea principiilor care constituie patrimoniul lor comun. Principiile

Co.E. sunt: -Apărarea şi întărirea democraţiei pluraliste; -Garantarea drepturilor şi libertăţilor omului; -Stabilirea unor soluţii comune

pentru problemele sociale;-Punerea în valoare a identităţii culturale europene.

Instituţiile Co E

1).Comitetul Miniştrilor, -organ de decizie, format din reprezentanţi guvernamentali;

-funcţionează la nivelul ambasadorilor

-decizii asupra bugetului, a sprijinirii numeroaselor întruniri de experţi

-semnează tratate, le ratifică, după care intră în vigoare

2).Adunarea Parlamentară, -se întâlnesc de 3 ori pe an, la Strasbourg -organ deliberativ, -format din reprezentanţii parlamentelor statelor membre(10 pt fiecare stat);

3).Secretariatul. Cu sediul la Strasbourg; Susţine comitetele de experţi

4).Comisarul european pentru drepturile omului, creat în 1999. 5).Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) funcţionează pe lângă Co E:

Sediul: Strasbourg –Franţa;-din 1998 are caracter permanent. -47 judecători(1 pe stat membru), aleşi de Adunarea Parlamentară a CoE-dintr-o listă de candidaţi(3 de stat membru)

-Judecă litigiile dintre persoane fizice/juridice şi statele membre

-Hotărârile Curţii Europene, privind drepturile omului sunt obligatorii pt state

-În caz de neexecutare în 3 luni(de bunăvoie), se transmite Consiliului de Miniştri

Statutul Consiliului Europei

nu face nicio referire la o eventuală transformare în federație sau uniune și

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

14

nu prevede transferul sau exercitarea în comun a drepturilor de suveranitate națională.

Deciziile cu privire la toate aspectele importante necesită unanimitate, ceea ce înseamnă că fiecare țară are drept de veto; aceeași regulă se

aplică și în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Consiliul Europei este conceput doar ca organism de cooperare internațională. a încheiat numeroase convenții în domeniul economiei,

culturii, politicii sociale și justiției. Cea mai importantă – și cea mai cunoscută – dintre acestea este Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția europeană a drepturilor omului sau CEDO), semnată la 4 noiembrie 1950.

Convenția nu a permis numai stabilirea unui nivel minim de protecție a drepturilor omului în țările membre, ci a creat, de asemenea, un

sistem de protecție juridică prin care organismele înființate în temeiul convenției la Strasbourg (Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului) pot condamna încălcarea drepturilor omului în țările membre.

2. ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA – OSCE

înființată în 1994 la Budapesta-Ungaria în urma „Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa”.

OSCE respectă principiile și obiectivele stabilite prin Actul Final de la Helsinki din 1975 și prin Carta de la Paris din 1990. Pe lângă

măsurile de promovare a încrederii între țările Europei, aceste obiective includ și crearea unei „rețele de securitate” care să permită

soluționarea pe cale pașnică a conflictelor.

organizaţie regională

OSCE are 3 coşuri:

1.Probleme de dezarmare, control al armatelor şi măsuri de încredere. –

2.Cooperarea tehnologică şi economică

3.Instituţiile democratice, respectarea drepturilor omului

Sediul: Viena –Austria

Membri: 57 de țări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice

"de la Vancouver la Vladivostok";-2003 România a devenit stat membru OSCE

Scop: -asigurarea siguranţei şi securităţii în spaţiul euro-atlantic şi euro-asiatic, precum şi o platformă pentru parteneriatele multilaterale

implicate în acţiuni practice în teren

Instituţiile

1).Conferinţele Şefilor de state sau de Guverne;

2).Consiliul Înalţilor funcţionari-se întruneşte anual ca Forum Economic la Praga(Cehia), 3).Consiliul Ministerial – Viena (Austria):-organ de conducere şi decizie; -se reuneşte la nivelul miniştrilor de externe;

4).Consiliul permanent– Viena (Austria); se întâlneşte săptămânal -activitate politică, decizională şi operaţională curentă a OSCE;-

însărcinat cu realizarea consultărilor şi deciziilor politice;

5).Forumul de cooperare în domeniul securităţii – Viena (Austria)-organ de consultări şi negocieri-negociază probleme privind controlul

armamentelor şi măsuri de creştere a încrederii şi securităţii în regiune(Helsinki 1992); 6).Preşedintele în exerciţiu, are responsabilitatea generală pentru acţiunile executive;

7).Secretariatul, prin secretarul general, este implicat în toate aspectele funcţionării OSCE;

8).Adunarea Parlamentară – Copenhaga(Danemarca). -Dimensiune parlamentară, prin Carta de la Paris. -Se întruneşte în sesiuni anuale

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

15

9).Înaltul Comisariat pentru Minorităţile Naţionale – Haga(Olanda);- tensiunile etnice 10).Centrul pentru prevenirea conflictelor,

11).Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile omului – Varşovia (Polonia)

12).CURTEA DE CONCILIERE ŞI ARBITRAJ-GENEVA(Elveţia)

reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin conciliere sau arbitraj, -Dupa ce trage

concluziile necesare în urma audierilor, comisia prezintă un raport partilor implicate, după care acestea au la dispoziţie treizeci de

zile pentru a se hotări dacă acceptă sau nu concluziile comisiei

III. UNIUNEA EUROPEANĂ

statele membre au renunțat la unele dintre drepturile lor de suveranitate în favoarea UE și i-au conferit acesteia prerogative pentru a acționa în

mod independent.

În exercitarea acestor prerogative, UE poate emite legi proprii având aceeași putere ca legile adoptate în statele membre.

TRATATELE UNIUNII EUROPENE Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită din 2 tipuri de documente: legislaţia primară (tratatele) şi legislaţia secundară (acte adoptate de instituţiile UE). Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente:

1. tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunităţile Europene

a. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(Paris),

b. Comunitatea Economică Europeană(Roma) şi

c. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(Roma) şi

d. Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht);

2. principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunităţile Europene şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană:

a. Tratatul de fuziune,

b. Actul Unic European,

c. Tratatul de la Amsterdam,

d. Tratatul de la Nisa;

3. protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962;

4. tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate fondatoare, de exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în

1970, respectiv 1975;

5. tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană.

TRATATE FONDATOARE ALE UNIUNII EUROPENE:

1. COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI - CECO

1951, Paris; Intră în vigoare 1952CECO

iniţiator: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, într-un discurs inspirat de Jean Monet, propune ca Franţa şi Republica

Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune (baza industriei) şi oţel (baza pt armament) în cadrul unei organizaţii deschise şi

altor ţări din Europa;

state beligerante: Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Ţările de Jos(Olanda), Luxemburg,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

16

Tratatul a expirat în 23 iulie 2002 la exact 50 de ani, după ce intrase în uz.

2. COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ - CEE ŞI

3. COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE - EURATOM

1957, Roma; Intră în vigoare CEE şi EURATOM în 1958

state beligerante: Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Ţările de Jos, Luxemburg,

Tratatul de la Maastricht a amendat CEE, eliminând cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv

tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.

tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). Descoperirea energiei atomice: ruperea atomilor

grei (uraniu, pluton) „faza şniţel”, înlocuirea cărbunelui cu energia atomică (centrale)

4. TRATATUL DE LA MAASTRICHT – OLANDA. CREEREA UNIUNII EUROPENE

1992, intră in vigoare în 1993. primul pas pe calea către o ordine constituțională europeană, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

conține instrumentul de instituire a Uniunii Europene = actul constitutiv al Uniunii Europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei

noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente, Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

CEI TREI PILONI AI UNIUNII EUROPENE

Primul pilon (supranațional-federație) Pilon II (interguvernamental-confederație) Pilon III (interguvernamental-confederație)

Comunitățile Europene (CE) Politica externă și de securitate comună (PESC) Cooperarea polițienească și judiciară - penal (JAI)

-Politica agricolă comună

-Uniune vamală și Piața internă

-Politica conncurenței, Subvenții de stat

-Politică structurală şi comercială

-Uniunea Economică și Monetară

-Cetățenia euro; Educație și Cultură

-Cercetare și Mediul înconjurător

-Rețele transeuropene; Protecție frontiere

-Sănătate; Protecția consumatorului

-Politică socială şi comună de imigrație

-Politica în domeniul azilului

Politica externă:

-Cooperare; Menținerea păcii

-Observatorii electorali și Trupele comune de

intervenție

-Drepturile omului; Democrație

-Asistența acordată statelor terțe

Politica de securitate:

-Politica europeană de securitate și apărare

-Dezarmarea

-Aspectele economice ale dezarmării

-Sistemul european de securitate

și Trafic de arme

țiuni împotriva minorilor

ție, coruptibilitate șiînșelăciune

Tratatul a instituit o Uniune Europeană formată din

cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,

Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

17

la care au aderat apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în 2004:Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,

Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în 2007: Bulgaria şi România).

STRUCTURA TRATATULUI

- Titlul I include prevederi comune referitoare la Comunităţi, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea judiciară;

- Titlul II conţine amendamente la Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul CEE);

- Titlul III – amendamente la Tratatul CECO;

- Titlul IV – amendamente la Tratatul CEEA;

- Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externă şi de securitate comună (PESC);

- Titlul VI include prevederi despre cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI);

- Titlul VII conţine prevederi finale.

PREVEDERI INSTITUŢIONALE

extinde rolul Parlamentului European

rol în procedura de confirmare a Comisiei Europene

Este creată o nouă procedură de codecizie, în cadrul căreia legătura dintre Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri este mai

strânsă, iar raporturile între cele două instituţii mai echilibrate.

Este recunoscut rolul partidelor politice europene în crearea unei conştiinţe europene şi în exprimarea voinţei politice a europenilor.

Durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsă de la patru la cinci ani.

În cadrul Consiliului de Miniştri, este extinsă folosirea votului în majoritate calificată la majoritatea deciziilor adoptate prin

procedura de codecizie şi la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.

înfiinţarea Comitetului Regiunilor, organism consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor regionale.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII. Prin Tratatul UE, principiul subsidiarităţii, aplicat anterior, conform Actului Unic European, politicii de

mediu, devine regulă generală.

Conform acestui principiu, în domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii, aceasta nu va întreprinde acţiuni decât

dacă aceste acţiuni sunt mai eficiente în atingerea obiectivelor decât acţiunile întreprinse la nivel local, regional sau naţional.

Acest principiu este strâns legat de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, conform cărora nici una dintre acţiunile întreprinse de

Uniune nu trebuie să depăşească nivelul care este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatului

CETĂŢENIE EUROPEANĂ

este cetăţean al UE orice persoană având naţionalitatea unuia dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adaugând noi drepturi: dreptul de liberă

circulaţie şi de stabilire în Statele Membre; dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii

Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt Stat Membru, în cazul în care statul din care

provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv; dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul

European şi în cadrul alegerilor locale în statul de rezidenţă; dreptul de petiţionare în Parlamentul European; dreptul de a depune, la

Ombudsmanul European, o reclamaţie cu privire la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare.

UNIUNE ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ în trei etape:

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

18

- prima etapă – până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea circulaţiei capitalurilor;

- etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a politicilor economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata

dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii trebuie să asigure

convergenţa economiilor statelor membre necesară trecerii la moneda unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar European.

- etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene.

POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ-PESC

În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht

instaurează o politică externă şi de securitate comună care permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile

trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.

În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei

Occidentale (UEO). Statele Membre pot totuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor

luate în comun.

Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC:

poziţii comune (Statele Membre=obligate să aplice politici naţionale conf. cu poziţia Uniunii referitor la un anumit aspect) şi

acţiuni comune (activităţi operaţionale ale Statelor Membre).

JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE-JAI

Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE.

Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la următoarele domenii: - politica de azil; - reguli de trecere a frontierei externe a

Comunităţii şi întărirea controlului; - imigrarea; - combaterea traficului de droguri; - combaterea fraudei la nivel internaţional; -

cooperarea judiciară în materie civilă; - cooperarea judiciară în materie penală; - cooperarea vamală; - cooperarea poliţienească.

Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon:

poziţii comune (poziţia UE referitoare la anumite aspecte),

acţiuni comune (instrument care decide o acţiune coordonată) şi

convenţii (de exemplu, Europol a fost înfiinţat printr-o convenţie, semnată în 1995).

REVIZUIREA TRATATULUI

Este prevăzută o revizuire a Tratatului, dată fiind viitoarea extindere şi necesitatea unor schimbări la nivel instituţional. Articolul N

prevedea reunirea unei conferinţe interguvernamentale în 1996.

Lucrările conferinţei interguvernamentale reunite în 1996-1997 s-au încheiat prin semnarea de către statele membre a Tratatului de

la Amsterdam, la 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

I. PRINCIPALELE TRATATE MODIFICATOARE ALE TRATATELOR CARE AU INSTITUIT COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI ALE TRATATULUI

PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ

1. TRATATUL DE FUZIUNE,

1965, Bruxelles - Belgia,

instituie o Comisie unică şi un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunităţi. 1967, intră în vigoare

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

19

2. ACTUL UNIC EUROPEAN,

1985, Consiliul European de la Luxembourg. Relansarea integrării europene prin redactarea unui Act Unic European. 1986, Luxembourg, în Luxemburg, şi la Haga, în Olanda

1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European. 3. TRATATUL DE LA AMSTERDAM(OLANDA), 1999

1997, se semnează la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam; adoptat şi semnat de șefii de stat și de guvern ai UE

1999, intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.

a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui.

Scopul lui inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a eșuat însă, făcând

necesare alte măsuri

a extins drepturile Parlamentului European la același nivel cu Consiliul de Miniștri.

Excepție face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că

trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci și cu numirea președintelui comisiei.

parlamentul – singurul organ la UE ales direct de populație – nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest drept

îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și de aplicarea legislației europene, ceea ce reprezintă o încălcare

a principiului separației puterii legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituției

Europei.

Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o

sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”.

au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) și

a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dr. de a nu adera la Acest tratat.

Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și imigrării.

Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.

Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare țară având deci un drept de veto. Majoritatea

voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de consiliul cu unanimitate de voturi . Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :

să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene;

să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea;

să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;

să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

STRUCTURA TRATATULUI. Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

20

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE - Maastricht), Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO - Paris), Tratatul de

instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom - Roma), precum şi la Actul anexat deciziei Consiliului

din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi Europene(CEE ; CECO ; EURATOM), urmărind să

elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o

serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht,

indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare,

versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de

apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie

referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul

parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană etc.

OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI DREPTURILE CETĂŢENILOR

ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea statelor membre.

Se stabileşte un cadru pentru aceste politici:

- Urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncă este verificat în implementarea tuturor celorlalte politici comune.

- Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi adoptă concluzii pe această temă, pe baza unui raport

anual comun al Consiliului de Miniştri şi al Comisiei.

- Consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele Statelor Membre în favoarea ocupării forţei de muncă şi,

dacă este necesar, trimite recomandări acestora.

Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării (egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de

discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor

care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului

European.

este consolidat principiul egalităţii între femei şi bărbaţi la locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza

căruia Statele Membre pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru

dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai ales în domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi

xenofobiei.

Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau

la baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, de ex., trebuind să îşi respecte în continuare

obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

21

Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adăugate o serie de drepturi cetăţeniei europene:

dreptul de a se adresa instituţiilor europene într-o limbă oficială(23 limbi oficiale) şi de a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă, dreptul

de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul de acces egal la

funcţia publică comunitară.

UN SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE

crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei pe întreg teritoriul UE.

măsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele Uniunii

Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea.

Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre trebuie să ia măsuri care să vizeze: - suprimarea

oricărui control al pers. la frontierele interioare, atât pt cetăţeni ai UE, cât şi pt cetăţeni din statele terţe; - stabilirea unor norme şi proceduri

comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele exterioare ale UE, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o durată

de maximum trei luni.

Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la: - primirea solicitanţilor de azil în Statele Membre; - condiţiile care trebuie

îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe pentru a putea cere statutul de refugiat; - procedurile de acordare şi de retragere a statutului de

refugiat în statele membre ale Uniunii; - protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în ţara lor de origine şi a

persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională.

Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al

Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera circulaţie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţienească şi

judiciară în materie penală) rămân activităţile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi

infracţiunile împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda.

CĂTRE O POLITICĂ EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ

Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt aduse o serie de modificări faţă de prevederile

Tratatului de la Maastricht.

A fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comună.

Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii (misiuni Petersberg).

a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politică externă şi de securitate

comună, în special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu state terţe (la

cererea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene).

A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul

acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia politică şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele

crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.

REFORMA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE ÎN VEDEREA EXTINDERII

Consiliul Uniunii Europene. Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi acţiuni de încurajare în domeniul

ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera circulaţie a persoanelor, măsuri de securitate socială necesare liberei circulaţii, regimuri

speciale pentru cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

22

lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală, statistica, protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative independente), regiuni

ultraperiferice.

Parlamentul European

Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către Parlament.

Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi numărul statelor care vor adera în viitor).

Comisia Europeană

Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat.

Membrii Comisiei sunt numiţi printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam, responsabilitatea directă de a veghea la respectarea drepturilor

omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând următoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.

Comitetul Economic şi Social este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la

Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi Parlamentul să consulte CES.

Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie administrativă, iar domeniile în care această instituţie

este consultată au fost extinse, incluzând: ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social, pregătire

profesională şi transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi consultat de către Parlamentul

European.

4. TRATATUL DE LA NISSA; 2001 NISSA (FRANŢA)-REFORMĂ INSTITUŢIONALĂ

2001, se semnează (şefi de stat şi de guvern) la Nissa, Franţa, în cadrul Consiliului Europea. este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de insti tuire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.

2003 a intrat în vigoare, după încheierea procesului de ratificare, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum..

Cele mai importante modificări:

Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate)

Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea

un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prinTratatul de aderare 2003 pentru 1

noiembrie 2004.

Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de state membre a crescut de la 6

la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuții decât la începuturile integrării europene.

extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.

După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare

a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale referendumurilor din Franța și Olanda.

Obiectivul acestor reforme a fost menținerea capacității de acțiune a UE într-o Uniune extinsă de la 15 la cel puțin 27 de state membre. Din acest

motiv, cele două tratate au vizat, în esență, reforme instituționale, însă, comparativ cu reformele precedente, voința politică de aprofundare a

integrării europene a fost relativ slabă.

E o reformă instituţională ale cărei trei axe principale sunt:

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

23

componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene,

procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi

consolidarea cooperării între instituţii.

principalele modificări introduse de Tratatul de la Nisa la nivel instituţional.

PARLAMENTUL EUROPEAN

a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta

împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie.

Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene au fost, de asemenea, extinse.

Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea

unor reguli asupra modalităţilor de finanţăre a acestora.

A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam). Prin

Tratatul de la Nisa, numărul locurilor în Parlamentul European s-a redus pentru unele state. De exemplu, Franţa are, conform Tratatului

de la Nisa, 72 de locuri în Parlament, în timp ce înainte de intrarea în vigoare a Tratatului avea 87.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şi majoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea unanimităţii,

procedură care asigură fiecărui stat drept de veto, ar putea face să apară obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată are la bază un

sistem de ponderare a voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de

populaţia sa. Numărul de voturi per stat pentru UE cu 27 de state membre este:

Statul/Statele Număr de voturi/stat

Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie 29

Spania, Polonia 27

România 14

Olanda 13

Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12

Austria, Bulgaria, Suedia 10

Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7

Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4

Malta 3

TOTAL 345

Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând din 2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este

necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din 345 UE cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 din 27).

Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitate: coeziunea economică şi socială,

încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

24

COMISIA EUROPEANĂ

începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene intră numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când

Uniunea va avea mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de rotaţie ale cărui

reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate.

Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au fost extinse.

Preşedintele are în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor.

Preşedintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată.

CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări

în ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă.

Curtea de Justiţie, având câte un membru din fiecare stat UE, se poate reuni în plen sau în cameră lărgită.

Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor

anumite acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.

CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ, COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL ŞI COMITETUL REGIUNILOR

fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată.

În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350 de membri. Conform

prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social este reprezentantul organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii

Comitetului Regiunilor trebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea pe care o reprezintă.

VALORI DEMOCRATICE

Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice. Consiliul UE, statuând cu o majoritate de 4/5 şi

după consultarea Parlamentului European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa riscului de

violare a drepturilor fundamentale.

“Declaraţia privind viitorului Europei”, anexă a Tratatului de la Nisa, cuprinde prevederi asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care nu este incorporată în Tratat.

5. TRATATUL DE LA LISABONA SAU TRATATUL LISABONA (PORTUGALIA) 2007 2003, Convenţia Europeană elaborează Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa; Sunt deschise lucrările Conferinţei

interguvernamentale destinate, în principal, elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene. 2004, Consiliul European de la Bruxelles (Belgia). Şefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referitor la textul Tratatului

constituţional. 2004, Este semnat, la Roma (Italia), Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 2007, Consiliul European a decis convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la

sfârşitul anului 2007. 2007, Au început lucrările conferinţei interguvernamentale pentru elaborarea unui Tratat de reformă.

2007, 13 decembrie Tratatul de la Lisabona (Portugalia) sau Tratatul Lisabona inițial cunoscut caTratatul de Reformă

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

25

este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE):

Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht - Olanda)

Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma - Italia). În acest proces,

Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Doar Comunitatea Europeană a Energiei Atomice urma să funcționeze în continuare ca o comunitate independentă, deși strâns asociată

Uniunii Europene, ca și până atunci.

Principalele puncte controversate au fost

delimitarea competențelor între Uniune și statele membre,

viitorul politicii externe și de securitate comune,

noul rol al parlamentelor naționale în procesul de integrare,

încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii, precum și

eventualele progrese în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală

a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si

a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană se reunesc într-o Uniune Europeană unică. Termenul

„Comunitate” este înlocuit integral cu termenul „Uniune”. Uniunea se substituie și preia succesiunea Comunității Europene. Cu toate acestea,

dreptul Uniunii este în continuare definit de următoarele trei tratate:

Principalele modificări au fost:

trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri,

schimbare a calcului majorității,

au fost acordate mai multe puteri Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în

conformitate cu procedura legislativă ordinară,

personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui președinte permanent al Consiului European precum și un Înalt Reprezentant

al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.

a acordat calitate legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

II. PROTOCOALELE SPECIALE

Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962;

III. TRATATE ADIŢIONALE, PRIN CARE SUNT MODIFICATE ANUMITE SECTOARE ACOPERITE DE TRATATE FONDATOARE

1. TRATATUL BUGETAR DIN 1970(denumirea completă: Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor

Europene şi a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene).

1970, Luxemburg, 1971 intră în vigoare

2. TRATATUL BUGETAR DIN 1975 (denumire completă: Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a

Comunităţilor Europene şi ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene)

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

26

1977 intră în vigoare. IV. TRATATELE DE ADERARE LA COMUNITĂŢILE EUROPENE, RESPECTIV LA UNIUNEA EUROPEANĂ.

PRIN TRATATUL DE LA LISABONA, UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI COMUNITATEA EUROPEANĂ SE REUNESC ÎNTR-O UNIUNE

EUROPEANĂ UNICĂ. Termenul „Comunitate” este înlocuit integral cu termenul „Uniune”.

Uniunea se substituie și preia succesiunea Comunității Europene.

DREPTUL UNIUNII ESTE ÎN CONTINUARE DEFINIT DE URMĂTOARELE TREI TRATATE:

Tratatul privind Uniunea Europeană. Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE sau „TUE”) a fost restructurat în totalitate. Este subîmpărțit în următoarele șase titluri: (I) „Dispoziții comune”; (II) „Dispoziții privind principiile democratice”; (III) „Dispoziții privind instituțiile”; (IV) „Dispoziții privind formele de cooperare consolidată”; (V) „Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind politica externă și de

securitate comună” și (VI) „Dispoziții finale”. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene („TFUE”) are la bază Tratatul de instituire a Comunității Europene, având mai mult sau mai puțin aceeași structură ca Tratatul CE. Principalele modificări vizează acțiunea externă a UE și introducerea unor noi

capitole, în special cu privire la politica energetică a UE, la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, la spațiu, la sport și la turism.

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau

„Tratatul Euratom”) a suferit numai modificări punctuale. Diferitele modificări specifice au fost operate, de fiecare dată, prin protocoalele anexate la Tratatul de la Lisabona.

TUE și TFUE au același statut juridic. Această clarificare explicită de ordin juridic este necesară, întrucât noul titlu al fostului Tratat CE („Tratatul

privind funcționarea UE”) și nivelurile de reglementare din ambele tratate creează impresia că TUE este oarecum o constituție sau un tratat de bază, în timp ce

TFUE este conceput ca un tratat de punere în aplicare. Cu toate acestea, nici TUE și nici TFUE nu au caracter constituțional.

Terminologia utilizată în ansamblul tratatelor reflectă această modificare de abordare față de proiectul precedent de constituție:

nu se mai utilizează expresia „constituție”,

„ministrul afacerilor externe al UE” devine „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate”, iar

definițiile termenilor „lege” și „lege-cadru” au fost abandonate.

tratatele modificate nu conțin niciun articol referitor la simboluri ale UE, cum ar fi steagul, imnul sau deviza UE.

Supremația dreptului UE nu este stabilită în mod explicit într-un tratat, însă ea rezultă, ca și în trecut, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene și se face referire la această jurisprudență într-o declarație explicativă.

Tratatul de la Lisabona renunță la cei „trei piloni” ai UE.

Primul pilon, dedicat, în esență, pieței unice și politicilor CE, a fuzionat cu cel de al doilea, care include politica externă și de securitate comună,

precum și cu cel de al treilea pilon, cuprinzând cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

procedurile speciale privind politica externă și de securitate comună, inclusiv apărarea europeană, rămân în vigoare; declarațiile Conferinței

interguvernamentale, anexate la tratat, subliniază caracterul special al acestui domeniu politic și responsabilitățile deosebite pe care le au, în acest

sens, statele membre.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

27

În prezent, UE are 28 de state membre.

Orice aderare trebuie minuțios pregătită, pentru a asigura integrarea fără probleme și a evita punerea în pericol a realizărilor din cei peste 50 de

ani de integrare europeană.

În prezent, UE depune eforturi susținute și în vederea unei noi extinderi în regiunea Balcanilor de Vest. Un prim pas important în această direcție îl

constituie „parteneriatele europene” încheiate cu Albania, Bosnia și Herțegovina și Serbia și Muntenegru, inclusiv Kosovo. Rolul parteneriatelor

europene, actualizate în funcție de necesități, este de a sprijini țările din Balcanii de Vest să își pregătească aderarea într-un cadru coerent și să elaboreze planuri care să conțină calendare ale reformelor și detalii privind mijloacele prin care intenționează să răspundă cerințelor unei integrări mai

profunde în UE.

Au fost incluse dispoziții privind retragerea din UE. Așa-numita „clauză de retragere” a fost introdusă în Tratatul UE, aceasta permițând unui stat membru să se retragă din Uniunea Europeană.

Nu sunt impuse condiții pentru retragerea din Uniune; este suficientă încheierea unui acord între UE și statul membru în cauză, prin care

se stabilește modalitatea de retragere a acestuia. În cazul în care nu se poate ajunge la un asemenea acord, retragerea devine efectivă la

expirarea termenului de doi ani de la notificarea intenției de retragere.

Nu există însă nicio dispoziție cu privire la excluderea din UE a unui stat membru pentru încălcări grave și repetate ale tratatelor.

ÎN CONFORMITATE CU STATUTUL DEFINIT PRIN REZOLUȚIA 1244/1999 A CONSILIULUI DE SECURITATE AL ONU.

Articolul 2 din TUE (valorile Uniunii: pacea durabilă, unitatea, libertatea, solidaritatea și securitatea- transpuse în practică prin organele executive ale

UE). „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea

drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată

prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Articolul 3 din TUE (obiectivele Uniunii: garantarea principiilor libertății, democrației și statului de drept, comune tuturor statelor membre, precum și

protejarea drepturilor fundamentale și ale omului). „(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale. (2) Uniunea

oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în

corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui

fenomen. (3) Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și

pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre

progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic. Uniunea

combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecția sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și

protecția drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre. Uniunea

respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european. (4) Uniunea instituie o

uniune economică și monetară a cărei monedă este euro. (5) În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile

și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul

reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la

respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.[…]”

În cazul în care șefii de stat sau de guvern, acționând la propunerea unei treimi din totalul statelor membre sau a Comisiei și după obținerea

aprobării Parlamentului European, declară că s-a produs o încălcare gravă și repetată a valorilor și principiilor fundamentale ale UE, Consiliul, hotărând

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

28

cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care decurg din aplicarea dispozi țiilor Tratatului UE și ale Tratatului privind

funcționarea Uniunii Europene pentru statul membru respectiv, inclusiv dreptul de vot în cadrul Consiliului. Pe de altă parte, obl igațiile care îi revin

statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii. Se iau în considerare, în special, eventualele consecințe asupra drepturilor și obligațiilor

pers. fizice/juridice.

Uniunea Europeană, garant al păcii

politică pentru Europa înseamnă în același timp o politică pentru pace.

Crearea UE a reprezentat, totodată, elementul central al unui cadru care face imposibil orice război între statele sale membre, iar cei 50 de ani de

pace în Europa stau mărturie în acest sens. Această pace devine tot mai solidă pe măsură ce crește numărul statelor europene care aderă la UE.

Ultimele două extinderi ale UE, prin aderarea a 12 state, cu precădere din Europa Centrală și de Est, au adus o contribuție importantă la

consolidarea păcii în Europa.

Unitatea și egalitatea ca laitmotiv

Unitatea este tema recurentă.

Doar în contextul Uniunii Europene poate fi instituită o ordine economică stabilă și doar prin eforturile europene conjugate poate fi

asigurată o politică economică internațională care să îmbunătățească performanțele ec. europene și să contribuie la justiția socială.

Fără coeziune internă, Europa nu își poate afirma independența politică și economică față de restul lumii, nu își poate recăpăta influența

pe scena internațională și nu își poate recâștiga rolul în politica mondială.

Unitatea nu poate exista fără a fi asigurată egalitatea.

Niciun cetățean al Uniunii nu trebuie să fie dezavantajat sau discriminat pe criterii de naționalitate.

Tratamentul discriminatoriu pe criterii de sex, rasă, origine etnică, religie/convingeri, handicap, vârstă/orientare sexuală trebuie combătut.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se limitează doar la aceasta:

este interzisă discriminarea de orice fel, bazată pe criterii precum culoarea, trăsăturile genetice, limba, opiniile politice sau de orice

altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea sau nașterea.

toți cetățenii UE sunt egali în fața legii.

În ceea ce privește statele membre, principiul egalității înseamnă că niciun stat nu are prioritate în fața altuia, iar diferențele naturale

precum suprafața, numărul de locuitori, precum și structurile diferite trebuie abordate numai în cadrul principiului egalității. Libertățile fundamentale - corolar al păcii, unității și egalității.

Crearea unei entități mai largi, prin unirea a 28 de state, permite totodată libertatea de circulație dincolo de frontierele naționale.

libera circulație a lucrătorilor,

libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor,

libera circulație a mărfurilor și a capitalurilor.

Aceste libertăți fundamentale garantează

oamenilor de afaceri libertatea de luare a deciziilor,

lucrătorilor libertatea de a-și alege locul de muncă, iar

consumatorilor libertatea de a alege produsele dintr-o varietate cât se poate de largă.

Libera concurență permite

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

29

operatorilor economici să își ofere bunurile și serviciile unui cerc incomparabil mai larg de potențiali consumatori.

lucrătorii își pot căuta un loc de muncă sau îl pot schimba în funcție de propriile dorințe și interese pe întregul teritoriu al UE.

consumatorii pot alege produsele cele mai ieftine, bune, diversificate ca o consecință a creșterii concurenței.

Cu toate acestea, în unele cazuri încă se mai aplică norme tranzitorii cetățenilor statelor membre care au aderat la UE la 1 mai 2004 și la 1 ianuarie

2007. În tratatul de aderare la UE au fost prevăzute excepții, în special în ceea ce privește

libera circulație a lucrătorilor,

libera prestare a serviciilor și libertatea de stabilire.

În consecință, statele membre „vechi” pot restricționa, pentru o perioadă de până la șapte ani, libera circulație a lucrătorilor resortisanți ai

„noilor” state membre, accesul pe piața muncii fiind reglementat prin legi naționale sau acorduri bilaterale.

Principiul solidarității să repartizeze în mod egal și echitabil, între toți membrii săi, atât avantajele, adică prosperitatea, cât și dificultățile. Respectarea identității naționale. Nu se urmărește o „dizolvare” a statelor membre în UE, ci mai degrabă punerea în comun a caracteristicilor naționale

ale acestora. Autoritatea morală a Uniunii constă tocmai în această varietate de caracteristici și identități naționale.

Nevoia de securitate. Toate aceste valori fundamentale depind, în ultimă instanță, de existența securității. În special după atentatul de la 11 septembrie

2001 din Statele Unite, lupta împotriva terorismului și a crimei organizate a redevenit o preocupare principală a Europei.

Consolidarea cooperării polițienești și judiciare continuă, iar protecția frontierelor externe ale UE s-a intensificat.

securitatea în contextul european înseamnă și securitatea socială a tuturor cetățenilor care trăiesc în UE, securitatea locului de muncă, precum și

condiții sigure de desfășurare a activității și a economiei în general. În acest sens, instituțiile UE sunt chemate să ofere cetățenilor și între-

prinderilor posibilitatea de a-și construi viitorul prin crearea unor condiții adecvate.

Drepturile fundamentale

Începând cu declarațiile drepturilor omului și ale cetățeanului din secolul al XVIII-lea, drepturile fundamentale și libertățile civile sunt astăzi

puternic ancorate în constituțiile majorității statelor civilizate, în special ale statelor membre UE. Sistemele juridice ale acestora au la bază statul de

drept și respectul demnității, libertății și dreptului individului la dezvoltare personală. De asemenea, există numeroase convenții internaționale

privind protecția drepturilor omului, între care Convenția europeană a drepturilor omului are o semnificație deosebită.

Abia în 1969 Curtea de Justiție a stabilit o jurisprudență care să servească drept cadru pentru drepturile fundamentale.

Anterior, Curtea respinsese toate acțiunile privind drepturile fundamentale pe motiv că aceste chestiuni, care intră în sfera de aplicare a

dreptului constituțional național, nu erau de competența sa.

Curtea de Justiție a fost nevoită să revină asupra acestei poziții, în special în baza unui principiu pe care chiar ea l-a instituit, și anume

principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național, această supremație putând fi reală doar dacă dreptul Uniunii este în

măsură să garanteze o protecție a drepturilor fundamentale echivalentă celei garantate de constituțiile naționale.

Punctul de plecare în această jurisprudență îl constituie hotărârea Stauder, în care beneficiarul unei indemnizații acordate victimelor de război a

considerat că cerința de a-și menționa numele în momentul înregistrării pentru cumpărarea de unt la preț redus în perioada Crăciunului

reprezenta o încălcare a demnității sale și a principiului egalității. Deși inițial Curtea a apreciat că indicarea numelui nu este indispensabilă, având

în vedere dispozițiile Uniunii, și că, prin urmare, este inutil să examineze modul în care a fost încălcat un drept fundamental, în cele din urmă

Curtea a afirmat că respectarea drepturilor fundamentale reprezintă unul dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, Curtea trebuind să

asigure respectarea acestuia. Astfel, CJ a recunoscut pentru prima dată existența unui cadru al drepturilor fundamentale propriu UE.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

30

Inițial, Curtea de Justiție a stabilit garantarea drepturilor fundamentale pe baza unui anumit număr de dispoziții ale tratatelor.

interdicții privind discriminarea care, în anumite cazuri, se referă la aspecte specifice principiului general al egalității. interzicerea oricărei discriminări pe motiv de naționalitate (articolul 18 din TFUE),

combaterea tratamentului diferențiat pe criterii de sex, rasă sau origine etnică, religie sau confesiune, handicap, vârstă sau orientare

sexuală (articolul 10 din TFUE),

egalitatea de tratament a bunurilor și persoanelor în ceea ce privește cele patru libertăți fundamentale [libera circulație a mărfurilor

(articolul 34 din TFUE),

libera circulație a persoanelor (articolul 45 din TFUE),

dreptul de stabilire (articolul 49 din TFUE) și libera prestare a serviciilor (articolul 57 din TFUE)],

concurența liberă (articolul 101 și următoarele din TFUE), precum și

egalitatea de remunerare între femei și bărbați (articolul 157 din TFUE).

Cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii, care garantează libertățile de bază ale vieții profesionale, pot fi, de asemenea, considerate un

drept fundamental în cadrul Uniunii privind libera circulație și libera exercitare a unei activități profesionale.

De asemenea, sunt garantate în mod explicit

libertatea de asociere (articolul 153 din TFUE),

dreptul de a adresa petiții (articolul 24 din TFUE) și

protecția secretelor comerciale și a secretului profesional (articolul 339 din TFUE).

Curtea de Justiție a dezvoltat și a completat în mod constant aceste tentative inițiale de protecție a drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii.

a recunoscut principii juridice generale și le-a aplicat utilizând conceptele comune ale constituțiilor statelor membre, precum și convențiile

internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au aderat. Între aceste convenții, o importanță deosebită o are

Convenția europeană a drepturilor omului, care a contribuit la conturarea esenței drepturilor fundamentale ale Uniunii și a mecanismelor

de protejare a acestora. Astfel, Curtea a recunoscut mai multe libertăți ca drepturi fundamentale, garantate de dreptul Uniunii: dreptul de

proprietate, libertatea de exercitare a unei activități profesionale, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie, drepturile generale ale

personalității, protecția familiei (de exemplu, dreptul membrilor familiei de a însoți un lucrător migrant), libertatea economică, libertatea de

religie sau de confesiune, precum și un număr de drepturi procedurale fundamentale, precum dreptul la proceduri juridice corecte,

principiul confidențialității corespondenței dintre avocat și client (cunoscută sub numele de „corespondență legal protejată” în țările cu

sistem de drept cutumiar), interzicerea dublei sancțiuni pentru același delict sau necesitatea justificării acțiunilor juridice ale Uniunii.

Un principiu de importanță majoră, invocat în litigiile juridice, este principiul egalității de tratament. În termeni simpli, conform acestui principiu,

situațiile similare nu pot fi tratate într-o manieră diferită, exceptând cazul în care diferențele sunt justificate în mod obiectiv. Totuși, Curtea de

Justiție a susținut, contrar cutumelor internaționale, că acest principiu nu exclude impunerea asupra resortisanților și produselor naționale a unor

cerințe mai stricte decât cele care vizează cetățenii sau produsele din alte state membre. Această discriminare pozitivă este rezultatul inevitabil al

competențelor limitate ale Uniunii și nu poate fi remediată de dreptul Uniunii.

Conform hotărârilor Curții de Justiție emise până în prezent, normele care impun liberalizarea și care derivă din libertățile fundamentale se

aplică exclusiv evenimentelor cu portanță transfrontalieră.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

31

În schimb, normele care reglementează fabricarea și comercializarea mărfurilor naționale sau statutul juridic al resortisanților în statele

membre de origine nu intră în sfera de reglementare a Uniunii decât în măsura în care au fost deja introduse măsuri de armoni zare.

Prin jurisprudența Curții de Justiție, dreptul Uniunii dispune de un corp extins de principii juridice cvasi-constituționale. În acest context,

principiul proporționalității are o importanță practică semnificativă. Acesta presupune necesitatea evaluării obiectivelor urmărite și a

mijloacelor utilizate și efortul de a menține un echilibru al acestora, în vederea evitării legiferării excesive.

principiile generale ale dreptului administrativ și

conceptul de proceduri juridice corecte, precum, de exemplu, principiul protecției confidențialității, interzicerea dispozițiilor retroactive care

impun obligații sau a retragerii avantajelor dobândite în mod legitim, precum și dreptul la audiere în instanță, care trebuie să fie asigurat

atât în procedurile administrative ale Comisiei Europene, cât și în acțiunile înaintea Curții de Justiție.

O importanță deosebită este acordată cerinței privind mai buna transparență, ceea ce presupune că deciziile trebuie adoptate într-o manieră

cât se poate de deschisă și cât mai apropiată de cetățeni. Un aspect semnificativ al acestei transparențe este faptul că orice cetățean al UE

sau orice persoană juridică înregistrată într-un stat membru poate avea acces la documentele Consiliului sau ale Comisiei.

De asemenea, toate ajutoarele și subvențiile acordate din bugetul UE trebuie făcute cunoscute persoanelor fizice și juridice, prin intermediul

bazelor de date accesibile fiecărui cetățean al UE.

Deși realizările Curții de Justiție în definirea drepturilor fundamentale nescrise sunt recunoscute, nu se poate însă ignora faptul că această

manieră de instituire a „drepturilor fundamentale europene” prezintă un grav inconvenient:

Curtea de Justiție trebuie să se limiteze la cazul în speță.

Curtea nu poate institui, plecând de la principiile juridice generale, drepturi fundamentale pentru toate domeniile în care acest lucru este

necesar sau oportun.

Curtea nu poate stabili nici sfera de aplicare și nici limitele protecției drepturilor fundamentale procedând la generalizările și diferențierile

necesare.

În consecință, instituțiile UE nu pot evalua cu suficientă exactitate dacă sunt/nu în pericol să încalce un drept fundamental. În mod similar,

un cetățean al Uniunii nu poate aprecia cu exactitate, în toate cazurile, dacă i-a fost încălcat unul dintre drepturile sale fundamentale.

perioadă lungă de timp, aderarea UE la Convenția europeană a drepturilor omului a fost considerată drept soluția ieșirii din această situație. Cu

toate acestea, în avizul său 2/94, Curtea de Justiție a precizat că, din punct de vedere legal, UE nu are competența de a adera la această convenție.

Curtea a afirmat că respectarea drepturilor omului este o condiție a legalității actelor UE. Aderarea la convenție ar atrage însă o modificare

substanțială a sistemului actual al Uniunii de protecție a drepturilor omului, deoarece ar implica includerea UE într-un sistem instituțional

internațional, precum și integrarea tuturor dispozițiilor convenției în ordinea juridică a Uniunii. În opinia Curții de Justiție, o astfel de modificare

a sistemului de protecție a drepturilor omului în UE, având implicații instituționale în egală măsură fundamentale pentru Uniune și pentru statele

membre, ar avea o anvergură constituțională și ar depăși astfel, prin natura sa, limitele stabilite de articolul 352 din TFUE. Aderarea UE la

convenție este însă prevăzută în mod explicit la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul UE.

Totuși, Tratatul de la Lisabona a reprezentat un pas înainte decisiv pentru stabilirea unui drept constituțional comun al UE și a pus bazele unei noi

fundații pentru protecția drepturilor fundamentale în UE. Noul articol privind drepturile fundamentale din Tratatul UE (articolul 6) stabilește

obligativitatea respectării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în acțiunile instituțiilor UE și ale statelor membre, în măsura

în care acestea aplică și pun în practică dreptul Uniunii.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

32

Carta drepturilor fundamentale se bazează pe un proiect întocmit anterior de o convenție alcătuită din 16 reprezentanți ai șefilor de stat sau

de guvern ai statelor membre, președintele Comisiei Europene, 16 deputați ai Parlamentului European și 30 de membri ai parlamentelor

naționale (câte doi din fiecare stat membru la acel moment) sub președinția profesorului Roman Herzog și a fost proclamată oficial drept

„Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” de către președinții Parlamentului European, Consiliului și Comisiei la 7 decembrie

2000. În decursul negocierilor privind constituția europeană, această Cartă a drepturilor fundamentale a fost revizuită și a devenit parte

integrantă din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, la 29 octombrie 2004.

După eșecul acestui tratat, Carta drepturilor fundamentale a fost încă o dată proclamată solemn „Carta drepturilor fundamentale a Un iunii

Europene”, de data aceasta ca instrument separat, de către președinții Parlamentului European, Consiliului și Comisiei Europene, la 12

decembrie 2007, la Strasbourg.

Carta drepturilor fundamentale capătă valoare juridică și

stabilește aplicabilitatea drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii. Totuși, aceasta

nu se aplică Poloniei și Regatului Unit. Cele două state membre nu au putut sau nu au dorit să adopte sistemul drepturilor fun-

damentale al cartei, considerând că vor fi obligate să renunțe sau, cel puțin, să își modifice anumite poziții naționale privind, de

exemplu, aspecte de ordin religios sau tratamentul aplicat minorităților. Prin urmare, pentru aceste două state membre drepturile

fundamentale nu decurg din Carta drepturilor fundamentale, ci, ca și până acum, din jurisprudența Curții de Justiție.

„CONSTITUȚIA” UNIUNII EUROPENE

Constituția

este modalitatea prin care este definită structura unui sistem politic, ceea ce înseamnă că specifică relația dintre diferitele componente și dintre

acestea și sistemul în ansamblu,

definește obiectivele comune și stabilește regulile de adoptare a unor decizii cu caracter obligatoriu.

Având în vedere că Uniunea Europeană este o asociație de state căreia i s-au atribuit o serie de sarcini și funcții specifice, constituția acesteia

trebuie să fie în măsură să abordeze aceleași aspecte ca o constituție națională.

În statele membre, statul ca organism este guvernat de două principii suverane:

statul de drept și

democrația.

Pentru a fi fidele cerințelor fundamentale ale dreptului și democrației, toate activitățile Uniunii trebuie să fie legitime atât din punct de vedere juridic, cât

și din punct de vedere democratic: elementele pe care se întemeiază, structura, competențele Uniunii, modul în care funcționează, poziția statelor membre

și a instituțiilor acestora și poziția cetățenilor.

În urma eșecului Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa din 29 octombrie 2004, „constituția” UE încă nu a fost redactată sub forma unui

document constituțional, ci reiese din totalitatea normelor și valorilor fundamentale pe care autoritățile le percep ca având caracter obligatoriu. Aceste

norme se regăsesc parțial în tratatele europene sau în instrumentele juridice puse în aplicare de instituțiile Uniunii, însă în parte se bazează și pe cutumă.

Natura juridică a UE Orice analiză a naturii juridice a UE trebuie să pornească de la trăsăturile caracteristice ale acesteia. Deși natura juridică a UE a fost stabilită în două

hotărâri cu valoare de precedent ale Curții de Justiție a Comunității Economice Europene pronunțate în 1963 și 1964 cu privire la CEE de atunci, aceste

hotărâri sunt încă valabile pentru Uniunea Europeană în forma sa actuală.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

33

CAUZA VAN GEND & LOOS În acest litigiu, întreprinderea olandeză de transport Van Gend & Loos a inițiat o acțiune juridică împotriva autorităților vamale din Țările de Jos pe motivul

impunerii unei taxe de import pentru un produs originar din Germania în cuantum mai mare decât taxele aplicate importurilor anterioare. Întreprinderea a considerat această acțiune o încălcare a articolului 12 din Tratatul CEE, care interzice introducerea unor noi taxe de import sau orice majorare a taxelor vamale

existente între statele membre. Instanța din Țările de Jos a suspendat procedurile și a înaintat cazul către Curtea de Justiție, solicitând clarificarea domeniului de

aplicare și a implicațiilor juridice ale articolului invocat din Tratatul de instituire a CE.

Curtea de Justiție a utilizat acest caz pentru a prezenta o serie de observații fundamentale privind natura juridică a UE. În hotărârea sa, Curtea a afirmat că: „[...] obiectivul Tratatului CEE, care este instituirea unei piețe comune, a cărei funcționare vizează direct părțile interesate din Comunitate, implică faptul că

acest tratat este mai mult decât un acord care dă naștere exclusiv unor obligații reciproce între statele contractante. Acest punct de vedere este confirmat de

preambulul tratatului, care nu face referire doar la guverne, ci și la popoare, precum și, în mod concret, prin înființarea unor organisme care să instituționalizeze

drepturile suverane a căror exercitare afectează atât statele membre, cât și cetățenii acestora; […] concluzia la care se poate ajunge este că această Comunitate

constituie o nouă ordine juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele și-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de

domenii, și sub incidența căreia intră nu doar statele membre, ci și resortisanții acestora [...].”

CAUZA COSTA/ENEL După doar un an, cauza Costa/ENEL a dat Curții de Justiție ocazia de a-și prezenta poziția în mai mare detaliu. Faptele în acest caz au fost următoarele: în

1962, Italia a naționalizat producția și distribuția de electricitate și a transferat patrimoniul întreprinderilor din sectorul energiei electrice companiei naționale

de electricitate ENEL. În calitate de acționar al Edison Volta, una dintre întreprinderile naționalizate, dl Costa a considerat că a fost privat de dividendele sale

și, prin urmare, a refuzat să achite o factură la electricitate în valoare de 1 926 de lire italiene. În cadrul procedurii înaintate instanței de arbitraj din Milano, unul dintre motivele invocate de dl Costa pentru a-și justifica atitudinea a fost acela că legea de naționalizare încălca o serie de dispoziții ale Tratatului CEE.

Pentru a putea evalua motivele prezentate de dl Costa în apărarea sa, instanța a solicitat Curții de Justiție să interpreteze mai multe aspecte ale Tratatului CEE.

În hotărârea sa, Curtea de Justiție a făcut următoarele afirmații cu privire la natura juridică a CEE:

„Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre [...]

și pe care instanțele acestora sunt obligate să o aplice. Prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, dispunând de propriile instituții, propria

personalitate, propria capacitate juridică și capacitatea de reprezentare pe plan internațional și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau

din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, statele membre și-au limitat drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil

resortisanților lor și lor însele.” Pe baza observațiilor sale detaliate, Curtea de Justiție a concluzionat că:

„Reiese din ansamblul observațiilor de mai sus că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică

originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție

fundamentul juridic al Comunității înseși. Transferarea de către state, din sistemul lor juridic intern către sistemul juridic comunitar a drepturilor și obligațiilor

care decurg din tratat are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateral ulterior, incompatibil cu conceptul de Comunitate [...].”

Din perspectiva acestor hotărâri fundamentale ale Curții de Justiție, elementele care împreună reprezintă o caracteristică tipică a naturii juridice

specifice a UE sunt:

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

34

■■structura instituțională, care garantează că acțiunile UE au la bază și interesul european general, adică se reflectă sau sunt influențate de interesul

Uniunii, astfel cum este stabilit în obiective;

■■transferul de competențe către instituțiile Uniunii, într-o măsură mai mare decât în cadrul altor organizații internaționale și acoperirea unor domenii în

care statele, în mod normal, își păstrează drepturile suverane;

■■instituirea unei ordini juridice proprii, independentă de ordinile juridice ale statelor membre;

■■aplicabilitatea directă a dreptului UE, care garantează punerea în aplicare completă și uniformă a dispozițiilor UE în toate statele membre și stabilește

drepturi și obligații valabile atât pentru statele membre, cât și pentru cetățenii acestora;

■■supremația dreptului Uniunii, care exclude orice revocare sau modificare a acestuia în baza dreptului național și, în caz de litigiu, îi garantează

prevalența față de acesta din urmă.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

35

UNIUNEA EUROPEANĂ (formând un spaţiu cu aproximativ 480 de milioane de locuitori):

Irlanda Dublin Norvegia Oslo Polonia Varsovia Finlanda Helsinki

Marea Britanie Londra Suedia Stockholm Slovacia Bratislava Estonia Tallinn

Islanda-Reykjavik Monaco Monaco-Ville Danemarca Copenhaga Ungaria Budapesta Letonia Riga

Olanda Amsterdam Croatia Zagreb Lituania Vilnius

Franta Paris Belgia Bruxelles Serbia Muntenegru Belgrad Belarus Minsk

Luxemburg Luxemburg Germania Berlin Ucraina Kiev

Portugalia Lisabona Cehia Praga San Marino San Marino Romania Bucuresti

Spania Madrid Elvetia Berna Moldova Chisinau

Andorra Andorra la Vella Liechtenstein Vaduz Bosnia Hertegovina Sarajevo Bulgaria Sofia

Austria Viena Albania Tirana Grecia Atena

Slovenia Ljubljana Macedonia Skopje Rusia Moscova

Italia Roma Cipru Nikosia

Vatican Vatican

Malta Valletta

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

36

PESTE 50 DE ANI DE ISTORIE Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcţia europeană s-a concretizat după cel de al II Război Mondial.

Pe 9 mai 1950, Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a

resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi Germaniei în cadrul unei organizaţii deschise către celelalte ţări europene. La apel au răspuns încă

patru state, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către

Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (a expirat în 2002).

La 25 martie 1957, statele membre CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”.

Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, s-a constituit Uniunea Europeană, având la bază

cei trei piloni:

1. Comunităţile Europene, permite instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (Piaţa unică, transporturi,

concurenţă, moneda unică, ocuparea forţei de muncă, sănătate publică, protecţia consumatorilor, cercetare, protecţia mediului, agricultură,

ş.a.), urmând obiectivul de coeziune economică şi socială;

2. Politica externă şi de securitate comună, reprezintă cadrul acţiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu;

3. Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliţie şi de justiţie din cele 15 state membre

pentru consolidarea securităţii interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, conţinea prevederi în următoarele domenii: drepturile

cetăţenilor (în special, protecţia drepturilor fundamentale), cooperarea în domeniul securităţii şi justiţiei (integrarea acquis-ului Schengen în

competenţele UE), Politica externă şi de securitate comună (alegerea unui Înalt Reprezentant pentru PESC) şi consolidarea democraţiei.

a extins aria politicii de protecţie a consumatorilor, a stabilit ca obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător,

a conferit Uniunii Europene o nouă competenţă în materie de ocupare a forţei de muncă,

a consolidat protecţia socială în domeniul egalităţii de şanse şi al luptei împotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare Stat Membru, fie

prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.

considerat indispensabil extinderii, conţine prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea

aproape 30 de State Membre, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei 3 axe principale sunt: componenţa şi modul

de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat pe 29 octombrie 2004, la Roma, şi este în momentul de faţă în curs de

ratificare. Documentul de bază, „Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa”, a fost elaborat de către Convenţia Europeană şi

prezentat Consiliului European de la Salonic din 2003.

Textul Tratatului Constituţional este divizat, după cum urmează:

- Partea I: principii, obiective şi prevederi instituţionale;

- Partea a Iia: Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

- Partea a IIIa: prevederi referitoare la politicile şi modul de funcţionare a Uniunii Europene;

- Partea a IVa: prevederi generale referitoare la intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, la procedura de revizuire şi la abrogarea

tratatelor anterioare.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

37

DE LA EUROPA CELOR ŞASE LA EUROPA CELOR 28. În momentul de faţă, Uniunea Europeană are 28 de State Membre. Danemarca, Irlanda şi

Marea Britanie au aderat în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995. La 1 mai 2004, zece state au aderat la

UE: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, iar la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii

Europene Bulgaria şi România, Croaţia în 2014. Două state au statutul de stat candidat: Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia.

INSTITUŢII ŞI ORGANISME SPECIALIZATE

Uniunea Europeană se distinge modelul său de integrare care se situează dincolo de cooperarea tradiţională între state: statele membre ale Uniunii

au transferat o parte din prerogativele lor la nivel comunitar. Astfel, pe lângă puterile naţionale, regionale şi locale, există şi o putere europeană, având la

bază instituţii mandatate să intervină în domeniile în care acţiunea comună este considerată mai eficientă decât acţiune separată a Statelor Membre

(Principiul subsidiarităţii are menirea de a asigura luarea deciziilor cât mai aproape de cetăţean. Mai exact, este principiul conform căruia Uniunea nu

întreprinde acţiuni (cu excepţia domeniilor care ţin exclusiv de competenţa sa) dacă acestea nu sunt mai eficiente decât acţiunile întreprinse la nivel

naţional, regional sau local. Acest principiu este strâns legat de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, conform cărora nici una dintre acţiunile

întreprinse de Uniune nu trebuie să depăşească nivelul care este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatului.): Piaţa unică pentru circulaţia

persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, agricultura, moneda unică, coeziune economică şi socială, protecţia mediului etc.

SISTEME DE DREPT VĂZUTE COMPARATIV

PUTERILE ÎN SISTEMELE DE DREPT SISTEMUL DE DREPT ÎN ROMÂNIA SISTEMUL DE DREPT ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

PUTEREA EXECUTIVĂ 1. PREŞEDINTE

2. GUVERN

1. CONSILIUL EUROPEAN

2. CONSILIUL UE ŞI COMISIA

PUTEREA LEGISLATIVĂ 1. PARLAMENTUL ROMÂNIEI 1. PARLAMENTUL EUROPEAN

2. CONSILIUL DE MINIŞTRI

PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ 1. INSTITUŢII JUDECĂTOREŞTI

2. CONSILIUL SUPERIOR AL

MAGISTRATURII

3. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

1. CURTEA DE JUSTIŢIE A UE:

CURTEA DE JUSTIŢIE

TRIBUNALUL

TRIBUNALELE SPECIALIZATE

UNIUNEA EUROPEANĂ ARE PROPRIILE INSTITUŢII:

1. Parlamentul European(legislativ)

este reuniunea reprezentanţilor cetăţenilor Uniunii Europene, care, începând cu 1979, au fost aleşi prin vot universal direct.

Principalele funcţii ale Parlamentului:

participă la procesul legislativ, alături de Consiliul de Miniştri;

controlul politic al Comisiei Europene; are

competenţe bugetare, împreună cu Consiliul de Miniştri.

2. Consiliul Uniunii Europene(executiv)(Consiliul UE nu trebuie confundat cu Consiliul European, termenul folosit pentru a denumi reuniunile

Şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii Europene. Scopul urmărit de acest for este de a da Uniunii Europene impulsul necesar

pentru dezvoltare şi de a defini liniile politice generale.) sau Consiliul de Miniştri

este principalul for de decizie al Uniunii Europene,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

38

format din miniştrii Statelor Membre, care răspund de problemele aflate pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transporturi

sau oricare alt domeniu. Cu toate că participarea miniştrilor se realizează în formule diferite, în funcţie de problema aflată în discuţie,

Consiliul este o instituţie unică.

Fiecare ţară din Uniune deţine prin rotaţie preşedinţia pe o perioadă de şase luni.

3. Comisia Europeană(executiv)

este un organ cu atribuţii de iniţiativă, implementare, gestionare, control şi reprezentare.

Este gardianul Tratatelor şi expresia intereselor Comunităţii.

Comisia este compusă din membri independenţi (numiţi şi comisari).

Comisia este numită pentru un mandat de cinci ani, cu acordul Statelor Membre, după ce membrii săi sunt validaţi de către partea

Parlamentului European, în faţa căruia răspund.

4. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene(judecătorească)

este formată din judecători asistaţi de avocaţi generali.

are rolul de a asigura interpretarea şi implementarea legislaţiei comunitare.

Structură : Curtea de justiţie ; Tribunale Specializate şi Tribunalul de Primă Instanţă (înfiinţat în 1989 cu scopul de a consolida garanţiile

judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justiţie să se

concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.)

5. Curtea Europeană de Conturi controlează veniturile şi cheltuielile Uniunii, pentru a se asigura de legalitatea şi corectitudinea acestora, şi

veghează la o gestiune financiară sănătoasă.

UNIUNEA INCLUDE ŞI O SERIE DE ORGANISME SPECIALIZATE:

1. Organisme consultative:

Comitetul Economic şi Social este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană, de către Consiliul Uniunii Europene şi de către

Parlamentul European, în domenii de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, libera circulaţie a lucrătorilor, transporturi, educaţie,

formare profesională, sănătate publică, politica socială, etc.

Comitetul Regiunilor, creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană, este format din reprezentanţi ai autorităţilor locale şi regionale.

Acesta este consultat de către Consiliul de Miniştri sau de către Comisie referitor la unele domenii ce afectează interesele regionale, precum

învăţământul, tineretul, cultura, sănătatea sau coeziunea economica şi socială.

2. Organisme financiare:

Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanţează proiectele prin care se materializează

obiectivele UE în cadrul Uniunii precum şi în alte state.

Fondul European de Investiţii a fost creat în 1994, ca parteneriat între trei acţionari: Banca Europeană de Investiţii, Comisia Europeană şi

alte instituţii financiare europene. În competenţa FEI intră sprijinirea înfiinţării, creşterii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.

Fondul intervine, în principal, cu capital de risc şi instrumente de garantare.

Banca Centrală Europeană deţine, din 1999, responsabilitatea implementării politicii monetare europene. BCE a preluat activitatea

Institutului Monetar European (IME), căruia îi succede.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

39

3. Organisme specializate:

Mediatorul European investighează plângerile privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a organismelor din cadrul Uniunii

Europene. Pot depune plângeri toţi cetăţenii Statelor Membre sau care locuiesc într-un Stat Membru, societăţile comerciale, asociaţiile sau

alte organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

Controlorul European pentru Protecţia Datelor trebuie să asigure respectarea dreptului la viaţă privată al persoanelor fizice de către

instituţiile şi organismele comunitare în procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal.

4. Organisme inter-instituţionale:

Oficiul European pentru Selectia de Personal (EPSO) este punct unic de contact pentru cei care vor sa lucreze in institutiile Uniunii

Europene. EPSO oferă solicitantilor informaţii, procesează cererile şi este responsabil de organizarea examenelor de selecţie.

Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale Comunitatilor Europene (OPOCE) este editura institutiilor si celorlalte organisme ale Uniunii

Europene. Este responsabil pentru producerea si distribuirea de publicatii ale Uniunii Europene pe orice suport si prin toate metodele.

Şcoala Europeană de Administraţie (EAS) are obiectivul de a promova cooperarea intre instiţutii in domeniul instruirii, de a sprijini

propagarea valorilor comune si a practicilor profesionale armonizate, precum si de a crea sinergii in utilizarea resurselor umane si

financiare.

5. Organisme descentralizate:

1) „Agenţiile comunitare”: � Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe (FRONTEX) ; �

Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMEA); � Agenţia Europeană pentru Mediu (EEA); � Agenţia Europeană pentru Produse

Chimice (ECHA); � Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie (EAR); � Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate la Locul de

Muncă (OSHA); � Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei (ENISA); � Agenţia Europeană pentru Siguranţă

Maritimă (AESM); � Agenţia Europeană pentru Siguranţă Aeriană (AESA); � Agenţia Feroviară Europeană (ERA); � Autoritatea

Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA); � Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri

(EMCDDA); � Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (EUMC); � Centrul European pentru Formare Profesională

(CEDEFOP); � Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor Transmisibile (ECDC); � Centrul de Traduceri pentru Instituţiile

Uniunii Europene; � Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF); � Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor

de Muncă şi Viaţă; � Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Vegetale (CPVO); � Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (OHIM).

2) Politica externă şi de securitate comună: � Agenţia Europeană de Apărare (EDA) ; � Centrul European pentru Observaţii din Satelit

(EUSC); � Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS).

3) Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală: � Colegiul European de Poliţie (CEPOL); � Organismul European pentru

Imbunătăţirea Cooperării Judiciare (Eurojust); � Europol.

4) Agenţii executive: � Agenţia executivă pentru „Energie inteligentă” (IEEA).

UNIUNEA EUROPEANĂ SE IDENTIFICĂ PRIN URMĂTOARELE SIMBOLURI:

- UN DRAPEL: douăsprezece stele galbene pe fond albastru, simbolizând popoarele Europei, formează un cerc, simbol al uniunii. Numărul de 12 este

simbolic şi nu indica numărul de State Membre. Este invariabil.

- UN IMN: "Odă bucuriei", preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, a fost adoptată ca imn european de către Şefii de

Stat şi de Guvern din Uniunea Europeană, reuniţi în cadrul Consiliului European, în iunie 1985, la Milano. Fiecare ţară îşi păstrează imnul naţional. Nu

s-a stabilit o versiune oficială pentru textul imnului.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

40

- O ZI: 9 mai – ziua Europei în amintirea declaraţiei Schuman din 1950;

- O MONEDĂ UNICĂ: Euro - Începând cu 1 ianuarie 1999, Euro a devenit moneda europeană unică. Bancnotele şi monedele Euro au fost puse în

circulaţie începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei Euro este inspirată din litera epsilon ε a alfabetului grec şi de prima litera a cuvântului Europa. Cele

două linii paralele simbolizează stabilitatea Euro.

- O DEVIZĂ: „Unită în diversitate”.

UNIUNEA EUROPEANĂ COOPEREAZĂ CU ALTE ORGANIZAŢII EUROPENE, ÎN SPECIAL CU:

- CONSILIUL EUROPEI – înfiinţat în 1949, este o organizaţie inter-guvernamentală cu sediul la Strasbourg, ale cărei obiective sunt apărarea drepturilor

omului şi a democraţiei şi valorificarea identităţii culturale europene. Este organizaţia în cadrul căreia a fost adoptată Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului.

- ASOCIAŢIA EUROPEANĂ A LIBERULUI SCHIMB (AELS) – Înfiinţată în 1960, AELS are în prezent patru state membre: Elveţia, Islanda,

Liechtenstein şi Norvegia. Obiectivul AELS este sprijinirea schimburilor economice dintre statele sale membre prin crearea unei zone de liber schimb.

- SPAŢIUL ECONOMIC EUROPEAN (SEE) – înfiinţat printr-un acord între statele încheiat în 1992, intrat în vigoare în ianuarie 1994, include statele

membre ale Uniunii Europene şi pe cele ale AELS (cu excepţia Elveţiei). Acordul de înfiinţare prevede extinderea Pieţei interne a Uniunii la statele AELS.

UNIUNEA EUROPEANĂ

este o entitate autonomă

are propriile drepturi suverane și

ordine juridică e independentă de a statelor membre, căreia i se supun: statele membre și resortisanții acestora, în domeniile de competență ale UE.

au trăsături comune, dar şi diferenţe faţă de organizaţiile internaţionale/structurile de tip federal.

nu este un „produs finit”, ci se află într-un proces de evoluție, iar forma sa finală nu poate fi încă prevăzută.

Singura trăsătură pe care UE o are în comun cu organizațiile internaționale este faptul că a luat naștere în urma unui tratat internațional. Cu toate

acestea, UE a evoluat considerabil de la începuturile sale deoarece, deși tratatele fondatoare ale UE au avut la bază tratate naționale, ele au condus

la crearea unei Uniuni independente, cu propriile drepturi suverane și responsabilități. Statele membre au renunțat la unele dintre propriile competențe suverane în favoarea acestei Uniuni.

sarcinile atribuite UE sunt foarte diferite de cele specifice altor organizații internaționale. În timp ce acestea din urmă au sarcini precise, de natură

tehnică, UE acoperă domenii de responsabilitate care, împreună, constituie atribute esențiale ale suveranității statale.

Uniunea este în curs de dobândire a unui statut similar cu cel al unui stat individual. În special faptul că statele membre și-au cedat parțial

drepturile suverane a reprezentat un semn că UE era deja structurată după modelul unui stat federal. Totuși, această perspectivă nu ia în

considerare faptul că instituțiile UE au competențe doar în anumite domenii, în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite în tratate.

nu au libertatea de a-și alege obiectivele asemeni unui stat suveran și nici

nu se află în poziția de a face față provocărilor cu care se confruntă statele moderne în prezent.

nu se bucură nici de jurisdicția cuprinzătoare a statelor suverane,

nici de capacitatea de a stabili noi domenii de responsabilitate („principiul competenței de a se pronunța asupra propriei competențe”).

UE nu este nici o organizație internațională clasică, nici o asociație de state, ci este mai degrabă o entitate autonomă situată la granița dintre cele

două. În mediul juridic, se folosește în prezent termenul de „organizație supranațională”.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

41

Sarcinile UE Lista de sarcini încredințate UE se aseamănă puternic cu ordinea constituțională a unui stat. Acestea nu sunt sarcini de natură strict tehnică

asumate în mod obișnuit de organizațiile internaționale, ci domenii de competență care, împreună, alcătuiesc atributele esențiale ale suveranității statale.

Lista de sarcini încredințate UE este foarte vastă, cuprinzând acțiuni economice, sociale și politice.

1. Sarcinile economice = crearea unei piețe comune care să unească piețele naționale ale statelor membre și în cadrul căreia toate bunurile și serviciile să

poată fi oferite și vândute în aceleași condiții pe care le presupune o piață internă și la care toți cetățenii să aibă acces egal și liber.

-Planul de a crea o piață comună s-a materializat, în esență, prin programul care viza finalizarea pieței interne până în 1992, lansat de președintele

Comisiei de la momentul respectiv, Jacques Delors, și aprobat de șefii de stat sau de guvern, instituțiile Uniunii reușind să stabilească un cadru

juridic pentru o piață unică cu o funcționare corespunzătoare. Acest cadru este în prezent completat în foarte mare parte prin măsuri interne de

transpunere, datorită cărora piața unică a devenit deja o realitate. Piața unică și-a făcut simțită prezența și în viața de zi cu zi, în special în cazul

călătoriilor în interiorul UE, care de mult timp nu mai sunt întrerupte prin controale de identitate la frontierele naționale.

-Piața internă este susținută de uniunea economică și monetară.

-Sarcina UE în ceea ce privește politica economică nu este însă de a stabili și a gestiona o politică economică europeană, ci de a coordona politicile

economice naționale, astfel încât deciziile unuia sau mai multor state membre să nu aibă efecte negative asupra funcționării pieței unice. În acest

scop, a fost adoptat un Pact de stabilitate și creștere pentru a pune la dispoziția statelor membre criteriile detaliate pe care trebuie să le aibă la bază

deciziile lor de politică bugetară. Dacă acestea nu sunt respectate, Comisia Europeană poate emite avertismente și, în caz de deficit bugetar excesiv

repetat, Consiliul poate impune sancțiuni.

-În ceea ce privește politica monetară, sarcina UE a fost de a introduce o monedă unică în UE și de a controla aspectele monetare la nivel central.

În acest domeniu, s-a înregistrat deja un prim succes. La 1 ianuarie 1999, euro a fost introdus ca monedă unică europeană în statele membre care

îndepliniseră deja criteriile de convergență stabilite în acest scop. Aceste state sunt Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franța, Italia, Luxemburg,

Țările de Jos, Austria, Portugalia și Finlanda. La 1 ianuarie 2002, monedele naționale ale acestor state au fost înlocuite cu bancnote și monede

euro. De atunci, toate plățile și tranzacțiile financiare s-au efectuat într-o singură monedă – euro. Inițial, Grecia și Suedia nu au îndeplinit

criteriile de convergență. Grecia a fost inclusă la 1 ianuarie 2001. Suedia, care nu putea îndeplini criteriile de convergență în principal din cauza

faptului că nu participa la mecanismul cursului de schimb al sistemului monetar european („sala de așteptare” pentru euro), face obiectul unei

derogări, astfel încât Comisia și Banca Centrală Europeană trebuie să prezinte rapoarte de convergență cel puțin o dată la doi ani, în care să

recomande Consiliului participarea acestui stat. Dacă se formulează o asemenea recomandare, iar Consiliul o aprobă, Suedia nu va putea refuza

participarea. Cu toate acestea, în prezent, populația suedeză susține într-o foarte mică măsură aderarea la zona euro. În 2003, în cadrul unui

referendum, 55,9 % dintre suedezi s-au exprimat împotriva introducerii monedei euro. Conform unui sondaj efectuat în decembrie 2005, 49 %

dintre aceștia erau încă împotriva monedei euro, în timp ce 36 % erau pentru. În ceea ce privește Danemarca și Regatul Unit, situația este diferită.

Aceste state membre și-au asigurat o clauză de neparticipare care le permite să decidă dacă și în ce moment se va iniția procedura de verificare a

îndeplinirii criteriilor de aderare la moneda unică. Noile state membre sunt, de asemenea, obligate să adopte euro ca monedă națională de îndată ce

îndeplinesc criteriile de convergență. Niciunul dintre noile state membre nu beneficiază de o clauză de neparticipare și majoritatea acestora doresc

să introducă moneda euro cât mai curând posibil. Slovenia (1 ianuarie 2007), Cipru (1 ianuarie 2008), Malta (1 ianuarie 2008) și Slovacia (1

ianuarie 2009) au atins deja acest obiectiv, extinzând zona euro – țările în care moneda este euro – la un număr de 16 state membre în prezent (2).

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

42

-Politica în domeniul agriculturii și pescuitului, politica în domeniul transporturilor, politica de protecție a consumatorilor, politica structurală și de

coeziune, politica de cercetare și dezvoltare, politica de mediu, politica în domeniul sănătății, politica comercială și politica energetică.

2. Sarcinile în domeniul politicii sociale, UE are sarcina de a se asigura că avantajele integrării economice nu sunt resimțite doar de persoanele active în

cadrul economiei, ci și că acestea influențează dimensiunea socială a pieței unice.

Unul dintre punctele de plecare în acest sens a fost introducerea unui sistem de securitate socială pentru lucrătorii migranți. În cadrul acestui

sistem, lucrătorii care au desfășurat activități profesionale în mai multe state membre și care, în consecință, au făcut parte din diferite sisteme de

asigurare socială, nu vor fi dezavantajați în privința protecției lor sociale (pensie pentru limită de vârstă, pensie de invaliditate, asistență medicală,

prestații familiale, ajutoare de șomaj).

O altă sarcină prioritară, în contextul situației șomajului din UE, care a reprezentat o sursă de preocupare în ultimii ani, a fost nevoia elaborării

unei strategii europene de ocupare a forței de muncă. Statele membre și UE sunt invitate să pună la punct o strategie de ocupare a forței de muncă

și să promoveze, în special, mâna de lucru calificată, formată și capabilă să se adapteze, precum și piețe ale muncii pregătite pentru o reacție rapidă

la evoluția economiei. Promovarea ocupării forței de muncă este considerată un domeniu de interes comun, care necesită o coordonare a măsurilor

naționale ale statelor membre în cadrul Consiliului. UE va contribui la atingerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă prin încurajarea

cooperării între statele membre și, dacă este necesar, prin sprijinirea inițiativelor acestora, respectându-le totodată competențele.

3. Sarcinile în ceea ce privește domeniul politic în sens strict, sarcinile UE vizează cetățenia Uniunii, politica privind cooperarea judiciară în materie

penală și politica externă și de securitate comună.

Cetățenia UE a consolidat și mai mult drepturile și interesele resortisanților statelor membre în cadrul UE. Cetățenii se bucură de: dreptul de liberă

circulație pe teritoriul Uniunii (articolul 21 din TFUE), dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale (articolul 22 din TFUE), dreptul la

protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru (articolul 23 din TFUE), dreptul de a adresa petiții Parlamen-

tului European (articolul 24 din TFUE) și, în contextul interdicției generale a discriminării, dreptul de a fi tratat în orice stat membru în aceleași

condiții ca resortisanții statului respectiv [articolul 20 alineatul (2) coroborat cu articolul 18 din TFUE].

În domeniul politicii externe și de securitate comune, UE are, în principal, următoarele sarcini:

■■garantarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței UE;

■■consolidarea securității UE și a statelor membre;

■■protejarea păcii mondiale și sporirea securității internaționale;

■■promovarea cooperării internaționale;

■■promovarea democrației și a statului de drept, protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

■■stabilirea unei apărări comune.

-Deoarece UE nu este un stat individual, aceste sarcini pot fi îndeplinite doar treptat. În mod tradițional, politica externă și, în special, cea de

securitate sunt domenii în legătură cu care statele membre sunt deosebit de decise să își păstreze propria suveranitate (națională). Interesele

comune din acest domeniu sunt dificil de definit și deoarece doar Franța și Regatul Unit dețin arme nucleare. Faptul că anumite state membre nu

fac parte din NATO sau din UEO constituie o altă problemă. Din acest motiv, la ora actuală, majoritatea deciziilor din domeniul „politicii externe și

de securitate comune” sunt luate în cadrul cooperării dintre state. În același timp, au apărut totuși mai multe instrumente autonome, care

conturează un cadru juridic solid pentru cooperarea dintre state.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

43

Sarcini în domeniul cooperării judiciare în materie penală, principalul rol al UE este de a îndeplini sarcini care vizează interesul Europei în

ansamblu. Printre acesea se numără, în special, combaterea crimei organizate, prevenirea traficului de persoane și urmărirea penală a

infracțiunilor. Deoarece crima organizată nu mai poate fi combătută cu eficacitate la nivel național, este necesar un răspuns comun la nivelul UE.

Europol. S-au parcurs deja două etape pozitive odată cu directiva privind spălarea banilor și crearea unei autorități europene de poliție,

Europol, care funcționează din 1998 (articolul 88 din TFUE). În plus, această cooperare vizează și facilitarea și accelerarea cooperării în

materie procedurală și de aplicare a deciziilor, facilitarea extrădării între statele membre, instituirea unor norme minimale referitoare la

elementele constitutive ale infracțiunilor și la sancțiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, terorismului, traficului de persoane și

exploatării sexuale a femeilor și copiilor, traficului ilicit de droguri, traficului ilicit de arme, spălării banilor și corupției (art. 83 din TFUE).

Unul dintre principalele progrese ale cooperării judiciare în cadrul UE a fost crearea Eurojust, în aprilie 2003 (articolul 85 din TFUE). Cu

sediul la Haga, Eurojust este formată din magistrați și procurori din toate statele UE. Misiunea sa este de a contribui la coordonarea

cercetării și urmăririi penale a infracțiunilor transfrontaliere grave. Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor

financiare ale Uniunii, Consiliul poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust (articolul 86 din TFUE).

Un alt progres înregistrat este reprezentat de crearea mandatului european de arestare, care este valabil pe teritoriul UE din ianuarie 2004.

Mandatul poate fi emis pentru orice persoană acuzată de o infracțiune pentru care pedeapsa minimă depășește un an de închisoare.

Mandatul european de arestare are scopul de a înlocui procedurile îndelungate de extrădare.

COMPETENȚELE UE

Tratatele fondatoare ale UE nu conferă instituțiilor Uniunii nicio competență generală de a lua toate măsurile necesare atingerii obiectivelor

tratatelor, însă stabilesc, în fiecare capitol, sfera competențelor de acțiune.

Ca principiu de bază, UE și instituțiile sale nu pot decide asupra temeiului lor juridic și a competențelor lor.

Principiul competenței partajate (articolul 2 din TFUE) se aplică în continuare. Statele membre au ales această metodă pentru a se asigura că

transferul propriilor competențe poate fi monitorizat și controlat cu mai mare ușurință.

Gama de aspecte acoperite de principiul competențelor partajate variază în funcție de natura sarcinilor atribuite UE.

Competențele care nu au fost transferate Uniunii intră exclusiv în domeniul de competență al statelor membre. Tratatul UE stipulează

explicit că aspectele legate de siguranța națională sunt de competența exclusivă a statelor membre.

Această situație dă naștere unei întrebări legitime: Care este granița dintre competențele UE și cele ale statelor membre? Granița este trasată pe

baza a trei categorii de competențe:

competență exclusivă a UE (articolul 3 din TFUE) în domenii în care se poate presupune că o măsură la nivelul UE va fi mai eficientă decât

o măsură necoordonată, luată în oricare dintre statele membre. Domeniile sunt clar stabilite și includ uniunea vamală, stabilirea normelor

privind concurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, politica

comercială comună și anumite aspecte ale politicii comune în domeniul pescuitului. În aceste domenii ale politicii, doar Uniunea Europeană

poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de

Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii [articolul 2 alineatul (1) din TFUE];

competență partajată între UE și statele membre (articolul 4 din TFUE) în domenii în care o acțiune la nivel european este mai eficientă

decât una întreprinsă de un stat membru.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

44

Competența partajată vizează: normele privind piața internă, coeziunea economică, socială și teritorială, agricultura și pescuitul,

mediul, transporturile, rețelele transeuropene, alimentarea cu energie și spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și

obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, cercetare și dezvoltare tehnologică, spațiul, cooperarea pentru

dezvoltare și ajutorul umanitar.

În toate aceste domenii, UE își poate exercita cu prioritate competența, însă doar în ceea ce privește aspectele stabilite în instru-

mentul relevant al Uniunii, nu în cazul întregului domeniu al politicii.

Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența sau a hotărât să înceteze să și-o mai

exercite [articolul 2 alineatul (2) din TFUE]. Această din urmă situație apare atunci când instituțiile relevante ale UE decid să

abroge un act legislativ, în special pentru a respecta principiul subsidiarității și al proporționalității. Consiliul poate, la inițiativa

unuia sau a mai multor membri, să solicite Comisiei să prezinte propuneri de abrogare a unui act legislativ;

competența de a desfășura acțiuni de sprijin (articolul 6 din TFUE). Competența UE de a desfășura acțiuni de sprijin se limitează la coordo-

narea sau completarea acțiunii statelor membre; UE nu poate armoniza actele cu putere de lege în domeniile vizate [art . 2 ali.(5) din TFUE].

responsabilitatea de elaborare a legislației revine în continuare statelor membre, care se bucură de o libertate de acțiune

semnificativă.

Domeniile cuprinse în această categorie de competență sunt protecția și îmbunătățirea sănătății umane, industria, cultura, turismul,

educația, formarea profesională, tineretul și sportul, protecția civilă și cooperarea administrativă.

În domeniul ocupării forței de muncă și al politicii economice, statele membre recunosc în mod explicit nevoia unei coordonări în

cadrul UE a măsurilor adoptate la nivel național.

Trebuie reținut în ceea ce privește competențele UE în domeniul coordonării politicii economice și de ocupare a forței de muncă și a politicii

externe și de securitate comune că acestea nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii și nu fac parte din această listă de competențe. Cu

toate acestea, o declarație precizează că politica externă și de securitate comună nu va aduce atingere competențelor statelor membre cu privire la

propria lor politică externă și la imaginea țării la nivel mondial.

În plus față de aceste competențe specifice, tratatele Uniunii conferă instituțiilor competența de a acționa atunci când acest lucru este esențial

pentru funcționarea pieței interne și pentru asigurarea unei concurențe nedenaturate (a se vedea art. 352 din TFUE sau clauza de flexibilitate).

articolele nu conferă instituțiilor competențe generale care să le permită să își asume sarcini ce depășesc obiectivele stabilite prin tratate.

Instituțiile Uniunii nu își pot extinde competențele în detrimentul statelor membre. În practică, s-a făcut adesea uz de posibilitățile oferite de

această competență deoarece, de-a lungul timpului, UE s-a confruntat în mod repetat cu noi sarcini care nu fuseseră prevăzute la momentul

semnării tratatelor fondatoare și în legătură cu care în tratate nu fuseseră conferite competențe corespunzătoare. Exemplele includ protecția

mediului și a consumatorilor sau instituirea Fondului european de dezvoltare regională ca mijloc de acoperire a discrepanțelor dintre

regiunile dezvoltate și cele subdezvoltate din UE. Totuși, la ora actuală, s-au stabilit reglementări juridice specifice pentru domeniile

menționate mai sus. Aceste dispoziții specifice au diminuat considerabil importanța clauzei privind competențele decizionale. Exercitarea

acestor competențe necesită aprobarea Parlamentului European.

În sfârșit, există și alte competențe pentru adoptarea unor măsuri indispensabile pentru punerea în aplicare eficientă și semnificativă a

competențelor deja conferite în mod expres (competențe implicite).

au dobândit o semnificație specială pentru gestionarea relațiilor externe.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

45

Ele permit UE să își asume obligații față de țări terțe sau alte organizații internaționale în domenii incluse în lista de sarcini atribuite UE.

Un exemplu ilustrativ în acest sens este cauza Kramer, soluționată de Curtea de Justiție. Această cauză viza capacitatea UE de a colabora cu

organizații internaționale pentru a stabili cote de pescuit și, atunci când se consideră adecvat, pentru asumarea unor obligații în acest

domeniu, în temeiul dreptului internațional. În lipsa unor prevederi specifice în tratat, Curtea de Justiție a dedus competența externă

necesară pe baza competențelor interne specifice politicii în domeniul pescuitului, în conformitate cu politica agricolă comună.

În exercitarea acestor competențe, UE se supune principiului subsidiarității, preluat din doctrina socială romano-catolică, care a dobândit practic

statut constituțional prin includerea în Tratatul UE [articolul 5 alineatul (3)]. Acest principiu are două fațete:

pe de o parte, declarația pozitivă potrivit căreia UE trebuie să acționeze atunci când obiectivele pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii,

ceea ce îi extinde competențele,

iar pe de altă parte, declarația negativă potrivit căreia aceasta nu trebuie să acționeze în cazul în care obiectivele pot fi atinse în mod

satisfăcător de către statele membre pe cont propriu, ceea ce îi restrânge competențele.

În practică, acest lucru înseamnă că toate instituțiile Uniunii, dar mai ales Comisia, trebuie să demonstreze întotdeauna că există o nevoie reală de

norme și acțiuni comune. Pentru a-l parafraza pe Montesquieu, atunci când nu este necesar ca UE să intervină, este necesar ca aceasta să nu

intervină.

Dacă nevoia unor reglementări la nivelul Uniunii este demonstrată, următoarea întrebare care se conturează vizează intensitatea și natura acestora.

Răspunsul decurge din principiul proporționalității, care a pătruns în dreptul Uniunii prin hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și

care este stabilit în Tratatul UE în coroborare cu dispozițiile privind competențele [articolul 5 alineatul (4)]. Se impune deci ca necesitatea unui

instrument juridic specific să fie analizată cu atenție pentru a se stabili dacă nu există alte metode mai puțin restrictive de a obține același rezultat.

În termeni generali, principala concluzie este că legislația-cadru, standardele minimale și recunoașterea reciprocă a standardelor existente în

statele membre trebuie să aibă întâietate față de dispoziții juridice excesiv de detaliate.

Respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității poate fi verificată și de către parlamentele naționale. În acest scop, s-a introdus un

sistem de avertizare timpurie. Acesta permite parlamentelor naționale să emită, în termen de opt săptămâni de la transmiterea unei propuneri

legislative, un aviz motivat în care să justifice de ce consideră că propunerea respectivă nu respectă cerințele de subsidiaritate și proporționalitate.

În cazul în care acest aviz motivat este susținut prin cel puțin o treime din voturile alocate parlamentelor naționale (fiecare parlament

național dispune de 2 voturi sau, în cazul sistemelor bicamerale, de un vot pentru fiecare cameră), propunerea legislativă trebuie

reexaminată de către instituția care a înaintat-o (de obicei, Comisia). În urma acestei reexaminări, propunerea poate fi reținută, modificată

sau retrasă.

În cazul în care Comisia Europeană decide să rețină proiectul, aceasta trebuie să emită un aviz motivat prin care să precizeze de ce

consideră că proiectul respectă principiul subsidiarității. Acest aviz motivat, împreună cu avizele motivate ale parlamentelor naționale, se

înaintează organului legislativ al UE pentru a fi luate în considerare în cadrul procesului de legiferare.

În cazul în care, cu o majoritate de 55 % din membrii Consiliului UE sau cu o majoritate a voturilor exprimate în Parlamentul European,

organismul legislativ al UE este de părere că propunerea nu respectă principiul subsidiarității, se renunță la continuarea examinării propu-

nerii legislative.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

46

INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

-Statele membre ale Uniunii Europene au delegat o parte dintre puterile lor acesteia, astfel încât în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt luate

la nivel european, de către instituţiile europene.

-Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii

Europene (reprezentând Statele Membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte interesele Uniunii Europene). Acest “triunghi instituţional” elaborează

politici şi adoptă acte (regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE.

-Aplicarea normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, iar

-Partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea de Conturi Europeană.

-Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc.

Articolul 13 din TUE (cadrul instituțional)

„(1) Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale

cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale.

Instituțiile Uniunii sunt:— Parlamentul European;— Consiliul European;— Consiliul;— Comisia Europeană (denumită în continuare

„Comisia”);— Curtea de Justiție a Uniunii Europene;— Banca Centrală Europeană;— Curtea de Conturi.

(2)Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de

acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.

VEDERE DE ANSAMBLU ASUPRA TUTUROR INSTITUŢIILOT TFUE: 1.CONSILIUL EUROPEAN (executiv) 27 de șefi de stat sau de guvern, președintele Consiliului European ș i președintele Comisiei

2.COMISIA EUROPEANĂ (executiv) 27 de membri (până în 2014)

3.CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENECONSILIUL (p.judecătorească) 27 de miniș tri (unul pentru fiecare stat membru)

4.PARLAMENTUL EUROPEAN (legislativ) 751 de deputați (3)

5.COMITETUL REGIUNILOR 350 de membri (maximum)

6.COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN 350 de membri (maximum)

7.BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂCURTEA DE CONTURI 27 de membri (unul pentru fiecare stat membru)

8.BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIȚIIVEDERE DE ANSAMBLU ASUPRA TUTUROR INSTITUȚIILOR (TFUE)

(3) Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi, precum și dispozițiile detaliate referitoare la celelalte instituții figurează

în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. (4) Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de

un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.” STAT MEMBRU VO TURI ÎN CO NSILIU LO CURI ÎN PARLAMENTUL EURO PEAN STAT MEMBRU VO TURI ÎN CO NSILIU LO CURI ÎN PARLAMENTUL EURO PEAN

GERMANIA 29 99 GRECIA; UNGARIA; PO RTUGALIA 12 24

FRANȚA 29 78 SUEDIA 10 19

ITALIA 29 78 BULGARIA; AUSTRIA 10 18

REGATUL UNIT 29 78 DANEMARCA; SLOVACIA; FINLANDA 7 14

SPANIA 27 54 IRLANDA; LITUANIA 7 13

PO LO NIA 27 54 LETO NIA 4 9

RO MÂNIA 14 35 SLO VENIA 4 7

ȚĂRILE DE JO S 13 27 ESTO NIA; CIPRU; LUXEMBURG 4 6

BELGIA 12 24 MALTA 3 5

REPUBLICA CEHĂ 12 24

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

47

-O altă întrebare legată de „constituția” Uniunii Europene vizează organizarea acesteia. Care sunt instituțiile Uniunii? Având în vedere că UE exercită

funcții specifice în mod normal statelor, are aceasta un guvern, parlament, autorități administrative și instanțe similare celor care există în statele mem-

bre? În mod intenționat, îndeplinirea sarcinilor atribuite UE și gestionarea procesului de integrare nu au fost lăsate la latitudinea statelor membre sau nu

au constituit obiectul cooperării internaționale. UE dispune de un sistem instituțional care o plasează în poziția de a stabili noi stimuli și obiective pentru

unificarea Europei și pentru adoptarea unui corpus de legi, în domeniile care sunt de competența sa, adaptat și cu caracter obligatoriu pentru toate statele

membre.

-Principalii actori ai sistemului instituțional sunt instituțiile UE – Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi.

-Sistemul instituțional este completat de trei organisme auxiliare: Banca Europeană de Investiții, Comitetul Economic și Social European și Comitetul

Regiunilor.

INSTITUȚIILE UE 1. PARLAMENTUL EUROPEAN (ARTICOLUL 14 DIN TUE)=Parlamentul statului(legislativ)

este singura instituţie a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleşi direct de către cetăţenii Statelor Membre.

A fost înfiinţat prin tratatele fondatoare ale Comunităţilor Europene. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) avea o Adunare

Comună, care s-a transformat, după crearea celorlalte două comunităţi, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice (Euratom), în Adunarea Parlamentară Europeană, fiind comună pentru toate cele trei comunităţi. Denumirea de Parlamentul

European o are din 1962. Iniţial a avut un rol pur consultativ, puterile sale au fost însă extinse prin fiecare tratat semnat.

Funcţii. Parlamentul European are trei funcţii principale:

- Funcţia legislativă: În cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este deţinută de către Parlamentul European, alături de Consiliul UE.

În adoptarea legislaţiei comunitare (actele adoptate în cadrul primului pilon al UE, Comunităţile Europene), de cele mai multe ori este

aplicată procedura de codecizie(În cadrul procedurii de codecizie, instituită prin Tratatul de la Maastricht (articolul 251 al Tratatului CE),

Parlamentul European şi Consiliul UE adoptă acte în comun. Procedura de codecizie poate include până la trei lecturi în fiecare instituţie,

conducând la sporirea contactelor între Parlament şi Consiliu, în calitate de colegislatori, şi Comisia Europeană. Dacă după prima lectură, Parlamentul

European adoptă propunerea Comisiei fără amendamente sau Consiliul UE aprobă amendamentele Parlamentului, Consiliul UE poate adopta actul respectiv. Dacă însă nu este de acord cu opinia Parlamentului (indiferent dacă acesta adoptă propunerea cu sau fără modificări), Consiliul UE adoptă o poziţie comună, care este înaintată atât Parlamentului European, cât şi Comisiei Europene. Comisia trimite apoi comentariile sale Parlamentului European. Ca urmare, are loc a doua lectură în Parlamentul European. Dacă Parlamentul adoptă poziţia comună, actul poate fi adoptat. Dacă o respinge, actul nu poate fi

adoptat. Dacă însă propune amendamente la poziţia comună, textul cu amendamentele respective este trimis Consiliului UE şi Comisiei Europene, aceasta din urmă redactând o opinie. Urmează apoi a doua lectură în Consiliul UE, după care, dacă sunt acceptate amendamentele PE, actul poate fi adoptat, astfel: prin vot în majoritate calificată (dacă opinia Comisiei este pozitivă) sau prin vot în unanimitate (dacă opinia Comisiei este negativă). Dacă însă, după a doua lectură, Consiliul nu aprobă amendamentele propuse de PE, este convocat un comitet de conciliere20, format dintr-un număr egal de membri ai celor două instituţii şi comisarul european responsabil cu domeniul respectiv. Comitetul de conciliere trebuie să adopte o decizie în maximum şase săptămâni de la prima sa reuniune. După ce comitetul de conciliere ajunge

la un acord asupra textului, are loc a treia lectură în cele două instituţii, ele putând doar aproba sau respinge textul respectiv. Dacă însă comitetul de conciliere nu ajunge la un acord, actul nu este adop tat. În

cadrul procedurii de codecizie, instituită prin Tratatul de la Maastricht (articolul 251 al Tratatului CE), Parlamentul European şi Consiliul UE adoptă acte în comun.), în care Parlamentul şi

Consiliul UE se află la egalitate.

În alte domenii însă, cum ar fi aderarea la UE a unui nou stat, este necesar doar avizul conform al PE, care poate aproba sau respinge

propunerea respectivă, fără să o poată modifica.

Există şi domenii în care Consiliul UE are doar obligaţia de a consulta Parlamentul( agriculturii şi al politicii economice).

Parlamentul poate cere Comisiei să prezinte Consiliului propuneri legislative şi examinează programul anual de lucru al Comisiei, indicând

actele pe care le doreşte a fi adoptate.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

48

- Controlul democratic asupra celorlalte instituţii europene, funcţie exercitată prin:

aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi apoi a întregului colegiu al comisarilor, în ansamblu;

posibilitatea de a obliga toţi membrii Comisiei Europene să demisioneze, prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3).

Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi: Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor sau Raportul

anual privind execuţia bugetului.

membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral, membrilor Comisiei Europene, la care aceştia sunt

obligaţi să răspundă. De asemenea,

membrii PE adresează periodic întrebări Consiliului UE.

Cetăţenii UE pot depune petiţii la Parlament, în urma cărora, dacă se consideră necesar, pot fi constituite comisii de anchetă, pentru

examinarea cazului respectiv.

- Funcţia bugetară:

Bugetul UE este stabilit, în fiecare an, de către Parlament şi de către Consiliul Uniunii Europene, pe baza propunerii Comisiei. În două

lecturi succesive, Parlamentul poate propune modificări ale sumelor alocate sau ale repartizării acestora în anumite secţiuni ale bugetului.

Bugetul Uniunii Europene intră în vigoare după ce este semnat de către preşedintele Parlamentului, de regulă, în luna decembrie.

În plus, Comisia pentru Control Bugetar a Parlamentului monitorizează modul în care este utilizat bugetul . În fiecare an, gestionarea de

către Comisie a bugetului pentru anul financiar anterior este supusă aprobării Parlamentului („descărcarea de gestiune”).

Alegeri: Alegerea deputaților PE prin sufragiu universal direct de către cetățenii statelor membre

„Actul privind alegerile directe”). În conformitate cu acest act, fiecare stat membru își stabilește propria procedură electorală, însă trebuie să aplice

aceleași principii democratice fundamentale:

sufragiu universal direct, reprezentare proporțională,

sufragiu liber și secret, vârstă minimă (pentru dreptul de vot, 18 ani în toate statele membre, cu excep ția Austriei unde vârsta de vot a fost coborâtă la 16 ani),

mandat de cinci ani care poate fi reînnoit,

incompatibilitate (deputații PE nu pot deține două funcții în același timp, de exemplu: funcțiile de judecător, procuror, ministru; aceștia se supun

și legilor din țara de origine, ceea ce poate limita capacitatea de a deține mai mult de o funcție), data alegerilor și egalitatea între bărbați și femei. În anumite state (Belgia, Grecia și Luxemburg) votul este obligatoriu.

În plus, la 14 iulie 2009, a intrat în vigoare statutul deputaților Parlamentului European. Acest nou statut oferă transparență condițiilor activității deputaților și conține norme clare.

De asemenea, introduce o remunerație uniformă pentru toți deputații PE, care este plătită din bugetul UE.

Primele alegeri prin vot universal direct au avut loc în iunie 1979. Membrii Parlamentului sunt aleşi pe o durată de 5 ani. Orice cetăţean al

Uniunii Europene poate vota sau candida la alegerile europene în ţara în care locuieşte, indiferent de naţionalitatea sa.

Deoarece la ora actuală este ales direct, Parlamentul se bucură de legitimitate democratică și poate susține că reprezintă cu adevărat toți cetățenii statelor membre ale UE. Totuși, simpla existență a unui Parlament ales prin sufragiu direct nu poate răspunde cerinței

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

49

fundamentale a unei constituții democratice, conform căreia întreaga autoritate publică emană de la popor. Aceasta nu înseamnă doar că

procesul decizional trebuie să fie transparent și instituțiile decizionale reprezentative.

Controlul parlamentar este necesar, iar Parlamentul trebuie să ofere legitimitate instituțiilor Uniunii implicate în procesul decizional. În

ultimii ani, în acest domeniu s-a înregistrat un progres semnificativ. Nu doar drepturile Parlamentului au fost continuu extinse, ci, prin

Tratatul de la Lisabona, s-a stabilit în mod explicit că inițiativele UE trebuie să respecte principiul democrației reprezentative. Drept urmare,

toți cetățenii Uniunii sunt reprezentați direct în Parlament și au dreptul de a participa activ la viața democratică a UE. Obiectivul de bază

este ca deciziile la nivelul UE să fie luate în mod cât mai deschis și cât mai aproape de cetățean. Partidele politice de la nivelul UE au

responsabilitatea de a contribui la formarea unei identități europene și de a exprima voința cetățenilor Uniunii. Dacă există un neajuns al

actualului model democratic al UE, acesta este reprezentat de faptul că, spre deosebire de modelul democrațiilor parlamentare, Parlamentul

European nu alege un guvern care să răspundă în fața lui.

Componenţă: În prezent, Parlamentul European are 785 de membri din cele 27 de state membre UE(Tratatul de la Nisa, s-a stabilit un număr de 732 de

membri ai Parlamentului European, dar, dat fiind că Bulgaria şi România au aderat în timpul legislaturii 2004 -2009, numărul maxim prevăzut de tratat este, până la sfârşitul

acestui mandat, depăşit. România va organiza alegeri pentru Parlamentul Europea n în 2007. Incepând cu data aderării, 1 ianuarie 2007, observatorii români care şi -au

desfăşurat activitatea în 2006 în cadrul Parlamentul European devin provizoriu membri PE, urmând să deţină această funcţie pâ nă la investirea membrilor PE aleşi din partea

României.). Prin Numărul de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora. Astfel, Germania are cel mai mare număr de mebri

(99), iar Malta pe cel mai mic (5).În ceea ce priveşte următorul mandat, în principiu, numărul maxim de deputaţi este de 736. Componența exactă

rămâne încă a fi stabilită de către Consiliu.

Componența Parlamentului European este ilustrată în tabelul următor. Este vorba despre situația din actuala legislatură 2009-2014. Sunt

indicate modificările aduse de Tratatul de la Lisabona.

PREȘEDINTE

14 vicepreședinți

5 chestori (cu funcție consultativă)

Președintele, vicepreședinții și chestorii alcătuiesc Biroul Parlamentului European, ales de către Parlament pt un mandat de 2 ani jumătate.

Preşedintele (În ianuarie 2007, a fost ales Preşedinte al Parlamentului European domnul Hans-Gert Pöttering, parlamentar german, membru al grupului socialist.)

reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului,

precum şi întâlnirile Biroului(Organ al PE, format din Preşedintele PE, cei 14 vicepreşedinţi şi cei şase chestori, cu statut de observatori, aleşi de PE pe ntru doi

ani şi jumătate. Biroul are rolul de a coordona funcţionarea internă a Parlamentului, prin estimarea bugetului acestuia, organizarea administrative şi financiară şi

coordonarea secretariatului şi a serviciilor subordonate acestuia.) şi ale Conferinţei Preşedinţilor Grupurilor Politice (Organ al PE, alcătuit din preşedinţii

grupurilor politice şi Preşedintele PE, cu rolul de a organiza lucrările Parlamentului şi de lua toate deciziile referitoare la programar ea legislativă. De asemenea,

Conferinţa joacă un rol important în relaţiile Parlamentului European cu celelalte instituţii comunita re, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.).

Preşedintele PE participă şi la reuniunile Consiliului European, unde prezintă punctul de vedere al PE cu privire la problemele aflate pe

ordinea de zi.

Un alt organism, Conferința președinților, include și președinții grupurilor politice. Acesta răspunde de organizarea lucrărilor

Parlamentului și de relațiile cu celelalte instituții ale UE și cu instituțiile din țările terțe.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

50

Grupuri politice: Deputaţii în Parlamentul European sunt grupaţi în funcţie de afinitatea politică şi nu de naţionalitate. În prezent există opt

grupuri politice în Parlamentul European:

1. Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni,

2. Grupul Socialist,

3. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa,

4. Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor,

5. Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană,

6. Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică,

7. Grupul Independenţă şi Democraţie şi

8. Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate.

Organizare: În lucrul Parlamentului European, se disting două etape:

1. pregătirea sesiunilor plenare, în comisiile parlamentare. Înaintea fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice examinează

rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi depun amendamente.

2. sesiunile plenare, în cadrul cărora sunt analizate propunerile legislative şi sunt votate eventuale amendamente.

Sediul: Parlamentul European

se reuneşte în plen, la Strasbourg(Franţa), o săptămână în fiecare lună.

Unele reuniuni plenare au loc la Bruxelles(Belgia), unde se ţin şi reuniunile în cadrul comisiilor.

Secretariatul general al Parlamentului European se află la Luxemburg.

În fiecare stat membru al Uniunii se găseşte câte un Birou de informare al Parlamentului

Articolul 10 din TUE (democrația reprezentativă). „(1) Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative. (2) Cetățenii

sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat

sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața

cetățenilor lor. (3) Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât

mai apropiat posibil de cetățean. (4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței

cetățenilor Uniunii.”

Totuși, motivul acestui „neajuns” este că, pur și simplu, la nivelul UE nu există un guvern în adevăratul sens al cuvântului. În schimb, funcțiile

echivalente cu cele ale unui guvern(executiv), prevăzute în tratatele UE, sunt exercitate de către Consiliu și Comisia Europeană în conformitate cu

un sistem de distribuire a sarcinilor. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona a conferit Parlamentului competențe extinse în ceea ce privește

numirile în cadrul Comisiei, de la alegerea președintelui Comisiei la recomandarea Consiliului European până la votul de aprobare al

Parlamentului acordat Colegiului comisarilor („dreptul de învestitură”). Parlamentul nu are însă o asemenea influență asupra componenței

Consiliului, acesta din urmă fiind supus controlului parlamentar doar în măsura în care fiecare dintre membrii săi, în calitate de ministru național,

răspunde în fața parlamentului național.

Rolul parlamentului European în procesul legislativ al UE s-a consolidat considerabil. Ridicarea procedurii codeciziei la rang de procedură legislativă ordinară a

transformat Parlamentul European într-un „colegislator”, alături de Consiliu.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

51

În cadrul procedurii legislative ordinare, Parlamentul poate nu doar să prezinte modificări ale legislației în cadrul unor diferite lecturi, ci și, în

anumite limite, să convingă Consiliul să le accepte. În lipsa unui acord între Consiliu și Parlamentul European, niciun act legislativ al Uniunii nu

poate fi adoptat.

În mod tradițional, Parlamentul a jucat un rol important și în procedura bugetară. Tratatul de la Lisabona a extins și mai mult competențele buge-

tare ale Parlamentului European, stabilind că acesta trebuie să aprobe planul financiar multianual și conferindu-i competențe de codecizie asupra

tuturor cheltuielilor (nu se mai face distincție între cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii).

Parlamentul are dreptul de a aproba toate acordurile internaționale importante care vizează un domeniu supus codeciziei și tratatele de aderare

încheiate cu noi state membre prin care se stabilesc condițiile de aderare.

De asemenea, competențele de supraveghere ale Parlamentului European s-au extins considerabil de-a lungul timpului. Acestea sunt exercitate, în

principal, prin

obligația Comisiei de a răspunde întrebărilor Parlamentului European, de a-și susține propunerile și de a prezenta spre dezbatere un raport

anual privind activitățile UE.

Parlamentul poate adopta o moțiune de cenzură cu o majoritate de două treimi din membrii săi, obligând membrii Comisiei să demisioneze

în bloc (articolul 234 din TFUE). Până în prezent, mai multe moțiuni au fost depuse la Parlament, însă niciuna nu a fost nici măcar aproape

de a întruni majoritatea necesară. Demisia „Comisiei Santer” din 1999 a fost provocată de refuzul Parlamentului de a acorda descărcarea de

gestiune financiară; moțiunea de cenzură care, de asemenea, fusese inițiată atunci a fost respinsă, chiar dacă la limită.

Având în vedere că, în practică, și Consiliul răspunde întrebărilor parlamentare, Parlamentul are posibilitatea de a participa la dezbateri

politice directe cu două instituții importante. De-a lungul timpului, aceste competențe de supraveghere au sporit.

În prezent, Parlamentul este împuternicit să instituie Comisii de anchetă care să cerceteze presupuse cazuri de încălcare a dreptului UE sau

de administrare defectuoasă. De exemplu, s-a apelat la o astfel de comisie pentru a stabili responsabilitatea Comisiei în cazul reacției tardive

la apariția „bolii vacii nebune” în Regatul Unit, boală care reprezenta o amenințare pentru sănătatea și viața cetățenilor. În tratate apare și

prevederea conform căreia orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, care sunt ulterior

soluționate de către o Comisie permanentă pentru petiții. În sfârșit, Parlamentul a făcut, de asemenea, uz de competența de a numi un Ombudsman căruia îi pot fi trimise plângeri referitoare la

cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ombudsmanul poate efectua anchete și are obligația de a sesiza instituția sau organismul în cauză și de a transmite apoi un raport

Parlamentului European cu privire la rezultatul acestora.

Procedurile decizionale. De obicei, majoritatea absolută a voturilor exprimate este suficientă pentru adoptarea unei decizii. Totodată, odată cu

creșterea rolului Parlamentului, se impun reguli mai stricte privind prezența deputaților. Există o întreagă serie de decizii care pot fi adoptate doar

dacă sunt susținute printr-o majoritate absolută a deputaților Parlamentului. În sfârșit, orice moțiune de cenzură împotriva Comisiei Europene nu

trebuie doar să fie susținută de majoritatea parlamentarilor, ci presupune ca două treimi din voturi să fie în favoarea acesteia.

COMISIILE PERMANENTE ALE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Comisia pentru afaceri externe (cu subcomisiile pentru drepturile omului ș i pentru securitate ș i apărare) Comisia pentru transport ș i turism

Comisia pentru dezvoltare Comisia pentru dezvoltare regională

Comisia pentru comerț internațional Comisia pentru agricultură ș i dezvoltare rurală

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

52

Comisia pentru bugete Comisia pentru pescuit

Comisia pentru control bugetar Comisia pentru cultură ș i educație

Comisia pentru afaceri economice ș i monetare Comisia pentru afaceri juridice

Comisia pentru ocuparea forței de muncă ș i afaceri sociale Comisia pentru libertăți civile, justiție ș i afaceri interne

Comisia pentru mediu, sănătate publică ș i siguranță alimentară Comisia pentru afaceri constituționale

Comisia pentru industrie, cercetare ș i energie Comisia pentru drepturile femeii ș i egalitatea de gen

Comisia pentru piața internă ș i protecția consumatorilor Comisia pentru petiții

2. CONSILIUL EUROPEAN (ARTICOLUL 15 DIN TUE)=Preşedinte de stat(executiv)

-Consiliul European nu este o instituţie propriu-zisă, ci termenul folosit pentru reuniunile periodice ale şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale

Uniunii Europene, la care participă, ca membru cu drepturi depline, şi Preşedintele Comisiei Europene.

Istoric:

1974, Paris în cadrul conferinței la nivel înalt al șefilor de stat/de guvern din UE= instituție independentă a Uniunii Europene (art. 13 din TUE).

au decis să se întâlnească de trei ori pe an în calitate de Consiliu European.

s-a reunit pentru prima oară în 1975

Componenţă: 28 şefi de stat/guvern + preşedintele Comisiei Europene

Șefii de stat sau de guvern ( pot decide să fie asistați fiecare de un ministru) și

președintele Comisiei Europene (poate decide să fie asistat de un membru al Comisiei Europene)

președinte al Consiliului European (Herman Van Rompuy, în perioada respectivă prim-ministru al Belgiei, a fost numit primul președinte al

Consiliului European și și-a început mandatul la 1 decembrie 2009 - Tratatul de la Lisabona a introdus funcția)

deține un mandat european, nu unul național, cu normă întreagă,

mandat cu o durată de 2 ani și jumătate.

trebuie să fie o personalitate eminentă și

să fie ales prin votul favorabil al majorității calificate a membrilor Consiliului European.

posibilă o singură realegere.

sarcinile președintelui se numără:

pregătirea și urmărirea lucrărilor Consiliului European și

reprezentarea UE în cadrul reuniunilor la nivel înalt în domeniul politicii externe și de securitate comune.

Întruniri:

se întrunesc cel puțin de două ori pe semestru în această formulă(sefi de stat/guvern+preşedintele Comisie)

o reuniune extraordinară poate avea loc ori de câte ori este necesar

Rol: Funcția reală a Consiliului European în sine este de a stabili liniile directoare generale ale politicii acțiunilor UE. Nu adoptă însă acte legislative.

prin luarea de decizii politice fundamentale și

prin emiterea de instrucțiuni și orientări pentru Consiliu sau Comisia Europeană.

Consiliul European a condus activitățile legate de:

uniunea economică și monetară,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

53

Sistemul Monetar European, scrutinul direct pentru Parlament și

o serie de aspecte privind aderarea. Deciziile

sunt adoptate prin consens, în urma negocierilor dintre Statele Membre, care încep înaintea reuniunii la vârf.

Rezultatul deliberărilor Consiliului European este inclus în concluziile publicate la sfârşitul reuniunii.

Baza sa legală:

a fost asigurată prin Actul Unic European (semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987), iar

funcţiile i-au fost precizate prin Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993).

Sediul: Bruxelles-Belgia

Iniţial, reuniunile aveau loc în ţara care deţinea în momentul respectiv preşedinţia Uniunii.

Prin Tratatului de la Nisa, toate reuniunile au loc la Bruxelles-Belgia.

Constituţia Europeană prevede dobândirea statutului de instituţie europeană de către Consiliul European şi

modificarea sistemului preşedinţiei, prin înfiinţarea unui post de Preşedinte al Consiliului European, ales de către

acesta pentru un mandat de doi ani şi jumătate.

3. CONSILIUL UNIUNI EUROPENE(=CONSILIUL=CONSILIUL DE MINIŞTRI)(art. 16 din TUE)=Guvern de stat(executiv)

Istoric:

Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, în anii 1950(Tratatul de la Paris-CECO).

A existat câte un Consiliu pentru fiecare comunitate(CECO ; CEE ; EURATOM), până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune(Bruxelles-

Belgia), în 1967, spre deosebire de Parlamentul European, care a fost, încă din 1958, o instituţie comună pentru toate cele trei Comuni tăţi

Europene,

Funcţii: Consiliul are şase funcţii principale:

1. Funcţia legislativă: Cea mai mare parte a legislaţiei UE este adoptată de către Consiliu, împreună cu Parlamentul European (codecizie).

2. Coordonarea politicilor Statelor Membre: Consiliul UE coordonează politicile economice ale Statelor Membre, în baza unor orientări generale în

acest domeniu. De asemenea, Consiliul este responsabil cu „metoda deschisă de coordonare”, aplicată în domenii precum educaţia, ocuparea forţei

de muncă sau sănătatea publică.

3. Încheierea acordurilor internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii internaţionale:

Consiliul semnează acorduri între UE şi state nemembre sau între UE şi diferite organizaţii internaţionale.

În interiorul UE, Consiliul poate încheia acorduri între Statele Membre în domenii cum ar fi impozitarea, dreptul societăţilor comerciale,

protecţia consulară, precum şi în cadrul pilonului al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală.

4. Funcţia bugetară: Bugetul UE este decis anual de către Consiliul UE, împreună cu Parlamentul European, Consiliul luând deciziile finale cu

privire la cheltuielile obligatorii(Cheltuielile obligatorii sunt cheltuielile care rezultă din prevederile Tratatului sau din alte instrumente adoptate în baza acestuia. Sunt

incluse în această categorie cheltuielile din domeniul agricol şi veterinar, finanţarea acordurilor internaţionale, pensiile angajaţilor. Bugetul UE include şi cheltuieli

neobligatorii, asupra cărora ultima decizie o ia Parlamentul European.).

5. Elaborarea politicii externe şi de securitate comună (PESC-Pilonul II al UE):

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

54

Politica externă, securitatea şi apărarea sunt domenii în care fiecare Stat Membru acţionează independent. Cu toate acestea, acţiunea

comună se dovedeşte, de multe ori, mai eficientă. Statele membre UE iau decizii comune în acest domeniu, în cadrul Consilului UE,

principalul for de desfăşurare a cooperării interguvernamentale în acest domeniu.

Secretarul general al Consiliului UE deţine funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC(Javier Solana Madariaga a fost desemnat pentru această

funcţie la Consiliul European de la Kőln din 3-4 iunie 1999.), asistând Consiliul în elaborarea şi în aplicarea deciziilor politice. De asemenea, poate

derula, în numele Consiliului, dialog politic cu state terţe.

Pentru a putea răspunde mai eficient la crizele internaţionale, a fost creată o „Forţă de reacţie rapidă”(Trebuie menţionat că nu este vorba

despre o „armată europeană”. Personalul va aparţine şi va fi, în continuare, sub comanda autorităţilor naţionale.), care poate îndeplini

numai misiuni umanitare, misiuni de salvare, de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestiune a crizelor. În astfel de operaţiuni, Consiliul

este asistat de Comitetul Politic şi pentru Securitate, Comitetul Militar al Uniunii Europene şi Statul Major Militar al Uniunii Europene.

6. Coordonarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală(Pilonul al treilea al UE): Pentru a combate infracţiunile transfrontaliere, este

necesară o cooperare între tribunalele, forţele de poliţie, serviciile vamale şi serviciile de imigraţie din toate Statele Membre.

Componenţa Consiliul Uniunii Europene:

miniştri ai Statelor Membre, abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă. Membrii Consiliului sunt deci responsabili din

punct de vedere politic în faţa parlamentului statului din care vin şi în faţa opiniei publice.Componenţa Consiliului Uniunii variază funcţie de

subiectele abordate (Fiecare dintre acestea reuneşte miniştrii de resort ai Statelor Membre.) Sunt astfel posibile nouă formaţii:

1. Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE Formaţia CAGRE are responsabilităţi largi de politică generală, astfel încât la

reuniune poate participa orice ministru sau secretar de stat, a cărui pariticipare este necesară.); care include:

„Consiliul Afaceri Generale” ce coordonează activitățile Consiliului în diferitele sale formațiuni și, împreună cu președintele

Consiliului European și cu Comisia Europeană, pregătește reuniunile Consiliului European; și

„Consiliul Afaceri Externe” care gestionează inițiativele UE de peste hotare în conformitate cu orientările strategice ale Consiliului

European și asigură consecvența și coerența acțiunilor UE.

„Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe” este alcătuit din miniștrii de externe.

Reuniunile vizând afacerile generale sunt prezidate de către Președinția în funcție, iar cele vizând afacerile externe de către Înaltul

Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

2. Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN);

3. Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor (EPSCO);

4. Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI);

5. Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE);

6. Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;

7. Consiliul Mediului;

8. Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.

Preşedinţia(Pe 1 iulie 2007, preşedinţia a fost preluată de Portugalia. În 2008, în perioada 1 ianuarie-30 iunie, va fi deţinută de Slovenia, iar în al

doilea semestru de Franţa. Ordinea preluării preşedinţiei, până în al doilea semestru al anului 2020 este afişată pe site)

este deţinută de către fiecare Stat Membru,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

55

excepţia afacerile externe prezidate de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

timp de şase luni, prin rotaţie, şi având în vedere această „rotație” rapidă, fiecare Președinție își desfășoară activitățile pe baza unui

program de lucru stabilit de comun acord cu următoarele două Președinții și, prin urmare, valabil pe o perioadă de 18 luni („echipa

Președinției”).

Rolul. Principala responsabilitate a Președinției este aceea de a coordona activitățile Consiliului și ale comitetelor care îl sprijină. De

asemenea, aceasta este importantă din punct de vedere politic, deoarece statul membru care deține Președinția UE se bucură de un rol major

pe scena mondială. Astfel, statelor membre mici li se oferă ocazia de a fi pe picior de egalitate cu „marii actori” și de a-și lăsa amprenta

asupra politicii europene.

de a organiza şi prezida reuniunile şi

de a veghea la coerenţa şi la continuitatea procesului de decizie.

Coreper(Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, denumit pe scurt “Coreper”, este responsabil cu pregăt irea lucrărilor Consiliului Uniunii

Europene. Este format din ambasadorii Statelor Membre pe lângă Uniunea Europeană, denumiţi şi “reprezentanţi permanenţi” şi este prezidat de

către reprezentantul statului care deţine, în momentul respectiv, preşedinţia Consiliului UE):

Fiecare Stat Membru are la Bruxelles (Belgia) o misiune permanentă (reprezentanţă), condusă de un ambasador.

Ambasadorii, denumiţi „reprezentanţi permanenţi”, se reunesc săptămânal în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper

Unanimitatea se aplică în domenii considerate sensibile, precum PESC, impozitare, azil şi imigraţie. Cu alte cuvinte, fiecare Stat Membru

are drept de veto în aceste decizii. În unele cazuri se aplică principiul opting-out, care acţionează ca o derogare acordată unui stat care nu

doreşte să se ralieze celorlalte State Membre într-un anumit domeniu de cooperare. Astfel, Marea Britanie a ales să nu participe la etapa a

treia a Uniunii Economice şi Monetare (UEM), clauze similare fiind acordate Danemarcei în privinţa UEM, apărării şi cetăţeniei

europene.), pentru a pregăti lucrările Consiliului (Cu excepţia Consiliului pentru Agricultură, caz în care lucrările sunt pregătite de

Comitetul Special pentru Agricultură), pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din experţi din fiecare Stat Membru.

Coreper efectuează un prim studiu al propunerilor şi proiectelor de documente înaintate de către Comisia Europeană.

Rezultatele discuţiilor din cadrul Coreper se reflectă în ordinea de zi a Consiliului UE. Aceasta include

puncte de tip A, care sunt supuse votului fără a fi discutate, ca urmare a acordului din cadrul Coreper, şi

puncte de tip B, care trebuie discutate în Consiliu şi pentru care Coreper formulează posibile opţiuni şi soluţii.

Reguli de vot: În funcţie de domeniu (a se vedea şi funcţia legislativă a Parlamentului European, la pagina 1), deciziile în Consiliul UE sunt

adoptate prin vot:

în unanimitate,

în majoritate simplă sau, cel mai adesea, prin vot

în majoritate calificată. În sistemul votului în majoritate calificată, fiecare Stat Membru deţine un anumit număr de voturi, ponderea

fiind diferită. În momentul de faţă, pentru ca o decizie să fie adoptată prin votul în majoritate calificată, sunt necesare 255 de voturi

favorabile (73,9%), din totalul de 345. Pe lângă numărul minim de voturi, pentru ca o decizie să fie adoptată, este necesar şi ca

majoritatea Statelor Membre (uneori 2/3) să fi votat favorabil. În plus, orice Stat Membru poate cere să se verifice că totalul voturilor

favorabile reprezintă cel puţin 62% din totalul populaţiei UE.

Sediul Consiliului UE este la Bruxelles, în Belgia (Clădirea Justus Lipsius). O serie de reuniuni au însă loc la Luxembourg.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

56

Funcționarea Consiliului (stabilită în regulamentul de procedură al acestuia). În practică, activitățile Consiliului se desfășoară în trei etape.

1. Pregătirea pentru reuniunile Consiliului se află în sarcina a două organisme permanente care fac parte din structura sa organizațională:

Comitetul reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre și

Secretariatul General. Comitetul reprezentanților permanenți (Coreper) pregătește lucrările Consiliului și îndeplinește sarcinile pe care i le atribuie acesta.

-Pentru a asigura îndeplinirea tuturor acestor sarcini, comitetul este structurat în:

Coreper I (alcătuit din reprezentanții permanenți adjuncți și responsabil de lucrările pregătitoare pentru aspecte tehnice gestionate în

cadrul diferitor consilii) și

Coreper II (alcătuit din reprezentanții permanenți înșiși și responsabil în principal de toate aspectele legate de politică). Agricultura

este unul dintre domeniile care nu fac obiectul acestei diviziuni a sarcinilor.

În 1960, s-a înființat un Comitet special pentru agricultură (CSA) care a preluat sarcinile Coreper în domeniul agriculturii.

-Coreper și CSA pregătesc reuniunile Consiliului în două moduri . Această abordare dublă se reflectă în ordinea de zi a reuniunilor:

aspectele în cazul cărora s-a ajuns la un acord figurează ca „puncte A”, iar cele care sunt încă nesoluționate și trebuie discutate în

continuare figurează ca „puncte B”.

Pe de o parte, se depun eforturi în vederea stabilirii unui acord la nivel de comitet, pt. aceasta putându-se solicita sprijin din partea

-unui număr de aproximativ 100 de grupuri de lucru sectoriale specifice, cu statut permanent în cadrul Consiliului.

-la serviciile unor „grupuri ad-hoc”, cărora li se solicită soluționarea unor probleme specifice într-un anumit termen.

Pe de altă parte, lucrările pregătitoare trebuie să garanteze că aspectele de pe ordinea de zi în privința cărora se va lua o decizie în

cadrul reuniunilor Consiliului au fost clarificate în prealabil și că membrii Consiliului sunt informați în mod corespunzător.

Secretariatul General oferă asistență administrativă Consiliului (precum și Coreper și CSA). Acesta

gestionează, în principal, latura tehnică a lucrărilor de pregătire pentru reuniunile Consiliului,

răspunde de existența unor servicii de interpretare (reprezentanții statelor vorbesc în limba lor maternă),

asigură traducerea tuturor documentelor necesare,

oferă Consiliului și comitetelor asistență juridică și administrează bugetul Consiliului.

2. Reuniunile Consiliului sunt convocate de către președintele acestuia (reprezentantul statului membru care deține Președinția Consiliului sau Înaltul Reprezentant

al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate) din proprie inițiativă sau la solicitarea Comisiei Europene.

Președintele stabilește o ordine de zi provizorie pentru fiecare reuniune, formată dintr-o parte A și o parte B.

Consiliul discută și decide doar asupra documentelor și proiectelor disponibile în cele 23 de limbi oficiale (bulgară, cehă, daneză, engleză,

estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză,

română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză). Dacă un anumit aspect este urgent, se poate renunța la această regulă prin acord unanim.

Acest lucru este valabil și pentru propunerile de modificare prezentate și discutate în decursul unei ședințe.

Reuniunile în cadrul cărora Consiliul discută și votează asupra unor propuneri legislative sunt deschise publicului. În practică, este vorba

despre transmiterea în direct a reuniunilor prin mijloace audiovizuale, în săli din clădirea Consiliului.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

57

În Consiliu se atinge un echilibru între interesele individuale ale statelor membre și interesul Uniunii. Chiar dacă statele membre își susțin,

în primul rând, propriile interese în cadrul Consiliului, membrii acestuia sunt totodată obligați să ia în considerare obiectivele și nevoile

Uniunii în ansamblu. Consiliul este o instituție a Uniunii, nu o conferință interguvernamentală. Prin urmare, deliberările sale nu vizează cel

mai mic numitor comun al statelor membre, ci echilibrul corect între interesele Uniunii și cele ale statelor membre.

3. Procedurile decizionale se aplică regula votului majoritar calificat– în general, este suficientă o majoritate calificată [articolul 16 alineatul (3) din TUE].

Majoritatea simplă, în care fiecare membru al consiliului are un vot, este suficientă doar în anumite cazuri și în domenii mai puțin sensibile

(în prezent, o majoritate simplă se întrunește, prin urmare, cu 14 voturi).

Calculul majorității calificate se efectuează în mai multe etape și aplicând diferite metode.

-Până la 1 noiembrie 2014, se va utiliza sistemul de vot ponderat introdus prin Tratatul de la Nisa și care oferă statelor membre mari mai

multă influență. În cadrul acestui sistem, majoritatea calificată se întrunește atunci când există o majoritate a statelor membre cu cel puțin

255 de voturi din 345, deși un stat membru poate solicita ca statele membre respective să reprezinte cel puțin 62 % din populația UE.

-Începând cu 1 ianuarie 2007, numărul de voturi pe care le poate exprima fiecare stat membru este: PONDEREA VOTURILOR

GERMANIA 29 AUSTRIA 10 ȚĂRILE DE JOS 13 ESTONIA 4

FRANȚA 29 SUEDIA 10 BELGIA 12 CIPRU 4

ITALIA 29 DANEMARCA 7 REPUBLICA CEHĂ 12 LETONIA 4

REGATUL UNIT 29 IRLANDA 7 GRECIA 12 LUXEMBURG 4

SPANIA 27 LITUANIA 7 UNGARIA 12 SLOVENIA 4

POLONIA 27 SLOVACIA 7 PORTUGALIA 12 MALTA 3

ROMÂNIA 14 FINLANDA 7 BULGARIA 10

La 1 noiembrie 2014 intră în vigoare noul sistem al dublei majorități, în conformitate cu care majoritatea calificată se întrunește atunci când

cel puțin 55 % din statele membre reprezentând 65 % din populația UE votează în favoarea unei propuneri legislative.

-Pentru a împiedica statele membre mai puțin populate să blocheze adoptarea unei decizii, minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel

puțin patru state membre, în caz contrar considerându-se că se întrunește majoritatea calificată chiar și atunci când criteriul legat de

populație nu este îndeplinit. La acest sistem se adaugă un mecanism foarte similar cu „compromisul de la Ioannina”: dacă nu se întrunește

o majoritate de blocare, procesul decizional se poate întrerupe. În acest caz, Consiliul nu procedează la vot, ci continuă negocierile pe o

perioadă de timp rezonabilă dacă acest lucru este solicitat de membri ai Consiliului reprezentând cel puțin 75 % din populație sau cel puțin

75 % din numărul statelor membre necesar pentru întrunirea unei minorități de blocare.

Începând cu 1 aprilie 2017, se va aplica același mecanism, însă procentajele necesare pentru constituirea unei minorități de blocare se vor

modifica la cel puțin 55 % din populația statelor membre sau cel puțin 55 % din numărul statelor membre. Consiliul poate modifica acest

sistem de iure printr-o majoritate simplă. Cu toate acestea, unul dintre protocoale prevede că negocierile trebuie să aibă loc mai întâi în

cadrul Consiliului European și că orice decizie luată în această privință trebuie să fie unanimă.

Importanța votului majoritar nu este dată atât de mult de faptul că împiedică statele mici să blocheze decizii importante, ci de faptul că

permite respingerea prin vot a punctelor de vedere individuale ale unor state membre mari. Totuși, „Compromisul de la Luxemburg”

rămâne un factor politic major, cel puțin în ceea ce privește votarea. Acesta conferă drept de veto asupra unei măsuri a UE în cazul în care

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

58

un stat membru susține că îi sunt puse în joc interesele naționale majore. Acest act a pus capăt unei crize apărute în 1956, atunci când

Franța, considerând că interesele sale naționale în cadrul finanțării politicii agricole comune erau amenințate, a blocat procesul decizional

al Consiliului mai bine de șase luni prin „politica scaunului gol”.

Pentru luarea unor decizii care vizează domenii deosebit de sensibile ale politicii, tratatele impun unanimitatea. Totuși, abținerile nu pot

bloca adoptarea deciziilor. Unanimitatea este obligatorie, de asemenea, în cazul deciziilor privind chestiuni legate de taxe, drepturi și

obligații ale angajaților, modificări ale prevederilor privind cetățenia, constatarea încălcării principiilor constituționale de către un stat

membru și în cazul stabilirii principiilor și orientărilor în domeniul politicii externe și de securitate comune și în cel al cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

ÎNALTUL REPREZENTANT AL UNIUNII PENTRU AFACERI EXTERNE ȘI POLITICA DE SECURITATE (ARTICOLUL 18 DIN TUE)

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate

nu a devenit ministrul de externe al UE, astfel cum se planificase în proiectul constituțional; totuși,

poziția acestuia în cadrul ansamblului instituțional s-a consolidat și s-a extins în mod semnificativ.

mandatul de Înalt Reprezentant se va suprapune cu cel de comisar pentru afaceri externe( rol atât în Consiliu, în cadrul căruia deține președinția

Consiliului Afaceri Externe, cât și în Comisie, în cadrul căreia este vicepreședinte responsabil de afacerile externe.)

este numit de către Consiliul European,

hotărând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei.

este asistat de către un serviciu nou creat pentru afaceri externe, alcătuit din funcționari ai Comisiei Europene (Această funcție este ocupată de

Catherine Ashton (Regatul Unit), anterior comisar european cu portofoliul Comerț.) și ai Secretariatului General al Consiliului, la care se adaugă

reprezentați detașați ai serviciilor diplomatice ale statelor membre.

4. COMISIA EUROPEANĂ (ARTICOLUL 17 DIN TUE) instituţie independentă de guvernele naţionale, reprezentând şi apărând interesele UE

Istoric: Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, în anii 1950. Instituţia corespunzătoare a CECO se numea Înalta Autoritate. Ca şi în cazul

Consiliului, a existat câte o Comisie pentru fiecare comunitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, în 1967.

Funcţii: Comisia Europeană are patru funcţii principale:

1. Dreptul de iniţiativă:

în elaborarea actelor comunitare.

în elaborarea propunerilor legislative,

colaborează cu grupuri de interese, cu organismele consultative (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor) şi

solicită opinia guvernelor şi parlamentelor naţionale (Comisia urmează „principiul subsidiarităţii”, astfel încât elaborează o propunere de acţiune la

nivel european dacă se consideră că o problemă nu poate fi rezolvată mai eficient printr-o acţiune naţională, regională sau locală), precum şi a unor

comitete şi grupuri de experţi.

De asemenea, trebuie aplicat principiul subsidiarităţii, conform căruia trebuie propusă o acţiune la nivelul UE numai dacă se

consideră că problema respectivă nu poate fi rezolvată eficient prin acţiuni întreprinse la nivel local, regional sau naţional.

În cadrul pilonilor al doilea (PESC) şi al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală), dreptul de iniţiativă nu aparţine

exclusiv Comisiei, aşa cum se întâmplă în primul pilon (Comunităţile Europene).

2. Gestionarea şi implementarea politicilor, programelor şi bugetului UE:

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

59

Supraveghează cheltuielile efectuate din bugetul UE de către autorităţile naţionale şi locale, fiind la rândul ei supravegheată de Curtea de

Conturi Europeană.

gestionează şi politicile UE. De exemplu, în cadrul politicii în domeniul concurenţei, Comisia autorizează sau interzice concentrările

economice. De asemenea, Comisia gestionează o serie de programe comunitare în domenii variate, de ex. Erasmus, în domeniul educaţiei,

Programul Cadru pentru cercetare.

3. „Gardianul” tratatelor: Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora. În cazul în care Comisia

estimează că un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna dintre obligaţiile care îi revin, în conformitate cu tratatele, Comisia poate emite un aviz

motivat, adresând o scrisoare oficială Guvernului respectiv, iar în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri de îndreptare a situaţiei, Comisia poate

sesiza Curtea de Justiţie.

4. Reprezentare la nivel internaţional:

reprezintă Uniunea Europeană în forumuri internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului.

Negociază acordurilor internaţionale, în numele Uniunii Europene.

este autorizată să deschidă şi să conducă, în numele Uniunii Europene, negocieri cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale. În ceea ce

priveşte acordurile încheiate cu statele candidate, rolul de negociator îi revine, în practică, Comisiei Europene.

Procedurile de control al Comisiei Europene:

este responsabilă politic în faţa Parlamentului European, trebuind să participe la toate sesiunile acestuia şi să răspundă, în scris sau oral, la

întrebările acestuia. Parlamentul European poate adopta, cu o majoritate de 2/3, o moţiune de cenzură, caz în care întreaga Comisie este obligată să

demisioneze (Comisia Santer a demisionat (pentru prima dată în istoria Uniunii Europene) la 16 martie 1999).

Preşedintele Comisiei Europene poate cere unui comisar să demisioneze, iar acesta trebuie să facă acest lucru, dacă ceilalţi comisari aprobă această

decizie.

Componenţă:

Membrii Comisiei Europene, denumiţi neoficial „comisari europeni”:

27 de membri, inclusiv președintele

6 vicepreședinți. Primul vicepreședinte: Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate

sunt numiți pentru un mandat de cinci ani prin intermediul procedurii de învestitură: Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată,

numește persoana pe care intenționează să o propună pentru a fi aleasă de către Parlamentul European în funcția de președinte al Comisiei,

luând în considerare votul majoritar din Parlamentul European. Ulterior, Parlamentul alege președintele cu votul majorității membrilor. În

cazul în care candidatul nu obține majoritatea necesară în Parlament, Consiliul European îi propune acestuia din urmă un nou candidat în

termen de o lună. Statele membre pot stabili, în continuare, o listă de personalități pe care le propun pentru funcția de membru al Comisiei.

Această listă este aprobată de către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată și de comun acord cu președintele. Odată ce președintele

Comisiei a fost ales de către Parlamentul European, ceilalți membrii ai Comisiei sunt supuși unui vot de aprobare al Parlamentului. După

aprobarea Parlamentului, membrii Comisiei, cu excepția președintelui, sunt numiți oficial de către Consiliul UE, acesta hotărând cu

majoritate calificată.

trebuie aleși „pe baza competenței lor generale” și trebuie „să își exercite responsabilitățile în deplină independență”

nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea niciunui guvern.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

60

Inițial s-a convenit că, începând cu 2014, Comisia Europeană nu va mai include un reprezentant din fiecare stat membru, ci un număr de membri

corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, adică, pentru cele 27 de state membre, numărul de membri ai Comisiei în 2014 = 18. În

acest scop, se va introduce un sistem de rotație care va asigura existența unui comisar pentru fiecare stat membru, în două dintre oricare trei

mandate consecutive ale Comisiei.

Cu toate acestea, Consiliul European a fost abilitat să modifice această componență prin vot unanim și și-a făcut cunoscută această intenție în

concluziile reuniunii sale din 18 și 19 iunie 2009 de la Bruxelles. În cadrul acestei reuniuni, Consiliul European a convenit să ia o decizie în acest

sens după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și în conformitate cu procedurile juridice necesare pentru ca fiecare stat membru să

dețină câte un reprezentat în Comisie. S-a răspuns astfel și unei cerințe fundamentale stabilite de Irlanda atunci când s-a organizat în această țară

cel de al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona.

„comisari europeni”

numiţi pe o perioadă de 5 ani.

îşi exercită funcţia independent, în interesul general al Uniunii.

O nouă Comisie este numită, în termen de şase luni de la data alegerilor pentru Parlamentul European , printr-o procedură, conform căreia mai

întâi guvernele Statelor Membre desemnează, de comun acord, Preşedintele Comisiei, care, după ce i se aprobă numirea de către Parlamentul

European, alege, la rândul său, împreună cu Statele Membre, ceilalţi membri ai Comisiei.

Noua Comisie este supusă aprobării, în ansamblu, de către Parlamentul European, iar

numirea oficială este făcută de Consiliu, prin vot în majoritate calificată.

Comisarii sunt aleşi dintre personalităţile politice ale Statelor Membre. Unii dintre ei au fost miniştri în statul de origine.Odată al eşi, ei nu

mai reprezintă interesele naţionale, ci pe cele ale UE.

În prezent, Comisia Europeană are 28 de membri, câte unul din fiecare Stat Membru. Actualul mandat al Comisiei durează până în 2014.

Organizare:

Comisia se reuneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. De asemenea,

Comisarii participă la reuniunile Parlamentului European.

Comisia este cea mai mare instituţie a Uniunii Europene din punctul de vedere al efectivului său de angajaţi (aproximativ 25.000), dintre care

aproape un sfert lucrează în domeniul traducerilor şi al interpretărilor.

Personalul Comisiei este organizat în direcţii generale (DG) şi servicii. Fiecare direcţie generală are în responsabilitatea sa un anumit domeniu şi

este condusă de un director general, responsabil în faţa unuia dintre comisari.

Propunerile legislative sunt elaborate în cadrul acestor direcţii generale, dar devin oficiale numai când sunt adoptate, prin vot majoritar, în

reuniunile săptămânale ale Comisiei.

Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles (Clădirea Berlaymont), în Belgia, dar unele birouri se află în Luxembourg. În plus, Comisia are reprezentanţe

în Statele Membre şi delegaţii în statele candidate şi în state terţe.

Sarcini:

1) Inițiativă legislativă la nivelul Uniunii:

Comisia din oficiu/la solicitarea Consiliul, Parlamentul European sau a unui grup de cetățeni care acționează în numele unei inițiative

cetățenești are obligația de a prezenta Consiliului propuneri și proiecte de acte legislative ale Uniunii

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

61

Comisia are dreptul de inițiativă

Comisia nu are dreptul de a-și stabili propriile activități, ci este obligată să acționeze dacă interesul Uniunii o impune. După Tratatul de la Lisabona, în anumite cazuri prevăzute în tratate, actele legislative pot fi adoptate la ini țiativa unui grup de state

membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii

Europene de Investiții. În anumite domenii (precum bugetul Uniunii, fondurile structurale, măsurile de combatere a discriminării fiscale, acordarea de

finanțare și clauzele de salvgardare), Comisia deține doar drept de inițiativă legislativă.

2) Monitorizarea respectării și aplicării corecte a dreptului Uniunii. Mult mai extinse sunt însă competențele de punere în aplicare a normelor Uniunii,

delegate Comisiei de către Consiliu și Parlament (articolul 290 din TFUE).

3) Administrarea și punerea în aplicare a legislației Uniunii

Comisia este totodată „gardian al tratatelor”.

monitorizează respectarea și punerea în aplicare a legislației primare și secundare a Uniunii,

inițiază proceduri în cazuri de încălcare a dreptului Uniunii (art. 258 din TFUE) și,

dacă este necesar, sesizează Curtea de Justiție.

intervine dacă dreptul Uniunii este încălcat de către orice persoană fizică/juridică și impune sancțiuni drastice.

eforturile în vederea prevenirii încălcării normelor Uniunii = componentă importantă a activităților Comisiei.

4) Reprezentarea UE în cadrul organizațiilor international

în principiu, Comisia nu are dreptul de a servi alte interese în afara celor ale Uniunii . Comisia joacă și rolul de mediator între statele membre, rol care, în virtutea neutralității sale, este deosebit de adecvat și adaptat situației.

Aceasta trebuie să depună toate eforturile necesare, de multe ori prin negocieri dificile în cadrul Consiliului, pentru a pune pe primul

plan interesul Uniunii și a ajunge la soluții de compromis în baza acestui interes.

Comisia este – deși cu anumite limite – un organ executiv.

în domeniul dreptului concurenței Comisia acționează asemeni unei autorități administrative obișnuite: verifică faptele, emite

aprobări sau interdicții și, dacă este necesar, impune sancțiuni.

în ceea ce privește fondurile structurale și bugetul UE competenţele Comisiei sunt cuprinzătoare. Cu toate acestea, statele

membre sunt cele care, în general, trebuie să se asigure că normele se aplică în cazuri particulare. Această soluție pentru care se

optează în tratatele Uniunii are avantajul de a apropia cetățenii de sistemul european, care încă le este „străin”, prin activități și

într-o formă asemănătoare celei a sistemelor naționale.

Comisia reprezintă Uniunea în cadrul organizațiilor internaționale și gestionează activitățile curente din cadrul misiunilor diplomatice ale

Uniunii în exteriorul și pe teritoriul UE. Pe baza competențelor conferite de către Consiliu,

Comisia asigură negocierea acordurilor cu organizațiile internaționale sau cu țările terțe, inclusiv cea a tratatelor de aderare cu

noile state membre.

Comisia reprezintă Uniunea în cadrul instanțelor din statele membre și – atunci când este necesar, împreună cu Consiliul – în fața

Curții de Justiție.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

62

STRUCTURA ADMINISTRATIVĂ A COMISIEI EUROPENE

Comisia

(27 de membri)

(cabinete)

Secretariatul General

Serviciul Juridic

Direcția Generală

Comunicare

Biroul consilierilor de politică europeană

DIRECȚIA GENERALĂ Direcția Generală Afaceri Economice ș i Financiare Direcția Generală Relații Externe

Direcția Generală Întreprinderi ș i Industrie Direcția Generală Comerț

Direcția Generală Concurență Direcția Generală Dezvoltare

Direcția Generală Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale ș i Egalitatea de Șanse Direcția Generală Extindere

Direcția Generală Agricultură ș i Dezvoltare Rurală Oficiul de Cooperare EuropeAid

Direcția Generală Energie Direcția Generală Ajutor Umanitar (ECHO)

Direcția Generală Mobilitate ș i Transporturi Eurostat

Direcția Generală Mediu Direcția Generală Resurse Umane ș i Securitate

Direcția Generală Combaterea Schimbărilor Climatice Direcția Generală Informatică

Direcția Generală Cercetare Direcția Generală Buget

Centrul Comun de Cercetare Serviciul de Audit Intern

Direcția Generală Societatea Informațională ș i Media Oficiul European de Luptă Antifraudă

Direcția Generală Afaceri Maritime ș i Pescuit Direcția Generală Interpretare

Direcția Generală Piața Internă ș i Servicii Direcția Generală Traduceri

Direcția Generală Politica Regională Oficiul pentru Publicații Direcția Generală Impozitare ș i Uniune Vamală Oficiul pentru Infrastructură ș i Logistică la Bruxelles

Direcția Generală Educație ș i Cultură Oficiul pentru Infrastructură ș i Logistică la Luxemburg

Direcția Generală Sănătate ș i Consumatori Oficiul pentru Administrarea ș i Plata Drepturilor Individuale

Direcția Generală Justiție, Libertate ș i Securitate Oficiul European pentru Selecția Personalului

5. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE (ARTICOLUL 19 DIN TUE)-FUNCŢIE JUDICIARĂ CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE (CJCE)

este instituţia jurisdicţională a UE,

are rolul de a veghea la respectarea dreptului comunitar.

judecă litigii de drept comunitar între Statele Membre, instituţii, societăţi comerciale şi persoane fizice.

Istoric: A fost instituită prin tratatele fondatoare din anii 1950 (CECO; CEE; EURATOM). Ca şi Parlamentul, a fost, încă de la început, o instituţie

comună pentru toate cele trei comunităţi. În prezent, este organismul judiciar al UE.

Este constituită din trei instanţe: 1. Curtea de Justiţie, 2. Tribunalul de Primă Instanţă şi 3. Tribunale Specializate: Tribunalul Funcţiei Publice.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

63

CURTEA DE JUSTIȚIE

Înfiinţare: 1952-Tratatul de la Paris (CECO)

Sediul: Luxembourg-Luxembourg

Tipuri de procedură:

1. Cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare –

o acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii sau interpretării unui act comunitar, care

o poate fi introdusă de către tribunalele naţionale;

2. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor stipulate în tratate de către Statele Membre.

Poate fi intentată de către Comisia Europeană sau de către un Stat Membru.

În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în

urma unei noi sesizări a Curţii de către Comisie, Curtea de Justiţie stabileşte că statul membru respectiv nu s-a conformat hotărârii sale,

poate să îi aplice acestuia penalităţi cominatorii şi/sau o amendă sub formă de sumă globală.

3. Acţiune în anulare –

acţiune care vizează anularea unui act al unei instituţii a Uniunii Europene, considerat ilegal;

reclamanţi pot fi Statele Membre, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană sau, în anumite condiţii, Parlamentul European, precum

şi persoane fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct şi individual asupra reclamantului).

În cazul în care Curtea hotărăşte că actul respectiv nu este conform cu Tratatele, îl poate declara nul şi neavenit.

4. Acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona –

pentru cazul în care Parlamentul European, Consiliul sau Comisia nu acţionează conform Tratatului.

Reclamanţi pot fi Statele Membre sau instituţiile comunitare

acţiunea poate fi introdusă numai după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze.

Atunci când s-a constatat ilegalitatea omisiunii, instituţia vizată trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate.

5. Recurs: Curtea de Justiţie

poate fi sesizată cu recursuri privind numai motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor pronunţate de Tribunalul de

Primă Instanţă. Dacă recursul este admisibil şi este fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului de Primă Instanţă. În cazul în

care cauza este în stare de judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, trebuie să trimită cauza Tribunalului, care are

obligaţia de a respecta decizia pronunţată în recurs.

6. Reexaminare: Hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei

Publice al Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie.

Componența: 28 de judecători și 8 avocați generali numiți de către guvernele statelor membre în unanimitate pentru un mandat de șase (6) ani cu

posibilitate de reînoire a mandatului. Pentru a asigura continuitatea, are loc o înlocuire parțială a jumătate dintre judecătorii și avocații generali la fiecare

trei ani, la începutul anului judiciar, la 6 octombrie.

28 de judecători

8 avocați generali

se bucură de independență judiciară.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

64

4 provin întotdeauna din Germania, Franța, Italia și Regatul Unit, iar ceilalți patru provin din celelalte 24 de state membre, conform principiului alternanței.

Funcția de avocat general este similară celei de Commissaire du gouvernement din cadrul Consiliului de stat (Conseil d’État) și din cadrul

instanțelor administrative din Franța. Aceasta nu trebuie confundată cu calitatea de procuror/alte funcții similare existente în țări.

a fost introdusă în cadrul Curții pentru a contrabalansa structura inițială „pe un singur nivel” a acțiunilor în justiție, adică absența

oricăror proceduri de recurs.

prezintă „concluzii” Curții sub forma unor propuneri (fără caracter obligatoriu) de hotărâre a Curții pe baza unei analize nepărtinitoare a

chestiunilor de drept apărute în cauza respectivă. Aceste concluzii sunt parte integrantă a procedurii orale și se publică împreună cu

hotărârea în Repertoriul jurisprudenței Curții. Avocații generali pot influența hotărârea doar prin soliditatea argumentelor din concluzii;

nu iau parte la nicio deliberare și nu au drept de vot în cazul niciunei hotărâri.

Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completa

imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele deduse Curţii. Începând din 2003, avocaţii generali trebuie să formuleze o opinie

numai în cazurile în care Curtea consideră că includ un nou aspect de drept.

Alegerea judecătorilor și a avocaților generali:

sunt aleși din rândul unor personalități care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările

lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale, sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute. Poate fi deci vorba despre

judecători, funcționari publici, politicieni, juriști sau cadre didactice universitare din statele membre. Varietatea pregătirii și a experienței

profesionale a acestora reprezintă un atu pentru Curte deoarece contribuie la o analiză cât mai completă a faptelor și chestiunilor de drept, atât din

punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere practic.

În toate statele membre, executivul (Preşedinte ; Guvern) este cel care decide cine sunt personalitățile propuse de către guvern pentru a fi numite

judecător sau avocat general și care este procedura care trebuie urmată. Procedurile diferă în mod semnificativ, iar transparența acestora lasă de

dorit până la a fi chiar inexistentă.

Asistența este asigurată de către un comitet consultativ nou creat pentru numirea judecătorilor, care are sarcina de a emite un aviz cu privire la

capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și de avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului, înainte ca guvernele

statelor membre să facă nominalizările. Comitetul este format din șapte persoane alese dintre foștii membrii ai Curții de Justiție și ai Tribunalului,

dintre membrii instanțelor supreme naționale și din rândul juriștilor reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European.

Preşedinte: Judecătorii Curţii desemnează din rândul lor preşedintele Curţii, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce

lucrările şi serviciile Curţii şi, în cazul celor mai extinse complete de judecată, prezidează audierile şi deliberările.

Procedură. Curtea se poate întruni într-una una dintre următoarele structuri:

■■ședință plenară cu 28 de judecători; o hotărâre a Curții în ședință plenară este încă necesară doar în cazul procedurilor de suspendare din funcție și al

procedurilor disciplinare împotriva membrilor instituțiilor Uniunii. De asemenea, cauzele pot fi înaintate adunării plenare de către Curtea de Justiție

însăși, însă doar atunci când este vorba despre proceduri extrem de importante sau care creează precedente;

■■Marea Cameră cu 13 judecători;

■■Camere de câte cinci sau trei judecători.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

65

Plângerile sunt depuse la registratură, pentru fiecare caz fiind numit un judecător şi un avocat general.

Procedura include două etape:

una scrisă şi

toate părţile prezintă o declaraţie scrisă, iar

judecătorul elaborează un raport, care rezumă aceste declaraţii şi contextul juridic al cazului.

pe baza acestui raport, avocatul general elaborează concluzii,

pe baza concluziilor judecătorul emite un proiect de hotărâre judecătorească ce urmează să fie supus celorlalţi membri ai Curţii.

una orală.

audierea publică, se derulează, în principiu, în faţa întregii Curţi (reunită în plen).

Apărarea fiecăreia dintre părţi îşi prezintă argumentele şi, dacă este cazul, se şi interoghează.

avocatul general îşi prezintă apoi concluziile, după care urmează

deliberarea instanţei.

deciziile Curţii sunt adoptate în majoritate şi pronunţate public.

Sarcinile Curții de Justiție:

-Curtea de Justiție

este cea mai înaltă și, în același timp,

singura autoritate juridică în chestiuni care țin de dreptul Uniunii.

-În termeni generali, sarcina Curţii de Justiţie este aceea de a „asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor”.

-Descrierea generală a responsabilităților acoperă trei domenii principale:

monitorizarea aplicării dreptului Uniunii, atât de către instituțiile UE în momentul punerii în aplicare a tratatelor, cât și de către statele membre și

resortisanții acestora în ceea ce privește obligațiile lor în conformitate cu dreptul Uniunii;

interpretarea dreptului Uniunii;

elaborarea ulterioară a dreptului Uniunii.

-Îndeplinirea acestor sarcini de către Curtea de Justiție implică

atât consiliere juridică. Consilierea juridică este oferită sub forma unor avize cu caracter obligatoriu privind acordurile pe care UE intenționează să

le încheie cu țările terțe sau cu organizațiile internaționale

cât și activitate jurisdicțională. Curtea îndeplinește funcții care în statele membre ar fi atribuite diferitelor tipuri de instanțe, în funcție de sistemele

naționale ale acestora. Curtea se pronunță

în calitate de curte constituțională în cazul unor litigii între instituțiile Uniunii sau atunci când se solicită examinarea legalității unor

instrumente legislative;

în calitate de curte administrativă atunci când reexaminează acte administrative ale Comisiei sau ale autorităților naționale de aplicare a

legislației Uniunii;

în calitate de tribunal al muncii sau tribunal industrial în cauze care vizează libera circulație, securitatea socială și egalitatea de șanse;

în calitate de curte fiscală în cauze care vizează validitatea sau interpretarea dispozițiilor directivelor privind dreptul fiscal sau vamal;

în calitate de tribunal penal în cazul reexaminării deciziilor Comisiei de impunere a unor amenzi și

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

66

în calitate de instanță civilă atunci când judecă cereri în despăgubire sau interpretează dispoziții privind executarea hotărârilor judecătorești

în materie civilă și comercială. De asemenea, Curtea are competența de a judeca litigii legate de drepturile de proprietate intelectuală.

TRIBUNALUL

Asemeni oricărei instanțe, Curtea de Justiție este suprasolicitată. Numărul de cauze aduse în fața acesteia crește constant și va continua să crească, având în

vedere potențialul de litigii creat de numărul mare de directive adoptate în contextul pieței unice și transpuse în legislația națională de către statele membre. S-a dovedit deja că Tratatul privind Uniunea Europeană a ridicat probleme care trebuie soluționate în cele din urmă de către Curte. Din acest motiv, în 1988, s-a

înființat un Tribunal cu scopul de a ușura sarcina Curții de Justiție.

Istoric:

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989,

cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând

astfel Curţii de Justitie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

Funcţii (tipuri de proceduri): Tribunalul de Primă Instanţă este competent să instrumenteze:

1. acţiuni în anulare și plângeri privind omisiunea de a acționa înaintate de orice persoană fizică sau juridică pe motiv de ilegalitate sau absență a

unui act juridic al Uniunii,

introduse de persoane fizice sau juridice

împotriva

actelor instituţiilor comunitare (acte adresate acestor persoane sau care le privesc în mod direct şi individual) sau

împotriva abţinerii acestor instituţii de a da o decizie;

2. acţiuni introduse de Statele Membre

împotriva Comisiei şi Consiliului

cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”) şi la actele prin care

Consiliul exercită competenţe de execuţie;

3. acțiuni în repararea prejudiciului pe motiv de răspundere contractuală sau extracontractuală acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii lor;

4. acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunităţi, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de instrumentare;

5. acţiuni în domeniul mărcilor comunitare.

6. recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de către tribunalele specializate

Membri: Are în componenţa sa 28 de judecători numiţi pe o perioadă de şase ani. Deşi la Tribunalul de Primă Instanţă nu sunt avocaţi generali, această

funcţie poate fi îndeplinită în anumite cazuri de către un judecător. Deși principala lor funcție este să delibereze în calitate de „judecători”, aceștia pot fi

numiți ad-hoc și în funcția de „avocat general” în cauze pe rolul Curții reunite în plen sau în cauze pe rolul uneia dintre camere dacă faptele sau

complexitatea juridică a cauzei impun acest lucru. Până în prezent, s-a apelat foarte rar la această posibilitate

Procedura include, ca şi în cazul celei de la Curtea de Justiţie, două etape: una scrisă şi una orală, derulate în limba aleasă de reclamant.

Tribunalul

nu este o instituție nouă a Uniunii, ci un organ al Curții de Justiție.

este un organism autonom, separat de Curtea de Justiție în ceea ce privește organizarea.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

67

are propria grefă și propriul regulament de procedură.

Cauzele soluționate de către Tribunal sunt identificate prin litera T („Tribunal”) (de exemplu, T-1/99), iar cele înaintate Curții de Justiție prin

litera C („Curte”) (de exemplu, C-1/99).

se reunește în camere formate din cinci sau din trei judecători sau, în anumite cazuri, dintr-un singur judecător. De asemenea, acesta se poate reuni

în Marea Cameră (13 judecători) sau în plen (28 de judecători) în cazul în care complexitatea juridică sau importanța cauzei impun acest lucru.

Peste 80 % din cauzele de pe rolul Tribunalului sunt judecate de către o cameră formată din trei judecători.

Deși inițial competențele sale erau restrânse la un număr limitat de cauze, la ora actuală acesta îndeplinește următoarele sarcini:

■■în primă instanță, respectiv sub controlul juridic al Curții de Justiție, Tribunalul are competența de a se pronunța cu privire la acțiuni în anulare și la

acțiuni în constatarea omisiunii de a acționa înaintate de orice persoană fizică sau juridică împotriva unui organism al Uniunii, cu privire la o clauză

arbitrală inclusă într-un contract încheiat de către UE sau în numele acesteia sau cu privire la acțiuni în repararea prejudiciului formulate împotriva UE;

■■Tribunalul acționează în calitate de instanță de recurs pentru cazuri de recurs împotriva unor decizii pronunțate de tribunale specializate;

■■se preconizează, de asemenea, ca Tribunalului să îi fie conferite competențe pentru proceduri privind hotărâri preliminare în anumite domenii. Totuși,

nu s-a apelat încă la această opțiune.

TRIBUNALELE SPECIALIZATE Tribunalul Funcției Publice.

Înfiinţat în 2004, pentru a degreva Curtea de Justiție și a îmbunătăți protecția juridică în UE,

e atașat Tribunalului ca instanță specializată,

Competențe

preluate de la Tribunal

pentru a judeca în primă instanță litigii în care sunt implicați funcționari publici europeni.

Componenţă:

Tribunalul Funcției Publice este compus din 7 (șapte) judecători care se bucură de un statut similar cu cel al membrilor Tribunalului și cărora li se

acordă un mandat de șase ani.

Aceștia trebuie să îndeplinească cerințele presupuse de numirea în funcția de magistrat.

Tribunalul specializat

se întrunește, de obicei, într-o structură cu trei judecători, însă

poate pronunța hotărâri în structură plenară sau în structură cu cinci judecători sau cu un singur judecător.

Hotărârile tribunalelor specializate sunt supuse unui drept de recurs la Tribunal, limitat doar la aspecte de drept.

În schimb, primul avocat general (nu părțile implicate!) poate propune o reexaminare a hotărârii Tribunalului dacă entitatea juridică sau

uniformitatea jurisprudenței sunt puse în pericol.

6. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (ARTICOLELE 129 ȘI 130 DIN TFUE)

Înfiinţare: prin Tratatul privind Uniunea Europeană, luând locul Institutului Monetar European în 1998.

Funcţii:

de a gestiona euro, fiind

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

68

responsabilă şi cu elaborarea şi aplicarea politicii economice şi monetare a UE.

să menţină stabilitatea preţurilor din zona euro (este constituită din cele 13 ţări care au adoptat moneda Euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,

Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania). Acestora li se vor alătura, la 1 ianuarie 2008, Cipru şi Malta.),

pentru a menţine puterea de cumpărare a euro, ceea ce presupune ţinerea sub control strict a inflaţiei: BCE urmăreşte să garanteze că creşterea

anuală a preţurilor de consum este mai mică de 2%. Acest obiectiv este îndeplinit prin:

- controlul ofertei de monedă (dacă aceasta este excesivă în raport cu oferta de bunuri şi de servicii, se ajunge la inflaţie). Acesta presupune, între

altele, stabilirea ratei dobânzilor în zona euro.

- monitorizarea evoluţiei preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl reprezintă aceasta pentru stabilitatea preţurilor din zona euro.

Sediul la Frankfurt-pe-Main - Germania,

-BCE este centrul uniunii economice și monetare.

-Independența BCE este garantată prin numeroase dispoziții legale. În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor, nici BCE,

nici o bancă centrală națională nu pot accepta instrucțiuni din partea instituțiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.

Instituțiile UE, precum și guvernele statelor membre se angajează să nu încerce să influențeze BCE.

Organizare: BCE are trei foruri de decizie:

Consiliul Executiv, format din preşedintele şi vice-preşedintele BCE şi din alţi patru membri,

numiţi de comun acord de către Şefii de stat sau de guvern din statele din zona euro,

este responsabil cu aplicarea politicii monetare şi cu transmiterea instrucţiunilor către băncile centrale naţionale.

Președintele și membrii sunt numiți la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și de comun acord cu

guvernele statelor membre, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.

Mandatul acestora este pe termen de opt ani și, pentru a asigura independența membrilor Comitetului executiv, nu poate fi reînnoit

Consiliul Guvernatorilor, format din membrii Consiliului Executiv şi din guvernatorii celor 12 bănci centrale din zona euro,

are rolul de a elabora politica monetară a zonei euro şi, în special,

de a stabili ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la BCE.

Consiliul General, compus din preşedintele şi vice-preşedintele BCE şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din toate cele 28 de State

Membre. Rolul său este de a contribui la lucrările de consultare şi de coordonare ale BCE şi la pregătirea extinderii zonei euro.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) = Eurosistemul:

este format din BCE și băncile centrale din statele membre (articolul 129 din TFUE).

are ca obiectiv principal menţinerea stabilităţii preţurilor.

sprijină politicile economice, în vederea promovării dezvoltării economice şi atingerii unui înalt nivel al ocupării forţei de muncă şi

are rolul de a defini şi de a implementa politica monetară unică, de a gestiona rezervele şi de a conduce operaţiunile de schimb valutar.

are misiunea de a defini și pune în aplicare politica monetară a Uniunii și

deține competența de a autoriza emiterea de bancnote și monede în cadrul Uniunii.

administrează rezervele valutare oficiale ale statelor membre și asigură buna funcționare a sistemelor de plăți

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

69

7. CURTEA DE CONTURI (ARTICOLELE 285 ȘI 286 DIN TFUE)

Istoric:

a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles (Tratatul bugetar), semnat în 1975.

şi-a început activitatea în 1977 la Luxemburg, iar

prin Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993, a devenit instituţie a UE.

Sediul Curţii de Conturi se află la Luxembourg-Luxembourg.

Funcţiile Curţii de Conturi Europene:

asigură auditul independent asupra modului de formare şi de utilizare a fondurilor UE (este independentă)

evaluează modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc aceste atribuţii, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare

şi de a informa cetăţenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

emite opinii referitoare la adoptarea unor regulamente financiare: la cererea uneia dintre instituţiile UE/se poate autosesiza.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale . În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare

competente, Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei este informat în legatură cu acestea .

publică anual un raport de audit referitor la anul financiar anterior, în baza căruia Parlamentul aprobă gestionarea bugetului de către Comisie.

Componenţă:

Este formată din 28 de membri, număr egal cu cel al statelor membre din prezent.

Aceștia sunt numiți pentru o perioadă șase ani de către Consiliu care aprobă, cu majoritate calificată și după consultarea Parlamentului European,

lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru.

Membrii îl desemnează din rândul lor pe președintele Curții de Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea aproape 1000 angajaţi din cele 28 de ţări ale Uniunii Europene, incluzând traducători,

administratori şi auditori. Auditorii efectuează frecvent controale la instituţiile UE, în Statele Membre şi în statele care beneficiază de asistenţă UE

Sarcina Curții de Conturi

de a stabili dacă toate veniturile au fost încasate,

de a stabili dacă toate cheltuielile au fost efectuate în mod legal și cu respectarea procedurilor în vigoare și

de a stabili dacă gestiunea financiară a fost corespunzătoare.

Spre deosebire de curțile de conturi sau de alte organisme similare din statele membre, aceasta

nu deține competența de a-și impune propriile măsuri de control

nu deține competența de a investiga suspiciunile legate de ilegalități descoperite în timpul anchetelor pe care le desfășoară.

se bucură de autonomie decizională cu privire la obiectul anchetelor și la metodele de examinare. De exemplu, poate examina dacă

subvențiile primite de către persoanele particulare de la Uniune au fost utilizate în conformitate cu dreptul Uniunii.

are dreptul să își facă publice constatările. Rezultatele anchetelor sale sunt rezumate într-un raport anual, la încheierea fiecărui exercițiu

financiar, care este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și adus astfel în atenția publicului.

Curtea de Conturi poate întocmi rapoarte speciale în orice moment cu privire la anumite domenii ale gestiunii financiare, acestea fiind, de

asemenea, publicate în Jurnalul Oficial.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

70

ORGANISME CONSULTATIVE 1. COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN (ARTICOLUL 301 DIN TFUE)

Istoric:

Înfiinţat prin Tratatul de la Roma, semnat în 1957,

Comitetul Economic şi Social European (CESE) este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diverse categorii de

activităţi economice şi sociale.

CESE este astfel o punte între Uniune şi cetăţenii săi, promovând o societate participativă, incluzivă şi mai democratică.

Sediul Comitetului Economic şi Social European este la Bruxelles, în Belgia.

Funcţii:

1. Este consultat obligatoriu , în domenii de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, libera circulaţie a lucrătorilor, transporturi, educaţie, formare

profesională, sănătate publică, politica socială, etc., de către:

Comisia Europeană,

Consiliul Uniunii Europene

Parlamentul European

CESE se poate autosesiza şi emite opinii pe teme considerate de interes.

2. Încurajează o mai largă implicare a societăţii civile în procesul de elaborare a politicilor. CESE organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri

etc., în scopul de a ameliora raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene. Are şi rolul de a identifica lacunele şi obstacolele din

funcţionarea pieţei interne şi de a propune soluţii.

3. Stimulează rolul societăţii civile în ţări nemembre ale UE şi sprijină înfiinţarea unor structuri consultative.

Este o punte de legătură către Consiliile Economice şi Sociale ale Statelor Membre, candidate sau terţe.

Pe plan internaţional, Comitetul Economic şi Social are legături cu Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi are

reuniuni cu reprezentanţi ai mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.

Componenţă:

-Membrii CESE maxim 350 de membri=consilieri (fiecare stat are un anumit număr de membri, funcţie de populaţia sa).

sunt numiţi oficial de Consiliul UE,

desemnaţi de guvernele Statelor Membre,

pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

sunt reprezentanţi ai societăţii civile (patronate, sindicate) şi ale altor tipuri de grupuri de interes.

-Distribuirea locurilor este următoarea (Sursa: site-ul internet al Comitetului Economic și Social European; 344 de membri în martie 2010.):

Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie 24 Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia 9

Polonia, Spania 21 Estonia, Letonia, Slovenia 7

România 15 Cipru, Luxemburg 6

Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Ungaria 12 Malta 5

TOTAL 344

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

71

-Preşedintele este ales de membrii CESE pe o perioadă de doi ani şi are rolul de a asigura bunul mers al lucrărilor CESE.

-Membrii CESE formează trei grupuri:

Grupul I – Angajatorii, incluzând membri din sectoarele publice şi private de industrie, IMM, camere de comerţ, comerţ en-gros şi cu amănuntul,

bănci, asigurări, transport şi agricultură;

Grupul II – Salariaţii, format din membri ai organizaţiilor naţionale sindicale, reprezentând toate categoriile de salariaţi;

Grupul III – Activităţi diverse, reprezentând o gamă largă de interese: ONG-uri, organizaţii ale producătorilor agricoli, asociaţii cooperative şi non-

profit, comunităţi ştiinţifice şi academice, asociaţii care reprezintă femeile, persoanele cu dizabilităţi etc.

Organizare:

-Discuţiile pentru reuniunile plenare ale CESE, care au loc, de regulă, de 10 ori pe an, sunt pregătite de sub-comitete, denumite secţiuni:

ECO – politica economică şi monetară, orientări generale de politică economică, pactul de stabilitate şi creştere, extinderea zonei euro şi alte

aspecte economice;

INT – piaţa unică, producţie şi consum;

TEN – transport, energie, infrastructură şi societate informaţională;

SOC – ocuparea forţei de muncă, condiţii de muncă, protecţie socială, incluziune socială, egalitate de gen, combaterea discriminării, imigraţie, azil,

educaţie, formare profesională, drepturile cetăţeneşti etc.

NAT – agricultură şi protecţia mediului;

REX – relaţii externe;

Comisia Consultativă pentru Transformări Industriale a fost încorporată în structura CESE ca urmare a expirării Tratatului CECO, în iulie 2002,.

-Avizele sunt adoptate în şedinţele plenare şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Aceste avize reprezintă o sinteză a unor puncte de

vedere uneori foarte divergente și sunt extrem de utile pentru Comisie și Consiliu deoarece ilustrează modificările dorite de către grupurile direct vizate de

o anumită propunere. În repetate rânduri, avizele din proprie inițiativă ale CESE au avut consecințe importante la nivel politic, un exemplu fiind avizul din

22 februarie 1989 privind drepturile sociale fundamentale în UE, care a servit drept bază pentru „Carta socială” propusă de către Comisie

Obiectivul Comitetului Economic și Social European (CESE) este acela de a reprezenta diferite grupuri economice și categorii sociale (în special anga-

jatori și angajați, fermieri, transportatori, oameni de afaceri, meșteșugari, specialiști și directori de întreprinderi mici și mijlocii) în cadrul unei instituții a

UE. Acesta reprezintă un forum și pentru consumatori și grupurile și asociațiile ecologice.

2. COMITETUL REGIUNILOR (ARTICOLUL 305 DIN TFUE)

Istoric:

Creat prin Tratatul de la Maastricht şi funcţional din 1994,

Comitetul Regiunilor (CR) este o instituţie consultativă şi reprezentare a colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii Europene, care pot astfel

participa la elaborarea politicilor comunitare.

nu este o instituție a UE în sens strict deoarece funcția sa este pur consultativă și

nu deține competența de a emite decizii cu forță juridică obligatorie la fel ca instituțiile cu puteri depline (Parlamentul European, Consiliul,

Comisia Europeană, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană).

Sediul Comitetului Regiunilor este la Bruxelles.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

72

Funcţii:

1. Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlamentul European au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în domenii de competenţa

colectivităţilor locale şi regionale: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, transporturi, telecomunicaţii şi energie, politica regională

(Fondurile structurale), cooperare transfrontalieră, mediul înconjurător etc.

2. Comitetul are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel

mai aproape de cetăţeni.

Componenţă: Comitetul Regiunilor are maxim 350 de membri. Fiecare stat are un anumit număr de membri, funcţie de populaţia sa. Împărţirea

numărului de reprezentanţi pe state este aceeaşi ca şi la CESE

Membrii sunt numiţi pentru o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului,

Membrii sunt numiţi de către Consiliul Uniunii Europene, în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea Statelor Membre. Cu toate

acestea, activitatea lor trebuie însă să fie independentă din punct de vedere politic.

rebuie să deţină un mandat în autorităţile pe care le reprezintă sau trebuie să fie răspunzători politic faţă de acestea. Astfel, membrii CR sunt

preşedinţi ai regiunilor, parlamentari, consilieri locali, primari ai marilor oraşe etc.

Preşedintele este ales pentru doi ani de către membrii Comitetul Regiunilor, reuniţi în plen.

Organizare:

Comitetul Regiunilor se reuneşte în plen de cinci ori pe an, cadru în care adoptă avizele adresate instituţiilor UE. Aceste avize sunt publicate în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În afara sesiunilor plenare, activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în şase comisii permanente:

Comisia pentru Politica de Coeziune Teritorială (COTER);

Comisia pentru Politica Economică şi Socială (ECOS);

Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (DEVE);

Comisia pentru Cultură şi Educaţie (EDUC);

Comisia pentru Afaceri Constituţionale şi Guvernare Europeană (CONST);

Comisia pentru Relaţii Externe (RELEX).

Consiliul consultă Comitetul în mod regulat, fără nicio obligație legală, în ceea ce privește o gamă largă de proiecte legislative.

3. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIȚII (ARTICOLUL 308 DIN TFUE)

Istoric : Înfiinţată în 1958, în baza Tratatului de la Roma, Banca Europeană de Investiţii (BEI)

acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale UE: dezvoltarea regională, creşterea

economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, protecţia mediului

înconjurător, precum şi pentru investiţii în afaceri mici.

Este o agenție de finanțare pentru „dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă” a UE

Sediul BEI este la Luxembourg.

Fonduri:

Este o instituţie non-profit, iar

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

73

fondurile nu provin din bugetul UE, ci din credite pe pieţele financiare şi de la acţionari: statele membre UE. Contribuţia fiecărui Stat Membru la

capitalul BEI reflectă ponderea sa economică în Uniunea Europeană. Capitalul subscris se ridică la peste 160 de miliarde de euro.

Funcţie: BEI

-acordă împrumuturi pentru proiecte de interes mutual în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia către :

Statele Membre,

statele candidate sau în curs de aderare,

statele din Africa, zona Caraibelor şi Pacific,

statele mediteraneene şi

-colaborează direct cu iniţiatorii unor proiecte la scară largă (în valoare de cel puţin 25 de milioane de Euro), în timp ce pentru proiecte mai mici (ale

IMM-urilor sau ale autorităţilor locale), lucrează cu 180 de bănci şi intermediari, specialişti în domeniul finanţelor.

-este acţionar majoritar al Fondului European de Investiţii (a se vedea detalii mai jos).

Criterii de aprobare a împrumuturilor: proiectele trebuie

să contribuie la atingerea obiectivelor UE,

să aducă beneficii, în special, regiunilor celor mai dezavantajate şi

să contribuie la atragerea altor surse de finanţare.

Organizare în structură tripartită:

Politica generală de credite a Băncii este definită de către Consiliul Guvernatorilor,

format din miniştri (de regulă, ai finanţelor) din toate Statele Membre.

aprobă bilanţul şi raportul anual şi

autorizează BEI să finanţeze proiecte în afara UE.

Operaţiunile de credit sunt aprobate de către Consiliul de Administraţie,

prezidat de către preşedintele BEI şi ai cărui

membri numiţi de comun acord, de către Statele Membre şi de către Comisia Europeană.

Organul executiv al Băncii este Comitetul director.

OMBUDSMANUL EUROPEAN

Istoric:

A fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993,

în vederea atingerii obiectivului de democratizare şi de transparenţă administrativă.

Are rol de intermediar/mediator între cetăţeni şi autorităţile UE.

Sediul Ombudsmanului European este în sediul Parlamentului European de la Strasbourg-Franţa.

Funcţii:

primeşte plângeri de la cetăţeni, societăţi comerciale şi instituţii de pe teritoriul UE, Potenţialii reclamanţi pot depune plângere numai după ce au

încercat să contacteze instituţia sau organismul UE respectiv, pe cale administrativă obişnuită, şi dacă această tentativă s-a soldat cu un eşec.

Reclamaţia la Ombudsman trebuie făcută în termeni de doi ani de la constatarea cazului de administrare defectuoasă.

Nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia naţională, regională sau locală din Statele Membre.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

74

Mediatorul poate deschide anchete nu numai ca urmare a depunerii unei reclamaţii, dar şi din proprie iniţiativă. Nu va derula însă o investigaţie,

dacă reclamaţia respectivă face obiectul unui proces.

examinează cazurile de administrare defectuoasă (de ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absenţa informaţiilor sau refuzul de a

le furniza, întârzireri nejustificate). Are în acest sens atribuţii de anchetă, instituţiile sau organismele comunitare în cauză fiind obligate să-i pună

la dispoziţie toate elementele necesare investigaţiei. Dacă se stabileşte că este vorba de un caz de administrare defectuoasă, Ombudsmanul

informează instituţia în cauză şi, dacă nu se rezolvă problema, elaborează un proiect de recomandare, instituţia având la dispoziţie trei luni pentru

a da un aviz detaliat pe tema respectivă, după care, în cazul în care aceasta nu acţionează în consecinţă, Ombudsmanul trimite un raport

Parlamentului European şi instituţiei vizate. De asemenea, informează reclamantul referitor la rezultatul anchetei.

La iniţiativa Ombudsmanului European, toate instituţiile şi organismele comunitare au adoptat un Cod de bună conduită administrativă.

Numire:

Ombudsmanul este ales de Parlamentul European

pe durata unui mandat parlamentar (5 ani), cu posibilitatea de reînnoire a mandatului39.

Mod de lucru:

Activitatea sa este pe deplin independentă.

Pe durata mandatului, nu poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.

Este asistat de 30 de specialişti (jurişti, administratori).

ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE Constituția UE descrisă anterior și, în special, valorile fundamentale pe care le cuprinde pot lua naștere și pot avea semnificație doar prin dreptul Uniunii.

Astfel, UE devine o realitate juridică, din două puncte de vedere: este o creație a dreptului și este o comunitate bazată pe drept.

UE ÎN CALITATE DE CREAȚIE A DREPTULUI ȘI COMUNITATE BAZATĂ PE DREPT

UE funcționează nu prin forță sau subjugare, ci pur și simplu prin intermediul legii.

Dreptul este menit să realizeze ceea ce „sângele și armele” nu au reușit să creeze timp de secole.

Doar o unitate bazată pe decizii libere are, într-adevăr, șanse să dureze: unitatea fondată pe valori fundamentale precum libertatea și egalitatea, și

protejată și transpusă în realitate prin lege. Aceste principii stau la baza tratatelor care au creat Uniunea Europeană.

UE nu este o simplă creație a dreptului, ci își urmărește obiectivele exclusiv prin intermediul legii. Este o comunitate de drept. Viața economică și

socială a populațiilor statelor membre nu este guvernată de forță, ci de dreptul Uniunii. Aceasta este baza sistemului instituțional.

Dreptul UE

stipulează procedurile decizionale ale instituțiilor europene și

reglementează raporturile dintre acestea.

oferă instituțiilor puterea de a adopta instrumente juridice sub formă de regulamente, directive și decizii, obligatorii pentru statele membre și

cetățenii lor.

persoanele devin o preocupare principală a Uniunii. Din ce în ce mai mult, ordinea juridică a acesteia le afectează direct viața de zi cu zi.

Aceasta le acordă drepturi și le impune obligații, astfel încât cetățenii atât ai statelor membre, cât și ai Uniunii Europene sunt guvernați de o

ierarhie de ordini juridice – un fenomen familiar într-un regim federal constituțional.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

75

determină și raporturile dintre UE și statele membre. Statele membre trebuie să ia toate măsurile adecvate pentru a satisface obligațiile care

decurg din tratate sau din măsurile adoptate de instituțiile Uniunii. Acestea trebuie să ajute Uniunea să își îndeplinească sarcinile și să nu ia

nicio măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor tratatelor. Statele membre răspund în fața cetățenilor UE pentru orice

prejudicii cauzate prin încălcarea dreptului Uniunii.

Asemenea oricărei ordini juridice, ordinea juridică a Uniunii reprezintă un sistem coerent de protecție juridică, în scopul recurgerii la dreptul

Uniunii sau punerii în aplicare a acestuia.

IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII Noțiunea de „izvor de drept” are două sensuri: sensul original al termenului se referă la motivul apariției unei dispoziții juridice, și anume motivarea care stă la

baza creării unui model juridic. Conform acestei definiții, „izvorul de drept” al dreptului Uniunii este voința de a menține pacea și de a crea o Europă mai bună

prin relații economice mai strânse, două pietre de temelie ale construcției europene. În termeni juridici, pe de altă parte, „izvorul de drept” se referă la originea și expresia dreptului.

IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII.

1. LEGISLAȚIA PRIMARĂ Tratatele Uniunii – Principii generale de drept

2. ACORDURILE INTERNAȚIONALE ALE UE

3. LEGISLAȚIA SECUNDARĂ

a) Acte legislative Regulamente – Directive – Decizii b) Acte fără caracter legislativ Acte delegate – Acte de punere în aplicare

c) Alte acte Recomandări și avize – Acorduri interinstituționale –Rezoluții, declarații și programe de acțiune 4. PRINCIPII GENERALE DE DREPT

5. ACORDURI ÎNCHEIATE ÎNTRE STATELE MEMBRE Decizii ale Coreper – Tratate internaționale IZVOARELE DE DREPT SCRISE vizează, în cea mai mare parte, doar chestiuni economice și sociale

1. TRATATELE FONDATOARE ALE UE, IZVORUL PRIMAR AL DREPTULUI UNIUNII

Primul izvor al dreptului Uniunii în acest sens este reprezentat de tratatele fondatoare ale UE, inclusiv anexele, apendicele și protocoalele asociate, precum

și completările și modificările ulterioare. Aceste tratate fondatoare, precum și instrumentele de modificare și de completare a acestora (în principal

tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona) și diferitele tratate de aderare cuprind atât dispozițiile de bază privind obiectivele, organizarea și

funcționarea UE, cât și anumite elemente de drept economic. Acestea formează, astfel, cadrul constituțional al UE, care este apoi conturat, în interesul

Uniunii, prin măsurile legislative și administrative ale instituțiilor Uniunii. În calitate de instrumente juridice create direct de statele membre, tratatele sunt

recunoscute, în mediul juridic, ca drept primar al Uniunii.

2. INSTRUMENTELE JURIDICE ALE UE DREPT SURSĂ SECUNDARĂ A DREPTULUI UNIUNII=Legile adoptate de instituțiile europene prin

exercitarea competențelor care le sunt conferite alcătuiesc legislația secundară, cel de al doilea izvor de drept al UE, ca importanță.

Legislația secundară cuprinde

acte legislative,

sunt acte juridice adoptate printr-o procedură legislativă ordinară sau specială

Regulamente – Directive – Decizii

acte fără caracter legislativ

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

76

-acte delegate,

sunt acte fără caracter legislativ cu aplicare generală și obligatorie, prin care se pot completa sau modifica anumite dispoziții neesențiale ale

unui act legislativ.

sunt adoptate de Comisie, care trebuie să fie delegată în mod explicit în acest sens printr-un act legislativ.

Obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării sunt definite în mod explicit în actul legislativ în cauză. Delegarea de

competențe poate fi revocată în orice moment de către Consiliu sau de către Parlamentul European.

Un act delegat poate intra în vigoare doar dacă Parlamentul European sau Consiliul nu au ridicat nicio obiecție în perioada stabilită de

actul legislativ.

-„Actele de punere în aplicare” constituie o excepție la principiul conform căruia toate măsurile necesare punerii în aplicare a tuturor actelor

juridice obligatorii ale UE sunt adoptate de statele membre în conformitate cu propriile dispoziții naționale. În cazul în care sunt necesare condiții uniforme de punere în aplicare a actelor UE obligatorii din punct de vedere juridic, aceasta se realizează prin acte de punere în aplicare adecvate,

adoptate în general de Comisie și, în anumite cazuri excepționale, de Consiliu. Totuși, Parlamentul European și Consiliul stabilesc în prealabil

normele și principiile generale care privesc mecanismele prin care statele membre își exercită controlul asupra exercitării competențelor de punere

în aplicare ale Comisiei.

alte acte juridice. În sfârșit, există o întreagă serie de „alte acte juridice” pe care instituțiile Uniunii le pot utiliza pentru a emite măsuri și declarații fără caracter obligatoriu sau care reglementează funcționarea internă a UE sau a instituțiilor sale, precum acorduri și convenții între instituții sau

regulamente interne de procedură.

Aceste acte juridice pot lua forme extrem de variate. Cele mai importante sunt enumerate și definite în articolul 288 din TFUE.

În calitate de acte juridice obligatorii, acestea cuprind

atât dispoziții juridice generale și abstracte,

cât și măsuri individuale, concrete. La articolul menționat se prevede și emiterea de către instituțiile Uniunii a unor declarații fără

caracter obligatoriu, însă lista pe care o conține nu este exhaustivă.

Numeroase alte acte juridice nu se încadrează în categorii specifice. Acestea includ:

Recomandări și avize

Acorduri interinstituționale

rezoluțiile,

declarațiile,

programele de acțiune (cărțile albe și cărțile verzi).

Diferențele dintre diferitele forme de acțiune în ceea ce privește procedura de adoptare implicată, efectele lor juridice și grupul de destinatari

sunt importante, iar aceste diferențe vor face obiectul unui capitol separat privind „mijloacele de acțiune” de care dispune UE.

Crearea legislației secundare a Uniunii este un proces progresiv. Aceasta conferă vitalitate legislației primare care derivă din tratatele Uniunii și, progre-

siv, construiește și completează ordinea juridică europeană.

3. ACORDURILE INTERNAȚIONALE ALE UE. Un al treilea izvor de drept este legat de rolul UE la nivel internațional. Fiind unul dintre punctele

focale ale lumii, Europa nu se poate limita la gestionarea propriilor afaceri interne. Aceasta trebuie, de asemenea, să depună eforturi pentru a dezvolta

relațiile sale economice, sociale și politice cu alte țări din exterior. În acest scop, UE încheie acorduri de drept internațional cu țările nemembre (țări terțe)

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

77

și cu alte organizații internaționale; acestea variază de la tratate de cooperare integrală în domeniul comercial, industrial, tehnic și social, la acorduri

comerciale privind anumite produse.

Există 3 tipuri de relații contractuale ale UE cu statele terțe care merită să fie menționate în mod special.

1. Acordurile de asociere(=cooperare economică şi asistenţă financiară) Există trei tipuri de acorduri de asociere.

depășește cu mult simpla reglementare a politicii comerciale și

implică o cooperare economică strânsă și o asistență financiară importantă din partea UE în favoarea țării în cauză.

1) Acordurile care mențin legături speciale între anumite state membre ale UE și țări terțe(=acorduri preferenţiale)

Creat, în special, pentru țările și teritoriile din afara Europei care, datorită statutului de colonii din trecut, întrețineau relații economice

strânse cu Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Țările de Jos și Regatul Unit. Întrucât introducerea unui tarif vamal extern comun în UE ar fi

perturbat considerabil schimburile comerciale cu aceste țări și teritorii, au fost prin urmare necesare acorduri speciale.

Obiectivele asocierii constau, așadar, în

promovarea dezvoltării economice și sociale a acestor țări și teritorii și

în stabilirea de relații economice strânse între acestea și Uniune în ansamblu.

Drept rezultat, există numeroase acorduri preferențiale care autorizează importurile de bunuri din aceste țări și teritorii la un

tarif vamal redus sau fără astfel de tarife.

Ajutorul financiar și tehnic al UE este acordat prin Fondul european de dezvoltare.

cel mai important acord în practică este acordul de parteneriat UE-ACP încheiat între UE și 70 de state din Africa, Zona Caraibilor

și Pacific („țările ACP”). Acest acord a fost transformat recent într-o serie de acorduri de parteneriat economic, care au oferit,

progresiv, statelor ACP acces liber la piața internă europeană.

2) Acordurile vizând pregătirea unei posibile aderări la UE și instituirea unei uniuni vamale(p=pregătire pt aderare)

Obiect = pregătirea unei eventuale aderări a unei țări la UE.

Acordul servește drept etapă preliminară a aderării,

în timpul acordului țara candidată poate depune eforturi pentru apropierea condițiilor sale economice de cele ale UE.

3) Acordul privind Spațiul Economic European (SEE= libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor)

Acordul privind SEE alătură pieței interne celelalte țări din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) – Islanda, Liechtenstein și

Norvegia și, deoarece le solicită acestora să transpună aproape două treimi din legislația UE, stabilește baze solide pentru o viitoare aderare.

Obiectivul

constă în libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor în cadrul SEE, pe baza acquis-ului comunitar

(legislația primară și secundară a Uniunii),

crearea unui regim uniform de concurență și subvenții și

consolidarea cooperării în cadrul politicilor orizontale și complementare (mediu, cercetare și dezvoltare, educație).

2. Acorduri de cooperare

vizează exclusiv cooperarea economică intensivă. UE a încheiat astfel de acorduri cu țările din Maghreb (Algeria, Maroc și Tunisia), țările din

Mashrek (Egipt, Iordania, Liban și Siria) și Israel, de exemplu.

3. Acordurile comerciale

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

78

încheiate cu țări terțe individuale, cu grupuri de astfel de țări sau în cadrul organizațiilor comerciale internaționale în materie de politică vamală și

comercială.

Cele mai importante acorduri comerciale internaționale sunt: Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (Acordul OMC) și

acordurile comerciale multilaterale încheiate în acest cadru, în special Acordul general pentru tarife și comerț (GATT 1994), acordurile privind

măsurile antidumping și privind subvențiile și măsurile compensatorii, Acordul general privind comerțul cu servicii (GATS); Acordul privind

aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) și memorandumul de înțelegere privind normele și procedurile pentru

soluționarea litigiilor.

IZVOARE DE DREPT NESCRIS 4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

sunt reguli care reflectă conceptele fundamentale de drept și de justiție, care trebuie să fie respectate de orice sistem juridic.

Dreptul scris al UE vizează, în cea mai mare parte, doar chestiuni economice și sociale, și poate stipula doar în mică măsură reguli de acest gen,

principiile generale de drept

reprezintă una dintre principalele surse ale dreptului Uniunii.

permit remedierea lacunelor și soluționarea chestiunilor de interpretare a legilor existente în cel mai corect mod posibil.

Aceste principii produc efecte prin intermediul jurisprudenței Curții de Justiție care, în cadrul sarcinilor care îi sunt încredințate, „asigură

respectarea legii în interpretarea și aplicarea tratatului”.

Principalele puncte de referință pentru stabilirea principiilor generale de drept sunt

principiile comune ale ordinilor juridice ale statelor membre.

Acestea reprezintă contextul în care pot fi elaborate normele UE necesare pentru soluționarea problemelor.

Principiile generale sunt:

a) principiul autonomiei,

b) p. aplicabilității directe și supremației dreptului Uniunii,

c) garantarea drepturilor fundamentale,

d) principiul proporționalității, e) protecția așteptărilor legitime,

f) dreptul la o audiere adecvată și

g) principiul răspunderii statelor membre în cazul încălcării dreptului Uniunii.

5. DREPTUL CUTUMIAR-nu e izvor de drept

=practică urmată și acceptată care devine, astfel, stabilită din punct de vedere juridic și care completează/modifică legislația primară/secundară.

Posibilitatea stabilirii dreptului cutumiar în dreptul Uniunii este recunoscută în principiu. Totuși, în contextul dreptului Uniunii, există obstacole

considerabile în acest sens.

Un prim obstacol îl reprezintă existența unei proceduri speciale pentru revizuirea tratatelor. Această dispoziție nu exclude eventuala apariție

a unui drept cutumiar, însă sporește dificultatea îndeplinirii criteriilor conform cărora o practică este considerată urmată și acceptată în

urma unei perioade considerabile de timp.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

79

Un alt obstacol al stabilirii dreptului cutumiar de către instituțiile Uniunii constă în faptul că valabilitatea oricărei acțiuni a unei instituții derivă exclusiv din tratate și nu din comportamentul real sau din intenția instituției de a crea relații juridice. În consecință, la nivelul

tratatelor, dreptul cutumiar nu poate fi stabilit în niciun caz de către instituțiile Uniunii; cel mult, doar statele membre au această

competență și doar sub rezerva condițiilor riguroase menționate deja. Procedurile și practicile urmate și acceptate ca elemente de drept de

către instituțiile Uniunii pot fi totuși invocate în cursul interpretării normelor juridice stipulate de acestea, ceea ce ar putea modifica

implicațiile juridice și sfera de aplicare a actului juridic în cauză. Totuși, trebuie avute în vedere în acest caz și condițiile și limitările care

reies din dreptul primar al Uniunii.

6. ACORDURILE ȘI CONVENȚIILE ÎNCHEIATE ÎNTRE STATELE MEMBRE

pot fi încheiate în vederea soluționării unor probleme care sunt strâns legate de activitățile UE, însă pentru care nu au fost transferate competențe

instituțiilor Uniunii;

există acorduri internaționale ample (tratate și convenții) încheiate între statele membre, care vizează, în special, depășirea inconvenientelor

reprezentate de acordurile limitate din punct de vedere teritorial și care creează un drept aplicabil uniform pe întregul teritoriu al UE.

Acestea sunt importante în primul rând în domeniul dreptului internațional privat.

Aceste acorduri includ:

-Convenția privind competența și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (1968), care a fost însă înlocuită de un

regulament al Consiliului din 2001 (cu excepția Danemarcei) și, astfel, în prezent face parte din legislația secundară a Uniunii,

-Convenția privind recunoașterea reciprocă a întreprinderilor și persoanelor juridice (1968),

-Convenția privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea transferurilor de profituri între întreprinderile asociate (1990) și

-Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (1980).

MIJLOACELE DE ACȚIUNE ALE UE -În momentul instituirii UE, a fost necesar ca sistemul de acte legislative să fie „reinventat”.

În primul rând, trebuia să se decidă asupra formelor pe care trebuia să le ia legislația Uniunii și asupra efectelor acesteia. Era necesar ca

instituțiile să poată alinia în mod eficient diferitele condiții economice, sociale și, nu în ultimul rând, cele legate de protecția mediului din statele

membre, și să facă acest lucru în mod eficace, fără a depinde de bunăvoința statelor membre, astfel încât să poată fi create cele mai bune condiții de

trai pentru toți cetățenii Uniunii.

Pe de altă parte, acestea nu puteau interveni în sistemele juridice naționale mai mult decât era necesar.

-Întregul sistem legislativ al UE este bazat, așadar, pe principiul că atunci când aceeași măsură, chiar și în chestiuni de detaliu, trebuie să se aplice în toate

statele membre, măsurile naționale trebuie să fie înlocuite de un act legislativ al Uniunii, însă atunci când acest lucru nu este necesar, trebuie să se ia în

considerare în mod corespunzător ordinea juridică națională existentă.

În acest context, au fost instituite o serie de instrumente care au permis instituțiilor Uniunii să influențeze, la diferite niveluri, sistemele juridice

naționale.

Acțiunea cea mai drastică este înlocuirea normelor naționale prin norme ale Uniunii.

Există, de asemenea, dispoziții ale Uniunii care permit instituțiilor să acționeze doar indirect asupra ordinilor juridice ale statelor membre.

Pot fi luate și măsuri care afectează exclusiv un destinatar definit sau identificabil, în vederea soluționării unui caz individual.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

80

În ultimul rând, există, de asemenea, acte legislative care nu au nicio forță obligatorie asupra statelor membre sau asupra cetățenilor

Uniunii.

Din punctul de vedere al destinatarilor și al efectelor pe care le produc în statele membre, instrumentele juridice ale UE pot fi împărțite după cum urmează:

DESTINATARI EFECTE

REGULAMENT Toate statele membre, persoanele fizice și juridice Direct aplicabil și obligatoriu în toate elementele sale

DIRECTIVĂ Toate sau anumite state membre Obligatorie în raport cu rezultatul intenționat. Direct

aplicabilă doar în anumite circumstanțe

DECIZIE Nu se specifică

Toate sau anumite state membre; anumite persoane fizice/juridice

Direct aplicabilă și obligatorie în toate elementele sale

RECOMANDARE Toate sau anumite state membre, alte organisme ale UE, persoane Nu are caracter obligatoriu

AVIZ Toate sau anumite state membre, alte organisme ale UE

Nu se specifică

Nu are caracter obligatoriu

1. REGULAMENTELE = „LEGI ALE UNIUNII” -prin regulamente instituțiile Uniunii intervin cel mai profund în sistemele juridice naționale.

-are ca scop principal armonizarea legilor

-regulamentele se disting prin două caracteristici cu totul neobișnuite în dreptul internațional:

prima caracteristică este natura comunitară, ceea ce înseamnă că acestea stabilesc

aceeași lege pe întregul teritoriu al Uniunii, indiferent de granițe, și

se aplică în toate elementele lor în toate statele membre. Un stat membru nu are competența de a aplica un regulament în mod incomplet sau

de a selecta doar acele dispoziții pe care le aprobă, ca modalitate de a asigura neaplicarea unui instrument cu privire la care statul respectiv

s-a opus în momentul adoptării sau care este contrar interesului național perceput. De asemenea, statul membru nu poate invoca dispoziții sau practici ale dreptului național care să împiedice aplicarea obligatorie a unui regulament;

cea de a doua caracteristică este aplicabilitatea directă, ceea ce înseamnă că actele juridice nu trebuie să fie transpuse în dreptul național, ci con-

feră drepturi sau impun obligații cetățenilor Uniunii în același fel ca dreptul național. Dreptul Uniunii are forță juridică obligatorie pentru statele

membre, instituțiile și instanțele lor judecătorești, acestea fiind obligate să îl respecte la fel cum respectă dreptul național.

-Asemănările dintre aceste actele juridice și legile naționale adoptate în statele membre individuale sunt evidente.

În cazul în care sunt adoptate cu implicarea Parlamentului European (în cadrul procedurii de codecizie – a se vedea secțiunea următoare), acestea

sunt calificate drept „acte legislative”.

Parlamentul European nu are nicio responsabilitate în ceea ce privește regulamentele care sunt adoptate doar de Consiliu sau de Comisia

Europeană și, astfel, acestora le lipsesc, cel puțin din punct de vedere procedural, caracteristicile esențiale ale legislației de acest tip.

2. DIRECTIVELE -Directiva este cel mai important instrument legislativ după regulament.

-Obiectivul directivei = reconcilierea obiectivelor de asigurare a uniformității necesare a dreptului UE și de respectare a diversității tradițiilor și

structurilor naționale.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

81

-Directiva nu are ca scop principal armonizarea legilor, acesta fiind scopul regulamentelor, ci apropirea acestora. Se urmărește eliminarea contradicțiilor

și a conflictelor dintre legislațiile naționale și regulamente sau nivelarea progresivă a inconsecvențelor astfel încât, în măsura posibilului, în toate statele

membre să existe condiții de fond similare.

-Directiva este unul dintre mijloacele principale utilizate pentru construcția pieței interne.

-O directivă este obligatorie pentru statele membre în ceea ce privește obiectivul care trebuie atins, însă lasă la latitudinea autorităților naționale decizia cu

privire la modul în care obiectivul Uniunii convenit urmează să fie încorporat în sistemul juridic intern.

-Motivul care stă la baza acestei forme de legislație este acela că permite atenuarea intervenției Uniunii în structurile economice și juridice naționale. În

special, statele membre pot lua în considerare circumstanțele interne specifice în momentul punerii în aplicare a normelor Uniunii.

-Consecința directivelor este aceea că directivele

nu înlocuiesc legile statelor membre, ci

le impun acestora obligația de a adapta dreptul lor național la dispozițiile Uniunii.

-În general, rezultatul este o procedură legislativă în două etape.

În prima etapă, directiva stabilește obiectivul care trebuie îndeplinit la nivelul UE de către oricare stat membru sau de către toate statele membre

cărora le este adresată, într-un interval de timp specificat. Instituțiile Uniunii pot defini obiectivul atât de precis încât să nu lase statelor membre

nicio marjă de manevră, iar această posibilitate a fost utilizată în directivele privind standardele tehnice și protecția mediului.

În cea de a doua etapă, la nivel național, obiectivul stabilit la nivelul Uniunii este transpus efectiv în acte cu putere de lege sau acte

administrative în statele membre. Chiar dacă statele membre sunt, în principiu, libere să stabilească forma și metodele utilizate pentru a transpune

obligația lor la nivel UE în dreptul național, sunt aplicate criterii ale UE pentru a se evalua dacă acestea au procedat astfel în conformitate cu

dreptul UE. Principiul general este că trebuie să se creeze o situație juridică în care drepturile și obligațiile care derivă din directivă să poată fi

recunoscute cu suficientă claritate și certitudine pentru ca cetățeanul Uniunii să le poată invoca sau, dacă este cazul, să le conteste în fața

instanțelor naționale. Aceasta implică, în general, adoptarea de acte juridice naționale obligatorii sau abrogarea sau modificarea normelor

existente. Practica administrativă în sine nu este suficientă, întrucât, prin natura sa, aceasta poate fi modificată oricând de autoritățile în cauză și,

de asemenea, aceasta nu este suficient cunoscută.

-Directivele nu creează, de regulă, drepturi și obligații directe pentru cetățenii Uniunii. Acestea se adresează în mod expres doar statelor membre. Drep-

turile și obligațiile pentru cetățeni decurg doar din măsurile adoptate de autoritățile statelor membre pentru punerea în aplicare a directivei. Acest aspect

nu are nicio importanță pentru cetățeni, atât timp cât statele membre satisfac obligațiile care le revin în temeiul actelor juridice ale Uniunii. Aceștia ar

putea însă să fie dezavantajați în cazul în care un stat membru nu adoptă măsurile necesare de punere în aplicare pentru atingerea unui obiectiv stabilit

într-o directivă care ar putea fi în avantajul lor sau atunci când măsurile adoptate nu sunt adecvate. Curtea de Justi ție a refuzat să tolereze astfel de

dezavantaje și într-o serie lungă de cazuri a stabilit că, în astfel de circumstanțe, cetățenii Uniunii pot susține că directiva sau recomandarea are efect

direct în acțiunile înaintate în instanțele naționale pentru asigurarea drepturilor conferite de aceasta.

Curtea de Justiție a definit efectul direct după cum urmează:

■■dispozițiile directivei trebuie să stabilească drepturile întreprinderilor/cetățenilor UE cu suficientă claritate și exactitate;

■■exercitarea drepturilor nu poate fi condiționată sau legată de îndeplinirea unor sarcini;

■■autoritățile legislative naționale nu trebuie să dispună de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește fondul normelor care trebuie adoptate;

■■termenul de punere în aplicare al directivei trebuie să fi expirat.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

82

-Jurisprudența Curții de Justiție privind efectul direct se bazează pe opinia generală potrivit căreia statul membru acționează în mod contradictoriu și

ilegal dacă aplică vechea sa legislație fără a o adapta la indicațiile directivei. Acesta este un abuz la adresa drepturilor comis de către statul membru, iar

recunoașterea efectului direct al directivei reprezintă o încercare de a combate acest abuz prin asigurarea faptului că statul membru nu obține niciun

beneficiu din încălcarea dreptului Uniunii. Astfel, efectul direct are caracterul unei sancțiuni pentru statul membru care a încălcat dreptul Uniunii. În

acest context, este important faptul că principiul a fost aplicat de către Curtea de Justiție doar în cauzele care au opus cetățeni și state membre și doar în

situații în care efectul direct al directivei era în favoarea cetățeanului, nu în detrimentul acestuia – cu alte cuvinte, atunci când poziția cetățeanului în

conformitate cu legislația modificată în temeiul directivei era mai favorabilă decât cea în conformitate cu legislația anterioară (= „efect direct vertical”).

-Totuși, aplicarea efectului direct vertical al directivelor nu previne situația în care efectul direct al unei directive în favoarea unei persoane ar putea fi în

detrimentul unei alte persoane („efectul dual” al directivei, întâlnit adesea în legislația privind mediul și achizițiile publice). Acest prejudiciu trebuie să fie

considerat drept un reflex juridic negativ care rezultă în mod inevitabil din obligația statelor membre de a realiza o reconciliere a ordinii lor juridice cu

obiectivele unei directive, la finalul termenului de transpunere; recunoașterea efectului vertical al directivelor nu cauzează niciun prejudiciu suplimentar.

-Efectul direct al directivelor asupra relațiilor dintre cetățeni („efectul direct orizontal”) nu a fost acceptat de Curtea de Justiție. Caracterul punitiv al

principiului a determinat Curtea de Justiție să concluzioneze că acesta nu este aplicabil relațiilor dintre persoanele private, întrucât acestea nu pot fi

răspunzătoare pentru lipsa de acțiune a statului membru. Cetățeanul trebuie să se bazeze pe certitudinea juridică și pe protecția așteptărilor legitime.

Cetățeanul trebuie să se bazeze pe faptul că efectul unei directive va fi atins prin măsuri naționale de punere în aplicare. Totuși, în jurisprudența sa mai

recentă, Curtea de Justiție și-a temperat respingerea efectului direct al directivelor în raporturile de drept privat. Aceasta se limitează la situațiile în care o

parte contractantă invocă un drept care rezultă din directivă împotriva unui drept al celeilalte părți care reiese din legislația națională. Astfel, se deschide

calea unei aplicări orizontale a dispozițiilor direct aplicabile ale directivelor în situații care privesc, de exemplu, respectarea dreptului național obiectiv (de

exemplu, o întreprindere dorește să oblige întreprinderea concurentă să respecte dreptul național care încalcă dreptul directivei) sau punerea în aplicare a

obligațiilor din dreptul național care vin în contradicție cu aplicarea directivei (precum refuzul de a executa un contract prin invocarea unor dispoziții prohibitive naționale care încalcă dreptul directivei).

-Efectul direct al unei directive nu presupune în mod necesar că o dispoziție a directivei conferă drepturi cetățeanului. În realitate, dispozițiile unei direc-

tive au un efect direct în măsura în care au un efect de drept obiectiv. Aceleași condiții se aplică recunoașterii acestui efect ca în cazul recunoașterii unui

efect direct, singura excepție fiind că, în locul stabilirii unui drept clar și precis pentru cetățenii sau întreprinderile Uniunii, este stabilită o obligație clară

și precisă pentru statele membre. În acest caz, pentru toate instituțiile, și anume legislatorul, administrația și tribunalele statelor membre, directiva este

obligatorie, acestea fiind nevoite să o respecte și să o aplice automat ca drept al Uniunii cu prioritate. În practică, acestea trebuie să respecte, prin urmare,

și obligația de a interpreta dreptul național în conformitate cu directivele sau să dea dispoziției directivei în cauză prioritate de aplicare asupra dreptului

național contrar. De asemenea, directivele au anumite efecte de limitare asupra statelor membre – chiar înainte de expirarea termenului de transpunere. În

ceea ce privește caracterul obligatoriu al directivelor și obligația ca acestea să faciliteze realizarea sarcinilor Uniunii (articolul 4 din TFUE), statele mem-

bre trebuie să nu ia, înainte de expirarea termenului de transpunere, nicio măsură care ar putea pune în pericol îndeplinirea obiectivului directivei.

În hotărârile sale din cauzele Francovich și Bonifaci din 1991, Curtea de Justiție a susținut că statele membre sunt răspunzătoare să plătească despăgubiri

atunci când prejudiciul este cauzat de netranspunerea parțială sau totală a unei directive. Ambele căi de atac au fost introduse împotriva Italiei pentru

transpunerea tardivă a Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului. Această directivă garantează dreptul lucrătorilor la remunerare în perioada care precedă insolvabilitatea și concedierea pe motivul

insolvabilității. În acest scop, urmau să fie create fonduri de garantare cu protecție din partea creditorilor, finanțate de angajatori și/sau de autoritățile

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

83

publice. Problema cu care se confrunta Curtea era că, deși obiectivul directivei era de a conferi lucrătorilor angajați un drept personal la plata continuă a

remunerației din fondurile de garantare, instanțele naționale nu au putut conferi acestui drept o aplicare directă, în sensul că acestea nu au putut obliga

autoritățile naționale să îl aplice, întrucât, în absența măsurilor de transpunere a directivei, nu fusese creat fondul de garantare și nu se putea stabili

debitorul în legătură cu insolvabilitatea. Curtea a hotărât că, prin netranspunerea directivei, statul italian a privat lucrătorii angajați în cauză de drepturile

lor și, prin urmare, era răspunzător pentru prejudicii. Chiar dacă obligația de despăgubire nu este prevăzută în dreptul Uniunii, Curtea de Justiție

consideră că aceasta este parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii, întrucât efectul deplin al acesteia nu ar fi asigurat, iar protecția drepturilor conferite

ar fi redusă dacă cetățenii Uniunii nu ar avea posibilitatea să obțină despăgubiri pentru încălcarea drepturilor lor de către statele membre atunci când

acestea acționează contrar dreptului Uniunii.

3. DECIZIILE -În anumite cazuri, instituțiile UE pot fi responsabile ele însele pentru punerea în aplicare a tratatelor și a regulamentelor, această situație este posibilă

doar dacă acestea pot lua măsuri obligatorii pentru cetățeni, întreprinderi sau state membre. În sistemele proprii ale statelor membre, situația este mai mult

sau mai puțin identică; într-un caz individual, legislația va fi aplicată de autorități prin intermediul unei hotărâri administrative.

-În ordinea juridică a Uniunii, deciziile sunt cele care îndeplinesc această funcție. Aceasta este modalitatea pe care instituțiile Uniunii o au în mod normal

la dispoziție pentru ca o măsură să fie luată într-un anumit caz. Astfel, prin intermediul unei decizii, instituțiile Uniunii pot solicita unui stat membru sau

unei persoane să acționeze sau să nu acționeze, îi pot conferi drepturi sau impune obligații. Principalele caracteristici ale unei decizii pot fi rezumate după cum urmează:

■■decizia se distinge de regulament prin aplicabilitatea individuală: destinatarii unei decizii trebuie să fie nominalizați individual în textul acesteia și sunt

singurii obligați să o respecte. Această condiție este îndeplinită dacă, în momentul adoptării deciziei, categoria de destinatari poate fi identificată și nu mai

poate fi extinsă ulterior. Se face referire la conținutul efectiv al deciziei, care trebuie să aibă un impact direct, individual asupra situației cetățeanului. În

definiție pot fi incluși și terți, dacă, din motive legate de calitățile personale sau a circumstanțelor care îi disting de alte persoane, aceștia sunt afectați individual și pot fi identificați în același mod ca destinatarii;

■■decizia se diferențiază de directivă prin faptul că este obligatorie în toate elementele sale (în timp ce directiva stabilește doar obiectivul care trebuie

îndeplinit);

■■decizia are forță obligatorie directă pentru destinatari. O decizie adresată unui stat membru poate să aibă, în fapt, același efect direct în legătură cu

cetățeanul ca o directivă.

4. RECOMANDĂRILE ȘI AVIZELE -Acestea permit instituțiilor Uniunii să formuleze o opinie adresată statelor membre și, în anumite cazuri, cetățenilor, care nu este obligatorie din niciun

punct de vedere, inclusiv juridic, pentru destinatar.

În recomandări, părții căreia acestea sunt adresate i se solicită, fără ca aceasta să aibă o obligație în acest sens, să aibă un anumit comportament. De

exemplu, în cazurile în care adoptarea sau modificarea unei dispoziții juridice sau administrative într-un stat membru cauzează o denaturare a concurenței

în cadrul pieței interne europene, Comisia poate recomanda statului în cauză măsuri corespunzătoare pentru evitarea denaturării.

Avizele, pe de altă parte, sunt emise de instituțiile Uniunii în momentul evaluării unei situații actuale sau a anumitor evoluții în Uniune sau în statele

membre. În anumite cazuri, acestea deschid drumul către acte ulterioare cu forță juridică obligatorie sau constituie o condiție prealabilă pentru instituție

în cazul unei proceduri în fața Curții de Justiție (articolele 258 și 259 din TFUE).

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

84

-Importanța reală a recomandărilor și a avizelor este politică și morală. Atunci când au inclus dispoziții privind actele juridice de acest tip, autorii

tratatelor au anticipat că, dată fiind autoritatea instituțiilor Uniunii și faptul că dispun de o imagine de ansamblu și de informații care depășesc cadrul

național, persoanele interesate vor respecta în mod voluntar recomandările care le sunt destinate și vor reacționa în mod adecvat aprecierii de către

instituțiile Uniunii a unei anumite situații. Totuși, recomandările și avizele pot avea efect juridic indirect atunci când reprezintă condiții preliminare

pentru acte juridice obligatorii ulterioare sau dacă instituția emitentă și-a luat un angajament, generând astfel așteptări legitime care trebuie îndeplinite.

5. REZOLUȚIILE, DECLARAȚIILE ȘI PROGRAMELE DE ACȚIUNE -Pe lângă actele juridice prevăzute în tratate, instituțiile Uniunii dispun și de alte mijloace de acțiune pentru conceperea ordinii juridice a UE. În practica

Uniunii, cele mai importante dintre acestea sunt rezoluțiile, declarațiile și programele de acțiune.

Rezoluțiile

pot fi emise de Consiliul European, de Consiliu și de Parlamentul European.

prezintă puncte de vedere și intenții comune privind procesul general de integrare și sarcinile specifice în interiorul și în exteriorul Uniunii.

Rezoluțiile cu privire la activitățile interne ale UE privesc, de exemplu, aspecte referitoare la uniunea politică, politica regională, politica energetică

și uniunea economică și monetară (în special, sistemul monetar european).

Importanța fundamentală a acestor rezoluții este dată în special de orientarea politică pe care o dau activității viitoare a Consiliului. În calitate de

manifestări ale unei voințe politice comune, rezoluțiile contribuie considerabil la stabilirea unui consens în cadrul Consiliului. În plus, aceste

rezoluții garantează un minimum de coordonare între sistemele decizionale ale statelor membre și cele ale Uniunii.

rezoluțiile trebuie să rămână un instrument flexibil și să nu fie grevate de prea multe exigențe și obligații juridice.

Declarațiile pot fi de două tipuri.

Dacă o declarație privește viitoarea dezvoltare a Uniunii, precum declarația privind UE, declarația privind democrația și declarația privind

drepturile și libertățile fundamentale, aceasta este mai mult sau mai puțin echivalentă cu o rezoluție. Declarațiile de acest tip sunt utilizate în

principal pentru a se adresa unui public larg sau unui grup specific de destinatari.

Celălalt tip de declarație este emis în contextul procesului decizional al Consiliului și prezintă punctele de vedere comune sau individuale ale

membrilor Consiliului în legătură cu interpretarea deciziilor Consiliului. Declarațiile interpretative de acest tip reprezintă o practică standard în

cadrul Consiliului și reprezintă un mijloc esențial pentru ajungerea la un compromis. Importanța lor juridică trebuie să fie evaluată în

conformitate cu principiile fundamentale ale unei dispoziții juridice, conform cărora factorul-cheie în interpretarea semnificației unei dispoziții juridice ar trebui să fie, în toate cazurile, intenția autorului acesteia. Totuși, acest principiu este valabil doar dacă declarația beneficiază de atenția

publică necesară, întrucât, de exemplu, legislația secundară a Uniunii, care acordă drepturi directe cetățenilor, nu poate fi restricționată de

acorduri secundare care nu au fost făcute publice.

Programele de acțiune(cărţi albe/verzi) sunt elaborate de Consiliu și de Comisie din proprie inițiativă sau la solicitarea Consiliului European și servesc la

punerea în practică a programelor legislative și a obiectivelor generale prevăzute în tratate. În cazul în care un program este prevăzut în mod specific în

tratate(=cărţi albe), instituțiile Uniunii sunt obligate să aplice dispozițiile respective în termenele planificate. În Uniune, aceste programe sunt publicate

sub formă de cărți albe. În schimb, alte programe sunt considerate, în practică, drept simple orientări generale fără caracter obligatoriu(=cărți verzi.).

Totuși, acestea indică acțiunile preconizate ale instituțiilor Uniunii. Aceste programe sunt publicate sub formă de cărți verzi.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

85

PUBLICARE ȘI COMUNICARE Actele juridice cu caracter legislativ (regulamentele, directivele destinate tuturor statelor membre și deciziile care nu specifică destinatarii)

sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L (Legislație). Acestea

intră în vigoare la data specificată în textul acestora sau, dacă nu se specifică o dată, în cea de a douăzecea zi de la data publicării.

Actele juridice fără caracter legislativ

sunt semnate de președintele instituției care le-a adoptat. Acestea

sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C (Comunicări și informări).

Celelalte directive, precum și deciziile care specifică destinatarii

sunt notificate celor cărora le sunt adresate și

intră în vigoare la momentul notificării.

Nu există nicio obligație de publicare sau de comunicare a instrumentelor fără caracter obligatoriu, însă și acestea sunt, în principiu, publicate în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C.

PROCESUL LEGISLATIV ÎN UE -În timp ce, într-un stat, voința cetățenilor este exprimată de regulă în parlament, o vreme îndelungată, rolul decisiv în exprimarea voinței UE l-au deținut

reprezentanții guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului. Motivul a fost efectiv acela că UE nu constă într-o „națiune europeană”, ci își

datorează existența și forma contribuției combinate a statelor membre. Acestea nu au transferat pur și simplu Uniunii o parte dintre competențele lor

suverane, ci le-au pus în comun, înțelegând să își păstreze capacitatea comună de a le exercita. Totuși, întrucât procesul integrării Uniunii s-a dezvoltat și

s-a consolidat, această diviziune a competențelor în procesul decizional, inițial axată pe interesele naționale ale statelor membre, a evoluat într-un sistem

decizional mult mai echilibrat, odată cu consolidarea constantă a statutului Parlamentului European. Procedura inițială, prin care Parlamentul era doar

consultat, a fost în primul rând extinsă pentru a include cooperarea cu Consiliul, iar în cele din urmă Parlamentului European i-au fost acordate puteri de

codecizie (Consiliu+Parlamentul European, la propunerea Comisiei) în procesul legislativ al UE.

-Odată cu Tratatul de la Lisabona, aceste puteri de codecizie ale Parlamentului European au devenit „procedura legislativă ordinară”, adică „regula

generală”, consolidându-se astfel reputația de structură democratică a UE.

-Procedura de codecizie constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la

propunerea Comisiei.

-Doar într-un număr mic de cazuri explicite, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea

Consiliului, sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European, constituie o procedură legislativă specială.

-Pe lângă aceste proceduri legislative, există și „procedura de aprobare”, care conferă Parlamentului European decizia finală privind intrarea în vigoare a

unui instrument juridic, și „procedura simplificată”, utilizată în cazul adoptării de instrumente fără caracter obligatoriu de către o instituție a Uniunii.

DESFĂȘURAREA PROCEDURII ORDINARE

1. Etapa de elaborare

Comisia elaborează o propunere de adoptare a unei măsuri a Uniunii (aspect cunoscut ca „drept de inițiativă”). Propunerea este pregătită de

serviciul Comisiei responsabil pentru respectivul domeniu; departamentul în cauză consultă frecvent și experți naționali în cursul acestei etape.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

86

Aceste consultări iau uneori forma unor deliberări în cadrul comitetelor special instituite; alternativ, experților li se adresează întrebări de către

serviciile relevante ale Comisiei. Totuși, Comisia nu este obligată să accepte avizul experților naționali atunci când elaborează propunerile.

Proiectul elaborat de Comisie, care prezintă în cel mai mare detaliu conținutul și forma măsurii, este înaintat Comisiei în ansamblu, putând fi

adoptat cu o majoritate simplă.

După această adoptare, proiectul devine „propunere a Comisiei” și se transmite concomitent Consiliului și Parlamentului European, precum și,

după caz, Comitetului Economic și Social European și Comitetului Regiunilor, împreună cu note explicative detaliate.

2. Prima lectură în Parlamentul European și în Consiliu

Președintele Parlamentului European transmite propunerea unei comisii parlamentare de coordonare pentru o analiză aprofundată. Rezultatul deliberărilor comisiei este discutat în cadrul unei sesiuni plenare a Parlamentului și este prezentat într-un aviz de acceptare, respingere sau modificare a propunerii.

Parlamentul trimite apoi poziția sa Consiliului.

PROCEDURA LEGISLATIVĂ ORDINARĂ (ARTICOLUL 294 DIN TFUE)

COMISIA Propuneri:

COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN PARLAMENTUL EUROPEAN COMITETUL REGIUNILOR PARLAMENTUL EUROPEAN

Poziția Parlamentului European și avizul comitetelor (prima lectură)

CONSILIUL (prima lectură)

Nu există modificări propuse de Parlamentul European sau se aprobă toate modificările în Consiliu. Instrumentul este adoptat

în caz contrar

Poziția Consiliului

PARLAMENTUL EUROPEAN (a doua lectură)

Aprobarea poziției Consiliului Amendamente cu majoritatea membrilor Respingerea poziției Consiliului de către majoritatea membrilor

Adoptarea actului în formularea care corespunde poziției Consiliului Încheierea procesului legislativ. Actul nu este adoptat

COMISIA

Aprobarea amendamentelor Parlamentului Respingerea amendamentelor Parlamentului

CONSILIUL (a doua lectură) Aprobarea amendamentelor cu majoritate calificată. Adoptarea actului Respingerea amendamentelor de către Consiliu Aprobarea modificărilor cu unanimitate. Adoptarea actului

COMITETUL DE CONCILIERE CONSILIU/PARLAMENTUL EUROPEAN

Acord. Confirmarea rezultatului la a treia lectură de către Consiliu ș i Parlamentul European Nu se ajunge la un acord. Act considerat respins. Încheierea procedurii legislative

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

87

Consiliul poate proceda în acest moment, în cadrul primei lecturi, după cum urmează:

■■în cazul în care Consiliul aprobă poziția Parlamentului, actul în cauză este adoptat în forma care corespunde poziției Parlamentului European; aceasta

marchează încheierea procesului legislativ;

■■în cazul în care Consiliul nu aprobă poziția Parlamentului, acesta adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului European. Consiliul

informează Parlamentul European cu privire la toate motivele care au condus la adoptarea pozi ției respective. Comisia informează integral Parlamentul

European cu privire la poziția sa.

3. Cea de a doua lectură în Parlamentul European și în Consiliu Parlamentul European în trei luni de la comunicarea poziției Consiliului acționează într-unul dintre următoarele moduri:

(1) aprobă poziția Consiliului/nu se pronunță; actul în cauză este atunci considerat ca fiind adoptat în formularea care corespunde poziției Consiliului;

(2) respinge(votul majorității membrilor care îl compun) poziția Consiliului; actul propus = nefiind adoptat, iar procesul legislativ se încheie;

(3) propune(votul majorității membrilor care îl compun) modificări ale poziției Consiliului; textul este astfel modificat și transmis apoi Consiliului și

Comisiei, care emite un aviz privind aceste modificări.

Consiliul deliberează cu privire la poziția modificată și, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului, are două posibilități: (1) poate aproba toate modificările Parlamentului; actul în cauză este atunci considerat adoptat. O majoritate calificată este suficientă în cazul în care

Comisia este, de asemenea, de acord cu modificările; în caz contrar, Consiliul poate aproba modificările Parlamentului doar în unanimitate;

(2) poate alege să nu aprobe toate modificările Parlamentului sau nu se întrunește majoritatea necesară; în acest caz intervine procedura de conciliere.

4. Procedura de conciliere

Procedura de conciliere este inițiată de președintele Consiliului, în acord cu președintele Parlamentului European.

În centrul procedurii de conciliere se află un comitet de conciliere, care este în prezent format din 28 de reprezentanți ai Consiliului și 28 de

reprezentanți ai Parlamentului European.

Comitetul de conciliere are sarcina de a ajunge la un acord al majorității calificate cu privire la un text comun, în termen de șase săptămâni de la

convocare, pe baza poziției Parlamentului European și a Consiliului la a doua lectură.

Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și ia orice inițiativă necesară concilierii poziției Parlamentului European cu cea a

Consiliului.

Dacă, în termen de șase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă textul comun, actul propus este considerat ca nefiind adoptat.

5. Cea de a treia lectură în Parlamentul European și în Consiliu În cazul în care, în termenul de șase săptămâni, comitetul de conciliere aprobă un text comun, Parlamentul European, hotărând cu majoritatea voturilor

exprimate, și Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, au la dispoziție fiecare o perioadă de șase săptămâni de la această aprobare pentru a adopta actul

în cauză în conformitate cu textul comun. În caz contrar, actul propus este considerat ca nefiind adoptat, iar procesul legislativ se încheie.

6. Publicarea

-Textul final (în cele 23 de limbi oficiale actuale ale Uniunii – bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză,

italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză) este semnat de președintele

Parlamentului European și de președintele Consiliului și este apoi publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau, dacă este destinat unui grup

specific, este notificat destinatarilor.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

88

-Instaurarea procedurii de codecizie reprezintă atât o provocare, cât și o oportunitate pentru Parlament. Pentru ca procedura de codecizie să funcționeze

cu succes, trebuie să se ajungă la un acord în cadrul comitetului de conciliere.

-Totuși, procedura de codecizie modifică în mod fundamental raporturile dintre Parlament și Consiliu. Cele două instituții se află în prezent pe picior de

galitate în procesul legislativ, Parlamentul și Consiliul trebuind să își demonstreze capacitatea de a ajunge la un compromis și de a-și direcționa eforturile

spre obținerea unui acord.

PROCEDURA AVIZULUI CONFORM

-O altă formă principală a implicării parlamentare în procedura legislativă este reprezentată de procedura avizului conform,

conform căreia un instrument juridic poate fi adoptat doar cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Totuși,

această procedură nu permite Parlamentului European să influențeze în mod direct natura dispozițiilor juridice. De exemplu, acesta nu poate

propune sau impune nicio modificare în cadrul procedurii avizului conform, rolul său constând doar în aprobarea sau respingerea instrumentului

juridic propus.

este prevăzută în legătură cu aderarea noilor state membre, încheierea de acorduri de asociere, acorduri cu implicații bugetare importante pentru

UE și acorduri cu țări terțe în domenii politice cărora li se aplică procedura legislativă ordinară [articolul 218 alineatul (6) din TFUE].

PROCEDURA SIMPLIFICATĂ -În cadrul procedurii simplificate, actele unei instituții a Uniunii sunt adoptate fără să fie necesară o propunere prealabilă a Comisiei .

se aplică în primul rând măsurilor care sunt adoptate de Comisie în cadrul propriilor competențe (precum aprobarea ajutoarelor de stat).

este utilizată și pentru adoptarea instrumentelor fără caracter obligatoriu, în special a recomandărilor și a avizelor emise de Comisie sau de

Consiliu. În acest caz, competențele Comisiei nu se limitează la cele prevăzute expres în tratate, aceasta putând, de asemenea, formula recomandări

și avize, atunci când consideră necesar.

În procedura simplificată, actele juridice sunt adoptate cu majoritate simplă.

SISTEMUL DE PROTECȚIE JURIDICĂ AL UE O Uniune care aspiră la statutul de comunitate de drept trebuie să pună la dispoziția cetățenilor săi un sistem complet și eficient de protecție juridică. Sistemul

de protecție juridică al Uniunii Europene îndeplinește această cerință. Acesta recunoaște dreptul persoanei la protecție judiciară eficace a drepturilor conferite de legislația UE. Această protecție reprezintă unul dintre principiile fundamentale de drept care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre și din Convenția europeană a drepturilor omului (articolele 6 și 13) și este garantată de sistemul juridic al UE (Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele

specializate). Diferitele proceduri disponibile în acest scop sunt prezentate succint în cele ce urmează. PROCEDURA PRIVIND ÎNCĂLCAREA OBLIGAȚIILOR ÎN TEMEIUL TRATATELOR (ARTICOLUL 258 DIN TFUE)

Prin această procedură

se stabilește dacă un stat membru nu a îndeplinit o obligație care îi revine în temeiul dreptului Uniunii.

Procedura este desfășurată exclusiv de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

trebuie să fie precedată de o procedură preliminară în cadrul căreia statul membru are posibilitatea să prezinte observații. Dacă litigiul nu este soluționat în această etapă, Comisia (articolul 258 din TFUE) sau un alt stat membru (articolul 259 din TFUE) poate

iniția o acțiune în fața Curții. În practică, inițiativa aparține, în general, Comisiei.

Curtea de Justiție investighează plângerea și hotărăște dacă a fost sau nu încălcat un tratat.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

89

În caz afirmativ, statului membru în cauză i se solicită să ia măsurile necesare în vederea eliminării neîntârziate a încălcării

constatate.

În cazul în care un stat membru nu respectă o hotărâre pronunțată împotriva sa, Comisia are posibilitatea unei a doua hotărâri

judecătorești care să oblige statul la plata unei amenzi forfetare sau a unei penalități (articolul 260 din TFUE).

Prin urmare, există implicații financiare severe pentru un stat membru care continuă să nu ia în considerare o hotărâre pronunțată

de Curte împotriva sa din motive de încălcare a tratatelor.

ACȚIUNI ÎN ANULARE (ARTICOLUL 263 DIN TFUE)

Acțiunile în anulare

permit un control judiciar obiectiv al acțiunilor instituțiilor și organismelor Uniunii (control judiciar abstract) și

oferă cetățeanului acces la justiția UE, deși cu anumite restricții (garantarea protecției juridice individuale).

pot fi înaintate împotriva tuturor măsurilor instituțiilor și organelor Uniunii care produc efecte juridice obligatorii care ar putea limita interesele

solicitantului afectându-i grav situația juridică.

pot înainta acțiuni în anulare, în măsura în care invocă încălcarea drepturilor care le sunt conferiteM,:

statele membre,

Parlamentul European,

Consiliul European,

Comisia Europeană,

Curtea de Conturi,

Banca Centrală Europeană și

Comitetul Regiunilor,.

În schimb, cetățenii și întreprinderile pot introduce acțiuni în anulare doar împotriva deciziilor care îi vizează personal sau care, deși au și alți destinatari, au un efect individual direct asupra lor. Curtea de Justiție consideră că acest criteriu este îndeplinit dacă o persoană este afectată într-

un asemenea mod încât există o distincție între aceasta și alte persoane fizice sau întreprinderi. Acest criteriu al „caracterului imediat” urmărește

să asigure că sunt înaintate Curții de Justiție sau Tribunalului doar cazurile în care efectele negative asupra situației juridice a reclamantului,

precum și natura acestor efecte sunt clar stabilite. Criteriul „interesului individual” vizează prevenirea acțiunilor în numele altor persoane.

Dacă recursul este fondat, Curtea de Justiție sau Tribunalul poate anula instrumentul în cauză cu efect retroactiv. În anumite cazuri, Curtea de

Justiție sau Tribunalul poate limita efectul nulității la perioada ulterioară pronunțării hotărârii. Totuși, pentru a garanta drepturile și interesele

reclamanților, declarația de nulitate poate fi scutită de orice astfel de restricție.

PLÂNGERI ÎMPOTRIVA OMISIUNII DE A ACȚIONA (ARTICOLUL 265 DIN TFUE)

Această formă de acțiune completează protecția juridică disponibilă împotriva Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei Europene și a Băncii

Centrale Europene.

Există o procedură preliminară, în cadrul căreia reclamantul trebuie să sesizeze instituția pentru ca aceasta să își îndeplinească sarcinile.

Obiectul unei acțiuni introduse de instituții este o obținerea unei declarații potrivit căreia organismul în cauză a încălcat tratatul prin omisiunea de

a adopta o decizie care îi era solicitată.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

90

În cazul cetățenilor și al întreprinderilor, obiectul acțiunii este obținerea unei declarații potrivit căreia instituția a încălcat tratatul prin faptul că a

omis să adreseze o decizie individuală reclamanților. Hotărârea se limitează la constatarea ilegalității omisiunii. Curtea de Justiție și Tribunalul nu

sunt competente să hotărască adoptarea unei decizii: partea împotriva căreia este pronunțată o hotărâre trebuie doar să adopte măsuri pentru a

respecta hotărârea (articolul 266 din TFUE).

ACȚIUNI ÎN DESPĂGUBIRE [ARTICOLUL 268 ȘI ARTICOLUL 340 ALINEATUL (2) DIN TFUE]

Acțiuni în despăgubire

cetățenii și întreprinderile – precum și statele membre –

care suferă prejudicii din cauza unei erori comise de funcționarii Uniunii Europene

au posibilitatea să înainteze acțiuni în despăgubire la Curtea de Justiție.

-Temeiul răspunderii UE nu este stabilit integral în tratate și este reglementat, în rest, de principiile generale comune legislațiilor statelor membre. Aceste

principii au fost detaliate de Curtea de Justiție, care a susținut că obligația de despăgubire intervine în următoarele condiții: 1. trebuie să existe o acțiune ilegală a unei instituții a Uniunii sau a unui membru al personalului acesteia, în exercitarea funcțiilor sale. O acțiune

ilegală apare în cazul încălcării grave a unui act juridic al Uniunii care conferă drepturi unui cetățean, unei întreprinderi sau unui stat membru

sau care a fost promulgat pentru protecția acestora. Legile recunoscute ca având caracter protectiv privesc, în special, drepturile fundamentale și

libertățile pieței interne sau principiul fundamental al proporționalității și al așteptărilor legitime. Încălcarea este suficient de gravă dacă instituția

în cauză și-a depășit în mod considerabil puterea discreționară. Curtea de Justiție tinde să își orienteze constatările în funcție de cât de limitată este

categoria persoanelor afectate și de dimensiunea prejudiciului suferit, care trebuie să depășească riscul comercial preconizat în mod rezonabil în

sectorul economic în cauză;

2. trebuie să existe un prejudiciu efectiv;

3. trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea instituției Uniunii și prejudiciul suferit;

4. nu este necesară demonstrarea intenției sau a neglijenței.

ACȚIUNI INTRODUSE DE PERSONALUL INSTITUȚIILOR (ARTICOLUL 270 DIN TFUE)

Litigiile care apar între UE și funcționarii săi sau membrii supraviețuitori ai familiei acestora care decurg din relațiile de muncă pot fi, de asemenea,

înaintate Curții de Justiție. Competența cu privire la aceste acțiuni aparține tribunalului specializat pentru funcția publică de pe lângă Tribunal.

LITIGII PRIVIND TITLURILE EUROPENE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ (ARTICOLELE 257 ȘI 262 DIN TFUE) Temeiul juridic pentru crearea Tribunalului European al Brevetelor a fost introdus de Tratatul de la Nisa. Acest Tribunal European al Brevetelor, care

urmează să fie înființat și va avea sediul la Curtea de Justiție, va avea jurisdicție cu privire la litigii privind viitorul sistem de brevete al Uniunii. În special,

acest tribunal va soluționa acțiunile legate de încălcarea sau validitatea brevetelor Uniunii. Introducerea unui sistem de brevete al Uniunii vizează să

permită reducerea costurilor și simplificarea protecției invențiilor din toate statele membre ale UE printr-o procedură unică. Acesta va elimina, astfel,

dezavantajele competitive suportate de inovatorii europeni și va stimula investițiile în cercetare și dezvoltare.

PROCEDURA DE RECURS [ARTICOLUL 256 ALINEATUL (2) DIN TFUE] Relațiile dintre Curtea de Justiție și Tribunal sunt concepute în așa fel încât hotărârile Tribunalului fac obiectul unui drept de recurs în fața Curții de

Justiție, limitat la aspectele de drept.

-Recursul se poate întemeia pe motive privind

lipsa de competență a Tribunalului,

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

91

nereguli de procedură care aduc atingere intereselor reclamantului, precum și

încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal.

-În cazul în care recursul este justificat și admisibil din punct de vedere procedural, hotărârea Tribunalului este revocată de Curtea de Justiție.

În cazul în care cauza poate fi judecată pe fond de către Curtea de Justiție, aceasta poate pronunța propria sa hotărâre.

În caz contrar, aceasta trebuie să trimită cauza înapoi la Tribunal, care trebuie să respecte evaluarea juridică a Curții de Justiție.

-Un sistem similar există în prezent între tribunalele specializate și Tribunal, care reexaminează deciziile tribunalelor specializate, acționând în calitate de

curte de apel. Hotărârea (de recurs a) Tribunalului poate fi, la rândul ei, reexaminată de Curtea de Justiție, deși doar în circumstanțe speciale.

PROTECȚIA JURIDICĂ PROVIZORIE (ARTICOLELE 278 ȘI 279 DIN TFUE) -Acțiunile intentate Curții de Justiție sau Tribunalului sau apelurile introduse împotriva hotărârilor acestora nu au efect suspensiv. Totuși, este posibil să

se solicite Curții de Justiție sau Tribunalului un ordin de suspendare a aplicării actului contestat (articolul 278 din TFUE) sau emiterea unei hotărâri

judecătorești provizorii (articolul 279 din TFUE).

-Temeinicia motivelor oricărei cereri privind măsuri intermediare este evaluată de instanțe pe baza următoarelor trei criterii:

1) perspectiva reușitei cu privire la aspectul de fond (fumus boni iuris): instanța evaluează aceste șanse în cadrul unei analize prealabile sumare a

argumentelor reclamantului;

2) urgența ordinului:

aceasta depinde de necesitatea ordinului solicitat de reclamant pentru a evita un prejudiciu grav și ireparabil;

criteriile aplicate sunt natura și gravitatea încălcării, precum și prejudiciul concret și definitiv asupra proprietății reclamantului sau a altor

bunuri care beneficiază de protecție juridică;

pentru ca o pierdere financiară să fie considerată gravă și ireparabilă, aceasta trebuie în mod obligatoriu să nu poată fi recuperată, chiar

dacă reclamantul obține câștig de cauză în acțiunea principală;

3) echilibrarea intereselor: efectele adverse pe care le poate suferi reclamantul în cazul în care îi este refuzată cererea privind un ordin provizoriu sunt

comparate cu interesul UE în punerea în aplicare imediată a ordinului și cu efectele negative asupra părților terțe în cazul emiterii ordinului

intermediar.

HOTĂRÂRILE PRELIMINARE (ARTICOLUL 267 DIN TFUE) Hotărârile preliminare

este procedura prin care instanțele naționale pot solicita Curții de Justiție orientări cu privire la dreptul Uniunii. În cazul în care o instanță

națională trebuie să aplice dispoziții ale dreptului Uniunii într-o cauză adusă înaintea sa, aceasta poate suspenda procedura și solicita Curții de

Justiție clarificări cu privire la validitatea instrumentului Uniunii și/sau la interpretarea instrumentelor și a tratatelor. Curtea de Justiție răspunde

printr-o hotărâre și nu, de exemplu, printr-un aviz consultativ; aceasta subliniază caracterul obligatoriu al hotărârii sale.

nu este o procedură contencioasă, ci reprezintă doar o etapă dintr-o procedură inițiată și încheiată în fața unei instanțe naționale.

Obiectivul acestei proceduri este garantarea interpretării uniforme a dreptului Uniunii și, prin urmare, a unității ordinii juridice a UE.

Pe lângă această ultimă funcție, procedura este importantă și în ceea ce privește protecția drepturilor individuale. Pentru ca instanțele naționale să

poată asigura conformitatea legislației naționale cu cea a UE și, în cazul unei incompatibilități, să poată aplica legislația Uniunii – care primează

și este direct aplicabilă – conținutul și sfera de aplicare a dispozițiilor Uniunii sunt clar definite. În general, doar o hotărâre preliminară a Curții de

Justiție poate garanta această claritate, ceea ce înseamnă că procedura pentru o asemenea hotărâre oferă cetățenilor Uniunii o posibilitate de a

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

92

contesta acțiunile propriului stat membru atunci când acestea sunt contrare legislației Uniunii și de a obține aplicarea acestei legislații în fața

instanțelor naționale.

Această dublă funcție(garantarea interpretării uniforme a dreptului Uniunii; protecția drepturilor individuale) a procedurii preliminare

compensează, într-o anumită măsură, posibilitățile restrânse pe care le are o persoană în sensul inițierii unei acțiuni în fața Curții de Justiție și

este, astfel, vitală pentru protecția juridică a persoanelor. Totuși, succesul acestei proceduri depinde în cele din urmă de cât de „dispuși” sunt

judecătorii și instanțele naționale să înainteze cauza unei autorități superioare.

Obiectul:

Curtea de Justiție se pronunță cu privire la interpretarea instrumentelor de drept ale Uniunii și examinează validitatea acțiunilor cu implicații juridice ale instituțiilor Uniunii.

Dispozițiile de drept național nu fac obiectul unei hotărâri preliminare. În cadrul acestei proceduri, Curtea de Justiție nu are competența de a

interpreta dreptul național, nici de a se pronunța cu privire la conformitatea acestuia cu dreptul Uniunii. Acest aspect este adeseori neglijat în

solicitările adresate Curții de Justiție, la care se face deseori apel pentru a se pronunța asupra compatibilității dintre dispozițiile naționale și dreptul

Uniunii sau asupra aplicabilității unei dispoziții specifice a dreptului Uniunii în cadrul unei proceduri înaintea unei instanțe naționale. Deși aceste

solicitări sunt inadmisibile din punct de vedere procedural, Curtea de Justiție nu le retrimite pur și simplu instanței naționale, ci reinterpretează

chestiunea care îi este înaintată ca cerere formulată de instanța națională privind criteriile fundamentale sau esențiale pentru interpretarea

dispozițiilor juridice în cauză ale Uniunii, permițând, astfel, instanței naționale să efectueze o evaluare proprie a conformității legislației naționale

cu legislația Uniunii. Procedura adoptată de Curtea de Justiție constă în extragerea din documentația furnizată – în special din motivarea înaintării

către Curtea de Justiție – a acelor elemente de drept al Uniunii care trebuie să fie interpretate în cadrul litigiului subiacent.

Dreptul de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare: procedura este disponibilă tuturor „instanțelor din statele membre”.

Această expresie trebuie înțeleasă în sensul dreptului Uniunii, iar accentul nu cade pe denumire, ci pe funcția și poziția ocupată de un organ judiciar în

cadrul sistemelor de protecție juridică din statele membre. Pe această bază, prin „instanțe” trebuie să se înțeleagă toate instituțiile independente (respectiv,

care nu sunt subordonate) având competențe de soluționare a litigiilor într-un stat constituțional, cu toate garanțiile prevăzute de lege.

Conform acestei definiții, curțile constituționale din statele membre, precum și autoritățile de soluționare a litigiilor care nu țin de sistemul judiciar

de stat – cu excepția instanțelor de arbitraj private – sunt, de asemenea, autorizate să înainteze cauzele.

Decizia instanței naționale de deferire a unei cauze va depinde de relevanța aspectului de drept al Uniunii pentru soluționarea litigiului, relevanță

pe care o evaluează instanța națională.

Părțile pot solicita, dar nu pot impune deferirea unei cauze. Curtea de Justiție examinează relevanța aspectului în cauză pentru decizia finală doar

pentru a se asigura de admisibilitatea acestuia (și anume, dacă privește interpretarea tratatelor Uniunii sau validitatea juridică a unei acțiuni a

instituției Uniunii) sau de existența unui veritabil litigiu juridic (și anume, dacă punctele asupra cărora trebuie să se pronunțe Curtea de Justiție

într-o procedură preliminară sunt doar ipotetice sau țin de un aspect de drept care a fost deja stabilit).

Curtea de Justiție refuză doar în mod excepțional să examineze o cerere din aceste motive, întrucât, dată fiind importanța deosebită a cooperării

dintre autoritățile judiciare, Curtea de Justiție dă dovadă de moderație în aplicarea acestor criterii. Totuși, jurisprudența recentă a Curții arată că

aceasta a devenit mai strictă cu privire la eligibilitatea acestui tip de cerere, aplicând extrem de fidel cerința deja menționată, conform căreia cere-

rea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie să conțină o explicație suficient de clară și detaliată a situației de fapt și a cadrului juridic al

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

93

procedurii inițiale. Dacă aceste informații lipsesc, Curtea se declară incapabilă de a da o interpretare adecvată legislației Uniunii și respinge

cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, declarând-o inadmisibilă.

Obligația de a solicita pronunțarea unei hotărâri preliminare:

instanță națională sau un tribunal a cărui hotărâre nu poate fi contestată în dreptul intern este obligat să solicite pronun țarea unei hotărâri

preliminare. Conceptul de drept la o cale de atac cuprinde toate formele de reparație juridică prin care hotărârea unei instanțe poate fi examinată

în fapt și în drept (contestare) sau doar în drept (recurs cu privire la motivele de drept). Totuși, conceptul nu include căile de atac ordinare, care au

efecte limitate și specifice (de exemplu, proceduri noi, plângere constituțională).

O instanță căreia i se solicită să introducă o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu se poate sustrage acestei obligații decât dacă

cererea nu este importantă pentru soluționarea litigiului sau dacă a făcut deja obiectul unei hotărâri a Curții de Justiție sau dacă nu poate exista

nicio îndoială justificată cu privire la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii.

În schimb, atunci când validitatea unui instrument al Uniunii este pusă la îndoială, obligația este necondiționată. Curtea de Justiție a stabilit în

mod clar că este singura competentă să respingă dispozițiile ilegale ale dreptului Uniunii.

În consecință, instanțele naționale trebuie să aplice și să respecte dispozițiile Uniunii până în momentul în care Curtea de Justiție declară

invaliditatea acestora. Există o prevedere specială, care se aplică instanțelor în cadrul procedurilor de acordare a protecției juridice provizorii.

Conform jurisprudenței recente a Curții de Justiție, aceste instanțe pot, în anumite condiții, suspenda punerea în aplicare a unui act administrativ

național care decurge dintr-un regulament al Uniunii sau pot emite hotărâri provizorii cu privire la raporturile juridice fără a ține seama de o

dispoziție de drept al Uniunii.

Orice încălcare a obligației de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare constituie o încălcare a tratatelor Uniunii, care poate

atrage inițierea unei proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii. Consecințele unei asemenea acțiuni rămân totuși extrem de limitate în practică,

întrucât guvernul statului membru în cauză nu poate aplica un eventual ordin al Curții de Justiție, deoarece independența justiției și principiul separării

puterilor înseamnă că instanțele naționale nu i se subordonează. În prezent, odată cu recunoașterea principiului răspunderii statelor membre în temeiul

dreptului Uniunii în cazul încălcării acestuia (a se vedea în cele ce urmează), posibilitatea ca persoanele să introducă o acțiune în despăgubire pentru pre-

judiciile pe care le-ar suporta în urma nerespectării de către statul membru a obligației acestuia de a introduce o cerere de pronunțare a unei hotărâri

preliminare oferă șanse mai mari de reușită.

Efectul hotărârii preliminare: hotărârea preliminară, care ia forma unei hotărâri a instanței, este direct obligatorie pentru instanța care înaintează

cererea și pentru celelalte instanțe înaintea cărora este adus litigiul. În plus, în practică, aceasta are valoare de precedent pentru proceduri similare.

RĂSPUNDEREA STATELOR MEMBRE ÎNURMA ÎNCĂLCĂRII DREPTULUI UNIUNII

Principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciile suferite de persoane ca urmare a încălcării dreptului Uniunii care poate fi atribuită statului

respectiv a fost recunoscut de Curtea de Justiție în hotărârea acesteia din 5 martie 1996 în cauzele conexate C-46/93 Brasserie du pêcheur și C-48/93

Factortame. Această hotărâre a creat un precedent în egală măsură cu hotărârile anterioare ale Curții de Justiție privind supremația dreptului Uniunii,

aplicabilitatea directă a dispozițiilor dreptului Uniunii și recunoașterea drepturilor fundamentale proprii Uniunii. Chiar Curtea de Justiție face referire la

această hotărâre ca fiind „corolarul necesar al efectului direct al dispozițiilor comunitare, a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat” și

sporește considerabil posibilitatea unei persoane de a obliga autoritățile naționale (legislative, executive și judiciare) să respecte și să pună în aplicare

dreptul Uniunii. Curtea de Justiție a dezvoltat astfel hotărârile deja pronunțate în cauzele Francovich și Bonifaci. În timp ce hotărârile anterioare limitau

răspunderea statelor membre la cazurile în care persoanele sufereau prejudicii din cauza transpunerii tardive a unei directive care le conferea drepturi

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

94

personale, însă care nu îi viza în mod direct, hotărârea cea mai recentă a stabilit principiul răspunderii generale, care include toate încălcările dreptului

Uniunii imputabile statului membru.

RĂSPUNDEREA STATELOR MEMBRE PENTRU ACTELE JURIDICE SAU OMISIUNEA DE A ACȚIONA Este definită prin trei criterii (care sunt, în mare măsură, similare celor care se aplică Uniunii într-o situație similară.):

(1) Obiectivul dispoziției Uniunii care a fost încălcată trebuie să fie de a acorda drepturi persoanelor.

(2) Încălcarea trebuie să fie suficient de gravă, adică un stat membru trebuie să fi depășit în mod considerabil limitele competențelor sale discreționare.

Asupra acestui aspect trebuie să decidă instanțele naționale, singurele care au responsabilitatea de a stabili faptele și de a evalua gravitatea cazurilor de

încălcare a dreptului Uniunii. Hotărârea Curții de Justiție oferă totuși instanțelor naționale o serie de orientări fundamentale: „Factorii pe care instanța

competentă îi poate lua în considerare includ claritatea și exactitatea normei încălcate, marja de apreciere de care autorită țile naționale sau comunitare dispun în

temeiul normei încălcate, caracterul intenționat sau involuntar al încălcării și al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept,

posibilitatea ca poziția adoptată de către o instituție comunitară să fi contribuit la omisiune, adoptarea sau menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale

contrare dreptului comunitar. În orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este în mod clar suficient de gravă dacă a cont inuat în pofida pronunțării unei hotărâri

prin care se constată că încălcarea respectivă a fost comisă sau a unei hotărâri preliminare sau a jurisprudenței consacrate a Curții în materia respectivă din care reiese

că acțiunea în cauză constituie o încălcare”.

(3) Trebuie să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea obligației statului membru și prejudiciul suferit de partea vătămată. Nu este necesar

să se demonstreze o eroare (cu intenție sau din neglijență) pe lângă stabilirea existenței unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii.

RĂSPUNDEREA ÎN URMA ÎNCĂLCĂRII DREPTULUI UNIUNII DE CĂTRE INSTANȚE JURIDICE

Curtea de Justiție precizează clar că principiile de stabilire a răspunderii se aplică și ultimei dintre cele trei puteri centrale, puterea judiciară. În prezent,

hotărârile acesteia nu fac obiectul reexaminării exclusiv în etapele succesive ale recursului; dacă au fost pronunțate fără a se ține seama de dreptul Uni-

unii sau în încălcarea acestuia, hotărârile pot face obiectul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața instanțelor competente ale statelor membre.

În cursul stabilirii faptelor în cazul în care o hotărâre încalcă dreptul Uniunii , trebuie să se reexamineze și aspectele de fond legate de dreptul Uniunii, fără

ca instanța competentă să poată invoca efectele obligatorii ale hotărârii pronunțate de instanța specializată căreia îi este deferită cauza. Încă o dată,

instanța la care instanțele naționale competente trebuie să recurgă pentru orice aspecte de interpretare și/sau de validitate a dispozițiilor dreptului Uniunii

sau de compatibilitate între reglementările naționale în materie de răspundere și dreptul Uniunii este Curtea de Justiție, care poate fi sesizată în cadrul

unei proceduri preliminare (articolul 267 din TFUE).

Cu toate acestea, răspunderea pentru încălcarea dreptului Uniunii printr-o hotărâre va rămâne o excepție. Având în vedere condițiile stricte, răspunderea

poate fi avută în vedere doar dacă o instanță încalcă în mod deliberat dreptul Uniunii în vigoare sau, precum în cauza Köbler, o curte care judecă în ultimă

instanță conferă, în încălcarea dreptului Uniunii, forță juridică unei hotărâri defavorabile unei persoane fără a fi solicitat în prealabil Curții de Justiție să

clarifice situația cu privire la dreptul Uniunii în mod relevant pentru hotărâre. În acest ultim caz, este esențial pentru protecția drepturilor cetățenilor

europeni care invocă dreptul Uniunii ca prejudiciul cauzat acestora printr-o hotărâre pronunțată de o curte în ultimă instanță să fie reparat.

DREPTUL UNIUNII RAPORTAT LA ANSAMBLUL ORDINII JURIDICE

Locul pe care îl ocupă dreptul Uniunii în ansamblul ordinii juridice nu este ușor de stabilit, iar frontierele dintre acesta și alte sisteme juridice sunt greu de

delimitat. Două posibile abordări în ceea ce privește clasificarea trebuie respinse încă de la început: 1) dreptul Uniunii nu trebuie conceput doar ca o

simplă colecție de acorduri internaționale și 2) dreptul Uniunii nu trebuie privit ca o parte a sistemelor juridice naționale sau ca o anexă la acestea.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

95

AUTONOMIA ORDINII JURIDICE A UE

Prin instituirea Uniunii, statele membre și-au limitat puterile lor legislative suverane și au creat un corp autonom de legi, care trebuie respectat atât

de statele membre, cât și de cetățeni și instanțele judecătorești.

Cauză cunoscută soluționată de Curtea de Justiție - Costa/ENEL, din 1964, în care dl Costa a introdus o acțiune împotriva naționalizării producției

și distribuției de energie electrică din Italia și a transferului ulterior al activității fostelor întreprinderi de electricitate către ENEL, noua companie publică.

Autonomia ordinii juridice a UE are o semnificație fundamentală pentru natura UE, deoarece aceasta

constituie singura garanție că forța dreptului Uniunii nu va fi diminuată prin interacțiunea cu dreptul național și că

dreptului Uniunii va fi aplicat în mod uniform pe întreg teritoriul Uniunii.

anumite drepturi specifice sunt garantate de dreptul Uniunii și, în absența acestuia, ar fi puse în pericol, deoarece fiecare stat membru, interpretând

în mod diferit dispozițiile, ar putea decide în mod individual asupra substanței libertăților pe care dreptul Uniunii ar trebui să le garanteze. Un

exemplu ar putea fi conceptul de „lucrător”, pe care se bazează dreptul la libera circulație. Conceptul de „lucrător” specific Uniunii poate fi diferit

de cel cunoscut și aplicat în sistemele juridice ale statelor membre. În plus, actele Uniunii sunt evaluate exclusiv în raport cu dreptul Uniunii și nu

cu dreptul național sau constituțional.

Cu toate că dreptul Uniunii constituie un sistem juridic autonom față de sistemele juridice ale statelor membre, nu trebuie să se considere că

ordinea juridică a UE și sistemele juridice ale statelor membre se suprapun. Faptul că aceste sisteme se aplică acelorași persoane, care astfel devin,

în același timp, cetățeni ai unui stat național și cetățeni ai UE, contrazice o astfel de delimitare rigidă. În al doilea rând, o asemenea abordare nu ia

în considerare faptul că dreptul Uniunii nu poate fi operațional decât dacă este încorporat în sistemele juridice ale statelor membre.

În realitate, ordinea juridică a UE și sistemele juridice naționale se împletesc și sunt interdependente.

INTERACȚIUNEA DINTRE DREPTUL UNIUNII ȘI DREPTUL NAȚIONAL - cele două sisteme se completează reciproc

Articolul 4 al. (3) din TUE: „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor

care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau

care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar

putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”

Acest principiu general al cooperării loiale a fost consacrat ca rezultat al conștientizării faptului că ordinea juridică a UE nu este în mod individual

în măsură să realizeze obiectivele urmărite prin instituirea UE. Spre deosebire de o ordine juridică națională, ordinea juridică a UE nu este un sistem

independent, ci se bazează pe sprijinul sistemelor naționale pentru a putea fi aplicat. Prin urmare, toate puterile unui stat (legislativă, executivă și

judiciară) trebuie să recunoască faptul că

ordinea juridică a UE nu este un sistem „străin” și că

statele membre și instituțiile Uniunii au stabilit legături indisolubile între ele, în scopul realizării obiectivelor comune.

UE nu este exclusiv o comunitate de interese; este o comunitate bazată pe solidaritate. În consecință, autoritățile naționale nu trebuie doar să

respecte tratatele Uniunii și legislația secundară, ci trebuie și să le pună în aplicare și să le ducă la îndeplinire.

Interacțiunea dintre cele două sisteme (întrepătrundere şi completare reciprocă).

-Mecanismul directivei, prezentat deja în secțiunea privind legislația.

Tot ceea ce directiva în sine stabilește în termeni obligatorii este rezultatul care trebuie obținut de statele membre;

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

96

responsabilitatea deciziei pt modalitatea și mijloacele prin care rezultatul este efectiv atins aparține autorităților naționale, prin dreptul național.

-În domeniul judiciar, cele două sisteme sunt interconectate prin procedura hotărârii preliminare, prevăzută la articolul 267 din TFUE. Conform acestei

proceduri, instanțele naționale pot sau uneori trebuie să adreseze Curții de Justiție întrebări preliminare cu privire la inerpretarea sau la valabilitatea

dreptului Uniunii, hotărârile acesteia putând fi esențiale pentru soluționarea litigiului cu care instanțele respective sunt sesizate. Procedura de pronunțare

a unei hotărâri preliminare demonstrează, în primul rând, că instanțele statelor membre trebuie să respecte și să aplice dreptul Uniunii și, în al doilea

rând, că interpretarea dreptului Uniunii și declarațiile cu privire la valabilitatea acestuia rămân în competența exclusivă a Curții de Justiție.

-Interdependența dintre ordinea juridică a Uniunii și sistemele juridice naționale este ilustrată, de asemenea, atunci când este necesară completarea unor

lacune ale ordinii juridice a UE. Astfel, dreptul Uniunii poate, de exemplu, să apeleze la dispozițiile existente în legislațiile statelor membre pentru

completarea propriilor norme. Acest principiu se aplică tuturor obligațiilor stabilite de dreptul Uniunii, mai puțin atunci când acesta a instituit norme

proprii de punere în aplicare. În toate aceste cazuri, autoritățile naționale aplică dreptul Uniunii potrivit dispozițiilor dreptului național. În mod firesc,

acest principiu nu se aplică decât în condițiile aplicării uniforme a dreptului Uniunii, deoarece ar fi inacceptabil ca cetățenii și operatorii economici să fie

tratați după criterii diferite, prin urmare într-o manieră inechitabilă.

CONFLICTUL DINTRE DREPTUL UNIUNII ȘI DREPTUL NAȚIONAL

apare când o dispoziție a dreptului Uniunii conferă drepturi și impune obligații în mod direct cetățenilor UE, iar conținutul acesteia contrazice o normă de

drept național. Această problemă aparent simplă ridică două întrebări fundamentale privind organizarea UE, ale căror răspunsuri urmau să devină testul

esențial pentru existența ordinii juridice a UE, și anume aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii și supremația dreptului Uniunii asupra dreptului

național pe care îl contrazice.

APLICABILITATEA DIRECTĂ A DREPTULUI UNIUNII ÎN DREPTUL NAȚIONAL

-Dreptul Uniunii conferă drepturi și impune obligații în mod direct nu numai instituțiilor Uniunii și statelor membre, ci și cetățenilor Uniunii Europene.

-Aceasta îmbunătățește poziția cetățeanului, transformând libertățile pieței comune în drepturi care pot fi invocate înaintea unei instanțe naționale.

-Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii constituie, așadar, unul dintre pilonii care stau la baza ordinii juridice a UE

-Curtea de Justiție a impus aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii, în pofida rezistenței inițiale a anumitor state membre, garantând astfel existența

ordinii juridice a UE. Jurisprudența curții cu privire la acest aspect a început cu o cauză deja menționată, respectiv cea a întreprinderii olandeze de trans-

port Van Gend & Loos. Întreprinderea a introdus o acțiune înaintea unei instanțe olandeze împotriva autorităților vamale din Țările de Jos, care

percepuseră taxe vamale majorate pentru un produs chimic importat din Republica Federală Germania. La analiza finală, soluția litigiului o constituia

răspunsul la întrebarea dacă o persoană fizică poate invoca articolul 12 din Tratatul CEE, care interzice în mod expres introducerea de noi taxe vamale de

către statele membre și majorarea celor existente în cadrul pieței comune. În pofida recomandărilor primite din partea unui număr mare de guverne și din

partea avocatului său general, Curtea de Justiție a hotărât că, având în vedere natura și obiectivul Uniunii, dispozițiile dreptului Uniunii sunt în toate

cazurile direct aplicabile. În motivarea acestei hotărâri, Curtea a declarat că:„Comunitatea constituie o nouă ordine juridică [...] căreia i se supun nu doar

statele membre, ci și resortisanții acestora. Independent de legislația statelor membre, dreptul comunitar nu impune doar obligații persoanelor, ci le

conferă și drepturi. Aceste drepturi nu sunt doar cele garantate în mod expres de tratat, ci decurg și din obligațiile pe care tratatul le impune în mod clar

atât cetățenilor, cât și statelor membre și instituțiilor Comunității.”

Această declarație în sine nu clarifică însă lucrurile în totalitate, deoarece persistă întrebarea cu privire la care dispoziții ale dreptului Uniunii sunt

direct aplicabile. În primul rând, Curtea a analizat această întrebare în raport cu legislația primară a Uniunii și a declarat că persoanele pot face în mod

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

97

direct obiectul tuturor dispozițiilor tratatelor Uniunii care: (1) sunt formulate fără rezerve; (2) sunt complete în sine și independente din punct de vedere

juridic și, prin urmare, (3) nu necesită alte măsuri din partea statelor membre sau a instituțiilor Uniunii pentru a fi aplicate și a-și produce efectele.

Curtea de Justiție a hotărât că fostul articol 12 din Tratatul CEE îndeplinește aceste criterii și că întreprinderea Van Gend & Loos își poate

întemeia drepturile pe acest articol, drepturi pe care instanța olandeză era obligată să le garanteze. În consecință, instanța olandeză a declarat ilegale

taxele vamale percepute în încălcarea tratatului. Ulterior, Curtea de Justiție a continuat aplicarea acestei argumentații în cazul altor dispoziții ale

Tratatului CEE, care pentru cetățenii UE sunt mult mai importante decât articolul 12. În acest sens, trebuie subliniată importanța hotărârilor având ca

obiect aplicabilitatea directă a dispozițiilor privind libera circulație (articolul 45 din TFUE), libertatea de stabilire (articolul 49 din TFUE) și libera

prestare a serviciilor (articolul 56 din TFUE).

În ceea ce privește dispozițiile care garantează libera circulație,

-Curtea de Justiție s-a pronunțat în cauza Van Duyn în favoarea aplicabilității lor directe. Situația de fapt a fost următoarea: în luna mai 1973, drei Van

Duyn, resortisant olandez, i-a fost refuzată autorizația de intrare în Regatul Unit pentru a se angaja ca secretară la Church of Scientology, o organizație pe

care Ministerul de Interne al Regatului Unit o considera „pericol social”. Invocând reglementările comunitare privind libera ci rculație a lucrătorilor, dra

Van Duyn a introdus o acțiune la High Court (Înalta Curte), pentru a obține o hotărâre care să îi recunoască dreptul de ședere în Regatul Unit în scopul

desfășurării unei activități salariate și care să îi permită intrarea în această țară. La cererea adresată de High Court de pronunțare a unei hotărâri

preliminare Curtea de Justiție a răspuns că articolul 48 din Tratatul CEE (articolul 45 din TFUE) este aplicabil direct și deci conferă cetățenilor drepturi

pe care instanțele statelor membre sunt obligate să le apere.

-Curtea de Justiție a fost sesizată de către Conseil d’État (Consiliul de Stat) al Belgiei, în vederea pronunțării unei hotărâri privind aplicabilitatea directă a

dispozițiilor care garantează libertatea de stabilire. Conseil d’État trebuia să decidă în privința unei acțiuni introduse de un avocat olandez, J. Reyners,

care solicita executarea drepturilor sale care îi reveneau în temeiul art. 52 din Tratatul CEE (art. 49 din TFUE). Dl Reyners s-a văzut nevoit să inițieze

acțiunea după ce i-a fost refuzată exercitarea profesiei de avocat în Belgia pe motiv de naționalitate, în pofida faptului că susținuse cu succes examenele

necesare din Belgia. În hotărârea din 21 iulie 1974, Curtea de Justiție a declarat că tratamentul inegal între resortisanții naționali și străini în ceea ce

privește libertatea de stabilire nu poate fi acceptat, dat fiind faptul că articolul 52 din Tratatul CEE este direct aplicabil încă de la încheierea perioadei de

tranziție și conferă cetățenilor Uniunii dreptul de acces la activități independente și de exercitare a acestora într-un alt stat membru, având aceleași

drepturi ca resortisanții statului respectiv. În urma acestei hotărâri, dl Reyners a fost admis în baroul avocaților din Belgia.

-Curtea de Justiție a avut ocazia, în cauza Van Binsbergen, de a stabili în mod specific aplicabilitatea directă a dispozițiilor privind libera prestare a servi-

ciilor. Această procedură a implicat, între altele, problema compatibilității cu normele Uniunii privind libera prestare a serviciilor a unei prevederi din

legislația olandeză, conform căreia numai persoanele domiciliate în Țările de Jos puteau acționa ca reprezentanți în fața unei instanțe. Curtea a stabilit că

dispoziția respectivă nu este compatibilă cu dreptul Uniunii, deoarece orice restricție la care sunt supuși cetățenii Uniunii pe motiv de naționalitate sau loc

de reședință încalcă prevederile articolului 59 din Tratatul CEE (articolul 56 din TFUE), devenind astfel nulă și neavenită.

De asemenea, deosebit de importantă din punct de vedere practic este recunoașterea aplicabilității directe a dispozițiilor privind libera circulație a

mărfurilor (articolul 41 din TFUE), principiul remunerării egale a femeilor și bărbaților (articolul 157 din TFUE), interzicerea generală a oricărei

discriminări (articolul 25 din TFUE) și libera concurență (articolul 101 din TFUE).

În ceea ce privește legislația secundară, aplicabilitatea directă este pusă în discuție doar pentru directivele și deciziile adresate statelor membre , dat

fiind faptul că regulamentele și deciziile care privesc persoanele fizice au aplicabilitate directă în virtutea tratatelor Uniunii [articolul 288 alineatele (2) și

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

98

(4) din TFUE]. Începând cu anul 1970, Curtea de Justiție și-a extins principiile privind aplicabilitatea directă la dispozițiile directivelor și deciziilor

adresate statelor membre.

SUPREMAȚIA DREPTULUI UNIUNII ÎN RAPORT CU DREPTUL NAȚIONAL

-Aplicabilitatea directă a unei dispoziții a dreptului Uniunii conduce la o a doua întrebare, la fel de importantă: ce se întâmplă atunci când o dispoziție a

dreptului Uniunii instituie drepturi și obligații ale cetățenilor UE, intrând în contradicție cu o dispoziție a legislației naționale?

-O astfel de contradicție între dreptul Uniunii și dreptul național poate fi soluționată numai dacă se renunță la unele prevederi în favoarea celorlalte.

Legislația Uniunii nu conține nicio dispoziție explicită cu privire la contradicţia dintre dispoziţiile legislaţiei UE şi a celei naţionale .

Niciunul dintre tratatele Uniunii nu conține o prevedere prin care se stabilește că dreptul UE prevalează sau se subordonează dreptului național.

Totuși, contradicțiile dintre dreptul Uniunii și dreptul național nu pot fi soluționate decât prin recunoașterea supremației primului în raport cu cel

de al doilea, dreptul Uniunii substituindu-se, așadar, tuturor dispozițiilor de drept național care deviază de la normele europene.

În definitiv, dacă dreptul Uniunii ar fi subordonat dreptului național, ordinea juridică a UE și-ar pierde sensul. Normele Uniunii ar putea fi

anulate de orice dispoziție din dreptul național. Ar fi exclusă aplicarea uniformă și egală a dreptului Uniunii în toate statele membre, iar UE nu și-

ar mai putea îndeplini misiunile încredințate de către acestea. Funcționarea Uniunii ar fi compromisă, iar construirea unei Europe unite, în care s-

au pus atâtea speranțe, nu s-ar mai putea realiza.

În relația dintre dreptul internațional și dreptul național, această problemă nu există.

dreptul internațional trebuie să fie integrat/transpus în legislația internă a unei țări pentru a deveni parte integrantă a ordinii juridice a acesteia,

problema supremației se soluționează exclusiv pe baza dreptului național. În funcție de ordinea precedenței, atribuită de un sistem juridic național

dreptului internațional, acesta din urmă poate:

prevala asupra dreptului constituțional,

poate fi situat între dreptul constituțional și dreptul comun sau la același nivel cu dreptul comun.

Relația dintre dreptul internațional integrat sau transpus și dreptul național este stabilită prin aplicarea regulii conform căreia dispozițiile

legale cele mai recente prevalează asupra dispozițiilor anterioare („lex posterior derogat legi priori”).

Aceste norme naționale privind conflictul dintre legi nu sunt însă aplicabile în relația dintre dreptul Uniunii și dreptul național, deoarece dreptul

Uniunii nu face parte integrantă din legislațiile naționale.

Orice contradicție între dreptul Uniunii și dreptul național poate fi soluționată exclusiv pe baza legislației UE.

Încă o dată, Curtea de Justiție a fost cea care, ținând seama de aceste implicații, a recunoscut, în pofida opoziției mai multor state membre,

principiul supremației dreptului Uniunii, care este esențial pentru existența ordinii juridice a UE.

Astfel, după aplicabilitatea directă, Curtea de Justiție a ridicat al doilea pilon al ordinii juridice a UE, care îi asigură acesteia o soliditate definitivă.

În cauza Costa/ENEL, Curtea de Justiție a formulat două observații importante cu privire la relația dintre dreptul Uniunii și dreptul național:

statele membre au transferat definitiv drepturi suverane către o comunitate creată de acestea, iar măsurile ulterioare unilaterale ar fi incompatibile

cu conceptul de drept al UE;

unul dintre principiile tratatului este acela că niciun stat membru nu poate aduce atingere caracterului specific dreptului Uniunii de sistem uniform

și general aplicabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Curtea de Justiție nu a pus în discuție naționalizarea industriei energetice din Italia, ci a stabilit

în mod direct supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național.

Dreptul UE are prioritate înaintea oricărei dispoziții contrare din legislația statelor membre și are un efect restrictiv asupra legilor adoptate ulterior.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

99

Consecința juridică: în cazul unei contradicții între legi, dreptul național care încalcă dreptul Uniunii încetează să mai fie aplicabil și nicio dispoziție

legislativă națională nu poate fi introdusă dacă nu este compatibilă cu dreptul Uniunii.

Curtea de Justiție a confirmat principiul supremației și în relația dintre dreptul Uniunii și dreptul constituțional național. După o inițială ezitare,

instanțele naționale au acceptat, de principiu, interpretarea Curții de Justiție. În Țările de Jos, unde Constituția recunoaște supremația dreptului Uniunii

asupra dreptului național (articolele 65-67), nu mai pot apărea dificultăți în ceea ce privește acceptarea acestui principiu. În celelalte state membre,

principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național a fost, de asemenea, recunoscut de instanțele naționale. În schimb, curțile

constituționale din Germania și Italia au refuzat inițial să accepte supremația dreptului Uniunii asupra dreptului constituțional național, în special în ceea

ce privește garantarea drepturilor fundamentale. Aceste state și-au retras obiecțiunile abia după ce legislația UE privind protecția drepturilor

fundamentale a atins un nivel care corespunde, în esență, celui din constituțiile lor naționale. Cu toate acestea, Curtea Constituțională Federală a

Germaniei își menține rezervele cu privire la integrarea suplimentară, astfel cum a declarat în mod explicit în hotărârile sale privind Tratatul de la

Maastricht și, mai recent, Tratatul de la Lisabona.

INTERPRETAREA DREPTULUI NAȚIONAL ÎN CONFORMITATE CU DREPTUL UNIUNII Interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii

Pentru a evita conflictele dintre dreptul Uniunii și dreptul național,

trebuie soluționate prin aplicarea principiului supremației, de toate instituțiile de stat care pun în aplicare și care elaborează norme juridice

Curtea de Justiție

considera necesar să asigure compatibilitatea legilor naționale cu o directivă doar la cererea instanțelor naționale și

doar în 1984 a stabilit, în cauza Von Colson și Kamann, obligația interpretării conforme cu directivele. În această cauză, Curtea s-a

pronunțat asupra cuantumului unei compensații pentru discriminarea femeilor în privința accesului la un loc de muncă. În timp ce

dispozițiile legislative germane relevante prevedeau acordarea de compensații numai pentru „Vertrauensschaden” (prejudiciu de încredere,

în cazul unei așteptări legitime), Directiva 76/207/CEE stabilește că dreptul național trebuie să prevadă sancțiuni efective pentru a garanta

șanse egale în ceea ce privește accesul la un loc de muncă. Totuși, întrucât sancțiunile relevante nu au fost stabilite în mai mare detaliu,

directiva nu putea fi considerată direct aplicabilă cu privire la acest aspect, existând riscul pronunțării de către Curtea de Justiție a unei

hotărâri potrivit căreia, deși legea națională nu respectă dreptul Uniunii, instanțele nu dispun de nici un temei pentru a nu lua în

considerare legea națională. Prin urmare, Curtea de Justiție a decis că instanțele naționale sunt obligate să interpreteze și să aplice

legislația națională în așa fel încât discriminarea pe criterii de sex să fie sancționată efectiv. O compensație pur simbolică nu ar îndeplini

cerința aplicării eficiente a directivei.

Temeiul juridic al interpretării legislației naționale în conformitate cu dreptul Uniunii

este pentru Curtea de Justiție principiul general al cooperării loiale [articolul 4 alineatul (3) din TUE].

Potrivit acestui articol, statele membre trebuie să adopte măsurile adecvate, generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care

decurg din Tratatul UE sau care rezultă din actele juridice adoptate de instituțiile Uniunii.

Prin urmare, autoritățile naționale sunt, de asemenea, obligate să asigure orientarea aplicării și interpretării legislației naționale, căreia i se

suprapun dispozițiile Uniunii, în conformitate cu textul și finalitatea dreptului Uniunii (obligația de cooperare loială).

Pentru instanțele naționale, acest lucru reflectă rolul lor de instanțe europene, în sensul de garant al aplicării corecte și al respectării dreptului UE.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

100

O formă specifică de interpretare a dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii este aceea a interpretării conforme cu directivele.

Potrivit acestui principiu, statele membre sunt obligate să transpună directivele. Practicienii din domeniul dreptului și instanțele trebuie să

contribuie la respectarea acestei obligații de către statele lor membre ale UE, aplicând principiul interpretării conforme cu directivele.

Interpretarea dreptului național în conformitate cu directivele asigură respectarea directivelor la nivelul la care este aplicată legea, precum

și uniformitatea interpretării și aplicării legislației naționale de transpunere în toate statele membre. Astfel, poate fi evitată diferențierea la

nivel național a aspectelor care au fost armonizate la nivelul Uniunii prin intermediul directivei.

Interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii își află limitele în textul explicit al legislației naționale care nu lasă loc de interpre-

tări; cu toate că dreptul Uniunii prevede obligația de interpretare a dreptului național conform dreptului Uniunii, legislația națională nu poate fi inter-

pretată contra legem. Același lucru este valabil și în cazul în care legislatorul național refuză în mod explicit transpunerea unei directive în legislația

națională. Conflictul rezultat astfel între dreptul Uniunii și dreptul național nu poate fi soluționat decât prin inițierea procedurilor juridice împotriva

statului membru în cauză, pentru neîndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul tratatului (articolele 258 și 259 din TFUE).

ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ 1993, 1 februarie - Romania semneaza Acordul European (instituie o asociere între România + Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora) 1995: 1 februarie - intră în vigoare Acordul European; Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană, în baza Declaraţiei de la

Snagov, la Consiliul Miniştrilor Uniunii . Întruniţi astăzi, 21 iunie 1995, la Snagov, semnatarii prezentei Declaraţii constată că "Strategia naţională de pregătire

a aderării României la UE" elaborată de Comisia special constituită în acest scop, din reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare, ai Guvernului, ai cercurilor academice, ai societăţii civile exprimă orientarea fermă a României de a-şi axa dezvoltarea pe promovarea atributelor unei societăţi democratice -

statul de drept, pluralismul politic, separarea puterilor, alegeri libere, respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, crearea unei economii de piaţă eficiente şi durabile, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene. 1997-Iulie, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000(pentru o UE mai puternică şi mai extinsă), care include Opinia asupra cererii de aderare a României

la Uniunea Europeană;

1998- Noiembrie - Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de aderare a României la Uniunea Europeană

1999: Iunie - România adoptă Planul National de Aderare la Uniunea Europeană; Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea

negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România

2000- Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea

oficială a negocierilor de aderare a României;

Decizia de deschidere a negocierilor în vederea aderării la Uniune e luată de Consiliul European (la nivelul sefilor de stat sau de guvern) prin

unanimitate, în baza unui aviz al Comisiei Europene si al Parlamentului European;

Negocierile de aderare se desfăsoară pentru 31 de capitole, prin trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor realizate de România în

transpunerea legislaţiei comunitare în legislaţia internă si aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea UE;

În vederea negocierii, România trebuie să pregătească si să prezinte Comisiei Europene documente de poziţie pentru capitolele respective, prin care

îsi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru

armonizarea cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale.

La rândul său, Comisia Europeană pregăteste propriile sale documente de poziţie pe care le înaintează Consiliului, iar acesta dă Comisiei un

mandat de negociere.

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

101

Statele membre îsi stabilesc, prin Consiliu, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv si faţă de oportunitatea încheierii provizorii a

capitolelor aflate în negociere.

Încheierea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu, potrivit principiului că nimic nu e considerat definitiv negociat, atâta

timp cât nu s-au epuizat negocierile asupra tuturor celor 31 de capitole;

2002: 13 noiembrie - Comisia adoptă o "Foaie de parcurs" pentru Romania şi Bulgaria; 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1

ianuarie 2007 ca dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană; 12-13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra

aderării a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria

2003- 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România

2004- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea

Europeană

2005 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană; 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale,

desfăşurate la Abaţia de Neumunster din Luxemburg, Preşedintele României, Traian Băsescu, semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană

tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantă a legislaţiei României.

e aplicabil tuturor cetăţenilor României, creând atât drepturi, cât şi obligaţii pentru aceştia.

România a devenit stat în curs de aderare, obținând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară

asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator

activ a permis Românei să îș i exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel

influenț a aceste decizii ș i promovându-ș i interesele naț ionale.

Conţine 31 capitole negociate

2007- România devine Stat Membru al Uniunii Europene

Tratatul de aderare prevede că, dacă există deficienţe grave în transpunerea şi punerea în aplicare a acquis-ului(ansamblul măsurilor convenite) în

domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv, justiţie şi afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un termen de până la trei ani de la data

aderării.

Aderarea României a fost insoţită şi de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pent ru a remedia deficienţele în

domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar şi luptei impotriva corupţiei.

Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a îmbunătăţi funcţionarea sistemului legislativ,

administrativ şi judiciar şi de a remedia deficienţele grave în lupta împotriva corupţiei.

2011-Martie – data ţintă pentru aderarea României la spaţiul Schengen, aderare nerezolvată până azi; Zonă de circulaţie liberă, fără control la trecerea

frontierei;