Dreptul Mediului an 2 Sem 1
-
Upload
monamonica7 -
Category
Documents
-
view
228 -
download
3
description
Transcript of Dreptul Mediului an 2 Sem 1
UNIVERSITATEA „HYPERION” BUCUREŞTI
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
DREPTUL MEDIULUI
Conf. univ. dr. ŞTEFAN ŢARCĂ
1
INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul mediului se studiază ȋn anul II, semestrul I, de către
studenţii de la specializarea Drept având ca scop dobândirea de competenţe ȋn domeniul
protecţiei mediului şi realizării politicilor de mediu ȋn conformitate cu Aquis-ul
comunitar şi Programul Naţional de Guvernare ȋn domeniu.
Competenţele generale pe care le vei dobândi sunt următoarele:
- cunoaşterea domeniilor de mediu cărora li se aplică tehnicile şi metodele care
asigură dezvoltarea durabilă a acestora;
- explicarea modului de acţiune a tehnicilor şi metodelor de dezvoltare durabilă ȋn
legătură cu factorii mediului ȋnconjurător;
- cunoaşterea principiilor generale şi speciale şi a modului lor de acţiune, ȋn mod
diferenţiat pe factori ai mediului ȋnconjurător;
- cunoaşterea particularităţilor normelor juridice privind instituţiile fundamentale
referitoare la sistemul autorizaţional pentru activităţile antropice;
- participarea la activităţi administrative care presupun cunoştinţe ȋn domeniul
expertizelor de mediu, audit de mediu, bilanţul de mediu şi programe de
conformare.
Conţinutul este structurat ȋn următoarele unităţi de ȋnvăţare:
- TEMA I. DREPTUL MEDIULUI. IZVOARE. SISTEM;
- TEMA II. SISTEMUL TEHNICILOR DE REGLEMENTARE ȊN DREPTUL
MEDIULUI;
- TEMA III. IMPACTUL MODIFICĂRILOR GENETICE ASUPRA
BIODIVERSITĂŢII;
- TEMA IV. PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR ŞI ECOSISTEMELOR
NATURALE PROTEJATE;
- TEMA V. PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN;
- TEMA VI. PROTECŢIA SISTEMULUI NATURAL AL PEDOSFEREI;
2
- TEMA VII. PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU
ÎMPOTRIVA POLUĂRII RADIOACTIVE;
- TEMA VIII. PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU
ÎMPOTRIVA ALTOR SUBSTANŢE NOCIVE;
- TEMA IX. PROTECŢIA ECOSISTEMELOR UMANE;
- TEMA X. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI;
- TEMA XI.SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL DREPTULUI MEDIULUI.
Algoritmul de ȋnvăţare va fi următorul:
- lectura cu maxima concentrare a modulului;
- extragerea informaţiilor esenţiale din text utilizând o culoare ȋn spaţiul alb
rezervat;
- studiul atent al rezumatului care ȋţi permite o ȋnţelegere a modulului, aprofundată;
- rezolvi exerciţiile propuse;
- răspunzi la ȋntrebări;
- rezolvi o problemă din cuprinsul modulului, fără să apelezi la suportul scris;
- compari rezolvarea proprie a segmentului pentru care ai optat cu suportul de curs,
analizând autocritic eventualele diferenţe dintre suportul de curs şi rezolvarea
proprie.
În caz de nereuşită a autoevaluării vei parcurge din nou algoritmul menţionat.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, ȋţi vor fi administrate lucrări de verificare pe care
le vei regăsi ȋn cuprinsul unităţilor de ȋnvăţare după cum urmează:
- Tema de lucru nr. 1 – pagina nr. 68;
- Tema de lucrau nr 2 – pagina nr. 138;
- Tema de lucru nr. 3 – pagina nr. 210;
- Tema de lucru nr. 4 – pagina nr. 248.
Vei răspunde ȋn scris la aceste teme de lucru folosindu-te de suportul de curs şi de
resurse bibliografice suplimentare.
Vei fi evaluat după gradul ȋn care ai reuşit să-ţi ȋnsuşeşti competenţele. Se va tine cont
de acurteţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală, impunându-se, ȋn consecinţă,
parcurgere obligatorie a bibliografiei generale recomandate şi rezolvarea sarcinii de lucru, a
testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă
corespunzătoare efortului de învăţare.
Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
3
CUPRINS
INTRODUCERE 1
TEMA I. DREPTUL MEDIULUI. IZVOARE. SISTEM. 5
1. Definiţia şi obiectul de reglementare al dreptului mediului 6
2. Izvoarele dreptului mediului 8
3. Sistemul dreptului mediului 21
4. Compatibilizarea legislaţiei de mediu 22
Rezumat 23
Test de autoevaluare 24
Bibliografie minimală 24
TEMA II. SISTEMUL TEHNICILOR DE REGLEMENTARE ȊN DREPTUL MEDIULUI 25
1. Principiul precauţiei ȋn luarea deciziilor 26
2. Particularităţile normelor juridice de dezvoltare durabilă şi protecţie a mediului 30
3. Sistemul ecostandardelor şi listelor 33
4. Studiul de impact 36
5. Procedura de autorizare 40
6. Bilanţul de mediu 43
7. Sistemul normelor de conformare 45
Rezumat 47
Test de autoevaluare 48
Bibliografie minimală 48
TEMA III. IMPACTUL MODIFICĂRILOR GENETICE ASUPRA BIODIVERSITĂŢII 49
1. Conceptul biotehnologiei. Fundamentare naţională şi convenţională 50
2. Conceptul biosecurităţii 53
3. Activităţi comerciale cu organisme modificate genetic 57
Rezumat 59
Test de autoevaluare 60
Bibliografie minimală 60
TEMA IV. PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR ŞI ECOSISTEMELOR NATURALE
PROTEJATE
61
1. Sistemul naţional al ariilor naturale protejate 62
2. Protecţia durabilă a ecosistemului deltaic 68
3. Protecţia resurselor biologice ȋn mediul marin 71
Rezumat 79
Test de autoevaluare 79
Bibliografie minimală 80
TEMA V. PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN 81
1. Oceanul Planetar 82
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării 85
3. Formele de poluare a mediului marin 88
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale 93
Rezumat 95
Test de autoevaluare 95
Bibliografie minimală 96
TEMA VI. PROTECŢIA SISTEMULUI NATURAL AL PEDOSFEREI 97
1.Conceptul pedosferei 98
2. Protecţia solului ca factor al pedosferei 98
3. Protecţia fondului forestier 107
4. Protecţia resurselor de apă 112
5. Protecţia atmosferei 121
6. Protecţia climei 130
Rezumat 138
Test de autoevaluare 139
Bibliografie minimală 139
TEMA VII.
PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU ÎMPOTRIVA
POLUĂRII RADIOACTIVE
140
1. Conceptul poluării transsectoriale 141
2. Poluarea transsectorială radioactivă 142
4
3. Sistemul de prevenire al poluării transsectoriale radioactive 143
4. Organizarea instituţională a prevenirii poluării radioactive transsectoriale 144
5. Prevenirea poluării radioactive transsectoriale ȋn dreptul internaţional al
mediului
153
6. Managementul de siguranţă a deşeurilor radioactive şi combustibilului
nuclear uzat
159
7. Răspunderea juridică obiectivă pentru daune nucleare 164
Rezumat 169
Test de autoevaluare 170
Bibliografie minimală 170 TEMA VIII. PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU ÎMPOTRIVA
ALTOR SUBSTANŢE NOCIVE
171
1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase 172
2. Regimul juridic al ȋngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a
plantelor
175
3. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase 187
4. Regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor 192
5. Regimul juridic al deşeurilor 195
Rezumat 211
Test de autoevaluare 212
Bibliografie minimală 212
TEMA IX. PROTECŢIA ECOSISTEMELOR UMANE 213
1. Conceptul ecosistemului uman 214
2. Norme juridice privind construcţia ecosistemelor umane 215
3. Exigenţele de mediu ȋn amenajarea teritoriului 218
4. Priorităţi privind organizarea mediului urban 219
Rezumat 227
Test de autoevaluare 228
Bibliografie minimală 228
TEMA X. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI 229
1. Conceptul răspunderii juridice În dreptul mediului 230
2. Structura răspunderii de drept al mediului 232
3. Funcţiile răspunderii pentru daune aduse mediului 236
4. Excepţiile de nerăspundere 240
5. Dreptul la limitarea răspunderii operatorului 242
6. Repararea prejudiciului asupra mediului 242
7. Actorii instituţionali implicaţi în prevenirea, repararea şi evaluarea
prejudiciului de mediu
243
8. Domeniile răspunderii obiective, independente de culpă 244
Rezumat 249
Test de autoevaluare 250
Bibliografie minimală 250
TEMA XI. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL DREPTULUI MEDIULUI 251
1. Conceptul instituţionalizării 252
2. Instituţiile naţionale de drept al mediului 254
3. Cooperare interministerială 263
4. Instituţiile speciale de drept al mediului 267
5. Instituţiile europene de drept al mediului 289
6. Instituţiile internaţionale de protecţie a mediului 294
Rezumat 305
Test de autoevaluare 306
Bibliografie minimală 306
5
TEMA I.
DREPTUL MEDIULUI. IZVOARE. SISTEM.
Competenţe:
- formarea deprinderilor de analiză, interpretare şi aplicare a normelor
juridice specifice dreptului mediului;
- cunoaşterea normelor juridice de drept al mediului din perspectivă
sectorială;
- cunoaşterea normelor juridice de drept al mediului din perspectivă
transsectorială;
- cunoaşterea normelor juridice de drept al mediului din perspectivă
fuzională;
- caracteristica normelor juridice de drept al mediului din perspectiva
răspunderii juridice.
Cuprins:
1. Definiţia şi obiectul de reglementare al dreptului mediului
2. Izvoarele dreptului mediului
3. Sistemul dreptului mediului
4. Compatibilizarea legislaţiei de mediu
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea locului şi rolului dreptului mediului ȋn ansamblul dreptului
public;
- cunoaşterea izvoarelor formale ale dreptului mediului şi a ierarhiei
acestora;
- tehnicile specifice de reglementare ȋn dreptul mediului din perspectiva
dezvoltării durabile;
6
1. Definiţia şi obiectul de reglementare al dreptului mediului
Obiectul dreptului mediului, ca ştiinţă juridică de mare complexitate şi importanţă
pentru întreaga umanitate, implicând interesele generaţiilor prezente şi viitoare, cuprinde
relaţiile sociale privind activitatea omului în biosferă, la toate nivelele acesteia.
Deşi conştienţi de importanţa excepţională a funcţiei dreptului în rezolvarea sarcinilor
globale de protecţie a mediului, actorii implicaţi în acest domeniu al activităţii umane
recunosc că dreptul mediului prezintă lacune care împietează asupra eficienţei măsurilor
juridice şi, în special, economice, privind protecţia mediului. În acest sens sunt relevante
conferinţele mondiale pentru protecţia mediului, punctele de vedere ale şefilor de state şi
guverne, inclusiv a celor prezenţi la summit-ul de la Copenhaga.
În literatura de specialitate, referitor la acest aspect, se menţionează „dreptul mediului
rămâne un drept larg ineficient nu numai din cauza deficienţelor de reglementare, dar şi din
cauza lipsei sistematice privind aplicarea şi organizarea acţiunilor privind protecţia mediului
şi a deficienţelor instituţionale”1
Reglementarea juridică a relaţiilor sociale ce se nasc în procesul activităţii umane, cu
impact negativ asupra biosferei şi componentelor acesteia, impune luarea în considerare a
contradicţiei fundamentale cu care se confruntă societatea umană, contradicţia între biosferă şi
industriosferă.
Cu toate eforturile depuse la nivel mondial, începând cu anii ‟70 ai secolului trecut şi
continuând cu primii 10 ani ai Mileniului III, contradicţia dintre biosferă şi industriosferă nu
se atenuează, iar paşii pe linia dezvoltării durabile nu au eficienţa necesară fiind afectaţi de
efectele crizei economice mondiale, aşa cum sublinia Lester Brown într-o excepţională
intervenţie la una din televiziunile din România în 17 mai 2010. Criza ecologică persistă
periclitând creşterea calităţii vieţii, a prosperităţii, securităţii alimentare şi asigurării reale a
protecţiei dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.
Problema esenţială pentru soluţionarea crizei ecologice, generată de contradicţia dintre
imperialismul tehnologic şi practicile acestuia, este cea a introducerii în activitatea antropică a
tehnologiilor şi practicilor de mediu curate, a ecologizării economiei mondiale.
De aceea, elaborarea tehnologiilor pentru diferite nivele structurale ale industriosferei
obligă la gândirea până la capăt a eficienţei acestora, după principiul precauţiei în luarea
deciziilor, căci tehnologiile care conduc la obţinerea unor rezultate spectaculoase pot genera şi
efecte negative asupra biosferei şi componentelor acesteia. Astfel, de exemplu, o tehnologie
care determină o creştere rapidă şi importantă a producţiei vegetale, dar se soldează, în timp,
pe de o parte, cu alterarea solului, iar pe de alta, cu creşterea morbidităţii în rândul
consumatorilor, este o biotehnologie care măreşte dezordinea în biosferă şi care admite, în
sine, o plată scumpă a avantajelor de scurtă durată pe care le procură. Considerăm, însă, că
exemplul cel mai concludent privind efectele negative asupra biosferei îl reprezintă activităţile
antropice legate de utilizarea energiei nucleare, tot mai mult contestată, de organismele
neguvernamentale, dintre care un rol important îi revine Green Peace.
În atitudinea omului faţă de natură trebuie să se ţină seama de faptul că biosfera este
un sistem, relaţionat cauzal, care cuprinde următoarele nivele:
1 Corinne Lepage, Droit et environnement, nr. 127, Pouvoir, Pao Edition du Seuil, novembre 2008, p. 123.
7
a) solul, al cărui rol este de a furniza elementele nutritive etajelor biotice şi care preia
elemente din regnul mineral şi din materia organică moartă, integrându-le în materia vie. Prin
acest proces de integrare se realizează o reciclare, la scară globală, a tuturor materiilor –
proces de importanţă fundamentală pentru susţinerea şi continuarea vieţii pe planeta noastră;
b) planta, care este de fapt motorul întregii biosfere, prin activitatea de sinteză a
materiei organice, captând şi stocând energia cosmică sub formă de materie organică capabilă
să întreţină şi să stimuleze evoluţia întregii structuri supraordonate alcătuite din regnul animal
şi cel uman;
c) lumea animală, reprezentând nivelul de diversificare la maximum a materiei
organice şi a ritmurilor biologice;
d) omul, care reprezintă nivelul de reflectare conştientă, de planificare şi organizare a
activităţilor antropice cu impact negativ asupra biosferei în sensul prevenirii riscurilor
ecologice.
Intervenind pentru păstrarea echilibrelor ecologice dintre cele patru nivele ale
biosferei, omul, ca agent principal de organizare şi utilizare a resurselor acesteia şi ca cel mai
exigent element de cenzură a propriilor sale activităţi, a recurs şi la drept, ca formă de acţiune
pentru rezolvarea fenomenelor de criză ecologică.
Factorii de decizie instituţionali, la nivel naţional, comunitar şi internaţional pretind că
se află în faţa unei revoluţii ecologice al cărui scop fundamental constă în reconcilierea
omului cu natura, printr-o dezvoltare durabilă, care ia în calcul şi interesele generaţiilor
viitoare, militând pentru creşterea calităţii vieţii, asigurarea dreptului fundamental al omului la
un mediu sănătos şi implementarea tehnologiilor şi practicilor curate în toate domeniile de
activitate.
Sub aspectul dezvoltării durabile, care ia în calcul şi interesele generaţiilor prezente şi
viitoare, creând o solidaritate intergeneraţională, a creşterii calităţii vieţii şi asigurării
dreptului fundamental la un mediu sănătos, care şi-a dobândit şi justiţiabilitatea, dreptul
mediului apare ca o ştiinţă revoluţionară, care însoţeşte revoluţia ecologică globală.
Demersul ştiinţific pentru elaborarea definiţiei dreptului mediului implică sine qua non
referirea la conceptele sectorialităţii, intersectorialităţii, transsectorialităţii şi relaţia între
generaţia prezentă şi generaţiile viitoare – concepte fundamentale pentru înţelegerea
obiectivelor şi strategiilor dreptului mediului, în conformitate cu cerinţele dezvoltării durabile.
De aceea, pornind de la celebrul raport întocmit sub conducerea doamnei Gro Harlem
Brundtland, intitulat „Il Futuro di noi tutti”2, definim dreptul mediului ca fiind acea ramură
de drept public, din sistemul naţional al dreptului, care cuprinde normele juridice consacrate
de legiuitor pentru reglementarea relaţiilor sociale, având ca obiect obligaţiile subiectelor de
drept al mediului - persoanele juridice, inclusiv instituţiile de drept al mediului, şi persoanele
fizice -, pentru asigurarea protecţiei, conservării şi exploatării durabile a resurselor
încorporate de biosferă la nivel sectorial, inter-sectorial, trans-sectorial şi intergeneraţional,
precum şi formele răspunderii pentru prejudiciile aduse valorilor de mediu.
În definirea ramurii dreptului mediului s-a avut în vedere, de asemenea, conceptul
juridic al mediului, ca ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: apa, aerul, solul
2 “Rapporto della Commissione Mondiale per L’Ambiente e lo Sviluppo” – Prefaţa de Giorgio Ruffolo, Ediţia a
III a, Editura Bompiani, Milano, 1990.
8
şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, ca şi fiinţele
vii, sistemele naturale în interacţiune.
În elaborarea definiţiei disciplinei dreptului mediului, avem în vedere cele trei criterii
privind delimitarea şi definirea câmpului de cuprindere a dreptului mediului şi anume:
criteriul instituţional, material bazat pe conceptul de mediu, şi criteriul finalităţii.3
Din perspectiva diferitelor paliere de edictare şi aplicare a reglementărilor juridice,
dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:
- dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor juridice naţionale
interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului. Aici este inclus şi
dreptul românesc al mediului, cu propria sa istorie, dimensiunile specifice şi perspectivele de
dezvoltare, în context regional şi universal;
- dreptul comunitar al mediului, cuprinzând dreptul comunitar originar şi dreptul
derivat (regulamentele şi directivele, explicitate şi precizate în semnificaţiile lor prin
politicile, programele, recomandările şi alte documente adoptate în cadrul Uniunii Europene);
- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte izvoare
specifice de drept internaţional public referitoare la această materie, care cunoaşte importante
variante regionale şi având ca obiect protejarea biosferei contra deteriorărilor majore şi
dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcţionarea normală.4
S-ar părea că această clasificare trihotomică înseamnă şi o autonomie a palierelor de
abordare. În realitate, reglementările, atât la nivelul normelor substanţiale, cât şi a celor
procedurale şi instituţionale reprezintă o diversitate în unitate care, sub aspect tehnico-juridic,
se manifestă prin includerea tratatelor internaţionale şi a reglementărilor comunitare în
sistemele naţionale de drept al mediului.
Pentru dreptul românesc al mediului, procesul de compatibilizare cu legislaţia
europeană este concludent în ceea ce priveşte autonomia sa relativă, acesta fiind deschis
pentru perfecţionarea legislaţiei naţionale a mediului.
2. Izvoarele dreptului mediului
O exegeză istorică a izvoarelor dreptului pune ȋn evidenţă faptul că normele juridice ce
au avut ca obiect reglementarea unor relaţii de conservare, gestionare şi protecţie a mediului a
fost ȋncorporată ȋn ramura dreptului administrativ.
Includerea normelor juridice de protecţie şi conservare a mediului în dreptul
administrativ este elocventă în cazul Franţei, ţară în care dreptul administrativ a generat şi o
remarcabilă literatură de specialitate până la consacrarea statutului de ramură de drept
autonomă pentru dreptul mediului.5
Sublinierea acestui aspect este deosebit de importantă pentru determinarea naturii
juridice a normelor dreptului mediului, care a fost transferată de la dreptul administrativ la
noua ramură de drept, respectiv dreptul mediului.
3 Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2007, pag. 124.
4 Mircea Duţu, Dreptul mediului, Curs universitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.94- 95.
5 Andrè de Laubadère, Traité de Droit Administratif, Vol. I, II et III, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence R.PICHON, R.DURAND-AUZIAS, 20 et 24, Paris, 1973; Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul
Mediului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, p.82.
9
Natura juridică a normelor dreptului mediului este dată de poziţia de subordonare în
care sunt plasate subiectele pasive ale raporturilor juridice de drept al mediului – persoane
fizice sau juridice – faţă de autorităţile centrale şi locale cu atribuţii instituţionalizate pentru
protecţia mediului, spre deosebire de normele juridice de drept civil care reglementează
raporturi juridice în care părţile se află pe poziţii de egalitate.
În ţara noastră nu a existat o legislaţie de mediu corespunzătoare, care să permită
luarea unor măsuri eficiente pentru protecţia şi conservarea factorilor de mediu. Astfel, în
procesul de industrializare socialistă nu s-a ţinut seama de impactul pe care tehnologiile
poluante şi externalităţile negative (deşeurile) ale proceselor de producţie le au asupra
mediului, deşi Legea protecţiei mediului nr. 9/1973, adoptată sub impactul Conferinţei
Naţiunilor Unite pentru protecţia mediului de la Stockholm, din 1972, conţinea unele
prevederi în materie.
În consecinţă, lipsa unei legislaţii de mediu coerente, care să conducă la crearea unei
ordini de drept ecologice reale, a contribuit, în mare măsură, la precaritatea mediului naţional,
rapoartele anuale asupra stării mediului în ţara noastră evidenţiind numeroase carenţe.
Pe de altă parte, începând din anii ‟90, autoritatea centrală de mediu a fost supusă,
succesiv, unor numeroase reorganizări, eforturile de iniţiere a actelor normative privind
protecţia mediului fiind lipsite de coerenţă şi consistenţă, în conformitate cu standardele
europene.
În procesul de tranziţie politico-economică şi socială a României există şi o
componentă juridică a tranziţiei care are în vedere şi domeniul protecţiei mediului
înconjurător ca urmare a unui decalaj sensibil existent între legislaţia naţională în domeniu şi
legislaţia europeană care după Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de
Janeiro a cunoscut o dezvoltare impresionantă, situaţie care obligă România la
compatibilizarea legislaţiei de mediu cu legislaţia europeană, sarcină amplificată şi ca urmare
a aderării României la Uniunea Europeană.
În procesul de compatibilizare a legislaţiei naţionale de mediu cu legislaţia Uniunii
Europene, se asigură şi perfecţionarea tehnică a normelor juridice de drept al mediului din
perspectivă sectorială şi transsectorială în mod concret, prin introducerea normelor-definiţii.
Din acest punct de vedere, se poate aprecia că dreptul mediului este cea mai modernă
ramură a disciplinelor din sistemele de drept contemporan, atât la nivelul dreptului
substanţial, cât şi la nivelul procedurilor şi tehnicilor de drept al mediului.
Trecând la analiza izvoarelor dreptului mediului, o primă problemă care se ridică este
aceea a distincţiei dintre izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului mediului.
Astfel, izvoarele materiale sunt constituite din factorii de configurare a dreptului mediului,
constând în mediul, în ansamblul său, ecofactorii de mediu şi echilibrele ecologice. În
literatura de specialitate, factorii de configurare ai dreptului mediului sunt puşi în evidenţă, în
mod direct, în cadrul reglementărilor sectoriale.
Izvoarele formale ale dreptului mediului au în vedere forma pe care o îmbracă actele
normative consacrate reglementărilor de mediu, care vor fi analizate în continuare.
Menţionăm că nu vom aborda clasificarea dreptului mediului în raport cu factorii
externi care conduc la clasificarea dihotomică în izvoare de drept intern şi izvoare externe,
deoarece procesul de globalizare a dreptului mediului şi de compatibilizare a normelor
dreptului mediului estompează acestă diferenţiere.
10
Prin reforma constituţională din anul 2003 – la care ne-am referit la punctul precedent
– dreptul la mediu sănătos a căpătat dimensiunile unui drept fundamental al omului (art. 35).
În consecinţă, vor fi aplicabile prevederile art. 20 din Constituţia României, care
statuează că dispoziţiile constituţionale în această materie vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care România este parte. Alineatul 2 al art. 20 din Constituţie dispune că „Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Doctrina de drept constituţional român a subliniat ideea că tratatele încheiate de
România nu au forţă superioară prevederilor înscrise în Constituţie. Cu toate acestea, prin art.
148 alineatul 1 din Constituţie s-a precizat că aderarea României la tratatele constitutive ale
Uniunii Europene în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al
exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se
face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate
de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Prevederile alineatului 2 al aceluiaşi articol dispun că urmare a aderării, prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu
caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare.
În doctrina de drept al mediului, clasificarea izvoarelor are in vedere următoarele
criterii: forţa juridică; conţinutul actului normativ; obiectul de reglementare; autoritatea de la
care emană actul normativ.
1. Conform criteriului forţei juridice avem în vedere în ordine ierarhică:
Costituţia, legea propriu-zisă, tratatul internaţional, actele guvernamentale (ordonanţa,
ordonanţa de urgenţă, hotărârile de guvern, ordinele miniştrilor) şi actele autorităţii publice
locale.
2. După criteriul conţinutului actului normativ, indiferent de forţa juridică a acestuia,
se disting:
a) izvoare integrale de drept al mediului6;
b) izvoarele mixte, care au un conţinut de norme juridice, inclusiv cu dispoziţii privind
protecţia mediului7.
3. După criteriul tipului de relaţii sociale reglementate se disting:
a) izvoare care reglementează relaţiile sociale cu privire la ocrotirea sectorială a
factorilor de mediu: apă, atmosferă, climă, sol, subsol, floră, faună, fond forestier, fond
cinegetic, fond piscicol etc.;
6 O.U.G. nr. 195/2005; actele normative sectoriale privind protecţia factorilor de mediu.
7 Legea nr. 18/1991, a fondului funciar, care cuprinde în principal norme juridice de fond funciar şi cadastrale,
de drept civil, de protecţia mediului ş.a.; Codul silvic, care cuprinde norme juridice de drept civil, de drept
administrativ, de protecţia mediului; Regulamentul general de urbanism, aprobat prin H.G. nr. 525/27.06.1996,
care cuprinde norme de amenajare a teritoriului urban, de drept civil şi de protecţia mediului; Legea nr. 82/1993,
privind administrarea Rezervaţiei Biosfera “Delta Dunării”, care cuprinde norme juridice de drept civil
referitoare la regimul proprietăţii, de drept administrativ şi de protecţia mediului etc..
11
b) izvoare care reglementează relaţiile sociale cu privire la prevenirea şi combaterea
formelor de poluare prin deşeuri, substanţe chimice, toxice sau periculoase, radiaţii nucleare
etc, cu efecte transversale;
c) izvoare care reglementează relaţiile sociale cu privire la formele de răspundere în
dreptul mediului;
4. După criteriul emitentului actului normativ se disting:
a) izvoare parlamentare, respectiv legile organice şi ordinare;
b) izvoare guvernamentale - ordonanţele, ordonanţele de urgenţă, hotărârile de guvern,
ordinele miniştrilor;
c) izvoare ale autorităţilor publice locale – hotărâri, ordine şi dispoziţii ale prefectului.
2.1. Legea
În mod uzual, în sens larg, legea reprezintă dreptul scris (ius scriptum), expresia, prin
intermediul puterii publice competente a unei reguli, a unei voinţe formulate pentru viitor şi
conţinute într-un text oficial. În acest sens larg, orice regulă juridică scrisă, indiferent de titlul
dat actului legislativ: Constituţie, cod, lege, ordonanţă, regulamente, hotărâri ale guvernului
etc., este desemnat prin termenul de lege.8 Prin urmare, legea reprezintă principalul izvor de
drept al mediului.
În sens restrâns, cu trimitere la legile concrete, acest act normativ reprezintă principala
modalitate de reglementare a raporturilor juridice de drept al mediului.
Izvoarele formale ale dreptului mediului după forţa lor juridică sunt următoarele:
Constituţia României; Legea propriu-zisă; Tratatele internaţionale; Actele guvernamentale;
Actele autorităţilor publice locale; Cutuma.
În afara izvoarelor formale ale dreptului mediului, în literatura de specialitate sunt
menţionate ca mijloace auxiliare: jurisprudenţa (practica judiciară), doctrina şi dreptul
comparat.
A.Constituţia României
Constituţia României revizuită prin Legea de revizuire din 20039 cuprinde o serie de
dispoziţii directoare pentru protecţia mediului. A fost corectată omisiunea din Constituţia
anterioară, introducând-se dreptul la un mediu sănătos, Constituţia aliniindu-se, în acest fel, la
constituţiile ţărilor europene.
Prin Constituţie Statul este obligat „la asigurarea exploatării resurselor naturale în
concordanţă cu interesul naţional”10
, „la crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii”, „la refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător”, precum şi „la menţinerea
echilibrului ecologic”.
Rolul Constituţiei, ca izvor de drept, în domeniul protecţiei mediului, poate fi pus în
evidenţă prin examinarea prevederilor cuprinse în Capitolul „Drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor”. Între aceste drepturi şi libertăţi se află şi acele drepturi şi
libertăţi care instituie obligaţii corelative privind protecţia mediului.
8 Mircea Duţu, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 104.
9 Legea de revizuire a Constituţiei României a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.669 din 22
septembrie 2003. Art. 34 lit.d, e,f din Constituţia României. 10
Potrivit Legii Nr.213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
conform Anexei la lege, resursele naturale alcătuiesc domeniul public al Statului şi al unităţilor administrativ
teritoriale. Lista cuprinsă de Anexă, pct.1, 3, 4, 7, 8, 9, 26 şi 27 fac referiri exprese la bunurile de mediu.
12
Drepturile şi libertăţile constituţionale care interferează sfera dreptului mediului sunt:
a) dreptul la viaţă,la integritate fizică şi psihică a persoanelor;
b) dreptul neîngrădit al persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public, cu condiţia ca acest drept să nu prejudicieze măsurile de protecţie a secretelor şi
siguranţa naţională;
c) dreptul la ocrotirea sănătăţii;
d) dreptul la măsuri de protecţie socială a muncii privind securitatea şi igiena muncii,
prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice;
e) dreptul de proprietate privată garantat în mod egal de lege, indiferent de titular, cu
obligaţia respectării normelor de protecţie a mediului şi a celor de bună vecinătate;
f) libertatea conştiinţei, constând în libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor şi
libertatea de creaţie;
g) libertatea întrunirilor paşnice.
Obligaţiile corelative acestor drepturi şi libertăţi fundamentale cu aplicabilitate în
dreptul mediului sunt următoarele:
1) Obligaţia statului de a asigura:
a) refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
b) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
c) crearea condiţiilor necesare pentru existenţa unui mediu sănătos.
2) Obligaţia autorităţilor publice, potrivit competenţelor ce le revin, să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal, inclusiv cu privire la avertizările şi nivelul alertei, în cazul fenomenelor
meteorologice cu consecinţe grave şi deosebit de grave, în care un loc important îl ocupă
nivelele de alertă, în cazul fenomenelor meteorologice care devin tot mai frecvente la nivelul
întregii lumi.
Potrivit acestei obligaţii orice solicitare de comunicare a nivelului poluării anumitor
medii va trebui să fie satisfăcută, în felul acesta asigurându-se dreptul la informaţie în
domeniul protecţiei mediului şi transparenţa sistemului informaţional de specialitate, cu
deosebire pentru luarea măsurilor de prevenire în cazul calamităţilor naturale şi pentru
punerea în aplicare a planurilor locale de intervenţie.
3) Obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei publice şi prezervarea
unui mediu sănătos.
4) Monitorizarea permanentă a stării mediului şi alertarea populaţiei, pe baza
prognozelor, în situaţii de pericol meteorologic, precum şi intervenţia de urgenţă în cazul
dezastrelor naturale.
B. Legea propriu-zisă
Ca izvor al dreptului mediului, legea propriu-zisă este actul normativ cu valoare de
lege-cadru care reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea şi/sau
dezvoltarea mediului.
Legea propriu-zisă „reprezintă unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale acestei
ramuri de drept”.
O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006, îndeplineşte funcţia de lege-
cadru de protecţie a mediului reglementând raporturile sociale privind protecţia şi conservarea
13
mediului, din perspectivă sectorială şi trans-sectorială, instituţională şi fuzională, aceasta din
urmă vizând protecţia aşezămintelor umane, respectiv mediul urban şi rural.
În conţinutul legii-cadru sunt stabilite: principiile dreptului mediului; elementele
strategice ale dezvoltării durabile; modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor
strategice; definirea dreptului la un mediul sănătos şi stabilirea componentelor sale; procedura
autorizării activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului; regimul substanţelor
şi deşeurilor periculoase, precum şi al altor deşeuri; regimul îngrăşămintelor chimice şi al
pesticidelor; regimul privind asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi securitatea
surselor de radiaţii; protecţia resurselor naţionale şi conservarea biodiversităţii (ape şi
ecosisteme acvatice, atmosferă, sferă, sol, subsol şi ecosisteme terestre, ariile protejate şi
monumentele naturii, aşezările umane); instituţionalizarea naţională a dreptului mediului şi
atribuţiile autorităţii centrale şi locale de mediu; formele de răspundere pentru încălcarea
normelor dreptului mediului.
Legea-cadru a protecţiei mediului stabileşte sistemul unitar şi complet al tehnicilor
juridice specifice privind protecţia şi conservarea mediului: ecostandardele, sistemul
autorizaţional, studiul de impact, zonarea, sancţiunile specifice în dreptul mediului (refuzul
eliberării licenţelor de mediu, retragerea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu, suspendarea
sau încetarea activităţii agenţilor economici poluanţi până la îndeplinirea prevederilor planului
de conformare), răspunderea penală, contravenţională şi civilă.
Ca urmare a aderării ţării noastre la Uniunea Europeană sistemul legislativ naţional,
conform angajamentelor luate de România se află sub impactul unui proces de
compatibilizare cu directivele europene, inclusiv legislaţia în domeniul protecţiei mediului11
.
Legile speciale de drept al mediului, care reglementează în detaliu raporturile sociale
cu protecţia sectorială şi trans-sectorială a mediului, cu privire la protecţia şi conservarea
mediului şi a ecofactorilor săi, pun în evidenţă conţinutul şi esenţa acestei ramuri de drept.
În reglementările juridice menţionate sunt utilizate trei metode:
a) metoda reglementării sectoriale, pentru componentele biotice şi abiotice ale
mediului şi pentru ecosistemele naturale;
b) metoda reglementării trans-sectoriale, pentru protecţia mediului împotriva
substanţelor toxice şi periculoase, radiaţiilor ionizante şi deşeurilor periculoase;
c) metoda reglementării integrate, pentru protecţia aşezărilor umane.
Pe plan european, în numeroase ţări, au fost adoptate legi-cadru pentru protecţia
mediului care reglementează principiile, strategiile şi tehnicile de implementare ale normelor
de mediu, iar pe baza legii-cadru sunt elaborate legi speciale cu caracter sectorial.
Această modalitate de abordare a reglementărilor de lege, începând cu legea-cadru şi
continuând cu legile speciale, este specifică şi pentru legislaţia de mediu a ţării noastre.
C. Tratatele internaţionale
În concordanţă cu prevederile art. 11 alin. 2 din Constituţia României „tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Tratatele internaţionale constituie izvor intern al dreptului mediului, în condiţiile în
care România a aderat sau a ratificat un tratat internaţional.
11
Legea-cadru de protecţie a mediului.
14
România a introdus în dreptul intern numeroase convenţii internaţionale, având în
vedere voinţa statului de a armoniza, la nivel european, legislaţia internă.
În consecinţă, se poate spune că sectoare importante ale legislaţiei naţionale sunt
constituite pornind de la tratatele internaţionale.
Dintre actele internaţionale la care România a aderat menţionăm: Convenţia privind
accesul la informaţie, particiarea publicului la luarea deciziei şi accesul în justiţie în probleme
de mediu de la Aarhus, 1998, Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial,
cultural şi natural, din 16 noiembrie 1972, Convenţia privind dreptul mării de la Montego-
Bay, 1982, Convenţia privind poluarea transfrontieră pe distanţe lungi, Geneva, 1979,
Convenţia privind protecţia Mării Negre, Bucureşti, 1992, Convenţia privind controlul
transportului peste frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminărilor acestora de la Basel,
1989, Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear ori a unei situaţii de
urgenţă radiologică, Viena, 1986, Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear şi de
situaţie radiologică urgentă, Viena, 1986, Convenţia internaţională referitoare la siguranţa
nucleară, Viena, 1994 ş.a.12
.
Din numeroasele şi variatele convenţii internaţionale la care România a aderat, pe care
le-a acceptat sau ratificat am selecţionat pe cele mai semnificative care reprezintă un interes
major pentru dreptul substanţial naţional al mediului.
D. Izvoare comunitare
Ca stat membru al Uniunii Europene, României îi revin obligaţii comunitare care se
aplică potrivit principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În prezent, dreptul comunitar al mediului cuprinde peste 250 de acte normative şi
constituie un izvor important pentru dreptul mediului. Un loc principal în rândul izvoarelor
comunitare îl ocupă tratatele constitutive ale CEE din anii '50, Tratatul de la Roma din 1957
(EURATOM).
În mod deosebit, Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, cuprinde
dispoziţii exprese privind protecţia mediului, cu referire expresă la politicile specifice pentru
mediu şi implementarea pieţei interioare.
Textele constitutive delimitează obiectivele urmărite şi fundamentele acţiunilor în
materie, prevăzând patru principii: principiul precauţiei, principiul prevenirii, principiul
poluatorul plăteşte şi principiul corectării, cu prioritate la sursă, a atingerilor aduse mediului.
S-a adăugat principiul introducerii cerinţelor de mediu în celelalte politici comunitare, iar
conform principiului subsidiarităţii, competenţa Comunităţii în domeniul mediului este una
reziduală, în sensul că intervenţia comunitară nu e permisă decât dacă măsura preconizată este
mai eficace la acest nivel, decât cel naţional.13
Abordând problema izvoarelor, se impune aprofundarea următoarelor izvoare
comunitare de referinţă pentru dreptul mediului:
A. Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, care a instituit Comunitatea Economică
Europeană nu cuprindea iniţial nici o dispoziţie care să poată fi invocată, în mod direct, drept
12
Introducerea în dreptul intern a unor tratate internaţionale care prezintă interes pentru România sunt
menţionate şi dezvoltate după criteriul sectorialităţii în fiecare din capitolele privind protecţia juridică sectorială
a mediului 13
Mircea Duţu, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 110.
15
bază juridică pentru o acţiune în domeniul mediului. Însă, viziunea redactorilor documentului
era clară, din moment ce, conform Preambulului, CEE avea ca scop esenţial „ameliorarea
constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă”, iar ca misiune „promovarea unei dezvoltări
armonioase a activităţilor economice”.
Pe cale de interpretare doctrinară, s-a considerat că textele documentului oferă unele
dispoziţii în acest sens. Astfel, s-a apreciat mai întâi că articolele 100-102 ale Tratatului
privind posibilitatea de a adopta directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative,
regulamentare şi administrative ale statelor membre care au incidenţe directe asupra
funcţionării Pieţei Comune, în special atunci când disparităţile dintre aceste reglementari
denaturează condiţiile de concurenţă, provocând distorsiuni, pot fi extrapolate la aspecte de
mediu.
În acelaşi context au fost invocate şi prevederile articolului 235 al documentului, care
autorizează Consiliul să ia măsuri care apar ca necesare pentru realizarea Pieţei Comune,
chiar dacă tratatul nu prevede puterile de acţiune necesare în acest caz. Această situaţie,
oarecum neclară, a fost rezolvată pe cale politică, în afara organelor statutare ale Comunităţii.
Sub influenţa hotărârilor primei Conferinţe mondiale a O.N.U. asupra mediului, şefii de state
şi de guverne ai statelor membre ale Comunităţii Europene reuniţi la Paris între 19-20
octombrie 1972, au adoptat o Declaraţie care proclamă necesitatea ameliorării calităţii şi
nivelului de viaţă, precum şi imperativul acordării unei atenţii speciale valorilor şi bunurílor
materiale, inclusiv protecţiei mediului, în scopul de a pune progresul în serviciul omului14
.
Programele de acţiune în materie de mediu, iniţiate în 1973, au amplificat şi au
completat fundamentele acţiunii comunitare15
. Un astfel de program este definit ca un
ansamblu de acţiuni vizând unul sau mai multe obiective, ca un calendar precis pentru
realizarea lor şi indicarea persoanelor ori autorităţilor responsabile.
În afară de aceste programe generale, care fixează cadrul de acţiune comunitară în
domeniul mediului pe o perioadă determinată, în cadrul Uniunii s-au elaborat şi aplicat şi alte
programe cu un caracter special, precum programul de acţiune contra poluării prin cadmiu
(aprobat în 1988), un program de acţiune în materie de control şi de reducere a poluării
cauzate prin deversarea de hidrocarburi în mare (1978), un program în domeniul deşeurilor
(1990). Aceste programe au fost adoptate printr-o rezoluţie a Consiliului, act lipsit însă de
forţă juridică. Chiar dacă nu au forţă juridică, ele au stabilit acţiunile ce urmau a se desfăşura
la nivel comunitar, priorităţile întregii activităţi în domeniu, influenţând şi procesul de
reglementare juridică16
.
Sub raportul conţinutului lor, aceste programe au prevăzut, într-o prima etapă,
activităţi menite mai ales să combată poluările, lărgite mai apoi la ansamblul problematicii
mediului, iar în prezent sunt dominante cerinţele de a integra dimensiunea ecologică la nivelul
fiecărei acţiuni comunitare.
Ca nou izvor de drept internaţional, documentele se caracterizează prin aceea că sunt
destinate organizaţiilor care le-au elaborat şi prevăd acţiuni care trebuie întreprinse într-o
14
Declaraţia de la Paris, octombrie, 1972. 15
Primul program pentru perioada 1974-1976 a fost adoptat de Consiliu la 29 noiembrie 1973, urmat periodic de
altele 1977- 1981; 1982-1986; 1987-1992; 1993-2000. 16
Mircea Duţu, Drept internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economica, Bucureşti, 1995, pag.304-305.
16
perioadă determinată. Ele reprezintă, mai degrabă, o nouă tehnică de creare a normelor
juridice comunitare, decât un izvor de drept propriu-zis.
B.Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM)
Prin specificul domeniului său de reglementare, Tratatul care a instituit Comunitatea
Europeană pentru Energie Nucleară (EURATOM) a avut iniţial cea mai mare incidenţă cu
problematica protecţiei mediului.
Încă din Preambul s-a exprimat preocuparea statelor membre de a răspunde
îngrijorărilor legitime generate de producerea şi utilizarea acestei energii. Astfel, s-a convenit
„stabilirea condiţiilor de securitate care îndepărtează pericolele pentru viaţă şi sănătatea
populaţiei”. În consecinţă, capitolul III din Tratat (art.30-39) a fost consacrat protecţiei
sanitare a populaţiei şi muncitorilor contra radiaţiilor ionizante.
Comisia era dotată cu o putere generală de control în materie de protecţie sanitară, iar
Consiliul era abilitat să stabilească „norme de bază pentru protecţia populaţiei şi a
lucrătorilor”, care urmau să fie revizuite periodic17
.
Primele norme de acest gen au fost emise în februarie 1959, dar nu întotdeauna s-au
dovedit suficiente pentru a preveni accidentele nucleare ori limita efectele acestora. Articolul
31 al Tratatului EURATOM constituie baza juridică pentru directivele şi regulamentele
privind securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor.
C. Actul Unic European
Printre numeroasele obiective pe care le înscrie în domeniul sporirii competenţelor
comunitare, Actul Unic European a relansat şi a ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe
cele de protecţie a mediului. Aşadar, prin Actul Unic European, politica de mediu a devenit o
componentă a politicilor comunitare. În acest sens, s-a avut în vedere coordonarea acţiunilor
de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii mediului, de protecţie a sănătăţii oamenilor şi
de utilizare raţională a resurselor naturale18
.
D.Tratatul de la Maastricht
La 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda), miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de
finanţe ai celor douăsprezece state membre au semnat „Tratatul asupra Uniunii Europene”.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE) a întărit coerenţa şi
operabilitatea politicii privind mediul, fiind – după părerea unor analişti – mult mai retoric
decât se aştepta. TUE a introdus termenul de „politică” în descrierea acţiunilor comunitare cu
privire la mediu şi s-a înlocuit conceptul de „acţiuni” în domeniul protecţiei mediului.
Terminologia folosită de TUE relevă o oarecare îndepărtare de ambiţioasele speranţe lansate
în domeniul mediului de Actul Unic European19
.
Dispoziţiile privitoare la mediu cuprinse în Tratatul de la Maastricht sunt mai
numeroase şi constau, în special, în dezvoltarea celor anterioare în concordanţă cu noile
evoluţii în materie.
17
Art.30-32 din Tratat. 18
Ioana Marinache, Politica Uniunii Europene în domeniul mediului, în revista „Drepturile omului”, nr.2/1997,
IRDO, Bucureşti, pag.32-34. 19
Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian, Economia integrării Europene,
Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag.380.
17
Astfel, după Tratatul de la Maastricht, obiectivul Uniunii Europene vizează şi
promovarea unui progres economico-social echilibrat şi durabil, iar potrivit art.2 al Tratatului
constitutiv „Uniunea Europeană are, de acum înainte, ca misiune, şi asigurarea unei creşteri
durabile „respectuoase” pentru mediu”.
E.Tratatul de la Amsterdam
În ceea ce priveşte mediul ambiant, trebuie amintit faptul că noul tratat modifică art.2
al Tratatului CEE de la Roma, înscriind printre scopurile sale „promovarea în ansamblul
Comunităţii a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice”.
Adăugarea atributului de „durabilitate” cuprinde o referire explicită şi semnificativă la
protecţia mediului20
. O nouă componentă a acestei misiuni consta şi în promovarea în
ansamblul Comunităţii „a unui nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului”.
Începând cu acel moment, orice ambiguitate a fost exclusă în privinţa intenţiei statelor
membre de a desăvârşi recunoaşterea unei politici comunitare în domeniul mediului.
Tratatul de la Amsterdam a unificat într-o proporţie destul de mare procesul de
adoptare a măsurilor privind mediul, fie că protecţia mediului formează obiectul principal, fie
că este vorba de stabilirea şi funcţionarea pieţei interioare. Astfel, se suprimă orice recurgere
la procedura de cooperare în favoarea codeciziei21
.
Cu toate acestea, prin derogare de la procedura de drept comun, Consiliul continuă să
statueze cu unanimitate într-un anumit număr de domenii, Parlamentul European nefiind, în
atare condiţii, decât „consultant”22
.
F.Tratatul de la Nisa
Acest tratat a fost încheiat în decembrie 2000, cu prilejul unei reuniuni europene la
nivel înalt şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Prin Tratatul de la Nisa nu au fost statuate dispoziţii deosebite referitoare la mediul
înconjurător. Cu toate acestea, el prezintă o mare importanţă, deoarece a adus o serie de
modificări în structura instituţiilor comunitare în perspectiva extinderii, a perfecţionat
sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene precizând totodată repartiţia de competenţe între
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Tribunalul de primă instanţă.
În acelaşi timp, Tratatul de la Nisa a extins sistemul votului cu majoritate calificată
într-o serie de domenii noi. De asemenea, au fost dezvoltate prevederile cu privire la
cooperarea consolidată, au fost introduse noi dispoziţii privitoare la drepturile omului,
protecţia socială, instituindu-se totodată etapele viitorului proces de reformă a Uniunii
Europene care aveau să conducă la convocarea Conferinţei de la Bruxelles pentru viitorul
Europei..
G.Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona consacră mediului Titlul XX (art. 191-193), stabilind
următoarele obiective:
- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- ocrotirea sănătăţii persoanelor;
20
Conceptul a fost lansat în plan internaţional prin Raportul Brundtland din 1987 şi larg afirmat prin Conferinţa
ONU privind mediul şi dezvoltarea, de la Rio de Janeiro din 1992. 21
Conform acestei proceduri, Consiliul adopta, în principiu, o măsură comunitară cu omajoritate calificată,
Parlamentul European putând în ultimă instanţă să o respingă cu votul majorităţii absolute a membrilor săi. 22
Este vorba, în special, de dispoziţii esenţiale de natură fiscală, statele membre fiind deosebit de reticente când
sunt în joc atribuţii esenţiale ale suveranităţii lor şi mai ales de natura financiară.
18
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- promovarea pe plan internaţional a unor măsuri destinate să contracareze problemele
de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice.
Politica Uniunii în domeniul mediului urmăreşte un nivel ridicat de protecţie, ţinând
seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Uniunii.
Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul
remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul „poluatorul
plăteşte”.
În acest context, măsurile de armonizare care răspund cerinţelor în domeniul protecţiei
mediului presupun, în cazurile adecvate, o clauză de salvgardare care autorizează statele
membre să ia, din motive de protecţie a mediului fără caracter economic, măsuri provizorii
supuse unei proceduri de Control din partea Uniunii.
În elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Uniunea ţine seama de:
- datele ştiinţifice şi tehnicile disponibile;
- condiţiile de mediu din diferitele regiuni ale Uniunii;
- avantajele şi costurile care pot rezulta din acţiune sau din inacţiune;
- dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în ansamblul său şi de dezvoltarea
echilibrată a regiunilor sale.
În cadrul competenţelor lor, Uniunea şi statele membre cooperează cu ţările terţe şi cu
organizaţiile internaţionale competente. Condiţiile cooperării Uniunii pot face obiectul unor
acorduri între aceasta şi terţele părţi în cauză.
Obiectivele menţionate nu ingrădesc şi nu aduc atingere competenţei statelor membre,
dreptului de a negocia în cadrul organismelor internaţionale şi de a încheia acorduri
internaţionale. De asemenea, măsurile de protecţie stabilite de Parlamentul European şi
Consiliu nu împiedică nici un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie
mai stricte care însă trebuie să fie compatibile cu tratatele. Măsurile luate de state în mod
separat vor trebui să fie notificare Comsiei.23
Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, fiind adoptat în unanimitate de toate
statele membre. Potrivit Tratatului, Uniunea Europeană va acţiona pentru o dezvoltare
durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de piaţă
foarte competitivă, avându-se în vedere „un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a
calităţii mediului”.
În concepţia Tratatului, problemele de mediu se înscriu între „domeniile de
competenţă partajată” între Uniunea Europeană şi statele membre, în acest domeniu
aplicându-se principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Fiind un domeniu al competenţelor divizate, în această materie vor fi aplicabile atât
prevederile legislaţiei naţionale, cât şi în cazul în care vor fi necesare măsuri de sincronizare
la nivel comunitar, adoptarea unor instrumente juridice la nivelul Consiliului Uniunii
Europene şi Parlamentului European. Este de menţionat că, potrivit art.I-13, conservarea
resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit este de competenţa
exclusivă a Uniunii Europene.
23
Nicoleta Diaconu, Dumitru Adrian Crăciunescu, Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice,
ANEXE, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene – extras -, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
p. 217.
19
În consecinţă, în acest domeniu, nu numai că reglementările internaţionale vor avea
prioritate, dar nu există posibilitatea adoptării unor reglementări naţionale, fiind vorba de
competenţe pe care statele, prin Tratatul de la Lisabona, le-au transferat Uniunii Europene.
2.2. Actele guvernamentale
Autoritatea centrală executivă, deşi nu are competenţă legislativă, elaborează
numeroase norme de protecţie a mediului, în forma juridică a ordonanţei şi ordonanţei de
urgenţă, ultima formă în condiţiile în care Guvernul este abilitat de Parlament şi sub rezerva
aprobării ulterioare de către acesta.24
Potrivit competenţelor materiale specifice, Guvernul României elaborează hotărâri
care pun în aplicare legile şi ordonanţele de urgenţă. Hotărârile de guvern se emit în
executarea actelor normative. În domeniul dreptului mediului, hotărârile de guvern au, în
principal, ca domeniu formarea şi perfecţionarea sistemului instituţional de drept al mediului.
Domeniul dreptului mediului, sub aspect instituţional, de exemplu, include o
importantă activitate de elaborare a regulamentelor de organizare şi funcţionare a instituţiilor
de mediu care se realizează, sub aspect tehnic-juridic, prin hotărâri de guvern.
Perioada 2005-2009, de exemplu, este cunoscută ca perioada în care au fost elaborate
de către guvern numeroase hotărâri privind formarea şi perfecţionarea noului cadru
instituţional, impus de exigenţele aderării României la Uniunea Europeană, în concepţia
partajului de competenţe bazat pe subsidiaritate şi proporţionalitate.
Reglementările de detaliu privind procedurile de emitere a avizelor de mediu, a
acordurilor de mediu şi de aplicare a tehnicilor de mediu, generale şi specifice, se realizează
în forma juridică a ordinelor miniştrilor cu competenţe în domeniul protecţiei mediului.
2.3. Actele autorităţilor publice locale
Autorităţile publice locale au două atribuţii în materia protecţiei mediului, şi anume:
a) în domeniul protecţiei, conservării, restaurării şi punerii în valoare a monumentelor
istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale;
b) în domeniul organizării şi dezvoltării urbanistice a teritoriului şi amenajării acestuia
pe teritoriul de competenţă.
2.4. Cutuma
Cutuma, ca izvor de drept, nu este specifică pentru dreptul românesc, aceasta fiind
caracteeristică în sistemul de drept common law, unde dreptul s-a format în mod tradiţional pe
uzuri care s-au constituit pe anumite practici ale societăţii (colectivităţi umane).
În ţara noastră, există anumite practici formate în cursul timpului şi pentru care nu a
intervenit cu reglementări instituţia legislativă a statului.
Această situaţie a obligat însă recunoaşterea de către stat a practicilor locale.
Recunoaşterea s-a făcut la nivel de lege, consfinţind, astfel, forţa juridică obligatorie a regulii
24
Cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate domeniile de drept al mediului reglementate prin ordonanţe de
urgenţă: protecţia atmosferei (O.U.G. nr.243 din 28 noiembrie 2000); regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice (O.U.G. nr.236 din 4 decembrie 2000); siguranţa
barajelor (O.U.G. nr.244 din 6 decembrie 2000); regimul juridic al deşeurilor (O.U.G. nr.78/2000); prevenirea,
reducerea şi controlul integrat al poluării în România (O.U.G. nr.34 din 21 martie 2002); gospodărirea integrată a
zonei costiere (O.U.G. nr.202 din 18 decembrie 2002).
20
de conduită formată în mod tradiţional. Aşa, de exemplu, prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 se
recunoaşte şi se garantează „dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei
«Delta Dunării» de a păstra obiceiurile specifice locale”.
Cutuma, prin urmare, este rezultatul recunoaşterii şi garanţiei regulii cu valoare
juridică formată în mod tradiţional, regulă care este sancţionată cu păstrarea obiceiurilor,
legiuitorul pornind de la raţiunea că populaţia locală cunoaşte cel mai bine conduita firescă, în
speţă, ecologică, ce trebuie adoptată în raporturile sociale ce se nasc cu privire la protecţia şi
conservarea fenomenelor naturale specifice mediului deltaic şi de păstrare a echilibrului
ecologic.
2.5. Mijloacele auxiliare
În afara izvoarelor formale ale dreptului mediului, în activitatea de elaborare şi
aplicare a normelor de drept pozitiv al mediului se recurge şi la aşanumitele mijloace auxiliare
şi anume: jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat.
Jurisprudenţa, definită ca drept obiectiv ce rezultă din hotărârile judecătoreşti
pronunţate în diferite materii, nu este recunoscută ca izvor de drept în sistemul dreptului
nostru naţional.
În materia dreptului mediului, în ţara noastră, nu există formată o jurisprudenţă la care
să se facă trimitere în cazul unor litigii de natură ecologică.
Există, însă, o jurisprudenţă internaţională, îndeosebi cu privire la evenimente care au
avut ca obiect poluări accidentale şi, în urma cărora, dacă acestea au avut efecte
transfrontaliere s-a recurs la arbitraj sau evenimentul s-a aflat la originea unor convenţii
internaţionale bi- sau multinaţionale25
.
Doctrina este definită, în termeni generali, ca totalitate a ideilor, principiilor şi tezelor
fundamentale ale unui sistem de gândire care s-a dezvoltat într-un anumit domeniu.
În speţă este vorba de o doctrină având ca obiect idei, principii şi teze fundamentale în
dreptul mediului.
Relativ nouă, doctrina de drept al mediului s-a format sub impulsul unor remarcabili
oameni de ştiinţă din domeniul ştiinţelor naturii la care s-au alăturat biologi, medici, ingineri
din domeniul ecologiei, doctrina de drept al mediului avându-şi originea în lupta împotriva
agresivităţii antropice împotriva mediului natural.
În prezent doctrina are şi în ţara noastră un rol tot mai important, datorită multiplicării
numărului lucrărilor apărute pe această temă26
, precum: Revista română de drept al mediului,
Bucureşti, 2003, sau alte lucrări de specialitate ale unor reputaţi cercetători în domeniu27
.
Dreptul comparat reprezintă o sursă de perfecţionare, în primul rând pentru elaborarea
dreptului naţional al mediului, pornind de la reglementările naţionale ale unor state avansate
în acest domeniu şi cu o practică ecologică bazată pe introducerea în legislaţia lor de mediu a
principiilor privind protecţia mediului şi îndeosebi a celor consacrate reducerii fenomenelor
de poluare antropică, inclusiv în materia internalizării şi reţinerii la sursă a agenţilor poluanţi,
precum şi a celor mai bune tehnici şi practici de mediu.
25
Cazul Gabcikovo-Nagymaros – dintre Ungaria şi Slovacia – 1994. 26
M.Duţu, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.109. 27
Mircea Duţu, Daniela Marinescu, Ernest Lupan etc.
21
2.6. Despre necesitatea unui Cod al mediului
În doctrina naţională a dreptului mediului s-a antamat problema necesităţii unui Cod al
mediului, pornindu-se, pe de o parte, de la tendinţa unor specialişti cum este, de pildă R.
Drago care „considera ca absurdă susţinerea tezei existenţei unui drept al mediului, ca nouă
disciplină de studiu şi ramură de drept de sine stătătoare, astăzi, trei decenii mai târziu, nimeni
nu se mai gândeşte la aşa ceva, nici măcar celebrul profesor, membru al Institutului Franţei, ci
dimpotrivă, se întreabă ce-i de făcut pentru dezvoltarea conţinutului, promovarea
justiţiabilităţii prevederilor şi asigurarea efectivităţii sale”28
.
Pe de altă parte, dezideratul instaurării unei ordini ecologice nu este posibilă fără
reunirea legislaţiei de mediu, considerabilă ca volum şi de o mare diversitate, într-un Cod al
mediului care să ofere o imagine completă asupra reglementărilor specifice relaţiilor sociale
ce se nasc în procesul juridico-social de protecţie a mediului.
Cu privire la fundamentarea dezideratului necesităţii existenţei unui Cod de drept al
mediului, în literatura de specialitate se precizează „În favoarea evoluţiei sale spre codificare
pledează cel puţin două argumente fundamentale, de ordin cantitativ şi calitativ, cărora li se
adaugă altele de circumstanţă: pe de o parte, dezvoltarea explozivă a textelor normative în
domeniu, depăşind cu mult în abundenţă materii tradiţionale, care necesită, spre dezvoltare,
ordine, raţionalizare şi eficientizare, o sistematizare adecvată, iar pe de alta predispoziţia
naturală sistematizantă şi globalizantă a dreptului mediului. Aplicată la un obiect intrinsec
bine structurat şi autoreglat precum sistemul natural, reacţia juridică este nevoită să se
adapteze exigenţelor acestuia spre a se dovedi posibilă şi eficientă.”29
3. Sistemul dreptului mediului
Ştiinţă juridică de mare complexitate şi importanţă excepţională pentru întreaga
omenire, implicând şi interesele generaţiilor viitoare, dreptul mediului are ca obiect de
reglementare relaţiile sociale ce se nasc în procesul de protecţie a mediului ca obiectiv de
interes public major şi care este parte integrantă a activităţii generale de dezvoltare
economico-socială, având ca finalitate principală şi concretă ocrotirea omului, ca
preocupare contemporană prioritară, justificată prin interesele vitale ale omenirii în sensul
de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, nepoluat.
În acest sens, în literatura de specialitate30
se menţionează: „Sarcina generală a
protecţiei mediului constă în înlesnirea ocrotirii şi formării factorilor de mediu, stabilirea
cadrului legal general pentru descoperirea şi înlăturarea cauzelor poluării, stabilirea
modalităţilor şi condiţiilor prevenirii poluării, reducerea şi înlăturarea efectelor acesteia şi
aplicarea acestor modalităţi în acord cu interesele publice ale întregii societăţi”.
Pentru a răspunde criteriilor ştiinţifice de cunoaştere a obiectului dreptului mediului,
pornind de la concepţiile celor mai reprezentativi specialişti ai domeniului şi a lucrărilor de
referinţă ale acestora31
, am optat pentru următoarea structură a cursului:
28
Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.102. 29
Mircea Duţu, op. cit., p. 103. 30
Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.15. 31
A se vedea bibliografia selectivă utilizată pentru documente.
22
1. Partea generală a dreptului mediului cuprinzând obiectul, izvoarele, raportul juridic,
principiile, conceptele fundamentale şi tehnicile juridice de protecţie a mediului;
2. Partea specială a dreptului mediului, cuprinzând:
a) protecţia sectorială a mediului – termenul „sectorial” vizând ecofactorii de mediu;
b) protecţia trans-sectorială a mediului – pornind de la formele de poluare din
perspectiva agenţilor poluanţi;
c) formele răspunderii juridice în dreptul mediului – contravenţională, penală şi civilă.
d) instituţionalizarea modernă a dreptului mediului – din perspectivă naţională,
europeană şi mondială.
Partea specială a cursului, formată din cele patru domenii – protecţia sectorială,
transsectorială, răspunderea juridică şi instituţionalizarea dreptului mediului – vor fi tratate
din perspectiva raporturilor juridice de drept al mediului care se nasc în procesul general şi
complex de protecţie şi conservare a mediului şi a ecofactorilor săi, precum şi din perspectiva
raporturilor juridice privind prevenirea şi combaterea integrată a poluării.
4. Compatibilizarea legislaţiei de mediu
Procesul de compatibilizare a ȋntregii legislaţii naţionale a României a fost şi rămâne o
sarcină a legislativului naţional impusă de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte legislaţia de mediu procesul de compatibilizare prezintă
caracteristici atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ având ȋn vedere că legislaţia naţională
de mediu nu a cunoscut o dezvoltare corespunzătoare ȋn raport cu evoluţiile Uniunii Europene
ȋn materie şi cu reglementările convenţionale anterioare anului 1990.
Pentru România, ca membru a Uniunii Europene, operaţiunile de drept comparat şi
efectele acestora se realizează în cadrul procesului de compatibilizare a legilor speciale
privind protecţia sectorială şi transsectorială a factorilor de mediu în conformitate cu
directivele Uniunii Europene.
Cu privire la acest aspect, se impune precizarea că de la data aderării la Uniunea
Europeană, România trebuie să asigure armonizarea deplină a legislaţiei naţionale în
domeniul protecţiei mediului cu acquis-ul comunitar, în scopul garantării ducerii la
îndeplinire a obligaţiilor României rezultate din Tratatul de aderare şi din prevederile
Tratatului, instituind Comunitatea Europeană privitoare la obligaţia ce incumbă statului român
de a comunica măsurile naţionale de executare către Comisia Europeană.
Neîndeplinirea sau ȋndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de armonizare
(compatibilizare) a legislaţiei naţionale sunt supuse procedurilor de sancţionare a României de
către Comisia Europeană, având în vedere că procesul de compatibilizare a legislaţiei
naţionale vizează interesul public şi constituie situaţii extraordinare a căror reglementare nu
poate fi amânată.
Un prim pas în această materie a fost făcut prin Ordonanta de urgenta nr. 12/2007,
privind modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în
domeniul protecţiei mediului32
.
32
Actele normative compatibilizate prin această ordonanţă sunt: O.U.G. nr. 243/2000, privind protecţia
atmosferei, publicata in M. Of., Partea I, nr. 633 din 6 decembrie 2000, aprobata cu modificari si completari prin
Legea nr. 655/2001; Legea apelor nr. 107/1996, publicata in M. Of., Partea I, nr. 244 din 8 octombrie 1996, cu
23
Timp mediu de lucru: 2 ore
modificarile si completarile ulterioare; Ordonanta Guvernului nr. 37/2002 pentru protectia animalelor utilizate in
scopuri stiintifice sau in alte scopuri experimentale, publicata in M. Of., Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002,
aprobata cu modificari prin Legea nr. 471/2002; Legea gradinilor zoologice si acvariilor publice nr. 191/2002,
publicata in M. Of., Partea I, nr. 271 din 23 aprilie 2002;
Rezumat:
Izvoarele dreptului mediului caracterizează această disciplină şi o configurează ca
pe o ştiinţă juridical născută din necesitatea de a proteja mediul ȋn ansamblul său ca şi
factorii componenţi din perspectiva conştiinţei jurdice universale vizând necesitatea
obiectivă de a proteja valorile de mediu ȋn interesul generaţiilor prezente şi viitoare.
Izvoarele dreptului mediului configurează disciplina juridică corespunzătoare
pornind de la izvoarele internaţionale ale dreptului mediului ȋn care convenţiile de
protecţie a mediului au configurat şi continuă să direcţioneze legislaţiile naţionale de
mediu.
Pentru ţara noastră legislaţia naţională a mediului este racordată la evoluţia
internaţională a izvoarelor dreptului mediului ȋn ceea ce priveşte conţinutul normativ al
acestora.
Izvoarelor de drept al mediului Ii se recunoaşte specificitatea naţională ȋn raport
cu factorii de configurare substanţială a exigenţelor de protecţie şi conservare a mediului
naţional.
Sub aspect formal izvoarele dreptului mediului urmează ierarhia juridică
fundamentată pe forţa juridică a formei actelor normative conform ierarhizării
constituţionale.
Având ȋn vedere relaţia dintre izvoarele naţionale şi internaţionale de drept al
mediului, ȋn condiţiile ȋn care România este membră a Uniunii Europene, izvoarele de
drept al mediului se perfecţionează ȋn raport cu reglementările Uniunii, respectiv cu
directivele Uniunii Europene ȋn domeniul protecţiei mediului, reglementările
internaţionale dobândind prioritate ȋn cazurile prevăzute de aceste directive, cerinţă
exprimată nemijlocit de Constituţia României.
Un loc important ȋn rândul izvoarelor dreptului mediului ȋl ocupă doctrina şi
jurisprudenţa ȋn domeniu, nu atât ca izvoare, ci ca surse de perfecţionare a izvoarelor
formale ale acestei ramuri de drept.
24
Test de autoevaluare
1. Sunt izvoare formale de drept al mediului:
a) legea;
b) doctrina;
c) jurisprudenţa.
2. În ce condiţii se recunoaşte caracterul de izvor de drept al convenţiilor
internaţionale:
a) când convenţia a fost introdusă ȋn legislaţia naţională;
b) când convenţia se află ȋn curs de ratificare;
c) când convenţia se află ȋn curs de negociere.
Răspunsuri: 1. – a); 2. – a).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică
a dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010, p. 2-35.
2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul I. Obiectul, sistemul,
metodele şi definiţia dreptului mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 29-39.
3. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Prelegerea nr. 3 – Mediul şi dezvoltarea durabilă. Dreptul fundamental al omului la un
mediu sănătos, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 61-94.
25
TEMA II.
SISTEMUL TEHNICILOR DE REGLEMENTARE ȊN DREPTUL MEDIULUI
Competenţe:
- consultanţă pentru respectarea cerinţelor stabilite de ecostandardele de
mediu;
- asigurarea condiţiilor de integrare ȋn parametrii funcţionali autorizaţi
pentru o investiţie dată;
- analiza eficienţei obiectivului autorizat din perspectiva costurilor
poluării;
- stabilirea măsurilor de internalizare a costurilor poluării.
Cuprins:
1. Principiul precauţiei ȋn luarea deciziilor
2. Particularităţile normelor juridice de dezvoltare durabilă şi protecţie a
mediului
3. Sistemul ecostandardelor şi listelor
4. Studiul de impact
5. Procedura de autorizare
6. Bilanţul de mediu
7. Sistemul normelor de conformare
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea principiului precauţiilor ȋn luarea deciziilor ca fundament al
tehnicilor de reglementare ȋn dreptul mediului;
- cunoaşterea sistemului de monitorizare a calităţii factorilor de mediu;
- modalităţile de intervenţie pentru asigurarea limitelor legale a
parametrilor de calitate a factorilor de mediu;
- analiza stării mediului la nivel naţional; raportul anual privind starea
mediului;
- bilanţul naţional privind integrarea României ȋn sarcinile internaţionale
privind asigurarea calităţii mediului.
26
1. Principiul precauţiei în luarea deciziilor
Principiul precauţiei în luarea deciziei s-a născut din necesitatea de a preveni
consecinţele negative pentru mediu cauzate de activităţile antropice cu consecinţe poluatoare,
în primul rând de industriile de risc.
În esenţă, principiul are în vedere raportul de cauzalitate în care decizia iniţierii şi
realizării unei activităţi de risc poate fi cauza unor consecinţe negative pentru mediu, având ca
efect distrugerea, degradarea sau poluarea mediului.
Principiul precauţiei a fost enunţat pentru prima oară la nivel internaţional de
O.E.C.D., în anul 1987, şi la cea de-a doua Conferinţă Internaţională asupra Protecţiei Mării
Nordului (Londra, 1987)33
.
Chestiunea necesităţii adoptării acestui principiu în strategiile, politicile şi legislaţiile
de mediu s-a pus în legătură cu problemele globale ale mediului şi anume: schimbările
climatice (cu accente dramatice la acest început de secol), deşertificarea, deforestarea,
expansiunea deşeurilor, poluarea mediului marin, industriile de risc şi produsele acestora.34
Principiul precauţiei se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu, de la Rio de
Janeiro, fiind reafirmat în dezbaterile şi documentele Conferinţei pentru dezvoltare durabilă
de la Johannesburg.35
În Tratatul de la Maastricht, principiul precauţiei este înscris în articolul 130R.
Consacrat ca atare, pentru prima dată, prin art. 3 lit.a din Legea nr. 137/1995 privind
protecţia mediului, şi preluat în actuala lege, acest principiu îşi completează şi amplifică
semnificaţiile cu un alt principiu fundamental, şi anume cel al prevenirii riscurilor ecologice şi
a producerii pagubelor36
.
Activităţile antropice nu se pot desfăşura dacă sunt potenţial poluante, decât în temeiul
autorizaţiei sau al unui permis care să specifice condiţiile legale în care se pot exercita.
De fapt, în doctrina deptului mediului există formulat un punct de vedere potrivit
căruia esenţa normelor şi a însăşi ramurii de drept o constituie reglementarea autorizării, ca
regim juridic. Acest punct de vedere este cu atât mai actual cu cât – în condiţiile crizei
ecologice determinate de impactul agresivităţii industriale poluante - lumea se reorientează
spre alte modele economice decât cele care au secătuit resursele naturale şi au poluat
ireversibil mediul.
Materializarea principiului precauţiei în luarea deciziei se realizează prin activităţi
specifice la nivel de expertiză ecologică (audit de mediu), menită să pună în evidenţă impactul
asupra mediului.
Impactul asupra mediului, sub aspect intensiv şi extensiv, se referă la sursele de
poluare fixe, respectiv marii poluatori din industriile puternic poluante: chimică,
petrochimică, siderurgică, metalurgică, minieră, nucleară etc.
În mod esenţial, fundamentarea deciziei este menită să furnizeze informaţiile necesare
întreprinzătorilor care solicită autorizaţia integrată de mediu. Astfel, în art. 6 al O.U.G. nr.
33
Kiss Al. , Shelton D. , op. cit. pag. 38. 34
Idem, supra. 35
Conferinţa de la Johannesburg, 27 august-4 septembrie 2002. 36
Mircea Duţu, op. cit., p.66.
27
152/200537
, privind prevenirea şi controlul integrat al poluării se menţionează: „Documentaţia
pentru solicitarea emiterii autorizaţiei integrate de mediu poate conţine informaţii rezultate din
evaluarea impactului asupra mediului întocmită anterior, raportul de securitate, precum şi
informaţii furnizate ca răspuns la alte cerinţe legale şi care corespund uneia dintre prevederile
art. 5.”38
La fundamentarea deciziei vor fi avute în vedere principiile adiţionale referitoare la
cea mai bună tehnică de mediu, la preţuri neexcesive şi opţiunea pentru cele mai bune practici
de mediu (BAT, BATNEEC, BEP, BEPO)39
.
Un rol important în cadrul procedurilor de obţinere a autorizaţiei integrate de mediu
revine Gărzii Naţionale de Mediu prin activitatea inspectorilor de specialitate care acţionează
în concepţia stabilită de art. 2 şi 3 din Hotărârea de Guvern nr. 112/200940
.
În concluzie, principiul precauţiei în luarea deciziilor îndeplineşte funcţia de asigurare
a strategiilor de dezvoltare durabilă care să nu aducă prejudicii naturii, mediului în ansamblul
său şi să elimine contradicţia dintre biosferă şi tehnosferă.
În ansamblul regulilor care configurează principiul precauţiilor ȋn luarea deciziilor se
integrează şi principiile de natură managerială cunoscute ȋn literatura de specialitate sub
denumirea de principii adiţionale.
Principiile adiţionale se adresează utilizatorilor de mediu. Ele privesc tehnologiile şi
procesele tehnologice, precum şi practicile cu impact negativ asupra mediului ce se folosesc
în lupta contra poluării.
37
Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1078 din 30/11/2005. 38
Ordonanţa de urgenţă nr. 152/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1078 din 30/11/2005, art. 5:
Documentaţia pentru solicitarea autorizaţiei integrate de mediu conţine următoarele: a) descrierea instalaţiei şi
activităţile desfăşurate; b) prezentarea materiilor prime şi auxiliare, a altor substanţe, a tipului de energie utilizată
sau generată de instalaţie; c) descrierea surselor de emisie din instalaţie; d) descrierea condiţiilor
amplasamentului instalaţiei; e) indicarea naturii şi a cantităţilor de emisii care pot fi evacuate din instalaţie în
fiecare factor de mediu, precum şi identificarea efectelor semnificative ale acestor emisii asupra mediului; f)
descrierea tehnologiei propuse şi a altor tehnici pentru prevenirea sau, dacă nu este posibil, reducerea emisiilor
din instalaţie; g) măsuri pentru prevenirea producerii deşeurilor ca urmare a funcţionării instalaţiei şi
valorificarea acestora, după caz; h) descrierea măsurilor planificate pentru respectarea principiilor generale; i)
descrierea măsurilor planificate pentru monitorizarea emisiilor în mediu; j) descrierea principalelor alternative
analizate de operator. 39
Stuart Bell &Donald McGillivray, Environmental Law, 5 th Edition, Blackstone Press Limited, London, 2000,
p.187-197, 299. 40
Art. 2: (1) GNM este responsabila de asigurarea controlului implementarii efective, profesioniste, uniforme si
integrate a politicii Guvernului, de aplicare a legislatiei nationale armonizata cu cea comunitara in domeniul
protectiei mediului. (2) GNM are atributii in aplicarea politicii Guvernului in materia prevenirii, constatarii si
sanctionarii incalcarii prevederilor legale privind protectia mediului, inclusiv a nerespectarii reglementarilor
prevazute in legile specifice domeniului controlului poluarii industriale si managementului riscului, substantelor
si preparatelor periculoase, biodiversitatii si ariilor naturale protejate, fondului de mediu si altor domenii
prevazute de legislatia specifica in vigoare.
Art. 3: (1) GNM indeplineste un rol activ pentru asigurarea securitatii mediului prin actiuni de prevenire a
riscurilor si limitarea amenintarilor de ordin ecologic, respectiv poluarea resurselor de apa, a aerului, diminuarea
fertilitatii solului, poluarea transfrontaliera si altele. (2) Pentru identificarea amenintarilor si riscurilor la adresa
securitatii ecologice, GNM dezvolta cooperarea transfrontaliera la toate nivelurile, in scopul adoptarii masurilor
comune privind prevenirea si diminuarea impactului in cazul accidentelor majore si situatiilor exceptionale,
precum si informarea si atragerea publicului in rezolvarea problemelor ce tin de amenintarile securitatii
ecologice. (3) GNM participa activ impreuna cu celelalte autoritati ale statului, dupa caz, la educarea populatiei
pentru o protectie activa si responsabila a mediului, desfasoara activitati de informare, consiliere si educare a
cetatenilor, editeaza publicatii de specialitate in domeniul protectiei mediului. (4) GNM sprijina
asociatiile/organizatiile de protectia mediului in actiunea de infiintare si functionare a centrelor de consultanta,
informare si educare a cetatenilor.
28
A. Principiul celei mai bune tehnici disponibile (BAT)
„BAT este definită ca fiind cea mai eficientă şi avansată fază în realizarea activităţilor
şi metodelor de exploatare, care indică adecvarea practică a anumitor tehnici în vederea
furnizării, în principiu, a bazei pentru valori minime de emisie (VLE) menite să prevină şi,
unde nu este posibil, să reducă, în general, emisiile şi impactul asupra mediului luat ca un
întreg.
Tehnici, adică tehnologia utilizată şi modul în care instalaţia este proiectată, construită,
întreţinută, exploatată şi dezafectată.
Disponibile înseamnă acele tehnici dezvoltate pe o scară menită să permită
implementarea în sectorul industrial relevant, în condiţii economice şi tehnice viabile, luând
în considerare costurile şi beneficiile, fie că tehnicile sunt sau nu utilizate sau produse în
România, astfel încât titularul activităţii să poată avea acces la ele în condiţii rezonabile.
Cele mai bune înseamnă cele mai eficiente în atingerea unui nivel general ridicat de
protecţie a mediului în întregul său.
La stabilirea BAT pentru o activitate trebuie acordată atenţie la:
- utilizarea unei tehnologii care generează cantităţi reduse de deşeuri;
- utilizarea de substanţe mai puţin periculoase;
- recuperarea şi reciclarea continuă a substanţelor generate şi utilizate în proces şi a
deşeurilor, acolo unde este posibil;
- procesele similare, facilităţile sau metodele de exploatare care au fost utilizate cu
succes la scară industrială;
- progresele şi schimbările tehnologice;
- natura, efectele şi volumul emisiilor;
- datele de punere în funcţiune pentru activităţile/instalaţiile noi şi existente;
- timpul necesar pentru a implementa cele mai bune tehnici disponibile;
- consumul şi natura materiilor prime utilizate în proces şi eficienţa lor energetică;
- nevoia de prevenire sau reducere până la minimum a impactului general al emisiilor
asupra mediului şi riscurilor asupra lui;
- nevoia de prevenire a accidentelor şi de minimizare a consecinţelor pentru mediu;
- informaţii publicate de Comisia Comunităţii Europene conform schimbului de
informări între statele membre şi industriile în cauză cu privire la BAT, monitorizarea
asociată şi dezvoltările din cadrul lor, sau prin organizaţii internaţionale.”41
În concluzie, în temeiul acestui principiu, în echiparea tehnologică a întreprinderii
managerul se va orienta în direcţia celor mai bune tehnologii comparabile existente în
momentul investiţiei, dar şi în perspectivă, pentru că uzura morală funcţionează şi în cazul
tehnologiilor curate.
Este în mod evident vorba de cea mai bună tehnologie pentru protecţia mediului în
fiecare domeniu de activitate producătoare de externalităţi negative.
41
Dr. Ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Capitolul VI. Controlul poluării, Editura Monitorul Oficial,
Colecţia Ghiduri legislative, aprilie 2008, pag. 76-77.
29
B. Principiul celei mai bune tehnologii dar cu preţurile cele mai puţin excesive
(BATNEEC)
Acest principiu este menit să concilieze interesele întreprinzătorilor cu cele ale
protecţiei mediului într-o manieră rezonabilă, în condiţiile în care tehnologiile curate – creaţie
a tehnicii moderne – sunt, totuşi, mai scumpe în raport cu tehnologiile clasice (poluante).
Stimularea întreprizătorilor interesaţi în procurarea tehnologiilor curate, pe de o parte,
şi măsurilejuridice şi economice disuasiveîntreprinzătorii poluatori, pe de altă parte, sunt în
măsură să creeze mentalitatea şi cadrul economic pentru dotarea întreprinderilor cu tehnologii
curate.
Industriile noi vor fi oricum obligate, prin procedura autorizaţională, să se doteze cu
tehnologii nepoluante.
C. Principiul celei mai bune practici de mediu (BEP)
Protecţia mediului se bucură de aportul nuor specialişti ce încadrează sistemul
instituţional de protecţie. Nomenclatorul profesiunilor integrate sistemului de protecţie a
mediului este surprizător de mare şi variat. Primul exemplu – şi cel mai edificator în acest
sens – este dat de structura profesională a grupului de experţi ce au format echipa condusă de
Doamna Brundtland cu prilejul elaborării Raportului O.N.U. “Viitorul nostru al tuturor”
(1987)42
. Experţii elaborează în profil sectorial, transsectorial şi fuzional reguli generale de
protecţie a mediului ce se constituie în norme deontologice grupate în aşa numitele Coduri de
bună practică. Codurile de bună practică formează regulamente de funcţionare a
întreprinderilor. În obiectivele de risc major aceste coduri de bună practică algoritmizeauă
toate operaţiunile menite să asigure securitatea obiectivului şi să prevină incidente şi
accidente ce pot antrena riscuri ecologice. Centrala Atomo-Electrică de la Cernavodă, de
exemplu, se conduce după un asemenea cod de bună practică.
D. Principiul opţiunii pentru cea mai bună practică de mediu (BPEO)43
Managerul şi experţii consultanţi, având la dispoziţie variantele codurilor de bună
practică, vor putea opta pentru codul sau combinaţia de coduri de bună practică, procedând la
o selecţie ce le este convenabilă, din perspectiva protecţiei mediului.
Cea mai bună practică de mediu are ca finalitate prevenirea poluării, ţinând cont de
necesitatea asigurării unui mediu sănătos care este esenţial pentru asigurarea prosperităţii şi
calităţii vieţii.
În politicile privind protecţia mediului, principiul celei mai bune practici de mediu are
în vedere decuplarea impactului fenomenelor de poluare, respectiv de degradare a mediului de
creşterea economică prin promovarea ecoeficienţei şi prin implementarea standardelor ridicate
de protecţie a mediului.
Bunele practici de mediu se asigură în mod integrat adică, ţinând seama de practicile
de mediu sectoriale, transsectoriale şi fuzionale, astfel încât protecţia mediului să se realizeze
de o manieră integrată.
42
“Il futuro di noi tutti”, op.cit., Anexa Experţilor. 43
Abrevierile principiilor sunte preluate din limba engleză, după Kiss Al. şi D. Shelton, op.cit., p. 40-41
30
2. Particularităţile normelor juridice de dezvoltare durabilă şi protecţie a
mediului
Înţelegerea completă a metodei de reglementare în dreptul mediului,
fundamentată pe principiul precauţiei ȋn luarea deciziilor şi a principiilor adiţionale,
presupune şi cunoaşterea tehnicilor concrete utilizate de legiuitor pentru construcţia
normelor juridice de drept al mediului. Tehnicile juridice sunt metode de construcţie
legislativă utilizate în scopul realizării finalităţii reglementărilor juridice de drept al
mediului prevenirea şi precauţia. Principalele tehnici normative specifice dreptului
mediului sunt: tehnica ecostandardelor, tehnica listelor, studiul de impact, bilanţul de
mediu, programul de conformare, normele de autorizare, tehnica zonării etc..
Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcţie de importanţa şi
complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru
cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a
istoricului legislaţiei din acel domeniu, precum şi a reglementărilor similare din legislaţia
străină, în special a ţărilor Uniunii Europene.
Iniţiatorii proiectelor de acte normative pot solicita, pentru documentarea lor
legislativă, informaţii suplimentare de la Consiliul Legislativ şi alte autorităţi sau instituţii cu
atribuţii de informare în materia respectivă.
În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor
examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, practica instanţelor judecătoreşti în
aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.
Soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere
reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea, precum
şi ale dispoziţiilor cuprinse în tratatele internaţionale la careRomânia este parte.
Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveştedispoziţiile
cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte. Când este cazul, se vor face
propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt
concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură
compatibilitatea cu dreptul comunitar.
În principal, valorificarea finală a metodei de reglementare se concretizează în:
stabilirea soluţiilor legislative; sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate; determinarea
conceptelor şi noţiunilor; soluţii pentru situaţii tranzitorii; şi motivareaproiectelor de acte
normative.
Pentru alegerea unor soluţii judicioase şi durabile se pot elabora mai multevariante
posibile, evaluându-se efectele previzibile ale soluţiilor preconizate.
Soluţiile legislative avute în vedere trebuie să prezinte supleţe pentru a realiza
îmbinarea caracterului de stabilitate a reglementării cu cerinţele de perspectivă ale dezvoltării
sociale.
Soluţiile legislative preconizate prin proiectul de act normativ trebuie să acopere
întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a se
evita lacunele legislative.
Pentru ca soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se vor lua în considerare diferitele
ipoteze ce se pot ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosinduse fie enumerarea
31
situaţiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări cadru de principiu, aplicabile
oricăror situaţii posibile.
În cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare
explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles
decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita
interpretările greşite. Acesta este motivul pentru care în capitolele din partea specială a
cursului sunt prezentate normele-definiţii specifice dreptului mediului din perspectivă
sectorială şi transsectorială.
Proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii
tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii
juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele
până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de
motivare:
a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative,
inclusiv motivele de compatibilizare;
b) note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului;
ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare,
precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de
motive la proiectul legii de aprobare a acestora;
c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative.
Expunerile de motive, notele de fundamentare şi referatele de aprobare constituie
instrumentele de prezentare şi motivare ale noilor reglementări propuse.
Motivarea actelor normative se referă, în principal, la:
a) cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la
insuficienţele reglementărilor în vigoare, la existenţa unor neconcordanţe legislative sau
a unui vid legislativ;
b) principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu evidenţierea
elementelor noi;
c) efectele avute în vedere, în funcţie de obiectul reglementării;
d) implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei învigoare;
e) implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor
tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare;
f) fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute, evidenţiindu-se
studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiştii consultaţi, preocupările de
armonizare legislativă;
g) pentru ordonanţele de urgenţă vor fi prezentate distinct elementele obiective
ale situaţiei extraordinare care impune reglementare imediată, nefiind suficientă
utilizarea procedurii parlamentare de urgenţă, precum şi eventualele consecinţe care s-
ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse.
Pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie să cuprindă o menţiune
expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare în materie,
determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care
se impun.
32
În situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act
normativ, motivarea trebuie să cuprindă referiri la actul pe baza şi în executarea căruia se
emite.
Documentele de motivare a proiectelor de acte normative trebuie să cuprindă
obligatoriu referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, Curţii de Conturi sau Consiliului Economic şi Social.
Actele normative în domeniul protecţiei mediului sunt şi vor fi motivate şi în
raport de angajamentele României asumate în cadrul programelor de acţiune ale
Uniunii Europene.
Documentele de motivare se redactează într-un stil explicativ, clar, folosindu-se
terminologia proiectului de act normativ pe care îl prezintă. Motivarea trebuie să se refere la
forma finală a proiectului de act normativ; dacă pe parcurs s-au adus unele modificări
proiectului, ca urmare a propunerilor şi observaţiilor primite de la organele de avizare,
motivarea iniţială trebuie reconsiderată în mod corespunzător.
În practica statelor şi în domeniul internaţional, principiul suveraniăţii permanente
asupra resurselor fiecărui stat este unanim recunoscut. În acelaşi timp, există o obligaţie
pentru state de a se asigura că toate activităţile exercitate în limitelejurisdicţiei lor nu
provoacă prejudicii mediului altor state.
Astfel, art.2 din Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor prevede că
„fiecare stat deţine şi exercită, în mod liber, o suveranitate deplină şi permanentă asupra
tuturor bogăţiilor sale, resurselor naturale şi activităţilor economice, inclusiv posesia şi
dreptul de a le utiliza şi de a dispune de ele.44
”
Articolul 3 din aceeaşi Cartă stipulează că „în exploatarea resurselor comune la două
sau mai multe state, fiecare stat trebuie să coopereze pe baza unui sistem de informare şi
consultare prealabil, în scopul asigurării unei exploatări optime a acestor resurse, fără a
prejudicia interesele legitime ale altor state.”
Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa reafirmă principiul
potrivit căruia fiecare stat trebuie să asigure, în spirit de cooperare, că activităţile care au loc
pe teritoriul său nu afectează mediul altui stat sau regiuni, situate dincolo de limitele
jurisdicţiei naţionale.
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.3129 (XXVIII) din 13 decembrie 1973
prevede: „cooperarea între ţările care împart resursele naturale şi care sunt interesate în
exploatarea lor trebuie să se dezvolte pe baza unui sistem de informare şi consultare
prealabilă, în cadrul relaţiilor care există între ele.”
Adunarea generală a O.N.U., în Rezoluţia privind punerea în aplicare a Principiilor 21
şi 22 ale Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului (Stockholm, 5-6 iunie 1972) a
recunoscut că între state cooperarea „va fi realizată într-un mod adecvat, dacă s-au comunicat
oficial şi public date tehnice privind lucrările pe care trebuie să le întreprindă statele, în
44
Rezoluţia 3281/XXIX din 12 decembrie 1974 a Adunării generale O.N.U., în Rezoluţiile adoptate de
Adunarea generală la cea de-a XIX- a sesiune a sa, vol. II, suplimentul nr. 31 (A/9631), New York, 1975, pag.
54.
33
limitele jurisdicţiei lor naţionale, în scopul evitării creării unui prejudiciu mediului zonei
vecine.45
”
În conformitate cu Recomandările 2 şi 3 ale aceleiaşi Conferinţe, statele sunt invitate
să procedeze la schimburi de informaţii sau să angajeze consultări bilaterale sau regionale
de fiecare dată când condiţiile mediului unei ţări, ori anumite zone ale acesteia, pot avea
consecinţe într-una sau mai multe ţări vecine.
Din documentele O.N.U rezultă preocuparea pentru cooperarea internaţională ȋn
domeniul asigurării dreptului la dezvoltare pe baza resurselor naţionale proprii, inclusiv cu
respectarea principiilor de bună-vecinătate ȋn exploatarea acestora.
Pentru dreptul mediului, documentele O.N.U. menţionate pun ȋn evidenţă ideea
fundamentală potrivit căreia dreptul la dezvoltare face parte integrantă din politicile naţionale
de mediu şi din strategiile privind dezvoltarea durabilă, constituind cadrul general ineluctabil
privind configurarea legislaţiei de mediu şi a instituţiilor principale ale acestei ramuri de
drept.
3. Sistemul ecostandardelor şi listelor
Ecostandardele sunt norme fixe care cuprind prescripţii juridice şi tehnice,
stabilind regimul juridic al externalităţilor negative şi valorile cantitative ale
substanţelor poluante (deşeuri) ce pot fi externate.
În scopul asigurării unui cadru juridic necesar pentru protecţia mediului împotriva
poluării au fost reglementate unităţi elementare tehnice conţinute dedocumente redactate de
O.C.E.D., documente în care apare o distincţie între patru tipuri de norme sau ecostandarde46
:
norme sau ecostandarde de calitate a mediului (imisie); norme sau ecostandarde de emisie;
norme sau ecostandarde de procedură (tehnologii); norme sau ecostandarde de produse.
A. Ecostandardele de calitate47
Normele de calitate a mediului sunt acele norme tehnice prin care se fixează nivelurile
maxime admisibile ale poluării mediilor receptoare ca: apa, aerul,solul şi subsolul.
Pentru a avea un ambient nepoluant, care să ofere condiţii optime de viaţă, nu este
suficient ca numai unul din mediile receptoare, sau chiar două, să fie corespunzător acestor
norme de calitate, deoarece alterarea unui singur receptor ducela catalogarea ambientului ca
fiind poluat.
Analiza concentraţiei de poluanţi se face cu ajutorul unor metode ştiinţifice şi tehnice
diferite de la un mediu la altul, de la un poluant la altul. Astfel, determinarea gradului de
poluare a aerului se face prin:
a) metode globale, pentru determinarea unui grup de agenţi poluanţi(umiditatea
atmosferică, radioactivitatea);
b) metode de detaliu, pentru determinarea unui poluant anume (praf, dioxid de carbon,
radiaţii);
45
Rezoluţia 2995 (XXVII), din 15 decembrie 1972 a Adunării generale O.N.U., în rezoluţiile adoptate de
Adunarea generală la cea dea XVIII-a sa sesiune, volumul I, suplimentul nr.30 (A/9030), New York, 1974, pag.
51. 46
Kiss, Al., Shelton, D., op. cit., p. 50-61. 47
Kiss, Al. - Droit International de l‟Evironnement, Editiones A. Pedone, Paris 1989, pag. 136.
34
c) metode fizice pentru determinarea parametrilor fizici;
d) metode chimice, pentru determinarea elementelor chimice, a cantităţii şi a calităţii
acestora;
e) metode biologice, pentru determinarea impurităţilor bacteriologice.
Aceste metode se folosesc fie în laborator, fie în natură, fie combinat, atât prin control
şi supraveghere continuă, cât şi prin controale periodice.
Determinarea nivelului de poluare a apei se face prin metode care diferă înfuncţie de
folosirea ei în industrie sau pentru populaţie. Analiza are în vedere mirosul, culoarea,
densitatea micro-organismelor şi a impurităţilor, gustul. Acestea pot fi diferite în funcţie de
densitatea apei.
Poluarea suprafeţelor se determină folosind o serie de aparate, ca:
- analizatoare ionice sau electronice pentru microprobe;
- analizatoare laser.
Verificările de acest tip se pot face atât pe teren, cât şi în laborator.
Aceste norme de calitate se pot aplica fie pe toată lungimea unui curs de apă sau
pe toată suprafaţa unui teren, fie numai pe un segment dintr-un curs, respectiv pe o
anumită regiune.
B. Ecostandardele de emisie48
Ecostandardele de emisie sunt acele norme care stabilesc cantitatea şi concentraţia de
poluant care poate fi emisă de o instalaţie, de o sursă dată (fixă sau mobilă).
De cele mai multe ori mediul este determinat: apele de suprafaţă, solul şi subsolul sau
aerul.
Ecostandardele de emisie se stabilesc prin măsurarea cantităţii de poluant, fie în
unitatea de timp, într-o perioadă determinată, fie în cursul unei operaţii determinate. De
regulă, aceste norme se aplică instalaţiilor fixe – fabrici, uzine – sursele mobile de poluare
intrând sub incidenţa normelor de producţie (produse).
Ecostandardele de emisie stabilesc obligaţii de rezultat, ele constând din evaluarea
prejudiciului adus omului şi/sau factorilor de mediu, având în vedere atât prejudiciul imediat,
cât şi pe cel de perspectivă, care afectează mediul generaţiilor viitoare.
Pentru a evita eventualele consecinţe negative, potenţialul poluator poate opta liber
asupra modului în care se va conforma acestor norme. Astfel, el poate alege între a folosi o
instalaţie de epurare a produşilor activităţii sale, pentru ca aceştia să intre în circuitul natural,
fără a crea un dezechilibru sau a afecta în vreun fel mediul şi a schimba procesul tehnologic.
C. Ecostandardele de procedură
Normele de procedură au ca obiect definirea unui număr determinat de cerinţe, de care
trebuie să răspundă o instalaţie fixă, pentru ca aceasta să nu afecteze negativ mediul prin
funcţionarea ei. Unei uzine, de exemplu, îi poate fi impus un anumit tip de instalaţie de
epurare, un anumit procedeu de producţie sau anumite limite, în timp, de funcţionare.
48
Kiss, Al., op. cit., pag. 137.
35
Ceea ce este demn de remarcat, este faptul că acest tip de norme este obligatoriu,
nelăsând la libera apreciere a potenţialului poluator – aşa cum fac normele de emisie – modul
în care va proceda pentru a reduce emisiile poluante. De regulă, aceste norme încep să
funcţioneze încă din momentul proiectării, aplicabilitatea lor rămânând valabilă şi pentru
următoarele etape: construcţie şi funcţionare. Ele diferă de la un obiect la altul, în funcţie de
procesul tehnologic folosit, natura şi cantitatea materiilor prime, natura mediului de
amplasare.
Verificarea respectării acestor norme se face periodic de către organele de specialitate,
de regulă statale, care, în cazul în care consideră necesar, pot interzice funcţionarea instalaţiei
respective până la luarea măsurilor de protecţie cerute pentru cazul respectiv, prin planul de
conformare.
D. Ecostandardele de produse49
Ecostandardele de produse au ca obiect stabilirea cantităţii şi concentraţiei de poluant
care poate fi emisă de un produs ca urmare a proprietăţilor sale fizicochimice.
Acest tip de norme diferă de la un produs la altul, în funcţie de compoziţia sa, de
modul în care acesta se comportă în diferite situaţii, altele decât cele pentru care este destinat
(transport, manipulare, umezeală, căldură), ele regăsindu-se de cele mai multe ori în
normativele existente la diferite niveluri (economie, ramură de economie, uzină, secţie,
produs). Şi aceste norme sunt obligatorii, fiecare producător trebuind să-şi marcheze,
ambaleze, transporte şi depoziteze produsele periculoase sau potenţial periculoase, în anumite
condiţii.
De remarcat că, la nivel mondial, se tinde spre o unificare a marcajelor şi
regulilor care trebuie respectate pentru anumite produse, tocmai în scopul evitării unor
accidente care pot afecta serios mediul, implicit viaţa şi sănătatea oamenilor.
Tehnica listelor a fost utilizată pentru prima dată în Convenţia de la Londra
(1972), pentru prevenirea poluării marine prin operaţiuni de imersiune. Convenţia
enumeră materialele şi substanţele care prin caracteristicile lor intră în reacţie cu apa
mării, cu efecte negative.
Catalogarea lor ţine de două elemente50
, şi anume: proprietatea substanţei de a persista
şi gradul de toxicitate. Pornind de la aceste elemente, convenţia utilizează „Tehnica listelor”:
lista neagră, care enumeră substanţele cele mai periculoase (anexa I) şi lista gri, care
cuprinde substanţele cu un grad mai redus de nocivitate (anexa II).
Lista neagră conţine denumirile substanţelor foarte periculoase, ca: mercurul şi
compuşii săi, compuşii organo-halogenaţi, cadmiu şi compuşii săi, deşeurile foarte
radioactive, materialele şi reziduurile materiale rezultate în urma fabricării şi testării armelor
biologice şi chimice.
Acestora li se adaugă materialele care nu se descompun sau se descompun foarte greu:
plasticul şi alte materiale indestructibile, care pot rămâne în suspensie în apa mărilor sau pot
pluti (plase, frânghii).
49
Kiss, Al. - op., pag. 137. 50
Kiss, Al., Shelton D., op.cit., pag. 52-54.
36
Aceste materiale, în afară de poluarea apei mărilor, pot afecta serios viaţa animalelor
marine, în special a celor mari (foci, balene, delfini), precum şi navigaţia.
Pe această listă mai figurează petrolul brut, motorinele grele, uleiurile de gresaj ale
căror efecte asupra faunei şi florei acvatice şi de coastă sunt în generalcunoscute.
Conform prevederilor Convenţiei, imersiunea acestor substanţe şi materiale este
interzisă.
Lista gri, enumeră substanţele şi materialele a căror imersiune este supusăeliberării
prealabile a unui permis specific, datorită unor precauţii absolut necesare înastfel de condiţii.
Materialele şi substanţele avute în vedere de această listă sunt: deşeurile ce conţin
cantităţi notabile de arseniu, plumb, zinc, cupru şi compuşii acestora, compuşii organo-
silicoşi, cianurile, fluorul, pesticidele, subprodusele acestora neidentificate pe lista neagră. Pe
această listă mai figurează obiectele ce pot constitui un obstacol serios în calea pescuitului,
navigaţiei, cum ar fi: containere, deşeuri metalice, alte deşeuri voluminoase ce ar putea fi
depozitate pe fundul mării.
La imersiunea unor cantităţi mai mari de acizi sau baze, trebuie să se ţină cont de
prezenţa eventuală în aceste deşeuri a tuturor substanţelor enumerate în Anexa I, precum şi de
substanţele şi compuşii acestora pe bază de nichel, crom, beriliu, vanadiu.
Imersiunea tuturor acestor substanţe şi materiale este condiţionată de eliberarea
prealabilă a unui permis specific, conform prevederilor Convenţiei. Imersiunea tuturor
celorlalte deşeuri (substanţe şi materiale) este condiţionată de eliberarea prealabilă a unui
permis general, permis recunoscut de toate statele care exercită supravegherea constantă
asupra a tot ceea ce “se aruncă” în mare în cantităţi importante.
Lista gri enumeră lista substanţelor a căror deversare în Rin este supusă unui regim
special, care are în vedere, ca principal criteriu, cantitatea de substanţă.Aceste substanţe sunt
metalele şi metaloizii ca: zinc, arseniu, bariu, cupru, plumb şi seleniu, cianuri şi fluoruri;
biocidele şi derivaţii lor necuprinşi în lista neagră.
Lista bej conţine substanţele a căror deversare în Rin este supusă obţinerii unui
permis special, care are în vedere ca principal criteriu, locul şi modul în care seface
deversarea.
Aceste substanţe influenţează defavorabil concentraţia de oxigen din apă: amoniacul,
nitriţii, sulfaţii, clorurile, sulfaţii, clorurile de calciu şi magneziu, substanţele susceptibile de a
altera calităţile apei.
Avantajul listelor constă în existenţa setului de substanţe prevăzute în anexe, însoţit de
detalii tehnice; aceste liste nu pot fi modificate uşor, în sensul adăugării unor substanţe
inexistente în listă, procedura de amendare fiind dificilă.
4. Studiul de impact51
Studiul de impact este tehnica juridică de conformare în vederea obţinerii
autorizaţiei de mediu.
51
Studiul de impact este reglementat de Hotărârea Guvernului nr.445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea
impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.481 din 13 iulie 2009.
37
Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, înmod
corespunzător şi pentru fiecare caz, efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra
următorilor factori:
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniul cultural;
d) interacţiunea dintre factorii menţionaţi la lit.a), b) şi c)”.
Prin evaluarea impactului asupra mediului se determină măsurile tehnice specifice,
apte să reducă sau să evite impactul negativ al proiectului asupra eco-factorilor şi
fundamentează decizia de aprobare sau neaprobare a proiectului pe amplasamentul propus de
investitor.
Evaluarea impactului asupra mediului este o operaţiune de pregătire a
documentaţiei privind fezabilitatea proiectului. Această fază cuprinde trei etape: etapa
de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului; etapa de
definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind rezultatul evaluării; etapa
de analiză a calităţii raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului.
Pentru a cunoaşte şi a preveni efectele negative ale activităţilor periculoase asupra
mediului, în cadrul procedurii de autorizare este obligatorie efectuarea în prealabil a unui
studiu de impact.
Studiul de impact trebuie, obligatoriu, să conţină:
a) stadiul iniţial al sit-ului;
b) consecinţele proiectului de investiţie asupra mediului;
c) motivele proiectului;
d) măsurile compensatorii.
Primul obiectiv al studiului de impact, care este public, este de a permite o mai bună
cunoaştere şi evaluare a problemelor mediului şi este finanţat de conducătorul şi proprietarul
lucrării (care se poate mulţumi cu un studiu-alibi sau cu un studiu care să demonstreze că
proiectul său este optim); el nu reprezintă, deci, decât un angajament moral pentru proprietar.
Din punct de vedere ecologic, zona de implementare se verifică, iar rezultatele se
apreciază ca nivel zero, după care se determină prin metode de măsurare creşterile pe care le-
ar putea determina activităţile periculoase.
Studiul de impact reprezintă o vizualizare a posibilităţilor mediului şi a necesităţilor
societăţii, necesară pentru stabilirea limitelor de suportabilitate ale mediului, a tehnologiilor
folosite pentru micşorarea efectelor nocive, a gradului de pericol potenţial pe care l-ar avea
investiţia în caz de accident.
Studiul de impact trebuie dublat de studiul de risc în cazul obiectivelor care
prezintă risc industrial ecologic major.
Pentru a nuanţa şi a diferenţia sursele de risc, acestea trebuie clasificate după situaţiile
în care se găseşte sistemul industrial tehnologic, deoarece acesta este principalul factor care
pune sub semnul întrebării echilibrul în sistemele ecologice.
Când sistemul funcţionează în limitele permise ale parametrilor constructivi,
avem de a face cu poluarea operaţională curentă, sistemul producând externalităţi
negative, în mod controlat, sub observaţie permanentă. Riscul acestei situaţii poate
proveni din cauza:
38
a) acumulării externalităţilor negative ca urmare a pierderii capacităţii mediului de a
absorbi şi transforma în substanţe nepericuloase substanţele nocive (diminuarea capacităţii
de rezilianţă a mediilor receptoare);
b) combinării externalităţilor negative ale unui sistem tehnologic cu cele ale altuia,
din care rezultă o altă externalitate negativă, cu proprietăţi noi şi mai nocive decât cele
preexistente ;
c) distorsiunilor informaţionale în planurile de concepţie ale obiectivului poluator,
ceea ce face ca externalităţile negative să fie în cantităţi mai mari decât cele limită sau
compoziţia lor chimică ori proprietăţile lor să fie altele decât cele scontate.
Atunci când sistemul tehnologic nu mai este controlat şi se produce o deteriorare a lui,
riscul este vizibil. Substanţele sau energiile trec liber în mediu, producând adevărate dezastre.
În cazul poluării operaţionale curente, remediul este mai uşor de găsit: oprirea instalaţiei,
efectuarea unui ecotest pentru evaluarea pagubelor şi deciderea transformării tehnologiei,
astfel încât aceasta să se înscrie în noile limite sau reamplasarea agentului poluator în alt
loc, în care pericolul să fie prevenit.
În cazul poluării accidentale este dificil de găsit un remediu, deoarece accidentele se
produc rapid, iar omul nu poate interveni atât de repede pe cât de repede se succed
evenimentele. Din acest motiv şi, în plus, din cauza pagubelor importante ce se produc în caz
de accident, antidotul pentru riscul industrial ecologic accidental este prevenirea prin
protecţia maximă a tehnologiei.
Studiul de risc este necesar şi obligatoriu pentru obiectivele de risc major. De
aceea el trebuie inclus în studiul de impact ecologic elaborat în cazul acestui gen de
obiective.
A. Beneficiarii studiului de impact
Beneficiarii sunt acele persoane sau grupuri de persoane care, într-o măsură mai mare
sau mai mică, se constituie ca parteneri în activităţile legate de procesul evaluării impactului
activităţilor antropice propuse asupra mediului.
Atribuţiile îndeplinite de aceşti parteneri se pot grupa după modul lor de finalizare în
atribuţii de: intervenţie asupra mediului; consultanţă; informare şi decizie.
Persoanele beneficiare implicate în procesul de evaluare a impactului asupra
mediului sunt:
a) investitorii sau titularii de investiţie, respectiv organizaţii sau grupuri de
organizaţii interesate în promovarea lucrărilor de amenajare (investitorii, proiectanţii,
executanţii lucrărilor);
b) factorii decizionali reprezentaţi de instituţiile abilitate cu competenţe de avizare a
începerii execuţiei lucrărilor de autorizare a funcţionării activităţii;
c) publicul – constituit din reprezentanţii locali ai populaţiei din zonele de impact
(posesori ai unor drepturi de proprietate sau de folosinţă a terenurilor ce urmează a intra în
cadrul amenajării: primării, organizaţii obşteşti, sindicate);
d) specialiştii – reprezentaţi prin persoanele fizice şi juridice abilitate în elaborarea
studiilor de impact (instituţii de învăţământ, cercetare, birouri de studii);
39
e) consilierii reprezentaţi prin persoane de competenţă recunoscută în domeniile
politicii mediului, jurisprudenţei protecţiei mediului, sociologiei;
f) mass media;
g) alţi factori politici, obşteşti sau de altă natură.
Studiul de impact transpune în practică principiul precauţiei în luarea deciziilor,
principiu care s-a născut din necesitatea de a preveni consecinţele negative pentru mediu,
cauzate de acţiunile antropice şi acţiunile cu efect poluator.
Precauţia, ca şi prevenirea, presupune un studiu de risc, care să permită evitarea
pagubelor, dar şi o acţiune bazată pe cunoaştere.
Consecinţele deciziilor şi acţiunilor luate nu pot fi întotdeauna cunoscute, total sau
parţial, dinainte. În faţa acestei realităţi, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste
precauţie, prudenţă, diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine, pe cât
posibil, orice risc de degradare a mediului.
Regula precauţiei în cazul incertitudinii nu poate conduce la luarea unei decizii
pozitive, găsindu-şi aplicarea regula potrivit căreia in dubio pro medium (dubiul profită
mediului).
Importanţa excepţională a acestui principiu rezidă în faptul că dezvoltarea economică
durabilă, care implică decizii tehnologice majore, nu se poate fundamenta în condiţiile noilor
strategii de dezvoltare a economiilor naţionale, decât pe studii de evaluare a impactului
activităţilor antropice asupra mediului, atât în context naţional, cât şi în context
transfrontalier, valorificat, în procedurile de autorizare.
B. Indicatorii ecologici şi socio-economici ai studiului de impact
Tendinţa modernă pe plan mondial este aceea de abordare sistemică a problemelor
mediului, pornind de la componentele fizico-chimice, biologice, economice, sociale, culturale
şi spirituale supuse impactului.
În evaluarea globală a impactului activităţilor umane asupra mediului52
se porneşte de
la ideea că orice activitate umană presupune o intervenţie asupra unui sistem natural în scopul
obţinerii de profit.
Folosirea sistemului natural este posibilă numai prin destabilizarea sa şi aducerea într-
un echilibru artificial care este menţinut prin introducerea continuă de energie.
Evaluarea unui asemenea sistem natural destabilizat trebuie să includă un mod
de a cuantifica avantajele sau dezavantajele rezultate din compararea câştigului
economic sau social cu pierdere ecologică53
.
În cazul evaluării globale a mediului din perspectiva combinată – ecologică şi
socio-economică – indicatorii vor fi:
a) ecologici sau de mediu, grupaţi pe factori de mediu (apă, aer, sol, subsol, faună,
floră) sau pe anumite criterii de subsisteme identificate în cadrul sistemului respectiv;
Aceste categorii de subsisteme (subsistemul climei, subsistemul terestru, subsistemul
acvatic) depind de tipul de activitate umană propusă (A.P.). Selectarea indicatorilor mai
52
Metodologia privind aprobarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului
de mediu a fost aprobată prin Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr.860 din 26 septembrie 2002. 53
Voicu Zdrenghea, op.cit., p.199.
40
trebuie să ţină seamă şi de gradul de perturbare care poate fi tolerat, şi de tipul de opţiuni care
rămân deschise pentru o utilizare în viitor a potenţialului resurselor naturale respective.
b) socio-economici, care ţin seama de faptul că economia este definită ca un
ansamblu de activităţi exercitate asupra resurselor naturale pentru transformarea lor în
bunuri care, prin alte transformări, produc valori sociale şi culturale.
Potenţialul de realizare a primei transformări depinde de cantitatea de energie
disponibilă şi de gradul de calificare şi diversitate profesională a populaţiei.
A doua transformare depinde de nivelul de dezvoltare socială a societăţii, de situaţia
politică şi de funcţionarea infrastructurii administrative.
Indicatorii socio - economici se grupează şi ei după subsisteme:
a) indicatori pentru economie (investiţii, venit rezultat, creşterea numărului de locuri
de muncă, creşterea în diversitatea profesională, câştig în energie);
b) indicatori sociali (venit material, distribuţie statistică a venitului, migrarea
populaţiei, densitatea populaţiei, creşterea numărului de locuitori, folosirea venitului pe
fiecare familie);
c) indicatori pentru sănătate şi hrană (prezenţa bolilor şi a vectorilor de boală,
mortalitatea infantilă, durata medie de viaţă, condiţii igienico-sanitare, hrana, diversitatea
hranei);
d) indicatori pentru cultură (monumente arheologice şi istorice, recreere);
e) pierderi de opţiuni pentru utilizări în viitor.
Dacă indicatorii (a) – (d) sunt, în general, potriviţi pentru orice activitate umană,
este de remarcat faptul că indicatorii de tip (e) sunt specifici fiecărei activităţi.
În selectarea indicatorilor socio-economici se ţine seama şi de fezabilitatea financiară a
proiectului, respectiv de şansele directe de a transforma profitul economic în valori sociale şi
culturale.
5. Procedura de autorizare
Procedura de autorizare are ca scop verificarea condiţiilor legale de autorizare a
activităţilor antropice în mediul înconjurător.
Legea de protecţie a mediului defineşte autorizaţia de mediu din perspectivă generală
şi din perspective speciale. Astfel, autorizaţia de mediu este actul administrativ emis de
autoritatea competentă pentru protecţia mediului prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau
parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact
asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune.
Autorizaţia integrată de mediu este actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în
parte o instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, autorizaţia poate fi emisă pentru una sau
mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia, situate, pe acelaşi amplasament şi exploatate de
acelaşi operator.
Autorizaţia privind activităţi cu organisme modificate genetic este actul
administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţiaa mediului, conform dispoziţiilor
legale în vigoare care reglementează condiţiile de introducere deliberată în mediu şi/sau pe
41
piaţă a organismelor modificate genetic şi pentru utilizarea în condiţii de izolare a
microorganismelor modificate genetic.
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute în autorizaţii se verifică periodic prin tehnica
auditului de mediu, care este un instrument managerial de evaluare sistematică, documentată,
periodică şi obiectivă a performanţei organizaţiei, a sistemului de management şi a proceselor
destinate protecţiei mediului, cu scopul:
a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posibil impact asupra
mediului;
b) de a evalua rspectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea obiectivelor şi ţintelor
de mediu ale organizaţiei.
Autorizaţia de mediu şi auditul de mediu se află într-o relaţie de control şi prevenire a
riscurilor de mediu.
Legea-cadru de protecţie a mediului are în vedere că România, ca stat care utilizează
energia nucleară în scopuri exclusiv paşnice, să fie protejată împotriva riscurilor nucleare,
motiv pentru care instituie procedura raporturilor de securitate privind controlul activităţilor
care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase,
inclusiv surse de radiaţii ionizante. În acest scop, alături de autorizaţia de mediu şi auditul
de mediu, se practică şi rapoartele de securitate.
Procedura de autorizare a activităţilor cu impact asupra mediului este condusă de
autorităţile pentru protecţia mediului, care emit acordurile şi autorizaţiile de mediu54
.
Cererea de acord de mediu este obligatorie pentru investiţiile noi, pentru modificarea
celor existente şi pentru activităţile prevăzute în Anexa 2 a Legii protecţiei mediului.
Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot avea
impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt
supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului
asupra mediului.
Activităţile pentru care este necesar acordul de mediu fac parte din domeniile:
transporturi, energie, construcţii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi a ambalajelor,
apărarea naţională, sport, turism, agrement, industrie.
În ceea ce priveşte cererea de autorizaţie, aceasta este obligatorie la punerea în
funcţiune a obiectivelor noi care au acord de mediu, iar pentru activităţile existente – în
termen de un an de la intrarea în vigoare a Legii. Acordul sau autorizaţia de mediu se
eliberează numai după obţinerea tuturor celorlalte avize necesare, potrivit legii.
Aprobarea planurilor şi programelor, la orice nivel ierarhic, este condiţionată de
existenţa avizului de mediu pentru respectivul plan sau program. În cazul în care titularii de
activităţi pentru care este necesară reglementarea din punctul de vedere al protecţiei mediului
prin emiterea autorizaţiei de mediu, respectiv a autorizaţiei integrate de mediu urmează să
deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni, vânzare
de active, fuziune, divizare, concesionare ori în alte situaţii care implică schimbarea titularului
activităţii, precum şi în caz de dizolvare urmată de lichidare, lichidare, faliment, încetarea
activităţii, conform legii, sunt supuse avizării.
54
Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor
subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit, după caz, acte de reglementare, în condiţiile
legii.
42
Îndeplinirea obligaţiilor de mediu este prioritară în cazul procedurilor de: dizolvare
urmată de lichidare, faliment, încetarea activităţii. Procedura specifică de autorizare pentru
activităţile economice şi sociale, modelul-cadru de întocmire a raportului privind studiul de
impact asupra mediului şi nivelul competent să elaboreze acordul sau autorizaţia de mediu
sunt elaborate de autoritatea centrală pentru protecţia mediului.
Autoritatea pentru protecţia mediului întocmeşte îndrumarul cu probleme rezultate pe
baza analizei scopului acţiunii propuse, analiză care se face în prezenţa autorităţii pentru
protecţia mediului, a titularului, a unor experţi şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale.
Îndrumarul va fi comunicat titularului odată cu lista celorlalte avize necesare a fi obţinute.
Raportul privind studiul de impact asupra mediului va fi prezentat de titularul
proiectului sau activităţii, ţinând seama de toate alternativele, inclusiv de cea de renunţare la
activitatea propusă.
Pe baza analizei preliminare a raportului de către autoritatea pentru protecţia mediului
– care poate accepta sau dispune motivat refacerea acestuia –, precum şi a dezbaterii publice a
raportului, cu consemnarea observaţiilor şi concluziilor rezultate, autoritatea pentru protecţia
mediului dă o decizie finală, publică şi motivată. În termen de 30 de zile de la luarea acestei
decizii, se va elibera sau respinge motivat acordul sau autorizaţia de mediu.
Procedura de autorizare este publică, publicitatea ei fiind asigurată de
autoritatea pentru protecţia mediului, care va mediatiza proiectele şi activităţile pentru
care se cere acord sau autorizaţie de mediu, precum şi studiile de impact55
.
Potrivit din H.G. nr.445/2009 autorităţile competente pentru protecţia mediului aduc
la cunoştiinţă publicului orice solicitare de acord de mediu pentru proiecte supuse evaluării
impactului asupra mediului, într-un interval de timp care să permită publicului exprimarea
opiniilor înaintea deciziei de emitere a acordului de mediu.
Modalităţile detaliate de informare şi participare a publicului se stabilesc în
funcţie de caracteristicile proiectelor sau amplasamentelor respective. Această
prevedere asigură caracterul democratic al procedurii studiului de impact şi evită
situaţiile conflictuale sau le mediază atunci când ele apar între investitor şi populaţia din
zona proiectului. Din acest punct de vedere este emblematică situaţia din zona Roşia
Montană.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului
la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie, în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr.
86/2000.
Informarea publicului în cadrul procedurilor de reglementare pentru planuri, programe
proiecte şi activităţi se realizează conform legislaţiei specifice în vigoare. Consultarea
publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor de reglementare, potrivit
legislaţiei în vigoare. Procedura de participare a publicului la luarea deciziei este stabilită prin
acte normative specifice.
Accesul la justiţie al publicului se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare.
55
Mircea Duţu, op. cit. pag. 143
43
Organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului au drept la
acţiune în justiţie în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care
au ca obiect protecţia mediului. O reglementare identică se află şi în O.U.G. nr. 68/2007
privind raspunderea de mediu cu referire la prevenirea si repararea prejudiciului
asupra mediului.
6. Bilanţul de mediu
Bilanţul de mediu este o tehnică juridică de conformare care îndeplineşte funcţii
de corectare a deciziilor, a cărui aplicare a determinat depăşirea ecostandardelor de
mediu, de calitate, de cantitate, de proceduri şi de produse.
Scopul bilanţului de mediu constă în stabilirea cauzelor care au generat sau vor genera
un anumit nivel al emisiilor de poluanţi evacuaţi în mediu şi al altor efecte cu impact negativ
asupra factorilor de mediu pentru activitatea analizată:
a) evaluarea impactului produs asupra mediului prin continuarea activităţii în profilul
şi la capacitatea existentă;
b) stabilirea modalităţilor de acţiune şi a posibilităţilor de realizare a măsurilor care
să asigure respectarea normelor şi standardelor în vigoare pentru protecţia mediului.
A. Etapele obţinerii bilanţului de mediu
În obţinerea bilanţului de mediu sau a ecobilanţului se parcurg patru etape:
investigarea activităţii obiectivului din punct de vedere economic şi al impactului ecologic;
analiza dotărilor şi măsurilor pentru protecţia mediului pe relaţia tehnologie, risc şi protecţie-
R= tehnologie; evaluarea impactului asupra mediului; protecţie pentru stabilirea măsurilor şi
lucrărilor pentru protecţia mediului.
B. Etapa investigaţiilor
Etapa investigaţiilor are în vedere o serie de analize şi cuantificări, specifice
activităţilor de mediu, aspecte ce vor fi enumerate în continuare:
- analiza eficienţei activităţii sau a randamentului tehnologic sub aspectul modului de
valorificare a resurselor, materiilor prime, auxiliare, produselor, subproduselor,
ambalajelor, combustibililor şi energiei;
- aprecierea nivelului activităţii sau tehnologiei faţă de cele care asigură un grad
ridicat de eficienţă sau randament cu emisii produse de poluanţi în mediu;
- determinarea pierderilor de substanţe utile pe faze de activitate sau tehnologice,
care se regăsesc ca emisii de poluanţi în mediu sub diverse forme – ape uzate, gaze reziduale
şi pulberi, radiaţii, deşeuri;
- stabilirea gradului de periculozitate pentru mediul şi sănătatea populaţiei al
produselor şi subproduselor rezultate, a materialelor şi substanţelor utilizate, precum şi al
deşeurilor;
- modul de planificare şi utilizare a suprafeţelor aferente;
- obţinerea a altor informaţii care interesează protecţia eco-factorilor.
44
C. Etapa analizei dotărilor şi măsurilor pentru protecţia mediului
Etapa analizei dotărilor şi măsurilor pentru protecţia mediului are în vedere
următoarele aspecte tehnice, de mediu:
- modul de gospodărire (preluare, stocare, manipulare, ambalare, transport) a
materiilor prime, auxiliare, combustibililor, produselor şi subproduselor - aspecte cantitative
şi calitative;
- sistemele de colectare şi transport la instalaţiile de depoluare şi dispersie a
poluanţilor rezultaţi din activitatea sau diversele faze ale tehnologiei;
- staţiile şi instalaţiile de reţinere a poluanţilor din dotare, verificarea capacităţii şi a
randamentelor proiectate, cerinţele de completare faţă de necesar;
- instalaţiile existente de dispersie a poluanţilor în mediu şi necesităţile de
completare;
- dotările şi măsurile pentru protecţia împotriva zgomotului, vibraţiilor şi radiaţiilor;
- modul de gospodărire a substanţelor toxice, periculoase, a deşeurilor şi măsurile
prevăzute pentru protecţia mediului;
- nivelul emisiilor de poluanţi rezultate din activitate sau tehnologie în comparaţie cu
altele similare;
- concentraţiile şi debitele masice ale poluanţilor evacuaţi în mediu, inclusiv nivelul
de zgomot, vibraţii şi radiaţii produs faţă de normele şi standardele în vigoare;
- modul de monitorizare a factorilor de mediu;
- alte informaţii utile pentru aprecierea gradului de poluare şi afectare a factorilor de
mediu produs.
D. Etapa evaluării impactului
Evaluarea impactului produs asupra mediului se face prin studiul preliminar de impact
sau studiul de impact.
Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 195/2005, cheltuielile legate de întocmirea studiului
de impact prin care se urmăreşte individualizarea costurilor poluării cad în sarcina
investitorului, adică a poluatorului potenţial56
.
Etapa evaluării impactului are ca obiective:
- analiza informaţiilor existente în fondul de date al autorităţilor care răspund de
protecţia calităţii unor factori de mediu privind imisiile de poluanţi sau a informaţiilor
obţinute prin noi măsurători şi compararea acestora cu limitele impuse de normele şi
standardele în vigoare privind protecţia mediului;
- efectuarea unor studii de dispersie a poluanţilor în mediu, de ecotoxicologie sau a
altor studii necesare pentru evaluarea impactului produs asupra mediului;
- concluziile rezultate din etapele 1-3 ale bilanţului de mediu. Propuneri de lucrări şi
măsuri necesare pentru asigurarea condiţiilor de respectare a legislaţiei învigoare în
domeniul protecţiei mediului.
56
V. Zdrenghea, op.cit., p.136.
45
E. Etapa luării măsurilor de protecţie
Măsurile de protecţie pentru ipoteza imposibilităţii reabilitării activităţii antropice
monitorizate va consta în propunerea de retragere a autorizaţiei de funcţionare, iar pentru
ipoteza în care există posibilitatea remedierii deficienţelor constatate şi a încadrării activităţii
antropice controlate în sistemul eco-standardelor de cantitate, calitate, procedee sau produse
se va elabora şi pune în aplicare programul de conformare.
F. Prezentarea bilanţului de mediu
Prezentarea lucrării la autorităţile de protecţie a mediului se face sub formă de Raport
asupra bilanţului de mediu. Raportul asupra bilanţului de mediu va aborda, în mod
obligatoriu, stabilirea modalităţilor de acţiune şi a posibilităţilor de realizare a măsurilor care
să asigure respectarea normelor şi standardelor în vigoare pentru protecţia mediului, care pot
fi standardele naţionale sau standardele europene, ultimele fiind prevalente în contextul
integrării României în Uniunea Europeană.
În Raportul asupra lucrărilor de mediu se vor preciza sursele de informaţii şi metodele
de determinare a emisiilor de poluanţi. În vederea evaluării impactului produs asupra
mediului, Raportul asupra bilanţului de mediu poate avea la bază, după caz, studii de dispersie
a unor poluanţi în mediu, de ecotoxicologie, de saprobiologie, hidrochimie, sănătatea
populaţiei, elaborate de persoane juridice, abilitate legal pentru întocmirea unor astfel de
studii.
Necesitatea prezentării acestor studii este stabilită de către autorităţile pentru protecţia
mediului. Raportul asupra bilanţului de mediu se impune pentru prezentare şi se foloseşte la
reglementarea activităţilor cu impact asupra mediului conform prevederilor Legii protecţiei
mediului.
7. Sistemul normelor de conformare
Programul de conformare constă într-un plan de măsuri cuprinzând etape care
trebuie parcurse prin prevederile autorizaţiei de mediu. Programul de conformare
cuprinde lucrările şi măsurile ce se vor întreprinde pentru protecţia mediului, specificând :
a) normele de emisii aplicabile activităţii şi termenul final de conformare (sistemul
ecostandardelor);
b) descrierea proiectelor şi măsurilor necesare încadrării în normele stabilite;
c) etapizarea programului de conformare cu specificarea termenului derealizare a
fiecărei lucrări şi/sau măsuri stabilite, cât şi performanţele fiecărei etape;
d) durata programului de conformare;
e) revizuirea programului de conformare.
Programul de conformare este necesar pentru orice obiectiv care continuă sau care îşi
încetează activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin funcţionarea curentă sau anterioară.
Evaluarea prejudiciilor se efectuează prin bilanţul de mediu, raportând starea mediului şi
măsurile necesare de remediere la standardele şi reglementările în vigoare.
46
În ipoteza în care obiectivele economice nu se încadrează în parametrii ecologici
stabiliţi în autorizaţia de mediu, activitatea se suspendă, ele fiind obligate să realizeze
obligaţiile tehnico-juridice cuprinse prin programele de conformare. La elaborarea
programului de conformare se iau în considerare:
a) concluziile bilanţului de mediu;
b) constatările şi sarcinile stabilite de organele de control, care răspund de protecţia
factorilor de mediu şi a altor organisme ale administraţiei de stat şi publice;
c) datele deţinute de titularul activităţii şi de organele locale ale administraţiei centrale
de stat privind emisia şi imisia poluanţilor în mediu, studii, oferte, diverse materiale
documentare;
d) sugestiile şi propunerile primite de la populaţie şi asociaţiile neguvernamentale cu
ocazia dezbaterii publice a raportului privind studiul de impact asupra mediului.
Titularul activităţii întocmeşte un program de conformare, cu termene realizabile,
responsabilităţi şi identificarea celor cărora li s-a repartizat sarcina de executare a măsurilor
programului de conformare. Titularul activităţii prezintă proiectul de program, împreună cu o
notă de fundamentare, fiecărui membru al colectivului de analiză tehnică pentru punct de
vedere. Pe baza observaţiilor şi propunerilor primite, titularul activităţii completează şi
îmbunătăţeşte proiectul de program de conformare.
Titularul activităţii prezintă la A.T.P.M. proiectul de program de conformare
completat şi îmbunătăţit, împreună cu nota de fundamentare, observaţiile şi propunerile
primite de la autorităţile consultate. A.T.P.M. analizează proiectul programului de
conformare, îl acceptă sau dispune completarea sau refacerea acestuia, cu eventualitatea
negocierii unor propuneri ale autorităţilor consultate. La negocierea termenelor din programul
de conformare A.T.P.M. va lua în considerare aranjamentele titularului activităţii, din care să
rezulte că instituirea modificărilor cerute nu îi depăşeşte posibilităţile financiare.
Durata programului de conformare va avea în vedere perioada minimă necesară
realizării măsurilor stabilite în funcţie de disponibilităţile financiare şi tehnice ale titularului
proiectului sau activităţii. Un program de conformare nu poate să depăşească perioada de
valabilitate a autorizaţiei de mediu, excepţie făcând măsurile de remediere a prejudiciilor
aduse mediului prin activităţi anterioare.
Titularul proiectului sau activităţii va informa în scris autoritatea competentă pentru
protecţia mediului ori de câte ori există o schimbare de fond a datelor care stau la baza
eliberării acordului sau autorizaţiei de mediu. La schimbarea titularului activităţii şi în urma
efectuării bilanţului de mediu, conţinutul programului de funcţionare se reface, specificându-
se sursa de finanţare şi responsabilitatea, dacă este necesar. Modificarea termenelor în
programul de conformare este permisă numai dacă acestea se reduc ca timp de realizare a
măsurilor.
Dacă titularul activităţii nu respectă termenele negociate şi stipulate în programul de
conformare din cauze obiective ce nu pot fi imputate, A.T.P.M. poate proceda la decalararea
termenelor iniţiale.
Acordul sau autorizaţia de mediu se suspendă după o somaţie prealabilă cu termen,
pentru nerespectarea prevederilor menţionate, inclusiv pentru nerealizarea prevederilor
programului de conformare.
47
Somaţia va include o descriere a motivului pentru suspendare. În somaţie se va
menţiona o perioadă de timp până la intrarea în vigoare a suspendării. La expirarea perioadei
de răspuns din somaţie, autoritatea competentă suspendă acordul sau autorizaţia de mediu.
Perioada de suspendare se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de şase luni.
Timp de lucru: 4 ore
Rezumat:
Tehnicile de reglementare ȋn dreptul mediului se subordonează principiilor
fundamentale ale acestei ramuri de drept, aşa cum acestea sunt prevăzute ȋn ştiinţa
dreptului mediului şi de codurile de bună practică ale omului ȋn raport cu factorii de
mediu.
Sub aspectul evoluţiei lor tehnicile de reglementare sunt produsul unor etape
istorice ȋn care au avut loc evenimente de impact negativ asupra valorilor de mediu, iar
societatea internaţională, ȋn special la nivelul cercetătorilor ştiinţifici din diferite domenii
ȋn care au excelat biologii prin sesizarea atacurilor la nivelul biosferei s-au constituit ȋn
grupuri de opoziţie faţă de agresiunile antropice asupra factorilor de mediu.
Aşa se explică de ce primele tehnici de reglementare au urmărit elaborarea
interdicţiilor, prohibiţiilor, limitărilor etc., cu privire la exploatarea unor resurse naturale
periclitate de activităţȋle antropice.
În general, analiza istorică a tehnicilor de reglementare pune ȋn evidenţă existenţa
unor corelaţii ȋntre creşterea activităţilor antropice agresive şi evoluţiile reglementărilor
de protecţie de la cele simple până la cele moderne, specifice sfârşitului secolului al XX –
lea cum sunt auditul de mediu, studiul de impact, bilanţul de mediu ȋmpreună cu
programele de conformare şi, mai nou, cu tehnicile de prevenire generate de intervenţiile
de natură genetică şi a evoluţiei biotehnologiilor, ȋn vederea asigurării şi garantării
biosecurităţii.
În prezent, tehnicile de protecţie a mediului se orientează spre asigurarea
climatului de securitate internaţională ȋmpotriva posibilelor efecte negative ale utilizării
energiei nucleare.
48
Test de autoevaluare
1. Care sunt tehnicile de reglementare ȋn domeniul protecţiei atmosferei ȋmpotriva
poluării:
a) ecostandardele de emisie;
b) interdicţiile;
c) studiul de impact.
2. Care sunt persoanele obligate să obţină autorizaţia de mediu:
a) investitorii care solicită autorizaţii;
b) publicul;
c) comercianţii.
3. Care sunt persoanele supuse programului de conformare:
a) investitorii care depăşesc nivelele de poluare admise;
b) ȋntreprinzătorii cu rezultatele negative la auditul de mediu;
c) partenerii de afaceri cu investitorul care a fost controlat prin auditul de mediu.
Răspunsuri: 1. – a), c); 2. – a); 3. – a), b).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VIII, Editura C.H.
Back, Bucureşti, 2010, p. 196-237
2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul I. Obiectul, sistemul,
metodele şi definiţia dreptului mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 27-41.
3. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Prelegerea nr. 9, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 280-283.
4. Dr. ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial R.A., Ediţia
aprilie 2008, Bucureşti, p. 195-198.
49
TEMA III.
IMPACTUL MODIFICĂRILOR GENETICE ASUPRA BIODIVERSITĂŢII
Competenţe:
- acordarea de consultanţă pentru autorizarea practicării biotehnologiilor;
- acordarea de consultanţă pentru asigurarea biosecurităţii;
- cunoaşterea regimului juridic al activităţilor de import şi export a
organismelor modificate genetic.
Cuprins:
1. Conceptul biotehnologiei. Fundamentare naţională şi convenţională
2. Conceptul biosecurităţii
3. Activităţi comerciale cu organisme modificate genetic
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea regimului juridic al activităţilor biotehnologice;
- cunoaşterea tehnicilor de protecţie a biodiversităţii;
- obligaţiile operatorilor autorizaţi să desfăşoare activităţi de modificare
genetică;
- cunoaşterea procedurilor legale ȋn practica biotehnologică.
50
1. Conceptul biotehnologiei. Fundamentare naţională şi convenţională
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică defineşte biotehnologia
ca totalitate a tehnicilor care utilizează organisme vii, sau componente ale acestora în
scopul obţinerii de produse sau a obţinerii de produse modificate, pentru a ameliora
plante şi animale, sau pentru a produce microorganisme cu utilizări specifice57
, iar prin
biotehnologie modernă se înţelege aplicarea in vitro a tehnicilor de recombinare a
acidului nucleic şi a tehnicilor de fuziune celulară, altele decât cele specifice selecţiei şi
ameliorării tradiţionale care înlătură barierele fiziologice naturale de reproducere sau
de recombinare genetică58
.
Biotehnologia este un domeniu de activitate relativ nou, interdisciplinar, care
asamblează într-un sistem unitar ştiinţele biologice şi tehnologiile în care se utilizează
procesele biologice, organismele biologice sau sistemele biologice în scopul obţinerii de
produse şi tehnici destinate creşterii calităţii vieţii.
Biotehnologia include cunoştinţe şi tehnici utilizate în scopul îmbunătăţirii
caracterelor importante, din punct de vedere economic, la plante, animale şi microorganisme
utile pentru producţia vegetală şi animală, pentru industria alimentară; de asemenea,
manipularea organismelor vii la nivel molecular; tehnologia ingineriei genetice sau tehnologia
ADN-ului recombinat.
Biotehnologia cuprinde mai multe subdiscipline, respectiv:
a. biotehnologii medicale şi terapia genică;
b. biotehnologii farmaceutice, pentru obţinerea compuşilor bioactivi cum sunt
vitaminele, proteinele, anticorpii;
c.biotehnologii agricole, pentru obţinerea de noi organisme cu caracteristici
valoroase privind rezistenţă şi toleranţă la factori biotici şi abiotici, şi obţinerea de
plante modificate genetic;
d. biotehnologii marine, pentru studiul compuşilor activi şi posibilitatea utilizării
lor în industrie, în producerea medicamentelor şi coloranţilor;
e.biotehnologii ecologice, pentru obţinerea de compuşi biodegradabili.
Astfel, în sens larg, biotehnologia presupune valorificarea în practică a proceselor
biologice.
Domeniul introducerii deliberate în mediu a organismelor modificate genetic, sub
aspectul reglementării sale juridice, datorită complexităţii sale şi exigenţelor de ordin ştiinţific
este compatibilizat cu următoarele izvoare internaţionale de drept al mediului:
a) prevederile Protocolului de la Cartagena privind biosecuritatea la Convenţia privind
diversitatea biologică (semnată la 5 iunie 1992 la Rio de Janeiro), adoptat la Montreal la 29
ianuarie 2000, ratificat prin Legea nr. 59/2003;
57
Stuart Bell&Donald McGillivray, Enviromental Law, 5th Edition, Blackstone Press Limited, London, 2000,
pag. 654-655.
58
Art. 2 pct. 17 din legea de protecţie a mediului.
51
b) prevederile Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr.
1.946/2003 din 15 iulie 2003 privind mişcarea transfrontieră a organismelor modificate
genetic, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 287 din 5 noiembrie 2003 şi
denumit în continuare Regulamentul (CE) nr. 1.946/2003.
De asemenea, O.U.G. nr. 43/2007 cu modificările aduse de Legea nr. 247/2009 se
completează cu:
a) dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006;
b) prevederile legislaţiei referitoare la produsele de protecţie a plantelor59
;
c) prevederile legislaţiei privind înregistrarea soiurilor şi hibrizilor de plante
modificate genetic, coexistenţa culturilor de plante superioare modificate genetic cu cele
ecologice şi convenţionale, autorizarea cultivatorilor de plante superioare modificate genetic.
Potrivit ordonanţei activităţile reglementate sunt:
a) introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, în alte scopuri
decât introducerea pe piaţă;
b) introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic, ca atare sau componente
ale unor produse;
c) mişcarea transfrontieră a organismelor modificate genetic.
În conformitate cu principiul precauţiei, pentru evitarea efectelor adverse asupra
sănătăţii umane şi asupra mediului, sunt interzise următoarele activităţi:
- introducerea deliberată în mediu a unui organism modificat genetic înscop de
cercetare-dezvoltare sau în orice alte scopuri decât introducerea pe piaţă, fără respectarea
condiţiilor impuse prin autorizaţie;
- introducerea pe piaţă a unui organism modificat genetic, ca atare sau parte
componentă a unui produs, fără autorizaţie emisă de autoritatea competentă, în conformitate
cu prevederile legale naţionale sau fără autorizaţie emisă de un alt stat membru al Uniunii.
- folosirea unui produs care nu respectă condiţiile din autorizaţia specială;
- introducerea pe piaţă a unui organism modificat genetic, ca atare sau parte
componentă a unui produs, dacă etichetarea şi ambalarea nu respectă condiţiile din
autorizaţie, pentru etichetare şi ambalare conform regulilor naţionale şi comunitare în
domeniu;
- introducerea pe piaţă a unui produs obţinut dintr-un organism modificat genetic
introdus deliberat în mediu, fără respectarea condiţiilor prevăzute în lege;
- efectuarea oricărei mişcări transfrontieră de organisme modificate genetic, ca atare
sau parte componentă a unui produs, dacă nu se face cu respectareacondiţiilor impuse de lege.
Activităţile menţionate pentru a fi admise trebuie să fie precedate de o procedură de
evaluare a riscurilor asupra sănătăţii umane şi a mediului. Procedura de evaluare include o
descriere a metodelor utilizate şi referiri la metode standardizate sau recunoscute
internaţional, precum şi referiri bibliografice. Practic este vorba de onotă de fundamentare
pentru admisibilitatea operaţiunilor utilizării sau introducerii pe piaţă a organismelor
modificate genetic.
59
Ordonanta nr. 41/2007, pentru comercializarea produselor de protectie a plantelor, Publicată in M. Of., Partea I
nr. 592 din 28/08/2007 .
52
Evaluarea riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului se realizează de către
organisme ştiinţifice independente sau experţi independenţi, autorizaţi sau atestaţi conform
legislaţiei.
Studiile de evaluare a riscului pentru sănătatea umană şi mediu, care privesc
organisme modificate genetic ce conţin una sau mai multe gene de rezistenţă laantibioticele
utilizate în tratamentele medicale sau veterinare, trebuie să cuprindămenţiuni distincte în
scopul identificării şi eliminării progresive din aceste organisme a markerilor de rezistenţă la
antibiotice, care ar putea avea efecte adverse asupra sănătăţii umane şi asupra mediului.
Organismele modificate genetic conţinând gene de rezistenţă la antibiotice,folosite în
tratamentul afecţiunilor umane sau veterinare, nu pot fi introduse pe piaţă, dacă este dovedit
că acestea au fost inserate prin modificare genetică.
Studiul privind evaluarea riscului pentru sănătatea umană şi mediu este supus
controlului Comisiei pentru Securitatea Biologică, comisie specializată pentru această
materie, care răspunde de activitatea operatorilor ȋn domeniu pentu asigurarea biosecurităţii.
Prin operator se înţelege orice persoană juridică autorizată care desfăşoară
activităţi ce implică organisme modificate genetic.
Ei exercită atribuţiile ce configurează managementul riscului, în sensul evaluării
riscului asupra sănătăţii umane, animale şi a mediului ca proces menit să se pronunţe asupra
riscurilor directe sau indirecte, imediate sau întârziate, pe care introducerea deliberată în
mediu sau introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic le pot avea asupra sănătăţii
umane şi a mediului.
Persoanele autorizate răspund de asigurarea biosecurităţii, în sensul că sunt obligate să
ia toate măsurile pentru a reduce sau elimina riscurile potenţiale ce pot să apară ca o
consecinţă a utilizării organismelor modificate genetic care ar putea avea efecte adverse
asupra sănătăţii umane şi asupra conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice.
Astfel:
a) Orice operator care utilizează organisme modificate genetic sau desfăşoară activităţi
de introducere deliberată în mediu şi/sau de introducere pe piaţă, import, export, tranzit,
depozitare, manipulare, transport ale unui astfel de organism modificat genetic sau ale unei
combinaţii de organisme modificate genetic, ca atare sau componentă/e a/ale unui produs,
trebuie să ia măsuri pentru ca activităţile desfăşurate să nu producă efecte adverse asupra
sănătăţii umane, animale şi mediului. Operatorii sunt obligaţi să solicite şi să obţină
autorizaţie de introducere deliberată în mediu a organismelor modificate genetic în funcţie de
impactul activităţii desfăşurate asupra mediului.
Costurile măsurilor de biosecuritate necesare desfăşurării în condiţii de siguranţă a
activităţilor, precum şi costurile măsurilor de biosecuritate necesarepentru reducerea,
repararea sau prevenirea consecinţelor efectelor adverse determinate de utilizarea
organismelor modificate genetic sunt suportate de către operator.
b) Operatorul care desfăşoară activităţile cu organisme modificate genetic, este obligat
să nominalizeze un responsabil privind problemele de biosecuritate sau să asigure colaborarea
cu un consultant extern, cu pregătire profesională în domeniul biosecurităţii, şi să asigure
instruirea personalului propriu şi a colaboratorilor direcţi privind legislaţia specifică
referitoare la organismele modificate genetic, legislaţia în vigoare privind protecţia mediului
şi legislaţia privind securitatea muncii.
53
c) Operatorul care efectuează activităţi cu organisme modificate genetic are
următoarele obligaţii:
- să permită accesul autorităţilor de control, să colaboreze cu acestea şi să prezinte
documente care demonstrează natura produselor utilizate, sub aspectul modificării genetice,
pentru verificarea concordanţei cu prevederile din acordul/autorizaţia emis/emisă de
autoritatea competentă sau pentru stabilirea legalităţii activităţii şi a modului de respectare a
cerinţelor privind trasabilitatea;
- să permită prelevarea de probe pentru control;
- să pună la dispoziţia autorităţilor de control documente prin care sunt stabilite modul
de transport al organismelor modificate genetic, măsurile de siguranţă pentru transport, locul
şi modul de depozitare, atât înainte de introducere, cât şi după, informaţii privind modul de
ambalare şi etichetare, gestionarea deşeurilor;
- să păstreze documentele privind evidenţa activităţilor desfăşurate, timp de 10 ani de
la încheierea introducerii deliberate în mediu şi/sau pe piaţă;
- să asigure elaborarea planurilor de urgenţă şi să le comunice autorităţilor cu
responsabilităţi pentru situaţiile de urgenţă şi tuturor celor care ar putea fi afectaţi.
2. Conceptul biosecurităţii
Activitatea privind introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic
este precedată de următoarele operaţiuni tehnico-juridice obligatorii: evaluarea, notificarea,
informarea şi consultarea publicului, şi autorizarea activităţilor.
Toate acestea se desfăşoară în cadrul sistemului instituţional naţional privind
asigurarea biosecurităţii.
A. Procedura evaluării
Pentru evitarea efectelor adverse asupra sănătăţii umane şi asupra mediului, actul
normativ interzice activităţi neautorizate. De asemenea, este interzisă introducerea pe piaţă a
produselor care nu respectă regulile de ambalare şi etichetare a produselor din această
categorie, precum şi acţiuni transfrontaliere neautorizate.
Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 43/2007, orice persoană care transmite o notificare în
condiţiile legii trebuie să procedeze, în prealabil, la efectuarea unei evaluări a riscurilor asupra
sănătăţii umane şi a mediului, cu respectarea prevederilor legii şi a legislaţiei comunitare
specifice, care include o descriere a metodelor utilizate şi referiri la metode standardizate sau
recunoscute internaţional etc.
În asemenea situaţii, se impune necesarmente o evaluare riguros ştiinţifică, la nivel de
constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză (ministudiu de impact) a efectelor adverse
potenţiale, care ar putea rezulta direct sau indirect, din transferul de gene de la organismele
modificate genetic către alte organisme. Evaluarea este individuală şi se va efectua în mod
obligatoriu înaintea introducerii şi ia în considerare natura organismului introdus şi a mediului
receptor, precum şi efectele potenţiale cumulative pe termen lung, asociate interacţiunii cu
alte organisme modificate genetic şi cu mediul înconjurător.
54
Evaluarea riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului se realizează de către
organisme ştiinţifice sau experţi independenţi, autorizaţi sau atestaţi conform legii.
Operatorii care utilizează organisme modificate genetic sau desfăşoară activităţi de
introducere deliberată în mediu şi/sau de introducere pe piaţă, import, export, tranzit,
depozitare, manipulare, transport ale unui astfel de organism modificat genetic sau ale unei
combinaţii de organisme modificate genetic trebuie să se ia măsuri pentru ca activităţile
desfăşurate să nu producă efecte adverse asupra sănătăţii umane, animale şi mediului.
Obligaţiile operatorilor sunt:
a) să permită accesul autorităţilor de control, să colaboreze cu acestea şi să prezinte
documente care demonstrează natura produselor utilizate, sub aspectul modificării genetice,
pentru verificarea concordanţei cu prevederile din acordul/autorizaţia emis/emisă de
autoritatea competentă sau pentru stabilirea legalităţii activităţii şi a modului de respectare a
cerinţelor privind trasabilitatea;
b) să permită prelevarea de probe pentru control;
c) să pună la dispoziţia autorităţilor de control documente prin care sunt stabilite
modul de transport al organismelor modificate genetic, măsurile de siguranţă pentru transport,
locul şi modul de depozitare, atât înainte de introducere, cât şi după, informaţii privind modul
de ambalare şi etichetare, gestionarea deşeurilor;
d) să păstreze documentele privind evidenţa activităţilor desfăşurate, timp de 10 ani de
la încheierea introducerii deliberate în mediu şi/sau pe piaţă;
e) să asigure elaborarea planurilor de urgenţă şi să le comunice autorităţilor cu
responsabilităţi pentru situaţiile de urgenţă şi tuturor celor care ar putea fi afectaţi.
Potrivit art. 9 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2007, operatorii sunt obligaţi să solicite şi să
obţină autorizaţie de introducere deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, în
funcţie de impactul activităţii desfăşurate asupra mediului.
Titularii acordurilor de import pentru organisme modificate genetic şi ai autorizaţiilor
orivind activităţile cu organisme modificate genetic au obligaţia de a se conforma cerinţelor
legale privind asigurarea trasabilităţii, etichetării, monitorizării şi să raporteze autorităţii
centrale de mediu şi altor autorităţi publice, după caz, rezultatele activităţii.
Persoanele juridice care desfăşoară activităţi care implică organisme modificate
genetic au următoarele obligaţii specifice:
a)să solicite şi să obţină acordul de import pentru organisme modificate genetic şi/sau
autorizaţiile privind activităţile cu organisme modificate genetic;
b) să respecte prevederile acordurilor de import pentru organisme modificate genetic
şi/sau ale autorizaţiilor privind activităţile cu organisme modificate genetic;
c) să oprească activitatea sau să schimbe condiţiile de desfăşurare, la solicitarea
autorităţii competente, dacă apar informaţii noi, privind riscurile asupra mediului şi sănătăţii
umane sau animale;
d) să răspundă potrivit legii pentru prejudiciile rezultate din aceste activităţi; să
acopere costurile măsurilor necesare pentru prevenirea şi/sau reducerea consecinţelor
efectelor adverse ale acestor activităţi;
e) să aplice măsurile de eliminare a deşeurilor rezultate din activităţile care implică
organisme/microorganisme modificate genetic.
55
Utilizatorul este obligat să informeze de îndată Comisia şi să modifice notificările
legale ori de câte ori deţine informaţii noi, relevante sau dacă modifică condiţiile utilizării
izolate într-o măsură ce ar putea avea consecinţe semnificative sub aspectul riscurilor ce ar
putea apărea.
B. Procedura notificării
Orice operator, înainte de a începe activităţile sale, trebuie să transmită o notificare
autorităţii competente în vederea obţinerii autorizaţiei. Altfel, este interzisă introducerea
deliberată în mediu a unui organism modificat genetic, în orice alt scop decât introducerea pe
piaţă. Notificarea trebuie să conţină o serie de date, printre care cererea de autorizare, dosarul
etnic, informaţii privind condiţiile de introducere şi mediul potenţial receptor, informaţii
privind interacţiunile dintre organismele modificate genetic şi mediu, un plan de monitorizare,
rezumatul notificării, evaluarea riscului asupra sănătăţii umane şi a mediului etc.
Autoritatea competentă decide notificarea în termen de 15 zile de la data înregistrării
notificării60
136. Neacceptarea acestui termen nu se interpretează ca acceptare tacită. Dacă
notificarea se acceptă, autoritatea competentă înscrie notificarea în registrul prevăzut,
informează notificatorul şi îi comunică numărul de înregistrare al notificării etc.. În cazul în
care nu se acceptă notificarea, se comunică în scris notificatorului motivele, acesta fiind
obligat ca, în termen de 10 zile să completeze informaţia lipsă. În caz contrar, se sistează
procedura de autorizare. O copie a notificării, însoţită de solicitarea de avizare se transmite de
autoritatea competentă şi la Comisia penru securitate biologică, care emite un aviz de
fundamentat ştiinţific la autoritatea competentă etc., ca şi toate autorităţile implicate, în
termen legal.
În termen de cinci zile de la data începerii procedurii de autorizare, autoritatea
competentă demarează procedura de consultare a publicului, care durează 30 de zile.
Autoritatea competentă ia o decizie, în termen de 90 de zile de la începerea procedurii,
pe baza avizului fundamentat al Comisiei pentru securitate biologică, a avizelor motivate ale
autorităţilor implicate şi a sintezei consultării publicului.
Decizia poate fi favorabilă sau nefavorabilă, despre care notificatorul este informat.
Potrivit art. 24 din ordonanţa de urgenţă, autoritatea competentă poate suspenda sau
anula autorizaţia, dacă condiţiile impuse prin autorizaţie nu sunt sau nu mai sunt îndeplinite şi
nu s-a găsit nici o soluţie alternativă, precum şi atunci când se constată că datele pe baza
cărora a fost emisă autorizaţia au avut la bază informaţii eronate sau false.
Reînnoirea autorizaţiei poate fi cerută, în condiţiile legii, de notificator de la
autoritatea competentă.
Autoritatea publică centrală de mediu emite autorizaţiile şi acordurile de import
privind activităţile cu organisme modificate genetic prevăzute la art. 39 alin. 2 lit. c). În
procesul decisional privind activităţile la care se referă art. 39 alin. 2 lit. b) şi c), autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului solicită avizele autorităţilor publice centrale pentru
agricultură, sănătate, siguranţa alimentelor, protecţia consumatorului, precum şi ale altor
60
Potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 43/2007.
56
instituţii implicate, consultă Comisia pentru Securitate Biologică şi asigură informarea şi
participarea publicului. În procesul decisional privind activităţile prevăzute la art. 39 alin. 2
lit. a), autoritatea publică centrală de mediu aplică procedura stabilită prin legislaţia specifică
privind microorganismele modificate genetic.
Pentru obţinerea aprobării, notificatorul va prezenta: fie un exemplar din rezumatul
notificării (care a fost transmis Comisiei U.E. de autorităţile naţionale); fie un exemplar din
documentul Comisiei U.E., prin care se aprobă introducerea organismului modificat genetic
pe teritoriul statelor membre.
Notificatorul poate începe activitatea propusă numai după obţinerea aprobării scrise a
Comisiei. El va trebui să respecte condiţiile stabilite prin această aprobare.
C. Procedura autorizării
Emiterea autorizaţiei privind utilizarea organismelor modificate genetic în condiţii de
izolare se realizează în termen de 45 de zile, respectiv 90 de zile de la acceptarea notificării.
Valabilitatea autorizaţiei de utilizare încetează la expirarea termenului pentru care aceasta a
fost emisă. În termen de 30 de zile de la data încetării sau a expirării termenului de
valabilitate, utilizatorul trebuie să transmită autorităţii competente un raport care conţine
recomandări privind utilizarea, în condiţii de izolare specifice clasei de risc, pentru care
utilizatorul a fost autorizat, ca urmare a experienţei accumulate61
.
Autoritatea competentă este abilitată să dispună revizuirea, suspendarea şi/sau
anularea autorizaţiei, în condiţiile legii.
D. Informarea şi consultarea publicului
La art. 13 din Convenţia privind diversitatea biologică s-a convenit că părţile
contractante vor promova şi încuraja înţelegerea importanţei conservării diversităţii biologice,
ca şi propagarea sa prin mijloace de informare, inclusiv prin includerea unor astfel de subiecte
în programele educaţionale. De asemenea, se stabileşte că, în funcţie de necesităţi, vor
coopera cu alte state şi organizaţii internaţionale pentru conservarea şi utilizarea durabilă a
diversităţii biologice.
Procedura de autorizare a activităţilor de utilizare a microorganismelor modificate
genetic în condiţii de izolare este publică62
. Autoritatea competentă trebuie să aducă la
cunoştinţa publicului modalităţile prin care se pot obţine informaţii referitoare la utilizarea
organismelor modificate genetic etc.. În acest scop, în termen de 10 zile de la data acceptării
notificării, A.N.P.M. o publică pe pagina de internet.
Comentariile şi propunerile publicului se transmit, în termen de 30 de zile de la data
afişării notificării, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, care organizează dezbateri
publice, cheltuielile legate de aceste dezbateri fiind suportate de notificator (adică de persoana
juridică care transmite notificarea către autoritatea competentă). În urma dezbaterii publice,
61
Potrivit art. 14 alin. 6 din O.U.G. nr. 44/2007. 62
Potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 44/2007.
57
A.N.P.M. întocmeşte un raport, care se transmite autorităţilor implicate in procedura de
notificare.
În situaţiile în care informaţiile din notificare vin în contradicţie cu prevederile legale
se impune furnizarea unor elemente justificative.
Publicitatea nu exclude posibilitatea existenţei unor informaţii confidenţiale. În acest
scop, A.N.P.M. se consultă cu notificatorul şi decide care informaţii sunt confidenţiale. Nu
pot fi considerate confidenţiale următoarele informaţii: caracteristicile generale ale
microorganismului modificat genetic; denumirea şi sediul firmei; locaţia incintei şi scopul
utilizării; clasa utilizării în condiţii de izolare şi măsurile de biosecuritate; evaluarea riscului;
planul de urgenţă63
.
Informaţiile confidenţiale sunt accesibile doar autorităţilor implicate şi Comisiei
Europene şi autorităţilor competente ale statelor membre ale U.E..
Confidenţialitatea informaţiilor furnizate trebuie respectată de către autorităţile
implicate şi Comisia pentru securitate biologică chiar în situaţia când notificatorul îşi retrage
notificarea.
Informaţiile destinate publicului sunt următoarele:
1. o descriere, în termeni accesibili, a organismului modificat genetic care face
obiectul notificării;
2. natura şi scopul introducerii prevăzute sau utilizarea produselor comerciale propuse;
3. prezentarea cadrului în care se desfăşoară cercetarea/dezvoltarea;
4. avantajele potenţiale ale introducerii deliberate prevăzute;
5. evaluarea riscurilor potenţiale pentru sănătatea umană şi mediu, datorate
introducerii deliberate sau introducerii pe piaţă;
6. măsurile de limitare a riscurilor potenţiale, măsurile de control şi de monitorizare a
introducerii prevăzute.
Pentru o informare reală şi completă a publicului autoritatea competentă, în colaborare
cu Comisia pentru securitate biologică, elaborează ghiduri care se actualizează permanent şi
se publică pe pagina de internet a autorităţii competente.
3. Activităţi comerciale cu organisme modificate genetic
Este vorba despre activităţile care privesc transportul peste frontiere, comercializarea
şi utilizarea organismelor vii modificate genetic, care pot avea efecte negative asupra
conservării şi utilizării durabile a diversităţii biologice, luând în considerare riscurile asupra
sănătăţii umane.
Importul în România al unui organism modificat genetic destinat exclusiv utilizării în
condiţii de izolare este permis numai persoanelor juridice. Acest import este permis numai:
dacă persoana juridică a primit înaintea importului o autorizaţie emisă de autoritatea
competentă, pentru utilizarea în condiţii de izolare; dacă persoana juridică respectivă deţine o
copie a acordului de export din partea ţării exportatoare; importul respectiv trebuie să aibă loc
exclusiv pentru utilizare în condiţii de izolare, conform autorizaţiei.
63
Potrivit art. 21 alin. 3 din O.U.G. nr. 44/2007.
58
Documentaţia necesară pentru emiterea unui astfel de acord de import se depune la
autoritatea competentă, care este Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, instituţie
publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea autorităţii publice centrale de mediu.
Persoana juridică care intenţionează să importe un microorganism modificat genetic
destinat exclusiv utilizării în condiţii de izolare este obligată să informeze autoritatea
competentă: cu minimum 15 zile înainte de efectuarea fiecărui import privind organismele
modificate genetic – grupele de risc 1şi 2, punctul de trecere a frontierei de stat pentru intrarea
pe teritoriul României; şi cu minimum 30 de zile înainte de efectuarea fiecărui import privind
astfel de microorganisme – grupele de risc 3 şi 4, punctul de trecere a frontierei de stat pentru
intrarea pe teritoriul României.
Un astfel de acord de import se emite: în maximum 15 zile de la data acceptării
dosarului de notificare pentru organismele modificate genetic – grupele de risc 1 şi 2, la care
se adaugă termenele pentru primirea informaţiilor suplimentare cerute de către A.N.P.M.;
respectiv în maximum 20 de zile de la data accesării dosarului de notificare pentru
microorganismele modificate genetic – grupele de risc 3 şi 4, tot cu adăugarea termenelor
pentru primirea aceloraşi informaţii suplimentare.
Un astfel de acord de import este valabil numai pentru importul în cauză. Acesta nu
poate fi transferat altei personae juridice.
În ce priveşte exportul din România în afara C.E. al unui microorganism modificat
genetic destinat exclusiv utilizării în condiţii de izolare se realizează cu respectarea
reglementărilor legale în vigoare.
59
Timp de lucru: 4 ore
Rezumat:
Noile tehnologii, mai ales cele ȋndreptate spre exploatarea intensivă a resurselor
natuale ale Pământului, pe lângă efectele pozitive au generat şi efecte distrugătoare
asupra mediului cum sunt: reducerea stratului de ozon, distrugerea florei şi faunei,
căderea ploilor acide, deşertificarea, poluarea atmosferei, râurilor şi lacurilor.
Împotriva acestor efecte au fost adoptate numeroase convenţii internaţionale, au
avut loc conferinţe la nivel de şef de stat şi de guvern, cum a fost Conferinţa asupra
mediului de la Rio de Janeiro din 1992. Deşi s-au realizat unele progrese, angajamentele
asumate şi măsurile luate au dus numai la unele soluţii parţiale, iar problemele rămân şi
efectele nocive se extind.
În principal, din perspectiva dreptului mediului şi a dezvoltării durabile a apărut şi
dezvoltat noţiunea unor drepturi inter-generaţii pe care o generaţie le datorează celor care
ȋi succed, recunoaşterea unui asemenea concept este menită să ducă la reducerea daunelor
cauzate viitoarelor generaţii prin orientarea exclusivă a celor actuale spre satisfacerea
nevoilor lor cu ignorarea intereselor generaţiilor viitoare.
Din această perspectivă trebuie privită problema utilizării biotehnologiilor şi a
eliminării efectelor lor negative. Soluţia o reprezintă reglementări internaţionale cât mai
complete, general acceptate şi mecanisme stricte de control şi verificare, de natură să
asigure punerea lor ȋn aplicare universală şi cooperare internaţională eficientă privind
aspectele conservării şi protecţiei mediului şi orientarea cercetării ştiinţifice spre
producerea de tehnologii curate.
Pe lângă tehnicile juridice tradiţionale protecţia biodiversităţii şi a controlului
modificărilor genetice, dreptul a intervenit cu tehnici de reglementare de natură
preventivă menite să păstreze, ȋn limite naturale fondul genetic al biodiversităţii. Aceste
tehnici formează conceptul de biosecuritate care a fost instituţionalizat şi supus regimului
autorizaţional.
60
Test de autoevaluare
1. Care este termenul pentru emiterea autorizaţiei privind utilizarea organismelor
modificate genetic în condiţii de izolareȘ a) 45 de zile: b) 2 luni;
c) 90 de zile d) 90 de zile de la acceptarea notificării.
2. Importul în România al unui organism modificat genetic destinat exclusiv utilizării în
condiţii de izolare este permis: a) persoane juridice autorizate;
b) persoane fizice autorizate;
c) societăţilor comerciale de profil.
3. Care sunt obligaţiile persoanei juridice care intenţionează să importe un
microorganism modificat genetic care se utilizează în condiţii de izolare: a) să informeze autoritatea competentă;
b) sa ȋndeplinească formalităţile pentru obţinerea autorizaţiei de import; c) să depună prospectul organsmului modificat genetic solicitat la import.
Răspunsuri: 1. – a), d); 2. – a); 3. – a), b).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI, Regimul
organismelor modificate genetic, obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 423-429.
2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul V. Regimul juridic al
organismelor modificate genetic , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 152-163.
61
TEMA IV.
PROTECŢIA JURIDICĂ A ARIILOR ŞI ECOSISTEMELOR NATURALE
PROTEJATE
Competenţe:
- acordare de consultanţă pentru activităţile antropice fezabile ȋn ariile
protejate;
- acordare de consultanţă pentru activităţile antropice fezabile ȋn
ecosistemele naturale;
- consultanţă managerială pentru activităţile ȋn ariile protejate;
- consultanţă managerială pentru activităţile ȋn ecosistemele naturale.
Cuprins:
1. Sistemul naţional al ariilor naturale protejate
2. Protecţia durabilă a ecosistemului deltaic
3. Protecţia resurselor biologice ȋn mediul marin
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea ariilor protejate;
- cunoaşterea ecosistemelor naturale de importanţă internaţională situate
pe teritoriul României;
- sistemul conservării şi gestionării durabile ȋn ariile protejate;
- managementul ecosistemelor naturale.
62
1. Sistemul naţional al ariilor naturale protejate
Domeniul ariilor naturale protejate este reglementat prin Ordonanţa de Urgenţă nr.
57/2007 alături de domeniul conservării habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
considerându-se că ariile protejate fac parte din patrimoniul natural, obiectiv de interes public
major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă. Astfel, în
art. 1, lit. d-f, al ordonanţei se precizează că prin lege se stabilesc: categoriile de arii protejate;
constituirea, organizarea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate, a regimului juridic al
acestora, precum şi regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de
instituire a regimului de protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural.
Pentru a evita orice confuzie în ceea ce priveşte alte entităţi aparţinând patrimoniului
natural în art. 3 al ordonanţei se precizează că: „Nu fac obiectul reglementărilor ordonanţei
următoarele zone:
a) parcurile şi grădinile publice sau private de agrement, cu excepţia cazurilor în care
acestea au elemente şi bunuri cu valoare de patrimoniu natural;
b) rezervaţiile semincere agricole şi silvice cu scop productiv, rezervaţiile de resurse
genetice vegetale şi animale terestre şi acvatice destinate reproducerii unor specii vegetale şi
animale în scopuri economice, rezervaţiile destinate unor scopuri ştiinţifice sectoriale
existente pe terenurile unor instituţii publice sau private de cercetare şi producţie, precum şi
altele asemenea, organizate şi gestionate de proprietarii sau administratorii lor legali, cu
excepţia cazurilor în care acestea au elemente cu valoare de patrimoniu natural;
c) grădinile botanice, parcurile dendrologice, grădinile zoologice, acvariile, terariile,
cu excepţia cazurilor în care acestea deţin specii de plante şi animale sălbatice aflate sub
regim special de protecţie şi conservare ca bunuri ale patrimoniului natural;
d) zonele de protecţie specială – sanitară, hidrologică, hidrogeologică şi altele
asemenea – cu perimetre delimitate şi gestionate ca zone de protecţie specială pentru diverse
obiective, potrivit unor reglementări speciale, cu excepţia cazurilor în care pe aceste terenuri
există bunuri ale patrimoniului natural.”
Potrivit art. 5 din ordonanţă categoriile de arii naturale protejate sunt:
a) ariile de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
b) ariile de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
c) ariile de interes comunitar sau situri „Natura 2000“: situri de importanţă
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) ariile de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al
unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
Instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte
obiective, cu excepţia celor care privesc:
a) asigurarea securităţii naţionale;
b) asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;
c) prevenirea unor catastrofe naturale.
Instituirea regimului de arie naturală protejată se face:
63
a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru
rezervaţiile biosferei;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri,
zone umede de importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială
avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;
c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
pentru propunerile de situri de importanţă comunitară, cu avizul Academiei Române, al
autorităţii publice centrale cu competenţe în domeniul administraţiei publice, al autorităţii
publice centrale în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale şi al autorităţii publice centrale în
domeniul transporturilor, al autorităţii publice în domeniul amenajării teritoriului şi al
autorităţii publice în domeniul turismului;
d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate, de
interes judeţean sau local.
Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din
iniţiativa oricărei persoane fizice sau juridice şi se înaintează Ministerului Mediului69
, în
vederea avizării acestora.
Pentru instituirea ariilor naturale protejate, indiferent de categoria acestora, este
necesară următoarea documentaţie:
a) studiul de fundamentare ştiinţifică;
b) documentaţia cadastrală cu limitele ariei naturale protejate, cu evidenţierea
categoriilor de folosinţă a terenurilor;
c) avizul Academiei Române.
Normativul de conţinut al documentaţiei necesare în vederea instituirii regimului de
arie naturală protejată de interes naţional se stabileşte de către autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului şi se aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, în termen de 90
de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
Pentru propunerile de situri de importanţă comunitară şi pentru ariile de protecţie
specială avifaunistică se completează Formularul Standard Natura 2000 stabilit de Comisia
Europeană prin Decizia 97/266/CE şi adoptat prin Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi
apelor nr. 207/2006 privind aprobarea conţinutului Formularului Standard Natura 2000 şi a
manualului de completare al acestuia.
Până la finalizarea procedurii de instituire a regimului de protecţie a ariilor naturale
protejate, deţinătorii bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, indiferent de destinaţia
terenurilor, vor aplica şi vor respecta măsurile de protecţie, conservare şi utilizare stabilite cu
caracter provizoriu de autorităţile competente pentru protecţia mediului, în condiţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă.
Rezervaţiile ştiinţifice, parcurile naţionale, monumentele naturii, rezervaţiile naturale
şi parcurile naturale, ariile speciale de protecţie avifaunistică, precum şi celelalte bunuri ale
patrimoniului natural, îşi păstrează acelaşi regim juridic avut anterior noii reglementări.
Ariile naturale protejate şi coridoarele ecologice vor fi evidenţiate în mod
obligatoriu de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în planurile
69
A se vedea Legea 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea
cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri, art. 57 lit. p): se înlocuieşte sintagma „Agenţia Naţională
pentru Arii Naturale Protejate” cu „Ministerul Mediului”.
64
naţionale, zonale şi locale de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în planurile
cadastrale şi în cărţile funciare.
Ansamblul ariilor naturale protejate, constituie reţeaua naţională de arii naturale
protejate. Administrarea rezervaţiilor biosferei, a parcurilor naţionale, a parcurilor
naturale şi, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor
speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică se realizează de
către structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.
Planurile de management şi regulamentele rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale
şi naturale se elaborează de către administratorii acestora, se avizează de către consiliile
ştiinţifice, consiliile consultative de administrare şi de Ministerul Mediului şi se aprobă prin
hotărâre a Guvernului.
Măsurile prevăzute în planurile de management al ariilor naturale protejate se
elaborează astfel încât să ţină cont de exigenţele economice, sociale şi culturale, precum şi de
particularităţile regionale şi locale ale zonei, prioritate având însă obiectivele care au dus la
constituirea ariei naturale protejate.
În cadrul ariilor protejate, se instituie zone de protecţie. Astfel, în art. 22 al ordonanţei
se menţionează: zonarea internă a ariilor naturale protejate de interes naţional se face prin
planul de management, prin definirea şi delimitarea, după caz, a: zonelor cu protecţie strictă,
zonelor de protecţie integrală, zonelor-tampon, zonelor de dezvoltare durabilă a activităţilor
umane.
Zonele cu protecţie strictă sunt zonele din ariile naturale protejate, de mare importanţă
ştiinţifică, ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenţii antropice sau nivelul
acestora a fost foarte redus.
În zonele cu protecţie strictă se interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu
excepţia activităţilor de cercetare, educaţie şi ecoturism, cu limitările descrise în planurile de
management.
Zonele de protecţie integrală cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului
natural din interiorul ariilor naturale protejate.
În zonele de protecţie integrală sunt interzise:
a) orice forme de exploatare sau utilizare a resurselor naturale, precum şi orice forme
de folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecţie şi/sau de conservare;
b) activităţile de construcţii-investiţii, cu excepţia celor destinate administrării ariei
naturale protejate şi/sau activităţilor de cercetare ştiinţifică ori a celor destinate asigurării
siguranţei naţionale sau prevenirii unor calamităţi naturale.
Prin excepţie de la cele două activităţi menţionate mai sus în zonele de protecţie
integrală, în afara perimetrelor rezervaţiilor ştiinţifice cu regim strict de protecţie, se pot
desfăşura activităţi cu caracter ştiinţific, de reconstrucţie ecologică şi combatere a
dăunătorilor.
Zonele-tampon, în parcurile naţionale denumite zone de conservare durabilă şi în
parcurile naturale denumite zone de management durabil, nu se includ în zonele cu protecţie
integrală, strictă sau de dezvoltare durabilă a activităţilor umane şi care fac trecerea între
zonele cu protecţie integrală şi cele de dezvoltare durabilă.
În zonele de conservare durabilă se pot desfăşura următoarele activităţi:
a) ştiinţifice şi educative;
65
b) activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;
c) utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat pe suprafeţele, în
perioadele şi cu speciile şi efectivele avizate de administraţia parcului natural, astfel încât să
nu fie afectate habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente;
d) localizarea şi stingerea operativă a incendiilor;
e) intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii,
grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, cu aprobarea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a planului de acţiune provizoriu, elaborat
în acest scop de consiliul ştiinţific al parcului şi valabil până la intrarea în vigoare a planului
de management;
f) intervenţiile în scopul reconstrucţiei ecologice a ecosistemelor naturale şi al
reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, la propunerea consiliului
ştiinţific al ariei naturale protejate, cu aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului;
g) acţiunile de înlăturare a efectelor unor calamităţi, cu acordul administraţiei ariei
naturale protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
În cazul în care calamităţile afectează suprafeţe de pădure, acţiunile de înlăturare a efectelor
acestora se fac cu acordul administraţiei ariei naturale protejate, emis în baza aprobării
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;
h) activităţile de protecţie a pădurilor, acţiunile de prevenire a înmulţirii în masă a
dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantităţi care
depăşesc prevederile amenajamentelor, se fac cu acordul administraţiei ariei naturale
protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;
i) activităţi tradiţionale de utilizare a unor resurse regenerabile, în limita capacităţii
productive şi de suport a ecosistemelor, prin tehnologii cu impact redus, precum recoltarea de
fructe de pădure, de ciuperci şi de plante medicinale, cu respectarea normativelor în vigoare.
Acestea se pot desfăşura numai de către persoanele fizice sau juridice care
deţin/administrează terenuri în interiorul parcului sau de comunităţile locale, cu acordul
administraţiei ariei naturale protejate;
j) lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor, lucrări speciale de conservare cu
accent pe promovarea regenerării naturale şi fără extragerea lemnului mort, cu excepţia
cazurilor în care se manifestă atacuri de dăunători ai pădurii ce se pot extinde pe suprafeţe
întinse, în primul rând de parcele întregi limitrofe zonelor cu protecţie strictă sau integrală, in
restul zonei-tampon fiind permisă aplicarea de tratamente silvice care promovează
regenerarea pe cale naturală a arboretelor: tratamentul tăierilor de transformare spre
grădinărit, tratamentul tăierilor grădinărite şi cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive
clasice sau în margine de masiv cu perioada de regenerare de minimum 10 ani. Tratamentele
silvice se vor aplica cu restricţii impuse de planurile de management al parcurilor şi de
ghidurile de gospodărire a pădurilor în arii protejate.
În zonele de management durabil se pot desfăşura următoarele activităţi:
a) ştiinţifice şi educative;
b) activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;
c) utilizarea raţională a pajiştilor pentru cosit şi/sau păşunat numai cu animale
domestice, de către proprietarii care deţin păşuni sau care deţin dreptul de utilizare a acestora
66
în orice formă recunoscută prin legislaţia naţională în vigoare, pe suprafeţele, în perioadele şi
cu speciile şi efectivele avizate de administraţia parcului, astfel încât să nu fie afectate
habitatele naturale şi speciile de floră şi faună prezente;
d) localizarea şi stingerea operativă a incendiilor;
e) intervenţiile pentru menţinerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii,
grupuri de specii sau comunităţi biotice care constituie obiectul protecţiei, cu aprobarea
planului de acţiune provizoriu de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
plan elaborat în acest scop de consiliul ştiinţific al parcului şi valabil până la intrarea în
vigoare a planului de management;
f) intervenţiile în scopul reconstrucţiei ecologice a ecosistemelor naturale şi al
reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, la propunerea consiliului
ştiinţific al ariei naturale protejate, cu aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului;
g) acţiunile de înlăturare a efectelor unor calamităţi, cu acordul administraţiei ariei
naturale protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
În cazul în care calamităţile afectează suprafeţe de pădure, acţiunile de înlăturare a efectelor
acestora se fac cu acordul administraţiei ariei naturale protejate, emis în baza aprobării
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;
h) activităţile de protecţie a pădurilor, acţiunile de prevenire a înmulţirii în masă a
dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantităţi care
depăşesc prevederile amenajamentelor, se fac cu acordul administraţiei ariei naturale
protejate, emis în baza aprobării autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură;
i) activităţi tradiţionale de utilizare a unor resurse regenerabile, în limita capacităţii
productive şi de suport a ecosistemelor, prin tehnologii cu impact redus, precum recoltarea de
fructe de pădure, de ciuperci şi de plante medicinale, cu respectarea normativelor în vigoare.
Acestea se pot desfăşura numai de persoanele fizice şi juridice care deţin/administrează
terenuri în interiorul parcului sau de comunităţile locale, cu aprobarea administraţiei ariei
naturale protejate;
j) activităţi tradiţionale de cultivare a terenurilor agricole şi de creştere a animalelor,
precum şi alte activităţi tradiţionale efectuate de comunităţile locale;
k) lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor şi lucrări de conservare;
l) aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea pe cale naturală a
arboretelor: tratamentul tăierilor de transformare spre grădinarit, tratamentul tăierilor
grădinărite şi cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de
masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor în
crâng, în salcâmete şi în zăvoaie de plop şi salcie. În cazul arboretelor de plop euramerican se
poate aplica şi tratamentul tăierilor rase în parchete mici, iar în arboretele de molid, tăieri rase
pe parcelele de maximum 1 ha;
m) activităţi de vânătoare;
n) activităţi de pescuit sportiv.
Zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane sunt zonele în care se permit
activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea
principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte negative
semnificative asupra biodiversităţii.
67
În zonele de dezvoltare durabilă se pot desfăşura următoarele activităţi, cu respectarea
prevederilor din planurile de management:
a) activităţi de vânătoare, în zonele de dezvoltare durabilă din parcurile naturale;
b) activităţi tradiţionale de cultivare a terenurilor agricole şi de creştere a animalelor;
c) activităţi de pescuit sportiv, industrial şi piscicultură;
d) activităţi de exploatare a resurselor minerale neregenerabile, dacă această
posibilitate este prevăzută în planul de management al parcului şi dacă reprezintă o activitate
tradiţională;
e) lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor şi lucrări de conservare;
f) aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea pe cale naturală a
arboretelor: tratamentul tăierilor de transformare spre grădinărit, tratamentul tăierilor
grădinărite şi cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de
masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice ori în margine de masiv, tratamentul tăierilor în
crâng în salcâmete şi zăvoaie de plop şi salcie. În zonele de dezvoltare durabilă din parcurile
naţionale se pot aplica tratamentul tăierilor rase în arboretele de molid pe suprafeţe de
maximum 1 ha, precum şi tratamentul tăierilor rase în parchete mici în arboretele de plop
euramerican. În zonele de dezvoltare durabilă din parcurile naturale se poate aplica şi
tratamentul tăierilor rase în parchete mici în arboretele de molid pe suprafeţe de maximum 1
ha şi plop euramerican;
g) activităţi specifice modului de producţie ecologic de cultivare a terenului agricol şi
creşterea animalelor, în conformitate cu legislaţia specifică din sistemul de agricultură
ecologică;
h) alte activităţi tradiţionale efectuate de comunităţile locale.
În rezervaţiile ştiinţifice sunt interzise orice activităţi umane, cu excepţia activităţilor
de cercetare, educaţie şi de ecoturism, cu limitările descrise în planurile de management, cu
acordul Academiei Române şi al administratorului.
În rezervaţiile naturale nu sunt permise activităţi de utilizare a resurselor naturale. Prin
excepţie, sunt permise numai acele intervenţii care au drept scopuri protejarea şi promovarea
obiectivului pentru care au fost constituite şi unele activităţi de valorificare durabilă a
anumitor resurse naturale.
Tema de lucru nr. 1
1. Descrieţi sistemul de zonare al ariilor protejate?
_______________________________________________________________________
68
2. Protecţia durabilă a ecosistemului deltaic
Unul din cele mai importante ecosisteme acvatice din Europa este reprezentat de
Rezervaţia Biosfera „Delta Dunării”, caracterizată ca zonă umedă în lumina concepţiei
Convenţiei asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al
păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar la 2 februarie 1971, sub egida UNESCO, şi amendată
prin Protocolul de la Paris din 3 decembrie 198270
.
În realizarea angajamentelor internaţionale şi pentru instituirea unui regim adecvat de
protecţie şi conservare a Deltei Dunării a fost elaborată şi adoptată Legea nr. 82/1993 privind
constituirea Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării.71
Pentru aplicarea regimului general de protecţie şi conservare a Rezervaţiei Biosferei
Deltei Dunării şi administrarea domeniului natural din domeniul public de interes naţional,
prin lege a fost înfiinţată Administraţia Rezervaţiei, ca instituţie publică cu personalitate
juridică, cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea Autorităţii Centrale de Mediu72
.
În spiritul conservării condiţiilor naturale şi pornindu-se de la caracterul de unicat al
Deltei Dunării s-au accentuat preocupările privind protejarea mediului, utilizarea raţională a
resurselor şi păstrarea echilibrului mediului deltaic.
Cercetările ştiintifice au pus în evidenţă două relaţii fundamentale din punct de vedere
ecologic, relaţii care afectează un areal ce depăşeşte cu mult limitele geografice proprii, şi
anume:
a) relaţia între fauna piscicolă din Lunca Dunării şi cea din zonalitorală a Mării Negre;
b) poziţia-cheie a Deltei în viaţa avifaunei migratoare din Europa, întrucât delta se află
la încrucişarea principalelor trasee de migrare a păsărilor.
În cadrul continentului european, Delta Dunării îşi păstrează în mare măsură biotopul
natural, având astfel o însemnătate excepţională sub raport ornitologic şi al factorilor
morfologici şi climatici, care au făcut din ea o imensă rezervaţie, cu multe specii animale şi
vegetale rare.
Existenţa Deltei ca mediu natural inedit, ca zonă turistică de mare atracţie este în
dependenţă cu menţinerea în cadrul său a unui echilibru natural între toţi factorii ce-l compun,
echilibru ce se va menţine doar printr-o protejare judicioasă a tuturor acestor factori.
Intervenţia antropică excesivă asupra unuia sau altuia dintre ei poate duce la schimbări
structurale importante, ireversibile, cu urmări directe pentru floră şi faună, pentru păsările
migratoare aflate în sistemul căilor de pasaj, în care acest ţinut este integrat de mii de ani.
70
Lege nr. 5 din 25/01/1991, Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 26/01/1991, pentru aderarea
României la Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor
acvatice. 71
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea a II, nr.283, din 7 decembrie 1993, modificată
şi completată prin Legea nr.69 /1996 şi Legea nr.454/2001. 72
Anterior, prin Hotărârea Guvernului nr.983/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului,
pentru coordonarea şi controlul întregii activităţi ştiinţifice, de turism şi agrement în Deltă, a fost creată
Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării“, instituţie cu personalitate juridică în subordinea
Ministerului Mediului. Ulterior, toate hotărârile guvernamentale privind organizarea şi funcţionarea ministerului
de resort au prevăzut Administraţia Rezervaţiei, cu regim de serviciu public descentralizat al ministerului în
unităţile administrativ-teritoriale. Atribuţiile concrete, organizarea şi funcţionarea Administraţiei au fost stabilite
prin Statutul propriu, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.248/1994, intrat în vigoare la 4 iulie 1994, act care a
stabilit şi competenţa Consiliului Ştiinţific şi Colegiul Executiv.
69
În scopul menţinerii cadrului natural al Deltei Dunării s-a stabilit, prin mai multe acte
normative, ca întreaga activitate de cercetare şi exploatare economică a acesteia să se facă
prin respectarea cu stricteţe a echilibrului său ecologic.
Două funcţii vor îndeplini acest obiectiv: funcţia de administrare a patrimoniului
natural din domeniul public de interes naţional al Rezervaţiei şi funcţia de refacere şi protecţie
a unităţilor fizico-geografice ale acesteia.
Competenţele pentru cele două funcţii sunt atribuite Administraţiei Rezervaţiei
Biosfera „Delta Dunării” prin Legea nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosfera
„Delta Dunării”73
.
A. Funcţia de conservare, refacere şi protecţie a ecosistemului deltaic
Legea stabileşte unele atribuţii de evaluare ecologică, respectiv a stării ecologice a
patrimoniului, resurselor naturale şi a nivelului de valorificare a acestora, în acord cu
potenţialul lor de regenerare şi cu capacitatea de suport a ecosistemelor. Acestea sunt
completate cu funcţiile de promovare a activităţii de cercetare şi cooperare ştiinţifică
internaţională, organizarea de acţiuni de informare, educaţie şi propagandă ecologică şi de
considerare şi cooperare la nivel intern şi internaţional şi în domeniu.
Atribuţiile propriu-zise de protecţie se exprimă în asigurarea măsurilor necesare
conservării şi protecţiei genofondului şi biodiversităţii, stabilirea măsurilor de reconstrucţie
ecologică a ecosistemelor deltaice. Acestea se completează cu cele de sprijin şi protejare a
activităţilor economice tradiţionale ale populaţiei locale. În această privinţă dreptul poate
interveni atât în apărarea proprietăţii, în dimensiunea sa de patrimoniu natural, faţă de
eventualele agresivităţi din afară, prin punerea la dispoziţia proprietarului a unei serii de
proceduri şi acţiuni de reparare a eventualelor pagube, cât şi prin impunerea unor servituţi
publice locale, privind măsuri generale de protecţie a mediului.
Măsurile stabilite de lege ca servituţi ale dreptului de proprietate reprezintă, în prezent,
principala cale juridică de promovare a obiectivelor de protecţie şi conservare a mediului
natural.
Legea stabileşte obligaţia generală a persoanelor fizice sau juridice care deţin cu titlu
de proprietate terenuri pe teritoriul Rezervaţiei de a le gospodări prin mijloace ecologice
admise, tradiţionale sau recomandate de autorităţile ştiinţifice.
Art.8 recunoaşte şi garantează dreptul populaţiei locale de a păstra obiceiurile
specifice locale şi activităţile economice tradiţionale.
Această situaţie ridică problema deosebit de importantă a compensaţiilor ce trebuie
acordate proprietarilor pentru lipsa lor de câştig ca urmare a respectării măsurilor de protecţie
ecologică.
Din acest punct de vedere, legea oferă soluţii parţiale. Astfel, prin art.6 lit.g se
stabileşte ca atribuţie a Administraţiei Rezervaţiei sprijinirea activităţilor economice
tradiţionale ale populaţiei locale, altfel existând riscul inoperativităţii acestor prevederi legale,
datorită caracterului lor prea general.
73
Modificată prin Legea nr.69/1996; O.U.G. nr.112/2000; O.U.G. nr.295/2000; L. nr.454/2001 de aprobare a
OUG nr.112/2000; H.G. nr.341/2002; L. nr.113/2005.
70
S-ar putea, de asemenea, identifica şi consacra şi alte forme financiar-fiscale de
stimulare a proprietarilor, în sensul respectării şi promovării măsurilor de protecţie ecologică
(degrevări fiscale, credite avantajoase).
B. Zonele de protecţie
În Rezervaţiei Biosfera „Delta Dunării” sunt stabilite zone de protecţie, fiecare având
un regim juridic special.
În operaţiunea de zonare s-a plecat de la definiţia legală a Rezervaţiei Biosfera „Delta
Dunării”, prin care se înţelege zona geografică cu suprafeţele de uscat şi ape, inclusiv
terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente şi formaţiuni fizico-geografice,
specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică
deosebită, cu valoare de patrimoniu natural, naţional şi universal, fiind supusă unui regim
special de administrare, în scopul protecţiei şi conservării acesteia prin dezvoltarea
aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport
al mediului deltaic şi al resurselor sale naturale.
Zona Deltei Dunării constituie un sistem unic în Europa, de o valoare ecologică
inestimabilă, având o varietate de specii de plante, peşti, păsări din care majoritatea
migratoare - aproape toate monumente ale naturii - animale, o biodiversitate care nu se mai
întâlneşte în altă parte.
Protecţia şi conservarea teritoriului Rezervaţiei se fac în mod diferenţiat, în funcţie de
elementele naturale supuse ocrotirii.
Zonele cu regim de protecţie integrală sunt protejate în mod obligatoriu de zonele
tampon şi cuprind formaţiuni fizice şi biologice sau grupuri de asemenea formaţiuni care au o
valoare universală excepţională din punct de vedere ştiinţific sau estetic; habitatele speciilor
de animale şi vegetale ameninţate, care au o valoare universală excepţională din punct de
vedere ştiinţific sau al conservării lor; situri naturale care au o valoare excepţională din punct
de vedere ştiinţific şi istoric, al conservării sau al frumuseţii lor.
Aceste zone se stabilesc prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Consiliului
Ştiinţific al Rezervaţiei, cu avizul Academiei Române şi al Ministerului Mediului. În cadrul
acestor zone se pot desfăşura activităţi umane care au ca obiective cercetarea evoluţiei,
menţinerea şi conservarea calităţilor acesteia, monitorizarea principalilor parametri ce îi
definesc starea de evoluţie, cercetarea biologiei zonei, realizarea acţiunilor de pază şi control
asupra zonei de către personalul Gărzii de Mediu al Administraţiei Rezervaţiei Biosfera
„Delta Dunării”.
Zonele cu regim de protecţie integrală sunt protejate, în mod obligatoriu, de zonele
tampon.
Zonele tampon cuprind suprafeţe de teren sau ape ce înconjoară zonele cu regim de
protecţie integrală. Ele au caracteristici biologice apropiate cu cele ale zonei pe care o
înconjoară, îndeplinind funcţia de limitare a impactului activităţilor umane asupra zonei cu
regim de protecţie integrală.
Declararea unei suprafeţe ca zonă tampon se face prin actul de declarare a zonei cu
regim de protecţie integrală.
71
Pe teritoriul zonelor tampon se pot desfăşura, pe baza autorizaţiilor emise de
Administraţia Rezervaţiei, următoarele activităţi: valorificarea resurselor vegetale prin
folosirea de tehnologii nepoluante, practicarea pescuitului industrial cu mijloace şi tehnologii
tradiţionale, păşunatul animalelor, practicarea turismului ecologic, realizarea de activităţi de
cercetare ştiinţifică a fenomenelor deltaice, realizarea de filme.
Zonele economice cuprind teritoriul rămas din Rezervaţie după delimitarea zonelor cu
regim de protecţie integrală şi a zonelor tampon aferente acestora.
În cadrul lor se desfăşoară activităţi economice şi sociale, în concordanţă cu normele
de protecţie şi conservare a valorilor patrimoniului natural al Rezervaţiei.
Ele cuprind terenuri aflate în domeniul public sau privat, în cadrul cărora se pot
desfăşura, pe baza autorizaţiei date de Administraţia Rezervaţiei, toate genurile de activităţi
economice şi sociale.
Statutul Rezervaţiei prevede că populaţia locală poate desfăşura unele activităţi de
valorificare a resurselor naturale regenerabile prin activităţi tradiţionale, nepoluante, ca
recoltarea normală a stufului, papurei şi fânului sau a altor produse vegetale, cultivarea sau
păşunatul unor suprafeţe ieşite temporar de sub ape, extragerea de agregate minerale,
transportul pe apă cu ambarcaţiuni de până la 45 C. P..
Pentru recoltarea unei cantităţi totale de două tone de stuf şi papură de familie, pe an,
de către populaţia care locuieşte în perimetrul Rezervaţiei, nu se percep taxe. De asemenea, nu
se percep taxe pentru pescuitul cu mijloace tradiţionale a unei cantităţi destinată consumului
propriu în perioadele şi din speciile admise.
3. Protecţia resurselor biologice ȋn mediul marin
O parte însemnată a resurselor naturale este cuprinsă în mediul marin. Exploatarea
resurselor mediului marin este reglementată de Convenţia de la Montego Bay din 1982 asupra
Dreptului Mării.
În exploatarea resurselor biologice ale mediului marin, drepturile şi obligaţiile statelor
sunt stabilite pe două niveluri: dreptul statelor în zona economică exclusivă (ZEE) şi marea
liberă.
Potrivit art.89 al Convenţiei de la Montego Bay „nici un stat nu poate pretinde, în mod
legitim, să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale”.
Art.86 din Convenţie vorbeşte de libertăţi ale statelor în marea liberă, nu de drepturi,
ceea ce este semnificativ pentru caracterul deschis al tuturor statelor la marea liberă.
Între libertăţile menţionate în art.87 din Convenţie este prevăzută şi libertatea
pescuitului.
Protecţia ecosistemelor marine se realizează prin contribuţia tuturor statelor semnatare
ale Convenţiei de la Montego-Bay, indiferent de poziţionarea geografică a acestora, un rol
important revenind ȋnsă statelor riverane. Cu privire la protecţia Mării Negre, aceasta este
reglementată prin Legea nr. 17/1990.
72
A.Obligaţiile statelor riverane privind conservarea resurselor biologice
Statul riveran stabileşte volumul autorizat al capturilor în ce priveşte resursele
biologice în zona sa economică exclusivă. Statul riveran şi, după caz, organizaţiile
internaţionale competente, subregionale, regionale sau mondiale vor coopera în acest scop.
Statele riverane determină speciile al căror pescuit este autorizat şi stabileşte cote, fie
pentru stocurile sau grupurile de stocuri deosebite sau pentru capturile făcute de fiecare
navă, pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru capturile cetăţenilor unui stat în timpul
unei perioade date.
Statele riverane reglementează campaniile, zonele de pescuit, tipul, mărimea şi
numărul instrumentelor, precum şi tipul, mărimea şi numărul navelor de pescuit, care pot fi
utilizate, stabileşte vârsta şi mărimea peştilor şi a altor specii care se găsesc în marea sa
teritorială; cere de la navele de pescuit statisticile care se referă la capturi şi la efortul de
pescuit, precum şi comunicarea poziţiei navelor.
Statele riverane plasează observatori sau stagiari la bordul navelor respective; obligă la
descărcarea tuturor capturilor sau a unei părţi din capturile acestor vase în porturile statului
riveran; stabileşte modalităţile şi condiţiile aplicabile întreprinderilor mixte sau alte asemenea
aranjamente de cooperare; stabileşte condiţiile cerute în materie de formare a personalului şi
transferul de tehnici în domeniul pescuitului, inclusiv întărirea capacităţii de cercetare în
domeniul pescuitului pentru statul riveran; stabileşte măsuri de executare.
Statele riverane vor modifica în mod corespunzător legile şi regulamentele pe care le
adoptă în materie de conservare şi de gestionare a statului a cărei zonă economică exclusivă
este afectată.
Statele riverane determină capacitatea de exploatare a resurselor biologice din zona
economică exclusivă. Dacă această capacitate este inferioară volumului total autorizat al
capturilor, el va permite altor state, prin acorduri sau alte aranjamente, să exploateze
excedentul volumului autorizat.
Aceste măsuri urmăresc să asigure menţinerea sau restabilirea stocurilor de specii
exploatate la nivelurile care să asigure randamentul constant cel mai ridicat posibil, ţinând
seama de factorii economici şi ecologici pertinenţi, inclusiv de nevoile economice ale
colectivităţilor riverane care trăiesc din pescuit, precum şi de nevoile speciale ale ţărilor în
curs de dezvoltare. În aceste cazuri trebuie să se ţină seama de metodele în materie de pescuit,
de interdependenţa stocurilor şi de orice norme minime internaţionale general recomandate pe
plan subregional, regional sau mondial.
Accesul statelor la zona economică exclusivă a statului riveran trebuie să ţină seama
de toţi factorii pertinenţi, de importanţa pe care o reprezintă resursele biologice ale zonei
pentru economia sa şi pentru celelalte interese naţionale ale sale.
Pe plan ştiinţific, informaţiile ştiinţifice disponibile, statisticile referitoare la capturi şi
la efortul de pescuit şi celelalte date privind conservarea speciilor de peşte vor fi difuzate şi
schimbate, la intervale predeterminate de timp, prin intermediul organizaţiilor internaţionale
competente, subregionale, regionale sau mondiale, după caz, cu participarea tuturor statelor
interesate, în special ai căror cetăţeni sunt autorizaţi să pescuiască în zona economică
exclusivă.
73
Statul riveran va promova obiectivul exploatării optime a resurselor biologice din zona
economică exclusivă, respectând obligaţiile de conservare. Cetăţenii altor state, care pescuiesc
în zona economică exclusivă, se vor conforma măsurilor de conservare precum şi condiţiilor
stabilite prin legile şi reglementările statului riveran, care eliberează permise pescarilor pentru
vasele şi uneltele de pescuit, inclusiv plata de taxe şi orice alte compensaţii care, în cazul
statelor riverane în curs de dezvoltare, pot consta într-o contribuţie adecvată la finanţarea,
echiparea şi dezvoltarea tehnică a industriei pescuitului.
Toate aceste măsuri vizează menţinerea sau restabilirea stocurilor speciilor exploatate
la nivelurile menite să asigure un randament maxim, constant74
.
B. Obligaţiile statelor de conservare a speciilor de peşti anadromi şi catadromi şi
a mamiferelor marine
Statul riveran şi celelalte state ai căror cetăţeni practică în regiune pescuitul marilor
migratori cooperează, direct sau prin intermediul organizaţiilor internaţionale
corespunzătoare, în scopul asigurării conservării speciilor în cauză şi promovării exploatării
optime a acestor specii în ansamblul regiunii, atât în zona exclusivă, cât şi dincolo de aceasta.
Statele în ale căror cursuri de apă se reproduc speciile de peşti anadromi au un interes
primordial şi o răspundere faţă de acestea.
Statul de unde sunt originare stocurile de peşti anadromi va veghea la conservarea lor
şi prin adoptarea de măsuri adecvate de reglementare a pescuitului în toate apele situate în
interiorul limitelor exterioare ale zonei sale economice exclusive.
Statul de origine poate, după ce a consultat celelalte state care exploatează aceste
stocuri de peşti, să fixeze volumul total al capturilor de peşti originari din cursurile sale de
apă.
Stocurile de peşti anadromi nu pot fi pescuite decât în apele situate în interiorul
limitelor exterioare ale zonelor economice exclusive, în afara cazurilor în care ar antrena
perturbări economice pentru un alt stat, altul decât cel de origine.
În ceea ce priveşte pescuitul dincolo de limitele exterioare ale zonelor economice
exclusive, statele interesate se vor consulta pentru a se înţelege asupra modalităţilor şi
condiţiilor acestui pescuit, ţinând seama, în mod corespunzător, de cerinţele de conservare şi
de necesităţile statului unde se găsesc aceste specii de peşti.
Statul în zona căruia se regăsesc aceste specii de peşti anadromi va contribui la
reducerea la minimum a perturbaţiilor economice din celelalte state care exploatează aceste
specii, ţinând seama de capturile normale ale acestor state şi de modul în care ele exploatează
aceste stocuri, precum şi de toate sectoarele pe care acestea le exploatează.
Statele care participă, prin acord cu statul de origine, la măsuri care urmăresc
reînnoirea stocurilor de peşti anadromi, îndeosebi prin contribuţii la finanţarea acestor măsuri,
vor fi luate în considerare cu prioritate de statul de origine, pentru exploatarea stocurilor
originare din cursurile sale de apă75
.
74
Al. Kiss, op.cit, p.236. 75
Al. Kiss, op.cit., p.237.
74
Respectarea reglementărilor privind stocurile de peşti anadromi, dincolo de zona
economică exclusivă, va fi asigurată prin acord între statul de origine şi celelalte state
interesate.
Când stocurile de peşti anadromi migrează spre ape sau traversează ape situate în
interiorul limitelor exterioare ale zonei economice exclusive a unui alt stat decât statul de
origine, acest stat va coopera cu statul de origine în vederea conservării şi gestionării acestor
stocuri.
Statul de unde sunt originare speciile de peşti anadromi şi celelalte state care practică
pescuitul acestor peşti vor încheia aranjamente în vederea aplicării prevederilor referitoare la
protecţia speciilor de peşti anadromi, dacă este cazul prin intermediul unor organizaţii
regionale.
Un stat riveran în apele căruia specii catadrome îşi petrec cea mai mare parte a
existenţei lor poartă răspunderea pentru gestionarea acestor specii de peşti migratori.
Exploatarea speciilor catadrome nu poate avea loc decât în apele situate în interiorul
limitelor exterioare ale zonei economice exclusive.
În cazurile în care peştii catadromi fie că au ajuns sau nu la maturizare migrează în
zona economică a altui stat, gestiunea acestor peşti, inclusiv, exploatarea lor, va fi
reglementată în acord cu statul interesat76
. Un asemenea acord trebuie săasigure gestionarea
raţională a speciei în cauză şi să ţină seama de responsabilităţile statului riveran, în ceea ce
priveşte conservarea acestor specii.
În ceea ce priveşte mamiferele marine, statele vor coopera în vederea asigurării
protecţiei acestora şi vor acţiona, în special, prin intermediul organizaţiilor internaţionale
corespunzătoare, pentru protejarea, controlul şi studierea cetaceelor. Nici o prevedere nu
restrânge dreptul unui stat riveran de a interzice, de a limita sau de a reglementa exploatarea
mamiferelor marine mai riguros decât prevede Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, adoptată la Montego-Bay.
C. Protecţia bazinului Mării Negre
În ceea ce priveşte protecţia mediului maritim, în dreptul intern, art.148 din Legea
nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei
contigue şi al zonei economice exclusive ale României77
interzice poluarea apelor maritime
interioare şi a mării teritoriale, precum şi a atmosferei de deasupra acestora, prin
deversarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalaţii plutitoare
sau fixe, de pe aparate de zbor, precum şi de pe alte surse aflate pe ţărm, a unor substanţe
sau reziduuri de substanţetoxice, radioactive, hidrocarburi, precum şi altor substanţe
dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea omului, ori pentru flora şi fauna mării, sau alte
reziduuri ori materiale care pot să producă pagube ţărmului românesc, ori să creeze
obstacole în calea utilizării legitime a mării.
76
Al. Kiss, op.cit., p.237. 77
Legea nr.17/1990 a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr.765 din 21 octombrie 2002.
75
Legea nr. 17/1990 a fost compatibilizată cu reglementările comunitare în materie prin
O.U.G. nr. 130/2007, având în vedere faptul că România, în calitate de stat membru al Uniunii
Europene, are obligaţia de a transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei
Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2005/35/CE, privind poluarea cauzată de nave
„Convenţia Marpol”, şi introducerea unor sancţiuni în caz de infracţiuni până la 1aprilie 2007.
Compatibilizarea priveşte domeniul normelor-definiţii referitoare la poluarea de către
nave a mediului marin şi sistemul de sancţiuni penale pentru infracţiunile de poluare a acestui
mediu, precum şi excepţiile de la răspunderea penală privind navele de război, navele de
război auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând statului român ori altui stat utilizate în
momentul deversării exclusiv pentru un serviciu public, necomercial.
Normele introduse în legislaţia naţională au în vedere şi reglementările cuprinse în
Comvenţia Marpol, precum şi cele din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
încheiată la Montego-Bay la 10 decembrie 1992.
O dispoziţie importantă a ordonanţei se referă la sancţionarea „aducerii ilegale în ţară,
în scopul deversării, aruncării sau scufundării în apele maritime interioare, în marea teritorială
sau în zona economică exclusivă a României sau al degajării în atmosfera de deasupra
acestora, de pe nave sau de pe alte instalaţii plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor ori
vehicule submersibile, de substanţe ori deşeuri nedegradabile, toxice, radioactive,
hidrocarburi sau alte substanţe nocive, dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor
ori pentru flora şi fauna mării, ori de alte reziduuri sau materiale care pot să producă pagube
ţărmului românesc ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării, inclusiv în
scopuri turistice;”.
Apele maritime interioare ale României sunt suprafeţele de apă situate între ţărmul
mării şi liniile de bază ale mării teritoriale.
Marea teritorială cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor
maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine – 22.224 m, măsurată de la liniile de
bază.
Limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct situat la o distanţă
de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază. Nerespectarea
acestei interdicţii atrage, în primul rând, răspunderea contravenţională a celor vinovaţi.
Aplicarea amenzilor pentru contravenţii nu scuteşte contravenientul de obligaţia de
despăgubire pentru daunele pricinuite pe uscat, în apele maritime interioare şi marea
teritorială a României, în conformitate cu legislaţia României78
.
Dincolo de regimul contravenţional, Legea nr.17/1990 reglementează şi dreptul
autorităţilor române competente de a aplica, dacă va fi cazul, în paralel cu sancţiunea amenzii
şi alte măsuri de constrângere administrativă, cum ar fi, inspectarea obligatorie a navei – când
aceasta a refuzat să prezinte explicaţii în legătură cu faptele care îi sunt imputate privind
protecţia mediului marin – şi reţinerea navei, spre a se deschide o acţiune împotriva acesteia,
în conformitate cu legislaţia română (art.32 – 33).
În acelaşi context, se înscrie şi dreptul autorităţilor române competente de a adopta
măsurile necesare – corespunzătoare cu paguba efectivă sau cu ameninţarea pe care o
reprezintă – în scopul apărării împotriva poluării sau a ameninţării cu poluarea atunci când în
78
Art.39 din Legea nr.17/1990.
76
apele maritime interioare sau în marea teritorială a României are loc o coliziune de nave, o
eşuare sau o altă avarie maritimă, iar acţiunile legate de un asemenea eveniment pot avea
consecinţe dăunătoare pentru apele maritime interioare şi marea teritorială sau pentru ţărmul
românesc.
În cazul în care s-au comis fapte pentru care legea română prevede arestarea
comandantului navei străine sau reţinerea acestuia, autorităţile române competente au
obligaţia de a înştiinţa imediat oficiul consular sau misiunea diplomatică ale statului de
pavilion despre măsurile luate.
Nava reţinută şi echipajul său vor fi eliberate îndată ce a fost depusă o cauţiune
corespunzătoare, potrivit reglementărilor legale în vigoare.
Cauţiunea va fi stabilită în lei şi se va plăti în valută convertibilă, prin transformarea
sumei din lei în valută la cursul de schimb oficial. La fel se procedează şi în cazul amenzii
contravenţionale – art.40 din Legea nr.17/1990.
Ca o măsură de protecţie în exercitarea activităţilor de supraveghere a navigaţiei,
căpităniile de port nu admit plecarea din port sau radă a navelor, dacă instalaţiile destinate
prevenirii poluării nu sunt în stare de funcţionare79
.
În contextul în care, prin Legea nr.110/1996 România a ratificat Convenţia Naţiunilor
Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego-Bay – Jamaica la 10 decembrie 1982, şi a
aderat la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării, încheiată la New York, la 28 iulie 1994, în virtutea Constituţiei României,
Partea a XII-a „Protejarea şi conservarea mediului marin” din Convenţie, se aplică în mod
corespunzător.
Adoptarea Convenţiei privind protecţia Mării Negre împotriva poluării se înscrie în
contextul mai larg al preocupărilor statelor din zonă din ultimii ani, de a-şi multiplica
cooperarea pe multiple planuri: economic, politic, cultural-ştiinţific, inclusiv prin crearea unor
structuri instituţionale adecvate.
Deşi semnată mai târziu decât celelalte convenţii relative privitoare la protecţia mărilor
regionale, inclusiv din motive politico-strategice, cea de faţă reuşeşte să instituie o cooperare
inter-statală cu caracter permanent şi să valorifice o parte din experienţa adoptării şi aplicării
celorlalte documente în materie. Statele-părţi nu cooperează numai în domeniul de urgenţă, ci
şi în prevenirea şi combaterea celor mai diverse forme de poluare a mediului marin.
În acelaşi timp, se cuvine remarcat caracterul complex şi dinamic al ansamblului
convenţional, cadrul general asigurat de convenţie, completat şi dezvoltat în mod specific prin
protocoalele adiţionale, precum şi posibilitatea îmbogăţirii sale permanente cu reglementări
cerute de realităţile concrete.
Sub raportul conţinutului, reglementările stabilesc obiective de calitate şi cantitate,
fixează exigenţele pe care factorii de mediu şi resursele naturale trebuie să le îndeplinească
din punct de vedere ecologic.
În sfârşit, o importanţă deosebită o reprezintă îndeplinirea tuturor formalităţilor
necesare intrării în vigoare şi aplicării efective a Convenţiei. În realizarea şi chiar în
completarea semnificaţiilor Convenţiei din 1992, statele riverane au semnat şi aplică şi alte
documente menite să promoveze cooperarea multilaterală în materie.
79
Art.95 alin.1 din Ordonanţa Guvernului României nr.42/1997 privind navigaţia civilă.
77
Declaraţia ministerială referitoare la protecţia Mării Negre80
a constituit un text
preponderent politic, având scopuri pragmatice de protecţie a mediului marin, pe termen scurt
şi lung, în privinţa controlului poluării, reabilitării resurselor naturale şi gospodăririi raţionale
a deşeurilor.
Alături de asemenea documente s-au elaborat şi se implementează o serie de programe
în diferite domenii de activitate.
La programul internaţional de cercetări în Marea Neagră–CoMSBlack81
au participat
Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, S.U.A, Turcia şi Ucraina.
Acest program are ca principale obiective: identificarea şi crearea unui sistem de
gestionare a bazelor de date pentru zona deltei ca şi pentru platoul continental al Mării
Negre, crearea unui sistem de informare geografic (GIS) pentru cele două zone menţionate,
precum şi aprofundarea cercetărilor marine.
Programul de gestionare ambientală şi protecţie a Mării Negre, al facilităţii globale
pentru mediu (GEF)82
vizează Marea Neagră, Marea de Azov, zonele costiere ale ţărilor
riverane şi bazinele de drenaj ale fluviilor tributare, exceptând Dunărea – pentru care există un
program GEF separat.
Programul urmăreşte crearea unui cadru operaţional complex pentru cooperarea
regională pe termen lung, în vederea limitării procesului continuu de degradare a mediului şi
resurselor marine, utilizării durabile a acestora.
Programul privind interacţiunea dintre fluviul Dunărea şi partea nordvestică a Mării
Negre – EROS-2000 propus în 1994, la Paris, cu contribuţia Uniunii Europene, are ca obiectiv
desfăşurarea de cercetări asupra calităţii mediului în regiune, la care participă specialişti din
ţările riverane, din Franţa, Belgia, Germania şi Marea Britanie.
Acesta este o continuare a programelor EROS-2000 pentru Marea Mediterană
occidentală.
Planul strategic de acţiune pentru protecţia Mării Negre83
a fost semnat de
reprezentanţii statelor riverane – Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi
Ucraina – „în spiritul declaraţiei de la Rio”.
Documentul cuprinde un set de principii, politici şi acţiuni menite să conducă la
amplificarea cooperării regionale în direcţia sporirii sănătăţii mediului, pentru populaţia
riverană şi conservării ecosistemului Mării Negre.
Ca principii sunt reluate cele consacrate de Conferinţa de la Rio de Janeiro –1992,
adaptându-le la problemele specifice regiunii, respectiv promovarea conceptului
de”dezvoltare durabilă”, principiul precauţiei în luarea deciziei, principiul acţiunii
preventive, principiul stimulării folosirii de tehnologii “curate”, principiul folosirii de
instrumente adecvate pentru susţinerea depoluării durabile, introducerea considerentelor de
mediu în toate strategiile şi planurile zonale, promovarea unei strânse legături între statele
riverane, principiul implicării deţinătorilor de interese în zonă prin protejarea drepturilor de
proprietate, transparenţa şi participarea publicului.
80
Declaraţia ministerială privind protecţia Mării Negre a fost semnată la Odessa, la 7 aprilie 1993. 81
Acest program a fost iniţiat la Varna, în 1991. 82
Acest program a fost inaugurat la Constanţa în 1992. 83
Planul strategic pentru protecţia Mării Negre a fost semnat la Istambul, la 31 decembrie 1996.
78
O atenţie deosebită se acordă întăririi rolului organismelor regionale de cooperare între
statele riverane, în frunte cu Comisia de la Istambul – creată prin Convenţia din 1992,
Secretariat şi cele 7 grupuri Consultative tematice.
Bienal se organizează conferinţe de cercetare referitoare la mecanismele de aplicare a
Planului Strategic de Acţiune – prima în iunie 1998.
79
Timp de lucru: 4 ore
Test de autoevaluare
1. Care sunt zonele de protecţie ȋn Rezervaţia Biosferei Delta Dunării:
a) zona de protecţie integrală;
b) zona economică;
c) zona liberă;
d) zona tampon.
2. Ce activităţi umane sunt permise ȋn zona de protecţie integrală:
a) de cercetare ştiinţifică;
b) de conservare şi refacere a mediului deltaic;
c) de exploatare a resurselor din zonă.
Răspunsuri: 1. – a), b), d); 2. – a), b).
Rezumat:
Ariile şi ecosistemele naturale protejate reprezintă zone teritoriale cu
particularităţi biogeografice care impun măsuri de protecţie şi conservare speciale, fără de
care menţinerea lor ȋn starea iniţială, la parametri naturali originari nu este posibilă.
Ariile naturale şi ecosistemele naturale, datorită acţiunii antropice de utilizare sunt
accesibilizate de către om. Această accesibilizare nu trebuie ȋnsă să altereze cadrul
biogeografic natural şi să distrugă ecosistemul şi diversitatea sa.
Măsurile de menţinere ȋn stare naturală a ariilor şi ecosistemelor naturale, cu
păstrarea intereselor de activitate antropică ȋn interiorul acestora se realizează printr-un
sistem de norme juridice variate, organizate după sistemul zonării teritoriale a acestora ȋn
zone tampon, zone economice şi zone cu regim de protecţie integrală, acestea din urmă
beneficiind de un sistem de norme bazate pe interdicţii şi restricţii.
Sistemul normelor juridice care reglementează activitatea omului ȋn zonele
menţionate se fundamentează pe prevederi ale unor convenţii internaţionale care au
integrat teritoriile caracterizate prin particularităţi biogeografice deosebite au fost
introduse, datorită valorii lor, ȋn patrimoniul mondial, ştiinţific şi cultural ceea ce a
condus şi la organizarea activităţii de monitorizare a intervenţiei antropice ȋn aceste zone
care se bucură de o protecţie internaţională.
80
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Partea specială, Capitolul I, Editura
C.H. Back, Bucureşti, 2007, p. 304-343.
2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI., Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p.115-132.
3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, 224-
228.
4. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Prelegerea nr. 8, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 265-269.
81
TEMA V.
PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI MARIN
Competenţe:
- cunoaşterea valorii excepţionale a Oceanului Planetar ca sistem de
resurse naturale;
- obligaţiile statelor lumii privind protecţia Oceanului Planetar;
- conservarea bogăţiilor Oceanului Planetar ca resurse ale viitorului.
Cuprins:
1. Oceanul Planetar
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării
3. Formele de poluare a mediului marin
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea locului şi rolului Oceanului Planetar ȋn sistemul biosferei;
- Oceanul Planetar ca sursă de resurse biotice şi abiotice şi suport al
vieţii;
- activităţile antropie cu impact negativ asupra Oceanului Planetar;
formele poluării marine.
82
1. Oceanul Planetar
Oceanul Planetar este estimat la o capacitate de 1,4 miliarde m3 de apă, iar bogăţiile
încorporate în oceanul Planetar şi în subsolul său nu pot fi estimate. Câteva exemple sunt
edificatorare. De pildă, s-a calculat că s-ar putea pescui anual 220 milioane de tone de peşte,
echivalentul a jumătate din necesarul de proteine al întregii lumi.
Rezervele de petrol submarin sunt cifrate la 65 milioane de tone şi sunt deja
prospectate de Marea Caspică, Golful Persic, Marea Arabiei, Golful Mexic, Coastele
Californiei, Marea Nordului şi chiar Marea Adriatică. S-a trecut la extracţie pe scară
industrială, existând precedente cu suficientă tradiţie – prima sondă de petrol marină a fost
construită în 1864 la El-Salto, în Peru.
Potrivit estimărilor, numai pe fundul Pacificului s-ar afla peste 1,5 miliarde tone de
minereuri care conţin mangan, fier, cupru, nichel şi cobalt.
Argilele roşii ce se folosesc ca materie primă în fabricarea aluminiului ocupă o
suprafaţă de circa 130 milioane de Km2 din fundul oceanului.
O inepuizabilă bogăţie minerală o constituie sărurile din apa de mare – 35Kg la m3 de
apă.
Deja 99 % din bromul consumat în lume se extrage din apa mării şi este folosit de
numeroase uzine de extras magneziu, potasiu, uraniu, radiu, rubidiu, cesiu, sulf, bor, stronţiu,
flor, oceanografii susţinând că în această apă sunt conţinute, în soluţie, toate elementele
cunoscute.
Descoperirea şi punerea în valoare a acestei lumi, uimitor de bogată şi de variată, cade
fără îndoială în sarcina navelor submarine şi se poate afirma că datorită dezvoltării
miraculoase a tehnicii ultimelor două decenii, condiţiile grele de navigaţie şi de rămânere în
adâncuri sunt învinse rapid.
Tainicile comori neptuniene îşi vor arăta din ce în ce mai mult faţa viitorilor navigatori
submarini şi vor fi aduse la suprafaţă pentru a satisface nevoile de hrană şi existenţă civilizată
a oamenilor.
Potrivit cercetărilor efectuate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAO), ponderea proteinelor animale în mările şi oceanele Terrei este
remarcabilă, oamenii obţinând din peşte 16 la sută92
.
În prezent, circa un miliard de oameni depind de sursele piscicole din mările şi
oceanele lumii. Din rapoartele Organizaţiei pentru alimentaţie şi Agricultură93
, cea mai mare
parte a surselor piscicole provin din oceane94
, dar şi din pescuitul în apropierea ţărmurilor95
.
92
Marine Fisheries and Law of the Sea: A Decade of Change, FAO Fisheries Circular No. 853, Roma, 1993, în
prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Dreptul mării – Concepte şi Instituţii consacrate de onvenţia de la Montego-
Bay, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 15. 93
Idem. 94
Idem. 95
Potrivit unor analize de specialitate, _pescuitul oferă o hrană mai ieftină şi, în unele privinţe, mai sănătoasă
(Meryl Williams, The Transition in the Contribution of Living Aquatic Resorces to Food Security, Fod and
Agriculture and the Environment Discussion Paper 13, International Food Policy Research Institute, Washington
D.C., April, 1996), în prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p.15.
83
În acelaşi timp, s-a dezvoltat acvcultura96
, care – prin specializarea oamenilor – a dus la
creşterea şi diversificarea speciilor de peşte97
.
Protecţia mediului marin este una din problemele globale ale societăţii internaţionale,
având în vedere importanţa excepţională a mărilor şi oceanelor.
Privită lato sensu, marea are o dublă caracteristică: economică şi politico-juridică98
.
Din punct de vedere economic, marea încorporează resursele biologice, petroliere, minerale,
energiei valurilor şi apa99
. Ca o consecinţă a desfăşurării activităţilor de exploatare a
resurselor au apărut şi cazuri de poluare marină, având drept cauze, spre exemplu, imersia de
deşeuri a căror eliminare pe pământ ar fi mai dificilă ori mai costisitoare, spălarea cisternelor
petroliere în marea liberă cu aruncarea reziduurilor uleioase în mare.
Amploarea poluării marine se datorează faptului că un timp îndelungat oceanul a fost
un „terminus” al scurgerilor poluante de pe întreg cuprinsul globului, prin apele de
suprafaţă100
.
Mare parte a deşeurilor lumii ajung în mări şi oceane pe diverse căi – cel mai adesea
fiind transportate de râuri şi fluvii – în cursul anilor ‟80, PNUE evaluând deversarea a 80 de
miliarde de tone anual101
.
Multe din substanţele poluante nu ajung în marea liberă, ci rămân în zonele de coastă,
unde degradează ori distrug numeroase zone de reproducţie a peştilor, precum şi plajele.
Cantităţi enorme de deşeuri industriale, agricole ori menajere agresează din ce în ce
mai mult mediul marin şi resursele sale. Mările şi oceanele suportă poluarea datorată şi
traficului maritim, iar în ultimele decenii, unor forme noi, ca de exemplu, deversările de
deşeuri radioactive şi incinerarea de reziduuri chimice.
Una din cele mai grave forme ale poluării mediului marin o constituie poluarea
telurică. Cu privire la această formă a poluării, la 3 noiembrie 1995 la Washington, 111 state
au adoptat Programul mondial de acţiune pentru protecţia mediului marin contra poluării
provenite din activităţi terestre. Urmărind mai ales protecţia zonelor de coastă şi maritime,
documentul se bazează atât pe documentele cuprinse în Agenda 21 – adoptată la Rio, cât şi pe
obligaţiile de prevenire şi control impuse de Convenţia de la Montego-Bay, din 1982102
. Acest
Program contribuie la dezvoltarea noilor abordări internaţionale de gestiune integrată a
zonelor de coastă şi controlul regional al poluărilor maritime.
Conceput ca un ghid teoretic şi practic, Programul cuprinde propuneri faţă de
ansamblul poluanţilor organici proveniţi de pe insule şi propune realizarea de noi măsuri
regionale axate pe dezvoltarea durabilă. Printre acestea se numără programe regionale şi
naţionale de acţiune, activităţi de cooperare pentru identificarea şi evaluarea problemelor,
rapoarte periodice şi strategii comune de gestiune.
96
Idem. 97
Idem. 98
Pierre-Jean Lancry, La mer, un enjeu economique Profil Dossier –542, Hatier Paris, 1982, p.6-7. 99
Idem, supra. 100
Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2003, p.156. 101
Al. Kiss, Droit International de l’environnement, Etudes internationales, Editions A., Pedone, Paris, 1989,
p.6. 102
România a ratificat această convenţie prin Legea nr. Legea nr.110/10 octombrie 1996.
84
În privinţa cooperării internaţionale, Programul insistă asupra necesităţii ajutorului
financiar şi tehnic pentru ţările în curs de dezvoltare şi încredinţează responsabilitatea de
gestiune Fondului internaţional şi PNUE103
.
Statele semnatare au adoptat şi Declaraţia de la Washington privind protecţia mediului
marin contra poluării datorate activităţilor terestre, ca anexă la Programul de acţiune, prin care
îşi afirmă intenţia de a aplica aceste angajamente şi a le acorda prioritate. Se prevede, în
special, elaborarea de programe de acţiune naţionale, adoptarea de măsuri preventive şi
colective, favorizarea accesului la tehnici mai puţin poluante şi încurajarea cooperării,
colaborării şi parteneriatului din toate zonele geografice.
Concomitent cu aceste evoluţii la nivel global s-au dezvoltat şi semnificative
reglementări regionale. În anii 1960 şi, în special, în urma accidentului petrolierului Torrey-
Canyon din 1967, care a cauzat “maree neagră”, preocupările vizând protecţia mărilor faţă de
diversele forme de poluare au marcat un puternic reviriment.
Prima convenţie regională consacrată unei probleme rezultată din poluarea marină a
fost semnată la Bonn, la 9 iunie 1969, şi a stabilit principiile şi metodele de cooperare, între
opt state europene, în privinţa combaterii poluării Mării Nordului prin hidrocarburi, extinsă şi
în 1983 şi asupra altor substanţe periculoase, urmată de convenţiile de la Copenhaga – 1971,
încheiată între 4 ţări nordice sau de la Oslo – 1974, privind prevenirea poluărilor prin imersia
deşeurilor, într-o parte a oceanului Atlantic şi Arctic.
Această zonă geografică este protejată de poluarea marină de origine tehnică prin
Convenţia semnată la Paris, în 1974, şi amendată în 1986.
În anul 1974 s-a produs o importantă inovaţie în reglementarea şi cooperarea
interstatală împotriva poluării mediului marin, prin adoptarea Convenţiei asupra Mării
Baltice, la Helsinki, de şapte state riverane.
O importanţă deosebită, a avut-o lansarea de către PNUE, în anul 1972, a Programului
pentru „mările regionale”.
Rezultatul l-a reprezentat un ansamblu de instrumente compuse, cel mai adesea dintr-
un plan şi o convenţie generală pentru protecţia mediului marin, însoţite de protocoale
consacrate unor probleme, precum imersia deşeurilor, cooperare, în caz de accidente, poluare
telurică a solului şi subsolului.
Primul dintre aceste ample documente a fost încheiat la 16 februarie 1976, la
Barcelona, pentru protecţia Mării Mediterane contra poluării, însoţit de 4 protocoale
speciale104
– relative la prevenirea poluării mării prin operaţiile de imersiune efectuate prin
nave şi aeronave, cooperarea în materie de luptă împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte
substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică, protecţia mării contra poluării de origine
telurică, arealele special protejate ale Mediteranei.
În acest sens, Consiliul CEE a adoptat Decizia nr.77/585/CEE privind protecţia Mării
Mediterane.
Convenţia regională de la Kuweit, din 24 aprilie 1978 a fost adoptată pentru
cooperarea în vederea protecţiei mediului marin contra poluării, convenţie însoţită de
103
Al. Kiss, op.cit, p.146. 104
Al. Kiss, op.cit., p.141-145; Maguelone-Dejant-Pons, Les conventions du Programme des Nations Unies
pour l’Environnement relatives aux mers regionales, AFDJ, 1987, p.690-718; Mircea Duţu, Convenţia privind
protecţia Mării Negre împotriva poluării, în “Studii de drept românesc”, nr.1/1984.
85
protocolul adiţional referitor la cooperarea regională în materie de luptă împotriva poluării
prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică.
Convenţia de la Abidjan, din 23 martie 1981, priveşte cooperarea pentru protecţia şi
dezvoltarea mediului marin şi de coastă în Africa occidentală şi Centrală; convenţia a fost
însoţită de protocolul referitor la cooperarea în materie de luptă împotriva poluării, în caz de
situaţie critică.
Convenţia şi acordul de la Lima, din 12 şi 20 noiembrie 1981, se referă la protecţia
mediului marin şi arealele de coastă ale Pacificului de Sud–Est.
Acordul priveşte cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin hidrocarburi şi
alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică; Protocolul relativ la protecţia împotriva
poluării de origine telurică; protocolul adiţional privind cooperarea regională în lupta
împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare.
Convenţia regională de la Jeddah din 14 februarie 1982, privind conservarea mediului
Mării Roşii şi Golfului Aden; Protocolul relativ la cooperarea regională în materie de luptă
împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică.
Convenţia de la Cartagina de Indias, din 24 martie 1983. Convenţia priveşte protecţia
şi valorificarea mediului marin în regiunea Caraibelor; protocolul asupra cooperării în materie
de luptă împotriva deversărilor de hidrocarburi în regiunea Caraibelor.
Convenţia de la Noumea, din 24 noiembrie 1986, pentru protecţia resurselor naturale
în regiunea din Pacificul de Sud.
Aceste reglementări regionale s-au dezvoltat în mod diferit. În afară de cele de la
Barcelona, care au creat sistemul cel mai complet, Convenţia regională pentru Pacificul de
Sud-Vest cuprinde reguli mai precise referitoare la poluarea telurică; altele nu cuprind decât
reguli privind situaţiile critice.
În prezent, în 11 regiuni ale lumii, peste 130 de state cooperează, în diferite moduri, în
vederea protecţiei mărilor împotriva diverselor surse şi forme de poluare. Protecţia mediului
marin a căpătat o însemnătate majoră, devenind azi obiect de reglementare internaţională, în
condiţiile în care fauna şi flora mărilor şi oceanelor sunt puse serios în pericol prin poluarea
accentuată şi de dimensiuni mondiale105
.
În aceste condiţii se impune, în continuare, luarea de măsuri pentru prevenirea şi
diminuarea poluării şi protejarea mediului marin, cu ajutorul unor instrumente juridice
multilaterale, universale şi regionale, prin coordonarea activităţii statelor în cadrul unor
conferinţe şi organizaţii internaţionale106
.
Pe bună dreptate, în literatura de specialitate se subliniază că „Poluarea este, în acelaşi
timp o problemă naţională şi o problemă internaţională, de aceea, combaterea poluării este –
în mod firesc – o preocupare a fiecărei naţiuni şi, totodată, a întregii comunităţi mondiale107
.
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării
Cea de-a treia Conferinţă ONU asupra dreptului mării, încheind o a doua etapă în
procesul de codificare a dreptului mării – prima etapă a avut loc odată cu cele patru Convenţii
105
Daniela Marinescu, op. cit., p.158. 106
Idem, supra. 107
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p. 251.
86
privind dreptul mării în 1982 la Geneva – a reuşit ca, în urma unor negocieri complexe,
susţinute şi îndelungate, să „producă” un nou drept al mării, consacrat printr-o singură
convenţie.
Subliniind importanţa acestei Convenţii, Preşedintele Convenţiei Tommy T. B. Koh, a
denumit-o, „Constituţia Oceanelor”, iar secretarul General ONU din acea perioadă Javier
Pérez Cuéllar, afirma că prin adoptarea acestei convenţii „dreptul internaţional este, în mod
irevocabil, transformat”.108
Convenţia din 1982 constituie unul dintre cele mai importante şi cuprinzătoare
instrumente de drept internaţional. Ea reprezintă, pe drept cuvânt, cum s-a subliniat de cele
mai multe delegaţii în declaraţiile făcute cu prilejul părţii finale a celei de-a 11-a sesiuni a
Conferinţei cu prilejul deschiderii spre semnare a Convenţiei, o realizare monumentală a
societăţii internaţionale, a doua după Carta ONU, fiind primul tratat cuprinzător, care se
ocupă cu fiecare aspect al utilizărilor şi resurselor mărilor şi oceanelor.109
Convenţia din 1982 este un instrument juridic de mare deschidere, stabilind cadrul
juridic fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi oceanic, începând cu
suveranitatea şi continuând cu jurisdicţia, utilizarea drepturilor statelor, precum şi obligaţiile
lor.
Scopul convenţiei este de a institui reguli uniforme cu privire la folosirea mărilor şi
oceanelor, evitând conflictele şi contribuind la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Sub incidenţa Convenţiei intră practic toate spaţiile maritime şi oceanice – marea
teritorială şi zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul continental, marea liberă,
precum şi fundul şi subsolul mărilor, dincolo de platoul continental – şi utilizarea lor:
navigaţie şi survol, explorarea, exploatarea şi conservarea resurselor biologice şi nebiologice,
precum şi alte utilizări.
Convenţia, în cele 320 de articole – împărţite în 17 părţi – şi 9 anexe, care fac parte
integrantă din convenţie, prevede reguli de conduită pentru state, cu privire la mări şi oceane,
pentru definirea diferitelor zone ale acestor spaţii şi delimitarea lor, precum şi în legătură cu
atribuirea de drepturi, îndatoriri şi responsabilităţi, oferind, totodată, o gamă largă de
mecanisme pentru rezolvarea diferendelor în domeniu.
Pentru prima oară este reglementat Statutul juridic al statelor riverane şi arhipelagice
în raport cu marea teritorială, zona economică exclusivă, platoul continental şi marea liberă.
Cele mai importante probleme care şi-au găsit rezolvarea în Convenţie sunt: Statele
riverane au suveranitatea şi o exercită asupra mării teritoriale până la 12 mile marine – limită
introdusă în tiparele dreptului, pentru prima dată de Convenţia din 1982 – iar navele tuturor
statelor, riverane sau neriverane, se bucură de dreptul de trecere inofensivă în marea
teritorială.
Navele şi aeronavele tuturor statelor au dreptul de “trecere în tranzit”, prin strâmtorile
care servesc navigaţiei internaţionale. Statele riverane la strâmtori îşi exercită suveranitatea
sau jurisdicţia şi reglementează navigaţia şi alte aspecte ale pasajului.
Statele riverane au dreptul într-o zonă de până la 200 de mile marine denumită „zona
economică exclusivă” (ZEE - creaţie a convenţiei din 1982), asupra resurselor naturale
108
D. Popescu, M. Popescu, Dreptul mării – zone de jurisdicţie naţională, Editura Artprint, Bucureşti 2000,
p.40, 43-44. 109
D. Popescu, M. Popescu – op.cit., p.34.
87
biologice şi nebiologice şi unor alte activităţi economice; de asemenea, statele exercită
jurisdicţia asupra cercetării ştiinţifice marine şi a protecţiei mediului marin, toate celelalte
state beneficiind de libertatea de navigaţie şi survol în această zonă, ca şi de libertatea de a
pune cabluri şi conducte marine.
Statele arhipelagice – constituite din unul sau mai multe arhipelaguri sau din alte
insule – au suveranitatea asupra apelor situate în interiorul liniilor de bază, trasate între
punctele cele mai îndepărtate ale insulelor.
Statele riverane au drepturi suverane şi jurisdicţie asupra platoului continental –
prelungirea teritoriului terestru sub mare, până la o distanţă de 200 de mile marine, sau în caz
de excepţie până la 350 de mile marine – în scopul explorării şi exploatării resurselor minerale
şi alte resurse. O comisie a limitelor platoului continental face recomandări statelor riverane
care pretind că platoul lor continental se extinde dincolo de 200 de mile marine.
Toate statele se bucură de aceleaşi libertăţi şi au aceleaşi obligaţii în ce priveşte marea
liberă – zona aflată dincolo de jurisdicţia naţională. Fundul mărilor şi al oceanelor şi subsolul
acestora – dincolo de platoul continental – cu resursele lor, constituie patrimoniul comun al
omenirii, concept nou instituit prin Convenţie.
Pentru gestionarea acestora s-a creat o organizaţie internaţională în domeniu, cu sediul
în Jamaica, şi statele trebuie să se conformeze regulilor şi principiilor care guvernează această
zonă.
Toate statele sunt obligate să adopte măsuri spre a gestiona şi conserva resursele
biologice. Statele sunt obligate să prevină şi să controleze poluarea marină şi poartă
răspunderea pentru pagubele cauzate prin încălcarea obligaţiilor lor internaţionale în legătură
cu combaterea poluării.
Statele sunt obligate să rezolve, prin orice mijloc paşnic, la alegerea lor, diferendele
privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. În situaţiile în care diferendele nu
vor fi soluţionate pe cale amiabilă, acestea pot fi supuse şi unor proceduri obligatorii în faţa
Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării şi Oceanelor deciziile acestuia fiind
obligatorii.
Tribunalul are jurisdicţie exclusivă asupra diferendelor privind teritoriile submarine,
prin Camera specială creată pentru asemenea diferende.
Ţara noastră a avut o contribuţie recunoscută şi apreciată la elaborarea şi adoptarea
Convenţie asupra dreptului mării, atât prin propunerile făcute, cât şi prin găsirea soluţiilor de
compromis.
Ca ţară georafic dezavantajată, riverană la o mare semiînchisă, săracă în resurse
biologice, România a insistat pentru recunoaşterea dreptului tuturor statelor, aflate în situaţii
similare, să participe, pe o bază echitabilă, la exploatarea resurselor biologice din zonele
economice exclusive ale statelor riverane, situate în alte regiuni sau subregiuni.
Rezolvarea acestor probleme a fost apreciată a fi o chestiune de principiu care
urmăreşte evitarea unei discriminări, în special a ţărilor în curs de dezvoltare în domeniul
pescuitului oceanic.
Acordarea unui regim preferenţial acestor ţări în toate domeniile relaţiilor economice
internaţioanale este un principiu general recunoscut de către toate statele şi el trebuie să-şi
găsească aplicarea corespunzătoare şi în cadrul exploatării resurselor biologice marine.
88
Delegaţia română110
158 a depus eforturi susţinute în vederea elaborării unor
reglementări general acceptabile care să asigure tuturor statelor un acces echitabil, îndeosebi
celor în curs de dezvoltare, dezavantajate geografic, la resursele piscicole ale oceanului
mondial, contribuind la găsirea unor soluţii care să ţină seama de interesele tuturor ţărilor.
3. Formele de poluare a mediului marin.
Poluarea mediului marin este consecinţa diversificării utilizării de către om a acestui
mediu, începând cu utilizările paşnice şi terminând cu utlizarea mediului marin pentru
experienţe nucleare.
Pentru a înţelege reglementările internaţionale existente în domeniul protecţiei
mediului marin împotriva poluării, spune profesorul Alexandre Kiss, este indispensabil să
aruncăm o privire asupra evoluţiei istorice după primul Război Mondial cu privire la
utilizările mării încpând cu utilizarea tradiţională privind pescuitul, care a cunoscut o
expansiune fără precedent111
.
Practicat milenii de-a rândul, pescuitul maritim s-a transformat într-o măsură
considerabilă în pescuit industrial, extinzându-se până în mările antarctice.
Se estimează că recolta de peşte depăşeşte anual 70 de milioane de tone, cantitate ce
afectează capacitatea de reproducere a acestor resurse.
Alături de exploatarea excesivă, la diminuarea resurselor biologice ale mării se adaugă
noile utilizări ale mării, care privesc intensificarea traficului maritim şi poluarea lui de către
nave, exploatarea fundului mărilor pentru extragerea hidrocarburilor, descoperirea nodulilor
polimetalici pe fundul oceanelor, care constituie rezerve încă neatacate în mod extensiv.
La toate acestea se adaugă utilizarea masivă a mării ca bloc de depozitare pentru
deşeuri, mii de tone de materiale fiind descărcate sau evacuate în cursul voiajului unei nave.
Diversele situaţii existente în mările regionale au făcut ca unele dintre acestea să se
afle sub impactul distructiv al poluărilor.
Este cazul Mării Mediterane şi al Mării Baltice, care au atins un înalt nivel de poluare.
În rândul cauzelor de poluare se află şi numeroasele accidente petroliere în mare la
nivel de catastrofe112
.
Unul din evenimentele de mare impact la nivel mondial şi la nivel regional pentru
sensibilizarea ONU în domeniul iniţierii unor măsuri concertate pentru protecţia mediului
marin la nivel convenţional l-a reprezentat accidentul petrolierului „Torrey-Canyon”, care a
provocat prima maree neagră în Europa, în anul 1967 şi care a determinat semnarea la
Bruxelles a două convenţii referitoare la răspunderea civilă pentru daune cauzate prin
poluarea cu hidrocarburi şi Convenţia privind intervenţia în largul mării în caz de accident,
care antrenează sau poate să antreneze o poluare prin hidrocarburi.
110
Tommy T.B. Koh, Statement at the Session for the adaptation of the Convention , New York, April, 1982, în
prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., p. 514. 111
Alexandre Kiss, op.cit., p.146-147. 112
18 martie 1967, Torrey-Canyon; 17 iunie 1972, Saija; 24 ianuarie 1976, Olympic- Bravery; 17 octombrie
1976, Boehlen; 16 martie 1978, Amoco-Cadiz; 28 aprilie 1979, Team-Castor; 7 martie 1980, Tanio.
89
Acest eveniment a avut un impact asupra lucrărilor Conferinţei de la Stockholm din
1972 şi a programului acesteia, care a declanşat o activitate concertată privind încheierea unor
convenţii consacrate protecţiei mărilor regionale.
Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în următoarele categorii:
- poluarea de către nave;
- poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;
- poluarea prin imersiunea deşeurilor;
- poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea fundului mării şi a subsolului său;
- poluarea telurică.
Până la adoptarea de către Naţiunile Unite a Convenţiei de la Montego Bay,
problematica prevenirii poluării mediului marin a fost abordată la nivel de convenţii
regionale.113
Convenţia reprezintă, pe drept cuvânt, „o realizare monumentală a societăţii
internaţionale, a doua după Carta ONU, fiind primul tratat cuprinzător care se ocupă cu
fiecare aspect al utilizărilor şi resurselor mărilor şi oceanelor”.
Convenţia este un instrument juridic de mare deschidere, stabilind cadrul juridic
fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi oceanic, începând cu suveranitatea şi
continuând cu jurisdicţia, utilizarea şi drepturile statelor, precum şi obligaţiile lor. Scopul
convenţiei este de a institui reguli uniforme cu privire la folosirea mărilor şi oceanelor,
evitând conflictele şi contribuind la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale114
.
A. Poluarea de către nave
Volumul tot mai mare al acestor operaţii, precum şi natura nouă a unor produse
evacuate – produsele plastice, au un efect poluant cumulativ, care reclamă reglementări
internaţionale adecvate.
Cadrul general al reglementărilor internaţionale în materie este stabilit de Convenţia
privind dreptul mării, completată prin Convenţia de la Londra, din 2 noiembrie 1975 privind
prevenirea poluării de către nave (MARPOL), care se referă la toate sursele de poluare,
datorită exploatării navelor.
Această din urmă convenţie a fost amendată prin protocolul din 1978, constituindu-se
un ansamblu de texte, care includ şi cinci anexe – care cuprind dispoziţii referitoare atât la
construcţia navelor, cât şi la unele metode de exploatare vizând reducerea poluărilor prin
hidrocarburi – cunoscut sub numele de MARPOL 73/78115
.
Toate aceste reglementări şi măsurile care s-au prevăzut privesc limitarea, pe cât
posibil, a poluării produse de nave, în special prin exploatarea „curată”; prevenirea
accidentelor şi acţiunea corespunzătoare în caz de urgenţă, asigurarea securităţii operaţiilor pe
mare, prevenirea deversărilor de deşeuri.
Primul document internaţional în materie a fost „Convenţia privind prevenirea poluării
prin hidrocarburi aruncate în mare”, adoptată în 1954. Aceasta s-a referit, în principal, la
113
Convenţiile regionale vor fi menţionate infra. 114
Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, Dreptul Mării. Tratate şi Convenţii Internaţionale, Editura ARTPRINT
2000, Bucureşti, p.20. 115
Daniela Marinescu, op.cit., p.165.
90
deversările voluntare ori legate de exploatarea curentă a navelor-cisternă. Ulterior, „Convenţia
internaţională privind intervenţia în marea liberă în caz de accident” (intrată în vigoare în
1975) a conferit statelor de coastă dreptul de a interveni atunci când evenimentele survenite în
marea liberă riscă să provoace poluări prin hidrocarburi.
La rândul său, prevăzând o „indemnizare” echitabilă a victimelor acestui tip de
poluare, „Convenţia internaţională privind responsabilitatea civilă pentru daunele datorate
poluării prin hidrocarburi” (1979), şi-a propus incitarea proprietarilor de nave de a le exploata
în condiţii satisfăcătoare de securitate.
Cuantumul scăzut al indemnizaţiei date pentru repararea pagubelor atenuează efectul
incitator al acestei convenţii.
Această formă de poluare face obiectul Anexei II a Convenţiei MARPOL 73/78,
intrată în vigoare în 1987116
. Documentul stabileşte prescripţii moderne pentru
toate navele care transportă produse lichide periculoase, fie în trafic naţional, fie
internaţional, în scopul de a reduce riscurile de poluare prin aceste substanţe.
Dispoziţiile anexei IV interzic aruncarea apelor uzate ori obligă tratarea lor înainte de
evacuarea în zonele maritime de coastă apropiate. De asemenea, anexa V (intrată în vigoare în
1989), interzice aruncarea de materiale plastice în mare şi limitează deversarea de resturi în
apele de coastă şi în zonele speciale.
B. Poluarea de origine atmosferică ori transatmosferică
Regimul juridic de prevenire şi combatere a acestui tip de poluare marină este stabilit,
în principal, de două articole ale Convenţiei privind dreptul mării. Potrivit art. 212, în scopul
de a preveni, reduce ori combate poluarea mediului marin de origine atmosferică ori
transatmosferică statele adoptă legi şi regulamente aplicabile spaţiului aerian asupra căruia
exercită suveranitatea, precum şi navelor aflate sub pavilionul lor ori navelor ori aeronavelor
înmatriculate de acestea.
Acestea trebuie, de asemenea, să adopte toate măsurile care pot fi necesare pentru
prevenirea, reducerea şi combaterea acestei poluări. În domeniul internaţional se prevede
cerinţa intensificării preocupărilor de a adopta reguli şi norme regionale şi mondiale
(art.212).
Statele trebuie să asigure aplicarea măsurilor adoptate, inclusiv regulile şi normele
internaţionale în materie.
Convenţiile relative la mările regionale enunţă principiul potrivit căruia statele trebuie
să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea şi combaterea acestei forme de
poluare.
Prevenirea acestei forme de poluare nu beneficiază de o atenţie la nivel global, însă
este avută în vedere de numeroase convenţii cu caracter regional117
.
116
Două documente internaţionale, respectiv „Convenţia internaţională privind salvarea vieţii umane pe mare
(SOLAS)” şi „Codul maritim internaţional al mărfurilor periculoase” stabilesc unele măsuri vizând sporirea
securităţii navelor care transportă asemenea bunuri şi, în consecinţă, reducerea riscurilor de poluare. Anexa II a
Convenţiei MARPOL 73/78 tratează poluarea prin substanţe periculoase împachetate. 117
Convenţia de la Abijdan –23 martie 1981, Convenţia de la Lima - 20 noiembrie 1981, Convenţia de la
Cartagina – 24 martie 1983, Convenţia de la Noumea – 24 noiembrie 1986, Convenţia de la Barcelona –
91
C.Poluarea mediului marin prin imersiunea deşeurilor
Conform definiţiei adoptate de Convenţia privind dreptul mării, prin imersie se
înţelege orice deversare deliberată de deşeuri ori alte materii de pe nave, aeronave, platforme.
Prevederile generale cuprinse în Convenţia din 1982 sunt completate cu o serie de
reglementării regionale.
Convenţia de la Londra privind prevenirea poluării mărilor rezultată din imersia de
deşeuri – 1972, vizează controlul şi reglementarea internaţională a aruncărilor de deşeuri
deosebit de nocive pentru mediu – înscrise pe lista neagră, care constituie anexa I, printre care
se pot menţiona: mercurul, materialele plastice, uleiurile minerale, compuşii organo-cloruraţi
de cadmiu şi deşeurile puternic radioactive.
Altă categorie de deşeuri susceptibile de a degrada mediul marin şi afecta sănătatea
umană – bogate în arsenic, cupru, zinc, plumb este supusă unui regim de autorizare, prin
eliberarea, în anumite condiţii, de permise speciale.
Alte deşeuri şi materii radioactive decât cele înscrise pe lista anexei I pot face obiectul
imisiei pe baza unei autorizaţii eliberate de state, în condiţiile recomandate de AIEA. Întrucât
statele eliberează permisele de imisie şi tot ele controlează respectarea Convenţiei, efectele
acestor măsuri sunt diminuate în practică.
Documentul cuprinde reguli referitoare la controlul incinerării deşeurilor la bordul
navelor.
O altă convenţie consacrată domeniului este Convenţia de la Oslo, semnată la 15
februarie 1972, având ca obiect prevenirea poluării marine prin operaţiuni de imersiune.
Convenţia foloseşte tehnica listelor (neagră, cenuşie şi albă) după starea de toxicitate a
substanţelor imersate118
.
D. Poluarea rezultată din exploatarea şi explorarea solului şi subsolului mărilor şi
oceanelor
Convenţia privind dreptul mării prevede măsurile pe care trebuie să le adopte statele,
separat sau conjugat, pentru a limita, pe cât posibil, “poluarea provenind de la instalaţiile,
obiectele utilizate pentru explorarea sau exploatarea resurselor naturale ale solului şi
subsolului fundului mărilor şi oceanelor, în particular măsuri vizând a preveni accidentele şi
a face faţă cazurilor de urgenţă, a asigura securitatea operaţiunilor în mare şi a reglementa
concepţia, construcţia, echipamentul, exploatarea acestor instalaţii ori obiecte şi componenţa
personalului care le sunt afectate” (art.194, alin3 c).
E.Poluarea telurică
Poluarea telurică a mediului marin îşi are originea în deversarea deşeurilor de către
cursurile de apă ce se varsă în mare. Noţiunea de „poluare telurică” a apărut în reglementările
Protocolul de la Atena – 17 mai 1980 de completare a convenţiei; Convenţia regională de la Kuweit – 24 aprilie
1978 apud Al. Kiss, op.cit., p.156. 118
Al Kiss, op. cit., p.143, 157, 160-162, 309; Daniela Marinescu, op.cit., p.165.
92
internaţionale în anul 1974, prin Convenţia de la Paris asupra poluării marine de origine
telurică, semnată la 4 iunie, care este cea mai complexă convenţie în materie119
.
Reglementările internaţionale privind prevenirea poluării telurice au la bază realitatea
că toate cursurile de apă se varsă în mare după ce colectează apele afluenţilor lor, în poluarea
telurică fiind implicat întregul mediu acvatic.
Metoda tradiţională a prevenirii poluării telurice este cea de interzicere a deversărilor
şi de supunere a operaţiunilor de deversare unei autorizaţii prealabile.
În cazul fluviilor internaţionale care traversează mai multe state, prevenirea poluării
telurice poate fi realizată numai prin cooperarea statelor riverane.
În acest sens, Convenţia asupra dreptului mării a stabilit concepţia potrivit căreia
poluarea telurică nu poate fi învinsă decât dacă statele riverane iau măsuri pentru prevenirea
evacuării substanţelor toxice, nocive şi a substanţelor nedegradabile.
Astfel, în art.194 pct.3 lit.a din Convenţie se prevede că „măsurile ce trebuie luate în
aplicarea obiectivului privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin
trebuie să limiteze, pe cât posibil, evacuarea de substanţe toxice, dăunătoare sau nocive, mai
ales de substanţe nedegradabile, provenind din surse terestre, din atmosferă ori prin
atmosferă sau prin imersiune.”
De asemenea, în art.207 al Convenţiei se fixează cadrul general pentru prevenirea,
reducerea şi controlul poluării mediului marin. Astfel: „1. Statele vor adopta legi şi
regulamente pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin de origine
terestră, inclusiv poluarea provenind de la fluvii, râuri, estuare, conducte şi instalaţii de
deversare, ţinând seama de regulile şi normele, ca şi de practicile şi procedurile
recomandate, convenite pe plan internaţional.
2. Statele vor lua orice alte măsuri care pot fi necesare pentru prevenirea, reducerea
şi controlul poluării terestre a mediului marin.
3. Statele se vor strădui să-şi armonizeze politicile lor naţionale în această privinţă, la
nivelul regional corespunzător.
4. Statele, acţionând îndeosebi prin intermediul organizaţiilor internaţionale
competente sau al unei conferinţe diplomatice, se vor strădui să adopte, pe plan mondial şi
regional, reguli şi norme, ca şi practici şi proceduri recomandate în vederea prevenirii,
reducerii şi controlului poluării terestre a mediului marin, ţinând seama de particularităţile
regionale, de capacitatea economică a statelor în curs de dezvoltare şi de cerinţele
dezvoltării lor economice.
Aceste reguli şi norme, ca şi aceste practici şi proceduri recomandate vor fi
reexaminate din când în când, după necesităţi.
5. Legile, reglementările şi măsurile, ca şi regulile, normele, practicile şi procedurile
recomandate vizate la paragrafele 1, 2 şi 4, vor cuprinde măsuri estimate la limita, pe cât
posibil, de evacuare în mediul marin a substanţelor toxice, dăunătoare sau nocive, mai ales a
substanţelor nedegradabile.”
119
Al. Kiss, op. cit., p.167.
93
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale
Partea a XI-a din Convenţie, care se referă la zona teritoriilor submarine şi resursele
sale, la fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor de dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale
– denumită „zonă “ – şi la resursele sale (art.133-191 din Convenţie), a fost pusă în discuţie la
4 ani de la adoptarea Convenţiei, respectiv în 1986. Dispoziţiile părţii a XI-a şi ale Anexei
nr.III, care se referă la reglementarea explorării şi exploatării mineralelor în zonă, au fost
considerate, în special, de către statele industrializate ca un obstacol în calea acceptării
universale a Convenţiei120
.
Obiecţiile statelor industrializate priveau, în principal, procedurile detaliate pentru
autorizarea extracţiei şi producţiei de minerale121
de pe fundul mărilor şi subsolul acestora;
clauzele financiare ale contractelor considerate împovărătoare, luarea deciziilor în Adunare,
dar şi în Consiliul Autorităţii Internaţionale pentru fundul mărilor şi oceanelor (organizaţie
internaţională în domeniu) şi problema obligativităţii transferului de tehnologie către statele în
curs de dezvoltare.
În vederea depăşirii unor asemenea obiecţii, Adunarea Generală a ONU, în 1994, a
adoptat Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării, din 1982. Acest Acord înlătură ceea ce statele industrializate au considerat
obstacole în calea universalizării Convenţiei prin înlocuirea prevederilor generale privind
procedurile detaliate pentru autorizare, prevăzută în Convenţie, şi prin lăsarea acestora
Autorităţii, spre a determina natura exactă a regulilor de autorizare a exploatării şi explorării
în zonă.
Acordul înlătură obligativitatea transferului de tehnologie şi asigură reprezentarea
anumitor state sau grupuri de state în Consiliul Autorităţii Internaţionale, atribuind unor astfel
de state anumite drepturi în procesul adoptării deciziilor în Consiliul Europei.
Acordul din 1994, deşi precizează că se referă la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei
din 1982, în realitate, are funcţiile unui acord de modificare. Potrivit art.2 al Acordului „în
cazul oricărei incompatibilităţi între acord şi partea a XI-a, vor prevala prevederile
Acordului”. Art.4 se referă la „exprimarea consimţământului statelor sau a altor entităţi de a
deveni părţi la Convenţie, respectiv la acord”.
Dacă pentru statele industrializate Acordul este favorabil şi a deschis calea
universalizării Convenţiei, pentru ţările în curs de dezvoltare şi, în general, pentru statele cu o
economie slabă din punct de vedere al produsului brut, dispoziţiile Acordului nu sunt
favorabile din următoarele puncte de vedere:
a) potrivit Convenţiei – art.160-1, Adunarea – singurul organ al Autorităţii, compus
din toţi membrii acesteia, adică toate statele părţi la Convenţie şi implicit membre ale
Autorităţii – era considerată ca organ suprem al Autorităţii şi abilitată să stabilească politica
generală a Autorităţii; conform Acordului – secţiunea a 3-a, politica generală a Autorităţii va
fi stabilită de Adunarea acesteia, în colaborare cu Consiliul, ceea ce se reflectă şi în rolul
120
Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, op.cit., p.23. 121
Art.133 din Convenţie, precizează că prin „resurse”, în sensul părţii a XI-a, se înţelege toate resursele
minerale solide, lichide sau gazoase care, în zonă, se găsesc pe fundul mărilor sau în subsolul acestora, inclusiv
sub forma nodulilor-polimetalici; resursele, odată ce au fost extrase din zonă, sunt denumite „minerale”.
94
sporit al Consiliului – ca organ cu compunere restrânsă şi într-un fel „selectă” în luarea
deciziilor;
b) dacă în Convenţie – art.162-2, lit.o – se vorbea de împărţirea echitabilă a
resurselor financiare şi a altor avantaje economice rezultate din activităţile din zonă, Acordul
nu se mai referă la “împărţirea echitabilă” a unor asemenea avantaje; instituirea unui sistem
de compensaţie sau alte măsuri de asistenţă, în scopul de a veni în ajutorul ţărilor în curs de
dezvoltare (art.151-10; 160-2 lit.i; 173- 2 lit.c din Convenţie) nu mai figurează în Acord,
acesta limitându-se numai la „asistenţă”;
c) conform Convenţiei (art.153-1 şi 2 lit.a şi b; art.9 din Anexa III), Autoritatea care
funcţionează în numele întregii umanităţi desfăşoară activităţi în zonă, prin „întreprinderea”
sa ori în asociere cu statele şi unele entităţi.
Întreprinderea decide singură dacă desfăşoară ea activităţile în fiecare sector
rezervat, cu excepţia solicitării venite de la o ţară în curs de dezvoltare, sau în asociere cu
state, în timp ce, în baza Acordului, întreprinderea este pusă pe picior de egalitate cu oricare
contractant, care poate avea un drept de preemţiune într-un sector rezervat şi acesta poate să
îşi asocieze întreprinderea – Anexă, secţiunea 2, pct.5 din Acord.
Marea liberă reprezintă totalitatea părţilor mării care nu sunt cuprinse nici în zona
economică exclusivă, nici în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat şi nici în
apele arhipelagice ale unui stat arhipelag. Marea liberă nu este supusă nici unei suveranităţi.
În consecinţă, conform art.89 al Convenţiei de la Montego-Bay, nici un stat nu poate
pretinde, în mod legitim, să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale.
O altă consecinţă este aceea că orice stat, fie că este riveran, fie fără litoral, are
dreptul ca navele care sunt sub pavilionul său să navigheze în marea liberă.
Marea liberă este deschisă tuturor statelor. Libertatea mării libere cuprinde,
conform art.87 din Convenţia de la Montego-Bay, următoarele libertăţi: libertatea de
navigaţie, libertatea de survol, libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine exclusiv
în scopuri paşnice şi fără a compromite celelalte utilizări legitime ale statului marin,
libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii, cu acordul statelor care exercită
suveranitatea asupra platoului continental, libertatea pescuitului, în condiţiile convenţiei,
libertatea cercetării ştiinţifice exclusiv în scopuri paşnice, cu acordul statelor care exercită
suveranitatea asupra platoului continental şi al statelor riverane.
România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării şi a aderat la
Acordul referitor la aplicarea părţii a XI–a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, încheiat la Montego-Bay, prin Legea nr.110 din 10 octombrie 1996.122
122
Legea nr.110/10 octombrie 1996 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.300 din 21 noiembrie 1996.
95
Timp de lucru: 4 ore
Test de autoevaluare
1. Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în următoarele categorii:
a) poluarea de către nave;
b) poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;
c) poluarea prin imersiunea deşeurilor;
d) poluarea fonică;
e) poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea fundului mării şi a subsolului
său;
f) poluarea telurică.
Rezumat:
Problematica mediului marin, care este denumit şi Ocean Planetar, este abordată
ȋn dreptul mediului dintr-o multiplă perspectivă ȋntre care cea mai importantă este cea
potrivit căreia mediul marin ȋncorporează atât resurse abiotice, cât şi biotice, acestea din
urmă ca o alternativă la asigurarea rezervelor alimentare ale planetei.
Delimitarea mediului marin din perspectiva drepturilor asupra părţilor din acest
mediu a pus problema necesităţii unei convenţii cu vocaţie mondială privind accesul la
resursele mediului marin, cu recunoaşterea existenţei şi ȋntinderii mării teritoriale asupra
căreia se exercită suveranitatea teritorială a statelor cu litoral.
Multă vreme neglijată, reglementarea dreptului statelor asupra mediului marin şi a
resurselor sale a fost realizată cu o ȋntârziere notabilă ȋn anul 1982 prin Convenţia de la
Montego-Bay.
Importanţa acestei convenţii este atât de mare, ȋncât aceasta a fost numită
„Constituţia mării”, ȋn temeiul căreia s-a născut şi o nouă ramură a dreptului vastă şi
complex denumită dreptul mării.
O parte din reglementările „Constituţiei mării” aparţine şi ştiinţei juridice a
dreptului mediului ȋn aspectele sale privind prevenirea fenomenelor de poluare marină a
protecţiei resurselor biologice.
Ca ţară cu litoral, România are reglementări proprii vizând protecţia şi dezvoltarea
durabilă a mediului său marin ȋn care sunt incluse şi normele convenţionale internaţionale
privind cooperarea ȋn cadrul sistemului bazinului Mării Negre.
96
2. Conform art.87 din Convenţia de la Montego-Bay, ȋn marea liberă sunt permise
următoarele următoarele activităţi:
a) navigaţie;
b) survol;
c) instalarea de cabluri şi conducte submarine exclusiv în scopuri paşnice şi fără a
compromite celelalte utilizări legitime ale statului marin;
d) construirea de insule artificiale şi alte instalaţii, cu acordul statelor care
exercită suveranitatea asupra platoului continental;
e) depozitarea de substanţe sau deşeuri radioactive.
f) pescuitul, în condiţiile convenţiei,
g) cercetarea ştiinţifică exclusiv în scopuri paşnice, cu acordul statelor care
exercită suveranitatea asupra platoului continental şi al statelor riverane.
Răspunsuri: 1. – a), b), c), e), f); 2. – a), b), c), d), f), g).
Bibliografie:
1. Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Concepte şi instituţii consacrate
de Convenţia de la Montego-Bay, Lumina Lex, 2002, p. 239-249.
2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI., Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p. 133-147.
3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul VI. Protecţia juridică a
mediului marin, Editura Lumina Lex, 2010, 166-191.
4. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Prelegerea nr. 8. Protecţia apei ȋn dreptul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 276-280.
97
TEMA VI.
PROTECŢIA SISTEMULUI NATURAL AL PEDOSFEREI
Competenţe:
- fundamentarea din perspectiva dreptului mediului a acţiunilor
tehnico-economice privind valorificarea durabilă a resurselor
naţionale de sol şi apă;
- fundamentarea tehnicilor de prevenire a poluării a factorilor
pedoclimatici;
- asigurarea managementului utilizării durabile a solului din
perspectiva creşterii productivităţii agricole;
- realizarea de studii integrate privind ecologizarea agriculturii.
Cuprins:
1.Conceptul pedosferei
2. Protecţia solului ca factor al pedosferei
3. Protecţia fondului forestier
4. Protecţia resurselor de apă
5. Protecţia atmosferei
6. Protecţia climei
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea sistemului relaţiilor naturale ȋntre factorii pedoclimatici;
- solul ca factor pedoclimatic;
- fondul forestier ca factor pedoclimatic;
- reţeaua geografică a apelor ca factor pedoclimatic;
- atmosfera ca factor pedoclimatic;
- clima ca rezultantă a acţiunii factorilor de mediu.
98
1. Conceptul pedosferei
Pedosfera reprezintă zona de ȋntrepătrundere a litosferei, a hidrosferei, atmosferei şi
biosferei. În pedosferă se găseşte solul agricol. 124
Potrivit dicţionarului de ecologie125
prin pedologie se ȋnţelege ştiinţa care studiază
solurile sub multiple aspecte (fizic, chimic, mineralogic, biologic), precum şi legile de
formare, evoluţie şi distribuţie a acestora. Pedologia cuprinde pedogeneza (apariţia şi
evoluţia solurilor); fizica solurilor (plasticitatea, structura granulometrică, permeabilitatea,
aderenţa, greutatea specifică etc.); chimia solurilor (structura chimică a compuşilor organici şi
anorganici din sol, aciditatea etc.); biologia solurilor sau pedobiologia (studiul plantelor şi al
animalelor din sol); sistematica solurilor (defineşte şi clasifică solurile ȋn unităţi taxonomice
ȋn funcţie de condiţiile climatice, structura granulometrică, procentul de substanţe minerale şi
organice etc.); geografia solurilor (studiază răspândirea şi modul de prospectare şi cartare a
solurilor).
Pedologia face apel şi la cunoştinţele de geologie, climatologie, biologie, biogeografie,
agrotehnică, fitotehnie, ȋmbunătăţiri funciare etc.. Prin cercetările sale pedologia contribuie la
stabilirea măsurilor de ameliorare a solurilor şi de cultivare a lor cu plantele cele mai adecvate
ȋn vederea creşterii producţiei agricole.
Rezultă, prin urmare, că sistemul natural al pedosferei, din persectiva dreptului
mediului implică cunoaşterea aspectelor particulare privind calitatea solului, a apei,
conservarea fondului forestier şi măsurile de ocrotire a climei, cu trimitere la elemente de
climatologie, şi a cunoaşterii elementelor acesteia cum sunt: precipitaţiile, evoluţia
temperaturilor, mişcarea maselor de aer, precum şi repartiţia elementelor de climă pe
suprafaţa Terrei. În consecinţă, cunoaşterea particularităţȋlor climatice ale unei regiuni este
absolut indispensabilă cercetării ecologice; ȋntre climă şi elementele biosferei existând relaţii
de interacţiune reciprocă. 126
2. Protecţia solului ca factor al pedosferei
A. Solul ȋn sistemul biosferei
Prin poziţia, natura şi rolul său, solul este un component al biosferei şi produs al
interacţiunii dintre mediul biotic şi abiotic, reprezentând o zonă specifică de concentrare a
organismelor vii, a energiei acestora, produse ale metabolismului şi descompunerilor. Solul şi
vegetaţia acoperă scoarţa terestră, formează o unitate inseparabilă, sistemul pedoecologic
mondial, sistem ȋn care planta şi solul activează ȋmpreună.127
Una din componentele deosebit de importante ale biosferei este solul. Ca suport şi
mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul din principalii depozitari ai
substanţei vii a uscatului şi ai energiei potenţiale biotice captate prin fotosinteză, ca şi al celor
mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf).
124
Petre Neacşu, Zoe Apostolache-Stoicescu, op.cit., Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.445. 125
Petre Neacşu, Zoe Apostolache-Stoicescu, Dicţionar de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982, p.445. 126
Petre Neacşu, Zoe Apostolache-Stoicescu, op.cit., Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.115. 127
Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică,
1997, p. 197.
99
Solul, în raport cu plantele şi evoluţia lor, reprezintă rizosfera. Cel mai mare pericol
pentru rizosferă este degradarea acesteia, fenomen care afectează producţia agricolă şi
compromite existenţa umană. Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol
gros de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat gros de 20 cm durează
2000-7000 de ani. În schimb, denaturarea lui sub influenţa eroziunii sau a diverşilor factori
nocivi poate avea loc foarte repede, timp de câţiva ani când este slab gospodărit sau foarte
încet, când este bine întreţinut. 128
Degradarea şi epuizarea solurilor prin eroziune şi poluare are consecinţe multiple
asupra producţiei agricole, a preţurilor şi a productivităţii muncii. Încă din anul 1968,
Aheldon Judson estima că volumul sedimentelor transportate în ocean a crescut de la 9
miliarde tone pe an înainte de introducerea cultivării pământului, păşunatului şi a altor
activităţi agricole, la 24 miliarde tone, cifre care azi sunt şi mai alarmante. Omul a devenit
astfel un important factor geologic care accelerează scurgerea solurilor fertile în oceane.
Ne aflăm într-o situaţie aparent paradoxală: creşterea populaţiei globului impune
cultivarea unor suprafeţe din ce în ce mai mari de sol, ceea ce antrenează, la rândul său, o
degradare din ce în ce mai accentuată a acestuia, deci o dereglare considerabilă a producţiei
agricole.
Pe măsura epuizării solului, ţările se văd obligate să importe alimente pentru
satisfacerea chiar şi a nevoilor minime ale populaţiei. Zeci de ţări slab dezvoltate constată că
problemele legate de datoria lor externă se agravează în continuare din cauza dependenţei
cronice de importul de alimente.
În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe baza căruia
sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al
ţării, a cărui protecţie se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare
şi amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlul juridic.129
În acest scop, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
ministerelor competente, stabileşte următoarele obiective:
- sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a
tendinţelor de evoluţie a acestuia;
- reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a
biodiversităţii;
- procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului cuprinse în
planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torenţilor pentru întocmirea
amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje de studii şi prospecţiuni
geologice şi hidrologice, precum şi pentru activităţile miniere de extracţie;
- reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul şi
ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ
asupra mediului.
Protecţia juridică a terenurilor în general – şi a celor destinate agriculturii în special –
se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservarea şi ameliorarea
solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să determine ca aceste terenuri
128
Victor Miclăuş, Pedologie ameliorativă – protecţia mediului, Editura Dacia, Cluj, 1992, p. 132. 129
Art.1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în M.Of. nr.37 din 20.02.1991, republicată (cu
modificările ulterioare) în M. Of. nr. 1 din 05.01.1998; art. 68 din O.U.G. nr. 195/2005.
100
să fie utilizate exclusiv pentru producţia agricolă sau silvică, prin stabilirea obligaţiei generale
a deţinătorilor de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.
În ceea ce priveşte protecţia juridică a terenurilor, proprietarilor acestora, le revine o
obligaţie juridică cunoscută sub denumirea propter rem care, funcţionează ca o veritabilă
obligaţie juridică de natură ecologică.
Această obligaţie este o obligaţie de a face care apare ca accesorie a unui drept real a
cărui soartă juridică o urmează, ea decurge din stăpânirea unor bunuri, referindu-se numai la
felul cum trebuie să se execute stăpânirea bunurilor respective, motiv pentru care mai este
denumită şi sarcină reală. Obligaţia propter rem poate fi creată fie prin lege, fie prin voinţa
părţilor. Astfel, de exemplu, art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune „Toţi
deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să sigure cultivarea acestora şi protecţia solului”.
Legiuitorul instituie pe această cale, în sarcina tuturor deţinătorilor de terenuri – indiferent
dacă ei sunt proprietari, titulari ai unor drepturi reale principale (de folosinţă sau de uzufruct
ori simpli stăpânitori de fapt posesori sau detentori) obligaţia reală de a face având ca obiect
efectuarea tuturor lucrărilor necesare pentru conservarea şi amenajarea solului. 130
Suntem deci în prezenţa unei obligaţii legale, care, datorită finalităţii în vederea căreia
a fost instituită, se transmite la dobânditorii subsecvenţi ai terenurilor, transmiterea ei nefiind
dependentă de publicitate prin transcriere sau întabulare.131
Din păcate, obligaţia propter rem este încălcată la nivel naţional, deţinătorii de
terenuri persoane juridice, publice şi private, persoane fizice deţinătoare de terenuri ignoră cu
bună ştiinţă această obligaţie, situaţie ce se constată cu uşurinţă în forma invaziei de deşeuri,
fenomen faţă de care nu se ia atitudine.
B. Protecţia cantitativă a solului
În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole, Legea
fondului funciar instituie principiul păstrării terenurilor agricole şi utilizării lor în scopuri
productive. Scoaterea acestor terenuri din circuitul agricol este supusă unor proceduri
riguroase pentru a se preveni diminuarea fondului funciar agricol, având un caracter
excepţional.
Şi în acest domeniu există tentaţia, ca şi la fondul forestier, de a utiliza terenurile
agricole în altă destinaţie, în detrimental activităţilor agricole productive.
Pentru protecţia cantitativă a terenurilor agricole art.102 alin. (1) din Legea nr.18/1991
stabileşte şi regula potrivit căreia liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a
energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse
petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în
imediata apropiere a căilor de comunicaţii – şosele, căi ferate – a digurilor, canalelor de
irigaţii şi de desecări şi a altor limite obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se
stânjenească execuţia lucrărilor agricole.
Ocuparea terenurilor necesare remedierii deranjamentelor în caz de avarii şi
executarea unor lucrări de întreţinere la obiectivele menţionate mai sus, care au caracter
130
Dicţionare Hamangiu, Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ediţia a 2-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.712-713. 131
Idem.
101
urgent şi care se execută într-o perioadă de până la 30 de zile, se pot face pe baza acordului
prealabil al deţinătorilor de terenuri sau, în caz de refuz, cu aprobarea prefecturii judeţului sau
a Primăriei Municipiului Bucureşti. În toate cazurile, deţinătorii de terenuri agricole au
dreptul la despăgubire pentru daunele cauzate.
C. Protecţia calitativă a solului
În vederea asigurării protecţiei calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare
şi ameliorare a solului, în care scop organele de cercetare şi proiectare de specialitate
întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în corelare cu cele de amenajarea teritoriului. Lucrările
respective se execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unităţi
specializate.
Cu privire la calitatea solului, se impune pecizarea că prin calitatea solului se înţelege
fertilitatea acestuia, definită în ştiinţa pedologiei ca însuşire esenţială a solului care
condiţionează mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor, asigurând condiţiile vitale pentru
existenţa şi perpetuarea generaţiilor umane132
.
Ideea de fertilitate implică în mod normal cele mai bune proprietăţi fizice, chimice şi
biologice ale solului, abundenţa sau cel puţin existenţa în proporţie suficientă a substanţelor
nutritive indispensabile vieţii plantelor, ca şi o cantitate corespunzătoare de apă. În acelaşi
timp, ideea de fertilitate se corelează cu absenţa substanţelor toxice capabile de a limita sau
suprima capacitatea de producţie a solului.133
În condiţiile utilizării îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie a plantelor,
pentru a preveni toxicitatea solului, legea privind protecţia mediului instituie un regim special
pentru producerea şi utilizarea substanţelor menţionate. În acest sens, legea stabileşte că
„Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unui regim special
de rglementare stabilit prin legislaţie specifică în domeniul chimicalelor”134
.
Regimul special de reglementare a îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie
a plantelor se aplică activităţilor privind fabricarea, plasarea pe piaţă, utilizarea, precum şi
importul şi exportul acestora.
Autorităţile publice centrale competente conform legislaţiei specifice din domeniul
chimicalelor, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, au
următoarele obligaţii:
a) să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a
plantelor;
b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul calităţii
îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;
c) să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse de
protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile publice
centrale pentru agricultură, silvicultură, sănătate şi cele din domeniul transporturilor sau
serviciile descentralizate ale acestora, după caz, supraveghează şi controlează aplicarea
132
Victor Miclăuş, Pedologie ameliorativă – protecţia mediului, Editura Dacia, Cluj, 1991, p.132. 133
Idem., p.133. 134
Art. 34 din O.U.G. nr. 195/2005.
102
reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor, astfel
încât să se evite poluarea mediului de către acestea.
În articolul 38 al legii se stabilesc obligaţiile persoanelor juridice privind protecţia
calitativă a solurilor, astfel:
- să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în
zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;
- să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul
autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor competente în domeniul
sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor
în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media;
- să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai
acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care sunt selective faţă de insectele
polenizatoare.
În afara acestor obligaţii persoanele juridice au o serie de obligaţii privind producţia,
transportul, etichetarea şi stocare îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a
plantelor care nu au legătură directă cu utilizarea acestora în procedurile agricole.
Persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe piaţă a produselor de
protecţia plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în
care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecţie a
plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice, în vederea producerii,
comercializării şi utilizării acestora în agricultură şi silvicultură.
Obligaţiile privind utilizarea în tehnologiile agricole a substanţelor chimice şi
produselor de protecţie a plantelor revin şi persoanelor fizice, în condiţiile legii135
.
Fertililtatea solului poate să fie naturală sau dobândită graţie artei agricultorilor136
. În
acest context, agricultura ecologică este rezultatul artei agricultorilor.
La cel de-al XVI-lea Congres Mondial de Ştiinţa Solului care s-a desfăşurat la
Montpellier în luna august 1998, un colectiv internaţional de pedologi, sub egida I.S.S.S. –
I.S.I.R.C. – FAO, a pus problema sistemelor naţionale de clasificare a solurilor pornind de la
conceptul de fertilitate. În lucrările conferinţei s-a subliniat că fertilitatea este utilă şi
135
Art. 38 din O.U.G. nr. 195/2005 prevede următoarele: (1) Persoanele juridice care produc, stochează,
comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor, au următoarele
obligaţii: a) să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţia plantelor numai cu
respectarea prevederilor legale în vigoare; b) să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a
plantelor în zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie; c) să administreze produse
de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului,
autorităţilor competente în domeniul sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit
reglementărilor în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin mass-media; d) să aplice, în perioada înfloririi
plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care
sunt selective faţă de insectele polenizatoare; e) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze
îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare,
prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi/sau
a mediului, după caz; f) să stocheze temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor numai
ambalate şi în locuri protejate, bine aerisite. (2) Persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe
piaţă a produselor de protecţia plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în
care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru
autorizarea îngrăşămintelor chimice, în vederea producerii, comercializării şi utilizării acestora în agricultură şi
silvicultură. (3) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) - f) revin şi persoanelor fizice, în condiţiile legii. 136
Idem., p.133.
103
geografilor care au înţeles, mai ales în ultima perioadă, că pedosfera este nu numai un înveliş
geografic, ci o interfaţă planetară care stă la baza vieţii existente pe scoarţa terestră137
.
Legea fondului funciar prevede că, pentru realizarea coordonată a lucrărilor de interes
comun, potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi apelor, căilor de comunicaţie,
aşezărilor umane sau altor obiective economice şi sociale, documentaţiile tehnico-economice
şi ecologice se elaborează în comun de către părţile interesate, stabilindu-se şi contribuţia
acestora, precum şi ordinea de execuţie a lucrărilor138
.
Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de
producţie pentru culturi agricole şi silvice, se constituie în perimetre de ameliorare. Grupele
de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun, de către Ministerul Agriculturii
şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului şi Pădurilor, la propunerile care au la bază
situaţiile înaintate de comune, oraşe şi municipii.
Documentaţiile întocmite se avizează de organele judeţene agricole şi silvice şi de
protecţia mediului şi se înaintează Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care,
împreună cu ministerele şi departamentele interesate, stabilesc programele de finanţare,
proiectare şi execuţie.
Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în
vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul
de proprietate asupra lor. Includerea de către primărie a unui anumit teren în categoria
menţionată mai sus, se poate face numai cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul nu este
de acord, primăria face propuneri motivate prefecturii, care va decide.
În cazul în care, prefectul decide includerea terenului în perimetrul de ameliorare,
consiliul local este obligat să-i atribuie în folosinţă titularului terenului în cauză, o suprafaţă
de teren corespunzătoare, pe toată durata realizării lucrărilor de ameliorare.
Dacă statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător pentru
rezolvarea situaţiei prevăzută mai sus, iar proprietarul nu este de acord să primească un alt
teren la distanţă mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauză de utilitate
publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Ordinul emis de prefect poate fi contestat în faţa instanţelor de contencios
administrativ. Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului,
suportând parţial sau total cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate, pe baza notelor de
fundamentare elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare, însuşite de organele agricole de
specialitate judeţene şi aprobate de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executarea lucrărilor prevăzute în
proiectele de amenajare şi punere în valoare a terenurilor degradate şi poluate cuprinse în
perimetru se asigură, în funcţie de specificul lucrărilor din Fondul de ameliorare a fondului
funciar, şi prin alocaţii bugetare.
Aceste fonduri pot fi sporite prin participarea comunelor, oraşelor şi judeţelor, precum
şi prin contribuţia în bani sau în muncă a tuturor celor interesaţi. Terenurile degradate şi
137
Gheorghe Lupaşcu, Cristian Patriche, Baza mondială de referinţă pentru resursele de sol, Editura
Universităţii A.I. Cuza Iaşi, 2000, p. 1. 138
Lucrările de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de corectare a torenţilor, care servesc la apărarea şi
conservarea lucrărilor de irigaţii, îndiguiri, desecări, a lacurilor de acumulare ori a altor lucrări hidrotehnice etc.
se vor executa concomitent cu lucrările de bază.
104
poluate incluse în perimetrul de ameliorare sunt scutite de taxe şi impozite către stat, judeţ sau
comună, pe timpul cât durează ameliorarea lor.
Deţinătorii de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru de
ameliorare, care, în mod individual sau asociaţi, vor să facă din proprie iniţiativă inerbări,
împăduriri, corectare a reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare a terenurilor, beneficiază
din partea statului, gratuit, de materialul necesar. Cei care au primit asemenea materiale şi nu
le-au întrebuinţat în vederea scopului pentru care le-au cerut, sunt obligaţi să plătească
contravaloarea lor.
De asemenea, în cazul în care se constată că anumite suprafeţe au fost scoase din
producţia agricolă sau silvică prin degradare sau poluarea solului, datorită faptei culpabile a
unor persoane fizice şi juridice, proprietarul, primăria sau organul agricol ori silvic pot cere
suportarea de către cel culpabil a cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere şi ameliorare
a solului139
.
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului şi Pădurilor
împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Sişeşti" iau măsuri
pentru dezvoltarea sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi avertizare cu
privire la starea calităţii solurilor agricole şi silvice pe baza unui sistem informaţional, cu
asigurarea unei bănci de date la nivelul ţării şi al judeţului şi propun măsurile pentru protecţia
şi ameliorarea terenurilor, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de producţie.
Deosebit de importante, amenajările de îmbunătăţiri funciare au rolul de a preveni,
reduce şi înlătura procesele de deteriorare a fondului funciar, cauzate de factori naturali –
secetă, inundaţii, exces de umiditate – sau de activităţi antropice, prin măsuri specifice.
Scopul acestor lucrări este valorificarea superioară a fondului funciar, în principal
creşterea potenţialului productiv al solului şi introducerea în circuitul economic a terenurilor
neproductive140
.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau privată. Pentru
realizarea amenajărilor de utilitate publică este obligatoriu acordul proprietarilor de terenuri.
Administratorii amenajărilor de îmbunătăţiri funciare de utilitate publică sunt obligaţi,
printre altele, să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de mediu şi să aplice
măsurile de corecţie, în cazul constatării unor tendinţe negative, stabilite prin documentaţii
tehnico-economice şi/sau ecologice. Amenajările teritoriale complexe legate de valorificarea
unor resurse naturale ale solului şi subsolului, de mari lucrări hidroenergetice, reţele de
drumuri, mari exploatări miniere sau forestiere, generează, la nivelul cerinţelor tehnice
contemporane, măsuri pentru adaptarea condiţiilor mediului, natural şi construit, la
necesităţile fundamentale ale colectivităţilor umane.
Folosirea raţională cu maximum de eficienţă a tuturor suprafeţelor de teren se impune
cu privire la oricare dintre destinaţiile economice şi sociale cărora le sunt afectate aceste
suprafeţe.
139
Art.88 alin. (3) din Legea nr.18/1991. 140
Legea nr. 138/27.04.2004 privind îmbunătăţirile funciare, pub. în M. Of. nr. 369/28.04.2004, rep. M.Of. nr.
88/13.02.2009, cu ultima modificare prin O.U.G. nr. 39/22.04.2009, pub. în M. Of. nr. 281/29.04.2009.
105
D. Îmbunătăţirile funciare
Prin ȋmbunătăţiri funciare se ȋnţeleg lucrările de tehnică agricolă care au drept scop
punerea cât mai deplină ȋn valoare a capacităţii de producţie a terenurilor agricole, ridicarea
fertilităţii pământurilor slab productive, darea ȋn producţie agricolă a unor suprafeţe cât mai
mari de terenuri neproductive, prevenirea şi combaterea unor fenomene naturale care
influenţează negaiv productivitatea terenurilor agricole.141
Potrivit legii142
, ȋmbunătăţirile funciare au ca obiective:
a) asigurarea protectiei terenurilor de orice fel si a oricaror categorii de constructii fata
de inundatii, alunecari de teren si eroziuni, precum si protectiei lacurilor de acumulare
impotriva colmatarii si regularizarea cursurilor de apa;
b) asigurarea unui nivel corespunzator de umiditate a solului, care sa permita sau sa
stimuleze cresterea plantelor, incluzand plantatiile vitipomicole, culturile agricole si silvice;
c) asigurarea ameliorarii solurilor acide, saraturate si nisipoase, precum si protectia
impotriva poluarii.
Amenajarile de imbunatatiri funciare ca lucrari hidrotehnice complexe si
agropedoameliorative se realizeaza in scopul prevenirii si inlaturarii actiunii factorilor de risc
- seceta, exces de apa, eroziunea solului si inundatii, precum si poluare- pe terenurile cu orice
destinatie, indiferent de proprietar. Acestea contribuie la valorificarea capacitatii de productie
a terenurilor si a plantelor, precum si la introducerea in circuitul economic a terenurilor
neproductive.
Amenajarile de imbunatatiri funciare cuprind urmatoarele categorii de lucrari:
a) indiguiri si regularizari ale cursurilor de apa prin care se asigura, in principal,
protectia terenurilor si a oricaror categorii de constructii impotriva inundatiilor, surse locale
de apa si emisari pentru scurgerea apelor;
b) irigatii si orezarii prin care se asigura aprovizionarea controlata a solului si a
plantelor cu cantitatile de apa necesare dezvoltarii culturilor si cresterii productiei agricole.
Aceste amenajari cuprind lucrari de captare, pompare, transport, distributie si evacuare a apei
si, dupa caz, lucrari de nivelare a terenului;
c) desecare si drenaj, care au drept scop prevenirea si inlaturarea excesului de
umiditate de la suprafata terenului din sol, in vederea asigurarii conditiilor favorabile de
utilizare a terenurilor. Aceste amenajari cuprind lucrari de colectare, de transport si de
evacuare in emisar a apei in exces;
d) combatere a eroziunii solului si de ameliorare a terenurilor afectate de alunecari,
prin care se previn, se diminueaza sau se opresc procesele de degradare a terenurilor. Aceste
amenajari cuprind lucrari pentru protectia solului, regularizarea scurgerii apei pe versanti,
stingerea formatiunilor torentiale, stabilizarea nisipurilor miscatoare;
e) pedoameliorative pe terenurile saraturate, acide si pe nisipuri, pe terenurile poluate,
inclusiv cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatarile miniere, pe alte terenuri
neproductive, cuprinzand si lucrarile de nivelare-modelare, de scarificare, de afanare adanca,
141
Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică,
1997, p. 198. 142
Legea nr. 138/2004 a ȋmbunătăţirilor funciare, republicată ȋn M. Of., Partea I, nr. 88 din 13.02.2009, art. 1 şi
art. 2..
106
rigole si santuri de scurgere a apei, araturile in benzi cu coame, udarile de spalare a sarurilor,
aplicarea de amendamente, precum si ingrasaminte, in scopul valorificarii pentru agricultura
si, dupa caz, pentru silvicultura;
f) perdele forestiere de protectie a terenurilor agricole si plantatii pentru combaterea
eroziunii solului;
g) alte lucrari realizate prin solutii tehnice si tehnologii noi;
h) zone de protectie ale lucrarilor prevazute la lit. a)-g).
Amenajarile de imbunatatiri funciare preiau din surse autorizate necesarul de apa
pentru irigarea culturilor agricole si silvice si alimentarea cu apa a unor localitati, amenajari
piscicole, incinte agricole si industriale si asigura protectia localitatilor si a oricaror categorii
de constructii impotriva efectelor alunecarilor de teren si a inundatiilor, precum si protectia
lacurilor de acumulare impotriva colmatarii.
Realizarea amenajarilor de imbunatatiri funciare la nivel national are loc pe baza
programelor si strategiei sectoriale, iar la nivel local, conform nevoilor autoritatilor publice
locale, ale persoanelor juridice sau fizice interesate, pe baza programelor zonale si locale de
amenajare a teritoriului si in corelare cu strategia sectoriala.
Proiectarea, executarea si exploatarea amenajarilor de imbunatatiri funciare se fac in
corelare cu lucrarile de gospodarire a apelor, hidroenergetice, silvice, de gestionare a cailor de
comunicatie, in acord cu interesele proprietarilor de terenuri si cu documentatiile de urbanism
si de amenajare a teritoriului, tinand seama de cerintele de protectie a mediului.
Principiile care stau la baza realizarii obiectivelor imbunatatirilor funciare sunt
urmatoarele:
a) exploatarea echitabila a amenajarilor de imbunatatiri funciare, sistemelor de irigatii
sau desecare si drenaj si a lucrarilor de aparare impotriva inundatiilor si combatere a eroziunii
solului pentru asigurarea protecţiei intereselor tuturor beneficiarilor;
b) consultarea si, dupa caz, implicarea beneficiarilor, organizatiilor neguvernamentale
si a altor reprezentanti ai societatii civile in luarea deciziilor in scopul promovarii adoptarii
rationale, eficiente si transparente a acestora;
c) realizarea de catre proprietarii de teren a exploatarii, intretinerii si reparatiilor
amenajarilor de imbunatatiri funciare situate pe terenurile pe care le detin, inclusiv a lucrarilor
de reabilitare, executare de investitii si suportarea costurilor acestor activitati. Statul intervine
prin Administratie si prin alocarea defonduri de la bugetul de stat in completarea surselor
proprii ale Administratiei sau ale beneficiarilor constituiti in organizatii de imbunatatiri
funciare sau federatii de organizatii de imbunatatiri funciare, in cazurile in care proprietarii de
teren nu pot desfasura prin efortul propriu activitati de imbunatatiri funciare;
d) exploatarea amenajarilor de imbunatatiri funciare astfel incat sa se previna folosirea
ineficienta a apei, excesul de umiditate, eroziunea si poluarea solului si sa se promoveze
protectia mediului in conformitate cu standardele de mediu.
E. Prevenirea poluării solului
Industrializarea masivă a dus la pătrunderea în atmosferă a unor cantităţi tot mai mari
de metale toxice. Din aer, ploaia şi zăpada aduc metalele pe sol, unde ele se acumulează.
Ecologia solului este foarte vulnerabilă la efectele toxice ale unor asemenea metale (mercur,
107
plumb, nichel, cadmiu etc.) căci ele pot inhiba creşterea plantelor şi a bacteriilor folositoare
din pământ. Mai mult, pot lua naştere complecşi noi, nenaturali formaţi din aceste metale şi
compuşi organici din sol. În acelaşi timp, este posibil ca unii complecşi metal-organici care
sunt inofensivi pentru culturi să ajungă prin intermediul hranei în organismul uman, unde se
pot dovedi dăunători143
.
Poluarea solului este cauzată şi de pulberile şi gazele nocive din aer, din apele
reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi
îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
Poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic vital al
acestuia. Cei care nu-şi termină cursa în sol ajung să se depună în mări şi oceane, unde au
început să se acumuleze pesticide persistente şi alte impurităţi organice de sinteză.
Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat fie prin
reducerea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei vegetale, fie prin cheltuielile necesare
menţinerii capacităţii bioproductive la parametrii cantitativi şi calitativi anterior manifestării
poluării.144
În afară de poluarea fizică şi chimică, în vecinătatea imediată a unităţilor miniere şi în
locurile de depozitare a minereurilor radioactive se constată şi poluarea radioactivă a solului.
La aceasta mai poate contribui şi depozitarea în sol a deşeurilor nucleare care emit radiaţii
timp îndelungat şi care scot din circuit numeroase terenuri.
Poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării
normale a solului, ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de
om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează
negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ şi
calitativ.
Sunt considerate terenuri degradate potrivit normelor de protecţie a solului, terenurile
care, prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici, şi-au pierdut
definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri.
3. Rolul fondului forestier ȋn protecţia şi conservarea pedosferei
În sistemul pedosferei interesează două grupe de păduri:
a) grupa I, care cuprinde păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a
climei şi a obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a
genofondului ăi a ecofondului, precum şi pădurile din ariile naturale protejate de interes
naţional;
b) grupa a II-a, care cuprinde păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie, în care se
urmăresc realizarea masei lemnoase de calitate superioară şi a altor produse ale pădurii,
precum şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.
Modul de gestionare a pădurilor din fiecare grupă se diferenţiază în raport cu
intensitatea şi natura funcţiilor atribuite, stabilite prin amenajamentele silvice.
143
Brown, Probleme globale ale omenirii, Institutul Worldwatch (S.U.A.), Ed.Tehnică, Bucureşti, 1988, p. 179;
B. Commoner, op. cit., p. 223. 144
C.Răuţă, St.Cârstea, Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1979, p.87.
108
Conservarea biodiversităţii ecosistemelor forestiere implică măsuri de gestionare
durabilă, prin aplicarea de tratamente intensive, care promovează regenerarea naturală a
speciilor din tipul natural fundamental de pădure şi prin conservarea pădurilor virgine şi
cvasivirgine.
Constituirea de arii naturale protejate de interes naţional, care cuprind şi păduri, se
realizează potrivit prevederilor legale, cu avizul prealabil al autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură. Ocolul silvic care administrează pădurile situate în interiorul unui
parc natural sau parc naţional are prioritate în dobândirea dreptului de a administra ariile
naturale protejate respective, în condiţiile legii, dacă suprafaţa pădurilor reprezintă mai mult
de 50% din suprafaţa acestora.
Amenajamentele silvice întocmite şi aprobate, în condiţiile legii, pentru fondul
forestier inclus în ariile naturale protejate de interes naţional sunt parte a planului de
management, iar modificarea lor se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură. Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea
pădurilor se realizează în concordanţă cu prevederile amenajamentelor silvice şi/sau ale
studiilor de specialitate, studii fundamentate în conformitate cu normele tehnice specifice.
La regenerarea pădurilor se aplică regimul codrului, urmărindu-se conservarea
genofondului şi a ecofondului, realizarea de arborete de calitate superioară, precum şi
exercitarea cu continuitate de către acestea a funcţiilor de protecţie. Regimul codrului nu se
aplică la arboretele de plopi indigeni, de salcie, de salcâm, precum şi zăvoaiele în care este
admis regimul crângului.
Tăierile rase sunt admise numai în arboretele de molid, pin, salcâm, plop, salcie şi în
zăvoaie, precum şi în cazul substituirii ori refacerii unor arborete, în care nu este posibilă
aplicarea altor tratamente. Tăierile rase în parcurile naţionale sunt interzise.
Lucrările de reîmpădurire şi de completare a regenerărilor naturale se execută în
termen de cel mult doua sezoane de vegetaţie de la tăierea unică sau definitivă. Lucrările de
regenerare, întreţinere a seminţişurilor şi a plantaţiilor şi de îngrijire a arboretelor trebuie
astfel executate încât să se realizeze compoziţiile-tel stabilite prin amenajamentele silvice
şi/sau prin studiile de specialitate.
Compoziţia, schemele şi tehnologiile de împădurire se stabilesc potrivit prevederilor
din normele tehnice de specialitate şi/sau ale studiilor de specialitate aprobate. Regenerarea se
consideră încheiată la realizarea stării de masiv.
Fondul de conservare şi regenerare a pădurilor se constituie din următoarele resurse:
a) contravaloarea terenului scos definitiv din fondul forestier proprietate publică a
statului;
b) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase
înainte de vârsta exploatabilităţii de pe terenurile scoase definitiv sau ocupate temporar din
fondul forestier proprietate publică a statului;
c) 50% din cuantumul chiriei pentru ocuparea temporară a terenurilor din fondul
forestier proprietate publică a statului;
d) contravaloarea despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier
proprietate publică;
e) 50% din cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse fondului forestier
proprietate privată;
109
f) 15-25% din valoarea masei lemnoase autorizate spre exploatare, provenită din
produse principale şi accidentale, calculată la nivelul preţului mediu al unui metru cub de
masă lemnoasă pe picior; pentru pădurile proprietate publică a statului, nivelul procentului
anual se stabileşte de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva; pentru celelalte forme de
proprietate forestieră, nivelul procentului anual se stabileşte, după caz, de ocoalele silvice
prevăzute la art. 10 alin. (2). Această sumă se virează de către cumpărătorii/titularii
autorizaţiilor de exploatare direct în contul administratorului sau prestatorului de servicii
silvice;
g) sumele reprezentand cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei forestiere pentru
terenurile ocupate temporar din fondul forestier proprietate publică a statului;
h) sumele reprezentând contravaloarea efectelor determinate de funcţiile de protecţie,
ecologice şi sociale ale pădurilor;
i) alocaţii de la bugetul de stat.
În sistemul pedoclimatic un rol important ȋl au perdelele forestiere de protecţie
care ȋndeplinesc rolul de:
a) protecţie a terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi pentru
ameliorarea condiţiilor climatice din perimetrul apărat;
b) de protecţie, antieroziune, a solului împotriva fenomenelor de eroziune;
c) protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special împotriva înzăpezirilor;
d) protecţie a digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi altele;
e) protecţie a localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.
Legea prevede şi crearea de cordoane forestiere, constituite din plantaţii de arbori şi
arbuşti forestieri, care unesc trupuri de pădure sau reţele de perdele forestiere de protecţie,
aflate la distanţe de până la 10 km unele de altele. Ele pot avea lăţimi de până la 30 m şi se
amplasează la marginea tarlalelor cultivate agricol, de-a lungul drumurilor existente, al
digurilor şi malurilor sau în jurul localităţilor. În aceste cazuri cordoanele forestiere constituie
ele însele perdele forestiere de protecţie şi preiau funcţiile de protecţie ale acestora145
.
Perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole se înfiinţează în zonele din
Câmpia Română, Câmpia Tisei, Lunca Dunării şi Podişul Dobrogei, afectate frecvent de
fenomene de secetă. Amplasarea se face pe bază de documentaţii tehnice, de regulă în reţele
rectangulare, în mod eşalonat, în ordinea urgenţelor, prioritate având terenurile situate în zonele
cele mai aride.
Perdelele forestiere antierozionale se realizează în toate zonele ţării, pe terenuri aflate
în diferite stadii de degradare. Procedura de identificare şi de împădurire a terenurilor degradate
este prevăzută în Ordonanţa Guvernului nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea
prin împădurire a terenurilor degradate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr.107/1999. În această categorie se încadrează şi terenurile cu nisipuri mobile, care necesită
lucrări de împădurire pentru fixarea lor.
Perdelele forestiere pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport se înfiinţează
de o parte sau de alta a acestora, pe porţiunile afectate frecvent de depuneri masive de zăpadă.
Perdelele forestiere pentru protecţia contra curenţilor, viiturilor şi sloiurilor de gheaţă
se realizează de-a lungul digurilor şi a malurilor în aliniamente rectangulare, pe lăţimi şi lungimi
145
Art.6 alin.2.
110
diferite, în funcţie de orografia terenului, viteza curentului apei, de înălţimea valurilor şi de forţa
de împingere a gheţurilor.
Perdelele forestiere pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi
sociale se realizează în jurul comunităţilor urbane şi rurale, al unităţilor industriale poluante, al
unor obiective economice, sociale, culturale şi strategice (art.7 din Legea nr.289/2002).
Perdelele forestiere de protecţie înfiinţate cu acceptul proprietarilor de terenuri
agricole şi finanţate din sursele prevăzute de lege rămân în proprietatea acestora.
Documentaţiile pentru înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie vor cuprinde studii
tehnico-economice şi de execuţie, precizând:
a) planurile de amplasare a perdelelor forestiere de protecţie;
b) elementele tehnice necesare în vederea instalării perdelelor forestiere de protecţie:
orientarea, lăţimea şi distanţa dintre perdelele forestiere de protecţie, schemele de plantare,
speciile indicate pentru împăduriri;
c) metodele de regenerare, refacere, ameliorare şi îngrijire a perdelelor forestiere de
protecţie;
d) investiţia specifică pentru fiecare tip de perdea forestieră de protecţie, precum şi
alte date necesare.
Avizarea documentaţiilor tehnico-economice se face în comisii mixte, la care participă
reprezentanţi ai beneficiarilor, ai proiectantului şi ai executantului, ai ministerelor de resort, ai
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi ai unităţilor
administrativ-teritoriale.
Proprietarii de păduri sunt obligaţi să asigure paza pădurii împotriva tăierilor
ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a păşunatului şi a altor
fapte păgubitoare pentru fondul forestier şi pentru factorii aflaţi ȋn relaţie ecologică.
Personalul silvic care are atribuţii pentru paza pădurilor este dotat cu armament
de serviciu, în condiţiile legii.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu privind paza fondului forestier, în constatarea
contravenţiilor şi a faptelor ce constituie infracţiuni silvice, personalul silvic este asimilat
personalului care îndeplineşte funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice.
Unităţile de poliţie şi jandarmerie, potrivit atribuţiilor ce le revin conform legii,
asigură sprijin de specialitate în organizarea pazei pădurilor.
Se interzice păşunatul în păduri, în perdelele forestiere de protecţie şi în perimetrele de
ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare.
În caz de forţă majoră (calamităţi naturale, operaţiuni militare în zonele destinate
păşunatului), autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sau unitaţile teritoriale
de specialitate ale acesteia, după caz, pot aproba păşunatul în fondul forestier, dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) se desfăşoară pe durată limitată;
b) se practică doar în anumite perimetre ale pădurii;
c) solicitările de aprobare aparţin autorităţilor publice locale;
d) s-a obţinut acordul proprietarului;
e) este solicitat în cazuri temeinic justificate.
111
Nu poate fi aprobat păşunatul în arboretele în curs de regenerare, în plantaţiile şi
regenerările tinere, precum şi în pădurile care îndeplinesc funcţii speciale de protecţie.
Trecerea animalelor domestice prin pădure spre zonele de păşunat, adăpat şi adăpostire
se aprobă de ocolul silvic, cu acordul proprietarului pădurii, pe trasee delimitate şi în perioade
precizate; pentru pădurile proprietate publică a statului, aprobarea se dă de către
administrator.
Se interzice trecerea animalelor domestice prin pădure în arboretele în curs de
regenerare, în plantaţiile şi regenerările tinere, în ariile naturale protejate de interes naţional,
în perimetrele de ameliorare, precum şi în perdelele forestiere de protecţie.
Cu aprobarea ocolului silvic se permite amplasarea în mod gratuit a stupilor de albine
în fondul forestier proprietate publică a statului, pe perioada pastoralului.
Accesul public în pădure este permis numai în zone amenajate şi pe trasee marcate în
acest sens. Accesul public în pădure cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este
interzis, cu excepţia activităţilor sportive, de recreere şi turism, care se pot practica numai cu
acordul proprietarului sau al administratorului pădurilor proprietate publică a statului.
Supravegherea stării de sănătate a pădurilor şi stabilirea lucrărilor necesare pentru
prevenirea şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin serviciul de specialitate
din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.
Ocoalele silvice realizează lucrările de depistare şi prognoza a atacurilor bolilor şi
dăunătorilor pădurii, în conformitate cu normele tehnice privind protecţia pădurilor împotriva
bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările de combatere a bolilor şi dăunătorilor pădurilor, indiferent de forma de
proprietate, prin mijloace avio, se realizează în mod unitar sub coordonarea administratorului.
Efectuarea celorlalte lucrări de combatere a bolilor şi dăunătorilor se realizează de ocolul
silvic în care sunt necesare aceste lucrări şi se suportă de proprietar, respectiv de
administrator, pentru pădurile proprietate publică a statului.
Proprietarii pădurilor, ai perdelelor forestiere de protecţie şi ai terenurilor degradate pe
care s-au realizat lucrări de împădurire, precum şi ocoalele silvice care asigură servicii silvice
sau administrarea acestora sunt obligaţi să aplice şi să respecte normele specifice de prevenire
şi stingere a incendiilor, aprobate prin ordin comun al conducătorului autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură şi al autorităţii publice centrale pentru administraţie şi
interne.
Prefecţii, primarii, consiliile judeţene şi locale, unităţile autorităţilor competente ale
statului în domeniul protecţiei civile, al combaterii efectelor calamităţilor şi dezastrelor,
potrivit atribuţiilor legale ce le revin, au obligaţia de a interveni în acţiunile de prevenire şi
stingere a incendiilor în fondul forestier şi în vegetaţia forestieră din afara acestuia.
Persoanele fizice care constată incendii în pădure, în perdele forestiere sau pe terenuri
degradate pe care s-au realizat lucrări de împădurire sunt obligate să le anunţe imediat celei
mai apropiate unităţi silvice şi să participe la stingerea lor.
112
4. Protecţia resurselor de apă
A. Obiectivul protecţiei reţelei naţionale a apelor
Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiectiv
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii biologice ale acestora, în scopul evitării
unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale146
.
Complexitatea acestui obiectiv a impus elaborarea unei legislaţii specifice în domeniu,
instituind norme juridice cu un ridicat grad de tehnicitate, având ca ţintă ameliorarea calităţii
apelor prin utilizarea unor tehnologii adecvate.
Legislaţia specifică privind protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice a fost
compatibilizată cu Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, precum şi
cu Directiva nr. 2007/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2007
privind evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii, obiectiv apreciat ca fiind de urgenţă
extraordinară.
Astfel, a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 3/2010147
, pentru modificarea şi
completarea Legii apelor nr. 107/1996, România conformându-se scrisorii Comisiei
Comunităţilor Europene, evitându-se, astfel, declanşarea unei proceduri de infringement148
împotriva României.
Regimul juridic al apelor are ca obiectiv general asigurarea calităţii apei, element
de mediu care asigură starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv identificarea
situaţiilor de contaminare. Acest obiectiv este continuu, motiv pentru care activitatea
instituţiilor din domeniul protecţiei calităţii apelor este asigurată la nivel infastructural
prin activităţi de laborator specifice consacrate determinării cotidiene a calităţii bio-
chimice a apei, domeniu care este monitorizat.
Din analiza de ansamblu a reglementărilor referitoare la regimul juridic al apelor se
degajă concluzia existenţei a două mari categorii de reglementări:
a) reglementări juridice privind obligaţiile generale curente ale persoanelor fizice şi
juridice care desfăşoară activităţi cu impact asupra mediului acvatic;
b) reglementări juridice cu caracter special privind activitatea de intervenţie a
instituţiilor de drept al mediului în situaţii de risc generate de fenomenul natural al
inundaţiilor.
Activitatea de gospodarire unitara, rationala si integrata a apelor se organizeaza si se
desfasoara pe bazine hidrografice, ca entitati geografice indivizibile de gospodarire cantitativa
si calitativa a resurselor de apa.
Gospodarirea apelor trebuie sa considere ca un tot unitar apele de suprafata si
subterane, atat sub aspect calitativ si cantitativ, cat si al riscului la inundatii, in scopul
dezvoltarii durabile.
146
Potrivit art. 55 aliniat (1) din legea-cadru de protecţie a mediului. 147
Publicată în M.Of. nr. 114/19 februarie 2010. 148
Infringement – procedură de sancţionare a României pentru nerespectarea obligaţiei de compatibilizare a
legislaţiei în domeniul apelor.
113
B. Obligaţiile utilizatorilor de apă
În scopul folosirii raţionale şi protejării calităţilor resurselor de apă, utilizatorii de apă,
atât persoane fizice, cât şi juridice, au, conform art. 58 din legea de protecţie a mediului,
următoarele obligaţii comune:
a) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării
faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizaţia
de gospodărire a apelor, precum şi în autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;
b) să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu
instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri
de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;
c) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau
neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi
maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a
zonelor de coastă;
d) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale
şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;
e) să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce impurificarea
apelor de suprafaţă;
f) să nu deverseze în apele de suprafaţă, subterane şi maritime ape uzate, fecaloide,
menajere, substanţe petroliere, substanţe prioritare/prioritar periculoase;
g) să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele umede şi
de coastă deşeuri de orice fel şi să nu introducă în ape substanţe explozive, tensiune electrică,
narcotice, substanţe prioritare/prioritar periculoase.
Protecţia juridică a apelor se realizează sub două aspecte: calitativ şi cantitativ, cele
două aspecte neputând fi izolate. Astfel, art. 17 din Legea nr. 107/1996 stabileşte această
concepţie atunci când se referă la folosirea raţională, care vizează aspectul cantitativ al
protecţiei, şi la protejarea calităţii resurselor de apă referindu-se la aspectul protecţiei
calitative, utilizatorii de apă având următoarele obligaţii pe linia protecţiei cantitative şi
calitative:
a) să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante,
să economisească apa prin recirculare sau folosire repetată, să elimine risipa şi să diminueze
pierderile de apă, să reducă poluanţii evacuaţi o dată cu apele uzate şi să recupereze
substanţele utile conţinute în apele uzate şi în nămoluri;
b) să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare
a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa acestora prin analize de
laborator şi să intervină operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise
pentru evacuarea apelor uzate, limite prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor;
c) să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile de producţie
care folosesc apa şi evacuează ape uzate, precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a
calităţii apelor;
d) să urmărească, prin foraje de observaţii şi control, starea calităţii apelor subterane
din zona de influenţă a depozitelor de reziduuri de orice fel.
114
Protecţia cantitativă şi calitativă a apelor se realizează şi prin sistemul de interdicţii şi
restricţii impuse de legea apelor pentru utilizatorii de apă. Astfel, conform art. 16 din lege,
sunt interzise:
a) punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente,
darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la obiectivele economice
existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor
uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de
epurare ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele uzate evacuate,
respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor;
b) realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă potabilă sau industrială ori de
extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare şi concomitentă a
reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare necesare;
c) aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvetele
lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum şi depozitarea pe
malurile acestora a deşeurilor de orice fel;
d) evacuarea de ape uzate, în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în
iazuri, în bălţi sau în heleştee;
e) utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuările ori scurgerile de ape
fecaloid-menajere sau cu conţinut periculos;
f) spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor,
autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi aambalajelor sau obiectelor
care au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase;
g) spălarea animalelor domestice dezinfectate cu substanţe toxice în afara locurilor
special amenajate în acest scop;
h) aruncarea sau vărsarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a reziduurilor
petroliere sau a substanţelor periculoase;
i) spălarea în cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe diguri sau baraje a
obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanţelor chimice de orice fel.
În zonele de protecţie instituite potrivit prezentei legi, sunt interzise depozitarea şi
folosirea de îngrăşăminte, pesticide sau alte substanţe periculoase.
În mod special, în situaţii deosebite generate de secetă sau calamităţi naturale,
Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Administraţia Naţională „Apele Române” sunt în drept să
ia măsuri de suspendare provizorie a folosirii apei sau să instituie restricţii temporare.
Restricţiile se stabilesc prin planuri de restricţii şi folosire a apei în perioadele
deficitare, elaborate de Administraţia Naţională „Apele Române”, după consultarea
utilizatorilor autorizaţi, cu avizul Ministerului Mediului şi Pădurilor şi cu aprobarea
comitetului de bazin. Planurile de restricţii şi folosire a apei în perioadele deficitare, denumite
în continuare planuri de restricţii, se aduc la timp la cunoştinţă publicului.
Metodologia de elaborare şi de aprobare a planurilor de restricţii şi procedura de
informare a publicului se stabilesc de Ministerul Mediului şi Pădurilor.Această metodologie
va trebui să ţină seama de importanţa socială şi economică a utilizatorilor autorizaţi, precum şi
de următoarele priorităţi: sastisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei; alimentarea cu apă
pentru animale; refacerea rezervei intangibile de apă după incendii; asigurarea debitelor
necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic.
115
Măsurile stabilite de Administraţia Naţională „Apele Române” în aplicarea planului de
restricţii sunt obligatorii pentru toţi utilizatorii de apă. Măsurile de restricţii se asimilează cu
situaţia de forţă majoră în nerealizarea contractelor de livrare a apei.
Pe durata aplicării planurilor de restricţii, prevederile autorizaţiei de gospodărire a
apelor se subordonează acestora. Normele de calitate a apelor se aprobă prin standarde, la
propunerea autorităţii centrale pentru mediu.
În legea apelor se prevede că limitele de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate
în resursele de apă se aprobă prin hotărâre a guvernului, la propunerea autorităţii centrale
pentru mediu şi Ministerului Sănătăţii.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează, în scopul protecţiei apelor şi
a ecosistemelor acvatice în cazul poluărilor accidentale şi transfrontiere, norme tehnice,
standarde de calitate a apelor, cerinţele de evacuare, epurare a apelor uzate, precum şi
procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi a ecosistemelor acvatice,
realizarea construcţiilor hidrotehnice pentru lucrările de îndiguire şi regularizare a cursurilor
de apă, de irigaţii şi de drenaj.
Reglementările legii protecţiei mediului se completează cu cele cuprinse în legea
apelor şi alte acte normative cu caracter special. Astfel, legea apelor prevede şi o serie de
restricţii, cum sunt: interzicerea punerii în funcţiune de obiective economice noi sau
dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la
obiectivele economice existente de tehnologii de protecţie modificate care măresc gradul de
încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a
instalaţiilor de epurare, ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele
uzate evacuate, respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor149
.
Apele uzate industriale, ca şi apele de mină, pentru care nu există tehnologii sau
procedee de epurare eficiente pot fi injectate numai în straturi de foarte mare adâncime, pe
baza unor studii speciale, a avizului acordat de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi
a avizului de gospodărire a apelor.
Pentru cazurile de poluări accidentale, utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:
- să întocmească planuri proprii de prevenire şi de combatere a poluării accidentale
posibil a se produce ca urmare a activităţii lor şi să le pună în aplicare în caz de necesitate.
- utilizatorii de apă care au produs o poluare accidentală sunt obligaţi să ia măsuri
urgente pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acestora şi să informeze imediat cea mai
apropiată unitate de gospodărire a apelor asupra acestei poluări.
- în caz de poluări accidentale, filialele bazinale ale Administraţiei Naţionale „Apele
Române" vor avertiza imediat utilizatorii de apă şi autorităţile administraţiei publice a
localităţilor din aval pentru a lua măsuri de protecţie a apelor şi de diminuare a pagubelor.
Sunt considerate construcţii pe ape sau care au legătură cu apele:
- construcţiile şi instalaţiile care asigură gospodărirea complexă a apelor, inclusiv
atenuarea apelor mari, prin modificarea regimului natural de curgere (baraje, acumulări
permanente sau nepermanente);
149
Daniela Marinescu, op.cit., p.87.
116
- lucrările de folosire a apelor cu construcţiile şi instalaţiile aferente (amenajări
piscicole, centrale hidroelectrice, amenajări pentru navigaţie şi plutărit, poduri plutitoare,
amenajări turistice);
- lucrările pentru protecţia calităţii apelor (lucrări de canalizare şi evacuare a apelor
uzate, staţii de prelucrare a calităţii apelor);
- construcţiile de apărare împotriva acţiunii distructive a apelor;
- traversările de cursuri de apă;
- depozitele de deşeuri amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă;
- instalaţiile pentru urmărirea parametrilor hidrologici sau urmărirea automată a
calităţii apei.
Documentaţiile elaborate pentru aceste lucrări trebuie să ofere securitatea necesară, să
răspundă normativelor şi prescripţiilor tehnice, având în vedere interesele protecţiei mediului
şi amplasamentelor.
Punerea în funcţiune sau exploatarea acestor lucrări se face numai în baza autorizaţiei
de gospodărire a apelor; în cazul în care lucrările se efectuează pe cursul apelor naţionale
navigabile, este necesar şi acordul Ministerului Transporturilor.
Elaborarea documentelor pentru fundamentarea solicitării avizului de gospodărire a
apelor trebuie să se bazeze pe studii meteorologice, hidrologice sau hidrogeologice, pe
cercetări de gospodărire a apelor şi de impact al lucrărilor respective asupra resurselor de apă
şi asupra zonelor riverane.
Prin avizul de gospodărire a apelor, investitorul poate fi obligat să execute şi alte
lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică, astfel încât construcţiile sau instalaţiile
propuse să nu producă pagube utilizatorilor de apă existenţi sau riveranilor din amonte sau
aval.
Avizul de gospodărire a apelor îşi pierde valabilitatea după doi ani de emitere, dacă în
acest interval nu a început execuţia lucrărilor.
C.Managementul operaţional, intern, al apelor150
Recenta reglementare a regimului juridic al apelor, ca urmare a modificării Legii nr.
107/1996, instituie următoarele obiective de mediu pentru corpurile de apă de suprafaţă şi
subterane:
a) prevenirea deteriorarii tuturor corpurilor de apa de suprafata;
b) protectia si imbunatatirea calitatii corpurilor de apa de suprafata in scopul atingerii
starii bune a acestora, pana la data de 22 decembrie 2015;
c) protectia si îmbunatatirea tuturor corpurilor de apa artificiale sau puternic
modificate în scopul realizarii unui potential ecologic bun sau a unei stari chimice bune a
acestora, pâna la data de 22 decembrie 2015;
d) reducerea progresiva a poluarii datorate substantelor prioritare si încetarea sau
eliminarea treptata a evacuarilor si a pierderilor de substante prioritar periculoase;
150
Conţinutul minim al schemelor directoare de amenajare şi management ale bazinului hidrografic şi al
programelor de măsuri aferente acestora este prevăzut în Anexa nr.3 din Legea nr.310/2004.
117
e) prevenirea sau limitarea aportului de poluanti in apele subterane si prevenirea
deteriorarii starii tuturor corpurilor de apa subterane;
f) protectia si imbunatatirea calitatii corpurilor de apa subterane si asigurarea unui
echilibru intre debitul prelevat si reincarcarea apelor subterane, cu scopul realizarii unei stari
bune a apelor subterane, pana la data de 22 decembrie 2015;
g) inversarea oricarei tendinte semnificative si durabile de crestere a concentratiei
oricarui poluant rezultate din impactul activitatii umane, pentru a reduce în mod progresiv
poluarea apei subterane.
In situatia in care se constata ca anumite corpuri de apa sunt foarte afectate de
activitatea umana sau conditiile naturale sunt de asemenea natura incat obiectivele prevazute
mai sus sunt nerealizabile din punct de vedere tehnic ori implica costuri disproportionate, pot
fi adoptate obiective mai putin severe numai daca sunt indeplinite cumulativ conditiile
urmatoare:
a) necesitatile socio-economice si de protectie a mediului determinate de astfel de
activitati umane nu pot fi realizate prin alte mijloace care constituie o optiune semnificativ
mai buna din punctul de vedere al protectiei mediului si care nu implica cheltuieli
disproportionate;
b) se asigura atingerea starii ecologice bune sau a potentialului ecologic bun pentru
corpurile de apa de suprafata, avand in vedere impactul ce nu poate fi evitat in mod rezonabil
din cauza naturii activitatii umane sau poluarii;
c) se asigura cele mai mici modificari posibile ale starii bune pentru corpurile de apa
subterane, avand in vedere impactul ce nu poate fi evitat in mod rezonabil din cauza naturii
activitatii umane sau poluarii;
d) nu se produce deteriorarea ulterioara a starii corpurilor de apa;
e) obiectivele mai putin severe stabilite, precum si motivele deciziei de stabilire a
acestora sunt mentionate in mod specific in planurile de management întocmite în acest scop,
iar aceste obiective sunt revizuite la fiecare 6 ani.
Deteriorarea temporara a starii corpurilor de apa nu se considera încălcări a
prevederilor prezentei legi, daca aceasta este rezultatul unor circumstante cu cauze naturale
sau de forta majora, care apar in mod exceptional ori care nu pot fi anticipate in mod
rezonabil, cum ar fi inundatiile exceptionale si seceta prelungita, sau daca este rezultatul
circumstantelor datorate accidentelor care nu pot fi anticipate in mod rezonabil si numai daca
sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a) sunt luate toate masurile pentru prevenirea deteriorarii suplimentare a starii
corpurilor de apa si pentru a nu se compromite atingerea obiectivelor de mediu pentru alte
corpuri de apa de suprafata si subterane care nu au fost afectate de aceste circumstante;
b) sunt stabilite in planurile de management al bazinului hidrografic conditiile in care
pot fi declarate circumstantele exceptionale sau care nu pot fi prevazute in mod rezonabil,
inclusiv adoptarea indicatorilor adecvati;
c) sunt incluse în programul de măsuri din schema directoare măsurile ce trebuie luate
în astfel de circumstanţe exceptionale, care nu trebuie să compromită refacerea calităţii
corpului de apă odată ce circumstanţele încetează;
d) sunt reanalizate anual efectele circumstanţelor care sunt excepţionale sau care nu
pot fi în mod rezonabil prevăzute anual şi sunt luate toate măsurile fezabile în scopul aducerii
118
corpului de apă la starea sa anterioară efectelor acelor circumstanţe, de îndata ce este posibil
ca acestea să fie implementate;
e) este cuprins un rezumat al efectelor circumstanţelor si al masurilor luate sau ce
urmeaza a fi luate in conformitate cu prevederile lit. a) si d) in schema directoare la
urmatoarea reactualizare a acesteia.
In vederea protectiei si conservarii resurselor de apa de suprafata, evacuarile in aceste
ape sunt reglementate pana la data de 22 decembrie 2012, prin utilizarea unei abordari
combinate, prin stabilirea si implementarea controlului emisiilor, bazat pe cele mai bune
tehnici disponibile, sau a valorilor-limita ale emisiilor ori, in cazul presiunilor difuze, a
controlului si a celor mai bune practici din punctul de vedere al mediului.151
In cazul in care un obiectiv de calitate sau un standard de calitate, stabilit in
conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 3/2010 si ale Hotararii Guvernului nr. 351/2005, cu
modificarile si completarile ulterioare, sau ale oricarei alte reglementari nationale relevante
conforme cu legislatia comunitara, necesita conditii mai stricte decat cele stabilite, emisiile
vor fi supuse unor controale severe.
Pentru prevenirea si controlul poluarii apelor subterane, autoritatea publica centrala
din domeniul apelor elaboreaza Planul national de protectie a apelor subterane impotriva
poluarii si deteriorarii, care se adopta prin hotarare a Guvernului.
Planul va include criteriile pentru evaluarea starii chimice bune a apelor subterane si
criteriile pentru identificarea tendintelor crescatoare semnificative si durabile in concentratiile
poluantilor si pentru definirea punctelor de pornire pentru inversarea acestor tendinte.
Masurile rezultate din aplicarea planului menţionat vor fi incluse in programele de
masuri asociate planurilor de management al bazinelor hidrografice.
Pentru reducerea treptata a poluarii cu substante prioritare si eliminarea treptata a
emisiilor, evacuarilor si pierderilor de substante prioritar periculoase, precum si prevenirea
deteriorarii starii tuturor corpurilor de apa de suprafata, autoritatea publica centrala din
domeniul apelor trebuie sa introduca masurile necesare pentru:
a) evitarea poluarii apelor cu una sau mai multe substante prioritar periculoase,
stabilite în cuprinsul ordonanţei, care prezinta un risc semnificativ pentru apa sau mediul
acvatic, inclusiv pentru apa captata in scop potabil, prin elaborarea de norme de calitate in
domeniul apelor, pentru apele de suprafata afectate de evacuarile ce contin aceste substante, si
a unor masuri de control al emisiilor principalelor surse ale acestor evacuari, bazate, printre
altele, pe luarea in considerare a tuturor masurilor tehnice de reducere a evacuarilor;
b) preluarea in legislatia nationala, in conformitate cu termenele stabilite la nivel
comunitar, a noilor norme de calitate in domeniul apelor pentru apele de suprafata, in situatia
in care la nivel comunitar se adopta astfel de norme;
151
Controlul emisiilor se face în conformitate cu Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 152/2005 privind
prevenirea si controlul integrat al poluarii, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 84/2006,
Hotararea Guvernului nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare in mediul
acvatic a apelor uzate, cu modificarile si completarile ulterioare, Hotararea Guvernului nr. 964/2000 privind
aprobarea Planului de actiune pentru protectia apelor impotriva poluarii cu nitrati proveniti din surse agricole, cu
modificarile si completarile ulterioare, Hotararea Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de
eliminare treptata a evacuarilor, emisiilor si pierderilor de substante prioritar periculoase, cu modificarile si
completarile ulterioare, si cu orice alta reglementare nationala relevanta conforma cu legislaţia comunitară.
119
c) identificarea de noi substante prioritar periculoase si elaborarea, in cel mult 5 ani de
la identificare, a normelor de calitate adecvate in domeniul apelor de suprafata si a masurilor
pentru controlul emisiilor din principalele surse punctiforme.
La nivelul fiecarui bazin hidrografic se stabileşte un registru al zonelor protejate, care
va include toate corpurile de apa folosite pentru prelevare in scopul potabilizarii, precum si
celelalte zone protejate.
Registrul zonelor protejate va fi realizat si reactualizat prin grija Administratiei
Nationale „Apele Romane”.
D. Managementul special pentru situaţii de risc la inundaţii
România este o ţară cu risc ridicat la inundaţii, motiv pentru care s-a impus elaborarea
unei legislaţii adecvate pentru protejarea prejudiciilor generate de inundaţii, fenomene
meteorologice periculoase, accidente la construcţii hidrotehnice şi poluări accidentale masive,
în care rolul principal revine structurilor de intervenţie operativă, cum sunt Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă şi celelalte structuri funcţionale obligate prin lege să
coopereze la prevenirea unor calamităţi în perioadele de ape mari sau de accidente la baraje,
la operaţiuni de inundare dirijată pe terenuri dinainte stabilite prin planurile de apărare,
precum şi a incintelor îndiguite amplasate lateral unui curs de apă. În acest scop, pentru
fiecare district de bazin hidrografic se realizează o evaluare preliminară a riscului la inundaţii.
Conform reglementării prevăzute de O.U.G. nr. 3/2010, la nivelul fiecărui district
hidrografic se realizează evaluarea preliminara a riscului la inundatii, hartile de hazard si risc
la inundatii si planurile de management al riscului la inundatii, conform unei metodologii
elaborate de autoritatea publica centrala in domeniul apelor, aprobata prin hotarare a
Guvernului.
Noua reglementare ia în considerare faptul că România face parte din bazinul
hidrografic international al fluviului Dunarea, porţiunea internaţională fiind cuprinsa in
teritoriul Romaniei, inclusiv apele costiere ale Marii Negre, pentru care se elaboreaza planul
de management aferent acestui bazin hidrografic international.
Autoritatea competenta pentru elaborarea portiunii de plan prevazute pentru România
si pentru managementul riscului la inundatii este autoritatea publica centrala din domeniul
apelor.
Administrarea bazinelor hidrografice nationale se face la nivelul districtelor de bazin
de catre administratiile bazinale de apa ale Administratiei Nationale „Apele Romane”.
La nivel national sunt stabilite urmatoarele districte de bazine hidrografice: Somes-
Tisa, Crisuri, Mures, Banat, Jiu, Olt, Arges-Vedea, Buzau-Ialomita, Siret, Prut-Barlad si
Dobrogea-Litoral.
Pe baza informatiilor privind identificarea impactului schimbarilor climatice asupra
producerii inundatiilor, evaluarea riscurilor potentiale presupune întocmirea a unui minim
de documente constând în:
a) harti ale bazinului hidrografic, la scara corespunzatoare, incluzand limitele
bazinelor hidrografice, ale zonei costiere si informatii asupra topografiei si utilizarii terenului;
b) descrierea inundatiilor care au survenit in trecut si care au avut efecte negative
semnificative asupra sanatatii umane, a mediului, a patrimoniului cultural si asupra activitatii
120
economice, pentru care probabilitatea unor evenimente viitoare similare este inca relevanta,
atat in ceea ce priveste amplitudinea acestora, zonele inundabile, precum si in ceea ce priveste
evaluarea efectelor negative pe care le-ar putea produce;
c) descrierea inundatiilor istorice semnificative, cu o probabilitate de revenire a
evenimentelor, ceea ce ar atrage consecinte viitoare negative similare;
d) evaluarea consecintelor negative potentiale ale viitoarelor inundatii pentru sanatatea
umana, mediu, patrimoniul cultural si activitatea economica, analizand probleme ca
topografia, pozitia cursurilor de apa si caracteristicile lor generale hidrologice si
geomorfologice, incluzand albiile majore ca zone de retentie naturala, eficienta infrastructurii
de aparare pentru protectia impotriva inundatiilor, pozitionarea zonelor populate, zonele cu
activitate economica, zonele favorabile dezvoltarii pe termen lung, luand in considerare
efectele schimbarilor climatice asupra aparitiei inundatiilor.
Pentru fiecare district de bazin hidrografic, partajat cu alte state membre, autoritatea
publica centrala din domeniul apelor asigura schimbul de informatii cuautoritatile competente
ale statelor membre in cauza.
Autoritatea publica centrala din domeniul apelor asigura evaluarea preliminara a
riscului la inundatii si raportarea catre Comisia Europeana, pana la data de 22 decembrie
2011.
Pe baza evaluarii preliminare a riscului la inundatii, pentru fiecare district de bazin
hidrografic se identifica arealele unde exista risc potential semnificativ de inundare sau unde
materializarea acestui risc este probabila.
Pentru fiecare district de bazin hidrografic, partajat cu alte state riverane, identificarea
zonelor si evaluarea preliminara a riscului la inundatii se coordoneaza intre autoritatile
competente ale statelor respective.
Pentru zonele identificate se realizeaza harti de hazard si, respectiv, de risc la
inundatii, conform normelor metodologice elaborate de autoritatea publica centrala din
domeniul apelor, care se aproba prin hotarare de Guvern.
În cazul râurilor transfrontiere, elaborarea hartilor zonelor inundabile si a hartilor de
risc la inundatii se realizeaza in baza schimburilor de informatii dintre statele riverane.
Hartile de hazard la inundatii cuprind zonele geografice susceptibile de a fi inundate in
urmatoarele cazuri:
a) inundatii cu probabilitate mica sau scenarii ale unor evenimente extreme;
b) inundatii cu probabilitate medie pentru care perioada probabila de revenire este mai
mare sau egala cu 100 de ani;
c) inundatii cu probabilitate mare, dupa caz.
Pentru fiecare caz menţionat, unde exista risc semnificativ de inundatii, se indica
urmatoarele elemente:
a) suprafata zonei inundate;
b) adancimea sau nivelul apei;
c) viteza de curgere sau debitul inundatiei corespunzatoare.
Hărţile de risc la inundaţii ce indica potenţialele efecte negative asociate cazurilor de
inundaţii se exprima în următorii parametri:
a) numărul aproximativ de locuitori potential afectati;
b) tipul de activitate economica din zona potential afectata;
121
c) tipul de aprovizionare cu apa potabila a populatiei din zona potential afectata si
numarul populatiei deservite;
d) instalatiile care pot produce poluare accidentala in cazul inundatiilor, precum si
zonele protejate din arealele potential afectate;
e) indicarea zonelor cu un transport mare de aluviuni, inundatii cu sedimente grosiere,
precum si informatii privind alte surse semnificative de poluare.
Autoritatea publica centrala din domeniul apelor asigura raportarea catre Comisia
Europeana a hartilor de hazard si a hartilor de risc la inundatii pana la data de 22 decembrie
2013, in urmatoarele conditii:
a) elaborarea hartilor de hazard este asigurata de autoritatea publica centrala din
domeniul apelor;
b) elaborarea hartilor de risc la inundatii este asigurata de consiliile judetene, cu
sprijinul si coordonarea autoritatilor publice centrale cu competente in domeniul elaborarii
hartilor de risc natural;
c) toate autoritatile publice centrale care desfasoara activitati in zone cu risc
semnificativ la inundatii pun la dispozitie, cu titlu gratuit, toate informatiile si datele necesare
pentru realizarea hartilor de hazard si a hartilor de risc la inundatii;
d) realizarea hartilor de hazard si a hartilor de risc la inundatii este finantata de la
bugetul de stat, prin bugetele autoritatilor publice centrale competente.
Pentru districtele de bazine hidrografice care se afla in intregime pe teritoriul
Romaniei, autoritatea publica centrala din domeniul apelor se asigura ca se realizeaza un plan
unic de management al riscului la inundatii sau un set de planuri de management al riscului la
inundatii, coordonate la nivelul districtului de bazin hidrografic.
Pentru districtele de bazine hidrografice care se afla in intregime in cadrul Uniunii
Europene, autoritatea publica centrala din domeniul apelor asigura coordonarea in scopul de a
produce un plan unic international de management al riscului la inundatii sau un set de planuri
de management al riscului la inundatii coordonat la nivelul districtului hidrografic
international.
Pentru planurile de management al riscului la inundatii nerealizate la nivel
international trebuie realizate cel putin planuri pentru partea districtului hidrografic
international care apartine teritoriului national, iar acestea vor fi coordonate, pe cat posibil, la
nivelul districtului hidrografic international.
Toate aceste activităţi se desfăşoară pe baza principiilor informării, notificării,
cooperării, solidarităţii, participării la luarea deciziilor.
5. Protecţia atmosferei
A. Atmosfera ca factor de mediu, componentă a sistemului climatic
Atmosfera, ca factor de mediu, face parte, alături de hidrosferă şi geosferă, din
sistemul climatic, aşa cum acesta este definit în Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice, ca fiind „un ansamblu care înglobează atmosfera, hidrosfera şi
geosfera, precum şi interacţiunile acestora.”
122
Din perspectiva ocrotirii juridice a climei se impune, în primul rând, înţelegerea
fenomenului esenţial ce afectează climatul mondial, cunoscut sub denumirea „efect de seră”.
Sunt luate în calcul schimbările climatice cauzate de activităţile omeneşti care
alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi care se adaugă variabilităţii naturale a
climatului.
În principal, afectarea negativă a sistemului climatic este cauzat de fenomenul poluării
atmosferei, motiv pentru care păstrarea echilibrului sistemului climatic este condiţionat de
protecţia atmosferei împotriva emisiilor de gaze, între care gazele cu efect de seră reprezintă
pericolul cel mai mare asupra schimbărilor climatice, prin activităţile care eliberează în
atmosferă gaze cu efect de seră, aerosoli sau un precursor de gaz cu efect de seră.
Relaţia cauzală directă între poluarea atmosferei şi schimbările climatice, care
alterează compoziţia atmosferei la nivel global, impune, în primul rând, luarea măsurilor de
ocrotire a păstrării calităţii aerului atmosferic.
Efectul negativ al poluării atmosferei îl constituie diminuarea cantităţii de ozon din
atmosferă – aşa numita „gaură de ozon” – la a cărei formare contribuie creşterea cantitativă a
compuşilor chimici care distrug ozonul.
Ca element important al mediului, aerul atmosferic, dar mai ales calitatea acestuia,
reprezintă o semnificaţie deosebită pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru existenţa faunei
şi florei.
Calitatea aerului depinde nu numai de cantitatea poluanţilor emişi, ci şi de condiţiile
meteorologice rezultate din circulaţia vânturilor, regimul precipitaţiilor ori expunerea solară.
Se disting poluări locale,zise de proximitate (provenite de la incălzitul casnic, fumul şi
particulele uzinelor si gazul de eşapament al autovehiculelor) şi poluari globale, regionale ori
mondiale.
Poluările planetare constituie suma poluărilor locale, agravate de fenomene fizico-
chimice, precum alterarea păturii de ozon, în atmosfera înaltă, producerea de ozon în
structurile atmosferice joase, ploile acide care afectează ecosistemele.
Problematica generală a asigurării calităţii aerului vizează următoarele fenomene:
poluarea de impact cu diferite noxe, calitatea precipitaţiilor atmosferice, starea ozonului
atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră, schimbările climatice, toate acestea
aflându-se în preocuparea întregului sistem instituţional de drept al mediului (naţional,
regional, mondial) în vederea reglementării integrate a acţiunilor de prevenire şi combatere a
poluării aerului atmosferic.
În legislaţia naţională protecţia atmosferei, a climei şi prevenirea zgomotului
ambiental este reglementată, prin dispoziţii cu caracter general în art. 59-64 din O.U.G.
nr. 195/2005, potrivit cărora autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului îi
revin următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
a) elaborarea politicii naţionale şi coordonarea acţiunilor la nivel naţional, regional şi
local privind protecţia atmosferei, climei, precum şi pentru protecţia populaţiei faţă de
nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea efecte negative asupra sănătăţii
umane, în conformitate cu politicile europene şi internaţionale specifice;
b) elaborarea, promovarea şi actualizarea Strategiei naţionale în domeniul protecţiei
atmosferei şi Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;
123
c) elaborarea, promovarea şi, după caz, actualizarea Programului naţional de reducere
a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere;
d) coordonarea elaborării Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor de
dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac;
e) elaborarea, promovarea şi actualizarea Strategiei naţionale privind schimbările
climatice, Planului naţional de acţiune privind schimbările climatice;
f) asigurarea integrării politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi
adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;
g) administrarea Registrului naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră;
h) coordonarea Sistemului naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră;
i) coordonarea implementării mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la
Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;
j) aprobarea şi promovarea Planului Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor
de zgomot;
k) organizarea activităţilor de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii
ţări;
l) stabilirea, după caz, prin actele de reglementare, valorilor limită de emisie mai
restrictive şi măsurilor necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii,
respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, prin autorităţile publice din
subordinea sa, supraveghează şi controlează aplicarea prevederilor legale privind protecţia
atmosferei şi gestionarea zgomotului ambiental, în care scop:
a) dispune încetarea temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de poluare, în
vederea aplicării unor măsuri de urgenţă sau pentru nerespectarea programului pentru
conformare/planului de acţiuni;
b) solicită aplicarea măsurilor tehnologice, a restricţiilor şi interdicţiilor în scopul
prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi;
c) solicită luarea măsurilor în vederea respectării nivelului maxim admis al zgomotului
ambiental.
Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:
a) să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri tehnologice
adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;
b) să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de
automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;
c) să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit programului pentru
conformare, autorităţilor competente pentru protecţia mediului, datele necesare;
d) să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu
pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise prevăzute în
legislaţia în vigoare;
e) să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru protecţia mediului, diminuarea,
modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare;
f) să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor
generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin funcţionarea acestora, la
depăşirea nivelurilor limită a zgomotului ambiental.
124
Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri sunt obligaţi să întreţină perdelele şi
aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătăţirea
capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană.
Autorităţile cu responsabilităţi privind securizarea frontierei au obligaţia să nu
permită intrarea/ieşirea din ţară a surselor mobile poluante care nu respectă prevederile
legale în vigoare.
B. Obligaţiile juridice ale deţinătorilor de surse de emisii poluante
Titularii activităţilor poluante pentru atmosferă sunt supuşi procedurii de autorizare,
care stabileşte nivelele şi limitele emisiilor poluante, conform ecostandardelor pentru
diferitele categorii de substanţe poluante.
Poluarea atmosferică poate fi produsă de emisii poluante provenite din surse fixe,
surse mobile şi surse difuze.
a.Sursele fixe de poluare
Activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura numai pe baza
acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a impactului asupra
mediului, conform reglementărilor legale în vigoare.
Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de emisii de poluanţi
se stabileşte prin Hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru atmosferă sunt
obligaţi:
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în
atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile
ce le revin prin acestea;
- să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la prevenirea,
eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător şi asupra mediului;
- să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente conform legislaţiei
în vigoare152
.
La rândul lor, titularii activităţilor care nu constituie surse fixe importante de emisii
poluante în aer, sunt obligaţi:
- să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu;
- să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei care constituie sursa de
poluare, cu respectarea condiţiilor stabilite de autoritatea pentru protecţia mediului în
acordul sau în autorizaţia de mediu, conform legislaţiei în vigoare;
- să deţină evidenţe complete pentru exploatarea instalaţiilor care constituie surse de
poluare, furnizând autorităţilor competente toate datele solicitate, conform legii;
- în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în
autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor de
funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale;
152
Art.301din O.U.G. nr. 243/2000.
125
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a planurilor de
acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin acestea153
.
Legea prevede că activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura
numai pe baza acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate a
impactului asupra mediului, conform reglementărilor legale în vigoare (art.27).
Acordul de mediu se emite, potrivit Legii protecţiei mediului şi celorlalte acte
normative în vigoare, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) să fie prevăzute toate măsurile de prevenire a poluării aerului, inclusiv folosirea
celei mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive;
b) să menţioneze că funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea
semnificativă a aerului;
c) nu sunt depăşite valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi din activitate;
d) sunt avute în vedere valorile limită privind calitatea aerului pentru toţi poluanţii
rezultaţi din activitate.
Obţinerea acordului de mediu este obligatorie pentru operaţiuni de dezafectare a
instalaţiilor existente, care au impact asupra calităţii mediului.
Activităţile la care se înregistrează, în regim normal de funcţionare a instalaţiilor,
depăşiri ale valorilor limită de emisie în aer pentru poluanţii specifici activităţii, pot fi
autorizate doar cu program de conformare la condiţiile legii.
În cazul depăşirii valorilor limită de emisii pentru unul sau mai mulţi poluanţi
autoritatea competentă decide, după caz, măsurile necesare pentru înlăturarea cauzelor şi a
efectelor poluării, inclusiv întreruperea temporară a activităţii instalaţiei care a produs
poluarea, până la eliminarea cauzelor ce au determinat-o.
În zonele în care sunt depăşite valorile limită privind calitatea aerului înconjurător,
autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului stabilesc, pe baza studiilor de
evaluare a impactului asupra mediului, după caz, valori limită de emisie specifice fiecărei
activităţi din zonă, mai restrictive decât valorile stabilite de legislaţia în vigoare.
b. Sursele mobile de poluare
În ceea ce priveşte valorile limită ale poluanţilor emişi din surse mobile154
, acestea se
stabilesc în conformitate cu standardele europene şi internaţionale, după caz, de către
autoritatea publică centrală pentru transporturi, autoritatea publică centrală pentru industrie, în
colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Pentru a limita poluarea cauzată de vehicule rutiere, Regulamentul (CE) nr. 715/2007
al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 iunie 2007, privind omologarea vehiculelor
cu motor cu privire la emisiile provenite de la autoturisme şi vehicule comerciale (Euro 5 şi
Euro 6) şi informaţii privind repararea şi întreţinerea vehiculelor, introduce cerinţele comune
privind emisiile de la autovehicule şi piese de schimb specifice (Euro 5 şi Euro 6). De
asemenea, pune în practică măsuri pentru a îmbunătăţi accesul la informaţii privind repararea
153
Art.30 din O.U.G. nr. 243/2000. 154
Surse mobile înseamnă mijloacele de transport rutiere, feroviare, navale, aeriene, echipamente mobile
nerutiere echipate cu motoare cu ardere internă.
126
vehiculelor şi pentru a promova producţia rapidă a vehiculelor conforme cu aceste
dispoziţii.155
De la data intrării în vigoare a Euro 5 şi Euro 6156
, statele membre trebuie să refuze să
accepte înmatricularea, vânzarea şi introducerea în circulaţie a vehiculelor care nu îndeplinesc
aceste limite de emisii.
Producătorii au obligaţia să se asigure de durabilitatea de control a poluării pentru o
distanţă de 160.000 km. Controlul privind durabilitatea limitelor de emisie se face odată la 5
ani sau după parcurgerea a 100.000 km.
Procedurile, testele şi cerinţele de verificare au în vedere următoarele:
- emisiilor la ţeava de eşapament, inclusiv ciclurile de încercare, emisiile la
temperatură joasă, a emisiilor de la ralanti, opacitatea fumului şi funcţionarea corectă şi de
regenerare a sistemelor de post-tratare;
- emisiile evaporative şi emisiile carterului157
;
- sisteme de diagnosticare la bord şi performanţa funcţiune a dispozitivelor de control
al poluării;
- durabilitate de anti-poluare, iar elementele de înlocuire a sistemelor de control al
emisiilor, conformitatea în circulaţie, conformitatea producţiei şi inspecţiile tehnice;
- emisiile de dioxid de carbon şi consumul de combustibil;
- vehicule hibride;
- extinderea omologărilor şi a cerinţelor pentru micii producători;
- cerinţele echipamentului de testare;
- carburanţi de referinţă, cum ar fi benzina, motorina, gaze şi biocombustibilii;
- măsurarea puterii motorului.
Toate acestea se realizează de comisii tehnice de specialitate.
Utilizatorii de surse mobile de poluare au obligaţia să asigure încadrarea în limitele de
emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună inspecţiilor tehnice,
conform prevederilor legii (art. 40).
În scopul protejării sănătăţii populaţiei, autoritatea publică centrală pentru sănătate şi
cea pentru agricultură şi alimentaţie stabilesc reglementări privind utilizarea produselor
155
Euro 5 : Emisiile provenite de la vehiculele diesel: - Monoxidul de carbon: 500 mg / km; - particule: 5 mg /
km (o reducere de 80% a emisiilor în comparaţie cu Euro 4); - oxizi de azot (NOx): 180 mg / km (o reducere de
este 20% a emisiilor în comparaţie cu Euro 4); - emisiile combinate de hidrocarburi şi de oxizi de azot: 230 mg /
km. Provenite de la autoturisme cu benzină sau gaz natural sau GPL: -Monoxidul de carbon: 1000 mg / km; -
NMHC: 68 mg / km; - hidrocarburi total: 100 mg / km; - oxizi de azot (NOx): 60 mg / km (o reducere de 25% a
emisiilor în comparaţie cu Euro 4); - particulele (numai pentru vehicule cu injecţie directă de benzină macră): 5
mg / km (introducerea unei limite care nu exista conform Euro 4). Pentru camioane şi alte vehicule comerciale
uşoare pentru transportul de mărfuri, legea include trei categorii a limitelor de emisii pe masa de referinţă a
vehiculului de mai jos 1305 kg, 1305 kg si 1760 kg de dincolo de 1760 kilograme. Limitele aplicabile categoriei
din urmă sunt, de asemenea, valabile pentru vehiculele care transportă mărfuri (N2). Euro 6 : Toate vehiculele
echipate cu motoare diesel vor fi necesare pentru a reduce emisiile de oxizi de azot în mod semnificativ după
intrarea în vigoare a Euro 6. De exemplu, emisiile provenite de la automobile şi alte vehicule de transport vor fi
plafonate la 80 mg / km (o reducere suplimentară de peste 50% comparativ cu Euro 5). Emisiile combinate de
hidrocarburi şi oxizi de azot provenite de la vehiculele diesel vor fi de asemenea redus, pentru a fi plafonate, de
exemplu 170 mg / km, în ceea ce priveşte automobile şi alte vehicule pentru transport. 156
Euro 5 se aplică de la 1stSeptembrie 2009 în ceea ce priveşte primirea şi se va aplica de la 1st Ianuarie 2011
privind înregistrarea şi vânzarea de noi tipuri de vehicule; Euro 6 se va aplica de la 1st Septembrie 2014 cu
privire la primirea şi ost Septembrie 2015 privind înregistrarea şi vânzarea de noi tipuri de vehicule. 157
Carterul reprezintă învelişul metalic de protecţie pentru părţile în mişcare ale unui motor cu explozie internă.
127
agricole cultivate pe fâşiile de teren limitrofe căilor de circulaţie, în cazul în care acestea sunt
afectate de poluare atmosferică provenită din surse mobile.
c. Sursele difuze de poluare
Emisiile difuze denumite şi emisii fugitive sau nedirijate sunt cele eliberate în mediu
din imobile cu destinaţie de locuinţe, spaţii comerciale cu profil alimentar şi spaţii destinate
unor prestări de servicii, prin ferestre sau uşi, sisteme de ventilare sau prin deschideri similare,
din activităţi ce nu au caracter industrial.
Prevenirea acestor emisii se realizează prin obligaţiile impuse prin autorizaţiilor de
funcţionare ale titularilor de activităţi care produc aceste emisii.
C. Atribuţiile autorităţilor publice pentru asigurarea calităţii aerului
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea autorităţilor
competente, elaborează normele tehnice şi regulamentele privind:
- calitatea aerului, în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
- emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţiile de
restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care afectează stratul
de ozon;
- calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind
introducerea pe piaţă şi transportul acestora;
- pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;
- supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea
punctelor şi instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor şi altele;
- identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este
generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;
- sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte
transfrontiere, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele
transfrontiere ale accidentelor industriale.
În domeniul protecţiei atmosferei, autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului are printre atribuţiile sale:
- elaborează şi promovează strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei şi
controlează aplicarea Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, ca parte
integrantă a politicilor şi strategiilor naţionale de protecţie a mediului;
- elaborează, avizează şi promovează şi, după caz, aprobă acte normative, precum şi
măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României a prevederilor privind
protecţia atmosferei, stabilite prin legislaţia Uniunii Europene şi prin convenţiile
internaţionale privind protecţia atmosferei la care România este parte;
- coordonează sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului;
- elaborează şi reactualizează normele şi reglementările privind calitatea aerului şi
emisiile de poluanţi atmosferici;
- aprobă metodologiile pentru evaluarea calităţii aerului, a emisiilor de poluanţi în
atmosferă şi a concentraţiilor poluanţilor în aer;
128
- asigură accesul publicului la informaţiile privind calitatea atmosferei;
- raportează Uniunii Europene datele privind protecţia atmosferei, ş.a.
Pe plan teritorial, autorităţile publice pentru protecţia mediului elaborează planuri de
acţiune şi programe de ameliorare a calităţii aerului, asigurând corelarea lor cu planul local de
acţiune pentru protecţia mediului şi le controlează aplicarea; întocmesc inventarul de poluanţi
în atmosferă la nivel teritorial; informează populaţia şi autorităţile locale în cazul depăşirii
pragurilor de alertă etc.
Autorităţile publice centrale pentru sănătate, pentru industrie şi comerţ, pentru
transporturi, agricultură şi alimentaţie, pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului
elaborează, fiecare în domeniul său specific de activitate, strategiile sectoriale în domeniul
protecţiei atmosferei, asigurând evaluarea riscului asupra stării de sănătate a populaţiei şi
prevenirea îmbolnăvirilor determinate de poluarea atmosferei, reducerea şi limitarea acesteia;
elaborează şi reactualizează normele şi reglementările specifice privind emisiile de poluanţi în
aer, prevenirea şi limitarea lor; participă la derularea activităţilor din cadrul sistemului
naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului; pun la dispoziţia autorităţilor teritoriale
pentru protecţia mediului, informaţiile necesare în activitatea de gestionare a aerului şi altele.
D. Protecţia atmosferei ȋmpotriva poluărilor transfrontiere
Actul internaţional de referinţă privind prevenirea poluărilor atmosferice transfrontiere
la mare distanţă este Convenţia de la Geneva din 1979 asupra poluării atmosferice
transfrontiere la mari distanţe158
.
Principiile fundamentale ale convenţiei sunt:
- protejarea omului şi a mediului înconjurător contra poluării atmosferice în care
scop, părţile contractante se obligă să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în mod
treptat şi să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi;
- combaterea introducerii substanţelor poluante pentru aer prin consultări, schimb de
informaţii, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii ţinând seama de
eforturile întreprinse la nivel naţional şi internaţional;
- organizarea de către părţi a schimbului de informaţii şi verificarea politicilor şi
activităţilor economice, precum şi a măsurilor de ordin tehnic care vizează combaterea
introducerii de substanţe poluante pentru aer, care au efect dăunător şi duc la poluarea
aerului;
- acordarea unor consultaţii, la cerere, la intervale scurte, părţii sau părţilor
contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanţe
sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi părţii sau părţilor
contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi poluante.
Pe baza cercetărilor, a schimburilor de informaţii şi a activităţilor de supraveghere şi
ţinând seama de costul şi eficacitatea măsurilor locale de remediere şi a altor măsuri pentru
combaterea poluării atmosferice, fiecare parte contractantă se angajează să elaboreze cele mai
bune politici şi strategii, inclusiv sisteme de control a calităţii aerului şi, în cadrul acestor
158
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea Nr.8 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of Nr.18 din 26
ianuarie 1991.
129
sisteme, măsuri de control care să fie compatibile cu o dezvoltare echilibrată, recurgând la
cele mai bune tehnici disponibile şi aplicabile din punct de vedere economic şi care produc
puţine sau nici un fel de deşeuri.
Reprezentanţii părţilor contractante s-au obligat să constituie, în cadrul consilierilor
guvernamentali ai ţărilor Comunităţii Europene pentru problemele mediului înconjurător,
organul executiv al convenţiei, reunindu-se cel puţin o dată pe an.
În cadrul organului executiv sau pe cale bilaterală şi în interesul lor comun, părţile
contractante s-au obligat să schimbe informaţii privind nivelul emisiilor, potrivit unei
periodicităţi stabilite, a poluanţilor atmosferici conveniţi, începând cu bioxidul de sulf,
plecând de la unităţi teritoriale de dimensiuni convenite sau asupra fluxurilor de poluanţi
atmosferici care traversează frontierele statelor; să se informeze reciproc asupra principalelor
schimbări survenite în politicile naţionale şi în dezvoltarea industrială în general şi asupra
efectelor lor posibile, de natură să provoace modificări importante ale poluării atmosferice
transfrontiere la mari distanţe; asupra tehnicilor de reducere a poluării atmosferice; asupra
costului prevăzut al acţiunilor, la nivelul ţărilor, îndreptate contra emisiilor de compuşi
sulfuroşi şi a altor poluanţi atmosferici principali; asupra datelor meteorologice şi fizico-
chimice referitoare la fenomenele survenite în timpul transportului poluanţilor.159
Părţile au subliniat necesitatea aplicării „Programului concertat de supraveghere şi de
evaluare a transportului pe distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa", fiind vorba de
lărgirea acestui program şi convenind să pună accentul pe: supravegherea continuă a
bioxidului de sulf şi a substanţelor înrudite; utilizarea, atunci când este posibil, de
metodologii de supraveghere comparabile sau normalizate; amplasarea staţiilor de
supraveghere continuă şi colectarea de date sub jurisdicţia statelor în care sunt situate;
stabilirea unui program-cadru concertat de supraveghere continuă a mediului înconjurător
care să fie fondat pe programele naţionale, subregionale şi regionale şi celelalte programe
internaţionale actuale şi viitoare care ţin seama de acesta.
Convenţia de la Geneva din 1979 a fost completată cu cinci protocoale. Primul
Protocol adoptat la Geneva la 28 noiembrie 1984, priveşte finanţarea pe termen lung a
Programului de cooperare pentru supravegherea şi evaluarea transportului pe distanţe lungi
a poluanţilor atmosferici în Europa160
.
Al doilea Protocol a fost încheiat la Helsinki la 8 iulie 1985 şi s-a referit la reducerea
emisiilor de sulf sau transmiterii acestora cu cel puţin 30 de procente. Îngrijorate de faptul că
emisiile de substanţe poluante în importante părţi ale Europei şi Americii de Nord produc
pagube bogăţiilor naturale, de importanţă vitală pentru mediu şi economie, precum păduri,
terenuri, ape, monumente istorice şi repercusiuni dăunătoare asupra sănătăţii umane, părţile se
angajează să reducă emisiile de sulf şi răspândirea transfrontieră a acestora, cel mai târziu
până în anul 1993 cu cel puţin 30 de procente, luând ca etalon nivelul anilor '80.
Al treilea Protocol a fost încheiat la 31 octombrie 1988, la Sofia, şi se referea la
combaterea emisiilor de oxizi de azot sau răspândirea acestora la scară mare.
Obligaţiile fundamentale ce revin părţilor din acest document, sunt: să adopte, cât mai
curând posibil, măsuri eficiente de limitare sau reducere a emisiilor anuale naţionale de oxizi
159
Art.8 lit.a)-g) din Convenţia de la Geneva, 1979 privind poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanţe. 160
România a aderat la acest Protocol prin Legea nr.652 din 7.12.2002, publicată în M.Of. nr. 911 din
14.12.2002.
130
de azot sau răspândirea lor pe scară largă; să asigure, în termen de doi ani de la data
intrării în vigoare a protocolului: l) valorile limită ale emisiei, la nivel naţional, din sursele
noi, mari şi fixe şi/sau din categorii de surse, pe baza celor mai bune tehnici; 2) să aplice
valori de emisie limită pe surse noi mobile, în cazul tuturor categoriilor mari de surse, pe
baza celor mai bune tehnologii disponibile, eficiente din punct de vedere economic, 3) să
adopte măsuri de combatere a poluării în cazul surselor mari existente.
Al IV-lea Protocol la Convenţia din 1979 a fost încheiat la 19 noiembrie 1991 şi are ca
obiect: combaterea emisiilor de compuşi organici volatili sau a răspândirii transfrontiere a
acestora, prin care părţile au hotărât să adopte măsuri eficiente de combatere şi reducere a
emisiilor anuale de compuşi organici volatili şi a răspândirii transfrontiere a acestora, prin
folosirea unor valori naţionale şi internaţionale limită pentru aceste emisii din surse noi,
mobile şi fixe, precum şi pentru limitarea substanţelor care emit compuşi organici volatili .
Al V-lea Protocol, încheiat în 1993, priveşte substanţele care epuizează ozonul
atmosferic.
În martie 1977, la iniţiativa Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, 33 de naţiuni
şi Uniunea Europeană adoptă în cadrul reuniunii, „Planul mondial de acţiune pentru stratul de
ozon" care cuprinde recomandări privind cercetarea pentru chimia atmosferică, efectele
asupra fiinţelor umane şi a mediului, fiind concentrat asupra cooperării internaţionale în
domeniu.
A fost constituit Comitetul pentru stratul de ozon, un grup de lucru format din experţi
din Agenţii guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale.
6. Protecţia climei
A. Principiile ocrotirii sistemului climatic
a. Principiul ocrotirii sistemului climatic
Acest principiu pune în evidenţă existenţa unei relaţii de tip global între climă şi
civilizaţie, de care se ocupă în mod constant istoricii climei punând în evidenţă relaţia cauzală
dintre evoluţia şi modelarea omenirii.
Cu privire la acest aspect, fostul vicepreşedinte al S.U.A., ecologistul Al Gore
apreciază: „Rolul climatului în modelarea istoriei omenirii este, desigur, extrem de complex,
iar istoricii climei dezbat adesea gradul în care i s-ar putea atribui un rol determinist. Ea
interacţionează întotdeauna cu factorii economici, politici şi sociali care domină abordarea
tradiţională a istoriei dar, în anumite împrejurări, unele mutaţii climatice par să fie extrem de
importante, chiar factorul dominant în formarea stărilor de spirit şi atitudinilor colective,
imediat înaintea mişcărilor politice, şi exempli causa Al Gore continuă. Aşa cum enormele
suferinţe provocate de climă între 1816 şi 1819 au contribuit evident la instabilitatea politică
din Europa, apare clar că suferinţele induse de climă în Franţa, de la 1783 până în 1789, au
jucat un rol major în înrăutăţirea situaţiei politice în care a avut loc revoluţia franceză. Cu
toate acestea, este tot atât de clar că schimbările de climă au fost doar una dintre cauzele
multiple care au condus la aceste evenimente. Şi numai pentru faptul că, în mare măsură, a
131
fost ignorată clima în prezentarea istoriei nu înseamnă că trebuie, dintr-o dată, să i se acorde
un rol explicativ exclusiv.
Cu toate acestea, efectele modificărilor de climă asupra stabilităţii sociale şi politice a
civilizaţiei sunt puternice şi întrucât examinăm posibilitatea omenirii de a schimba acum
clima pe întregul glob, într-o măsură mult mai mare şi mult mai rapidă – decât oricând în
istoria umanităţii, ar fi bine să analizăm unele lecţii pe care ni le-a dat natura”161
– lecţii
obiective ce nu pot fi contestate.
Vicisitudinile istoriei, îndeosebi marile contradicţii din lumea contemporană în
relaţiile dintre om şi natură, inclusiv cele bazate pe aprecierea eronată privind capacitatea de
rezilianţă absolută a naturii, în sensul că „natura suportă totul”, în contactul cu factorii
antropici distructivi readuc în atenţie marea problemă a relaţiei dintre protecţia integrată a
climei şi evoluţia civilizaţiei umane.
b. Principiul prevederii, prevenirii şi atenuării cauzelor schimbărilor climaterice
Potrivit Convenţiei, părţile trebuie să ia măsuri de precauţie pentru a prevedea, a
preveni sau a atenua cauzele schimbărilor climatice şi a limita efectele nefaste ale acestora.
Când există riscul unor perturbări grave sau ireversibile, absenţa certitudinii ştiinţifice
absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru amânarea adoptării unor asemenea
măsuri, fiind stabilit că politicile şi măsurile pe care le atrag măsurile climatice reclamă un
bun raport cost-eficacitate care să garanteze avantajele globale la cel mai scăzut cost cu
putinţă.
Pentru a atinge acest scop este necesar ca aceste politici şi măsuri să ţină seama de
diversitatea contextelor socio-economice, să fie globale, să se extindă la toate sursele, la toţi
absorbanţii şi la toate rezervoarele de gaze cu efect de seră.
Iniţiativele întreprinse pentru a se putea face faţă schimbărilor climatice vor putea face
obiectul unei acţiuni a părţilor interesate.
c. Principiul dreptului de dezvoltare durabilă
Convenţia prevede dreptul părţilor de a acţiona pentru o dezvoltare durabilă. Este
necesar ca politicile şi măsurile destinate protejării sistemului climatic împotriva schimbărilor
provocate de om să fie adaptate la situaţia proprie a fiecărei ţări şi să fie integrate în
programele naţionale de dezvoltare.
Sursele de poluare se localizează la nivelul economiei, iar agenţii poluanţi îşi au
originea şi sunt produşi ai acesteia în forma externalităţilor negative, motiv pentru care
războiul împotriva emisiilor de gaze care produc efectul de seră este un război al economiilor
în sens de domeniu al activităţilor antropice. Astfel, este necesar a fi soluţionată dilema
„alegerii” între prosperitate economică şi soluţionarea problemei schimbărilor climaterice.
Până la urmă, întreprinderile şi ţările vor fi cele care se vor decide asupra acestei dileme.
Întreprinderile care se adaptează prompt la cerinţele unei viitoare economii cu consum scăzut
de carbon pot obţine un avantaj competitiv.
161
Al Gore, op cit., Cap. III – Climă şi civilizaţie: o scurtă istorie, pag. 59.
132
Protocolul de la Kyoto îşi propune să încetinească procesul de încălzire globală prin
limitarea emisiilor de gaze care produc efectul de seră. Obiectivul principal al protocolului
este deosebit de ambiţios şi totodată greu de atins având în vedere faptul că acesta urmăreşte
reducerea globală cu aproximativ 5% a emisiilor mondiale de gaze cu efect de seră până în
anul 2012.
Ţările care au semnat protocolul s-au angajat la reducerea emisiilor de gaze cu efect de
seră în procentele prevăzute de acesta. Astfel, piaţa internaţională a carbonului va deveni
operaţională. Protocolul permite părţilor să comercializeze reducerile de emisii obţinute,
ţinând seama de anumite principii şi proceduri. Ţările industrializate semnatare s-au angajat
să-şi reducă emisiile totale de gaze cu efect de seră (CO2, CH4, N2O, PFC şi SF6) în prima
perioadă de angajament 2008-2012, faţă de anul de bază 1990.
Patru ţări industrializate nu au ratificat protocolul de la Kyoto: Australia, Statele Unite
ale Americii, Liechtenstein şi Monaco. Australia şi S.U.A., care împreună însumează
aproximativ o treime din emisiile de gaze cu efect de seră ale ţărilor industrializate, au
declarat deja că nu intenţionează să ratifice acest document.
Ţările în curs de dezvoltare, incluzând Brazilia, China, India şi Indonezia sunt şi ele
părţi la Protocol, dar nu au angajamente de reducere a emisilor întrucât nu sunt vinovate de
emisiile din ultimii 150 de ani care au produs încălzirea globală prezentă.
Tratatul a fost semnat de 141 de ţări, din care 30 puternic industrializate. S.U.A. şi
Australia nu au ratificat protocolul susţinând că acesta le-ar împovăra prea tare economiile. În
plus, fostul preşedintele George W. Bush şi-a exprimat în public îndoiala faţă de cercetările
privind încălzirea globală, dar ideea că pământul se încălzeşte este contestată de foarte puţini
oameni de ştiinţă. Temperatura medie globală a crescut cu 0,6ºC, în perioada 1900-1990,
putând să crească până în 2100 cu încă 5,8ºC, în funcţie de cât dioxid de carbon va fi prezent
în atmosferă.
Protocolul de la Kyoto prevede anumite obligaţii pentru părţile semnatare, precum
necesitatea elaborării unui plan naţional de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,
elaborarea de politici şi măsuri în concordanţă cu circumstanţe naţionale, care să conducă la
îndeplinirea angajamentelor, cooperarea cu alte părţi pentru mărirea eficienţei politicilor şi
măsurilor, înfiinţarea, până în anul 2007, a unui sistem naţional pentru estimarea emisiilor
antropogenice de gaze cu efect de seră.
La nivelul anului 2010, pornind de la necesitatea dezvoltării durabile, Grupul G-8162
şi
G8+5 şi-au asumat rolul de ghid la nivel internaţional, atât pentru a sensibiliza lumea privind
anvergura problemei, cât şi pentru a propune căi de soluţionare, inclusiv în ceea ce priveşte
măsurile tehnologice necesare pentru a elimina această ameninţare, pentru integrare reală în
Protocolul de la Kyoto, din perspectiva dezvoltării durabile.
162
Grupul celor Opt (G8) reprezintă un forum internaţional al guvernelor din statele democratice cele mai
dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic şi militar: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia,
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii. Împreună, acestea, deşi cuprind
aproximativ 14% din populaţia lumii, însumează 60% din produsul intern brut la nivel mondial. De asemenea,
ele totalizează aproximativ 72% din cheltuielile militare din lume, iar patru din cele opt, adică Franţa, Rusia,
Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii deţin peste 95% din armamentul nuclear al lumii. G8+5 este format
din şefii de guvern din G8, plus şefii de guvern a următoarelor cinci economii emergente, respectiv Brazilia,
India, China, Mexic şiAfrica de Sud.
133
Nici o ţară nu va putea scăpa de impactul schimbării climaterice. În acest context
notăm că România a fost prima ţară cuprinsă în Anexa I a Protocolului de la Kyoto care a
ratificat prin Legea nr. 3/2001 convenţia, obligându-se astfel la o diminuare cu 8%, în
perioada 2008-2012, fată de anul de bază 1989, în vederea armonizării cu măsurile Uniunii
Europene, de reducere cu acelaşi procent. Cum după anul 1989 industria românească a
înregistrat un recul considerabil, economiile făcute de ţara noastră pe planul emisiilor de
dioxid de carbon au fost considerabile, depăşind cu mult cei 8%.
Potenţialul de reducere a emisiilor de gaze este mai mare în cazul României, ceea ce îi
permite transferul unor unităţi de reducere a emisiilor de gaze prin proiecte comune cu alte
ţări, care au nevoie să achiziţioneze asemenea unităţi de reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră. Odată cu intrarea în vigoarea a acestui protocol, România poate vinde altor state
semnatare dreptul de a emite gaze cu efect de seră în limita cotei alocate ţării noastre. Acesta
s-a materializat în memorandumuri de înţelegere semnate cuElveţia, Olanda, Norvegia,
Austria, Danemarca, Suedia, Franţa şi Banca Mondială.
d. Principiul cooperării între state
Convenţia stabileşte obligaţia părţilor de a lucra de comun acord la un sistem
economic internaţional deschis care să conducă la o creştere economică şi la o dezvoltare
durabilă a tuturor ţărilor, în special a ţărilor în curs de dezvoltare, pentru a le permite să
studieze mai bine problemele ridicate de schimbările climatice. Trebuie să se evite ca
măsurile luate pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice, inclusiv măsurile unilaterale,
să constituie un mijloc de impunere a unor discriminări arbitrare sau nejustificate pe planul
comerţului internaţional sau unor obstacole deghizate în calea acestui comerţ.
Un aspect de o importanţă excepţională care vizează în mod nemijlocit valoarea
principiului cooperării are în vedere că prin creşterea temperaturii s-a ajuns la o înălţare a
nivelului mării care, în cazul că va continua în acest ritm, va însemna ca sute de milioane de
persoane să fie tot mai mult expuse riscului inundaţiilor. Dar schimbarea climaterică merge
dincolo de creşterea generală a temperaturilor: alte fenomene climaterice extreme, tot mai
puţin previzibile, precum furtunile şi seceta, vor avea un cost împovărător în termeni umani şi
economici.
Printre consecinţele acestei schimbări climaterice se numără fenomenul privind
refugiaţii ecologici, constând în exodul a milioane de persoane ce îşi părăsesc propriile
locuinţe – cu efectele politice şi sociale pe care le implică acest fenomen –, o scădere a
productivităţii agricole şi o devastare extinsă a celor mai vulnerabile ecosisteme. Toate
acestea induc ideea rolului şi valorii principiului solidarităţii umane, a susţinerii acestuia
printr-un sistem instituţional activ şi eficient la nivel naţional, interregional şi internaţional, şi
o cooperare internaţională calitativă, după modelul convenţiilor internaţionale privind
protecţia împotriva consecinţelor accidentelor nucleare (de ex. accidentul de la Cernobîl –
1986).
134
B. Instituţionalizarea Convenţiei privind schimbările climatice
Organul suprem al Convenţiei este Conferinţa părţilor, care face bilanţul aplicării
Convenţiei-cadru şi a celorlalte instrumente juridice conexe. De asemenea, Conferinţa părţilor
ia, în limitele mandatului său, hotărâririle necesare pentru aplicarea efectivă a Convenţiei-
cadru.
Conferinţa părţilor adoptă propriul său regulament interior şi pe cel al organelor
subsidiare create. Ea ţine sesiuni extraordinare ori de câte ori se consideră că este necesar sau
dacă părţile o cer, în scris, cu condiţia ca cererea acestora să fiesprijinită de cel puţin o treime
din părţi.
Atribuţiile Conferinţei părţilor sunt: examinarea periodică a obligaţiilor părţilor şi a
dispoziţiilor instituţionale ce decurg din Convenţie; încurajarea şi facilitarea schimbului de
informaţii asupra măsurilor adoptate şi a efectelor acestora, ţinând cont de diversitatea
situaţiilor, de responsabilităţile şi mijloacele părţilor; facilitarea coordonării măsurilor
adoptate de ţările-părţi pentru a face faţă schimbărilor climatice şi efectelor acestora.
Conferinţa a încurajat şi îndrumat activitatea de perfecţionare a metodelor vizând
inventarierea emisiilor de gaze cu efect de seră şi reducerea lor cu ajutorul absorbanţilor,
precum şi evaluarea eficacităţii măsurilor luate pentru a limita emisiile şi a accentua
absorbţia acestor gaze cu efect de seră; evaluarea, pe baza informaţiilor comunicate de părţi,
a efectelor de ansamblu ale măsurilor luate, mai ales a efectelor ambientale, economice şi
sociale; examinarea şi adoptarea rapoartelor periodice asupra aplicării Convenţiei-cadru;
elaborarea de recomandări privind problemele aplicării Convenţiei; mobilizarea resurselor
financiare; crearea de organe subsidiare considerate necesare; examinarea rapoartelor
organelor subsidiare şi emiterea de directive pentru acestea; solicitarea şi utilizarea, dacă
este cazul, a serviciilor şi concursului organizaţiilor internaţionale şi ale organismelor
interguvernamentale competente; exercitarea şi a altor funcţii necesare atingerii obiectivelor
sale; desemnarea unui secretariat permanent şi emiterea de dispoziţii necesare funcţionării
sale.
Instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite şi Agenţia Internaţională de Energie
Atomică, precum şi toate statele–membre şi observatorii de pe lângă aceste organizaţii pot fi
reprezentate la sesiunile Conferinţei părţilor în calitate de observatori.
Orice organ sau organism internaţional sau naţional, guvernamental sau
neguvernamental competent poate fi admis să fie reprezentat la o sesiune a Conferinţei
părţilor, dacă cel puţin o treime din părţile prezente la sesiune nu fac obiecţie.
C. Protocolul de la Kyoto
Pe baza Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, a fost
adoptat Protocolul de la Kyoto, ratificat de România prin Legea nr.3/2001163
, care întăreşte
obligaţia părţilor de a-şi reduce emisiile antropice de gaze cu efect de seră cu cel puţin 5%
sub nivelul calculat pentru producţia anului 1990, până în perioada 2008-2012.
163
M.Of. nr. Partea I nr. 81 din 16/02/2001.
135
Protocolul de la Kyoto constituie unul din cele mai importante documente
internaţionale consacrate realizării obiectivelor privind reducerea efectului de seră, care au
generat aşa-numita strategie post-Kyoto.
Potrivit unei comunicări a Comisiei din anul 1998164
, elementele cheie ale strategiei
post-Kyoto sunt: consistenţă şi eficienţă operaţională (această strategie să fie aptă să conducă
la atingerea nivelului de reducere a emisiilor asumat, în termenul fixat), eficienţă financiară
(costurile pe termen mediu şi lung să nu fie excesive, mai mult să existe şi beneficii
colaterale), acceptul politic al tuturor statelor membre (deoarece aplicarea strategiei are efecte
mai severe în unele sectoare de activitate sau zone ale Uniunii), adaptabilitate (strategia
trebuie să prevadă răspunsuri la eventualele modificări ce pot surveni în aplicarea ei),
universalitate (strategia trebuie să cuprindă instrumente utilizabile în toate sectoarele
economice vizate).
Pentru implementarea acestei strategii, un prim pas a constat în realizarea unei analize
privind emisiile celor 6 tipuri de gaze menţionate în protocol, constatându-se următoarele:
- emisiile de dioxid de carbon sunt cauza principală a încălzirii globale, fiind legate în
principal de folosirea surselor de energie şi a combustibililor fosili;
- gazul metan, al doilea ca impact negativ după dioxidul de carbon, este produs în
principal de activităţile legate de agricultură, gestionarea improprie a deşeurilor şi energie;
- oxidul nitros este un gaz de provenienţă industrială, care derivă şi din utilizarea
îngrăşămintelor agricole;
- hidrofluorocarburile, perfluorocarburile şi hexafluorura de sulf sunt tot gaze
industriale, cu durată ridicată de rezistenţă în atmosferă.
În dreptul comunitar există numeroase acte normative, cuprinzând măsuri menite să
diminueze poluarea atmosferică şi vizând aspecte legate de controlul emisiilor de gaze cu
efect de seră, protejarea stratului de ozon, dezvoltarea tehnologică, intensificarea activităţilor
de cercetare, folosirea mecanismelor introduse prin Protocolul de la Kyoto. În anexa 3 se
regăseşte o clasificare a principalelor acte normative adoptate în acest domeniu de către
Comunitatea Europeană, grupate în funcţie de sfera de aplicare.
În completarea acestora, se derulează la nivelul Uniunii Europene o serie de programe-
cadru cu scop similar, se elaborează studii de impact şi alte documente de genul cărţilor albe
şi verzi, în care sunt abordate problemele specifice fiecărui sector economic „responsabil”
pentru emisii de gaze cu efect de seră şi care cuprind totodată diverse recomandări către
statele membre.
Dintre acestea, menţionăm :
1. Programul European privind Schimbările Climatice
2. Cartea verde privind comercializarea emisiilor de gaze
3. Schema comunitară privind comercializarea unităţilor de emisii de gaze cu efect de
seră
4. Mecanismul comunitar de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră
5. Cel de-al 6-lea Program Comunitar de Acţiune pentru Mediu
6. Strategia privind limitarea schimbărilor climatice la 2 grade Celsius - calea de
urmat până în 2020 şi ulterior
164
Comunicarea Comisiei intitulată: Climate-change – Towards an EU post-Kyoto strategy (COM(1998)0353).
136
7. Cartea verde privind Adaptarea la schimbările climatice în Europa - posibilităţile
de acţiune ale Uniunii Europene
8. Comunicarea Comisiei Europene intitulată „De două ori 20 până în 2020 - Şansa
oferită Europei de schimbările climatice” şi pachetul de măsuri legislative propuse de
Comisie în 2008.
Anul 2010 este anul final al celui de-al 6-lea Program Comunitar de Acţiune pentru
Mediu care a fixat cinci direcţii prioritare de acţiune şi anume:
- îmbunătăţirea implementării legislaţiei adoptate până în prezent (inclusiv prin
intensificarea acţiunilor de verificare a conformităţii diverselor activităţi cu cerinţele de
protecţie a mediului, pedepsirea oricăror atingeri aduse mediului, introducerea de acţiuni în
justiţie în cazurile în care se constată nerespectarea legislaţiei relevante sau deficienţe de
implementare a acesteia);
- integrarea problemelor de mediu în cuprinsul celorlalte politici comunitare şi
naţionale;
- desfăşurarea acţiunilor preconizate în strânsă cooperare cu entităţile care
funcţionează pe piaţa unică (aceasta presupune, între altele, încurajarea companiilor şi
agenţilor economici să respecte normele de protecţie a mediului, introducerea unor scheme de
recompensare a entităţilor care înregistrează performanţe în protecţia mediului, promovarea
folosirii etichetelor ecologice, adoptarea şi implementarea legislaţiei care să reglementeze
răspunderea pentru daunele aduse mediului);
- schimbarea comportamentului cetăţenilor obişnuiţi, în sensul de a-i face conştienţi de
semnificaţiile schimbărilor climatice şi de a-i angrena în efortul colectiv de reducere a
emisiilor de gaze cu efect de seră;
- luarea în considerare a factorului de mediu în orice decizii sau planuri referitoare la
dezvoltarea urbanistică.
În acest context, sunt prevăzute acţiuni concrete pentru asigurarea unui sistem
energetic sigur, competitiv şi mai viabil menit să contribuie la reducerea semnificativă a
emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul Uniunii Europene până în 2020:
a) îmbunătăţirea eficienţei energetice a U.E. cu 20% până în 2020;
b) creşterea ponderii energiei regenerabile până la 20% până în 2020;
c) adoptarea unei politici de captare şi stocare geologică a carbonului care să fie sigură
pentru mediu, inclusiv construirea în Europa a douăsprezece centrale demonstrative de mare
capacitate până în 2015.165
Părţile s-au obligat să elaboreze programe adecvate pentru a îmbunătăţi calitatea
factorilor interni de emisii, a ameliora schimbările climatice şi a facilita adaptarea la aceste
schimbări.
Instrumentele bazate pe regulile pieţei, precum schema de comercializare, vor fi
instrumente cheie în vederea atingerii cu cele mai mici costuri a acestor obiective de către
Europa şi alte ţări. Cadrul de după 2012 ar trebui să permită corelarea unor scheme
comerciale interne comparabile, schema de comercializare devenind un pilon al viitoarei pieţe
globale a carbonului.
165
Nicoleta Diaconu, Dumitru Adrian Crăciunescu, op. cit., p. 162.
137
Schema de comercializare va continua să rămână deschisă după 2012 creditelor pentru
carbon din cadrul proiectelor privind mecanismul de dezvoltare nepoluantă şi implementarea
comună în temeiul Protocolului de la Kyoto, dar va trebui să fie revizuită pentru a se adapta
contextului internaţional în schimbare şi pentru a acoperi un procent mai mare decât cel
acoperit în prezent (45% din emisiile de CO2 ale UE).
În cadrul revizuirii acestei scheme, vor fi analizate cel puţin următoarele opţiuni de
consolidare a rolului schemei:
a) efectuarea de repartizări pentru mai mult de cinci ani în vederea obţinerii unei
anumite previzibilităţi privind deciziile de investiţii pe termen lung.
b) extinderea schemei la alte gaze şi sectoare.
c) recunoaşterea captării şi a stocării geologice a carbonului.
d) armonizarea proceselor de repartizare între statele membre pentru a ajunge la o
concurenţă loială în întreaga Europă, inclusiv printr-o utilizare mai răspândită a licitaţiilor.
e) corelarea schemei cu alte scheme obligatorii compatibile (de exemplu în California
şi Australia).
Această abordare va permite Uniunii să îşi dovedească rolul de lider pe plan
internaţional în materie de climă. De asemenea, sectorul industriei va primi un semnal legat
de faptul că schema de comercializare va continua şi după 2012, încurajând investiţiile în
tehnologii de reducere a emisiilor şi în alternative cu un nivel scăzut de carbon.
Accentul se va pune şi asupra emisiilor de gaze cu efect de seră care nu conţin CO2 şi
care reprezintă 17% din emisiile UE. În acest scop, ar trebui să fie promovate măsuri care să
cuprindă:
a) consolidarea punerii în aplicare a măsurilor conform Politicii agricole comune şi
Planului de acţiune al UE pentru silvicultură în vederea reducerii emisiilor din agricultură în
UE, şi a promovării captării biologice a gazelor;
b) stabilirea unor limite pentru emisiile de metan provenite de la motoarele cu gaz şi
din producţia de cărbune, petrol şi gaz, sau includerea acestora în schema de comercializare;
c) restricţionarea suplimentară sau interzicerea gazelor fluorinate;
d) reducerea emisiilor de protoxid de azot din combustie, şi includerea celor provenite
de la instalaţiile mari de ardere în schema de comercializare.
În preocuparea lor de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră, statelor membre le
este recunoscut dreptul de a determina volumul total al emisiilor de gaze cu efect de seră
stabilind, astfel, unităţile (allowances) care se alocă fiecărui operator care deţine sau
controlează obiective care emit gaze cu efect de seră. În alocarea acestor unităţi statele
membre sunt obligate ca prin acţiunile lor să nu distorsioneze concurenţa pe piaţa unică, să se
asigre că procesul de alocare este echitabil şi transparent.
În completarea acţiunilor interne, statele membre se pot folosi şi de mecanismele
implementării coordonate, respectiv cel al dezvoltării nepoluante introduse prin Protocolul de
la Kyoto şi încurajate de directivele europene pentru folosirea tehnologiilor nepoluante.
Din această perspectivă, statele membre îşi prepară punctele de vedere pentru
continuarea dezbaterilor de la Copenhaga la viitoarea Conferinţă privind schimbările
climatice de la Bonn, programată în iunie 2010, încercând să elimine divergenţele ivite la
întâlnirea de la Copenhaga.
138
Această reuniune internaţională va proceda şi la prezentarea unui bilanţ asupra
rezultatelor obţinute în legătură cu cel de-al 6-lea Program.
Timp de lucru: 4 ore
Rezumat:
Una din trăsăturile moderne ale ştiinţelor constă ȋn ancorarea acestora ȋn realităţile
domeniului pe care ȋl cercetează şi relaţionarea domeniului teoretic pe care acestea ȋl
reprezintă ȋn sistemul lor general cu practica ȋn domeniu şi cu formarea competenţelor.
Acesta este motivul pentru care pe linia respectării relaţiei teorie-practică am opt
pentru tratarea ȋmpreună a aspectelor privind protecţȋa calitativă a factorilor de mediu
care se află relaţionaţi ȋn mod obiectiv ȋn sistemul natural al pedoclimei respectiv, solul,
pădurile, apele, aerul atmospheric şi clima ȋn toată complexitatea ei (precipitaţii,
temperaturi şi regim climatic).
Acest mod de abordare permite şi formarea unei concepţii privind asigurarea
eficienţei activităţȋlor economice fundamentate pe condiţiile pedoclimatice pentru că, ȋn
ultima analiză competenţele ȋn domeniul activităţilor economice care au ca factori cauzali
solul, funcţiile pădurilor, apa, atmosfera şi clima, impun cunoaşterea măsurilor privind
gestionarea şi conservarea durabilă a acestor factori de mediu.
În mod practic, aceste aspecte vizează domeniul esenţial al activităţii omului legat
de producerea de resurse alimentare ȋn condiţiile ȋn care lumea se confruntă cu un
fenomen de penurie alimentară şi de insecuritate alimentară, ceea ce pune ȋn pericol
interesul generaţiilor prezente şi viitoare, inclusiv sub aspectul sănătăţii umane, şi cu
exacerbarea tendinţelor de producere a alimentelor prin biotehnologii, procedee
insuficient validate sub aspectul eficienţei şi calităţii produselor realizate prin acestea.
Temă de lucru nr. 2
Enumeraţi factorii de mediu care configurează sistemul natural al pedoclimatului.
__________________________________________________________________________
139
Test de autoevaluare
1. Poluarea atmosferică poate fi produsă de emisii poluante provenite din:
a) surse fixe;
b) surse mobile;
c) surse difuze;
d) surse transfrontiere.
2. Pentru cazurile de poluări accidentale, utilizatorii de apă au următoarele obligaţii:
a) să întocmească planuri proprii de prevenire şi de combatere a poluării
accidentale;
b) să ia măsuri urgente pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acestora;
c) să informeze imediat cea mai apropiată unitate de gospodărire a apelor asupra
acestei poluări;
d) să informeze vecinii din aval
Răspunsuri: 1. – a), b), c); 2. – a), b), c).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Partea generală, Capitolul I., p.
28, 29, Partea specială, Capitolul II., p. 351-354, p. 357-358, p. 362, Capitolul III., p. 374,
376, 378, 390-397, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010,
2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VIII., p. 157-166,
Capitolul IX., p. 176-183, Capitolul X, p. 193-198, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul VIII., p. 251-258, Capitolul IX., p.
260-268, Capitolul X., p. 272-275, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
4. Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţă Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului,
Editura Economică, 1997, p.54-101, 133-193, 196-223.
5. Victor Miclăuş, Pedologie ameliorativă – protecţia mediului, Editura Dacia, Cluj, 1991.
140
TEMA VII.
PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU
ÎMPOTRIVA POLUĂRII RADIOACTIVE
Competenţe:
- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor
nucleare.
- sistemul naţional de prevenire a poluării radioactive transsectoriale.
- acordarea de consultanţă pentru organizarea sistemului de prevenire a
poluării radioactive transsectoriale.
- acordarea de consultanţă pentru activitatea de intervenţii ȋn caz de
poluare radioactivă transsectorială.
- acordarea de consultanţă privind modul de acţiune ȋn situaţiile de
urgenţă nucleare
Cuprins:
1. Conceptul poluării transsectoriale
2. Poluarea transsectorială radioactivă
3. Sistemul de prevenire al poluării transsectoriale radioactive
4. Organizarea instituţională a prevenirii poluării radioactive
transsectoriale
5. Prevenirea poluării radioactive transsectoriale ȋn dreptul
internaţional al mediului
6. Managementul de siguranţă a deşeurilor radioactive şi
combustibilului nuclear uzat
7. Răspunderea juridică obiectivă pentru daune nucleare
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea normelor şi principiilor privind utilizarea energiei nucleare
ȋn scopuri paşnice;
- regimul autorizaţional al activităţilor nucleare;
- cunoaşterea reglementărilor internaţionale privind obligaţiile statelor de
prevenire a poluării radioactive transsectoriale;
- acordarea de consultanţă pentru organizarea activităţilor de prevenire a
poluării radioactive transsectoriale;
- cooperarea internaţională pentru prevenirea poluării radioactive
transsectoriale;
- răspunderea internaţională pentru daune provocate prin poluarea
radioactivă transsectorială.
141
1. Conceptul poluării transsectoriale
Premisele fundamentale ale abordării poluării transsectoriale a mediului se află în
studiul efectelor pe care le produc asupra acestuia substanţele denumite generic „poluanţi”,
adică acele substanţe care, introduse direct sau indirect în mediu, pot aduce prejudicii sănătăţii
umane şi/sau calităţii mediului, pot dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o
împiedicare utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Sunt consideraţi poluanţi, conform reglementărilor legale de drept al mediului,228
„orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de
energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în
mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune
bunurilor materiale”.
Din punct de vedere al dinamicii, poluanţii pot fi cu acţiune sectorială, rămânând în
mediul în care au fost introduşi şi putând fi neutralizaţi de acesta în raport cu capacitatea de
rezilianţă a nişei în care au fost localizaţi. Poluanţii cu acţiune transsectorială sunt dinamici, în
sensul că traversează medii acţionând la lungă distanţă prin intermediul vectorilor portanţi,
cum sunt curenţii de aer, apele curgătoare, vântul, precipitaţiile atmosferice etc., sau prin
energia lor proprie.
În definiţia legală dată poluanţilor, sunt enumeraţi ca poluanţi cu acţiune
transsectorială: substanţele lichide, gazoase sau sub formă de vapori, cu mare viteză de
propagare; formele de energie; radiaţiile electromagnetice; radiaţiile ionizante; energia
termică; fonică sau vibraţiile. În raport cu natura poluanţilor, dreptul mediului intervine cu
reglementările sale specifice pentru stabilirea măsurilor legale privind prevenirea şi controlul
integrat al diferitele forme de poluare: poluarea radioactivă, poluarea prin substanţe şi
preparate chimice periculoase, poluarea prin îngrăşăminte chimice şi deşeuri.
Este cunoscut că energia nucleară utilizată în scopuri paşnice, substanţele chimice
periculoase reprezintă surse potenţiale de deşeuri, cunoscute în terminologia dreptului
mediului sub denumirea de deşeuri.
Omul, supraevaluând capacitatea de rezilianţă a mediilor receptoare, a considerat
multă vreme că acestea neutralizează complet substanţele, energiile şi deşeurile periculoase,
ignorând limitele lor de rezilianţă sau, pur şi simplu, „sfidând natura”.
De asemenea, s-a ignorat şi particularitatea unor substanţe şi energii de a se propaga în
toate mediile receptoare, cum este cazul substanţelor toxice şi a energiei nucleare, în forma
radioactivităţii.
Substanţele şi energiile periculoase şi acţiunea lor transversală, cu consecinţe pe lungă
distanţă, de o gravitate deosebită şi cu efecte ireversibile uneori, au generat în anii „70
apariţia, îndeosebi după Conferinţa de la Stockholm din 1972, a concepţiei protecţiei
transsectoriale a mediului.
Sunt implicate, astfel, în procesul de alterare a mediului înconjurător atât spaţiul, cât şi
timpul, ca forme fundamentale de existenţă a materiei organice şi anorganice, iar în ceea ce
priveşte materia organică, până la nivel genetic, cu consecinţe mutagene.
228
O.U.G. nr. 195/2005, art. 2 pct. 50.
142
În raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, problema securităţii
nucleare, intitulată metaforic „atomul pacifist”, trimite la accidentele nucleare majore ce au
avut loc la Three Mile Island (Harrisburg, U.S.A.) şi Cernobâl (URSS)229
.
Lupta împotriva fenomenelor de poluare transversală reprezintă, pe plan mondial şi
naţional, o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea durabilă.
În concluzie, ca urmare a nerespectării normelor de monitorizare, procesele de
externalizare a deşeurilor şi localizarea acestora în atmosferă, sol, subsol şi apă, inclusiv în
organismele vii şi în lanţul trofic în forme insidioase, din cauza nereţinerii, neprocesării şi
neneutralizării lor la sursă, constituie obiect al prevenirii poluării transsectoriale.
2. Poluarea transsectorială radioactivă
Extemul Orient a suferit impactul fizic al bombardamentelor cu arma nucleară a
oraşelor Hiroshima şi Nagasachi la 6 şi 9 august 1945 şi efectele exploziei atomice, în care şi-
au pierdut viaţa peste 300.000 persoane, iar apoi impactul moral pe termen lung asupra
întregii lumi al acestora, ceea ce a pus în evidenţă fenomenul de temporalitate a efectelor
negative ale energiei nucleare.
Poluarea radioactivă este considerată o agresiune „aproape perfectă” cu caracter
multilateral, fiind contaminate concomitent aerul, apa, solul şi subsolul, precum şi fiinţele vii.
Poluarea radioactivă are impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de viaţă
vegetală şi animală.
Tragedia nucleară niponă declanşată de cutremurul din 11.03.2011 şi care a generat
efectele dezastruoase continuate cu fenomenul de descătuşare a energiei nucleare ȋncorporată
ȋn sistemul atomo-nuclear de la Fukushima a pus ȋn evidenţă pericolul extraordinar al acestei
energii cu toate măsurile de precauţie imaginate de specialiştii domeniului
Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător.
În ceea ce priveşte poluarea radioactivă a atmosferei una din surse o constituie
exploziile nucleare experimentale care, prin temperatura uriaşă pe care o degajă, transformă
substanţele radioactive aflate în stare gazoasă sub formă de particule ce sunt proiectate în
atmosferă, constituind poluarea atmosferică primară, produsă imediat la locul exploziei.
Distribuţia produşilor de fisiune, rezultaţi din aceste explozii, în atmosferă are loc
conform unor fenomene de natură meteorologică, în funcţie de altitudinea la care a avut loc
explozia nucleară, ajungând în final în sol sau în apa oceanelor, fiind vehiculaţi de anumiţi
factori meteorologici, sub formă de precipitaţii (ploile radioactive). Aceste depuneri,
constituie aşa numita poluare radioactivă secundară.
Alte surse ale poluării radioactive a atmosferei sunt: centralele nucleare, producţia de
combustibil nuclear, tratarea chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea
elementelor radioactive în medicină şi cercetare etc.
Fiecare dintre produşii radioactivi urmează un anumit itinerar, în funcţie de
proprietăţile lui chimice, ajungând în final în organismul uman şi animal, în plante şi în
mediul înconjurător, în general.
229
Il futuro di noi ttuti, p.230-233.
143
Evoluţia riscului pe care poluarea radioactivă a atmosferei îl reprezintă pentru om este
deosebit de complexă, trebuind să se aibă în vedere o serie de criterii legate de modalităţile de
poluare şi de evoluţia contaminării.
Pericolul poluării radioactive transsectoriale ȋn atmosferă constă ȋn aceea că această
formă a poluării radioactive acţionează la lungă distanţă, depăşind poluarea atmosferică
deoarece acţionează concomitent şi asupra apei, precum şi a solului şi subsolului, datorită
acţiunii sale insidioase. Cel mai concludent exemplu privind efectele poluării atmosferice
radioactive este cel generat de exploziile nucleare ȋn lanţ de la centrala atomoelectrică
japoneză Fukushima.
Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei
nucleare. Acestea pot fi solide sau lichide, foarte radioactive, care trebuie depozitate, întrucât
dispersarea lor în reţeaua hidrografică reprezintă un risc cert.
O altă sursă a poluării radioactive a apelor o constituie depunerile produşilor
radioactivi rezultaţi în urma exploziilor nucleare experimentale. Ambele surse se adaugă
radioactivităţii naturale a apelor.
De asemenea, o sursă de poluare ceva mai redusă, o constituie depunerile radioactive
care se produc prin ploi.
Poluarea radioactivă a solului şi subsolului are un caracter mai limitat, constatându-
se în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare a minereului
radioactiv şi a deşeurilor radioactive.
În legătură cu poluarea radioactivă a solului, o problemă majoră, actuală dar şi de
perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor
radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat.
Deşeurile radioactive solide emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol
scoate din circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu
este edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomo-electrică, cel mai redutabil este
plutoniul, care îşi păstrează jumătate din virulenţă cca. 240 de secole. Este suficient ca un
singur gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.
Durata vieţii unei centrale termo-nucleare este de maximum 30 de ani, iar distrugerea
ei la expirarea acestei perioade este foarte periculoasă. Soluţia americană de a le acoperi cu
beton, în condiţiile în care un reactor depăşeşte 70 m înălţime, nu a dus decât la apariţia unui
număr impresionant de „piramide atomice”, conţinând pericole inestimabile.
3. Sistemul de prevenire al poluării transsectoriale radioactive
Reglementarea activităţilor de folosire a energiei nucleare, în condiţii de securitate
nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător
şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996230
privind desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor nucleare, precum şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind
utilizarea în scopuri paşnice a energiei nucleare231
.
230
Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare a fost publicată în M.Of. nr.267
din 29.10.1996. A fost modificată prin O.U.G. nr.204 din 15.11.2000, publicată în M.Of. nr.589 din 21.11.2000,
aprobată şi modificată prin Legea nr.384 din 10.08.2001, publicată în M.Of. nr.400 din 20.07.2001. 231
O.G. nr.7 din 30.01.2003, publicată în M.Of. nr.59 din 1.02.2003.
144
Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile nucleare sunt de interes
naţional şi se desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a
personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime,
în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu respectarea obligaţiilor ce
decurg din acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
Promovarea şi utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice constituie
priorităţi naţionale în contextul aplicării programelor de dezvoltare durabilă a societăţii.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Planului Nuclear Naţional,
elaborat în baza Strategiei de dezvoltare a domeniului nuclear şi a Planurilor Nucleare
Anuale, elaborate de Agenţia Nucleară şi pentru Deşeuri Radioactive232
cu consultarea
ministerelor, a altor organe ale administraţiei publice centrale şi locale, a agenţilor economici
care au responsabilităţi şi activează în domeniul nuclear, precum şi a asociaţiilor profesionale
de profil233
.
La elaborarea strategiei în domeniul nuclear s-au avut în vedere cele mai importante
recomandări ale Comisiei Europene pentru statele candidate şi anume: folosirea cercetării ca
bază a strategiilor naţionale în domeniul dezvoltării durabile a transporturilor şi energiei;
dezvoltarea sistemelor naţionale de cercetare-dezvoltareinovare; dezvoltarea legăturilor cu
comunitatea ştiinţifică a statelor membre şi a celorlalte state candidate; promovarea
schimburilor de know-how, de specialişti, tehnologii pentru realizarea progresului în regiunea
balcanică; creşterea contribuţiei cercetării la realizarea cerinţelor de bază ale statelor privind
dezvoltarea durabilă şi bunăstarea socio-economică a populaţiei ş.a.
Potrivit Hotărârii de Guvern nr.1259/2002, strategia dezvoltării în domeniul nuclear se
bazează pe:
- recomandările Uniunii Europene în domeniu;
- integrarea filozofiei dezvoltării durabile ca element conceptual fundamental;
- prevederile tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este parte
semnatară;
- prevederile unor acte normative interne.
Toate activităţile nucleare care se desfăşoară în România sunt supuse unui strict
control efectuat de statul român, pe de o parte, şi de organismele internaţionale abilitate, pe de
altă parte.
4. Organizarea instituţională a prevenirii poluării radioactive transsectoriale
De la bun început se impune sublinierea, cu valoare concepţională, că activităţile
nucleare în România se desfăşoară numai în scopuri paşnice.
Regimul activităţilor nucleare este reglementat, în principiu, de art. 45-48 din O.U.G.
nr. 195/2005, pe trei direcţii principale: sistemul autorizaţional în domeniul activităţilor
232
Agenţia Nucleară şi pentru Deşeuri Radioactive (ANDRAD) a fost creată prin reorganizarea Agenţiei
Nucleare în conformitate cu Legea nr. 329/2009, privind reorgnizarea unor autorităţi şi instituţii publice având ca
obiect raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu
Comisia europeană şi Fondul Monetar Internaţional, M. Of. nr. 761/09.11.2009 233
H.G. nr.1259 din 7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în
România şi a Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851 din
26.11.2002.
145
nucleare (art. 46); controlul activităţilor nucleare şi competenţele în materie (art. 47);
obligaţiile persoanelor fizice şi juridice abilitate să desfăşoare activităţi în domeniul nuclear
(art. 48).
Dispoziţiile cuprinse în articolele menţionate au un caracter preponderent preventiv
destinat să asigure securitatea nucleară a mediului prin monitorizare continuă pentru toate
activităţile nucleare începând cu producţia combustibilului, producerea energiei şi
neutralizarea deşeurilor nucleare în scopul prevenirii consecinţelor radiologice şi eliberărilor
radioactive. Astfel, prin Legea nr. 57/2006234
sunt stabilite activităţile din domeniul nuclear
(art. 3); este dezvoltat principiul desfăşurării activităţilor nucleare în scopuri exclusiv paşnice
(art. 5) şi caracterul autorizaţional al acestor activităţi; este stabilit conţinutul Programului
nuclear naţional şi conţinutul activităţilor de monitorizare (art. 12); este stabilit cadrul
instituţional pentru implementarea normelor şi principiilor prevăzute în lege, inclusiv cadrul
instituţional pentru promovarea, dezvoltarea şi monitorizarea parteneriatului internaţional cu
Agenţia Internaţională pentu Energie Atomică – Viena (AIEA).
Legea nr. 57/2006, cuprinde şi norme de instituţionalizare şi de competenţe pentru
Agenţia Nucleară şi pentru Deşeuri Radioactive (ANDRAD), ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, având ca obiect de activitatea
acordarea de asistenţă tehnică de specialitate Guvernului în formularea politicii în domeniul
nuclear şi promovarea, dezvoltarea şi monitorizarea activităţilor nucleare în România,
Consiliul Naţional de Control al Activităţilor Nucleare (CNCAN)235
.
Dispoziţiile de principiu cuprinse în legea cadru de protecţie a mediului sunt
dezvoltate în Legea nr. 111/1996, privind desfăşurarea în siguranţa a activităţilor nucleare în
România236
.
Legea nr.111/1996 reglementează următoarele activităţi şi surse:
a) cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia, construcţia, montajul, punerea în
funcţiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul şi exportul obiectivelor şi
instalaţiilor nucleare;
b) mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;
c) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea,
prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul,
importul şi exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear,
al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;
d) furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante, a
materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum
şi a mijloacelor de containerizare sau de transport, special amenajate în acest scop;
e) producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor prevăzute în Anexa l din lege;
234
Legea nr. 57/2006, pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 7/2003, privind utilizarea în scopuri exclusiv
paşnice a energei nucleare, publicată în M. Of. Partea I, nr. 301/04.04.2006. 235
CNCAN este autoritatea naţională competentă în domeniul reglementării, autorizării şi controlului activităţilor
nucleare desfăşurate în România. 236
Legea nr. 111/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 63/2006, republicată în M. Of. nr.
552/27.06.2006.
146
f) deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor
nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive;
g) realizarea produselor şi serviciilor destinate obiectivelor şi instalaţiilor nucleare
(art. 2).
Legea interzice pe teritoriul României: cercetarea, experimentarea, dezvoltarea,
fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea de arme nucleare sau a
oricărui dispozitiv exploziv nuclear.
De asemenea, este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în
care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export,
anterior autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza
prevederilor unor acorduri internaţionale sau contracte încheiate cu parteneri comerciali cu
sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.
Ordonanţa de Guvern nr.7/2003 al cărui obiect îl constituie promovarea şi organizarea
activităţilor în domeniul nuclear pentru asigurarea resurselor de energie nucleară, a
progreselor ştiinţei şi tehnologiei, prin încurajarea cercetării, dezvoltării şi utilizării
aplicaţiilor nucleare în scopuri paşnice (art.2), detaliază o serie de activităţi nucleare
prevăzute de Legea nr.111/1996 cum sunt, de exemplu, cercetarea, experimentarea,
proiectarea, amplasarea, construirea, montajul, punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea,
importul, exportul, conservarea şi dezafectarea obiectivelor şi instalaţiilor nucleare, a
materialelor nucleare şi radioactive ş.a. şi extinde în acelaşi timp câmpul de aplicare şi cu
privire la:
a) cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică în domeniul energiei nucleare;
b) conservarea şi închiderea minelor de uraniu, dezafectarea haldelor şi depozitelor
de steril cu conţinut scăzut de uraniu;
c) producerea, furnizarea, tratarea, utilizarea, depozitarea intermediară sau finală,
transportul, tranzitul, importul şi exportul materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al
combustibilului nuclear proaspăt, al apei grele şi al tritiului;
d) colectarea, tratarea, prelucrarea, transportul, depozitarea intermediară şi finală a
deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat;
e) evidenţa şi controlul materialelor radioactive şi al instalaţiilor nucleare, inclusiv al
materialelor de interes nuclear, aflate pe teritoriul României;
f) protecţia fizică a obiectivelor şi instalaţiilor nucleare;
g) asigurarea calităţii, securităţii nucleare, radioprotecţiei şi protecţiei populaţiei,
mediului înconjurător şi a proprietăţii;
h) managementul urgenţei nucleare şi/sau radiologice în interiorul şi/sau în afara
unui obiectiv nuclear sau unei instalaţii nucleare, inclusiv pregătirea şi specializarea
permanentă a personalului implicat;
i) informarea şi educarea populaţiei şi dezvoltarea relaţiilor cu mass-media privind
desfăşurarea activităţilor nucleare în scopuri paşnice;
j) cercetarea ştiinţifică în scopul aplicării tehnicilor şi tehnologiilor nucleare în
economie şi în viaţa socială;
k) elaborarea reglementărilor la nivel naţional în domeniul nuclear;
147
l) dezvoltarea relaţiilor de cooperare internaţională privind proiectele şi/sau
programele nucleare;
m) asigurarea pentru accidente şi incidente nucleare şi evaluarea daunelor în caz de
accident nuclear şi/sau urgenţă radiologică;
n) producerea, furnizarea, tratarea, utilizarea, depozitarea intermediară sau finală,
transportul, tranzitul, importul şi exportul dispozitivelor generatoare de radiaţii, al surselor
radioactive deschise şi închise (art. 3).
Pentru desfăşurarea activităţilor nucleare prevăzute de lege este necesară autorizaţia
eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, cu respectarea
procedurii de autorizare specifică fiecărui gen de activitate sau sursă, la cererea numai a
persoanelor juridice care fac dovada că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. Autorizaţia
se poate elibera şi unităţilor fără personalitate juridică, constituite conform legii, dacă
dovedesc că respectă prevederile legale în domeniu.
Autorizaţia de funcţionare se solicită şi se eliberează, simultan sau succesiv, separat
pentru fiecare gen de activitate sau pentru fiecare instalaţie cu funcţionalitate proprie, din
patrimoniul solicitantului sau pentru fiecare tip distinct de material radioactiv, de dispozitiv
generator de radiaţii ionizante, de aparatură de control dozimetric al radiaţiilor ionizante etc.
pe care solicitantul autorizaţiei de producere intenţionează să-l realizeze, în vederea utilizării
sau comercializării.
Autorizaţia poate fi folosită numai în scopul pentru care a fost eliberată, cu respectarea
limitelor şi a condiţiilor precizate în aceasta.
Autorizarea unei faze de realizare sau de funcţionare a oricărei instalaţii se poate face
numai dacă fazele anterioare au primit toate tipurile de autorizaţii necesare.
Pentru fazele de realizare sau de funcţionare a instalaţiilor se pot elibera autorizaţii
parţiale, simultan sau succesiv, pentru una şi aceeaşi fază dintre cele expres menţionate de
lege. Aceste autorizaţii pot avea caracter de decizie provizorie a Comisiei Naţionale, dacă
petiţionarul solicită expres acest lucru. Ele sunt valabile până la eliberarea autorizaţiei
definitive, dar nu mai mult de doi ani, cu drept de prelungire, la cerere, pentru încă doi ani,
atunci când nu sunt disponibile toate informaţiile necesare în timp util.
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate retrage autorizaţia
parţială ori de câte ori constată lipsa de preocupare a titularului autorizaţiei pentru
completarea informaţiilor necesare în susţinerea cererii de eliberare a autorizaţiei.
Pentru desfăşurarea activităţilor autorizate, titularul autorizaţiei este obligat să
folosească numai personal care este posesor al unui permis de exercitare, valabil pentru aceste
activităţi.
Pentru persoanele fizice care au responsabilităţi în desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare, permisul se eliberează de către autoritatea naţională competentă, în baza
unei evaluări şi examinări.
Autorizaţia şi permisul se eliberează pe o perioadă determinată, dreptul dobândit în
raza acestor documente neputând fi transmis fără acordul emitentului.
Permisul de exercitare a activităţii nucleare se suspendă sau se retrage de către
emitent, din proprie iniţiativă sau la sesizarea altor instituţii cu atribuţii de control, potrivit
legii, sau a persoanelor de specialitate, în toate cazurile în care emitentul constată că:
148
a) titularul permisului nu a respectat prevederile din reglementările emise de Comisia
Naţională;
b) titularul permisului încetează din viaţă sau îşi pierde capacitatea juridică (art.12).
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare poate completa, revizui sau
modifica, motivat, limitele şi condiţiile specificate în autorizaţiile sau permisele de exercitare.
Retragerea în mod excepţional a autorizaţiei îndreptăţeşte pe titularul ei la primirea
unei compensaţii din partea autorităţii care a dispus această măsură, compensaţie care se
determină ţinând seama atât de interesul public, cât şi de cel al titularului autorizaţiei retrase,
precum şi de motivele care au condus la această măsură. Cuantumul compensaţiei se
stabileşte prin înţelegerea părţilor sau, în caz de neînţelegere, de către instanţa judecătorească.
Legea prevede că autorizaţia se retrage fără compensaţie, în următoarele situaţii:
a) când titularul a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;
b) când titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legale, dispoziţiile organelor de
autorizare şi control sau limitele şi condiţiile prevăzute în autorizaţie;
c) când retragerea autorizaţiei s-a dispus datorită faptului că personalul titularului,
terţii, populaţia sau mediul au fost expuse la riscuri peste limitele reglementate, generate de
activitatea autorizată.
Persoanele juridice pot solicita, pentru activităţile pe care intenţionează să le
desfăşoare, un aviz preliminar de la Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare, din care, pe baza informaţiilor prezentate de solicitant, pe proprie răspundere,
rezultă încadrarea în limitele de exceptare de la aplicarea regimului de autorizare.
Legea prevede condiţii speciale de autorizare pentru deţinerea, eliberarea şi
transportul combustibilului nuclear şi al materialelor radioactive, pentru importul şi exportul
materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear şi al dispozitivelor
generatoare de radiaţii ionizante, precum şi pentru asigurarea calităţii în domeniul nuclear a
activităţilor de aprovizionare, proiectare, fabricare, construcţie, montaj, reparare şi întreţinere
pentru produsele, serviciile şi sistemele care sunt clasificate ca fiind importante pentru
securitatea instalaţiei nucleare. Autorizarea de asigurare a calităţii în domeniul nuclear a
acestor activităţi, precum şi a produselor şi serviciilor menţionate mai sus, este obligatorie.
Sunt, de asemenea, supuse autorizării, introducerea în circuitul economic şi social, în
vederea utilizării sau consumului de către populaţie, a produselor care au fost supuse iradierii
sau care conţin materiale radioactive; introducerea în domeniul medical, pentru diagnostic şi
tratament medical, a surselor închise, deschise, a dispozitivelor generatoare de radiaţii
ionizante şi a produselor farmaceutice care conţin materiale radioactive, în toate aceste
situaţii, autorizaţia se emite de către
Ministerul Sănătăţii, la cererea persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară activităţile
menţionate237
.
Proiectarea, realizarea, utilizarea, deţinerea şi verificarea mijloacelor de măsurare în
domeniul radiaţiilor ionizante pentru necesităţile armatei se autorizează de către Ministerul
Apărării Naţionale.
237
Art.39 alin.1 lit.a şi b din Legea Nr.111/1996.
149
În afara autorizaţiei de funcţionare şi a permisului de exercitare, pentru desfăşurarea
activităţilor nucleare expres prevăzute de lege este necesară solicitarea şi obţinerea
acordurilor şi autorizaţiilor integrate de mediu, pe baza elaborării unui studiu de impact.
Acordurile şi autorizaţiile integrate de mediu constituie condiţia prealabilă pentru
eliberarea autorizaţiei de funcţionare de către Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare.
Titularul investiţiei sau al activităţii în domeniul nuclear răspunde pentru exactitatea
datelor şi informaţiilor furnizate în studiul de impact privind acţiunea propusă a fi realizată.
Dacă ulterior punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii survine un prejudiciu, iar
consecinţele acestuia nu au fost prevăzute în studiul de impact, răspunderea revine
antreprenorului, în condiţiile prevăzute de dreptul comun.
Antreprenorul răspunde, prin excepţie de la regulile din dreptul comun, şi pentru
prejudiciile viitoare, cauzate prin punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii, dacă prin
previziunile făcute prin studiul de impact anumite consecinţe au fost ignorate.
Acordurile şi autorizaţiile integrate de mediu se emit de către Comisia Naţională
pentru Controlul Activităţilor Nucleare pe baza criteriilor de autorizare şi control prevăzute de
lege, completate cu criteriile de autorizare şi control specifice, cuprinse în reglementările
emise de această autoritate.
În conformitate cu art.14 din ordonanţa Guvernului nr.7/2003, Comisia Naţională
pentru Controlul Activităţilor Nucleare acordă autorizaţii titularilor de instalaţii nucleare în
urma verificării calităţii de „proprietar”, „utilizator” sau „operator”, după caz, a acestora şi
face menţiuni în acest sens în cuprinsul autorizaţiei.
Pentru instalaţiile cu risc nuclear major – centrale nuclearo-electrice, reactoare de
cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite finale de combustibil
nuclear ars – acordul şi autorizaţia se emit de Guvern.
În conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Legea protecţiei mediului, persoanele
fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în domeniul nuclear au următoarele obligaţii:
a) să evalueze, direct sau prin forurile organizate, riscul potenţial, să efectueze bilanţul
de mediu pentru activităţile existente şi să ceară autorizaţie de mediu;
b) să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care să
permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor şi riscurilor asupra populaţiei şi
mediului şi să ceară acordul şi autorizaţia de mediu;
c) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive
a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a substanţelor radioactive
prevăzute în autorizaţie şi a menţinerii dozelor în limitele admise;
d) să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului local,
pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliberare
accidentală de substanţe radioactive;
e) să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a
contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii desfăşurate;
f) să verifice continuu exactitatea presupunerilor făcute prin evaluările probabilistice
privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive.
150
În concretizarea şi completarea acestor obligaţii cu caracter general, Legea privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare prevede că titularul autorizaţiei este obligat şi
răspunde de luarea măsurilor necesare:
a) pentru asigurarea şi menţinerea securităţii nucleare, protecţiei împotriva radiaţiilor
ionizante, protecţiei fizice, planurilor proprii de intervenţie în caz de accident nuclear şi
asigurării calităţii, pentru activităţile desfăşurate sau a surselor asociate acestora; evidenţei
stricte a materialelor nucleare şi radioactive, precum şi a tuturor surselor utilizate sau produse
în activitatea proprie;
b) respectarea limitelor şi condiţiilor tehnice prevăzute în autorizaţie şi raportarea
oricăror depăşiri, conform reglementărilor specifice;
c) limitarea numai la activităţile pentru care a fost autorizat;
d) dezvoltarea propriului sistem de cerinţe, regulamente şi instrucţiuni care asigură
desfăşurarea activităţilor autorizate fără riscuri inacceptabile238
.
La încetarea activităţilor sau la dezafectarea instalaţiilor nucleare, precum şi la
transferul, în parte sau în totalitate, al obiectivelor şi instalaţiilor nucleare, al produselor
radioactive sau al depozitelor generatoare de radiaţii ionizante, titularul autorizaţiei este
obligat, în prealabil, să solicite şi să obţină, în condiţiile prevăzute de lege, autorizaţia de
deţinere, dezafectare sau transfer, după caz.
Expirarea valabilităţii, suspendarea sau retragerea autorizaţiei nu exonerează pe
titularul ei sau pe cel care a preluat titlul de proprietate asupra materialelor, obiectivelor şi
instalaţiilor nucleare de răspunderea pentru daunele provocate în timpul desfăşurării activităţii
autorizate.
Persoanele fizice sau juridice care extrag sau prelucrează substanţe minerale asociate
în zăcământ cu uraniu sau toriu sau substanţe care în fluxul tehnologic de prelucrare sunt
susceptibile de a conţine materiale radioactive, au obligaţia să ia măsuri de verificare a
materialelor şi utilajelor pe întregul ciclu de producţie, manipulare, transport şi depozitare,
pentru a constata dacă acestea prezintă o concentraţie de substanţe radioactive sau o
radioactivitate care depăşeşte, la un moment dat, limitele de exceptare prevăzute în
standardele internaţionale. În cazul depăşirii limitelor de exceptare, activităţile respective sunt
supuse regimului de autorizare prevăzut de lege.
Autorităţile competente în domeniul controlului şi supravegherii activităţilor
nucleare sunt: Ministerul Mediului şi Pădurilor, ca autoritate care coordonează şi
controlează toate activităţile din domeniul protecţiei mediului,
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, care exercită controlul
preventiv, operativ curent şi ulterior al respectării prevederilor legale şi Comisia Centrală
pentru Accident Nuclear şi Căderi de Obiecte Cosmice, pentru cazurile care impun intervenţia
în caz de accident nuclear.
În exercitarea atribuţiilor de control, reprezentanţii Comisiei Naţionale pentru
Controlul Activităţilor Nucleare au dreptul: să aibă acces în orice loc în care se desfăşoară
activităţile supuse controlului; să efectueze măsurătorile şi să instaleze echipamentul de
supraveghere necesar; să aibă acces la toate informaţiile, datele tehnice şi contractuale, sub
238
Art.25 alin. (1)din Legea nr.111/1996
151
orice formă, necesare pentru îndeplinirea obiectivelor controlului; să oblige pe titularul
autorizaţiei să transmită rapoarte, informaţii, notificări etc.239
După încheierea controlului, reprezentanţii Comisiei Naţionale au următoarele
atribuţii:
a) să încheie un proces verbal de control în care să consemneze rezultatele controlului,
măsurile coercitive dispuse şi termenele de rezolvare;
b) să propună suspendarea sau retragerea autorizaţiei sau a permisului de exercitare, în
condiţiile prevăzute de lege;
c) să propună sesizarea organelor de urmărire judiciară, în cazurile şi pentru faptele
prevăzute de Legea nr.111/1996;
d) să dispună titularului autorizaţiei sancţionarea disciplinară a personalului vinovat;
e) să aplice sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege (art. 32).
Pe toată durata controlului, persoanele fizice şi juridice au obligaţia să ia toate
măsurile necesare pentru realizarea în bune condiţii a acestuia.
Pe baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.7/2003, în vederea armonizării
politicilor în domeniul nuclear şi monitorizării implementării Planului Nuclear Naţional s-a
constituit, în subordinea primului-ministru, Consiliul Naţional pentru Energie Nucleară
(CNEN)240
.
Dintre atribuţiile ce revin Consiliului Naţional, menţionăm: avizarea Planului Nuclear
Naţional şi monitorizarea acestuia pe compartimentele organizatorice, tehnice şi financiare;
aprobarea programelor sectoriale pe termen scurt; promovarea cercetării-dezvoltării în
domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice; monitorizarea implementării
activităţilor de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor nucleare în economie şi viaţa socială, în
scopul dezvoltării durabile a societăţii; aprobarea strategiilor privind pregătirea personalului
de specialitate din domeniu, inclusiv a personalului de intervenţie în caz de accident nuclear
şi/sau urgenţă radiologică; analizarea modernizării continue a sistemelor de protecţie fizică a
obiectivelor nucleare; urmărirea armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia, standardele şi
recomandările internaţionale în domeniul nuclear.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:
organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întregul teritoriu al ţării;
supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activităţilor
nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protecţia mediului; colaborează cu
organele competente în apărarea împotriva dezastrelor (art. 33).
Ca autoritate naţională competentă în domeniul nuclear, Comisia Naţională pentru
Controlul Activităţilor Nucleare este abilitată să emită reglementări pentru detalierea
cerinţelor generale de securitate nucleară, de protecţie împotriva radiaţiilor ionizante, de
asigurare a calităţii, de control al neproliferării armelor nucleare, de protecţie fizică şi de
intervenţie, în caz de accident nuclear.
239
Art.16 lit. a), b), c), d), e), f) şi j) din O.G. nr.7/2003. 240
Consiliul naţional pentru energie nucleară este format din reprezentanţi ai următoarelor ministere cu atribuţii
în domeniul nuclear: Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri; Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului; Ministerul Mediului şi Pădurilor; Ministerul Sănătăţii; Ministerul Administraţiei şi
Internelor; Ministerul Apărării Naţionale; Ministerul Afacerilor Externe.
152
În acest scop, Comisia Naţională propune iniţierea proiectelor de acte normative,
elaborează reglementări proprii şi comune cu alte autorităţi competente, potrivit legii;
elaborează instrucţiuni cu caracter obligatoriu şi reglementări de securitate nucleară privind
asigurarea calităţii şi funcţionarea în condiţii de siguranţă a obiectivelor şi instalaţiilor
nucleare, protecţia împotriva radiaţiilor a personalului expus profesional, a populaţiei, a
mediului înconjurător şi a bunurilor materiale, protecţia fizică, evidenţa, păstrarea şi
transportul materialelor radioactive şi a celor fisionabile speciale, precum şi gestionarea
deşeurilor radioactive; aprobă planurile de intervenţie pentru cazurile de accident nuclear şi
participă la asigurarea intervenţiei; elaborează proceduri pentru urmărirea radioactivităţii
mediului şi asigură supravegherea permanentă a acestuia pe teritoriul ţării; iniţiază, cu avizul
Ministerului Afacerilor Externe, acţiuni de promovare a intereselor specifice României în
relaţiile cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, cu Agenţia pentru Energie
Nucleară şi cu alte organizaţii internaţionale specializate în domeniul reglementărilor şi
controlului activităţilor nucleare; asigură informarea publicului241
; organizează, potrivit legii,
reţeaua de supraveghere a radioactivităţii mediului pe teritoriul României, asigurând fluxul
informaţional necesar sistemului integrat de monitorizare a parametrilor mediului242
.
În cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri funcţionează
Agenţia Nucleară. Aceasta elaborează Planul Nuclear Naţional, promovează participarea
agenţilor economici din domeniul nuclear la activităţile specifice şi la cele care se desfăşoară
sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi asigură stimularea dezvoltării
parteneriatului internaţional prin colaborarea cu A.I.E.A. şi cu alte organizaţii internaţionale
sau regionale de profil, precum şi încheierea de acorduri şi contracte de cercetare-dezvoltare,
de asistenţă tehnică, de expertiză, de specializare a personalului, cu consultarea ministerelor
cu activităţi specifice şi responsabilităţi în domeniul nuclear243
.
Atribuţii şi răspunderi importante revin şi Ministerului Sănătăţii care, potrivit legii,
organizează reţeaua de supraveghere a contaminării cu materiale radioactive a produselor
alimentare, pe întregul circuit alimentar, inclusiv a surselor de apă potabilă, precum şi a altor
bunuri destinate folosirii de către populaţie; sistemul epidemiologie de supraveghere a stării
de sănătate a persoanelor expuse profesional şi a condiţiilor de igienă în unităţile în care se
desfăşoară activităţile nucleare244
.
Coordonarea pregătirilor de intervenţie în caz de accident nuclear, cu respectarea
prevederilor legale, se asigură de către Comisia Centrală pentru Accident Nuclear şi Căderi de
Obiecte Cosmice, sub conducerea Ministerului Apărării Naţionale, cu cooperarea tuturor
organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în acest
domeniu.
Planul de intervenţie în caz de accident nuclear pentru amplasamentul obiectivelor şi
al instalaţiilor nucleare se elaborează de către utilizator, titular de autorizaţie, împreună cu
toate autorităţile publice centrale şi locale şi organizaţiileimplicate în pregătirea şi
desfăşurarea intervenţiei şi se aprobă de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare.
241
Art.35 lit. a), b), c), d), e) şi i) din Legea nr.111/1996. 242
Art.37 alin (1) din Legea nr.111/1996. 243
Art.11 alin. (2) din O.G. nr.7/2003. 244
Art.39 lit. a) şi b) din Legea nr.111/1996.
153
În cazul urgenţelor radiologice cauzate de accidentele nucleare în obiectivele şi
instalaţiile aflate pe teritoriul altor state, care pot afecta - prin efecte transfrontieră, teritoriul
României, planurile de intervenţie, precum şi planurile generale de intervenţie în afara
amplasamentului instalaţiilor nucleare de pe teritoriul României se elaborează prin grija
Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, Serviciul Protecţie Civilă, din cadrul
Ministrului Administraţiei şi Internelor, şi se aprobă de Comisia Centrală pentru Accident
Nuclear şi Căderi de Obiecte Cosmice.
Autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul pregătirii şi desfăşurării
intervenţiei în caz de accident nuclear îşi elaborează planuri proprii, în corelare cu planul
general de intervenţie.
5. Prevenirea poluării radioactive transsectoriale ȋn dreptul internaţional al
mediului
Accelerarea consumului energetic la nivel mondial, precum şi conştientizarea faptului
că resursele de combustibili clasici (petrol, gaze naturale, cărbune) sunt limitate, au
determinat, într-o primă fază, ca energia nucleară să devină speranţa omenirii în
suplimentarea rezervelor energetice.
În Comunitatea Europeană există ţări ca Franţa şi Belgia care se bazează pe
electricitatea de origine nucleară în proporţie de peste 50% şi ţări care au anunţat că nu
intenţionează să mai permită construirea de noi unităţi nucleare pe teritoriul lor, precum
Suedia şi Germania. Deşi fiecare stat are propria sa strategie energetică, estimările de
ansamblu pentru Europa indică o contribuţie majoră a energiei nucleare în continuare, în anul
2005, cca.35% din energia electrică produsă în Comunitatea Europeană a fost de origine
nucleară.
În S.U.A., Canada şi Europa, energia nucleară este legată acum şi de generarea de
hidrogen, pentru punerea la punct de vehicule nepoluante; se conturează o nouă generaţie de
reactori avansaţi, destinaţi perioadei de după anii 2020-2030.
Ca urmare a desfăşurării activităţilor nucleare în multe ţări ale lumii a crescut
considerabil pericolul poluării radioactive a mediului, fapt ce impune, unirea eforturilor
tuturor statelor în adoptarea şi aplicarea măsurilor preventive şi de diminuare a efectelor
acestei poluări, atunci când s-a produs.
La iniţiativa Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică au fost promovate o serie
de convenţii având ca obiect prevenirea evenimentelor nucleare cu consecinţe majore. Astfel:
După accidentul de la Cernobâl, un grup de experţi guvernamentali din 62 de state membre
ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, la care s-au adăugat reprezentanţi a 10
organizaţii internaţionale, s-au reunit la Viena între 21 iulie - 15 august 1986, pentru a redacta
textul următoarelor convenţii internaţionale în domeniul siguranţei nucleare:
154
I. Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi Convenţia cu
privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică245
.
Pornind de la faptul că într-o serie de ţări se desfăşoară activităţi nucleare care reclamă
luarea în continuare de măsuri pentru asigurarea unui înalt nivel de scuritate în instalaţiile
nucleare, pentru prevenirea accidentelor nucleare şi limitarea cât mai mult posibil a
consecinţelor lor şi din dorinţa de a întări cooperarea internaţională în dezvoltarea şi folosirea
energiei nucleare în condiţii de siguranţă, statele părţi ale acestor convenţii s-au angajat să
furnizeze informaţii relevante asupra accidentelor nucleare, cât mai curând posibil, în scopul
limitării cât mai mult posibil a consecinţelor radiologice transfrontiere.
Astfel, Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear se aplică în cazul
oricărui accident care implică instalaţii sau activităţi ale unui stat parte sau ale unor persoane
fizice sau juridice aflate sub controlul sau jurisdicţia sa, în urma căruia se produc – sau este pe
cale să se producă – o degajare de substanţe radioactive şi care a avut sau poate avea drept
consecinţă o degajare transfrontieră internaţională, susceptibilă să aibă semnificaţie din punct
de vedere al securităţii radiologice pentru un alt stat (art.l).
În cazul producerii unui accident nuclear, statul parte la convenţie, are următoarele
obligaţii: să notifice imediat, direct sau prin intermediul Agenţiei Internaţionale pentru
Energie Atomică (A.I.E.A.), acele state care sunt sau pot fi afectate în mod fizic, precum şi
Agenţia asupra accidentului nuclear, a naturii sale, a momentului apariţiei şi localizării exacte,
după caz; să furnizeze imediat statelor, direct sau prin intermediul Agenţiei, informaţiile
disponibile relevante, pentru a limita cât mai mult posibil consecinţele radiologice în aceste
state.
Un stat parte care furnizează asemenea informaţii unui alt stat trebuie să răspundă
prompt, în măsura în care sau dacă raţional acest lucru este posibil şi unei cereri pentru
informaţii suplimentare sau consultări, solicitate de un stat parte afectat, în vederea limitării
cât mai mult posibil a consecinţelor radiologice în acest stat. La rândul său, Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică va informa imediat statele părţi, statele membre,
celelalte state (sau la cererea lor) care sunt sau pot fi în mod fizic afectate, precum şi
organizaţiile internaţionale interguvernamentale perrtinente, asupra unei notificări primite în
conformitate cu prevederile Convenţiei.
Informaţiile care urmează a fi furnizate, în măsura în care statul care este parte le
posedă, privesc: momentul, localizarea exactă, dacă este cazul, instalaţia sau activitatea
implicată; caracteristicile generale ale degajărilor de substanţe radioactive; informaţii asupra
condiţiilor meteorologice şi hidrologice existente la acea dată şi de prognoză, necesare pentru
prevenirea degajării transfrontiere de substanţe radioactive; măsurile de protecţie luate sau
planificate, în afara amplasamentului; comportarea prevăzută în timp a degajărilor de
substanţe radioactive.
În conformitate cu statutul său şi la cererea unui stat parte care nu desfăşoară activităţi
nucleare proprii şi care are frontieră comună cu un stat care are program nuclear în
desfăşurare dar care nu este parte la Convenţie, Agenţia va proceda la studii asupra
245
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223 din 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67 din
14.05.1990.
155
fezabilităţii şi stabilirii unui sistem adecvat de supraveghere, pentru a facilita realizarea
obiectivelor prevăzute de Convenţie.
Statele părţi vor coopera între ele, precum şi cu Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică, în scopul facilitării acordării unei asistenţe prompte în caz de accident nuclear sau
urgenţă radiologică, pentru a limita cât mai mult posibil consecinţele acestora şi a proteja
viaţa, bunurile materiale şi mediul înconjurător de efectele degajării radioactive.
În caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică, indiferent dacă acestea îşi au
originea în limitele teritoriului, ale controlului sau juridisdicţiei sale, statul parte la Convenţie
poate solicita asistenţă, direct sau prin intermediul Agenţiei, de la oricare alt stat parte şi de la
Agenţie sau, unde este cazul, de la alte organizaţii internaţionale interguvernamentale,
specificând volumul şi tipul asistenţei necesare şi, atunci când acest lucru este posibil, va
trimite părţii care acordă asistenţa informaţiile necesare în cazul în care statul care solicită
asistenţa nu poate specifica volumul şi tipul acesteia, ele se vor stabili împreună cu statul care
acordă asistenţa.
Statului solicitant îi revine răspunderea pentru coordonarea, controlul şi supervizarea
de ansamblu a asistenţei pe teritoriul său. În cazul în care asistenţa implică personal, partea
care o acordă va desemna, prin consultare cu statul solicitant, persoana care va răspunde şi va
prelua sarcina de supervizare operaţională directă asupra personalului şi a echipamentelor
furnizate de ea. Persoana desemnată va efectua supervizarea în cooperare cu autorităţile
corespunzătoare statului solicitant.
Dreptul de proprietate asupra echipamentelor şi materialelor furnizate de oricare din
părţi în cursul perioadei de asistenţă, nu va fi afectat, fiind asigurată returnarea lor.
Asistenţa poate fi acordată gratuit sau pe bază de rambursare a cheltuielilor făcute de
partea care acordă asistenţa.
Statul solicitant şi partea care acordă asistenţa vor proteja confidenţialitatea
informaţiilor la care au acces oricare dintre ele în legătură cu asistenţa acordată în caz de
accident nuclear sau urgenţă radiologică şi se vor pune de acord înainte de a da publicităţii
informaţii cu privire la asistenţa acordată.
Statul solicitant va acorda personalului părţii care asigură asistenţa şi personalului ce
acţionează în numele acesteia privilegiile, imunităţile şi facilităţile prevăzute de Convenţie,
pentru a asigura exercitarea funcţiilor lor de asistenţă.
Convenţia prevede că statele părţi vor coopera strâns pentru a facilita rezolvarea
urmărilor şi reparaţiilor judicioase angajate, în cazul în care nu se stabileşte altfel, pentru orice
deces sau vătămare a persoanelor fizice, deteriorare de bunuri sau daune aduse mediului
înconjurător, cauzate pe teritoriul său ori în altă zonă aflată sub jurisdicţia sau controlul său.
După consultările cuvenite şi prin notificare scrisă, statul solicitant sau partea care
acordă asistenţa poate cere, în orice moment, încetarea asistenţei. Odată făcută această cerere,
părţile implicate se vor consulta pentru a lua măsuri în vederea încetării asistenţei.
Ambele convenţii prevăd că în cazul unui litigiu între statele părţi, între un stat parte şi
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, cu privire la interpretarea sau aplicarea
convenţiilor, părţile în litigiu se vor consulta în vederea rezolvării lui, prin negocieri sau prin
orice alt mijloc paşnic de rezolvare a litigiilor.
156
Dacă un litigiu de această natură nu poate fi rezolvat în decurs de un an de la data
cererii pentru consultări, la cererea oricărei părţi, litigiul va fi supus sau transmis Curţii
Internaţionale de Justiţie pentru decizie.
II. Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare246
.
Pornind de la recunoaşterea dreptului tuturor statelor de a dezvolta aplicaţiile energiei
nucleare în scopuri paşnice şi vrând să îndepărteze riscurile care ar putea decurge din
dobândirea şi folosirea ilicită a materialelor nucleare, statele părţi au decis să aplice
prevederile Convenţiei, materialelor nucleare folosite în scopuri paşnice, atât în timpul
transportului internaţional, cât şi pe perioada utilizării, depozitării şi transportului pe teritoriul
naţional, fără să limiteze drepturile suverane ale statului cu privire la efectuarea acestor
operaţiuni.
Fiecare stat se obligă să adopte măsurile necesare, în conformitate cu legislaţia sa
naţională şi cu dreptul internaţional, pentru ca în timpul transportului nuclear internaţional,
materialele nucleare care se află pe teritoriul său, sau la bordul unei nave sau aeronave care
participă la transport având ca destinaţie sau plecând din acest stat, să fie protejate, potrivit
nivelurilor prevăzute în Anexa la Convenţie.
Importul şi exportul materialelor nucleare vizate de Convenţie, se pot face numai dacă
statul importator sau, după caz, exportator a primit asigurarea că vor fi protejate în timpul
transportului nuclear internaţional, potrivit nivelurilor enunţate în Convenţie.
Statele părţi desemnează şi îşi indică reciproc, direct sau prin intermediul Agenţiei
Internaţionale, serviciile lor centrale şi persoanele de legătură, care sunt însărcinate să asigure
protecţia fizică a materialelor nucleare şi să coordoneze operaţiunile de recuperare şi
intervenţie în caz de însuşire, de folosire sau de modificare ilicită a materialelor nucleare sau
în caz de ameninţare credibilă cu unul dintre aceste acte.
În caz de furt, furt calificat sau de orice altă dobândire ilicită de materiale nucleare, ori
în caz de ameninţare credibilă cu un astfel de act, statele părţi, în conformitate cu legislaţia lor
naţională, vor coopera şi vor acorda asistenţă, în măsura posibilului, oricărui alt stat care
solicită acest lucru.
Convenţia prevede faptele considerate infracţiuni247
, care se pedepsesc conform
dreptului intern, statele părţi având obligaţia să-şi acorde reciproc sprijinul judiciar cel mai
larg posibil, în orice procedură penală referitoare la infracţiunile prevăzute, inclusiv în ceea ce
priveşte comunicarea elementelor de probă de care ele dispun şi care sunt necesare în scopul
246
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.78 din 9.11.1993, publicată în M.Of. nr.265 din
15.11.1993. 247
Constituie infracţiuni următoarele fapte: primirea, deţinerea, folosirea, înstrăinarea sau dispersarea
materialelor nucleare, fără a fi abilitat, şi care cauzează sau poate cauza moartea sau răni grave altei persoane sau
daune considerabile bunurilor materiale; furtul simplu sau furtul calificat de materiale nucleare; deturnarea sau
orice altă însuşire fără just temei de materiale nucleare; faptul de a pretinde materiale nucleare prin ameninţare,
recurgere la forţă" sau prin orice altă formă de intimidare; ameninţarea de a folosi materialele nucleare pentru a
omorî sau a răni grav altă persoană sau de a cauza daune considerabile bunurilor ori de a comite furtul simplu
sau furtul calificat de asemenea materiale în scopul de a constrânge o persoană fizică sau juridică, o organizaţie
internaţională sau un stat să facă sau să se abţină de a face un act; tentativa de a comite una din infracţiunile
prevăzute mai sus; participarea la una din aceste infracţiuni.
157
urmăririi. În toate cazurile, legea aplicabilă pentru îndeplinirea unei cereri de întrajutorare este
cea a statului solicitat.
Fiecare stat adoptă măsurile, eventual necesare, pentru a stabili competenţa sa de a
judeca infracţiunile prevăzute de Convenţie, în următoarele cazuri: a) când infracţiunea este
comisă pe teritoriul său sau la bordul unei nave sau aeronave înmatriculate pe teritoriul său; b)
când autorul prezumat al infracţiunii este un cetăţean al său; c) când autorul prezumat al
infracţiunii se găseşte pe teritoriul său şi nu îl extrădează.
III. Convenţia privind securitatea nucleară248
.
Obiectivele Convenţiei sunt: 1. atingerea şi menţinerea unui nivel ridicat de securitate
nucleară, în întreaga lume, prin întărirea măsurilor la nivel naţional şi prin cooperare
internaţională, incluzând, atunci când este cazul, cooperarea tehnică în domeniul securităţii
nucleare, 2. stabilirea şi menţinerea unui sistem eficient de protecţie în instalaţiile nucleare
împotriva riscurilor radiologice potenţiale, în scopul protejării indivizilor, societăţii şi
mediului înconjurător împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizante emise de aceste
instalaţii; 3. prevenirea accidentelor care au consecinţe radiologice şi atenuarea urmărilor lor
acolo unde s-ar produce astfel de accidente.
Responsabilitatea primară pentru securitatea instalaţiei nucleare revine titularului
autorizaţiei. Fiecare parte contractantă se obligă să adopte măsurile corespunzătoare pentru:
evaluarea cuprinzătoare şi sistematică a securităţii, înainte de construirea şi punerea în
funcţiune a unei instalaţii nucleare, precum şi în cursul existenţei acesteia, evaluare ce trebuie
să fie bine documentată, actualizată ulterior, având în vedere experienţa în exploatare şi
informaţiile noi, semnificative pentru securitate; verificarea prin analiză, supraveghere, testare
şi inspectare pentru a se asigura că starea fizică şi exploatarea unei instalaţii nucleare continuă
să fie conformă cu cerinţele normelor naţionale de securitate aplicabile şi cu limitele
condiţiilor de exploatare.
În cazuri de urgenţă radiologică, fiecare parte cotractantă va lua măsurile
corespunzătoare pentru a se asigura că există planuri de intervenţie în incinta instalaţiei
nucleare şi în afara acesteia; a informa populaţia proprie şi autorităţile competente ale statelor
vecine pentru pregătirea şi desfăşurarea intervenţiei de urgenţă.
Părţile contractante care nu au instalaţii nucleare pe teritoriul lor, în măsura în care
sunt susceptibile a fi afectate în cazul unei situaţii de urgenţă radiologică datorate unei
instalaţii nucleare a unui stat vecin vor lua măsuri corespunzătoare pentru pregătirea şi
testarea unor planuri de intervenţie, pe teritoriul propriu, care să conţină activităţile ce trebuie
întreprinse.
Convenţia cuprinde o serie de reglementări referitoare la amplasarea, proiectarea,
construcţia şi exploatarea instalaţiilor nucleare, care ȋn prezent se află sub impactul tragediei
nipone declanşată ca urmare a cutremurului din 11 martie 2011 şi a noului cutremur din 11
aprilie 2011.
248
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.43 din 24 mai 1995, publicată în M.Of. nr.104 din
29.05.1995.
158
Problematica utilizării energiei nucleare ȋn scopuri paşnice, privită la
ȋnceputurile sale ca o alternativă eficientă şi durabilă, a ȋnlocuirii metodelor clasice de
producere a energiei electrice a revenit ȋn atenţia ȋntregii umanităţi, fiind declanşat un
proces de căutare a unor soluţii, nu atât pentru reabilitarea sistemului atomo-nuclear de
producere a energiei corespunzătoare, cât pentru revenirea la metodele clasice de
producere a energiei electrice bazată pe combustibili clasici şi pe utilizarea hidroenergiei
şi, de ce nu a energiei eoliene.
A.I.E.A. a pus, recent, ȋn dezbatere problema căutării unor noi strategii pentru
reabilitarea sistemelor de producere a energiei, ȋn condiţii lipsite de risc, adresându-se ȋn
acest sens tuturor statelor lumii şi, ȋndeosebi, a celor care produc energie bazată pe
combustibili nucleari. În acest sens, trebuie să ne aşteptăm la o nouă convenţie
complexă, cu valoare globală, care să reglementeze ȋntr-o nouă perspectivă sistemul
mondial de securitate ȋn acest domeniu.
IV. Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive,
adoptată la Viena la 5 septembrie 1997249
Pornind de la recunoaşterea faptului că exploatarea reactoarelor nucleare produce
combustibil uzat şi deşeuri radioactive, precum şi de la faptul că alte tehnici nucleare
generează, de asemenea, deşeuri radioactive, că aceleaşi obiective de siguranţă se aplică în
egală măsură atât pentru gospodărirea combustibilului uzat, cât şi pentru gospodărirea
deşeurilor radioactive, de la necesitatea informării opiniei publice despre aspectele referitoare
la siguranţa gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive şi având în vedere că
multe state consideră combustibilul uzat drept o resursă de valoare, care poate fi retratat.
Părţile au stabilit obiectivele Convenţiei: atingerea şi menţinerea unui înalt nivel de
siguranţă în întreaga lume în domeniul gospodăririi combustibilului uzat şi al deşeurilor
radioactive, prin întărirea măsurilor naţionale şi a cooperării internaţionale; asigurarea, în
orice stadiu al gospodăririi combustibilului nuclear şi a deşeurilor radioactive a măsurilor de
apărare împotriva riscurilor potenţiale, astfel încât să se asigure protecţia persoanelor, a
societăţii şi a mediului de efectele nocive ale radiaţiilor ionizante, într-o manieră în care să
fie satisfăcute nevoile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare; prevenirea accidentelor
care au consecinţe radiologice şi reducerea efectelor lor în cazul în care s-au produs într-un
stadiu oarecare al gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive.
Convenţia se aplică gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat în cazul în care
acesta rezultă din exploatarea reactoarelor nucleare civile.
Combustibilul uzat deţinut de instalaţiile de reprocesare care fac obiectul unei
activităţi de reprocesare nu face parte din domeniul de aplicare al Convenţiei şi nici
gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat sau a deşeurilor radioactive care fac parte din
programe militare sau de apărare.
Fiecare parte contractantă se obligă să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în toate
stadiile gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, persoanele, societatea şi
249
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.105 din 16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283 din
21.06.1999.
159
mediul înconjurător să fie protejate într-o manieră adecvată împotriva riscurilor radiologice şi
a altor riscuri prin: evaluarea căldurii reziduale produse în timpul gospodăririi lor;
menţinerea la nivelul cel mai scăzut posibil al producerii deşeurilor radioactive; luarea în
calcul a riscurilor biologice, chimice şi de altă natură, care pot fi asociate gospodăririi
combustibilului şi a deşeurilor radioactive.
Potrivit art.27 din Convenţia comună, transferul transfrontier al combustibilului uzat şi
a deşeurilor radioactive trebuie să fie autorizat în statul de origine şi să aibă loc numai după
notificarea prealabilă şi cu consimţământul statului de destinaţie.
Transportul transfrontier prin statele de tranzit este supus obligaţiilor internaţionale
pertinente pentru modul particular de transport utilizat.
O parte contractantă care este stat de destinaţie consimte la un transport transfrontier
numai dacă dispune de capacitatea administrativă şi tehnică necesară, precum şi de un organ
de reglementare, pentru a gospodări combustibilul uzat sau deşeurile radioactive, într-o
manieră conformă cu Convenţia.
O parte contractantă nu autorizează expedierea combustibilului uzat sau a deşeurilor
radioactive spre o destinaţie situată la Sud de paralela 60 grade latitudine sudică, pentru
stocare sau pentru depozitare definitivă.
Răspunderea pentru gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat sau a altor
deşeuri radioactive revine, în primul rând, titularului autorizaţiei respective, în absenţa
acestuia sau a unei alte părţi răspunzătoare, răspunderea revine părţii contractante care are
jurisdicţie asupra combustibilului uzat sau asupra deşeurilor radioactive.
6. Managementul de siguranţă a deşeurilor radioactive şi combustibilului
nuclear uzat
Prin prevederile Legii nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare250
, prin deşeuri radioactive se înţelege: „acele materiale rezultate din activităţile
nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau care sunt
contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare”.
Dispoziţiile legii vizează producerea, furnizarea, transferul, manipularea, deţinerea,
depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul deşeurilor
radioactive, precum şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante [art. 2 lit. c)].
În România este interzis importul deşeurilor radioactive, cu excepţia situaţiilor în care
importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului ţării, a unui export, anterior
autorizat, de deşeuri radioactive, inclusiv combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor
acorduri internaţionale încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile
prevăzute de lege251
. Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu
procedurii de autorizare prevăzută de lege.
Pentru eliberarea autorizaţiei în scopul desfăşurării oricăreia din activităţile care cad
sub incidenţa Legii nr.111/1996 solicitantul trebuie să dispună de aranjamente materiale şi
financiare corespunzătoare şi suficiente pentru colectarea, transportul, tratarea,
250
Publicată în M.Of. nr.267 din 29.11.1996. Legea nr.111/1996 a fost republicată în temeiul art.II din Legea
nr.16 din 8.02. 1998, publicată în M.Of. nr.8 din 13.01.1998. 251
Art.7 din Legea nr.111/1996.
160
condiţionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive generate de propria activitate; să
instituie şi să menţină un sistem conform reglementărilor specifice de protecţie fizică şi a
deşeurilor radioactive [art.18 alin. (1) lit. h)].
Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a
generat deşeuri radioactive este obligat:
- să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea
proprie,
- să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiţionării şi
depozitării temporare sau definitive a acestora;
- să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor
radioactive şi dezafectare252
.
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare elaborează instrucţiuni cu
caracter obligatoriu, reglementări de securitate nucleară, precum şi de gestionare a deşeurilor
radioactive.
Potrivit Ordinului nr.127/2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul
Activităţilor Nucleare253
, toate sursele radioactive care nu mai sunt utilizate în practicile de
minerit şi de preparare a minereurilor de uraniu şi toriu, precum şi toate deşeurile radioactive
rezultate din aceste practici, pentru care titularul de autorizaţie nu este autorizat el însuşi să le
depoziteze temporar sau final, trebuie transferate, conform reglementărilor specifice, la
organizaţiile autorizate să colecteze, să trateze, să condiţioneze sau să depoziteze final astfel
de materiale radioactive.
Deşeurile radioactive rezultate de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi
toriu pot fi transferate în mediu numai în condiţiile respectării în totalitate a prevederilor
cuprinse în Normele fundamentale de securitate radiologică.
În ceea ce priveşte gospodărirea deşeurilor radioactive, România, prin Legea nr.
105/1999254
, a ratificat Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului
uzat şi asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, adoptată la Viena la 5
septembrie 1997.
Obiectivele Convenţiei sunt: atingerea şi menţinerea unui înalt nivel de siguranţă în
întreaga lume în materie de gospodărire a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive,
prin întărirea măsurilor naţionale şi a cooperării internaţionale, inclusiv, după caz, a
măsurilor de cooperare tehnică în materie de siguranţă; asigurarea, în orice stadiu al
gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, a măsurilor de apărare efectivă
împotriva riscurilor potenţiale, astfel încât persoanele, societatea şi mediul să fie protejate în
prezent şi în viitor împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizante, într-o manieră în care
să fie satisfăcute nevoile şi aspiraţiile generaţiei actuale, fără a compromite capacitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi şi aspiraţii; prevenirea accidentelor care
au consecinţe radiologice şi micşorarea consecinţelor acestora în cazul în care astfel de
252
Art.26 din Legea nr.111/1996. 253
Ordinul nr.127 din 27.05.2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare
pentru aprobarea Normelor de securitate radiologică privind radioprotecţia operaţională în mineritul şi
prepararea minereurilor de uraniu şi toriu, publicat în M.Of. nr. 677 din 12.09.2002. 254
Legea nr.105 din 16.06 1999, a fost publicată în M.Of. nr.283 din 21.06.1999.
161
accidente s-ar produce, într-un stadiu oarecare al gospodăririi combustibilului uzat şi a
deşeurilor radioactive.
Gospodărirea deşeurilor radioactive cuprinde toate activităţile, inclusiv activitatea de
dezafectare, care au legătură cu întreţinerea, pretratarea, tratarea, recondiţionarea, stocarea sau
depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive, excluzând transportul în afara
amplasamentului. Aceasta poate, de asemenea, să includă şi evacuarea efluenţilor.
Convenţia vizează gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive rezultate din
aplicaţii civile. Ea nu se aplică însă deşeurilor care conţin doar materiale radioactive naturale
şi nu provin din ciclul combustibilului nuclear, cu excepţia cazului în care acestea nu
constituie o sursă închisă, retrasă din funcţionare, sau sunt declarate de către partea
contractantă drept deşeu radioactiv, în temeiul prevederilor Convenţiei, şi nici gospodăririi în
siguranţă a combustibilului uzat sau a deşeurilor radioactive care fac parte din programele
militare sau de apărare, cu excepţia cazului în care ele au fost declarate de către partea
contractantă drept combustibil uzat sau deşeu radioactiv, în temeiul prevederilor Convenţiei.
Înainte de construirea unei instalaţii de gospodărire a deşeurilor radioactive şi a unei
instalaţii de depozitare definitivă, părţile au obligaţia să procedeze la o evaluare sistematică a
siguranţei şi la o evaluare a mediului, potrivit riscului pe care îl prezintă instalaţia şi care să
acopere durata sa de viaţă utilă şi o evaluare a mediului pentru perioada ce urmează închiderii
instalaţiei de depozitare definitivă.
Autorizarea funcţionării instalaţiei de gospodărire a deşeurilor radioactive şi a
instalaţiei nucleare de depozitare definitivă trebuie să se bazeze pe evaluările menţionate mai
sus şi să fie condiţionată de executarea unui program de punere în funcţiune care să
demonstreze că este conformă cu cerinţele prevăzute în proiect şi cu cerinţele de siguranţă.
Părţile se obligă să ia măsuri corespunzătoare pentru ca planurile de dezafectare a unei
instalaţii de gospodărire a deşeurilor radioactive şi cele pentru închiderea unei instalaţii de
depozitare definitivă să fie elaborate şi aduse la zi, dacă este necesar, cu ajutorul informaţiilor
obţinute în cursul duratei de viaţă utilă a instalaţiei şi să fie examinate de organul de
reglementare.
După închiderea unei instalaţii de depozitare definitivă trebuie să se păstreze
documentaţia ce conţine date privind amplasamentul, proiectarea şi inventarul instalaţiei,
cerută de organul de reglementare, să fie asigurate controalele instituţionale şi dacă este cazul,
să fie puse în aplicare măsuri de intervenţie, pe durata oricărei perioade de control
instituţional, dacă se semnalează o emisie neprogramată de material radioactiv în mediul
înconjurător.
Pentru gospodărirea în siguranţă a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive,
răspunderea revine, în primul rând, titularului autorizaţiei; în absenţa titularului unei
autorizaţii sau a unei alte părţi răspunzătoare, responsabilitatea revine părţii contractante care
are jurisdicţie asupra combustibilului uzat sau asupra deşeurilor radioactive.
Deosebit de importante sunt prevederile Convenţiei referitoare la asumarea unor
obligaţii de către părţile contractante pe durata de viaţă utilă a unei instalaţii de gospodărire a
combustibilului uzat sau a deşeurilor radioactive, în privinţa protecţiei lucrătorilor, a
publicului şi a mediului împotriva radiaţiilor ionizante care trebuie menţinute la nivelul cel
mai scăzut, rezonabil posibil; nici o persoană să nu fie expusă, în situaţii normale, la doze de
radiaţii care depăşesc limitele dozelor prescrise la nivel naţional, care trebuie să ţină seama de
162
normele internaţionale aplicate în materie de radioprotecţie, adoptarea de măsuri pentru
prevenirea emisiilor neprogramate şi necontrolate de material radioactiv în mediul
înconjurător; implementarea de măsuri coercitive pentru controlul emisiilor şi atenuarea
efectelor lor, în cazul în care, pe durata de viaţă utilă a instalaţiei nucleare autorizate, se
produce o emisie neprogramată sau necontrolată de material radioactiv în mediul înconjurător.
În timpul exploatării unei instalaţii de gospodărire a combustibilului uzat sau a
deşeurilor radioactive, părţile la Convenţie trebuie să asigure existenţa planurilor de urgenţă
la nivelul amplasamentului sau, dacă este cazul, şi în afara lui, plan care trebuie să fie testat
periodic.
În ceea ce priveşte transportul peste frontieră al combustibilului uzat şi a deşeurilor
radioactive, acesta nu poate avea loc fără o autorizare din partea statului de origine, fără
notificarea prealabilă şi consimţământul statului de destinaţie.
Statul de destinaţie îşi poate da consimţământul numai dacă dispune de capacitatea
administrativă şi tehnică necesară, precum şi de un organ de reglementare pentru a
gospodăririi combustibilul uzat şi deşeurile radioactive, în conformitate cu prevederile
Convenţiei.
Nici un stat parte la Convenţie nu poate autoriza expedierea combustibilului uzat sau a
deşeurilor radioactive spre o destinaţie situată la Sud de paralela 60 latitudine sudică, pentru
stocare sau pentru depozitare definitivă.
Dispoziţiile Convenţiei nu prejudiciază şi nu afectează:
- exercitarea de către navele şi aeronavele tuturor statelor a drepturilor şi libertăţilor de
navigaţie maritimă, fluvială şi aeriană, astfel cum sunt prevăzute în dreptul internaţional;
- drepturile unei părţi contractante, către care deşeurile radioactive sunt exportate
pentru a fi tratate, de a returna sau de a lua măsuri în vederea returnării deşeurilor radioactive
şi a altor produse, după tratare, către statul de origine;
- drepturile unei părţi contractante, către care este exportat combustibilul uzatpentru a
fi reprocesat, de a returna deşeurile radioactive şi alte produse rezultând din reprocesare către
statul de origine sau de a lua măsuri în vederea returnării.
În vederea aplicării prevederilor Convenţiei şi a urmăririi modului de îndeplinire a
obligaţiilor asumate, părţile contractante ţin întâlniri la care fiecare prezintă un raport naţional
ce cuprinde măsurile întreprinse pentru îndeplinirea fiecărei obligaţii, politica şi practicile de
gospodărire a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, criteriile utilizate pentru a
defini şi clasa deşeurile radioactive.
La aceste întâlniri, părţile adoptă prin consens şi pun la dispoziţia publicului un
document consacrat problemelor care au fost examinate şi concluziile care au rezultat în
cursul întâlnirii.
Ca urmare a ratificării Convenţiei de către ţara noastră, a fost adoptată Ordonanţa de
Guvern nr.11 din 30 ianuarie 2003, privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a
deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală255
, al cărui obiect îl constituie
reglementările privind repartizarea responsabilităţilor pentru gestionarea combustibilului
nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, precum şi depozitarea finală a acestora, în condiţii
care să asigure protecţia populaţiei, mediului şi a proprietăţii, în prezent şi în viitor, fără a
255
O.G. nr.11/2003 a fost publicată în M.Of. nr.61 din 1.02.2003.
163
compromite nevoile şi aspiraţiile generaţiilor viitoare; stabilirea surselor financiare destinate
susţinerii şi realizării acestor activităţi, atât pe durata de viaţă utilă a instalaţiilor nucleare, cât
şi în perioada dezafectării acestora.
Prevederile ordonanţei se aplică pentru gestionarea în siguranţă şi depozitarea finală a
combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive rezultate din operarea reactorilor
nucleari de putere şi de cercetare, precum şi deşeurilor radioactive produse de aplicaţiile
tehnicilor şi tehnologiilor nucleare în industrie, medicină, agricultură şi în alte domenii de
interes socio-economic, inclusiv cele rezultate din dezafectarea instalaţiilor nucleare [art.3
alin. (1)].
Principiile generale care stau la baza gestionării combustibilului nuclear şi a deşeurilor
radioactive, inclusiv a depozitării finale sunt:
- principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor
radioactive care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi calitatea mediului;
- principiul „generatorul de deşeuri radioactive plăteşte";
- principiul responsabilităţii generatorului de deşeuri radioactive;
- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile fără antrenarea unor costuri
excesive.
Legea interzice importul combustibilului nuclear uzat şi al deşeurilor radioactive în
scopul depozitării finale.
Pentru gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, în vederea
depozitării lor finale, răspunderea directă revine titularilor de autorizaţie, pe toată durata de
viaţă utilă, inclusiv în timpul dezafectării instalaţiilor nucleare.
Titularii de autorizaţii sunt obligaţi să finanţeze activităţile proprii de colectare,
sortare, tratare, condiţionare, stocare intermediară şi transport în vederea depozitării finale a
combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive generate de activităţile de exploatare,
întreţinere şi reparaţii, inclusiv din dezafectarea instalaţiilor nucleare, precum şi activităţile
proprii de cercetare-dezvoltare privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor
radioactive.
Coordonarea la nivel naţional a procesului de gestionare în siguranţă a combustibilului
nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea lor finală, pe baza Strategiei
naţionale pe termen mediu şi lung în domeniu, se realizează de către Agenţia Nucleară şi
pentru Deşeuri Radioactive, subordonată Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de
Afaceri.
Atribuţii ce revin Agenţiei: elaborează strategia naţională şi o transmite spre
aprobare Consiliului naţional pentru energie nucleară; elaborează şi transmite spre
aprobare ministerului coordonator, în baza Strategiei naţionale, Planul Anual de Activităţi şi
sursele de finanţare aferente privind coordonarea la nivel naţional a procesului de gestionare
a combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală, şi
dezafectarea instalaţiilor nucleare; asigură constituirea şi actualizarea anuală a unei baze de
date naţionale privind cantităţile, tipurile de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear
uzat, generate, inclusiv cele rezultate din dezafectarea instalaţiilor nucleare; întocmeşte
anual un inventar la nivel naţional privind cantităţile şi tipurile de deşeuri radioactive şi de
combustibil nuclear uzat, generate, în vederea elaborării Planului Anual de Activităţi;
elaborează proceduri şi norme tehnice pentru toate etapele gestionării combustibilului
164
nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală şi dezafectarea
instalaţiilor nucleare256
.
7. Răspunderea juridică obiectivă pentru daune nucleare
Întemeiată pe ideea de risc şi pe cea de garanţie, răspunderea obiectivă este consacrată
în câteva convenţii internaţionale şi se aplică şi în cazul pagubelor ce ar putea fi cauzate
mediului prin utilizarea paşnică a energiei nucleare, a pagubelor ce ar putea rezulta din
poluarea mărilor cu hidrocarburi257
.
În materie nucleară, până la catastrofa nucleară de la Cernobâl din anul 1986, care a
radicalizat cooperarea în domeniul protecţiei nucleare, au fost adoptate următoarele convenţii:
- Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 asupra răspunderii civile în domeniul energiei
nucleare, care a realizat o unificare parţială (cu caracter regional) a legislaţiei vest europene;
- Convenţia de la Bruxelles din 1962 asupra responsabilităţii exploatanţilor de nave cu
propulsie nucleară şi Convenţia referitoare la regulile juridice ale răspunderii civile aplicabile
în caz de accident în timpul transportului de materiale nucleare, au stabilit un regim unificat
de reglementare a reparaţiilor pagubelor nucleare;
- Convenţia de la Viena din 29 aprilie 1963 asupra răspunderii civile înmaterie de
daune nucleare, adoptată sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, cu
caracter universal ;
- Protocolul de aplicare a celor două convenţii adoptat în 1988.
Aceste convenţii cuprinde reguli unificate de drept internaţional, fără a fi însă
suficiente pentru a reglementa întreaga problematică a răspunderii obiective pentru daune
nucleare, fapt pentru care se recurge la regulile de conflict unificate care pot determina şi
asigura, potrivit dreptului internaţional privat, concursul legii naţionale competente.
Convenţia de la Viena referitoare la răspunderea civilă în materie de pagube
nucleare258
stabileşte principiul general potrivit căruia exploatantul unei instalaţii nucleare
este responsabil pentru orice pagubă nucleară, dovedită a fi cauzată printr-un accident
nuclear care a survenit la această instalaţie sau prin folosirea materiei nucleare provenind
sau emanând din această instalaţie. El nu va putea fi exonerat, în totalitate sau în parte, de
obligaţia de a repara paguba cauzată, decât dacă se dovedeşte că paguba nucleară rezultă
din neglijenţa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze.
Răspunderea revine exclusiv exploatantului, ceea ce dovedeşte că victimelepagubei
nucleare nu au altă posibilitate decât să se îndrepte împotriva acestuia, pentru repararea
prejudiciului.
256
Art.15 lit. a), b), c), e) şi f) din O.G. nr.11/2003. 257
În afara celor două domenii menţionate, răspunderea obiectivă este aplicabilă şi în cazul prejudiciilor produse
de nave şi aeronave. 258
În sensul prevederilor Convenţiei [art.111 lit.k)], prin pagubă nucleară se înţelege „orice prejudiciu cauzat
persoanelor, orice pierdere de bunuri, deci orice prejudiciu care provine ori rezultă din proprietăţi radioactive sau
dintr-o combinare a acestor proprietăţi şi proprietăţi toxice explozive sau alte proprietăţi dăunătoare ale unui
combustibil nuclear, al produselor sau deşeurilor radioactive care se găsesc într-o instalaţie nucleară, orice
pagubă adusă persoanelor şi bunurilor care provine din radiaţii ionizante emise de orice sursă radioactivă care se
află într-o instalaţie nucleară”.
165
În vederea garantării prejudiciului, exploatantul este obligat să încheie o asigurare sau
să instituie orice altă garanţie financiară. În măsura în care asigurarea sau măsura financiară
nu sunt suficiente, statul pe teritoriul căruia se află instalaţia va asigura plata indemnizaţiilor
pentru pagubele nucleare constatate în sarcina exploatantului, avansând sumele necesare în
limita plafonului maxim stabilit.
Exploatantul nu va răspunde pentru daunele nucleare cauzate printr-un accident
nuclear care provine din acte de conflict armat, ostilitate, război civil sau insurecţie, precum şi
pentru cele care rezultă dintr-un cataclism natural cu caracter excepţional.
Statul pe teritoriul căruia se află instalaţia poate limita răspunderea exploatantului la
un plafon ce nu poate coborî sub o anumită valoare pentru fiecare accident nuclear.
Potrivit Convenţiei de la Viena, acţiunea în repararea pagubei provocate de un
accident nuclear se poate prescrie în termen de 10 ani. Acest termen începe să curgă de la data
când victima pagubei nucleare a avut sau ar fi putut să aibă cunoştinţă de această pagubă şi de
exploatantul răspunzător.
Termenul de 10 ani poate fi prelungit atunci când o daună nucleră este cauzată de un
accident nuclear, implicând un material nuclear care în momentul accidentului a fost pierdut,
furat sau aruncat peste bord sau abandonat. Termenul de 10 ani este calculat de la data
furtului, pierderii, aruncării peste bord sau al abandonului; persoana care afirmă că a suferit o
daună nucleară şi care a introdus acţiunea în despăgubire în termenul de 10 ani suferă o
creştere a prejudiciului nuclear iniţial sau apar prejudicii noi şi ca urmare solicită daune
majorate, poate formula o pretenţie suplimentară şi după expirarea termenului de 10 ani, cu
condiţia ca hotărârea definitivă să nu fi fost încă pronunţată.
Exploatantul nu are un drept de regres, decât dacă acesta a fost expres prevăzut într-un
contract scris sau dacă accidentul nuclear rezultă dintre-un act sau o omisiune în care s-a
procedat cu intenţia de a se cauza o pagubă.
Atunci când accidentul nuclear survine în timpul transportului materialelor nucleare şi
produce o daună care antrenează răspunderea mai multor exploatanţi, răspunderea totală nu
poate fi superioară cuantumului celui mai ridicat aplicat de unul din ei, în condiţiile prevăzute
pentru accidentul survenit în cadrul instalaţiei.
Instanţele competente a fi sesizate cu acţiunea în reparaţie sunt tribunalele părţii
contractante pe teritoriul cărora s-a produs accidentul nuclear. În situaţia în care acesta s-a
produs în afara teritoriului tribunalului oricărei părţi contractante sau dacă locul accidentului
nuclear nu a putut fi determinat cu certitudine sunt competente tribunalele statului în care se
găseşte exploatantul responsabil de care ţine instalaţia.
Atunci când instanţele mai multor părţi contractante sunt competente, potrivit
Convenţiei de la Viena, competenţa se atribuie astfel:
- dacă accidentul nuclear a survenit în parte în afara teritoriului oricărei părţi şi în parte
pe teritoriul unui singur stat contractant, competenţa aparţine instanţelor acestui ultim stat;
- în alte cazuri, competenţa aparţine instanţelor părţilor contractante, desemnate prin
acordul lor.
Pentru orice problemă de fond sau de procedură nereglementată de Convenţie,
tribunalul competent va trebui să aplice legislaţia naţională.
Convenţia de la Bruxelles din 1962 prevede că exploatantul unei nave cu propulsie
nucleară este, în mod obiectiv, responsabil pentru orice pagubă nucleară, dacă s-a dovedit că
166
ea constituie urmarea unui accident nuclear la cauzarea căruia au contribuit combustibilul
nuclear, precum şi produsele şi deşeurile radioactive ale navei.
Convenţia se aplică indiferent de locul unde această pagubă s-a produs şi fără a se face
o distincţie bazată pe criteriul cetăţeniei, al domiciliului sau reşedinţei exploatantului navei.
În situaţia în care paguba nucleară angajează răspunderea mai multor exploatanţi, fără
să se poată determina cu certitudine care este măsura răspunderii fiecăruia dintre ei, vor fi
consideraţi solidar responsabili, cel care efectuează plata având o acţiune în regres faţă de
ceilalţi codebitori solidari.
La alegerea reclamantului, acţiunea în obţinerea reparaţiei poate fi intentată fie la
tribunalul statului care a emis licenţa, fie la tribunalul statului contractant pe teritoriul căruia a
fost produsă paguba nucleară.
Deoarece statul emitent al licenţei poate fi chemat să asigure plata indemnizaţiilor, el
are dreptul să intervină, în calitate de parte, în orice procedură angajată împotriva
exploatantului.
Acţiunea în reparaţie se poate intenta fie împotriva exploatantului, fie împotriva
asigurătorului sau a oricărei persoane, alta decât statul, care a eliberat licenţa.
Hotărârile definitive pronunţate de un tribunal competent din punct de vedere
jurisdicţional vor fi recunoscute pe teritoriul oricărui stat, în afară de cazul când hotărârea a
fost obţinută în mod fraudulos ori dacă exploatantului nu i s-a dat posibilitatea să se apere.
Orice hotărâre definitivă care este recunoscută şi a cărei executare se îndeplineşte în
forma cerută de legea statului contractant unde executarea este solicitată este executorie.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru pagubele ce ar rezulta din poluarea mărilor cu
hidrocarburi şi aici se regăsesc caracteristicile regimului special.
Convenţia de la Bruxelles din 1969 orientează răspunderea către proprietarul navei. Ea
a fost completată prin Convenţia din 1971 asupra creării unui fond internaţional de
indemnizare a victimelor pentru pagubele datorate poluării cu hidrocarburi. De asemenea,
există unele acorduri cu caracter privat între diferite companii petroliere prin care, începând
cu anu! 1969 s-au constituit importante fonduri de compensaţie.
În domeniul dreptului spaţial, răspunderea pentru daunele provocate de obiectele
spaţiale este fundamentată, în cea mai mare parte, pe teoria riscului, având în vedere faptul că
activitatea statelor lansatoare de obiecte spaţiale are un caracter legal, fiind licită „per se".
Astfel, potrivit Tratatului din 1967, statele părţi care lansează sau asigură lansarea unui obiect
spaţial extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, ca şi fiecare stat parte de pe
al cărui teritoriu sau instalaţii se lansează un obiect, poartă răspunderea internaţională pentru
daunele cauzate nu numai de obiect, dar şi de elementele sale componente, pe pământ, în
atmosferă, în spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, unui alt stat
parte la Tratat, precum şi persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia acestuia.
Tratatul nu se ocupă şi de răspunderea pentru daunele provocate mediului înconjurător
al Pământului sau mediului cosmic, ca urmare a activităţilor cosmice.
Expresia preocupărilor statelor pentru evitarea poluării mediului cosmic, precum şi
pentru apărarea mediului terestru, este cuprinsă în art.IX, care stipulează: „Statele părţi la
Tratat, vor efectua studierea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri
cereşti, şi vor desfăşura exploatarea lor în aşa fel încât să evite contaminarea lor dăunătoare şi
167
producerea de schimbări nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea de substanţe
extraterestre, iar în caz de nevoie să adopte măsurile adecvate în acest scop.
Ca urmare a existenţei acestei obligaţii, statele care desfăşoară activităţi cosmice iau
măsuri speciale de carantină pentru a evita poluarea terestră cu substanţe şi materiale
extraterestre.
Activitatea cosmică poate fi utilizată pentru obţinerea de modificări ale climei, a
condiţiilor meteorologice ale Pământului prin provocarea unor fenomene naturale sau
dirijarea celor existente. De asemenea, prin activitatea cosmică a statelor se poate schimba
echilibrul atmosferic sau cel al corpurilor cereşti, cu consecinţe imprevizibile.
Pe de altă parte, prevăzând obligaţia generală a statelor părţi din Tratat de a desfăşura
activităţile de explorare şi folosire a spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte
corpuri cereşti în conformitate cu dreptul internaţional – inclusiv Carta O.N.U. –, în interesul
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, per a contrario, desfăşurarea acestor activităţi fără
respectarea obligaţiilor internaţionale asumate sau licite per se, atrag răspunderea absolută.
Violarea obligaţiei internaţionale, fiind o obligaţie erga omnes, priveşte întreaga comunitate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 21 din Convenţia din 1972 prevede posibilitatea unei
daune259
care ar putea constitui „un pericol de proporţii pentru viaţa umană”.
În această situaţie, statele părţi la Convenţie, în primul rând statul de lansare, au
obligaţia de a examina posibilitatea acordării asistenţei corespunzătoare şi rapide statului care
a suferit dauna, dacă el o solicită.
După cum s-a arătat şi în unele dezbateri din cadrul reuniunilor internaţionale, nu
apare clar dacă ideea de vătămare a mediului a fost cuprinsă în termenul de „daună", astfel
cum a fost definit în art.IV din Convenţie. S-a arătat însă necesitatea de a fi luată în
considerare situaţia când activităţile spaţiale ar putea cauza daune mediului în afara limitelor
jurisdicţiei naţionale, adică mediului marin (marea liberă, fundul mării), ecosistemelor sale şi
chiar spaţiului extraatmosferic, ca atare.
Operaţiile de lansare a obiectelor spaţiale constituie surse de pericol pentru solul şi
atmosfera Pământului datorită gazelor emise de rachetele purtătoare sau alte vehicule spaţiale
şi ca urmare a căderilor normale sau accidentale a unor obiecte spaţiale sau a elementelor lor.
Datorită acestui fapt, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru explorarea şi folosirea
paşnică a spaţiului extraatmosferic din 1982 a cerut reglementarea reducerii la maximum a
efectelor nocive ale gazelor de eşapament, precum şi a consecinţelor reintrării etapelor
inferioare ale rachetelor purtătoare în atmosfera Pământului.
Un alt document de drept spaţial care conţine şi unele prevederi de apărare a mediului
terestru este Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea lor şi restituirea
obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, din 1968.
Acordul stipulează obligaţia statelor de lansare a unui obiect spaţial şi care în mod
accidental a ajuns pe teritoriul altui stat, de a lua toate măsurile pentru a evita ca acesta să
producă consecinţe vătămătoare pentru mediul înconjurător.
259
Prin daună, Convenţia din 1972 nominalizează în art.1, următoarele situaţii: pierderi de vieţi omeneşti;
vătămări aduse integrităţii unor persoane; distrugeri sau degradări de bunuri, aparţinând statului ori unor
persoane fizice şi juridice ori unor organizaţii internaţionale neguvernamentale. Ea nu include expresis verbis,
componentele mediului.
168
În ceea ce priveşte mediul marin, Convenţia asupra dreptului mării de la Montego
Bay din 1982 recomandă statelor să elaboreze criterii şi proceduri pentru plata unor
despăgubiri pentru daunele ce rezultă din poluarea mediului marin, instituind, de exemplu, un
sistem de asigurări obligatorii sau fonduri de despăgubire.
Convenţia nu reglementează răspunderea statelor, ea doar le recomandă, având în
vedere obligaţia statelor de a proteja şi conserva mediul marin, să adopte reglementări interne
care să permită obţinerea unei despăgubiri rapide şi adecvate sau a oricărei reparaţii, pentru
daunele ce rezultă din poluarea mediului marin de către persoanele fizice şi juridice aflate sub
jurisdicţia lor.
Mai mult decât atât, Convenţia recomandă statelor semnatare să coopereze pentru
aplicarea şi dezvoltarea dreptului internaţional al răspunderii în ceea ce priveşte evaluarea şi
despăgubirea, precum şi pentru reglementarea diferendelor ce pot apare, ca urmare a poluării
mediului marin.
Având în vedere cazuistica existentă în materia poluărilor marine, Recomandările
Convenţiei sugerează ca răspunderea pentru daune aduse mediului marin şi pentru
consecinţele poluării asupra persoanelor, bunurilor şi ecosistemelor marine, să aibă la bază
răspunderea obiectivă, independentă de culpă.
În concluzie, se poate spune că deşi eficienţa răspunderii obiective a fost confirmată în
practică în cadrul colaborării internaţionale privind protejarea şi conservarea componentelor
mediului, totuşi rolul acesteia nu pare a fi proporţional cu importanţa ce i se atribuie de
doctrină.
169
Timp de lucru: 4 ore
Rezumat:
Anul 2011 a debutat ȋn istoria mondială cu seismul catastrofic din 09 martie din
Extremul Orient provocând tragedia niponă cu consecinţele grave constând ȋn
numeroasele victime umane şi afectarea sistemului nuclear naţional al Japoniei, evaluarea
prejudiciilor nefiind ȋncheiată după scurgerea unui interval de 3 luni de la data
dezastrului.
Evenimentul nuclear repune ȋn discuţia comunităţii internaţionale şi a instituţiilor
sale problema majoră, de ordin strategic, privind utilizarea energiei nucleare ȋn scopuri
paşnice ȋn condiţiile ȋn care strategia actuală este vehement contestată, datorită efectelor
negative directe ale catastrofei nucleare, cât şi a efectelor sale conexe proliferate ȋn
economia mondială şi, ȋndeosebi, ȋn strategiile pe termen lung privind utilizarea, ȋn
continuare, a acestei energii.
Societatea internaţională se află, la modul real, ȋn faţa unui impas a cărui depăşire
este ȋncă problematică necesitând analize, studii şi consultări, nu ȋnsă ȋnainte de evaluarea
completă şi complexă a evenimentului nuclear major şi a consultării la nivel internaţional
asupra unei noi alternative privind producerea energiei necesare sistemului economiei
mondiale.
Se poate spune că ȋntreaga comunitate mondială a intrat ȋntr-o nouă etapă istorică
ȋn ceea ce priveşte alegerea drumului de urmat ȋn asigurarea unor strategii şi politici
energetice care să permită desfăşurarea ȋn deplină securitate a producţiei mondiale de
energie.
Ca ţară producătoare şi utilizatoare de energie nucleară, România este implicată
direct ȋn acest proces internaţional, inclusiv din perspectiva faptului că ţara noastră este
membră a Uniunii Europene, unde urmează să ȋşi exprime un punct de vedere care se cere
a fi temeinic fundamentat.
În ţara noastră, activităţile privind securitatea activităţilor nucleare raportate la
noile exigenţe impun ȋmbunătăţiri radicale, motiv pentru care ȋn perioada proximă
evenimentului nuclear nipon se impun măsuri adecvate.
170
Test de autoevaluare
1. Autorizaţia eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare, se retrage fără compensaţie, în următoarele situaţii:
a) când titularul a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;
b) când titularul ȋşi schimbă obiectul de activitate;
c) când titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legale, dispoziţiile organelor de
autorizare şi control sau limitele şi condiţiile prevăzute în autorizaţie;
d) când retragerea autorizaţiei s-a dispus datorită faptului că personalul titularului,
terţii, populaţia sau mediul au fost expuse la riscuri peste limitele reglementate,
generate de activitatea autorizată.
2. Titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau
a generat deşeuri radioactive este obligat:
a) să răspundă pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea
proprie,
b) să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiţionării şi
depozitării temporare sau definitive a acestora;
c) să depoziteze deşeurile radioactive ȋn depozite proprii ȋn condiţii de siguranţă;
d) să achite contribuţia legală la constituirea Fondului pentru gospodărirea deşeurilor
radioactive şi dezafectare.
Răspunsuri: 1. – a), c) d); 2. – a), b), d)
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Partea specială, Capitolul X,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 458-470.
2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs univdersitar, Capitolul XII., Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p. 220-241.
3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul XI., Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2010, p. 291-307.
4. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Prelegerea nr. 10, Protecţia mediului ȋn caz de conflict armat, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 300-304, 346-349, 320-322.
171
TEMA VIII.
PROTECŢIA TRANSSECTORIALĂ A FACTORILOR DE MEDIU
ÎMPOTRIVA ALTOR SUBSTANŢE NOCIVE
Competenţe:
- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor cu
substanţe şi preparate periculoase;
- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor cu
ȋngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor;
- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor cu
substanţe şi preparate chimice periculoase;
- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor cu
produşi chimici periculoşi şi pesticide;
- organizarea sistemului autorizaţional privind desfăşurarea activităţilor cu
deşeuri.
Cuprins:
1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase
2. Regimul juridic al ȋngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie
a plantelor
3. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
4. Regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor
5. Regimul juridic al deşeurilor
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea normelor şi principiilor privind substanţele şi preparatele
periculoase;
- cunoaşterea normelor şi principiilor privind ȋngrăşămintele chimice şi
produsele de protecţie a plantelor;
- cunoaşterea normelor şi principiilor privind substanţele şi preparatele
chimice periculoase;
- cunoaşterea normelor şi principiilor privind produşii chimici periculoşi
şi pesticidele;
- cunoaşterea normelor şi principiilor privind deşeurile.
172
Legea protecţiei mediului abordează ȋn mod distinct regimurile juridice ale tuturor
substanţelor nocive a căror gestiune se realizează ȋn sistem autorizaţional şi anume:
A. Substanţele şi preparatele periculoase
B. Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor
C. Substanţele şi preparatele chimice periculoase
D. Produşii chimici periculoşi şi pesticidele
E. Deşeurile
1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase
Potrivit art. 24 din legea-cadru de protecţie a mediului, activităţile privind
fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă,
transportul intern, manipularea, eliminarea, precum şi introducerea şi scoaterea din
ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase, sunt supuse unui regim special de
reglementare şi gestionare.
Textul legii fixează componentele circuitului complet a substanţelor şi preparatelor
periculoase începând de la fabricare şi terminând cu utilizarea substanţelor şi preparatelor
periculoase, ca un ciclu economic complet.
În mod distinct este prevăzută şi etapa eliminării, care nu are în vedere substanţele şi
preparatele periculoase ca atare, ci externalităţile negative rezultate ca urmare a utilizării
substanţelor şi preparatelor periculoase, aşa-numitele externalităţi negative sau deşeuri, apte
să aducă vătămări mediului, sănătăţii umane şi echilibrelor ecologice.
În cuprinsul textului, este menţionată şi activitatea de scoatere din ţară a substanţelor şi
preparatelor periculoase iar, printr-o interpretare extensivă aici trebuie inclusă şi activitatea de
scoatere din ţară a deşeurilor (rezultate în urma utilizării substanţelor şi preparatelor
periculoase).
Textul articolului 25, în sensul consideraţiilor de mai sus, stabileşte că „Transportul
internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor periculoase se realizează conform
acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional al mărfurilor periculoase, în care
România este parte”.
De asemenea, aliniatul 2 al aceluiaşi articol, din perspectiva comerţului internaţional,
stabileşte că importul şi exportul substanţelor şi preparatelor periculoase, restricţionate sau
interzise la utilizare de către anumite state sau de către România se realizează în conformitate
cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Pentru controlul importului, exportului substanţelor şi preparatelor periculoase, iar
prin interpretare extesivă şi a deşeurilor periculoase, la vamă, autoritatea vamală convoacă
autorităţile competente în domeniul substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv în
domeniul deşeurilor periculoase, pentru îndeplinirea procedurilor legale privind importul,
exportul şi tranzitul mărfurilor de genul celor menţionate.
Legea-cadru de protecţie a mediului instituie petru persoanele fizice şi juridice care
gestionează substanţe şi preparate periculoase următoarele obligaţii:
a) pentru activităţile prevăzute în art. 24 din lege, să deţină autorizaţia specifică pentru
fiecare tip de activitate;
173
b) să ţină evidenţa strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor
acestora, care intră în sfera lor de activitate şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de
autorităţile competente conform legislaţie specifice în vigoare;
c) să elimine în totalitate şi în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi
pentru mediu substanţele şi preparatele chimice periculoase care au devenit deşeuri şi sunt
reglementate în conformitate cu legislaţia specifică;
d) să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele chimice
periculoase le pot reprezenta asupra sănătăţii populaţiei şi să anunţe iminenţa producerii unor
descărcări neprevăzute sau a accidentelor autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi
de apărare civilă260
.
Una dintre problemele de mare risc în activitatea de gestionare a deşeurilor, ca rezultat
al reziduurilor rămase în urma utilizării substanţelor şi preparatelor periculoase, indiferent de
forma lor de agregare, este cea a neutralizării lor, statele mari producătoare de deşeuri fiind
tentate să elimine deşeurile periculoase în afara teritoriului naţional prin aşa-numitul „export
de poluare”.
Comunitatea internaţională a luat atitudine împotriva acestui gen de activitate,
recurgând, inclusiv la incriminarea exportului de poluare prin deşeuri atât ca delict
internaţional, cât şi ca delict naţional, iar în scop preventiv la acţiuni de prevenire şi control
asupra exportului de deşeuri periculoase, indiferent de natura deşeurilor şi de formele de
agregare ale acestora.
La nivel european a fost adoptată Convenţia de la Basel privind controlul transportului
peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, întocmită la 20 - 22 martie
1989261
. Urmare a ratificării de către România a acestei convenţii a fost introdus în Codul
penal articolul 302 indice 2 referitor la nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri
şi reziduuri262
.
Aspecte deosebit de importante privind protecţia mediului împotriva efectelor negative
ale substanţelor şi preparatelor periculoase sunt reglementate în Hotărârea de guvern nr. 804
din 25/07/2007, privind controlul asupra pericolelor de accident major în care sunt implicate
substanţe periculoase263
, modificată prin H.G. nr. 79/2009264
.
260
Art.28 din O.U.G. nr. 195/2005. 261
Ratificată de România prin Legea nr. 6/1991, pentru aderarea Romaniei la Conventia de la Basel privind
controlul transportului peste frontiere al deseurilor periculoase şi al eliminarii acestora, publicată în M. Of. nr.
18/26 ian. 1991, modificată prin L. nr. 265/2002 pentru acceptarea amendamentelor la Convenţia de la Basel
(1989) privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, publicată
în M.Of. nr. 352/27 mai. 2002. 262
Art. 302² Cod penal: (1) Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau
de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător, precum şi introducerea, în
orice mod, sau prin tranzitarea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale, se pedepsesc cu
închisoare de la 2 la 7 ani. (2) Dacă faptele prevăzute în alineatul precedent au pus în pericol sănătatea sau
integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182 ori au
cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar
în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale,
pedeapsa este închisoare de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. (3) Tentativa se pedepseşte. 263
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 08/08/2007. 264
H.G. nr. 79/2009 modifică art. 10 alin. (5) lit. a), art. 17 alin. (1) şi (2); abrogă art. 22 alin. (2).
174
Hotărârea se aplică amplasamentelor în cadrul cărora sunt prezente substanţe
periculoase în cantităţi egale sau mai mari decât cele prevăzute în anexele hotărârii .
Prin prezenţa substanţelor periculoase se înţelege existenţa efectivă sau anticipată a
acestor substanţe pe amplasament sau a acelora care se consideră că pot fi generate dacă se
pierde controlul asupra unui proces chimic industrial, în cantităţi egale sau mai mari decât
valorile limită prevăzute în anexa nr. 1.
În aplicarea şi interpretarea actului normativ la situaţiile pericolelor de accident major
în care sunt implicate substanţe periculoase, va fi avută în vedere calificarea tehnico-juridică a
următoarelor situaţii, toate acestea ca elemente ale raportului de cauzalitate în producerea
accidentului major:
a) accident major - producerea unei emisii importante de substanţă, a unui incendiu
sau a unei explozii, care rezultă dintr-un proces necontrolat în cursul exploatării oricărui
amplasament, care intră sub incidenţa prezentei hotărâri şi care conduce la apariţia imediată
sau întârziată a unor pericole grave asupra sănătăţii populaţiei şi/sau asupra mediului, în
interiorul sau în exteriorul amplasamentului, şi în care sunt implicate una sau mai multe
substanţe periculoase;
b) avarie/incident - eveniment care nu generează consecinţe majore asupra sănătăţii
populaţiei şi/sau asupra mediului, dar care are potenţial să producă un accident major;
c) operator - orice persoană fizică sau juridică care exploatează ori deţine cu orice titlu
un amplasament sau o instalaţie;
d) hazard/pericol - proprietatea intrinsecă a unei substanţe periculoase sau a unei
situaţii fizice, cu potenţial de a induce efecte negative asupra sănătăţii populaţiei şi/sau
mediului;
e) efectul „Domino” - rezultatul unei serii de evenimente în care consecinţele unui
accident ce are loc la o instalaţie sau un amplasament de tip Seveso sunt amplificate de
următorul accident la o/un altă/alt instalaţie/amplasament, ca urmare a distanţelor şi
proprietăţilor substanţelor prezente, şi care conduce în final la un accident major;
f) risc - probabilitatea producerii unui efect specific într-o perioadă sau în circumstanţe
precizate; riscul rezidual se referă la riscul rămas după înlăturarea unora dintre factorii
cauzatori de risc;
g) substanţă periculoasă - o substanţă, un amestec sau un preparat, prevăzute în anexa
nr. 1, partea 1, sau care îndeplinesc criteriile din anexa nr. 1, partea a 2-a, şi care sunt prezente
sub formă de materii prime, produse, produse secundare, reziduale sau intermediare, inclusiv
acele substanţe despre care se presupune că pot fi generate în cazul producerii unui accident.
În aplicarea prevederilor hotărârii, conform alin. (3) din art. 2, vor fi respectate integral
prevederile referitoare la mediul de muncă şi ale Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.
319/2006, care rămân aplicabile, în sensul că prejudiciile aduse victimelor accidentului major
vor fi tratate conform dispoziţiilor Legii nr. 319/2006 şi Codului penal, dispoziţile menţionate
fiind incidente în eventualitatea unui proces penal.
Operatorului îi revin sarcini principale în prevenirea accidentelor majore, astfel:
- obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni accidentele majore şi de a
limita consecinţele acestora asupra sănătăţii populaţiei şi mediului;
175
- obligaţia de a dovedi autorităţilor competente prevăzute la art. 5265
, în orice moment
şi în special în cadrul activităţilor de inspecţie şi control;
- obligaţia de a transmite SRAPM o notificare pentru amplasamentele noi, existente şi
ulterioare potrivit prevederilor legislaţiei specifice;
Notificarea va cuprinde obligatoriu următoarele informaţii:
a) denumirea sau, după caz, numele comercial al operatorului şi adresa completă a
amplasamentului în cauză;
b) adresa completă a sediului social al operatorului;
c) numele şi funcţia persoanei care administrează amplasamentul, dacă acestea sunt
diferite de cerinţele de la lit. a);
d) informaţii suficiente în vederea identificării substanţelor periculoase sau categoriilor
de substanţe implicate;
e) cantitatea şi starea fizică sub care se prezintă substanţele periculoase sau substanţele
implicate;
f) activitatea curentă sau, în cazul modificărilor, activitatea propusă a instalaţiei ori a
unităţii de stocare;
g) condiţiile de mediu din imediata vecinătate a amplasamentului, cu prioritate acele
elemente care pot provoca accidente majore sau care pot agrava consecinţele acestora.
În afara notificării operatorul este obligat să elaboreze un raport de securitate care
cuprinde un raport de securitate266
privind evaluarea cazului şi măsurile pentru prevenirea
unor evenimente similare care vor fi cuprinse în planul de urgenţă pe care opeatorul este
obligat să îl întocmească.
Elaborarea politicilor de prevenire a accidentelor majore, a rapoartelor de securitate şi
a planurilor de urgenţă internă se realizează de experţi independenţi de titularul de activitate,
atestaţi de către autorităţile publice centrale competente.
Răspunderea operatorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de hotărâre este
contravenţională.
2. Regimul juridic al ȋngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a
plantelor
Legea-cadru de protecţie a mediului nu cuprinde prevederi detaliate privind
regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor, menţionând în
art. 34 numai faptul că îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt
265
Autorităţile publice învestite la nivel central în aplicarea prezentei hotărâri sunt: a) Ministerul Mediului şi
Pădurilor, prin: (i) secretariatul de risc, denumit în continuare SRMMDD; (ii) Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului, prin secretariatul de risc, denumit în continuare SRANPM; (iii) Garda Naţională de Mediu, denumită
în continuare GNM; b) Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de
Urgenţă, denumit în continuare IGSU. (2) Autorităţile publice învestite la nivel regional în aplicarea prezentei
hotărâri sunt: a) agenţiile regionale pentru protecţia mediului, prin secretariatul de risc, denumite în continuare
SRARPM; b) comisariatele regionale din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu, denumite în continuare CRGNM.
(3) Autorităţile publice învestite la nivel judeţean în aplicarea prezentei hotărâri sunt: a) agenţiile judeţene pentru
protecţia mediului, prin secretariatul de risc, denumite în continuare SRAPM; b) comisariatele judeţene din
cadrul Gărzii Naţionale de Mediu, denumite în continuare CJGNM; c) inspectoratele judeţene pentru situaţii de
urgenţă, denumite în continuare ISU. 266
Art. 10 din H.G. nr. 804/2007.
176
supuse unui regim special de reglementare stabilit prin legislaţia specifică în domeniul
chimicalelor267
.
Regimul special de reglementare a îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie
a plantelor se aplică activităţilor privind fabricarea, plasarea pe piaţă, utilizarea, precum şi
importul şi exportul acestora268
.
Autorităţile publice centrale competente conform legislaţiei specifice din domeniul
chimicalelor, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, au
următoarele obligaţii:
a) să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a
plantelor;
b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul calităţii
îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;
c) să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse de
protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile publice
centrale pentru agricultură, silvicultură, sănătate şi cele din domeniul transporturilor sau
serviciile descentralizate ale acestora, după caz, supraveghează şi controlează aplicarea
reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor, astfel
încât să se evite poluarea mediului de către acestea, în conformitate cu principiul cooperării
interministeriale.
Rezultă că legislaţia specială în domeniile reglementării regimului juridic al
îngrăşămintelor chimice şi al poduselor de protecţie a plantelor în procesele de fabricare,
plasare pe piaţă, utilizare, precum şi importul şi exportul acestora cuprinde cu preponderenţă
dispoziţii şi măsuri cu caracter peventiv.
Persoanele juridice autorizate în producerea, stocarea, comercializarea şi/sau utilizarea
îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor, au următoarele obligaţii:
a) să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de protecţia plantelor
numai cu respectarea prevederilor legislaţiei speciale în domeniu;
b) să nu folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în
zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;
c) să administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu
avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor competente în domeniul
sanitar şi al comisiilor judeţene de bază melifera şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor
în vigoare, după o prealabilă înştiinţare prin massmedia;
d) să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte,
numai acele tratamente cu produse de protecţie a plantelor care sunt selective faţă de insectele
polenizatoare;
e) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze îngrăşămintele chimice
şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare,
267
Sunt avute în vedere următoarele acte normative: Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, privind regimul legal de
fabricare, comercializare şi utilizare a produselor de uz fitosanitar, aprobată şi modificată prin Legea nr. 85/1995,
modificată la rândul ei prin Legea nr. 26/2006, O.G. nr. 41/2007 şi Legea nr. 28/2009299 pentru aprobarea O.G.
nr. 41/2007. 268
Idem supra.
177
prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor
de transport şi/sau a mediului, după caz, respectând procedura de etichetare omologată.
Persoanele juridice interesate în fabricarea şi/sau plasarea pe piaţă a produselor de
protecţie a plantelor şi îngrăşămintelor chimice au obligaţia să solicite şi să obţină, în cazul în
care legislaţia specifică prevede aceasta, avizul de mediu.
Obligaţiile prevăzute la lit. b)-e) revin şi persoanelor fizice, în condiţiile legii.
A. Regimul juridic al îngrăşămintelor chimice
Aşa cum am învederat, domeniul referitor la regimul juridic al îngrăşămintelor
chimice este reflectat în legea-cadru de protecţie a mediului, alături de regimul juridic privind
protecţia plantelor, de dispoziţii sumare şi cu caracter general. Legislaţia naţională referitoare
la regimul juridic al îngrăşămintelor chimice a lăsat domeniul în sarcina reglementărilor
comunitare cu motivarea că această legislaţie este, pe de o parte, amplă şi completă iar, pe de
altă parte, datorită caracterului foarte tehnic al domeniului o altă reglementare, în afara celei
comunitare, este dificil de realizat, în condiţiile în care piaţa îngrăşămintelor chimice s-a
extins la nivel comunitar.
Aceste considerente rezultă în mod expres din Regulamentul (CE) 2003/2003 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 13 octombrie 2003 privind îngrăşămintele269
, în
care se menţionează caracterul desuet al reglementărilor anterioare şi necesitatea
„simplificării legislaţiei privind piaţa internă (SLPI)” în conformitate cu planul de acţiune în
favoarea pieţei unice.
Se menţionează, de asemenea, necesitatea unui singur instrument juridic din motive de
claritate care să impună fabricanţilor în mod direct obligaţii precise care trebuie aplicate
simultan şi unitar pe întreg teritoriul Uniunii.
Este necesar ca în fiecare stat membru, caracteristicile tehnice ale ingrasamintelor
chimice să fie stabilite unitar şi complet, astfel încât să permită o interpretare strictă.
Dispozitiile în cauza, care vizeaza în special compozitia şi definitia tipurilor de ingrasaminte,
denumirea acestor tipuri, identificarea şi ambalarea lor, difera de la un stat membru la altul.
Din cauza diferenţelor, ele constituie un obstacol în calea schimburilor comerciale din
interiorul Uniunii şi, prin urmare, ar trebui armonizate.
Intrucat obiectivul actiunii avute în vedere, si anume asigurarea pietei interne a
ingrasamintelor, nu poate fi realizat la un nivel suficient de catre statele membre în absenţa
unor criterii tehnice comune şi, prin urmare, data fiind amploarea actiunii, poate fi atins mai
usor la nivel comunitar, Uniunea poate lua masuri, conform principiului subsidiaritatii. In
conformitate cu principiul proportionalitatii, Regulamentul nu depaseste ceea ce este necesar
pentru atingerea obiectivelor in cauza.
Este necesar sa se stabileasca, la nivel comunitar, denumirea, definitia si compozitia
anumitor ingrasaminte (ingrasaminte CE).
269
Modificat la Anexa nr. I şi Anexa nr. 4 prin Regulamentul CE nr. 1107/2008 al Comisiei din 7 noiembrie
2008.
178
Este necesar, de asemenea, sa se stabileasca, pentru ingrasamintele CE, norme
comunitare privind identificarea, trasabilitatea si etichetarea lor, precum si inchiderea
ambalajelor.
Ar trebui sa se stabileasca, la nivel comunitar, o procedura de aplicat in cazurile in
care un stat membru considera necesar sa impuna restrictii de introducere pe piata a
ingrasamintelor CE.
Productia de ingrasaminte este supusa unor fluctuatii determinate de tehnicile de
productie si de materiile prime. Printre altele, fluctuatiile pot fi cauzate si de metodele de
esantionare si analiza. Prin urmare, este necesar sa se admita tolerante privind continutul
garantat de nutrienţi. In interesul utilizatorilor agricoli, este preferabil sa se mentina aceste
tolerante in limite strânse.
Controalele oficiale privind conformitatea ingrasamintelor CE cu cerintele
Regulamentului privind calitatea si compozitia ar trebui sa fie efectuate de catre laboratoare
autorizate de statele membre si sa fie notificate Comisiei.
Azotatul de amoniu constituie principala componenta intr-o serie de produse dintre
care o parte sunt utilizate ca ingrasaminte, iar altele ca explozibili. Avand in vedere natura
speciala a ingrasamintelor pe baza de azotat de amoniu cu un continut ridicat de azot şi
cerinţele care rezulta în ceea ce priveste siguranţa publică, sanatatea şi protecţia muncii, este
necesar sa se prevadă reguli comunitare suplimentare pentru îngrăşămintele CE de acest tip.
Anumite produse ar putea fi periculoase şi, în anumite cazuri, ar putea fi folosite în
alte scopuri decat cele carora le sunt destinate. Acest lucru ar putea pune in pericol siguranta
persoanelor si a bunurilor. Prin urmare, este necesar ca fabricantii sa fie obligati sa ia masurile
adecvate pentru a evita astfel de utilizari si in special pentru a asigura trasabilitatea
ingrasamintelor in cauza.
În interesul siguranţei publice, este deosebit de important să se stabilească la nivel
comunitar caracteristicile şi proprietăţile care disting îngrăşămintele CE pe baza de azotat de
amoniu cu un conţinut ridicat de azot de varietăţile de azotat de amoniu utilizate pentru
fabricarea produselor utilizate ca explozibili.
Îngrăşămintele CE pe baza de azotat de amoniu cu un continut ridicat de azot trebuie
sa aiba anumite caracteristici pentru a li se putea garanta că nu prezintă pericol pentru sănătate
(inocuitate). Fabricantii trebuie sa se asigure ca toate ingrasamintele pe baza de azotat de
amoniu cu un continut ridicat de azot au trecut, cu succes, un test de rezistenta la detonare
inainte de a fi introduse pe piata.
Este necesar sa se stabileasca reguli privind metodele ciclurilor termice inchise, chiar
daca este posibil ca aceste metode sa nu simuleze neaparat toate conditiile care apar in timpul
transportului si al depozitarii.
Exista posibilitatea ca ingrasamintele sa fie contaminate cu substante care pot prezenta
riscuri pentru sanatatea oamenilor si sanatatea animala si pentru mediu.
Ca urmare a avizului Comitetului stiintific pentru toxicitate, ecotoxicitate si mediu
(CSTEM), Comisia intentioneaza sa abordeze chestiunea prezentei neintentionate a cadmiului
în îngrăşămintele minerale şi va elabora, dacă este cazul, o propunere de regulament pe care
sa o prezinte Parlamentului European şi Consiliului. Dacă este cazul, se va întreprinde un
studiu similar pentru alţi contaminanţi.
179
Regulamentul prevede necesitatea stabilirii unei proceduri care sa fie aplicata de orice
fabricant sau reprezentant al unui fabricant care solicita includerea unui nou tip de
ingrasamant în anexa I, pentru a putea utiliza menţiunea „îngrăşământ CE”.
În aplicarea Regulamentului, se vor respecta cu stricteţe conţinutul şi sensul
următoarelor definiţii:
a) „ingrasamant”: un material a carui functie principala este aportul de substante
nutritive plantelor;
b) „nutrient principal”: exclusiv azotul, fosforul si potasiul;
c) „nutrient secundar”: calciu, magneziu, sodiu si sulf;
d) „oligoelemente”: bor, cobalt, cupru, fier, mangan, molibden si zinc, esentiale pentru
creşterea plantelor, dar in cantităţi reduse faţă de cantităţile de nutrienţi principali şi
secundari;
e) „îngrăşământ anorganic”: un îngrăşământ ai carui nutrienţi declaraţi se găsesc sub
forma de minerale obţinute prin extracţie sau prin procedee industriale fizice si/sau chimice.
Cianamida de calciu, ureea si produsele sale de condensare sau de asociere, precum si
ingrasamintele care contin oligoelemente chelate sau complexate, pot fi clasate, prin
conventie, in categoria ingrasamintelor anorganice;
f) „oligoelement chelat”: un oligoelement care este legat de una dintre moleculele
organice enumerate la sectiunea E.3.1 din anexa I;
g) „oligoelement complexat”: un oligoelement care este legat de una dintre moleculele
organice enumerate la sectiunea E.3.2 din anexa I;
h) „tip de ingrasamant”: ingrasaminte care au o denumire de tip comuna, prevazuta la
anexa I;
i) „ingrasamant simplu”: un ingrasamant azotat, fosfatat sau potasic care contine, intr-
o proportie care trebuie declarata, doar unul dintre nutrientii principali;
j) „ingrasamant compus”: un ingrasamant care contine, intr-o proportie care trebuie
declarata, cel putin doi nutrienti principali si care a fost obtinut printr-o reactie chimica sau
prin amestec sau combinatia acestora;
k) „ingrasamant complex”: un ingrasamant compus, obtinut printr-o reactie chimica,
prin solutie sau, in stare solida, prin granulare, care contine, intr-o proportie care trebuie
declarata, cel putin doi nutrienti principali. In stare solida, fiecare granula contine toti
nutrientii in compozitia declarata;
l) „ingrasamant de amestec”: un ingrasamant obtinut prin amestecarea uscata a
diferitelor ingrasaminte, fara nici o reactie chimica;
m) „ingrasamant foliar”: un ingrasamant destinat aplicarii pe frunzisul plantelor in
vederea absorbtiei foliare a nutrientilor;
n) „ingrasamant lichid”: un ingrasamant in suspensie sau in solutie;
o) „ingrasamant in solutie”: un ingrasamant lichid care nu contine particule solide;
p) „ingrasamant in suspensie”: ingrasamant bifazic in care particulele solide sunt
mentinute in suspensie in faza lichida;
q) „declaratie”: mentionarea cantitatii de nutrienti, inclusiv a formei si solubilitatii lor,
garantate cu tolerantele prevazute;
180
r) „continut declarat”: continutul mentionat pentru un element sau un oxid al acestuia,
pe eticheta unui ingrasamant EC sau pe documentul de insotire, in temeiul legislatiei
comunitare;
s) „toleranta”: abaterea autorizata a valorii masurate fata de valoarea declarata a
continutului de nutrienti;
t) „standard european”: un standard CEN (Comitetul European pentru Standardizare)
care a fost recunoscut oficial de catre Comunitate si al carui numar de referinta a fost publicat
in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene;
u) „ambalaj”: un recipient care poate fi sigilat, utilizat pentru conservarea, protejarea,
manipularea si distribuirea ingrasamintelor, cu o capacitate maxima de 1 000 kg;
v) „ingrasamant vrac”: un ingrasamant care nu este ambalat conform prevederilor
prezentului regulament;
w) „introducere pe piata”: furnizarea, cu titlu oneros sau gratuit, a unui ingrasamant
sau depozitarea in vederea furnizarii. Importul unui ingrasamant pe teritoriul vamal al
Comunitatii Europene este considerat o forma de introducere pe piata;
x) „fabricant”: persoana fizică sau juridică responsabilă de introducerea pe piata a unui
îngrăşământ; sunt consideraţi fabricanţi în special producătorii, importatorii, ambalatorii care
opereaza pe cont propriu sau orice persoana care schimba caracteristicile unui îngrăşământ.
Cu toate acestea, un distribuitor care nu schimba caracteristicile îngrăşământului nu este
considerat fabricant.
Regulamentul cuprinde norme cu caracter tehnic care permit identificarea exactă a
îngrăşămintelor chimice şi dacă acestea sunt omologate. De asemenea, o reglementare
amănunţită este consacrată măsurilor şi controalelor de siguranţă referitoare la diferitele tipuri
de îngrăşăminte:
- îngrăşăminte anorganice cu nutrienţi principali;
- îngrăşăminte cu conţinut de calciu, magneziu sodiu şi sulf;
- îngrăşăminte anorganice cu nutrienţi secundari;
- îngrăşăminte anorganice cu oligoelemente270
.
Toate aceste tipuri de îngrăşăminte, în ceea ce priveşte conţinutul lor chimic, sunt
reglementate de norme tehnice şi sunt supuse unor proceduri speciale de laborator în vederea
identificării şi controlului lor efectuate de laboratoare competente de verificare a conţinutului
sub aspectul conformităţii îngrăşămintelor şi a ambalajelor.
Fabricantul furnizeaza ingrasamintele CE insotite de mentiunile de identificare271
.
270
Oligoelemente: bor, cobalt, cupru, fier, mangan, molibden si zinc, esentiale pentru cresterea plantelor, dar in
cantitati reduse faţă de cantităţile de nutrienţi principali şi secundari. 271
a) Identificarea obligatorie: – menţiunea „ÎNGRĂŞĂMÂNT CE”, cu litere majuscule; – daca exista,
denumirea tipului de ingrasamant, in conformitate cu anexa I, – pentru ingrasamintele de amestec, mentiunea „de
amestec” dupa denumirea tipului de ingrasamant, – mentiunile suplimentare prevazute la articolele 19, 21 sau
23, – nutrientii sunt indicati atat prin denumirea lor literala, cat si prin simbolul lor chimic, precum azot (N),
fosfor (P), anhidrida fosforica (P2O5), potasiu (K), oxid de potasiu (K2O), calciu (Ca), oxid de calciu (CaO),
magneziu (Mg), oxid de magneziu (MgO), (Na2O), sulf (S), anhidrida sulfurica (SO3), bor (B), cupru (Cu),
cobalt (Co), fier (Fe), mangan (Mn), molibden (Mo), zinc (Z), – in cazul in care ingrasamantul contine
oligoelemente care sunt, integral sau partial, legate chimic de o molecula organica, denumirea oligoelementului
este urmata de unul dintre urmatoarele calificative: (i) „chelat cu...” (denumirea sau abrevierea agentului de
chelare, conform sectiunii E.3.1 din anexa I); (ii) „complexat cu...” (denumirea agentului de complexare conform
sectiunii E.3.2 din anexa I); – oligoelementele prezente in ingrasamant, enumerate in ordinea alfabetica a
simbolurilor lor chimice: B,Co, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn, – instructiunile specifice de utilizare pentru produsele
181
În cazul in care ingrasamintele sunt ambalate, mentiunile de identificare în cauză apar
pe ambalaje sau pe etichetele lipite pe ambalaje. În cazul în care îngrăşămintele sunt în vrac,
menţiunile în cauză apar pe documentele de însoţire.
Fabricantul păstrează dosarele privind originea ingrasamintelor CE pentru a asigura
trasabilitatea acestora. Trasabilitatea are în vedere acţiunea prin care se asigură posibilitatea
statelor membre de a inspecta, pe întreaga durată de introducere pe piaţă a îngrăşământului
care începe după încheierea perioadei de furnizare pe baza dosarului întocmit petru însoţirea
tipului de îngrăşământ chimic. În cazul ingrasamintelor CE pe baza de azotat de amoniu cu un
continut ridicat de azot introduse pe piata, fabricantul păstrează dosarele privind denumirea şi
adresa locatiilor in care au fost produse ingrasamantul în cauza şi principalele sale
componente, precum si denumirea si adresa operatorilor locaţiilor respective.
Dosarele respective sunt la dispoziţia statelor membre pentru inspecţie, pe intreaga
durată de introducere pe piaţă a îngrăşământului şi pentru o perioada suplimentară de doi ani
de la data la care s-a încheiat furnizarea.
Etichetarea este obligatorie. Etichetele sau indicatiile imprimate pe ambalaj care contin
mentiunile prevăzute în Regulament (art. 9) se plaseaza intr-un loc usor vizibil. Etichetele se
fixeaza pe ambalaj sau pe sistemul sau de inchidere. In cazul in care sistemul de inchidere
consta intr-un sigiliu, acesta trebuie marcat cu denumirea sau marca ambalatorului.
Menţiunile trebuie să fie şi să rămână uşor de reţinut, indelebile (coerente) şi uşor
lizibile.
În cazul în care îngrăşămintele în vrac menţionate în mod special în Regulament
(articolul 7 alineatul (2) teza a doua), un exemplar din documentele de însoţire care conţin
menţiunile de identificare trebuie să însoţească mărfurile şi să fie disponibil organismelor de
control.
Eticheta, mentiunile inscrise pe ambalaj sau in documentele de insotire trebuie sa fie
redactate cel putin in limba sau limbile nationale ale statului membru pe teritoriul caruia se
comercializeaza ingrasamantul CE.
In cazul ingrasamintelor CE ambalate, ambalajul trebuie inchis astfel incat sau cu un
astfel de dispozitiv incat, la deschiderea ambalajului, dispozitivul de inchidere, sigiliul sau
ambalajul insusi sa fie deteriorat iremediabil. Este permisa utilizarea sacilor cu valva.
Ingrasamintele pe baza de azotat de amoniu cu un continut ridicat de azot se pun la
dispozitia utilizatorului final numai ambalate.
Ca masuri de control statele membre pot supune ingrasamintele marcate „ingrasamant
CE” unor controale oficiale, in vederea verificarii conformitatii lor cu datele tehnice cuprinse
în Regulament, anexele sale şi menţiunile din etichetele produsului şi ambalajului.
enumerate in sectiunile E.1 si E.2 din anexa I, – cantitatile de ingrasaminte lichide, exprimate in masa. Indicarea
cantitatilor de ingrasaminte lichide in volum sau in masa pe volum (kilograme pe hectolitru sau grame pe litru)
este facultativa, – masa neta sau bruta si, facultativ, volumul pentru ingrasamintele lichide. In cazul in care se
indica masa bruta, se mentioneaza alaturi si tara, in masa, – denumirea sau denumirea sociala si adresa
fabricantului. b) Identificarea facultativa: – mentiunile enumerate in anexa I, – instructiunile de depozitare si
manipulare si, pentru ingrasamintele care nu sunt enumerate in anexa I sectiunile E.1 si E.2, instructiuni
specifice de utilizare a ingrasamantului, –indicatii privind dozele si conditiile de utilizare adecvate pentru
conditiile de sol si de cultura in care se utilizeaza ingrasamantul, – marca fabricantului si denumirea comerciala a
produsului.
182
Statele membre se asigura ca la controalele oficiale privind ingrasamintele CE care fac
parte din tipurile de ingrasaminte enumerate în anexele Regulamentului, prelevarea de probe
si analizele se efectueaza in conformitate cu metodele descrise in anexele de referinţă ale
Reglamentului (III si IV).
Sub aspect instituţional, activităţile ce intră sub incidenţa Regulamentului sunt
asigurate de structurile naţionale cu competenţă în asigurarea regimului juridic al
îngrăşămintelor chimice integrate cooperării interministeriale şi organelor de control naţionale
şi ale Uniunii Europene272
.
În sistemul instituţional sunt incluse şi laboratoarele. Comisiei i se notifică de catre
statele membre lista laboratoarelor autorizate de pe teritoriul lor care au competenta de a
furniza serviciile necesare pentru verificarea conformitatii ingrasamintelor CE cu prevederile
din Regulament.
Comisia publica lista laboratoarelor autorizate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Ingrasamintele marcate „ingrasamant CE” in conformitate cu dispoziţiile
Regulamentului circula liber in Comunitate.
In cazul in care un stat membru are motive justificate sa considere ca un anumit
ingrasamant CE, chiar daca este conform cu prevederile Regulamentului, prezinta riscuri
pentru siguranta si sanatatea oamenilor, animalelor, plantelor sau pentru mediu, el poate
interzice temporar sau poate impune conditii speciale pentru introducerea pe piata a
ingrăşământului în cauza pe teritoriul sau. Statul membru in cauza informeaza de indata
celelalte state membre si Comisia cu privire la această măsură, motivandu-si decizia.
Pentru motive de siguranta publica, statele pot interzice, restrictiona sau împiedica
introducerea pe piata a ingrasamintelor CE.
B. Regimul juridic al produselor de protecţie a plantelor273
Comercializarea pe teritoriul Romaniei a produselor de protectie a plantelor,
fabricate in tara sau provenite din import, se poate face numai pe baza unui certificat de
inregistrare eliberat de catre unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi
desfasoara activitatea de comercializare a produselor de protectie a plantelor, denumit
certificat de inregistrare, care se eliberează:
I. Operatorilor economici, persoane juridice care indeplinesc cumulativ urmatoarele
conditii:
a) prin obiectul de activitate precizat in statutul de functionare, au profil specializat in
domeniul fabricarii si sau/comercializarii produselor de protectie a plantelor;
b) dispun de personal incadrat, cu pregatire in domeniul agricol/biologic/biochimic sau
silvic de nivel superior sau de nivel mediu, dovedit prin certificat de atestare profesionala,
eliberat nominal, de catre unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi desfasoara
272
Comitetului stiintific pentru toxicitate, ecotoxicitate si mediu (CSTEM); Comitetul European pentru
Standardizare (CEN). 273
Ordonanţa de Guvern nr. 4 din 20 ianuarie 1995 privind fabricarea, comercializarea si utilizarea produselor de
uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor in agricultura si silvicultura, MONITORUL
OFICIAL nr. 18 din 30 ianuarie 1995.
183
activitatea comerciala. Modelul de certificat de atestare profesionala pentru activitati de
comercializare a produselor de protectie a plantelor este tipizat;
c) indeplinesc conditiile de organizare si functionare pentru unitatile fitofarmaceutice,
prevazute de lege;
II. Persoanelor fizice sau asociatiilor familiale care indeplinesc cumulativ urmatoarele
conditii:
a) sunt autorizate pentru activitatea de comercializare a produselor de protectie a
plantelor pe care o desfasoara potrivit prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate,
intreprinderile individuale si intreprinderile familiale274
;
b) au pregatire in domeniul agricol/biologic/biochimic sau silvic, de nivel superior sau
de nivel mediu, si sunt abilitate prin certificat de atestare profesionala pentru activitati de
comercializare a produselor de protectie a plantelor, eliberat nominal, in urma examinarii de
catre unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi desfasoara activitatea comerciala;
c) indeplinesc conditiile de organizare si functionare pentru unitatile fitofarmaceutice.
Persoanele fizice sau asociatiile familiale pot sa se inregistreze numai pentru comertul
cu amanuntul cu produse de protectie a plantelor clasificate ca nocive (Xn), iritante (Xi) sau a
celor fara clasificare de periculozitate.
Perioada pentru care se emite certificatul de inregistrare este de maximum 5 ani, cu
viza anuala. Nesolicitarea vizei anuale, in termen de o luna de la expirarea acesteia, atrage
nulitatea certificatului de inregistrare si interzicerea comercializarii produselor de protectie a
plantelor. Nulitatea se constata de catre unitatea fitosanitara în a carei raza teritoriala isi
desfasoara activitatea de comercializare a produselor de protectie a plantelor.
Produsele de protecţie a plantelor pot fi comercializate in spatii special amenajate,
denumite unitati fitofarmaceutice275
(fitofarmacii, depozite fitofarmaceutice), cu respectarea
conditiilor de organizare si functionare a unitatilor fitofarmaceutice prevazute de lege.
In unitatile fitofarmaceutice pot fi comercializate si produse auxiliare utilizate in
agricultura cu respectarea legislatiei specifice privind comercializarea acestora.
Schimbarea sediului sau incetarea activitatii unitatii fitofarmaceutice se va face
obligatoriu cu anuntarea unitatii fitosanitare care a eliberat certificatul de inregistrare, cu 15
zile inainte de data de la care urmeaza schimbarea sediului sau incetarea activitatii.
Este interzisa comercializarea în unităţile fitofarmaceutice a produselor de protectie a
plantelor care nu sunt omologate pentru a fi utilizate in Romania.
Pentru inregistrarea privind activitatea de comerţ cu amanuntul cu produse de protectie
a plantelor, solicitantii vor depune la unitatea fitosanitara in a carei raza teritoriala isi
desfasoara activitatea comerciala urmatoarele documente:
I.Operatorii economici, persoane juridice:
a) cerere-tip privind obtinerea certificatului de inregistrare pentru comercializarea
produselor de protectie a plantelor;
274
Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008. 275
Cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor fitofarmaceutice Odonanţa Guvernului nr. 41/2007, privind
comercializarea produselor de protecţie a plantelor, precum şi pentru modificarea şi abrogarea unor acte
normative din domeniul fitosanitar, publicată în M. Of. nr. 592/28.08.2007.
184
b) copii de pe certificatul constatator, certificatul de inregistrare sau certificatul de
inscriere de mentiuni, eliberate conform Legii nr. 359/2004 privind simplificarea
formalitatilor la inregistrarea in registrul comertului a persoanelor fizice, asociatiilor familiale
si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora, precum si la autorizarea functionarii
persoanelor juridice, cu modificarile si completarile ulterioare276
;
c) copie de pe certificatul de atestare profesionala pentru activitati de comercializare a
produselor de protectie a plantelor pentru personalul incadrat.
II. Persoanele fizice sau asociatiile familiale:
a) cerere-tip privind obtinerea certificatului de inregistrare pentru comercializarea
produselor de protectie a plantelor;
b) copie de pe autorizatia eliberata de autoritatile competente potrivit prevederilor
Legii nr. 300/2004, cu modificarile si completarile ulterioare;
c) copii de pe certificatul constatator, certificatul de inregistrare sau certificatul de
inscriere de mentiuni, eliberate conform Legii nr. 359/2004, cu modificarile si completarile
ulterioare;
d) copie de pe certificatul de atestare profesionala pentru activitati de comercializare a
produselor de protectie a plantelor.
Pentru înregistrarea privind activitatea de comert cu ridicata a produselor de protectie
a plantelor, operatorii economici, persoane juridice, vor depune la unitatea fitosanitara în a
cărei raza teritorială îşi desfăşoară activitatea comerciala urmatoarele documente:
a) cerere-tip privind obtinerea certificatului de inregistrare pentru comercializarea
produselor de protectie a plantelor;
b) copii de pe certificatul constatator, certificatul de inregistrare sau certificatul de
inscriere de mentiuni, eliberate conform Legii nr. 359/2004, cu modificarile si completarile
ulterioare;
c) copie de pe autorizatia de mediu eliberata de autoritatile competente conform
Hotararii Guvernului nr. 573/2002 pentru aprobarea procedurilor de autorizare a functionarii
comerciantilor, cu modificarile ulterioare;
d) copie de pe certificatul de atestare profesionala pentru activitati de comercializare a
produselor de protectie a plantelor pentru personalul incadrat.
Pentru comercializarea produselor de protectie a plantelor pot fi inregistrate persoanele
fizice sau juridice din alte state membre ale Uniunii Europene care sunt atestate de catre
autoritatile competente din statele respective. În materie este aplicabilă Directiva Consiliului
nr. 74/556/CEE de stabilire a normelor de aplicare privind masurile tranzitorii din domeniul
activitatilor de comert si de distributie a produselor toxice si activitatilor de utilizare
profesionala a acestor produse, inclusiv activitatile de intermediari, publicata in Jurnalul
Oficial seria L nr. 307/1974 si Directiva Consiliului nr. 74/557/CEE privind realizarea
libertatii de stabilire si a libertatii de a presta servicii pentru activitatile independente si
activitatile intermediarilor din comertul si distributia produselor toxice, publicata in Jurnalul
Oficial seria L nr. 307/1974, cu modificarile ulterioare.
Persoanelor fizice sau juridice care sunt inregistrate în România, in conformitate cu
prevederile prezentei ordonante, si care solicita autoritatilor competente din alte state membre
276
Publicată în M.Of. nr. 839/13 sep. 2004.
185
ale Uniunii Europene autorizarea pentru desfasurarea de activitati de comercializare a
produselor de protectie a plantelor le sunt eliberate atestate de catre autoritatile competente
din Romania in conditiile prevazute de directivele Consiliului 74/556/CEE si 74/557/CEE.
C. Pocedura de omologare277
a produselor de protecţie a plantelor
Pentru combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor in agricultura si
silvicultura, pe teritoriul Romaniei se fabrica, se comercializeaza si se utilizeaza numai
produsele de protecţie a plantelor omologate de Comisia Interministeriala de Omologare
a Produselor de Protecţie a Plantelor.
Omologarea produselor de protecţie a plantelor se solicita de agentii economici romani
si de firmele straine interesate in fabricarea si/sau lansarea pe piata interna a unor astfel de
produse comerciale.
Produsele omologate pentru utilizare in Romania sint cuprinse in Codexul produselor
de protecţie a plantelor, care se elaboreaza, se actualizeaza periodic si se publica in Monitorul
Oficial al Romaniei, prin grija Comisiei interministeriale de omologare. Pentru fiecare produs
omologat, Comisia interministeriala de omologare elibereaza un certificat de omologare, care
se semneaza de presedintele comisiei.
Certificatul de omologare cuprinde: denumirea comerciala a produsului, fabricantul,
substanta activa, continutul in substanta activa si principalele caracteristici ale acesteia,
spectrul de actiune, domeniile de utilizare, dozele de utilizare, grupa de toxicitate, precum si
orice alte dispozitii care sa determine o conduita responsabila din partea fabricantilor, a
comerciantilor si a utilizatorilor.
Perioada pentru care se emite certificatul de omologare este de maximum 5 ani, dupa
care titularul este obligat sa solicite prelungirea valabilitatii acestuia. Nesolicitarea prelungirii
valabilitatii, in termen de 3 luni de la expirarea acesteia, atrage anularea de drept a
certificatului de omologare si scoaterea produselor din Codexul produselor de protecţie a
plantelor, omologate pentru utilizare in Romania.
Certificatul de omologare se supune actualizarii ori de cite ori intervin modificari
importante cu privire la caracteristicile fizice, chimice si biologice ale produsului omologat,
precum si cu privire la domeniul de utilizare , la modul si la mijloacele de aplicare.
Modificarile considerate importante se stabilesc de Comisia interministeriala de omologare si
se inscriu in certificatele de omologare. Cererile de actualizare se fac de catre titularii
certificatelor de omologare, iar Comisia interministeriala de omologare elibereaza un nou
certificat.
Comisia interministeriala de omologare poate actualiza certificatele de omologare
atunci când hotaraste instituirea unor restrictii sau interdictii cu privire la domeniile de
utilizare, la modul si la mijloacele de aplicare a produsului omologat.
277
Prin omologare se înţelege procedura prin care autoritatile nationale competente aproba utilizarea pe teritoriul
tarii a produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor, in agricultura si in
silvicultura, dupa examinarea datelor stiintifice prezentate de fabricanti si de autoritatile stiintifice proprii,
competente, care atesta ca produsul este eficient pentru utilizarile prevazute si nu prezinta sau prezinta riscuri
acceptate pentru sanatatea umana si animala sau pentru mediul inconjurator.
186
Hotarirea de actualizare, impreuna cu certificatul de omologare actualizat se transmit
titularului acestuia, in termen de 30 de zile de la data hotaririi de actualizare. Aceasta
operatiune nu obliga titularul certificatului de omologare la plata tarifelor de omologare.
Certificatul de omologare dă dreptul detinatorului sa fabrice si sa comercializeze pe
teritoriul Romaniei produsul omologat, cu respectarea dispozitiilor legale naţional.
In situatia in care se constata ca produsele omologate nu mai corespund din punct de
vedere al protecţiei plantelor, toxicologic sau ecologic, Comisia interministeriala de
omologare anuleaza certificatul de omologare si transmite hotarirea luata, titularului acestuia,
in termen de 30 de zile de la adoptarea ei.
Hotarârea de anulare a certificatului de omologare va fi insotita de masuri obligatorii,
cu termene privind oprirea fabricatiei, a importului, precum si destinatia cantitatilor fabricate
sau importate anterior anularii certificatului de omologare, in limita termenului de valabilitate
a produsului.
Fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor de protecţie a plantelor în scopul
prezentarii şi comercializării, precum şi importul şi distribuirea acestora la utilizatori sunt
permise numai agentilor economici persoane juridice, din sectorul public sau privat,
constituiţi şi autorizaţi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
Fabricarea in Romania a unor produse de protecţie a plantelor care nu sunt omologate
pentru utilizare pe teritoriul României, fiind produse în vederea exportului, se poate face
numai în baza unei autorizaţii speciale eliberate de Ministerul Sanatatii si Ministerul Mediului
si Padurilor.
Importul produselor de protecţie a plantelor se face numai sub regim de licente si este
permis persoanelor juridice din sectorul public sau privat, constituite si autorizate in
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Importurile de produse de protecţie a plantelor
se fac cu respectarea şi în condiţiile prevazute de Hotarirea Guvernului nr. 340/1992 privind
regimul de import al deseurilor şi reziduurilor de orice natură, precum si a altor marfuri
periculoase pentru sanatatea populatiei si pentru mediul înconjurător, modificata si completata
prin Hotărârea Guvernului nr. 437/1992.
Introducerea pe teritoriul ţării a unor mostre de produse de protecţie a plantelor, pentru
nevoi de cercetare-testare-experimentare, în vederea omologarii, se poate face în baza avizului
semnat de preşedintele Comisiei interministeriale de omologare. Avizele se înregistrează la
secretariatul comisiei, cu precizarea cantitatii şi a beneficiarilor. Mostrele de produse de
protecţie a plantelor sint scutite de taxe vamale.
Publicitatea de orice fel, prin orice mijloace, pentru utilizarea produselor de protecţie a
plantelor care nu sunt omologate pentru utilizare pe teritoriul României este interzisă.
In scopul reducerii riscului de impact asupra sanatatii oamenilor, animalelor si
mediului inconjurator, utilizatorilor substanţelor de protecţie a plantelor le suntinterzise mai
multe practici278
.
278
a) Aplicarea cu mijloace avio a produselor de protecţie a plantelor clasificate ca foarte toxice (T+) şi toxice
(T) in agricultura si silvicultura; b) Aplicarea tratamentelor la plante melifere, cat si la cele care isi realizeaza
polenizarea cu ajutorul albinelor, cu produse toxice pentru albine, in perioada infloritului. Unele tratamente se
pot face numai in cazuri deosebite, cu aprobarea si sub controlul unităţii judeţene fitosanitare si al agentiei
judetene pentru protectia mediului; c) Tratamentele cu produse a caror remanenta depaseste timpul de pauza
stabilit pentru punerea in consum a produselor recoltate; d) Vanzarea si punerea in consum a produselor agricole
recoltate fara respectarea timpului de pauza stabilit de autoritatile competente sau cu reziduuri de produse de
187
Responsabilitatile organizarii asistentei de protecţie a plantelor pentru toti producatorii
agricoli pe teritoriul tarii, in conformitate cu dispozitiile legale, revine Ministerului
Agriculturii si Dezvoltării Rurale prin unităţile fitosanitare. Pentru domeniul silvic,
responsabilitatea revine Regiei Autonome a Padurilor "Romsilva" prin filialele silvice ale
acesteia.
In fiecare judet, unitatea fitosanitara exercita atributiile de autoritate teritoriala
fitosanitara care controleaza respectarea dispozitiilor legale referitoare la desfasurarea
actiunilor fitosanitare si gestionarea produselor de protecţie a plantelor pe intreg teritoriul
judetului, in agricultura si silvicultura, precum si in alte sectoare ce utilizeaza produse de
protecţie a plantelor, indiferent de forma de proprietate si de organizare a activitatii.
Autoritatile silvice, cele pentru sanatate si pentru mediu controleaza dispozitiile legale în
materie.
Laboratorul Central pentru Carantina Fitosanitara, institutie bugetara in subordinea
Ministerului Agriculturii si Dezvoltării Rurale, organizeaza si indruma metodologic reteaua
de prognoza-avertizare si carantina fitosanitara, exercita controlul calitatii produselor de
protecţie a plantelor, din productia interna si din import, organizeaza si conduce controlul
fitosanitar vamal. Laboratorul Central pentru Carantina Fitosanitara autorizeaza si indruma
metodologic laboratoarele pentru controlul calitatii produselor de protecţie a plantelor din
cadrul unităţilor fitosanitare.
Pe masura dotarii tehnico-materiale, Laboratorul Central pentru Carantina Fitosanitara
va efectua controlul reziduurilor din produsele de origine vegetală, va autoriza si va indruma
metodologic laboratoarele pentru controlul reziduurilor de produse de protecţie a plantelor din
cadrul unităţilor judetene fitosanitare.
Agentii economici care desfasoara activitati cu produse de protecţie a plantelor -
fabricanti, importatori, comercianti, distribuitori, utilizatori - sint obligati sa furnizeze
informatiile solicitate de unităţile judetene fitosanitare, la termenele si in conditiile stabilite,
cu respectarea limitelor privind secretul profesional si comercial, referitoare la aceste
activitati.
3. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
Legea nr. 349/2007 compatibilizează regimul juridic naţional al substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase cu reglementările europene, respectiv cu Regulamentul
nr. 1907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18.12.2006 privind
înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice (REACH),
de înfiinţare a Agenţiei Europene de Substanţe Chimice şi de modificare a Directivei nr.
1999/45/CE, abrogând actele normative anterioare în materie. În România,
competenţele în materie au trecut la A.N.P.M., care a primit sarcina de implementare a
protecţie a plantelor peste limitele maxime admise; e) Efectuarea de tratamente cu produse de protecţie a
plantelor interzise in zonele de protectie a apelor, de protectie sanitara si ecologica, precum si in alte zone
protejate, stabilite de autoritatile competente; f) Utilizarea oricarui produs de protecţie a plantelor in alte scopuri
decit cele pentru care a fost omologat; g) Efectuarea de tratamente cu produse ale caror reziduuri se acumuleaza
peste limitele maxime admise in soluri, in ape, in furaje si in produsele agroalimentare.
188
regulamentului nou, şi în competenţa Gărzii Naţionale de Mediu, dar numai pentru
îndeplinirea funcţiei de control a respectării regulamentului şi pentru constatare şi
sancţionarea încălcării regulamentului.
Ca urmare a compatibilizării regimului substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase legea noastră naţională279
are în vedere următoarele aspecte:
a) evaluarea si controlul riscului pe care substantele si preparatele chimice periculoase
il reprezinta pentru sanatatea populatiei si pentru mediu;
b) restrictii privind introducerea pe piata si utilizarea anumitor substante si preparate
chimice periculoase;
c) controlul importului si exportului anumitor substante si preparate chimice
periculoase;
d) substantele care epuizeaza stratul de ozon;
e) introducerea pe piata a biocidelor;
f) aplicarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.).
Producerea, prelucrarea, utilizarea şi/sau comercializarea substanţelor şi preparatelor
chimice considerate periculoase au un regim juridic special, la baza căruia stau următoarele
principii: principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu; principiul
liberei circulaţii a bunurilor; principiul progresului tehnic.
Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele explozive, oxidante, extrem
de inflamabile şi foarte inflamabile, substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice,
substanţele şi preparatele nocive, corosive, iritante, sensibilizante, cancerigene, substanţele şi
preparatele toxice pentru reproducere, precum şi cele periculoase pentru mediu.
La baza clasificării substanţelor într-una din categoriile menţionate mai sus, stau
proprietăţile lor. În ce priveşte preparatele chimice, clasificarea are la bază gradul de pericol
şi natura specifică a riscurilor pe care le implică.
Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt
strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la ambalarea şi etichetarea lor.
Pentru a permite utilizatorilor profesionali şi celor industriali să ia toate măsurile
necesare pentru a asigura sănătatea şi protecţia mediului, precum şi pentru asigurarea
securităţii la locul de muncă, la prima livrare a substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase sau chiar înainte de această livrare, orice producător, importator sau distribuitor
este obligat să trimită destinatarului fişa tehnică de securitate, care va conţine toate
informaţiile reale disponibile, necesare asigurării protecţiei oamenilor şi a mediului.
Producătorii şi importatorii sunt obligaţi: să efectueze testări ale proprietăţilor
substanţelor şi preparatelor chimice, în vederea încadrării în clasele de pericol stabilite prin
lege; să clasifice, să eticheteze şi să ambaleze substanţele şi preparatele chimice periculoase,
conform prevederilor legale în vigoare; să furnizeze, după caz, A.N.P.M. sau Gărzii Naţionale
de Mediu, competente, în condiţiile art. 17 din Legea nr. 360/2003, toate informaţiile despre
proprietăţile substanţelor care pot pune în pericol sănătatea sau mediul.
Principalele activităţi desfăşurate în cadrul Direcţiei Deşeuri şi Substanţe Chimice
Periculoase280
ale A.N.P.M., sunt:
279
Legii nr. 360/2003, privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.
189
- Coordonarea şi monitorizarea implementării legislaţiei din domeniul deşeurilor şi
chimicalelor la nivel naţional;
- Asigurarea unui sistem funcţional de colectare, prelucrare şi management al
informaţiilor şi datelor statistice privind implementarea legislaţiei naţionale şi europene din
domeniul deşeurilor şi chimicalelor;
- Asigurarea accesului publicului la informaţiile privind gestionarea deşeurilor şi
chimicalelor în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
- Fundamentarea tehnică a politicilor, strategiilor şi planurilor de acţiune în domeniul
gestionării deşeurilor şi chimicalelor, prin asigurarea documentaţiei specifice;
- Elaborarea rapoartelor de sinteză privind starea mediului pentru domeniul gestionării
deşeurilor şi chimicalelor;
- Colaborarea cu instituţii europene sau din statele membre sau asociate la UE şi alte
organisme de specialitate din domeniu, din ţară şi străinătate, în baza mandatului Preşedintelui
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, cu avizul autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului;
- Colaborarea cu Institutul Naţional de Statistică pentru dezvoltarea proiectelor de
statistică în domeniul gestionării deşeurilor şi chimicalelor.
În evaluarea şi controlul riscului pe care substaţele şi preparatele chimice periculoase
îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu, precum şi pentru stabilirea condiţiilor
de restricţionare, a activităţilor de producţie, import, export şi prevenirea emisiilor în
atmosferă a substanţelor care epuizează stratul de ozon, au responsabillităţi următoarele
ministere şi instituţii:
a) autoritatea centrală pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
b) autoritatea centrală pentru mediu şi păduri;
c) autoritatea centrală pentru sănătate;
d) autoritatea centrală pentru muncă, familie şi protecţie socială;
e) autoritatea centrală pentru economie, comerţ şi mediul de afaceri prin Direcţia
Deşeuri şi Substanţe Chimice Periculoase (A.N.P.M.) şi Garda Naţională de Mediu.
În scopul protecţiei mediului şi a sănătăţii populaţiei, unele substanţe şi preparate
chimice periculoase care sunt interzise la producere şi utilizare sau a căror utilizare este sever
restricţionată de către unele ţări sunt supuse unui control special atunci când sunt importate
sau exportate de România.
Controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase
se face în conformitate cu prevederile Convenţiei privind procedura de consimţământ
prealabil în cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide
care fac obiectul comerţului internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998, la
care România a aderat prin Legea nr. 91/2003, precum şi cu prevederile comunitare din acest
domeniu.
Procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză pentru controlul
importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase, denumită în
continuare procedura PIC, se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
280
Ca urmare a reorganizarii instituţionale, Agenţia Naţională pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase
a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de nou înfiinţata Direcţie Deşeuri şi Substanţe Chimice
Periculoase, din cadrul A.N.P.M., şi de către Garda Naţională de Mediu.
190
Procedura PIC se realizează în cadrul unei cooperări interministeriale în care rolul
principal revine Ministerului Mediului şi Pădurilor, ca autoritate naţională centrală
competentă pentru aplicarea procedurii PIC în vederea controlului importului şi exportului
anumitor substanţe şi preprate chimice periculoase.
Acestui minister îi revin următoarele atribuţiuni:
a) iniţiază, împreună cu celelalte autorităţi competente, acte normative specifice
referitoare la restricţionarea introducerii pe piaţă a anumitor substanţe şi preparate chimice
periculoase; evaluează controlul riscului pentru om şi mediu, reprezentat de substanţele
chimice existente, controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice
periculoase; evaluează introducerea pe piaţă a biocidelor, cu excepţia produselor utilizate în
profilaxia sanitar-umană şi la activităţile referitoare la substanţele care epuizează stratul de
ozon;
b) depozitează, deţine şi difuzează informaţiile specifice referitoare la substanţele care
epuizează stratul de ozon; controlează şi supraveghează modul de aplicare pe teritoriul
României a prevederilor Convenţiei privind protecţia stratului de ozon, adoptată la Viena la
22 martie 1985, ale Protocolului privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la
Montreal la 16 septembrie 1987, şi ale Amendamentului la Protocolul de la Montreal, adoptat
la Londra la 27-29 iunie 1990, la care România a aderat prin Legea nr. 84/1993, cu
modificările ulterioare, precum şi aplicarea legislaţiei interne specifice acestui domeniu;
c) inspectează, prin personalul împuternicit din subordinea sa, modul în care sunt
aplicate şi respectate prevederile legale referitoare la substanţele şi preparatele chimice
periculoase, în vederea prevenirii şi combaterii poluării mediului;
d) constată şi sancţionează nerespectarea prevederilor referitoare la regimul
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
e) organizează, separat sau împreună cu alte autorităţi competente, pregătirea
personalului din subordine sau din alte ministere şi instituţii, implicat în aplicarea prevederilor
legale privind substanţele şi preparatele chimice periculoase.
În cadrul cooperării interministeriale celorlalte ministere le revin următoarele atribuţii:
a) Ministerul Sănătăţii are următoarele atribuţii:
- este autoritatea naţională competentă în colectarea datelor, stabilirea priorităţilor şi
estimarea riscului substanţelor şi preparatelor chimice periculoase în relaţie cu sănătatea
omului;
- stabileşte strategiile prin care se îndeplinesc măsurile de limitare a riscurilor pentru
populaţia expusă la substanţe şi preparate chimice periculoase care afectează ireversibil
sănătatea omului;
- monitorizează starea de sănătate a populaţiei expuse la substanţe şi preparate chimice
periculoase din mediul înconjurător sau profesional;
- realizează baza de date privind proprietăţile toxicologice ale substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase;
- identifică şi evaluează substanţele şi preparatele chimice periculoase care afectează
sănătatea umană;
- asigură secretariatul Comitetului interministerial ştiinţific consultativ pentru
evaluarea toxicităţii şi ecotoxicităţii substanţelor chimice periculoase;
191
- participă la stabilirea principiilor de evaluare a riscului pe care îl reprezintă
substanţele şi preparatele chimice periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;
- participă la elaborarea şi promovarea actelor normative referitoare la evaluarea
efectelor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le au asupra sănătăţii
populaţiei şi mediului;
- exercită controlul respectării regimului substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase, în scopul prevenirii afectării sănătăţii populaţiei;
- participă la stabilirea concentraţiilor maxime admise de substanţe chimice
periculoase în sol, apă, aer şi produse alimentare;
- coordonează, împreună cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului,
formarea specialiştilor care realizează evaluarea de risc pentru sănătate în relaţie cu
substanţele şi preparatele chimice periculoase;
- inspectează respectarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.) în cazul
testării aditivilor alimentari, a celor pentru hrana animalelor şi a pesticidelor, a produselor
biologice, contaminanţilor şi a biocidelor;
- iniţiază, împreună cu celelalte autorităţi competente, norme specifice pentru
reglementarea introducerii pe piaţă a biocidelor din categoria celor utilizate în profilaxia
sanitar-umană, dezinfectante şi sanitizante, microbiocide şi prezervative.
b) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are următoarele atribuţii:
- iniţiază şi promovează, împreună cu celelalte autorităţi competente, acte normative
specifice referitoare la protecţia sănătăţii şi securitatea angajaţilor care desfăşoară activităţi
sau se află în locurile de muncă în care sunt prezente substanţe ori preparate chimice
periculoase, precum şi la evaluarea şi controlul riscului pe care îl reprezintă pentru om şi
mediu substanţele şi preparatele chimice periculoase;
- stabileşte, împreună cu celelalte autorităţi competente, reglementări în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, politicile de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale datorate substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
- controlează, prin Inspecţia Muncii, modul în care angajatorii aplică şi respectă
măsurile de prevenire necesare în cazul prezenţei în mediul de muncă a substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase.
Producătorii şi importatorii au, în principal, următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) se documentează şi/sau efectuează testări privind proprietăţile substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase existente, în vederea evaluării riscului pe care aceste
substanţe îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;
b) clasifică, etichetează şi ambalează substanţele şi preparatele chimice periculoase
existente, în conformitate cu prevederile actelor normative specifice care reglementează
aceste activităţi;
c) furnizează autorităţilor centrale, menţionate mai sus, toate informaţiile despre
proprietăţile substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care pot pune în pericol sănătatea
populaţiei şi mediul.
Producătorii şi importatorii care introduc pe piaţă substanţe şi preparate chimice
periculoase, restricţionate la producere şi utilizare în conformitate cu prevederile actelor
normative specifice, au următoarele obligaţii:
192
a) să nu producă sau să nu importe, în vederea introducerii pe piaţă şi a utilizării,
substanţele şi preparatele chimice periculoase interzise pe baza actelor normative specifice;
b) să nu producă substanţe şi preparate chimice periculoase, ale căror introducere pe
piaţă şi utilizare sunt restricţionate, decât pentru acele utilizări pentru care sunt prevăzute
condiţiile de restricţionare în actele normative specifice.
Introducerea pe piaţă a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care
îndeplinesc prevederile legale privind clasificarea, ambalarea, etichetarea şi procedura de
notificare nu poate fi interzisă, restricţionată sau împiedicată.
Utilizatorii au obligaţia să folosească substanţele şi preparatele chimice periculoase
restricţionate la utilizare numai cu respectarea condiţiilor de restricţionare stabilite de actele
normative specifice.
Importatorii şi exportatorii de substanţe şi preparate chimice periculoase al căror
import/export este controlat prin procedura PIC sunt obligaţi să efectueze importul/exportul
numai pe bază de notificare, conform acestei proceduri.
Producătorii, distribuitorii, utilizatorii, importatorii şi exportatorii au obligaţia să
permită personalului împuternicit conform prezentei legi să efectueze inspecţii asupra
modului în care aplică şi respectă reglementările privind regimul substanţelor şi preparatelor
chimice periculoase.
Producătorii, distribuitorii, utilizatorii, importatorii şi exportatorii au obligaţia de a
furniza inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea, înainte de
începerea acesteia, lista cu substanţele şi preparatele chimice periculoase pe care le vor deţine
şi care pot pune în pericol sănătatea angajaţilor în mediul de muncă.
Activitatea de inspecţie pentru respectarea prevederilor legale privind regimul
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase se face de către personalul împuternicit din
cadrul autorităţilor centrale, menţionate mai sus,, inclusiv de personalul împuternicit din
cadrul structurilor teritoriale ale acestora.
4. Regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor
Domeniul este limitat la produşii chimici periculoşi şi pesticidele care fac obiectul
comerţului internaţional.
Cadrul normativ privind regimul juridic al produşilor chimici periculoşi şi
pesticidelor, având ca finalitate protejarea sănătăţii populaţiei şi a mediului împotriva
acţiunii negative a produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor se fundamentează pe
Convenţia privind procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză,
aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide care fac obiectul comerţului
internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998, publicată în Monitorul
Oficial cu numărul 199 din data de 27 martie 2003, la care România a aderat prin Legea
nr. 91 din 18 martie 2003.
Convenţia se inspiră din prevederile Declaraţiei de la Rio privind mediul şi
dezvoltarea şi ale cap. 19 din Agenda 21, intitulat „Gestionarea ecologică raţională a
produşilor chimici toxici, care include prevenirea traficului internaţional ilegal al produşilor
toxici şi periculoşi” şi se integrează în acţiunile Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
(UNEP) şi de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).
193
Sunt excluse din domeniul de aplicare a Convenţiei:
a) stupefiantele şi substanţele psihotrope;
b) materialele radioactive;
c) deşeurile;
d) armele chimice;
e) produsele farmaceutice, inclusiv medicamentele de uz uman şi uz veterinar;
f) produşii chimici utilizaţi ca aditivi alimentari;
g) produsele alimentare;
h) produşii chimici importaţi în cantităţi care nu riscă să pună în pericol sănătatea
populaţiei sau mediul, cu condiţia ca ei să fie importaţi: în scopul unor lucrări de cercetare sau
de analiză, ori de către o persoană particulară pentru o utilizare personală, într-o cantitate
rezonabilă.
O parte distinctă a Convenţiei se referă la procedura de consimţământ prealabil în
cunoştinţă de cauză (PIC), în cazul produşilor chimici periculoşi şi pesticidelor.
În ceea ce priveşte pesticidele Convenţia se inspiră din Codul de conduită
internaţională al FAO pentru distribuirea şi utilizarea acestor substanţe şi Instrucţiunile
modificate de la Londra privind schimbul de informaţii referitoare la produşii chimici care fac
obiectul comerţului internaţional.
Pentru înţelegerea raţiunii şi finalităţii convenţiei în art. 2 sunt prevăzute noermele-
definiţii cu care se operează în conţinutul convenţiei, după cum urmează:
a) produs chimic este o substanţă prezentă fie izolat, fie într-un amestec sau într-un
preparat, fie fabricată sau extrasă din natură şi care nu include nici un organism viu. Această
definiţie acoperă categoriile următoare: pesticide (incluzânduse şi preparatele pesticide extrem
de periculoase) şi produşi industriali.
b) produs chimic interzis este un produs chimic pentru care toate utilizările care intră
în una sau mai multe categorii au fost interzise printr-o măsură de reglementare finală, în
vederea protejării sănătăţii populaţiei sau a mediului. Intră în cadrul acestei definiţii produsele
chimice a căror omologare a fost refuzată încă de la prima solicitare sau pe care industria le-a
retras de pe piaţa internă sau cărora li s-a respins cererea de omologare naţională, dacă s-a
stabilit în mod clar că o astfel de măsură a fost luată în vederea protejării sănătăţii populaţiei
sau a mediului.
c) produs chimic strict reglementat este produsul chimic pentru care în mod practic
toate utilizările care se încadrează în una sau mai multe categorii au fost interzise printr-o
măsură de reglementare finală, în vederea protejării sănătăţii populaţiei sau a mediului, cu
excepţia anumitor utilizări precise care rămân autorizate. Intră în cadrul acestei definiţii
produşii chimici a căror omologare a fost refuzată pentru toate utilizările sau pe care industria
i-a retras de pe piaţa internă ori cărora li s-a respins cererea de omologare naţională, dacă s-a
stabilit în mod clar că o astfel de măsură a fost luată în vederea protejării populaţiei şi a
mediului.
d) preparat pesticid extrem de periculos este produsul chimic preparat pentru a fi
folosit ca pesticid şi care are în condiţiile utilizării efecte grave asupra sănătăţii populaţiei sau
mediului, observabile după o scurtă perioadă, după una sau mai multe expuneri.
194
e) măsură de reglementare finală este o acţiune întreprinsă de către o parte, care nu
necesită ulterior o altă acţiune de reglementare întreprinsă de către acea parte şi care are drept
scop interzicerea sau reglementarea în mod strict a produsului chimic.
f) export şi import reprezintă mişcările unui produs chimic de pe teritoriul unei părţi pe
teritoriul altei părţi, excluzându-se operaţiile simple de tranzit.
g) parte este un stat sau o organizaţie regională de integrare economică, care a
consimţit să se oblige prin prezenta convenţie şi pentru care convenţia este în vigoare.
h) organizaţia regională de integrare economică este orice organizaţie constituită din
state suverane dintr-o regiune dată, căreia statele membre i-au transferat competenţe
referitoare la problemele gestionate de prezenta convenţie şi care a fost pe deplin autorizată,
conform procedurilor sale interne, să semneze, să ratifice, să accepte, să aprobe această
convenţie sau să adere la ea.
i) comitet de studiu al produşilor chimici este un organism subsidiar.
In scopul asigurarii protectiei mediului si a sanatatii populatiei, anumite substante si
preparate chimice periculoase se restrictioneaza la introducerea pe piata si la utilizare.
Aceste substante si preparate chimice periculoase se stabilesc prin hotarare a
Guvernului.
Producatorii, importatorii, distribuitorii si utilizatorii sunt obligati sa respecte toate
restrictiile privind introducerea pe piata si utilizarea substantelor si a preparatelor chimice
periculoase prevazute in actele normative specifice acestui domeniu.
În scopul evitării riscurilor, în mod preventiv, se efectuează teste experimentale cu
funcţie de evaluare a riscului pe care substantele si preparatele chimice periculoase il
reprezinta pentru sanatatea populatiei si pentru mediu, cu respectarea principiilor bunei
practici de laborator (B.P.L.).
A. Procedura înscrierii în evidenţa internaţională a produşilor chimici periculoşi
şi a pesticidelor
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) şi Orgasnizaţia Naţiunilor Unite
pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), având în vedere „Agenda 21” cu privire la
„Gestionarea ecologică raţioală a produşilor chimici toxici care include prevenirea traficului
internaţional ilegal al produşilor toxici şi periculoşi, având în vedere Instrucţiunile de la
Londra privind schimbul de informaţii referitor la schimbul de informaţii privind produşii
chimici care fac obiectul comerţului internaţional şi pentru distribuirea şi utilizarea
pesticidelor au iniţiat Convenţia de la Rotterdam adoptată la 10 septembrie 1998 privind
procedura de comsimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză aplicabilă anumitor produşi
chimici periculoşi şi pesticide care fac obiectul comerţului internaţional.
Convenţia este structurată pe următoarele părţi:
- documentaţia care trebuie furnizată de partea care prezintă propunerea prin
notificare;
- informaţii pe care trebuie să le colecteze Secretariatul;
- criteriile de înscriere a preparatelor de pesticide extrem de periculoase.
Convenţia are drept scop să încurajeze împărţirea responsabilităţilor şi cooperarea
dintre părţi în domeniul comerţului internaţional cu anumiţi produşi chimici periculoşi, pentru
195
a proteja sănătatea populaţiei şi mediul de eventuale daune şi pentru a contribui la utilizarea
raţională, din punctul de vedere ecologic, a acestor produşi, facilitând schimbul de informaţii
referitoare la caracteristicile lor, instituind un procedeu naţional de luare a deciziilor, aplicabil
importului şi exportului acestora, şi asigurând comunicarea acestor decizii părţilor.
Convenţia oferă cadrul legal internaţional pentru a obţine includerea în listele
referitoare la produşii chimici periculoşi şi a pesticidelor a acelor substanţe chimice pe care le
consideră ca având un impact potenţial negativ asupra stării de sănătate a oamenilor,
animalelor şi plantelor. Astfel, potrivit Convenţiei fiecare parte care a adoptat o măsură de
reglementare finală trebuie să notifice în scris aceasta Secretariatului. Această notificare
trebuie făcută cât mai repede posibil, nu mai târziu de 90 de zile de la data la care măsura de
reglementare finală intră în vigoare, şi conţine informaţiile cerute, dacă ele sunt disponibile.
Fiecare parte trebuie să notifice în scris Secretariatului, la data intrării în vigoare a
prezentei convenţii pentru respectiva parte, măsurile de reglementare finale, care sunt deja în
vigoare la acea dată, cu excepţia acelor părţi care au transmis notificarea măsurilor de
reglementare finale în conformitate cu Instrucţiunile modificate de la Londra sau cu cele ale
Codului internaţional de conduită, considerându-se că nu mai este nevoie să se retransmită
acele notificări.
Secretariatul trebuie să verifice, cât mai repede posibil, dar nu mai târziu de 6 luni
după primirea unei notificări, dacă această notificare conţine informaţiile cerute de Convenţie
în Anexa nr. I. După epuizarea procedurilor prealabile de comunicare şi schimb de informaţii
Comitetul de studiu al produşilor chimici examinează informaţiile conţinute in notificări şi
dacă se constată conformitatea produsului chimic cu criteriile stabilite de Convenţie Anexa nr.
2) propune înscrierea produsului notificat pe lista produşilor chimici periculoşi.
Dispoziţiile Convenţiei sunt deosebit de riguroase şi protejează sănătatea populaţiei, a
consumatorilor şi alucrătorilor care vin in contact cu produşii chimici periculoşi şi care pot
avea un impact negativ asupra mediului.
Majoritatea normelor cuprinse in Convenţie sunt de natură procedurală, aceste norme
fiind dublate de norme cu caracter tehnic, aplicabile procedurilor de analiză de laborator în
scopul verificării criteriilor de calificare a produsului notificat ca fiind periculos.
Convenţia este instituţionalizată, structura executivă fiind Secretariatul Convenţiei.
Dacă notificarea conţine informaţiile cerute, Secretariatul transmite imediat tuturor
părţilor un rezumat al informaţiilor primite; dacă notificarea nu conţine informaţiile cerute,
Secretariatul va informa partea notificatoare respectivă despre acest lucru.
5. Regimul juridic al deşeurilor
Toate categoriile de deşeuri, indiferent de natura şi pericolul pe care îl reprezintă,
urmează un ciclu cuprins între momentul ieşirii acestora dintr-un sistem generator de deşeuri
şi momentul reutilizării acestora, în cazul deşeurilor refolosibile, şi/sau al neutralizării, în
cazul în care deşeurile sunt irevocabil neutilizabile.
Privite în ansamblul lor, reglementările în domeniul deşeurilor pun în evidenţă
existenţa principiului, nelegiferat până în prezent, al permanenţei supravegherii întregului
ciclu al existenţei acestora de la naştere şi până la pierderea calităţii de deşeu într-una din
196
modalităţile de transformare şi introducere într-un nou proces tehnologic sau de eliminare
ireversibilă.
Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la
deşeuri şi deşeuri periculoase care se referă, pe de o parte la obligaţiile ce revin autorităţilor
pentru protecţia mediului şi altor autorităţi abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea şi
controla respectarea reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a
impactului deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului şi, pe de altă parte, la obligaţiile
persoanelor fizice şi juridice care gestionează sau efectuează operaţiuni de import, export,
tranzit, transport intern şi internaţional de deşeuri.
Debutul reglementării în România a domeniului deşeurilor este reprezentat de
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.78/2000 privind regimul deşeurilor, care
reglementează activităţile de gestionare a deşeurilor în condiţii de protecţie a sănătăţii
populaţiei şi a mediului, cu referire la: deşeurile menajere; deşeurile de producţie; deşeurile de
construcţie şi demolări; deşeurile periculoase, categoriile acestora fiind expres menţionate de
lege, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 61/2006281
.
În contextul procesului de compatibilizare a legislaţiei naţionale de mediu, cu privire
la regimul juridic al deşeurilor, s-a impus, pe lângă reglementările de drept substanţial al
mediului, crearea cadrului instituţional necesar implementării normelor substanţiale.
Deşi la nivel naţional s-a urmărit crearea unui cadru instituţional coerent pentru
acţiunea la nivel central şi local de protecţie a mediului, în unele domenii competenţele sunt
disipate către diverse instituţii de mediu. Această deficienţă urmează un proces de corectare
pornind de la directivele Uniunii Europene. Astfel, în domeniul deşeurilor, prin Hotărârea
Guvernului nr. 788/17.06.2007282
s-au stabilit unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului
Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1013/2006 privind transferul de deşeuri.
O trecere în revistă a definiţiei deşeurilor în diferite momente istorice, evidenţiate de
istoria ecologiei, este utilă pentru a pune în evidenţă preocuparea ecologiştilor şi a juriştilor
ecologişti de a perfecţiona demersul mondial pentru lupta împotriva pericolelor reale ale
scăpării de sub control a fenomenelor de poluare prin deşeuri şi pentru perfecţionarea
principiilor generale ale dreptului mediului între care principiul poluatorul plăteşte şi cel al
precauţiei în luarea deciziilor pentru prevenirea riscurilor ecologice sunt primordiale.
Legea protecţiei mediului defineşte deşeurile ca fiind „substanţe rezultate în urma unor
procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt
refolosibile”.
Rezultă din această definiţie că deşeurile, în general, pot fi naturale – rezultate în urma
unor procese biologice –, sau industriale-tehnologice – produse prin diferite activităţi umane –
, dintre care unele nu mai pot fi folosite ca atare, trebuind deci să fie neutralizate sau distruse,
în timp ce altele sunt refolosibile, ca materii prime secundare, neprezentând risc toxicologic
sau ecologic283
.
281
O.U.G. nr. 61/2006 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 27/2007. 282
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 522/02.08.2007. 283
Legea protecţiei mediului defineşte numai riscul ecologic potenţial ca fiind probabilitatea producerii unor
efecte negative asupra mediului care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare nu şi riscul semnificativ
pentru om, mediu şi bunurile materiale.
197
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.78/2000 privind regimul deşeurilor284
defineşte
deşeul ca fiind „orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia
specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia
de a-l arunca”.
Această definiţie, ca de altfel şi cea dată de Hotărârea de Guvern nr.340/1992 privind
regimul de import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură285
, precum şi a altor mărfuri
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător care arată că deşeurile şi
reziduurile de orice natură286
sunt „produsele şi materialele cu termene de garanţie depăşite,
produsele uzate fizic sau care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi resturile
menajere", sunt vulnerabile, aşa după cum s-a arătat în literatura juridică287
, pentru faptul că
nu se referă şi la deşeurile periculoase şi pun accentul pe lipsa de valoare a deşeurilor, ceea ce
contravine necesităţii reciclării lor.
Pe plan internaţional, în Anexa C(83)180 din 1 februarie 1984 a Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică se arată că deşeul este „orice materie considerată ca fiind
deşeu sau definită juridic ca deşeu în ţările unde aceasta se găseşte sau a fost transferată”.
Directivele aprobate de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu la 17 iunie 1987
(art.1 din Decizia nr.14/30), utilizează aceiaşi termeni.
O definiţie mai completă o găsim în Directiva O.C.D.E. din 1987 care consideră
deşeul ca fiind „materiale destinate eliminării, materii accidental deversate, pierdute,
contaminate, devenite improprii utilizării, diverse reziduuri ale producţiei etc.", fiind totodată
precizate operaţiunile care ar putea lămuri asupra posibilităţilor de utilizare şi, mai ales,
enunţate tipurile generice de deşeuri periculoase, oricare ar fi forma sub care se prezintă
(lichide, solide, aerosoli, mâluri etc.).
Deşi este considerată cea mai completă definiţie elaborată până în prezent, ea nu a
primit în totalitate adeziunea statelor membre ale O.C.D.E., fapt pentru care rămâne în
continuare ca text de drept pozitiv.
Convenţia de la Basel din 1989 privind transportul peste frontieră al deşeurilor
periculoase şi al eliminării acestora prevede în art.2 că prin deşeuri (în general, n.n.) se înţeleg
„substanţe sau obiecte care sunt eliminate sau urmează a fi eliminate sau este necesar să fie
eliminate în conformitate cu legislaţia naţională".
284
O.U.G. nr.78/2000 a fost publicată în M.Of. nr.283 din 22.06.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.426
din 18.07.2001, publicată în M.Of. nr.411 din 25.07.2001, modificată prin O.U.G. nr. 61/2006, publicată în
M.Of. nr.790/19.09.2006, şi prin Legea nr. 27/2007, publicată în M. Of. nr. 38/18.01.2007. 285
Hotărârea nr.340 din 20 iunie 1992 privind regimul de import al deseurilor şi reziduurilor de orice natura,
precum şi al altor marfuri periculoase pentru sanatateapopulatiei şi pentru mediul inconjurator a fost abrogată
prin H.G. 228/2004 privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase, în vederea importului,
perfecţionării active şi a tranzitului, abrogată prin H.G. 895/2006 pentru aplicarea de la data aderării României la
Uniunea Europeană a Regulamentului Consiliului nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul
transporturilor de deşeuri în, înspre şi dinspre Comunitatea Europeană, adoptat la 1 februarie 1993, abrogată prin
H.G. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European şi al
Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deşeuri, modificată prin H.G. nr. 1453/2008 pentru
modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea
Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deşeuri. 286
Publicată în M.Of. nr.281 din 26.01.1992, modificată prin H.G. nr.437/1992, publicată în M.Of. nr.201 din
18.08.1992 şi completată prin H.G. nr.145 din 14.03.1995, publicată în M.Of. nr.54 din 23.03.1995. 287
Milena Tomescu, Unele consideraţii privind regimul juridic al importului de deşeuri în România, în Revista
Analele Universităţii, anul XLIII/1994, p.29.
198
Dificultăţi apar şi în definirea deşeurilor toxice sau periculoase. Potrivit legii protecţiei
mediului, prin „deşeuri periculoase” se înţeleg „deşeurile toxice, inflamabile, explozive,
infecţioase, corosive, radioactive sau altele asemenea care, introduse sau menţinute în mediu,
pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului”.
Deşeurile periculoase provin numai din activităţi antropice şi odată introduse sau
menţinute în mediu au un efect nociv asupra acestuia, asupra oamenilor, plantelor şi
animalelor şi a bunurilor materiale.
Convenţia de la Basel prevede categoriile de deşeuri considerate periculoase ce
urmează a fi supuse controlului în cazul transportului internaţional, cum sunt: cele de natură
chimică, provenite din spitale, din producţia farmaceutică, deşeuri petroliere, de natură
explozivă etc.
Noţiunea de substanţe periculoase – aşa cum este definită în legea protecţiei mediului
– anume: „orice substanţă şi produs care, folosit în cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent
nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale”, substanţe
care pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corozive, iritante, mutagene,
radioactive etc. include şi deşeurile considerate periculoase, aşa cum se poate observa din
definiţia dată acestora, menţionată mai sus.
Cu un înţeles apropiat, cu referire la poluarea mării, Convenţia de la Bucureşti privind
protecţia Mării Negre împotriva poluării din 1992, defineşte noţiunea de substanţă nocivă ca
fiind „orice substanţă periculoasă, otrăvitoare sau un alt tip de substanţă care introdusă în
mediul marin, datorită toxicităţii ei şi/sau caracteristicilor bioacumulatoare, ar cauza poluarea
sau ar afecta negativ procesele biologice”.
A. Principiile generale ale gestionării deşeurilor
De la regimul juridic al deşeurilor se exceptează următoarele categorii de deşeuri:
a) efluenţii gazoşi emişi în atmosferă;
b) deşeurile radioactive; deşeurile care rezultă în urma prospectării, extracţiei, tratării
şi depozitării resurselor minerale, precum şi cele rezultate din exploatarea carierelor;
cadavrele animalelor şi deşeurile rezultate din creşterea păsărilor şi a animalelor şi alte
substanţe naturale şi nepericuloase utilizate în agricultură; apele uzate, mai puţin deşeurile în
stare lichidă; explozibilii expiraţi288
şi altele conform Strategiei Naţionale de Gestionare a
Deşeurilor şi a Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor, documente compatibilizate.
La baza gestionării deşeurilor stau următoarele principii generale:
a) principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor care
nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător;
b) principiul „poluatorul plăteşte”;
c) principiul responsabilităţii producătorului;
d) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri
excesive.
288
Regimul juridic al deşeurilor menţionate este stabilit prin hotărâri de guvern începând din anul 2000 şi
continuând, inclusiv în cadrul procedurilor de compatibilizare cu directivele Uniunii Europene.
199
B. Condiţii generale privind gestionarea deşeurilor
Gestionarea deşeurilor are în vedere utilizarea proceselor şi a metodelor care nu pun în
pericol sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător, iar autorităţile competente autorizează
şi controlează activităţile de valorificare şi eliminare a deşeurilor, urmărind ca acestea:
a) să nu prezinte riscuri pentru sănătatea populaţiei şi pentru apă, aer, sol, faună sau
vegetaţie;
b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;
c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejate.
Se interzice persoanelor fizice, persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi
independente şi persoanelor juridice abandonarea, înlăturarea sau eliminarea necontrolată a
deşeurilor, precum şi orice alte operaţiuni neautorizate, efectuate cu acestea.
Autorităţile competente adoptă măsurile necesare în vederea creării, la nivel naţional, a
unui sistem adecvat şi integrat al instalaţiilor de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele
mai bune tehnologii disponibile care nu implică costuri excesive. Acest sistem trebuie să
asigure eliminarea deşeurilor la nivel naţional şi să îşi îndeplinească scopul la nivel local,
ţinând seama de condiţiile geografice şi de necesitatea unor instalaţii specifice pentru anumite
tipuri de deşeuri.
Sistemul menţionat trebuie să permită eliminarea deşeurilor prin instalaţii specifice şi
prin intermediul celor mai adecvate metode şi tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de
protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului.
În cadrul acestui proces s-a realizat o cooperare integrată a autorităţilor publice
centrale, inclusiv la nivelul Uniunii Europene.
În vederea realizării obiectivelor privind gestionarea durabilă a deşeurilor autorităţile
competente elaborează planuri de gestionare a deşeurilor atât la nivel local, cât şi la nivel
naţional.
La elaborarea planurilor de gestionare a deşeurilor se are în vedere ca acestea să
conţină:
a) în mod obligatoriu, informaţii referitoare la:
- tipurile, cantităţile şi originea deşeurilor care urmează să fie valorificate sau
eliminate;
- măsuri specifice pentru categorii speciale de deşeuri;
- zone şi instalaţii de valorificare sau de eliminare a deşeurilor;
b) după caz, informaţii cu privire la:
- persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente sau la persoane
juridice, împuternicite cu gestionarea deşeurilor;
- costurile estimative ale operaţiunilor de valorificare şi eliminare a deşeurilor;
- măsuri pentru încurajarea raţionalizării colectării, sortării şi tratării deşeurilor.
Activitatea de gestionare a deşeurilor este supusă regimului autorizaţional.
Producătorii de deşeuri, precum şi unităţile specializate în conceperea şi proiectarea
activităţilor ce pot genera deşeuri au următoarele obligaţii:
a) să adopte, încă de la faza de concepţie şi proiectare a unui produs, soluţiile şi
tehnologiile de eliminare sau de diminuare la minimum posibil a producerii deşeurilor;
200
b) să ia măsurile necesare de reducere la minimum a cantităţilor de deşeuri rezultate
din activităţile existente;
c) să nu pună în circulaţie produse, dacă nu există posibilitatea eliminării acestora ca
deşeuri;
d) să conceapă şi să proiecteze tehnologiile şi activităţile specifice, astfel încât să se
reducă la minimum posibil cantitatea de deşeuri generată de aceste tehnologii;
e) să ambaleze produsele în mod corespunzător, pentru a preveni deteriorarea şi
transformarea acestora în deşeuri;
f) să evite formarea unor stocuri de materii prime, materiale auxiliare, produse şi
subproduse ce se pot deteriora ori pot deveni deşeuri ca urmare a depăşirii termenului de
valabilitate;
g) să valorifice în totalitate, dacă este posibil din punct de vedere tehnic şi economic,
subprodusele rezultate din procesele tehnologice;
h) să nu amestece diferitele categorii de deşeuri periculoase sau deşeuri periculoase cu
deşeuri nepericuloase, în condiţiile stabilite de lege;
i) să asigure echipamente de protecţie şi de lucru adecvate operaţiunilor aferente
gestionării deşeurilor în condiţii de securitate a muncii;
j) să nu genereze fenomene de poluare prin descărcări necontrolate de deşeuri în
mediu;
k) să ia măsurile necesare astfel încât eliminarea deşeurilor să se facă în condiţii de
respectare a reglementărilor privind protecţia populaţiei şi a mediului;
l) să nu abandoneze deşeurile şi să nu le depoziteze în locuri neautorizate;
m) să separe deşeurile înainte de colectare, în vederea valorificării sau eliminării
acestora;
n) să desemneze o persoană, din rândul angajaţilor proprii, care să urmărească şi să
asigure îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina producătorilor de deşeuri.
C. Obligaţiile operatorilor în domeniul valorificării şi eliminării deşeurilor
Procesele şi metodele pentru valorificarea sau eliminarea deşeurilor nu trebuie să pună
in pericol sănătatea populaţiei şi a mediului. În acest scop, unităţile care valorifică deşeurile
au următoarele obligaţii:
a) să deţină spaţii special amenajate pentru depozitarea temporară a deşeurilor, în
condiţiile stabilite de lege;
b) să evite formarea de stocuri de deşeuri ce urmează să fie valorificate, precum şi de
produse rezultate în urma valorificării, care ar putea genera fenomene de poluare a mediului
sau care prezintă riscuri de incendiu faţă de vecinătăţi;
c) să folosească tehnologii şi instalaţii omologate pentru valorificarea deşeurilor;
d) să supună eliminării finale reziduurile rezultate din valorificarea deşeurilor.
În ceea ce priveşte unităţile care elimină deşeuri, acestea au următoarele obligaţii:
a) să asigure eliminarea, în totalitate şi în timp util, a deşeurilor care le sunt
încredinţate;
b) să folosească tehnologii şi instalaţii omologate pentru eliminarea deşeurilor;
201
c) să amplaseze şi să amenajeze depozitul final de deşeuri într-un spaţiu şi în condiţii
corespunzătoare, conform prevederilor legii şi numai cu acordul autorităţilor competente;
d) să introducă în depozitul final numai deşeurile permise de autorităţile competente şi
să respecte tehnologia de depozitare aprobată de acestea;
e) să supravegheze permanent modul de depozitare finală a deşeurilor sub aspectul
stabilităţii şi etanşeităţii şi să efectueze măsurătorile necesare stabilite de autorităţile
competente pentru exploatarea în condiţii de siguranţă a depozitelor respective;
f) să exploateze la parametrii proiectaţi instalaţiile de depoluare cu care sunt dotate şi
să se doteze cu instalaţii pentru depoluare, acolo unde acestea lipsesc;
g) să execute lucrările de reconstrucţie ecologică şi de încadrare în peisajul zonei,
impuse de autorităţile competente, şi să organizeze supravegherea în continuare a depozitelor
după sistarea depunerii deşeurilor;
h) să supravegheze activităţile de eliminare a deşeurilor şi să execute controlul şi
monitorizarea emisiilor şi imisiilor de poluanţi, prin laboratorul propriu sau în colaborare cu
alte laboratoare atestate de autorităţile competente.
D. Depozitarea deşeurilor
Cadrul legal pentru desfăşurarea acrivităţii de depozitare a deşeurilor atât pentru
realizarea, exploatarea, monitorizarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor noi,
cât şi pentru exploatarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor existente, în
condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei este Hotărârea nr. 349 din 21/04/2005
a Guvernului României289
, care transpune Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea
deşeurilor.
Potrivit art. 4 din hotărâre depozitele se clasifică în funcţie de natura deşeurilor
depozitate, astfel:
a) depozite pentru deşeuri periculoase;
b) depozite pentru deşeuri nepericuloase;
c) depozite pentru deşeuri inerte.
Deşeurile care nu se acceptă la depozitare într-un depozit sunt:
a) deşeuri lichide;
b) deşeuri explozive, corozive, oxidante, foarte inflamabile sau inflamabile;
c) deşeuri periculoase medicale sau alte deşeuri clinice periculoase de la unităţi
medicale sau veterinare cu proprietatea H9 (infecţioase);
d) toate tipurile de anvelope uzate, întregi sau tăiate, excluzând anvelopele folosite ca
materiale în construcţii într-un depozit;
e) orice alt tip de deşeu care nu satisface criteriile de acceptare, conform legii.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează împreună cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu autorităţile regionale de protecţia mediului Strategia
naţională privind reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile depozitate, care face parte
integrantă din Strategia naţională de gestionare a deşeurilor.
289
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 394 din 10/05/2005, modificat prin H.G. nr. 210/2007 privind
modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei
mediului.
202
Strategia naţională privind reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile cuprinde
măsuri referitoare la colectarea selectivă, reciclarea, compostarea, producerea de biogaz şi/sau
recuperarea materialelor şi energiei, astfel încât să conducă la realizarea următoarelor
obiective:
a) reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 75% din
cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 5 ani de la data de
16 iulie 2001;
b) reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 50% din
cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 8 ani de la data de
16 iulie 2001;
c) reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile municipale depozitate la 35% din
cantitatea totală, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995, în maximum 15 ani de la data
de 16 iulie 2001.
Termenele menţionate pentru atingerea obiectivelor de reducere a cantităţilor de
deşeuri biodegradabile depozitate se pot prelungi cu maximum 4 ani, dacă aceastăprelungire
este autorizată de autoritatea centrală pentru protecţia mediului.
În depozitele de deşeuri periculoase este permisă numai depozitarea deşeurilor
periculoase ce îndeplinesc criteriile prevăzute de lege.
În depozitele de deşeuri nepericuloase este permisă depozitarea următoarelor deşeuri:
a) deşeuri municipale;
b) deşeuri nepericuloase de orice altă origine, care satisfac criteriile de acceptare a
deşeurilor la depozitul pentru deşeuri nepericuloase;
c) deşeuri periculoase stabile, nereactive, cum sunt cele solidificate, vitrificate, care la
levigare au o comportare echivalentă cu a celor prevăzute la lit. b) şi care satisfac criteriile
relevante de acceptare; aceste deşeuri periculoase nu se depozitează în celule destinate
deşeurilor biodegradabile nepericuloase, ci în celule separate.
În depozitele de deşeuri inerte este permisă numai depozitarea deşeurilor inerte.
Se interzice amestecarea deşeurilor în scopul de a satisface criteriile de acceptare la o
anumită clasă de depozite.
Criteriile care trebuie îndeplinite de deşeuri pentru a fi acceptate la depozitare pe
fiecare clasă de depozit şi lista naţională de deşeuri acceptate pentru fiecare clasă de depozit
sunt stabilite prin Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 95/2005 şi se
revizuiesc în funcţie de modificarea condiţiilor tehnico-economice.
Cerinţele şi măsurile operaţionale şi tehnice pentru depozitarea deşeurilor în scopul
prevenirii sau reducerii cât de mult posibil a efectelor negative asupra mediului şi sănătăţii
umane, generate de depozitarea deşeurilor, pe toată durata de exploatare a unui depozit, sunt
cuprinse în Normativul tehnic privind depozitarea deşeurilor, aprobat prin Ordinul ministrului
mediului şi gospodăririi apelor nr. 757/2004. Normativul tehnic se revizuieşte în funcţie de
modificarea prevederilor legislative naţionale şi europene şi a condiţiilor tehnico-economice.
203
Prevederile normativului tehnic se aplică depozitelor de deşeuri inerte290
,
nepericuloase şi periculoase pentru toate etapele de proiectare, construcţie, exploatare,
închidere şi monitorizare postînchidere a unui depozit de deşeuri.
E. Condiţiile emiterii acordului şi autorizaţiei de mediu pentru depozitele de
deşeuri
Reglementarea activităţii privind depozitarea deşeurilor se face cu respectarea
prevederilor legislaţiei de mediu în vigoare, prin emiterea acordului şi autorizaţiei integrate de
mediu.
Documentaţia care se înaintează autorităţii competente pentru protecţia mediului, în
vederea obţinerii acordului/acordului integrat de mediu, conţine, pe lângă cerinţele prevăzute
în legislaţia naţională în vigoare, şi următoarele elemente specifice depozitelor de deşeuri:
a) identitatea solicitantului şi a operatorului, atunci când sunt entităţi diferite;
b) dovada că proiectul depozitului este în conformitate cu Planul naţional de
gestionare a deşeurilor şi cu planurile regionale de gestionare a deşeurilor;
c) descrierea tipului şi a cantităţii totale de deşeuri care urmează să fie depozitate;
d) capacitatea de depozitare propusă pe amplasament;
e) descrierea amplasamentului din perspectivă hidrologcă şi geologică pe baza
studiilor de specialitate;
f) avizul de gospodărire a apelor emis de autoritatea competentă;
g) metodele propuse de prevenire şi reducere a poluării;
h) planul de funcţionare propus;
i) planul de închidere propus şi procedurile de urmărire postînchidere;
j) planul de intervenţie;
k) orice informaţii suplimentare necesare.
Pentru emiterea acordului/acordului integrat de mediu pentru un depozit
trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) proiectul de depozit să fie în conformitate cu cerinţele prezentei hotărâri
şi ale prevederilor Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor;
b) gestionarea depozitului să se încredinţeze unei persoane fizice care este competentă
tehnic pentru conducerea lui şi să se asigure instruirea profesională şi tehnică a operatorilor şi
personalului depozitului;
c) depozitul să se exploateze astfel încât să se poată lua măsurile necesare pentru a
preveni accidentele şi a limita consecinţele lor.
Înainte de începerea operaţiilor de depozitare a deşeurilor, autoritatea competentă
pentru protecţia mediului efectuează un control de specialitate pentru verificarea respectării
tuturor cerinţelor impuse prin acordul/acordul integrat de mediu. Aceasta nu va reduce în nici
un fel responsabilitatea operatorului în condiţiile autorizaţiei.
290
Deşeuri inerte – sunt cele provenite din lucrări de reamenajare/restaurare, umplere sau pentru construcţii în
depozite de deşeuri
204
Autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu pentru un depozit de deşeuri trebuie să
conţină, în afara cerinţelor generale prevăzute în legislaţia de autorizare, şi următoarele
cerinţe specifice:
a) clasa depozitului;
b) lista cu tipurile de deşeuri, şi cantitatea totală de deşeuri care este autorizată să fie
depozitată în depozit;
c) cerinţele pentru pregătirea depozitului, operaţiile de depozitare, procedurile de
monitorizare şi control, inclusiv planuri de intervenţie în caz de accidente, precum şi planul şi
operaţiile de închidere şi operaţiile de urmărire postînchidere, cu respectarea prevederilor
prezentei hotărâri şi ale Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor;
d) obligaţia operatorului depozitului de a raporta anual autorităţii competente tipurile
şi cantităţile de deşeuri eliminate şi rezultatele programului de monitorizare;
e) autorizaţia emisă de autoritatea administraţiei publice centrale competentă pentru
reglementarea serviciilor de salubrizare, care să ateste că operatorul depozitului deţine licenţa
pentru desfăşurarea activităţii de administrare a depozitului;
f) autorizaţia de gospodărire a apelor emisă de autoritatea competentă;
g) dovada constituirii garanţiei financiare.
Datele privind autorizaţiile de mediu emise pentru depozitele de deşeuri sunt
transmise, la cerere, Institutului Naţional de Statistică.
F. Proceduri aplicabile depozitelor de deşeuri
În afara procedurii de autorizare domeniul depozitării deşeurilor cuprinde următoarele
categorii de proceduri, conform H.G. nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor:
a) procedura de aceptare a deşeurilor în depozitul de deşeuri solicitat (art. 15-16);
b) procedura de control şi urmărire în faza de exploatare a depozitului de deşeuri (art.
17-21);
c) procedura de închdere a depozitelor de deşeuri şi urmărirea postînchidere a acestora
(art. 22-25);
Depozitele existente până la data de 31 decembrie 2006 pot să funcţioneze până la
epuizarea capacităţii proiectate, fiind obligate să se conformeze procedurilor menţionate.
G. Regimul juridic privind importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură
Importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi al altor mărfuri
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător a fost reglementat în ţara
noastră prin Hotărârea Guvernului nr.340/1992291
, înlocuită prin Hotărârea Guvernului nr.788
din 17 iulie 2007 care ridică la rang de principiu interzicerea importului în România de
deşeuri şi reziduuri de orice natură, în stare brută sau prelucrate.
În conformitate cu art.2, nu intră în noţiunea „de deşeuri şi reziduuri de orice natură",
deşeurile de: minereuri de metale feroase şi neferoase, precum şi alte deşeuri (prevăzute
291
H.G. nr.340/1992 a fost publicată în M.Of. nr. 138 din 22.06.1992, completată şi modificată ulterior, inclusiv
în 2002. prin H.G. nr.9 din 10.01.2002, publicată în M.Of. nr.30 din 17.01 2002.
205
expres în Anexa l), care urmează a fi prelucrate de importatori prin capacităţi de producţie
existente, pentru obţinerea unor materii prime şi materiale utile, cu condiţia să nu prezinte
risc toxicologic şi ecologic.
Importul acestor deşeuri se face pe baza licenţei de import eliberată cu acordul
autorităţilor publice centrale pentru protecţia mediului şi pentru sănătate.
Licenţa conţine în mod obligatoriu declaraţia importatorului dată pe proprie
răspundere, prin care se specifică denumirea produsului ce urmează a fi introdus în ţară, cu
menţiunea expresă a tipului de deşeuri sau reziduuri.
La contractare, ambalare, încărcare şi expediere importatorul este obligat să se asigure
că deşeurile corespund în totalitate caracteristicilor din documentaţia prezentată celor două
autorităţi publice centrale în vederea obţinerii acordului menţionat mai sus.
Importatorul este obligat să obţină, de la organismele autorizate din ţara de origine,
declaraţia de conformitate, certificate care să ateste că deşeurile nu prezintă risc toxicologic şi
ecologic, precum şi viza organelor vamale din ţara exportatorului [art.4 alin. (1) şi (2)].
La încheierea contractului de vânzare-cumpărare, importatorul este obligat să pună în
mod expres în vedere exportatorului necesitatea de a verifica, la încărcare şi expediţie,
existenţa documentelor de transport internaţionale, precum şi a celor menţionate mai sus; să
prevadă în documentele de transport dispoziţia de returnare la punctul de încărcare a
mijlocului de transport în cazul în care continuarea transportului pe teritoriul României este
interzisă de către autorităţile publice române, din cauza nerespectării prevederilor legale; să
înscrie în contract documentele care trebuie să însoţească transportul.
Intrarea în ţară a mijloacelor de transport încărcate cu deşeuri permise la import, în
condiţiile legii, este permisă de organele vamale, numai dacă li se prezintă toate documentele
prevăzute de lege.
În cazul transportului pe calea ferată, în lipsa oricăruia din aceste documente, mijlocul
de transport va fi primit şi reţinut la punctele de frontieră de intrare ale României, urmând ca
importatorul să prezinte documentele necesare în cel mult 48 de ore, în caz contrar, mijlocul
de transport fiind redirijat în afara teritoriului ţării, în conformitate cu convenţiile
internaţionale feroviare la care România este parte.
Dacă cu ocazia controlului vamal se constată încălcarea prevederilor legale referitoare
la regimul de import al reziduurilor şi deşeurilor expres menţionate de lege, toate cheltuielile
ocazionate de operaţiunile de verificare, expertizare, returnarea mărfurilor şi de staţionare a
mijlocului de transport, vor fi suportate de importator.
Nerespectarea regimului de import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum
şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător atrage
răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.
În cazuri deosebite, în afara acestor forme de răspundere, Ministerul Economiei,
Comerţului şi Mediului de Afaceri, la propunerea Ministerului Mediului şi Pădurilor, este
autorizat să refuze agentului economic în cauză, eliberarea licenţei de import pe o perioadă de
la 1-10 ani, după caz, şi să-i retragă avizul acordat, potrivit legii, de a efectua operaţiuni de
comerţ exterior (art. 10).
Autorităţile publice responsabile de controlul şi supravegherea importului, exportului
şi tranzitului de deşeuri sunt, potrivit legii: autoritatea centrală pentru protecţia mediului,
206
autoritatea centrală în domeniul economiei şi comerţului, autoritatea centrală în domeniul
transporturilor şi infrastructurii, Direcţia Generală a Vămilor.
H. Transportul peste frontieră al deşeurilor periculoase
Neutralizarea deşeurilor periculoase, în concepţie ecologică, este sarcina statelor pe
teritoriul cărora au fost externalizate deşeurile. O industrie a neutralizării diferitelor categorii
de deşeuri şi/sau de reciclare a celor suscceptibile de transformări calitative presupune costuri
din partea intreprinzătorului.
Practica, în această materie, este aceea a opţiunii întreprinzătorilor pentru deplasarea
deşeurilor pe cale ilicită în alte state.
În legătură cu exportul ilicit de deşeuri, se poate vorbi despre existenţa unei
criminalităţi ecologice reale, statele vizate de exportatori fiind, de regulă, statele din lumea a
treia.
Comunitatea Europeană a manifestat o deosebită preocupare pentru prevenirea
dezvoltării lineare a deşeurilor şi pentru exportul ilicit al acestora. Astfel, în raportul Comisiei
Comunităţii Europene la Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio din 1992 se
menţiona:
„Comunitatea Europeană produce anual circa 2 miliarde de tone de deşeuri, din
care: 100 milioane de tone menajere şi 30 milioane de tone de deşeuri periculoase. Politica
comunitară a trecut de la o acţiune de control al eliminării deşeurilor la o acţiune de
încurajare a reducerii producerii lor, care pune accentual pe identificarera instrumentelor
apte să stimuleze apariţia de noi tehnologii şi de produse „curate”, transferând
responsabilitatea eliminării deşeurilor asupra producătorului.
Comunitatea Europeană a adoptat o strategie globală bazată pe patru principii:
a) reducerea directă a fluxului de deşeuri;
b) optimizarea procesului de tratare şi eliminare a deşeurilor care nu afectează
mediul;
c) reducerea circulaţiei deşeurilor;
d) responsabilitatea producătorului.
Convenţia de la Lommè interzice exportul de deşeuri periculoase şi radioactive în
ţările Africii, Caraibelor şi Pacificului.292
”
România a fost confruntată la începutul anilor „90 cu tentative de transporturi ilicite de
deşeuri periculoase introduse în ţară sub formă de ajutoare.
Prin Legea nr.6 din 25 ianuarie 1991293
, România a aderat la Convenţia de la Basel
privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării
acestora.
Această convenţie este rezultatul sesizării de către Comunitatea Europeană a
impactului negativ al deşeurilor asupra mediului şi a afacerilor producătorilor de deşeuri,
situaţii care, începând din anii „70, au declanşat o veritabilă ofensivă împotriva acţiunilor
ilicite cu deşeuri toxice şi periculoase.
292
Rapport de la Commission des Communautés Européennes à la Conférence de N.U.E.O., Rio de Janeiro
1992. 293
Publicată în M.Of, nr.18 din 26.01.1991.
207
Ţinând seama de ameninţarea crescândă pentru sănătate şi mediu a producerii şi
transportului în afara frontierelor a deşeurilor periculoase, statele părţi se obligă să adopte
măsurile necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul şi
eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a
mediului.
Fiecare parte la Convenţie trebuie să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că:
producerea de deşeuri periculoase sau alte reziduuri este redusă la minimum, luând în
considerare implicaţiile sociale, tehnologice şi ecologice; punerea în funcţiune a unor
instalaţii adecvate de eliminare, situate, în măsura posibilului, în interiorul ţării, în scopul
eliminării ecologice a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri; persoanele fizice şi
juridice implicate în administrarea deşeurilor periculoase, vor lua măsurile necesare pentru
a preveni creşterea poluării ce ar rezulta dintr-o astfel de gospodărire; transportul peste
frontieră va fi efectuat astfel încât sănătatea omului şi a mediului vor fi protejate împotriva
efectelor nocive ce ar putea rezulta; a nu admite exportul de deşeuri periculoase sau de alte
reziduuri către state sau grupuri de state care aparţin unor organizaţii de integrare
economică şi/sau politică care sunt părţi, în special ţări în curs de dezvoltare, care au interzis
prin legislaţia lor orice import sau dacă există motive să se creadă că deşeurile în cauză nu
vor fi gospodărite în mod raţional, din punct de vedere ecologic, în conformitate cu criteriile
adoptate de părţi.
Părţile nu vor autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către un
stat care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care nu este
parte. Fiecare stat trebuie să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa, să transporte
sau să elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără să fie abilitate pentru o astfel de
operaţiune.
Statul va cere ca toate deşeurile periculoase care urmează să fie transportate peste
frontieră să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim
admise.
Transportul peste frontieră va fi autorizat de părţi numai dacă:
a) statul exportator nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare pentru
eliminarea deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct de vedere ecologic;
b) deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în
industria statului importator;
c) transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a nu
contraveni obiectivelor Convenţiei.
Pentru ca transportul peste frontieră între părţi să aibă loc, trebuie ca statul exportator
să informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze în scris, prin
intermediul autorităţii competente a statului exportator, autorităţile competente ale statelor
prin care deşeurile periculoase urmează să fie transportate. Fiecărui stat implicat i se va
trimite câte o notificare.
Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau fără
condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O copie a
răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din statele interesate
care sunt părţi la convenţie.
208
Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când nu a
primit confirmarea scrisă din partea statului importator, precum şi confirmarea existenţei unui
contract între exportator şi eliminator care să specifice eliminarea ecologică şi raţională a
deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul scris al statelor de tranzit.
Atunci când un transport de deşeuri periculoase sau alte reziduuri asupra cărora statele
au căzut de acord nu se poate realiza în condiţiile prevăzute în contract, statul importator va
asigura întoarcerea deşeurilor sau a reziduurilor respective în statul exportator de către acesta,
dacă nu se pot găsi soluţii alternative pentru evacuarea lor într-un mod care să respecte
cerinţele de protecţie a mediului, în termen de 90 de zile de la data când statul importator a
informat statul exportator sau într-un alt termen asupra căruia statele au căzut de acord.
Este considerat trafic ilicit orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau
a altor reziduuri, dacă s-a efectuat:
a) fără hotărârea expresă a tuturor statelor interesate, conform prevederilor convenţiei;
b) fără consimţământul unui anume stat interesat sau cu consimţământul obţinut prin
declaraţie falsă sau fraudă;
c) prin eliminarea deliberată a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri cu încălcarea
prevederilor Convenţiei şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.
În toate situaţiile de trafic ilicit statul exportator va trebui să asigure ca deşeurile
periculoase în cauză să fie reimportate de către exportator sau producător, ori dacă este
necesar, de către el însuşi, în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deşeurile să
fie eliminate ecologic într-un termen de 30 de zile din momentulîn care statul exportator a fost
informat cu privire la traficul ilicit sau într-un alt termen convenit de statele interesate.
Dacă traficul este considerat ilicit ca rezultat al actelor comise de importator sau
eliminator, statul importator va asigura ca deşeurile în cauză, să fie eliminate ecologic,
raţional de către importator sau eliminator, ori dacă este necesar, de către ei înşişi, în termen
de 30 de zile de la data când a luat cunoştinţă despre aceasta sau în orice altă perioadă
convenită de statele părţi.
În sfârşit, dacă responsabilitatea pentru traficul ilicit nu incumbă nici exportatorului
(producătorului) şi nici importatorului (eliminatorului), părţile interesate sau alte părţi, după
caz, vor asigura, prin cooperare, eliminarea deşeurilor în cauză în cel mai scurt timp, cu
respectarea metodelor ecologice raţionale, fie în statul exportator, fie în statul importator sau
în altă parte.
Potrivit Convenţiei, părţile au obligaţia de a coopera pentru a îmbunătăţi şi a asigura
gospodărirea în condiţii ecologice a deşeurilor periculoase şi a altor reziduuri. La cerere, ele
vor oferi informaţii, pe bază bi sau multilaterală, pentru promovarea metodelor ecologice
raţionale privind gospodărirea deşeurilor periculoase şi a altor reziduuri. Cooperarea între
părţi vizează, îndeosebi, dezvol tarea şi punerea în aplicare a unor tehnologii cu deşeuri cât
mai reduse, domeniul transferului de tehnologii şi al sistemelor de gospodărire ecologică a
deşeurilor periculoase şi a altor reziduuri, dezvoltarea normelor tehnice.
Convenţia de la Basel, din 1989 privind transportul deşeurilor periculoase statuează ca
principiu, eliminarea deşeurilor pe cât este posibil, într-un loc apropiat de cel al producerii lor,
pentru a reduce transporturile internaţionale de deşeuri periculoase.
Transporturile transfrontiere a acestor deşeuri nu sunt autorizate decât către ţări care
posedă instalaţii tehnologice ce permit „o gestiune economică, raţională a lor”.
209
Traficul ilicit va lua naştere dacă transportul a fost efectuat fără consimţământul real al
statului importator sau fără respectarea regulilor prevăzute de Convenţie, astfel încât statul
importator supraveghează regimul de repatriere a deşeurilor sau eliminarea lor în orice alt
mod licit.
Orice trafic ilicit este considerat de Convenţie o infracţiune, fiecărui stat revenindu-i
obligaţia de a lua măsurile destinate reprimării lui.
În ceea ce priveşte transportul peste frontieră al mărfurilor periculoase, România a
aderat la Acordul european referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor
periculoase (A.D.R.) încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957294
şi a reglementat transportul
mărfurilor periculoase pe calea ferată295
şi în trafic rutier intern296
.
Acordul exclude din transportul rutier internaţional mărfurile periculoase297
expres
menţionate şi prevede că pot fi transportate numai mărfurile periculoase autorizate, dacă
îndeplinesc condiţiile referitoare la ambalarea şi etichetarea lor (pentru cele din Anexa A) şi
respectiv, la construcţia, echiparea şi circulaţia vehiculului care le transportă (pentru cele
prevăzute în Anexa B).
Fiecare parte contractantă îşi păstrează dreptul de a reglementa sau de a interzice, din
alte motive decât cele de securitate, pe parcursul drumului, intrarea pe teritoriul său a
mărfurilor periculoase.
Statele părţi îşi păstrează dreptul de a conveni prin acorduri speciale, bi sau
multilaterale, ca anumite mărfuri periculoase, al căror transport internaţional este interzis de
Acord, să poată totuşi, în anumite condiţii, face obiectul transportului internaţional pe
teritoriile lor sau ca mărfuri periculoase al căror transport este autorizat prin Acord, în condiţii
determinate, să poată face obiectul transportului internaţional pe teritoriile lor, în condiţii mai
puţin riguroase decât cele impuse de anexele la Acord.
Dând expresie acestor reglementări, transportul mărfurilor periculoase în trafic intern
pe căile ferate române se desfăşoară în conformitate cu Ordonanţa de Guvern nr. 49/1999, cu
respectarea prevederilor Regulamentului privind transportul internaţional feroviar al
mărfurilor periculoase al Convenţiei cu privire la transporturile internaţionale feroviare
semnată la Berna la 9 mai 1980 şi ratificată de România prin Decretul nr.100/1983.
În scopul evitării poluării mediului marin rezultată din transportul pe mare al
mărfurilor periculoase, al substanţelor dăunătoare, şi/sau poluanţilor marini, au fost aprobate
sistemele de raportare a incidentelor în care sunt implicate navele maritime298
.
Scopul raportării este de a permite autorităţilor competente ale statelor riverane să fie
informate fără întârziere, atunci când are loc un incident care:
a) implică pierderea efectivă sau probabilă a mărfurilor periculoase în formă
ambalată şi ajungerea acestora în mare;
294
Legea nr.31 din 17 ani 1994, publicată în M.Of. nr.136 din 31,05.1994. 295
O.G. nr.49/1999 privind transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată, publicată în M.Of. nr.401 din
24.08.1999. 296
O.G. nr.48 din 19.08.1999, privind transportul rutier al mărfurilor periculoase, publicată în M.Of. nr.401 din
24.08.1999. 297
Art. 11 lit. b) defineşte mărfurile periculoase ca fiind, „substanţele şi obiectele al căror transport internaţional
se interzice prin anexele A şi B sau nu este autorizat decât în anumite condiţii”. 298
Ordinul nr.1730 din 16.11.2001 al ministrului lucrărilor publice, transportului şi locuinţei, publicat în M.Of.
nr.115 din 12.02.2002.
210
b) determină o poluare sau un pericol de poluare pentru mediul marin ori implică
măsuri de asistenţă sau salvare;
c) implică o poluare cu hidrocarburi determinată de încărcarea sau descărcarea de
hidrocarburi într-o/dintr-o navă la o instalaţie de manipulare a hidrocarburilor, astfel încât
să permită acestor autorităţi să întreprindă măsurile necesare pentru înlăturarea sau
limitarea efectelor acestui incident [art.1 alin.(3)].
Comandanţii navelor maritime care transportă mărfuri periculoase, substanţe
dăunătoare sau poluanţi în vrac ori în formă ambalată, implicate într-un incident în apele
aflate sub jurisdicţia României sau în porturile româneşti, precum şi comandanţii navelor
maritime care arborează pavilionul român, implicate într-un incident în afara apelor aflate sub
jurisdicţia României sau în afara porturilor româneşti, sunt obligaţi să redacteze şi să
transmită rapoarte, cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege.
Tema de lucru nr. 3
1. Care sunt obligaţiile persoanelor juridice autorizate în producerea, stocarea,
comercializarea şi/sau utilizarea îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a
plantelor?
_______________________________________________________________________
2. Ce trebuie să conţină planurile de gestionare a deşeurilor?
_______________________________________________________________________
211
Rezumat:
Protecţia transsectorială a factorilor de mediu ȋn conţinutul disciplinei dreptului
mediului are ca obiectiv cunoaşterea, ȋn ansamblul său, a fenomenului poluării ȋn raport
cu agenţii de natură antropică ȋn ordinea stabilită prin legea cadru de protecţie a mediului.
Acţiunile legale pentru protecţia mediului ȋmpotriva poluării transsectoriale se
fundamentează pe politicile antipoluare stabilite la nivelul Uniunii Europene şi la nivel
naţional conform planului de guvernare privind dezvoltarea durabilă.
Reglementările legale vizează ȋn mod primordial acţiunile de tip preventiv ȋn
conformitate cu două dintre principiile fundamentale ale protecţiei mediului respectiv,
principiul prevenirii poluării prin internalizarea costurilor poluării şi principiul precauţiei
ȋn luarea deciziilor.
Deşi cel mai vechi principiu al protecţiei mediului este principiul poluatorul
plăteşte, ȋn dreptul modern al mediului sau afirmat cu prioritate principiile de prevenire
pornind de la ideea că o protecţie eficace a factorilor de mediu trebuie să fie anterioară
unor prejudicii aduse mediului care, adeseori sunt ireversibile.
Dezastrele de mediu cu exemplele edificatoare din ultimul deceniu demonstrează
superioritatea acţiunilor de tip preventiv faţă de măsurile cu caracter reparatoriu.
În concluzie, principiile prevenirii şi precauţiei ȋn luarea deciziei sunt
fundamentale şi prioritare ȋn raport cu principiul poluatorul plăteşte. Avantajoase pentru
protecţia mediului, aşa cum rezultă şi din ultimele summit-uri la nivel internaţional, sunt
măsurile de prevenire specifice dreptului mediului faţă de politicile mondiale referitoare
la stabilirea drepturilor de poluare şi comercializarea acestora care sunt criticate atât
instituţional, cât şi la nivelul organizaţiilor ecologiste.
Aceste aspecte sunt avute ȋn vedere la nivel sectorial şi la nivel global atunci când
se pune ȋn discuţie protecţia globală a climei şi a fenomenului de ȋncălzire globală.
212
Test de autoevaluare
1. Care sunt principiile strategiei globale adoptate de Comunitatea Europeană ȋn
privinţa eliminării şi transportului de deşeuri:
a) reducerea directă a fluxului de deşeuri;
b) comercializarea transfrontieră a deşeurilor;
c) optimizarea procesului de tratare şi eliminare a deşeurilor care nu afectează
mediul;
d) reducerea circulaţiei deşeurilor;
e) responsabilitatea producătorului.
2. La baza gestionării deşeurilor stau următoarele principii generale:
a) principiul utilizării numai a proceselor şi metodelor de gestionare a deşeurilor
care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător;
b) principiul „poluatorul plăteşte”;
c) principiul responsabilităţii producătorului;
d) principiul concurenţei.
Răspunsuri: 1. - a), c), d),e); 2. -a), b) c).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VII, Capitolul VIII,
Capitolul IX, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010, p. 430-455.
2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul XI, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2010, p. 320-363.
3. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, Capitolul XII, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005,
p. 220-269.
3. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Secţiunea a 7-a. Managementul deşeurilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 384-
387.
4. Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria
mediului, Partea a VII-a. Controlul circuitului deşeurilor, Editura Economică, 1997, p.
250-290..
213
TEMA IX.
PROTECŢIA ECOSISTEMELOR UMANE
Competenţe:
- consultanţă de specialitate pentru edilii ecosistemelor umane;
- sistemul autorizaţional ȋn ecosistemele umane;
- consultanţă privind amenajarea teritoriului urban;
- consultanţă privind asigurarea calităţii construcţiilor ȋn ecosistemele
urbane.
Cuprins:
1. Conceptul ecosistemului uman
2. Norme juridice privind construcţia ecosistemelor umane
3. Exigenţele de mediu ȋn amenajarea teritoriului
4. Priorităţi privind organizarea mediului urban
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea regulilor privind organizarea ecosistemelor umane;
- cunoaşterea sistemului de autorizare a lucrărilor antropice ȋn mediul
urban;
- organizarea sanitaţiei ȋn aşeezămintele umane;
- gestionarea reziduurilor lichide şi solide ȋn ecosistemele umane.
214
1. Conceptul ecosistemului uman
În termeni comuni, prin conceptul ecosistemului uman se ȋnţelege totalitatea
localităţilor urbane şi rurale, administrativ organizate pe teritoriul naţional a căror
reglementare organizatorică se realizează prin legea administraţiei publice. Se poate spune că
viaţa unei naţiuni, valoarea şi calitatea acesteia este dată de populaţia din aşezămintele umane.
Problematica aşezăminteor umane se află ȋn atenţia comunităţii mondiale, motiv
pentru care această problematică s-a aflat şi ȋn atenţia Conferinţei de la Vancouver din 1976,
prima conferinţă care a stabilit principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei
aşezărilor umane.
În Declaraţia adoptată s-a precizat că o mare parte a populaţiei, îndeosebi din ţările
subdezvoltate trăieşte în aşezăminte necorespunzătoare, iar dacă nu se întreprind măsuri la
nivel naţional şi internaţional aceste condiţii se vor agrava datorită: creşterii economice
inechitabile; condiţiilor economice şi ecologice grele; şomajului, analfabetismului, bolilor şi
sărăciei; poluării aerului, apei şi pământului; creşterii necontrolate a populaţiei etc.
Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească mai multe elemente precum:
atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane; folosirea eficientă a forţei
de muncă, a locuinţelor, a pământului, a serviciilor; repartiţia judicioasă a populaţiei; estetica
zonelor interioare şi exterioare ale aşezărilor umane etc.
Reglementările legale privind protecţia aşezămintelor umane sunt, în primul rând, cele
care vizează protecţia eco-factorilor naturali ai mediului: atmosferă, climă, ape, sol, subsol,
vegetaţie, toate acestea reflectându-se în calitatea mediului natural.
Ţinând seama de problematica menţionată, legea-cadru a protecţiei mediului stabileşte
finalitatea acţiunilor direcţionate pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos şi echilibrat
ecologic menţionând că autorităţile administraţiei publice locale precum şi, după caz,
persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii299
.
În elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului se respectă
prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor speciale şi se prevăd, în
mod obligatoriu, măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi
antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a
zonelor deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, de protecţie sanitară a
captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor.
Să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului
privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a
reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale
şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de
odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei.
Să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului,
măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei
zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate,
299
Art. 70-73, din O.U.G. nr. 195/2005.
215
măsuri de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva
inundaţiilor.
Să adopte elemente arhitecturale adecvate, să optimizeze densitatea de locuire,
concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a
aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor
peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă.
Planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului se supun procedurii de evaluare
de mediu, în vederea obţinerii avizului de mediu pentru planuri şi programe, folosind
tehnica juridică a auditului de mediu cu statut de audit de mediu.
Să îmbunătăţească microclimatul urban, prin amenajarea şi întreţinerea
izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora,
să înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală.
Să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a
zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi
a monumentelor naturii. Sunt interzise amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor
activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora.
Să adopte măsuri obligatorii, pentru persoanele fizice şi juridice, cu privire la
întreţinerea şi înfrumuseţarea, după caz, a clădirilor, curţilor şi împrejurimilor
acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi.
Să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcţionarea sau existenţa
obiectivelor cu risc pentru sănătatea populaţiei şi mediu.
Să iniţieze, pe plan local, proiecte de amenajare, de întreţinere şi dezvoltare a
canalizării.
Să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul
anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de
disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, cu predominanţă în spaţiile
destinate locuinţelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi
agrementului.
Să nu degradeze mediul natural sau amenajat, prin depozitări necontrolate de
deşeuri de orice fel.
Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi prevăzute în
planurile urbanistice este interzisă.
Legislaţia de mediu trebuie să contribuie la protecţia omului în tot acest sistem
artificial creat de el însuşi, realizându-se condiţiile necesare pentru menţinerea şi
îmbunătăţirea nivelului de trai acolo unde populaţia locuieşte şi îşi desfăşoară
activitatea.
2. Norme juridice privind construcţia ecosistemelor umane
La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului se respectă prevederile
legislaţiei de mediu şi se prevăd în mod obligatoriu măsuri de menţinere şi ameliorare a
fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere
peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor verzi, măsuri
de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor.
216
Modurile în care documentaţiile de urbanism abordează problemele mediului sunt
diferite, exprimându-se specific pentru fiecare categorie de documentaţie în parte, în raport cu
amploarea şi scopurile sale fundamentale.
Regulamentul general de urbanism (aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.525/1996),
ca sistem unitar de norme tehnice şi juridice ce stă la baza elaborării planurilor de amenajare a
teritoriului, planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de urbanism, a
încorporat cerinţele protecţiei mediului în cele două domenii fundamentale ale sale.
În acest sens, regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor cuprind şi reguli
cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit
(capitolul II secţiunea I din regulament). De pildă, autorizarea executării construcţiilor şi
amenajărilor care, prin amplasament, funcţiune, volumetrie şi aspect arhitectural – conformare
şi amplasare goluri, raport gol-plin, materiale utilizate, învelitoare, paleta cromatică etc. –
depreciază valoarea peisajului este interzisă [art.8 (1)].
La rândul lor, regulile de amplasare a construcţiilor şi amenajărilor aferente cuprind
reglementări vizând siguranţa faţă de riscurile naturale şi riscurile tehnologice, asigurarea
echipării edilitare etc. De asemenea, un rol deosebit revine în acest context condiţiilor de
amplasare şi conformare a construcţiilor (capitolul III din regulament).
Planurile urbanistice generale şi regulamentele locale de urbanism ale localităţilor
cuprind, în mod corespunzător, o dimensiune ecologică. Astfel, în cazul Planului de
amenajare a teritoriului naţional, conţinutul acestuia trebuie să vizeze, printre altele,
valorificarea resurselor naturale ale solului şi subsolului, armonizarea dezvoltării aşezărilor
umane, precum şi reabilitarea, protecţia şi valorificarea mediului natural şi construit. Până în
prezent, prin legi s-au aprobat Planul de amenajare a teritoriului naţional, secţiunea I „Căi de
comunicaţie”, secţiunea a III-a „Zone protejate”, şi secţiunea a IV-a „Reţeaua de localităţi”.
Planul de amenajare a teritoriului zonal, care se referă la teritoriile grupate într-o zonă
cu caracteristici comune geografice, istorice, economice şi/sau de altă natură, urmăreşte ca
element distinct şi reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului; în mod pregnant, cerinţele
ocrotirii naturii sunt avute în vedere în elaborarea planului de amenajare a teritoriului judeţean
sau al Municipiului Bucureşti.
Planul de amenajare a teritoriului inter-orăşenesc sau comunal, planul de amenajare a
teritoriului municipal, orăşenesc sau comunal cuprind o serie de elemente obligatorii
referitoare la problematica ecologică.
Toate documentaţiile de urbanism cuprind, ca o clauză de stil, cerinţa valorificării
resurselor materiale şi condiţiile de prezervare şi îmbunătăţire a calităţii mediului, delimitarea
zonelor de construit şi a celor protejate, dar problematica mediului se referă, mai ales în
cadrul planului urbanistic general, la documentele care stabilesc obiectivele, acţiunile şi
măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare pe o perioadă delimitată.
Această documentaţie trebuie să cuprindă în mod obligatoriu un capitol consacrat
problemelor protecţiei şi conservării mediului, identificării şi eliminării surselor de poluare,
epurării apelor, măsuri de protecţie a solului, subsolului, aerului.
Analiza modului de exprimare a cerinţelor protecţiei mediului în cadrul documentelor
de urbanism duce la formularea a două principii:
a) principiul limitării, amenajării şi urbanizării, potrivit căruia este necesară
stabilirea unui echilibru între protecţia mediului şi dezvoltarea urbană;
217
b) principiul potrivit căruia în toate planurile şi prognozele de amenajare trebuie să
se respecte măsurile de interes general, care de multe ori se referă la protecţia mediului.
Principalul instrument de promovare a obiectivelor de protecţie îl reprezintă zona
protejată, definită ca suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau
natural, al unor surse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care,
prin documentele de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de
protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie, potrivit Legii
nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.
Asigurarea respectării regulilor generale de urbanism şi amenajare a teritoriului se
realizează prin autorizaţiile de construire.
Potrivit art.7 din Legea nr.50/1991, pentru autorizarea construcţiilor în zonele asupra
cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim de protecţie prevăzut în documentaţiile de
urbanism, în planurile urbanistice şi în planurile de amenajare a teritoriului aprobate, s-a
instituit obligativitatea unui aviz special din partea anumitor organisme. Astfel, în
ansamblurile de arhitectură şi de urbanism, în cazul siturilor arheologice, al parcurilor şi
grădinilor monument istoric, cuprinse în listele aprobate potrivit legii, precum şi în cazul
lucrărilor de orice natură în zonele de protecţie a monumentelor, solicitantul va obţine avizul
comun al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi al Ministerului Transporturilor şi
Infrastructurii, potrivit competenţelor specifice.
În zonele naturale protejate, stabilite potrivit legii, în zonele de siguranţă şi protecţie
ale amenajărilor hidrotehnice de interes public, precum şi în alte arii protejate este necesar
avizul Ministerului Mediului şi Pădurilor şi al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Ca regulă, în zonele unde s-a instituit un alt tip de restricţie solicitantul va trebui să
obţină avizul organismelor competente.
În domeniul construcţiilor, noţiunea de zone protejate desemnează teritoriile delimitate
geografic, în cuprinsul cărora se află elemente sau ansambluri ale patrimoniului natural sau
cultural cu valoare deosebită. În raport cu natura elementelor de patrimoniu, zonele protejate
sunt:
a) zone naturale protejate, instituite pentru protejarea şi punerea în valoare a
patrimoniului natural cu valoare deosebită;
b) zone construite protejate, instituite pentru salvarea, protejarea şi punerea în
valoare a patrimoniului construit, cu valoare istorică, cultural sau memorialistică deosebită.
Prin Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii s-a instituit sistemul calităţii în
construcţii „care să conducă la realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate
corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a
mediului înconjurător”300
.
Calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a
acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de existenţă, a exigenţelor
utilizatorilor şi colectivităţilor.
300
Art. 3 din Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii modificată şi completată prin HG nr. 498/2001;
Legea nr. 587/2002; Legea nr. 123/2007,
218
Sistemul calităţii în construcţii se aplică în mod diferenţiat, în funcţie de categoriile de
importanţă ale construcţiilor, conform regulamentelor şi procedurilor de aplicare a fiecărei
componente a sistemului.
Conform art. 5 din lege, pentru obţinerea unor construcţii de calitate corespunzătoare
sunt obligatorii realizarea şi menţinerea, pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor, a
următoarelor cerinţe:
a) rezistenta mecanica si stabilitate;
b) securitate la incendiu;
c) igiena, sănătate şi mediu;
d) siguranţa în exploatare;
e) protecţie împotriva zgomotului;
f) economie de energie şi izolare termică.
În contractele care se încheie ori, după caz, în dispoziţiile sau autorizaţiile ce se emit
trebuie să se înscrie clauzele referitoare la nivelul de calitate a construcţiilor corespunzătoare
cerinţelor, precum şi garanţiile materiale şi alte prevederi, care să ducă la realizarea acestor
clauze.
Principalul document care certifică şi exprimă îndeplinirea cerinţelor de calitate este
cartea tehnică a construcţiei, care cuprinde documentaţia de execuţie şi documente privitoare
la realizarea şi exploatarea acesteia. Ea se întocmeşte prin grija investitorului şi se predă
proprietarului construcţiei, care are obligaţia să o păstreze şi să o completeze la zi. Prevederile
din cartea tehnică a construcţiei referitoare la exploatare sunt obligatorii pentru proprietar şi
utilizator.
Urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor se face pe toată durata de
existenţă a acestora şi cuprinde ansamblul de activităţi privind examinarea directă sau
investigarea cu mijloace de observare şi măsurare specifice, în scopul menţinerii cerinţelor.
Orice intervenţie la construcţiile existente (lucrări de reconstruire, consolidare, transformare,
extindere, desfiinţare parţială, precum şi lucrările de reparaţii) se face numai pe baza unui
proiect avizat de proiectantul iniţial al clădirii sau a unei expertize tehnice întocmite de un
expert tehnic atestat şi se completează în cartea tehnică a construcţiei. Post-utilizarea
construcţiilor cuprinde activităţile de dezafectare, demontare şi demolare a construcţiilor, de
recondiţionare şi de refolosire a elementelor şi produselor recuperabile, precum şi reciclarea
deşeurilor, cu asigurarea protecţiei mediului, potrivit legii; în acest sens, se instituie obligaţii
şi răspunderi pentru investitori, proiectanţi, executanţi, specialişti, verificatori de proiecte,
experţi tehnici, utilizatori de construcţii.
3. Exigenţele de mediu ȋn amenajarea teritoriului
Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în funcţie de factorii de mediu: aer,
apă, sol, subsol, prin metode de prevenire şi combatere a poluării şi prin procedee tehnice cum
sunt: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi; folosirea unor metode
tehnologice care nu poluează; reducerea emanaţiilor mijloacelor de transport; neutralizarea
deşeurilor; desfăşurarea în condiţii de siguranţă a activităţilor periculoase pentru om şi mediu.
219
Sub aspectul obligaţiilor precizăm că managementul de mediu este organizat pe mai
multe nivele, la primul nivel aflându-se informaţia de mediu care este premisa unei gestiuni
durabile a aşezămintelor umane.
Informaţia privind mediul se referă la:
a) starea elementelor de mediu, cum sunt aerul şi atmosfera, apa, solul, suprafaţa
terestră, peisajul şi ariile naturale, inclusiv zonele umede, marine şi costiere, diversitatea
biologică şi componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, precum şi
interacţiunea dintre aceste elemente;
b) factorii, cum sunt substanţele, energia, zgomotul, radiaţiile sau deşeurile, inclusiv
deşeurile radioactive, emisiile, deversările şi alte evacuări în mediu, ce afectează sau pot
afecta elementele de mediu prevăzute la lit. a);
c) măsurile, inclusiv măsurile administrative, cum sunt politicile, legislaţia, planurile,
programele, convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau juridice
privind obiectivele de mediu, activităţile care afectează sau pot afecta elementele şi factorii
prevăzuţi la lit. a) şi, respectiv, b), precum şi măsurile sau activităţile destinate să protejeze
elementele prevăzute la lit. a);
d) rapoartele referitoare la implementarea legislaţiei privind protecţia mediului;
e) analizele cost-beneficiu sau alte analize şi prognoze economice folosite în cadrul
măsurilor şi activităţilor prevăzute la lit. c);
f) starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv contaminarea, ori de câte ori este
relevantă, a lanţului trofic, condiţiile de viaţă umană, siturile arheologice, monumentele
istorice şi orice construcţii, în măsura în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea
elementelor de mediu prevăzute la lit. a), sau, prin intermediul acestor elemente, de factorii,
măsurile şi activităţile prevăzute la lit. b) şi, respectiv, c).
Toate aceste informaţii sunt nemijlocit implicate în protecţia ecologică a aşezămintelor
umane.
4. Priorităţi privind organizarea mediului urban
În aşezămintele umane sunt considerate priorităţi:
- asigurarea normelor de igienă şi sănătate publică;
- prioritatea apei potabile;
- protecţia spaţiilor verzi;
- neutralizarea reziduurilor lichide şi deşeurilor solide.
A. Asigurarea normelor de igienă şi sănătate publică301
În promovarea unui mediu de viaţă sănătos, un rol deosebit revine normelor legale de
igienă şi sănătate publică. Acestea se referă la: zonele de locuit, aprovizionarea cu apă a
populaţiei, colectarea şi îndepărtarea reziduurilor şi protecţia sanitară a solului, activitatea
unităţilor în care se desfăşoară acţiuni social-culturale, colectivităţile temporare de muncă sau
recreere şi unităţile de prestări de servicii pentru populaţie.
301
Victor Marcusohn, op. cit., pag. 28-45.
220
Norme de igienă şi recomandări privind mediul de viaţă al populaţiei au fost aprobate
prin Ordinul ministrului sănătăţii nr.536 din 3 iulie 1997302
.
Pentru acest domeniu, actul normativ-cadru utilizează, pe de o parte, norme de igienă
obligatorii, potrivit legii, pentru toate unităţile din sistemul public şi privat, precum şi pentru
întreaga populaţie, iar pe de altă parte recomandări care, aşa cum le arată şi numele, nu au un
caracter coercitiv. Sub raportul domeniului de aplicare se disting: norme de igienă referitoare
la zonele de locuit, norme de igienă referitoare la aprovizionarea cu apă a localităţilor, norme
de igienă pentru fântâni publice şi individuale, folosite la aprovizionarea cu apă de băut,
norme de igienă referitoare la colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide, norme de igienă
referitoare la colectarea, îndepărtarea şi neutralizarea deşeurilor solide, norme de igienă la
unităţile de folosinţă publică, norme de igienă privind produsele cosmetice, norme de igienă
pentru transporturile de persoane, norme privind produsele pesticide utilizate în profilaxia
sanitar-umană şi norme de igienă privind înhumarea, transportul şi deshumarea cadavrelor
umane.
Aceste reguli vizează anumite caracteristici ce trebuie îndeplinite de terenurile
destinate amplasării localităţilor, amplasarea clădirilor, cerinţe pentru amplasarea utilităţilor
administrativ-gospodăreşti.
Astfel, terenurile destinate amplasării şi dezvoltării localităţilor trebuie să asigure
protecţia populaţiei împotriva surpărilor şi alunecărilor de teren, avalanşelor şi inundaţiilor,
emanaţiilor şi infiltraţiilor de substanţe toxice, inflamabile sau explozive, poluării mediului, să
dispună de posibilităţi de alimentare cu apă, de îndepărtare şi neutralizare a apelor uzate şi a
reziduurilor, de dezvoltare normală a zonei verzi. Referitor la amplasarea clădirilor destinate
locuinţelor, se urmăresc asigurarea însoririi corespunzătoare a acestora (respectiv pe o durată
de minimum 1-1/2 ore zilnic, la solstiţiul de iarnă, a tuturor încăperilor de locuit, respectarea
unei distanţe între clădiri mai mari sau cel puţin egale cu înălţimea clădirii celei mai înalte,
pentru a nu se umbri reciproc) şi respectarea anumitor reguli vizând amplasarea dotărilor
tehnico-edilitare (respectiv a platformelor organizate pentru depozitarea recipientelor de
colectare a gunoiului menajer, a spaţiilor amenajate pentru jocul copiilor, a spaţiilor
amenajate pentru gararea şi parcarea autovehiculelor populaţiei din zona respectivă, a zonelor
verzi de folosinţă generală). Totodată, sunt instituite condiţii speciale de amplasare a unităţilor
de mică industrie, comerciale şi de prestări de servicii, care pot crea riscuri pentru sănătate şi
polua mediul, precum şi pentru amenajarea unităţilor comerciale şi de prestări de servicii la
parterul clădirilor de locuit. Zonele necesare odihnei şi recreării sunt supuse unui regim
special, atât în privinţa amplasării lor (în locuri care prezintă cele mai avantajoase elemente
naturale), cât şi a interzicerii amplasării în aceste locuri a întreprinderilor care, prin activitatea
lor, produc zgomot, vibraţii sau impurifică apa, aerul, solul; a unităţilor zootehnice, de
transporturi, a staţiilor de epurare a apelor uzate şi a depozitelor controlate de deşeuri solide
ori a asigurării anumitor dotări tehnico-sanitare.
Un instrument important de protecţie a mediului de viaţă îl reprezintă zonele de
protecţie sanitară, asigurate între întreprinderile industriale care pot polua factorii de mediu
sau care produc zgomot şi vibraţii şi teritoriile protejate învecinate. Prin teritorii protejate se
302
Ordinul ministrului sănătăţii nr. 536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor privind
mediul de viaţă al populaţiei, pulicat în M.Of. nr. 140/3 iul. 1997, modificat şi completat prin O. nr.1.028/2004,
pulicat în M.Of. nr. 785/26 aug. 2004.
221
înţeleg: zonele de locuit, parcurile, rezervaţiile naturale, zonele de interes balneoclimateric, de
odihnă şi recreere, instituţiile social-culturale şi medicale, precum şi unităţile economice ale
căror procese tehnologice necesită factori de mediu lipsiţi de impurităţi. Zonele de protecţie
sanitară se stabilesc, ca formă, mărime şi mobilare, pe baza studiilor de impact asupra
sănătăţii populaţiei şi mediului, în absenţa unei determinări prin studiile de impact, distanţele
minime de protecţie sanitară recomandate între teritoriile protejate şi o serie de unităţi care
produc disconfort şi unele riscuri sanitare sunt cele stabilite în art. 2 al Ordinului nr.536/1997.
Suprafeţele de teren incluse în zonele de protecţie sanitară pot fi exploatate agricol, cu
excepţia culturilor de plante utilizate în scop alimentar sau furajer care, prin fixarea sau
concentrarea de substanţe poluante (plumbul şi compuşii din plumb, fluorul şi compuşii săi,
pesticidele greu degradabile etc.), pot fi dăunătoare pentru om sau animale.
Totodată, în interiorul zonelor de protecţie sanitară se interzice amplasarea oricăror
obiective, cu excepţia celor destinate personalului de întreţinere şi intervenţie.
Tot în vederea protejării populaţiei se instituie zone destinate industriilor poluante,
unde se amplasează obiectivele economice care, prin natura activităţii lor, pot polua atmosfera
şi pentru care nu există mijloace tehnice eficace de reţinere a poluanţilor şi de reducere a
emisiilor În acelaşi scop, unităţile care, prin specificul activităţii lor, necesită protecţie
specială (spitale, centre de sănătate, creşe, grădiniţe, şcoli, biblioteci, muzee etc.) se vor
amplasa în aşa fel încât să li se asigure o zonă de protecţie de minimum 50 m faţă de locuinţe,
de arterele de circulaţie sau de zonele urbane aglomerate. Reguli specifice sunt stabilite şi
pentru amplasarea adăposturilor pentru creşterea animalelor în curţile persoanelor particulare
şi pentru amplasarea obiectivelor economice cu surse de zgomot şi vibraţii şi dimensionarea,
în raport cu acestea, a zonelor de protecţie sanitară, în sfârşit, se instituie parametrii sanitari
care trebuie să fie respectaţi la proiectarea şi execuţia locuinţelor.
B. Prioritatea apei potabile
Prestigiosul profesor Lester Brown303
referindu-se la echilibrul ecologic şi la relaţia
dintre economie şi mediu în contextul crizei economice mondiale aborda problema valorii
apei ca resursă naturală subliniind că, dacă în economia mondial, petrolul ca resursă
epuizabilă poate fi înlocuit cu energii alternative, apa este şi ea epuizabilă dar de neînlocuit,
ceea ce implică o respnsabilitate comună pentru utilizarea apei ca resursă naturală.
Sistemele de aprovizionare cu apă a localităţilor trebuie să furnizeze apă potabilă în
cantitatea necesară şi de calitate corespunzătoare normelor naţionale (stabilite prin STAS
nr.1342/1991)304
, astfel încât să nu afecteze starea de sănătate a consumatorilor. Sunt
prevăzute în acest sens condiţiile ce trebuie îndeplinite de apa de suprafaţă sau de profunzime
folosită pentru aprovizionarea cu apă a localităţilor, protejarea acestora, tehnologiile de
tratare, caracteristicile reţelei de distribuire a apei305
.
În privinţa protejării surselor de apă folosite pentru aprovizionarea cu apă a
localităţilor, acest lucru se realizează prin izolarea acestora prin perimetre de protecţie sanitară
şi controlul activităţilor poluante din teritoriul aferent.
303
Prezent la Bucureşti, la 17 mai 2010, într-o emisiune televizată care va intra cu siguranţă în istoria României. 304
Art. 21 din Ordinul nr.536/1997, modificat de articolul 1 din Ordin nr. 1028/2004 in data de 26 august 2004. 305
Art.22 din Ordinul nr.536/1997.
222
Totodată, sunt elaborate norme speciale de igienă pentru fântânile publice şi
individuale folosite la aprovizionarea cu apă de băut.
C. Protecţia spaţiilor verzi
Una dintre problemele cele mai însemnate pentru asigurarea calităţii mediului urban în
ansamblul său şi pentru realizarea eficientă a dreptului la un mediusănătos şi echilibrat
ecologic este reprezentată de atitudinea adoptată de comunităţile locale şi a cetăţenilor faţă de
spaţiile verzi din intravilanul localităţilor.
Domeniul este reglementat de Legea nr. 24/2007306
privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, modificată şi republicată prin Legea
nr. 313/2009307
.
Aceste reglementări sunt criticabile în sensul că nu asigură protecţia cantitativă şi
calitativă a spaţiilor verzi şi nu prevăd un sistem de restricţii privind gestionarea, administarea
şi protecţia lor, neglijând protecţia funcţiilor pe care sunt chemate să le îndeplinească spaţiile
verzi în mediul urban, legea rezumându-se la o apreciere generală în sensul că statul
recunoaşte fiecărei persoane fizice dreptul la un mediu sănătos şi accesul liber pentru recreere
în spaţiile verzi proprietate publică.
Această reglementare, cu totul generală, nu răspunde necesităţilor de protecţie şi nu
previne atacurile antropice de o deosebită agresivitate menite să diminueze spaţiile verzi în
scopul realizării unor profituri anihilând funcţiile ecologice ale spaţiilor verzi din mediul
urban. Este situaţia cvasigenerală din marile municipii ale României, inclusiv a capitalei, unde
lupta pentru terenurile unde sunt situate spaţiile verzi din mediul urban a generat numeroase
conflicte care s-au transformat şi în litigii.
În mod nejustificat a crescut numărul „speculaţiilor” cu terenurile ce încorporează
spaţiile verzi incluse abuziv în piaţa imobiliară ca urmare a schimbării regimului juridic al
acestora din domeniul public în domeniul privat şi facilitarea vânzărilor.
Legea nu defineşte conceptul de spaţii verzi cu consecinţa extragerii din definiţie a
funcţiilor şi importanţei pentru un mediu sănătos a realizării acestora şi a unui regim
excepţional de protecţie, inclusiv în ceea ce priveşte intangibilitatea acestor spaţii.
În mod firesc spaţiile verzi ar trebui considerate, cu consecinţele de rigoare, ca
monumente ale naturii.
În locul unei definiţii care să permită o apărare intransigentă a spaţiilor verzi, legea
utilizează o definiţie prin enumerare a conceptului „spaţii verzi” menţionând tipurile de
terenuri din intravilanul localităţilor:
a) spatii verzi publice cu acces nelimitat: parcuri, gradini, scuaruri, fasii plantate;
b) spatii verzi publice de folosinta specializata:
1. gradini botanice si zoologice, muzee in aer liber, parcuri expozitionale, zone
ambientale si de agrement pentru animalele dresate in spectacolele de circ;
2. cele aferente dotarilor publice: crese, gradinite, scoli, unita|i sanitare sau de
protectie sociala, institutii, edificii de cult, cimitire;
306
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764 din 10 noiembrie 2009. 307
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009.
223
3. baze sau parcuri sportive pentru practicarea sportului de performanta;
c) spatii verzi pentru agrement: baze de agrement, poli de agrement, complexuri si
baze sportive;
d) spatii verzi pentru protectia lacurilor si cursurilor de apa;
e) culoare de protectie fata de infrastructura tehnica;
f) paduri de agrement.
În ceea ce priveşte regimul juridic al spaţiilor verzi legea cuprinde pentru persoanele
juridice următoarele prevederi:
a) sa asigure integritatea, refacerea si ingrijirea spatiilor verzi aflate in proprietatea lor;
b) sa coopereze cu autoritatile teritoriale si centrale pentru protectia mediului, cu cele
ale autoritatii centrale pentru amenajarea teritoriului si cu autoritatile administratiei publice
locale la toate lucrarile preconizate in spatiile verzi si sa faca propuneri pentru imbunatatirea
amenajarii acestora;
c) sa nu diminueze suprafetele inventariate ca spatii verzi.
Persoanele juridice care concesioneaza terenuri pentru constructia si amplasarea în
spaţiile verzi a obiectivelor pentru activităţi socio-culturale sunt obligate să obţină avizele,
acordurile şi autorizaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare. Locul de amplasare a obiectivelor,
suprafata terenurlior şi condiţiile de desfăşurare a activităţii ulterioare se determina în baza
unor proiecte de specialitate, de amenajare a teritoriului si urbanism, avizate si aprobate
conform legii, cu obligativitatea ca suprafeţele cumulate ale acestor constructii sa nu ocupe
mai multde 10% din suprafata spatiului verde respectiv.
Municipiile de rang zero si unu au obligatia sa efectueze, până la data de 1 ianuarie
2011, auditul suprafetei, calităţii şi accesibilităţii spaţiilor verzi, urmat de elaborarea unei
strategii si a unui plan de actiune privind conservarea si dezvoltarea retelei de spatii verzi.
Strategia privind conservarea şi dezvoltarea reţelei de spaţii verzi are în vedere
distribuţia echilibrată a acestora în raport cu specificul unitatii teritoriale de referinta, precum
şi crearea de spaţii verzi prin transformarea terenurilor neproductive, a altor categorii de
terenuri si prin aplicarea de metode alternative.
La extinderea suprafetei intravilanului localitatilor, autoritatile publice locale au
obligatia sa asigure o cota de 5% pentru amenajarea de spatii verzi publice.
Autoritatile administratiei publice locale au obligatia sa tina evidenta spatiilor verzi de
pe teritoriul unitatilor administrative, prin constituirea registrelor locale ale spatiilor verzi, pe
care le actualizeaza ori de cate ori intervin modificari.308
Evidenta spatiilor verzi are drept scop organizarea folosirii rationale a acestora, a
regenerarii si protectiei lor eficiente, cu exercitarea controlului sistematic al schimbarilor
calitative si cantitative, precum si asigurarea informatiiior despre spatiile verzi.
Registrele locale ale spatiilor verzi se constituie pe baza normelor tehnice aprobate
prin ordin al ministrului dezvoltarii regionale si locuintei, cu avizul ministrului mediului si al
ministrului administratiei si internelor, in termen de un an de la elaborarea si publicarea
acestora.
308
Registrul local al spatiilor verzi este un sistem informational care cuprinde datele tehnice ale tuturor spatiilor
verzi conform indicilor de calitate si cantitate."
224
Protecţia vegetatiei spaţiilor verzi împotriva dăunătorilor se efectuează în baza
prognozelor şi avertizărilor făcute de unitatea fitosanitară locală cu atribuţii de prevenire,
indrumare si control de specialitate pentru protectia plantelor.
Menţinerea starii de sanatate fitosanitara a vegetatiei din spatiile verzi se efectueaza de
catre proprietarii şi administratorii acestora, prin realizarea masurilor de prevenire a
raspandirii si de combatere a bolilor şi dăunătorilor plantelor şi prin masuri de carantina, sub
directa indrumare şi controlul de specialitate al unitatilor fitosanitare pentru protectia
plantelor.
Protecţia spatiilor verzi impotriva bolilor si daunatorilor se efectueaza, de regula, prin
actiuni preventive, metode biologice şi metodologii integrate. Aplicarea substantelor
fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunăatorilor este strict limitată şi se realizează sub
coordonarea instituţiilor fitosanitare şi de protecţia mediului.
In cazul arborilor ornamentali (tei, salcam, castan, artar, mesteacan, stejar) plantati pe
spatiile verzi din domeniul public, precum şi al celor plantati in aliniamente in lungul
bulevardelor si strazilor, pe terenurile din zonele urbane si rurale, este interzisă intervenţia cu
tăieri în coroana acestora, cu exceptia lucrarilor de eliminare a ramurilor uscate sau a celor
care afecteaza siguranta traficului pietonal si rutier, a imobilelor aflate in apropiere, precum si
a celor de pe traseul retelelor aeriene.
Schimbarea destinaţiei terenurilor înregistrate în registrul local al spaţiilor verzi se
poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite in baza documentaţiilor de
urbanism, aprobate conform legislaţiei in vigoare.
D. Neutralizarea reziduurilor lichide şi deşeurilor solide
În prima categorie intră cerinţele de ordin tehnico-sanitar ce trebuie respectate de către
primării şi agenţii economici în vederea îndepărtării şi epurării apelor uzate menajere, apelor
uzate industriale, altor ape uzate şi apelor meteorice,astfel încât să nu se creeze disconfort şi
îmbolnăvirea membrilor comunităţii309
.
Obligaţia de a asigura colectarea, îndepărtarea şi neutralizarea deşeurilor solide revine
primăriilor, agenţilor economici, asociaţiilor de locatari şi cetăţenilor. Aceasta se exprimă în:
interdicţii de a arunca deşeurile solide în alte locuri decât în cele amenajate special şi
autorizate sanitar, respectarea normelor sanitare pertinente la elaborarea regulamentelor de
salubritate, instituirea de norme referitoare la colectarea la locul de producere, sortarea (pe
categorii: deşeuri menajere, deşeuri comerciale, deşeuri din parcuri şi grădini, deşeuri din
pieţe, din construcţii, rezultate din îngrijiri medicale, deşeuri stradale, zootehnice), evacuarea,
transportul şi neutralizarea acestora. Alte norme de igienă privesc unităţile de folosinţă
publică, produsele cosmetice, transporturile de persoane (transportul în comun urban şi
preorăşenesc, transportul aerian, transporturile feroviare, transporturile navale, transportul
rutier interurban), produsele pesticide utilizate în profilaxia sanitar-umană şi înhumarea,
transportul şi deshumarea cadavrelor umane.
Aceste priorităţi pe care le-am enumerat asigură dreptul fundamental al omului
la un mediu sănătos – echilirat ecologic care se monitorizează prin auditul de mediu,
309
Mircea Negulescu, Epurarea apelor uzate orăşeneşti, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, p.22-23.
225
tehnică juridică de protecţie a mediului definită de art. 2 punctul 8 al legii cadru de
protecţie a mediului ca instrument managerial de evaluare sistematică, documentată,
periodică şi obiectivă a performanţei organizaţiei, a sistemului de management şi a
proceselor destinate protecţiei mediului, cu scopul:
a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posibil impact asupra
mediului;
b) de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea obiectivelor şi
ţintelor de mediu ale organizaţiei.
Deşi, în societatea contemporană dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic are
o importanţă excepţională şi o valoare universală, acest drept nu a fost inclus în Convenţia
europeană a drepturilor omului.
Această omisiune, a fost corectată „pe cale pretoriană” de către Curtea de la
Strasbourg, prin includerea acestui drept în sfera protecţiei acordate de art. 8 al Convenţiei
dreptului la respectul vieţii private şi de familie.310
Recunoscând dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca “protejat par
ricochet” de art. 8 al Convenţiei, Curtea a stabilit principiul potrivit căruia statele au, în acest
domeniu, în mod special obligaţii pozitive, de a lua măsuri în scopul protejării persoanelor
împotriva violării grave a protecţiei mediului, inclusiv în relaţiile dintre persoanele
particulare. Una din aceste obligaţii, subliniată în cauza Guerra c. Italiei (1998) şi reluată în
hotărâri ca Öneryildiz c. Turciei (2004), McGinley şi Egan c. Regatului Unit (1998), este
aceea de a informa publicul asupra riscurilor grave ale poluării datorate unor activităţi
periculoase pentru mediu.311
De asemenea, statele trebuie să asigure un just echilibru între drepturile indivizilor şi
interesul public de a limita dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, cum ar fi acela
al bunăstării economice a ţării.
Cu toate acestea, protecţia indirectă acordată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic nu presupune posibilitatea
persoanelor care se consideră vătămate în acest drept de a-l invoca direct în faţa Curţii, ci doar
prin asociere cu un drept prevăzut de Convenţia europeană.312
În strânsă conexiune cu dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, se află
dreptul la sanitaţie, literatura de specialitate313
cosiderând că în cadrul sistemului juridic
internaţional, dreptul la sanitaţie reprezintă procesul prin care orice persoană poate trăi
într-un mediu mai sănătos, de a avea acces şi de a folosi instalaţii sanitare pentru tratarea
excrementelor şi a apelor uzate, precum şi serviciilor conexe acestora, în scopul asigurării,
respectării intimităţii şi demnităţii umane, ca şi a unui mediu curat şi sănătos pentru toţi314
.
Dreptul la sanitaţie este un drept nou aflat în strânsă legătura nu numai cu dreptul la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic, ci şi în relaţie directă cu dezideratul creşterii calităţii
vieţii ce nu poate fi realizat în afara asigurării sănătăţii publice.
310
Idem. 311
Idem. 312
Idem. 313
Victor Marcusohn, Revista română de dreptul mediului, nr. 1/2009, Editura Universul Juridic, pag. 28. 314
Idem, supra.
226
Dreptul la sanitaţie nu este recunoscut ad literam în legislaţia din România, însă el îşi
găseşte locul în prevederile constituţionale315
.
Dreptul la sanitaţie deschide noi perspective de abordare şi cercetare în dreptul
mediului în strânsă legătură cu conceptul de maladii medicale, adică acele boli care îşi au
etiologia în agenţi patogeni localizaţi în atmosferă, sol, ape. Sub acest aspect în literatura de
specialitate se menţionează: sanitaţia este strâns legată de sănătatea publică, în special datorită
numeroaselor boli legate de un mediu de viaţă impropiu, precum diarea, febra tifoidă,
hepatita, holera316
, diferitele forme de gripă între care ultima, gripa nouă (virusul AH1N1).
Carenţele în asigurarea unei sanitaţii sigure generează adevărate pandemii cum este, de pildă,
cazul noii gripe cu care se confruntă omenirea la nivel global în anul 2009.
În literatura de specialitate, se subliniază, pe bună dreptate, că „în epoca postmodernă,
vechea viziune igienistă, în primul rând prin legătura sa cu ansamblul măsurilor preventive
aplicate pentru a dobândi ori pentru a conserva sănătatea, se continuă”.317
Sanitaţia în România este indestructibil legată de asigurarea civilizaţiei în aşezămintele
umane.
România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, iar
Capitolul 22 – Mediu a fost închis în noiembrie 2004. Drept urmare, România se confruntă cu
provocarea de a atinge un nivel de dezvoltare egal cu cel al statelor membre şi de a realiza
obiectivul european de coeziune economică şi socială.
Astfel, pentru implementarea directivelor europene s-au elaborat planuri de
implementare cu valoare strategică318
.
La nivelul infrastructurii dreptului la sanitaţie se află următoarele priorităţi: extinderea
şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată; modernizarea reţelei publice de alimentare cu
apă potabilă; modernizarea reţelei de canalizare; neutralizarea deşeurilor319
. În legislaţia
naţională sunt prevăzute norme sanitare privind mediul de viaţă al populaţiei sub denumirea
de norme de igienă referitoare la: zonele de locuit; aprovizionarea cu apă a localităţilor şi
instituirea de perimetre de protecţie sanitară; aprovizionarea cu apă de băut şi protejarea
acesteia împotriva poluării; colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide; colectarea,
îndepărtarea şi neutralizarea deşeurilor solide; asigurarea igienei la unităţile de folosinţă
publică în care se desfăşoară activităţi social-culturale sau de recreere.
Nerespectarea normelor de igienă sectoriale menţionate atrag, în principal,
răspunderea juridică de natură contravenţională.
.
315
Art. 35 din Constituţia României, precitat. 316
Victor Marcusohn, Revista română de dreptul mediului, nr. 1/2009, Editura Universul Juridic, pag. 29. 317
Mircea Duţu, op. cit., p. 138. 318
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013; Planul Naţional de Dezvoltare pentru Protecţia Mediului; Cadrul
Strategic Naţional de Referinţă pentru perioada 2007-2013; Planuri Naţionale de Dezvoltare Sectoriale:
Programul Operaţional Sectorial de MEDIU pentru perioada 2007-2013; Programul Sectorial “Creşterea
competitivităţii economice” pentru perioada 2007-2013; Strategia şi politica naţională în domeniul gospodăririi
apelor; Strategia Naţională pentru dezvoltarea durabilă a serviciilor publice pentru alimentare şi canalizare;
Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor (SNGD); Planul Naţional de Gestionare a deşeurilor (PNGD). La
aceste documente naţionale se adaugă şi programele, planurile de acţiune regionale, judeţene şi locale prevăzute
a se realiza în următoarea perioadă, respectiv: Planurile locale de acţiune pentru mediu la nivel regional şi
judeţean; Programele de acţiune pentru zonele vulnerabile la poluarea cu nitriţi; Planurile Regionale de
Gestionare a Deşeurilor (PRGD); Planurile Judeţene de Gestionare a Deşeurilor (PJGD). 319
Victor Marcusohn, op. cit., pag. 38.
227
Rezumat:
Protecţia ecosistemelor umane este strâns legată de realizarea unui drept
fundamental al omului din generaţia a treia a drepturilor omului respectiv asigurarea
dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, sănătatea umană şi echilibrul
ecologic al mediului de care depinde, ȋn primul rând, existenţa sa.
Nu ȋntâmplător, ȋn ultimul deceniu al secolului nostru, alături de protecţia generală
a mediului a apărut conceptul specific de sanitaţie care presupune ȋn primul rând
asigurarea igienei mediului ca problemă majoră prin care se asigură calitatea vieţii
umane.
Valoarea practică a poiticilor privind sanitaţia la nivel naţional şi internaţional
constă ȋn asigurarea capacităţii fiziologice a naţiunilor de a se dezvolta ȋn mod progresiv
pentru creşterea nivelului şi calităţii vieţii a generaţiilor prezente şi viitoare. Mediul
sănătos, prin asigurarea condiţiilor de sanitaţie, reprezintă principalul obiectiv pentru un
stat civilizat, alături de educaţie şi cultură.
În lumea ȋntreagă, cu referire la aşezările umane şi, ȋn special, ȋn marile oraşe şi ȋn
metropole, este deficitară sub aspectul asigurării sanitaţiei şi datorită carenţelor grave ȋn
ceea ce priveşte gestionarea deşeurilor, problemă nerezolvată ȋncă, deşi eforturile ȋn
această direcţie există.
Sistemele de procesare ale deşeurilor ȋn aşezămintele umane aglomerate sunt
insuficiente atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspectul alocării de fonduri pentru procesări
complete şi avantajoase.
Conferinţa pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992 şi marele
document adoptat de această conferinţă „Agenda 21” a fixat printre obiectivele sale şi
acela de a realiza o lume curate, obiectiv care vizează ȋn mod direct lupta ȋmpotriva
poluării şi a deşeurilor.
Din păcate realizarea acestui obiectiv trenează inclusiv datorită faptului că acţiuni
educative la nivel naţional şi internaţional ȋn această direcţie nu sunt potenţate la un nivel
corespunzător.
228
Test de autoevaluare
1. Din punct de vedere al protecţiei mediului ȋn aşezămintele umane sunt considerate
priorităţi:
a) asigurarea normelor de igienă şi sănătate publică;
b) prioritatea apei potabile;
c) sterilizarea câinilor comunitari;
d) protecţia spaţiilor verzi;
e) neutralizarea reziduurilor lichide şi deşeurilor solide.
2. În ceea ce priveşte regimul juridic al spaţiilor verzi legea stabileşte pentru
persoanele juridice următoarele obligaţii:
a) sa asigure integritatea, refacerea si ingrijirea spatiilor verzi aflate in proprietatea lor;
b) sa coopereze cu autoritatile teritoriale si centrale pentru protectia mediului, cu cele
ale autoritatii centrale pentru amenajarea teritoriului la toate lucrarile preconizate in spatiile
verzi;
c) să aprobe construcţia de spaţii comerciale private;
d) sa nu diminueze suprafetele inventariate ca spatii verzi.
Răspunsuri: 1. – a), b), d), e); 2. – a), b) d).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul V, Editura C.H. Back,
Bucureşti, 2010, p. 412-421.
2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul XII.Protecţia ecologică a
aşezămintelor umane , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 368-381.
3. Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria
mediului, Partea a II-a, Capitolul 8, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 106-131.
229
TEMA X.
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI
Competenţe:
- cunoaşterea domeniilor răspunderii obiective;
- cunoaşterea domeniilor de răspundere obiectivă bazată pe reglementările
internaţionale;
- organizarea unui proces internaţional pe baza convenţiilor internaţionale
de răspundere ȋn domeniul poluării pin hidrocarburi;
- organizarea apărărilor ȋntr-un proces ecologic fundamentate pe
excepţiile de nerăspundere.
Cuprins:
1. Conceptul răspunderii juridice În dreptul mediului
2. Structura răspunderii de drept al mediului
3. Funcţiile răspunderii pentru daune aduse mediului
4. Excepţiile de nerăspundere
5. Dreptul la limitarea răspunderii operatorului
6. Repararea prejudiciului asupra mediului
7. Actorii instituţionali implicaţi în prevenirea, repararea şi evaluarea
prejudiciului de mediu
8. Domeniile răspunderii obiective, independente de culpă
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea naturii juridice a răspunderii pentru daune aduse mediului;
- modalităţile de reparare a daunelor ecologice;
- consultanţă juridică pentru conducerea unui proces având ca obiect
răspunderea pentru daune aduse mediului.
230
1. Conceptul răspunderii juridice pentru daune aduse mediului
Răspunderea juridică în dreptul mediului are în vedere aplicarea sancţiunilor pentru
violarea normelor juridice de drept al mediului.
Răspunderea juridică în dreptul mediului este o răspundere specială, fiind reglementată
de izvoarele formale de drept al mediului. Deşi formele de răspundere privesc răspunderea
contravenţională, penală, civilă şi materială acestea prezintă o serie de particularităţi generate
de specificul obiectului dreptului mediului, a cărui materie este tratată sectorial şi trans-
sectorial prin legi speciale.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru prejudicii aduse mediului (civilă), aceasta se
fundamentează pe ideile de risc şi garanţie, fiind independentă de culpă, ceea ce îi conferă
caracterul de răspundere de tip obiectiv.
Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului poate fi şi internaţională în cazul
acţiunilor ilicite ce creează daune mediului în afara jurisdicţiilor statale, aceasta este
reglementată la nivelul convenţiilor internaţionale, iar în lipsa acestora, în sistemul arbitrajului
convenit de statele aflate în litigiu, cum este cazul răspunderii pentru prejudiciile create pe
teritoriul unui stat de obiectele spaţiale lansate de alte state.
O altă particularitate a răspunderii internaţionale pentru prejudicii ecologice cauzate
prin poluări transfrontaliere constă în recursul la normele conflictuale ale Dreptului
Internaţional Privat: lex loci delicti commissi sau lex loci laesionis.
Lex loci delicti commissi se justifică, practic, prin simplitatea soluţiei bazată pe
localizarea obiectivă a raportului juridic de răspundere321
. Această normă conflictuală
funcţionează, însă, în mod subsidiar, în practică fiind preferată legea locului producerii
prejudiciului - lex loci laesionis322
.
Formele răspunderii în dreptul mediului sunt:, răspunderea contravenţională, penală şi
civilă, după caz.
Prejudiciile aduse mediului au ridicat, în planul dreptului problema majoră a
configurării cadrului juridic al răspunderii pentru daune ecologice.
În lipsa unei reglementări speciale privind repararea daunelor aduse mediului, s-a
recurs la reglementările juridice de drept comun privind răspunderea civilă delictuală
întemeiată pe culpă.
În raport cu această situaţie, practica judiciară, îndeosebi cea franceză, unde au existat
totuşi preocupări pentru repararea daunelor ecologice, a aplicat şi adaptat regulile clasice ale
răspunderii civile la particularităţile daunelor produse mediului, pornindu-se de la dispoziţiile
art.1382, 1383 şi 1384 alin.1 C.civ. francez privind răspunderea civilă delictuală323
.
Simţindu-se necesitatea unei reglementări particulare, în doctrina franceză s-a formulat
o opinie proprie, cu multe accente originale, în privinţa răspunderii ecologice324
, concepută ca
o răspundere obiectivă, independentă de culpă.
321
Ion P. Filipescu, Drept Internaţional Privat, vol.II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.137. 322
Ion P. Filipescu, op. cit., p.136-138. 323
Textele din Codul civil francez au corespondent în art.998-999 şi 1000 C.civ. român. 324
Bouckara, Baudouin, La responsabilité civile comme base institutionelle d‟une protection spontanée de
l‟environnement, Journal Economistes et des Etudes Umaines, vol. II, nr. 2/3, Julie-Septembrie 1991, p. 315-
333.
231
Răspunderea obiectivă, independentă de culpă, a depăşit etapa căutărilor pentru
identificarea temeiurilor juridice impuse de repararea prejudiciilor ecologice, devenind o
realitate a dreptului pozitiv.
Astfel, în dreptul naţional al mediului a fost reglementată pentru prima oară
răspunderea civilă specială pentru daunele ecologice, în art.81 din Legea nr.137/1995, care
prevede „Răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În
cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară. În cazul activităţilor generatoare de
risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie”.
În felul acesta, recurgerea la dreptul comun pentru repararea prejudiciilor aduse
mediului şi valorilor sale nu mai este necesară.
Teoria răspunderii pentru risc a pornit iniţial de la ideea de justiţie, potrivit căreia
activitatea umană urmăreşte un profit, în consecinţă este corect ca orice prejudiciu pe care îl
provoacă să fie reparat (ubi emolumentum ibi onus).
Dezvoltarea fără precedent a forţelor de producţie, intensificarea şi diversificarea
activităţii de tip industrial asupra naturii şi, în acelaşi timp, dependenţa tot mai scurtă a
societăţii de calitatea mediului, au impact profund asupra caracteristicilor răspunderii civile
pentru pagubele produse prin poluare.
Orice activitate umană are, într-un anumit sens, o influenţă asupra mediului ambiant,
căruia-i afectează şi modifică calităţile naturale sub o formă sau alta, mai mult sau mai puţin.
Atunci când aceste efecte depăşesc anumite praguri sau limite, este necesar să fie antrenată
răspunderea celui care a determinat o asemenea situaţie.
Răspunderea pentru riscul creat mediului şi echilibrului acestuia, care constituie forma
de manifestare specifică răspunderii civile, în materie ecologică, nu-şi diminuează rolul
preventiv, reparator, pe care îl vizează răspunderea întemeiată pe culpă.
În condiţiile în care poluarea este determinată de activitatea generală a unor agenţi
economici, este perfect logică angajarea răspunderii acestora pentru riscul a cărei consecinţă
urmează să se repercuteze la nivel colectiv sau individual. Din această perspectivă,
răspunderea pentru riscul ecologic îşi păstrează şi chiar îşi amplifică funcţia de prevenire şi
contracarare a efectelor negative asupra calităţii mediului, stimulând realizarea tehnologiilor
curate.
Pentru circumstanţierea cât mai exactă a dimensiunilor unei asemenea răspunderi
devine necesară relevarea anumitor particularităţi ale riscului ecologic.
După cum este cunoscută, poluarea sub toate formele sale reprezintă, de cele mai
multe ori, un pericol latent, cu o gravitate deosebită. Ea nu constituie de regulă un eveniment
brusc, ci este rezultatul acumulării lente a unor efecte negative care, necontrolate şi
neremediate la momentul oportun, ating în timp anumite limite care depăşesc pragul natural
de echilibru, producând consecinţe deosebit de periculoase pentru existenţa şi funcţionarea
sistemului natural.
Mai mult decât atât, interdependenţa şi intercondiţionările ce caracterizează mediul
ambiant amplifică şi conferă dimensiuni particulare consecinţelor negative, determină
propagarea lor în lanţ asupra diferiţilor factori naturali, la toate nivelurile de organizare a
acestora. Iată de ce caracterul specific al riscului impune cu necesitate reguli speciale şi în
privinţa răspunderii juridice pentru prejudiciile astfel create.
232
Se ştie că regimul răspunderii pentru risc prezintă o serie de avantaje, mai ales în
materie ecologică, în raport cu răspunderea întemeiată pe culpă. Mai întâi, indemnizarea
victimei va avea loc, întotdeauna, contrar teoriei răspunderii pentru culpă, când uneori se
întâlnesc cazuri în care nu se poate antrena răspunderea şi, în consecinţă, repararea
prejudiciului astfel produs. Chiar cazurile de exonerare de răspundere sunt reglementate
relativ, în raport de foţa majoră, iar acesteia i s-a recunoscut efectele absolvirii în anumite
condiţii.
În domeniul ecologic este deosebit de important să se asigure în toate cazurile o
reparare a prejudiciului, datorită specificului şi consecinţelor deosebit de grave pe care le pot
genera pagubele, consecinţe care uneori sunt ireversibile.
Există situaţii în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este imposibilă, iar
consecinţele produse nu pot rămâne neacoperite, deoarece ele se pot agrava dacă nu sunt
remediate în timp util. De aceea este necesar ca, mai ales în privinţa poluării, dispoziţiile
legale în materie să asigure o reparare completă, eficientă, oportună, oricărui prejudiciu adus
mediului ambiant.
Instituirea regulii unui regim de răspundere civilă pentru risc permite, pe baza
stimulării atitudinii diligente şi prudente, folosirea raţională a factorilor de mediu, instituirea
şi perfecţionarea unui sistem de reguli adaptat noilor cerinţe ale vieţii economico-sociale.
Caracterul de interes naţional al protecţiei şi ameliorării mediului a condus la
adoptarea unui sistem de răspundere cât mai sigur, care să asigure repararea integrală,
eficientă şi, pe cât posibil, în natură a pagubelor cauzate mediului.
2. Structura răspunderii de drept al mediului
Problematica răspunderii civile pentru daune aduse mediului are în vedere:
- definirea daunei ecologice;
- drepturile şi calitatea procesuală a victimelor;
- regimul juridic al reparării daunelor ecologice;
- domeniile speciale de răspundere obiectivă întemeiată pe ideea de risc şi garanţie.
A. Dauna ecologică
Noţiunea de daună ecologică a fost utilizată pentru prima dată de Michel Despax
pentru a sublinia particularităţile prejudiciilor indirecte, rezultate din atingerile aduse calităţii
mediului.325
Datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice, vătămările aduse unui
element natural (aer, apă) se propagă şi influenţează, sub o formă sau alta, şi asupra altor
componente ale mediului (sol, floră).
Pornind de la aceste particularităţi ale mediului, dauna este considerată, în general, a fi
acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem care, datorită
caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept de reparaţie.
325
M. Prieur, op. cit., p.1038-1039.
233
Deşi în privinţa naturii şi întinderii sale în doctrină există controverse, în realitate
problema centrală rămâne aceea dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul său.
În funcţie de răspunsul dat, se conturează în fapt şi concepţia asupra naturii şi întinderii
daunei ecologice.326
Aceasta presupune determinarea în prealabil a statutului juridic al elementelor naturale
sau artificiale care constituie mediul, pentru a stabili dacă acestea sunt sau nu bunuri protejate,
din punct de vedere juridic.
Astfel, într-o primă opinie, dauna ecologică este cea „cauzată persoanelor şi bunurilor
de către mediul în care acestea trăiesc”. Într-o asemenea concepţie,mediul este considerat ca
fiind cauza şi nu victima daunelor.
Cu privire la teoria perturbărilor de vecinătate, această concepţie apreciază că, între
poluare şi sursele tradiţionale de vecinătate nu există decât o diferenţă „de grad”.
Într-o concepţie opusă, anumiţi autori consideră dauna ecologică drept o vătămare
adusă de către om mediului. Dar şi aici, punctele de vedere trebuienuanţate.
În esenţă, dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare şi se consideră
că ea vizează toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali; dacă paguba
afectează în primul rând aerul, apa ori natura – în genere –, ea nu interesează, întrucât
aceste elemente sunt utilizate de om şi el suportă repercusiunile.
În consecinţă, această responsabilitate ce caracterizează paguba ecologică, prin
ricoşeu, nu se conturează decât dacă considerăm că victime nu sunt numai cei ce suferă un
prejudiciu direct (în privinţa bunurilor sau persoanelor), ci şi ansamblul colectivităţii care are
interesul de a salva patrimoniul ecologic.
Printr-o mai mare generalizare, F.Caballero ajunge la următoarea definiţie: „constituie
daună ecologică orice pagubă ecologică, orice pagubă cauzată direct mediului, considerată
ca interdependentă de repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor.”327
Alţi autori introduc distincţie între daunele prin poluare, suportate de patrimonii
identificabile şi de particulari, şi daunele ecologice propriu-zise, suportate de mediul natural
în elementele sale şi care afectează echilibrul ecologic, în calitate de patrimoniu colectiv.
Frecvent, acelaşi accident antrenează ambele tipuri de daune.
În sfârşit, într-o concepţie modernă, se recunoaşte fiecărui individ un drept subiectiv la
mediu, care permite o protecţie eficace a elementelor acestuia, până acum neglijabile, ca
urmare a considerării acestora „res communis”. În consecinţă, orice poluare va fi o violare a
acestui drept şi constituie culpă328
.
Dreptul la un mediu sănătos a devenit, prin urmare, un drept justiţiabil. Într-o
asemenea perspectivă, daunele ecologice includ atât pagubele suferite prin poluare de mediu,
cât şi cele suportate de om şi bunuri.
În condiţiile în care dreptul la un mediu sănătos şi prosper este recunoscut pe plan
intern şi internaţional ca un drept fundamental al omului, al cetăţenilor, orice atingere adusă
acestuia (prin pagube provocate stării naturale a mediului) necesită o reparaţie completă şi
adecvată.
326
Ibidem. 327
Prieur, M., op. cit., p. 1037-1040. 328
Prieur, M.,- op. cit., p. 1037-1040.
234
De aici decurg numeroase consecinţe, începând cu reglementarea dreptului fiecărui
cetăţean la acţiune în apărarea sa, prin toate mijloacele oferite pentru drepturile
fundamentale.329
O problemă deosebit de dificilă, cu importante semnificaţii pentru stabilirea
răspunderii civile, o reprezintă evaluarea daunelor ecologice. În această materie, în
jurisprudenţa internaţională s-au conturat patru metode principale:
- calcularea valorii de înlocuire a elementelor de faună şi floră distruse;
- evaluarea costului readucerii la starea anterioară a ecosistemelor afectate de
poluare;
- recurgerea la o evaluare forfetară;
- evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei suprafeţe de mărime
echivalentă, în vecinătatea zonei poluate.
În raport cu asemenea realităţi, se conturează două căi fundamentale de compensare şi
una intermediară:
a) evaluarea monetară a daunelor este posibilă pentru daunele cauzate integrităţii
persoanelor, bunurilor private sau activităţilor civile. De altfel, analiza jurisprudenţei străine
arată în mod frecvent că acestea sunt singurele pagube efectiv reparate330
.
Pe de altă parte, în unele cazuri, dreptul trebuie să ia în calcul, cel puţin parţial,
daunele aduse bunurilor situate în afara circuitului civil, prin „atingerile pe care acestea le
suferă în urma activităţilor antropice”.
Astfel, s-a acceptat interpretarea unor degradări ale mediului marin în sensul de
„pierderi” pentru activităţile de pescuit ori turism331
. Totuşi, aşa cum s-a remarcat în
literatura de specialitate, această metodă prezintă şi unele inconveniente: contribuie la
mascarea unei părţi din degradările obiective; confirmă că orice pierdere care nu poate fi
convertită în pagubă, nu poate fi luată în calcul.
b) evaluarea forfetară a unei pagube prezintă o serie de avantaje: simplitatea şi costul
redus de negociere; previzibilitatea şi securitatea; face mai facil recursul la asigurare; în
acelaşi timp introduce o mare rigiditate, greutăţi tehnice în elaborarea baremurilor.
Unele sisteme de drept au instituit această metodă de evaluare pe calea stabilirii de
baremuri pentru situaţiile de distrugere a unor bunuri naturale sau specii.
O abordare care se reflectă tot mai evident în dreptul pozitiv constă în favorizarea
evaluării negociate a pagubelor. Dreptul este chemat, în acest sens, să aplice proceduri care să
faciliteze întâlnirea tuturor factorilor sociali reprezentând interesele în cauză.
Dreptul internaţional public oferă multe exemple de aplicare a acestei metode în
relaţiile dintre state.
În domeniul dreptului privat, „afacerea Sandoz” i-a adus la negocierile pentru
evaluarea pagubelor pe reprezentanţii statului, poluatorului, victimelor şi protectorilor naturii.
În domeniul mediului, stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă, datorită, mai
ales, caracterului difuz al daunelor. Ca urmare, într-un mare număr de cazuri, reglementările
juridice „au construit” un responsabil, determinabil anteriorpagubei.
329
„Principiul 1 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro”, 5-12 1992, care consacră dreptul omului la un mediu
sănătos, în armonie cu natura. 330
Kiss, Al., op.cit., p. 225 (cazul Amoco-Cadiz) 331
Ibidem, p. 225 (cazul Amoco-Cadiz).
235
Prima ipoteză constă în „canalizarea responsabilităţii”. Aplicarea acestui mecanism
presupune desemnarea, înainte de survenirea prejudiciului, a persoanei care va suporta sarcina
răspunderii şi care, pentru aceasta, va trebui să subscrie o garanţie. Un exemplu tipic:
responsabilitatea pentru prejudiciile consecutive deversării hidrocarburilor în mare.
Unele sisteme de drept au cunoscut principiul „canalizării” răspunderii, în materia
„accidentelor de sănătate cauzate de poluare”. Astfel, o lege japoneză din octombrie 1973
stabilea un fel de prezumţie de cauzalitate pentru unele maladii denumite „specifice”,
determinate de poluanţi precum mercurul, cadmiul şi arsenicul. Indemnizarea acestor pagube
este suportată direct de poluatori, în raport cu contribuţia la poluarea în zona stabilită în
prealabil.
O altă tehnică de desemnare a responsabilităţilor rezidă în construirea unui fond de
indemnizare alimentat prin cotizaţiile poluatorilor.
Rezultate asemănătoare se obţin şi prin intermediul reglementărilor fiscale. În acest
sens, redevenţa percepută de agenţiile financiare de bazin constituie un exemplu edificator.
B. Victima în dreptul mediului
Victima abilitată să acţioneze rămâne de cele mai multe ori titularul unui drept sau
interes, în înţelesul strict, care a fost lezat, ceea ce plasează în planul nondreptului pagubele
cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanţi abilitaţi, ori interesele în cauză sunt prea
difuze sau eventuale.
Analiza reglementărilor în materie arată că cei îndreptăţiţi pot fi grupaţi în trei
categorii:
a) cei care invocă o vătămare a integrităţii lor fizice;
b) cei care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură patrimonială;
c) cei care acţionează în virtutea calităţii lor de gestionar legal la repararea unor
elemente de mediu.
În ce priveşte această ultimă situaţie, de remarcat că, în mod frecvent, cei abilitaţi să
acţioneze, în baza funcţiilor pe care le ocupă sau a sarcinilor care le revin, sunt cei care
produc prejudiciul care se impune a fi reparat, această situaţie contradictorie fiind, în ultimă
instanţă, fatală pentru natură.
Unele progrese notabile s-au înregistrat mai ales în cazul în care legiuitorul a
recunoscut asociaţiilor nonguvernamentale dreptul de a acţiona pentru obţinerea reparării
vătămărilor cauzate intereselor colective.
Importante contribuţii aduce, în acest sens, dreptul comparat. Astfel:
- în dreptul brazilian s-a recunoscut asociaţiilor de apărare a mediului posibilitatea
de a reclama Ministerului Public, prin punerea în mişcare a acţiunii civile publice (Legea
nr.7347 din 24 iulie 1985).
Interesul unei asemenea reglementări rezidă în aceea că asociaţilor li se conferă rolul
de „iniţiatori” ai acţiunii şi „auxiliari” ai Ministerului Public.
- în dreptul federal american, legiuitorul a prevăzut că administraţiile ori serviciile
specializate pot fi desemnate ca „trusturi” de resurse naturale. Cu acest titlu, ele sunt
abilitate să facă evaluarea pagubelor ecologice şi să exercite acţiunea în justiţie.
236
C. Regimul juridic al reparării pagubelor ecologice
În cazul unor pagube, de cele mai multe ori repararea nu poate fi făcută decât prin
echivalent şi nu în natură. În consecinţă, importantă este asigurarea posibilităţilor ca
indemnizaţiile acordate să fie real afectate reparării pagubelor provocate.
În dreptul român, ca şi în cel francez, afectarea reală pentru repararea pagubelor a fost
mult timp imposibilă. Astfel:
a) în dreptul privat, regula este că victima îşi păstrează dreptul la libera folosire a
indemnizaţiei care i-a fost acordată;
b) în dreptul public, se opune principiul universalităţii bugetare.
În cadrul celor două ipostaze s-ar putea spera la o afectare relativă, dacă beneficiarul
indemnizaţiei este o persoană special însărcinată cu apărarea bunului ori interesului
vătămat.
În acelaşi timp, se cuvine observat că „fiscalitatea în domeniul mediului derogă
frecvent de la principiul nonafectării încasărilor fiscale”. De altfel, există o serie de evoluţii
evidente în acest sens, în dreptul pozitiv al unor state. În dreptul american, de exemplu, s-a
stabilit că sumele alocate cu titlu de daune–interese nu pot fi afectate restaurării ori readucerii
în starea anterioară a resurselor naturale.
3. Funcţiile răspunderii pentru daune aduse mediului
Prin compatibilizarea normelor de răspundere pentru prejudiciile de mediu au fost
eliminate controversele în acest domeniu, asigurându-se cadrul legal pentru o practică unitară
în materie.
Astfel, prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005332
primesc o dezvoltare legislativă
în cadrul O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi
repararea prejudiciului asupra mediului, care are ca domeniu de reglementare modalităţile
juridice de reparare a prejudiciului asupra mediului.
Această ordonanţă are în vedere obligativitatea transpunerii legislaţiei comunitare, în
noua calitate a României de stat membru a Uniunii Europene, conform Directivei nr.
2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului
adus mediului.
Menţinerea vidului legislativ în domeniul răspunderii de mediu (civile) poate avea
consecinţe negative în sensul că nu există un cadru legal prin care operatorii să fie obligaţi să
adopte măsuri şi să pună în aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia
măsurile de reparare necesare în cazul producerii prejudiciului.
Ordonanţa de urgenţă stabileşte cadrul de reglementare al răspunderii de mediu, bazată
pe principiul „poluatorul plăteşte“, în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra
mediului.
332
(1) Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul
pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară. (2) În mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru
prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice. (3) Prevenirea
şi repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a
reglementărilor specifice.
237
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 68/2007 răspunderea de mediu se bazează pe principiul
poluatorul plăteşte în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra mediului. În lumina
textului menţionat răspunderea de mediu îndeplineşte două funcţii: preventivă şi reparatorie.
A. Funcţia preventivă
În cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este
obligat să ia imediat măsurile preventive necesare şi, în termen de 2 ore de la luarea la
cunostinta a aparitiei amenintarii, sa informeze Agentia Judeteana pentru Protectia Mediului
Şi Comisariatul Judetean al Garzii Naţionale de Mediu.
Informatiile pe care operatorul este obligat sa le aduca la cunostinta autoritatilor, se
refera la:
a) datele de identificare ale operatorului;
b) momentul si locul aparitiei amenintarii iminente;
c) elementele de mediu posibil a fi afectate;
d) masurile demarate pentru prevenirea prejudiciului;
e) alte informatii considerate relevante de operator.
Masurile preventive trebuie sa fie proportionale cu amenintarea iminenta si sa conduca
la evitarea producerii prejudiciului, luand in considerare principiul precautiei in luarea
deciziilor.
In termen de 1 ora de la finalizarea masurilor preventive operatorul informeaza
Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului şi Comisariatul Regional al Gărzii Naţionale de
Mediu despre masurile intreprinse pentru prevenirea prejudiciului si eficienta acestora.
In cazul in care amenintarea iminenta persista iar măsurile luate nu au eficienţa
scontată, operatorul informeaza, in termen de 6 ore de la momentul la care a constatat
ineficienta masurilor luate, Agentia Judeteana pentru Protectia Mediului si Comisariatul
Regional al Garzii Nationale de Mediu despre:
a) masurile intreprinse pentru prevenirea prejudiciului;
b) evolutia situatiei in urma aplicarii masurilor preventive;
c) alte masuri suplimentare, care se iau pentru prevenirea înrăutăţirii situaţiei.
Agentia Judeţeană pentru Protecţia Mediului este abilitată, în orice moment, să
exercite urmatoarele atribuţii:
a) sa solicite operatorului sa furnizeze informatii despre orice amenintare iminenta cu
un prejudiciu asupra mediului sau despre orice caz suspect de amenintare iminenta;
b) sa solicite operatorului sa ia masurile preventive necesare;
c) sa dea operatorului instructiuni despre masurile preventive necesar a fi luate;
d) sa ia masurile preventive necesare.
Conducatorul Agentiei Judetene pentru Protectia Mediului, inainte de intervenţia sa
proprie, solicita operatorului sa ia masurile preventive necesare dacă operatorul nu-şi
indeplineşte obligaţiile proprii sau dacă operatorul nu poate fi identificat. Agernţia Judeţeană
pentru Protecţia Mediului nu are obligaţia de a suporta costurile intervenţiei, acestea
rămânând în sarcina operatorului.
B. Funcţia reparatorie
238
In cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informeaza, in maxim
2 ore de la producerea prejudiciului, Agentia Judeteana pentru Protecţia Mediului şi
Comisariatul Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre:
a) datele de identificare ale operatorului;
b) momentul si locul producerii prejudiciului adus mediului;
c) caracteristicile prejudiciului adus mediului;
d) cauzele care au generat prejudiciul;
e) elementele de mediu afectate;
f) masurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravarii prejudiciului adus
mediului;
g) alte informatii considerate relevante de operator.
Operatorul este obligat:
1. să actioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, in caz contrar, pentru a
gestiona poluantii respectivi si/sau orice alti factori contaminanti, in scopul limitarii sau
prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului si a efectelor negative asupra sanatatii
umane sau agravarii deteriorarii serviciilor.
2. să ia masurile reparatorii necesare, astfel:
a) să identifice masurile reparatorii posibile in conformitate cu prevederile privind
repararea prejudiciului asupra mediului stabilite în Anexa 2 a O.U.G. nr. 68/2007, si să le
transmită agentiei judetene pentru protectia mediului spre aprobare, in termen de 15 de zile de
la data producerii prejudiciului, în afară de cazul în care măsurile au fost luate de agenţia
judeţeană pentru protectia mediului.
b) după ce a fost informată, Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului decide, după
ce se consultă cu operatorul implicat, asupra măsurilor reparatorii care trebuie
implementate333
.
c) masurile reparatorii trebuie sa fie proportionale cu prejudiciul cauzat si sa conduca
la indepartarea efectelor prejudiciului, luand in considerare principiul precautiei in luarea
deciziilor.
In situatia complexă in care s-au produs mai multe prejudicii asupra mediului, iar
Agentia Judeţeana pentru Protectia Mediului nu poate asigura luarea, in acelasi timp, a
masurilor reparatorii, aceasta este indreptatita sa decida care dintre prejudicii trebuie reparat
cu prioritate.
In luarea deciziei Agentia Judeţeana pentru Protectia Mediului ia in considerare,
printre altele, atat natura, dimensiunea si gravitatea diferitelor prejudicii produse, cat si
posibilitatea regenerarii naturale, acordand atentie riscurilor pe careprejudiciul le reprezinta
pentru sanatatea umana.
C. Domeniile de aplicare
Prejudiciului asupra mediului, cauzat de orice tip de activitate profesională
pentru care răspunderea este de natură obiectivă, respectiv:
333
Procedura şi termenele pentru acţiunile reparatorii sunt stabilite în art. 17-19 din O.U.G. nr. 68/2007.
239
1. Funcţionarea instalaţiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de
mediu conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 152/2005 privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006.
Aceasta înseamnă activităţile prevăzute în anexa nr.1 a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 152/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2006, cu excepţia instalaţiilor sau părţi
ale instalaţiilor utilizate pentru cercetare, dezvoltare şi testare de produse şi procese noi.
2. Activităţile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea
şi eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, precum şi inspecţia şi controlul acestor
operaţiuni şi monitorizarea postînchidere a depozitelor de deşeuri, care fac obiectul autorizării
sau înregistrării, potrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind
regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001, cu completările
ulterioare.
Activităţile de gestionare a deşeurilor presupun, între altele, operarea depozitelor de
deşeuri conform Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, precum şi
operarea instalaţiilor de incinerare conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind
incinerarea deşeurilor, cu modificările si completările ulterioare.
3. Toate evacuările în apele interioare de suprafaţă care necesită o autorizare prealabilă
conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare
treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu
modificările şi completările ulterioare.
4. Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o autorizare
prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de
eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu
modificările şi completările ulterioare.
5. Evacuarea sau injectarea unor poluanţi în apele de suprafaţă sau subterane, care
necesită un aviz, o autorizaţie sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii,
conform Legii nr.107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
6. Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul unei
autorizări prealabile conform Legii nr.107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
7. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienţilor,
eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a:
a) substantelor si preparatelor periculoase prevazute la art. 2 alin. (2) din Hotararea
Guvernului nr. 1.408/2008 privind clasificarea, ambalarea si etichetarea substantelor
periculoase;
b) produselor de protecţie a plantelor prevăzute la art. 3 din Hotărârea Guvernului nr.
1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor în vederea
plasării pe piaţă şi a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările şi completările
ulterioare;
c) produselor biocide prevăzute la art. 10 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 956/2005
privind plasarea pe piaţă a produselor biocide, cu modificările ulterioare.
8. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritim sau aerian al
mărfurilor periculoase sau poluante definite în:
a) anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind
aplicarea etapizată, în traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la
240
transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase – A.D.R., încheiat la Geneva la 30
septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare,
sau în
b) anexa la Ordonanţa Guvernului nr.49/1999 privind transportul mărfurilor
periculoase pe calea ferată – RID, aprobată cu modificări prin Legea nr.788/2001, sau în
c) Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 323/2006
pentru aprobarea sistemului de informare şi monitorizare a traficului navelor care intră/ies
în/din apele naţionale navigabile ale României.
9. Orice utilizare în condiţii de izolare, inclusiv transportul microorganismelor
modificate genetic conform prevederilor legislaţiei în domeniu privind utilizarea în condiţii de
izolare a organismelor modificate genetic.
10. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piaţă
a organismelor modificate genetic, conform legislaţiei în domeniu privind introducerea
deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic.
11. Transportul transfrontieră al deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană,
care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului
nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în, înspre şi
dinspre Comunitatea Europeană.(ANEXA Nr. 3 din ordonanţă)334
Ordonanţa se aplică oricărei ameninţări iminente rezultate din activităţile profesionale
menţionate mai sus, indiferent de specificul acesteia.
De asemenea, prejudiciului asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate şi oricărei
ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, alta
decât cele prevăzute în Anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acţionează cu intenţie sau din
culpă.
Ordonanţa de urgenţă se aplică şi prejudiciului asupra mediului sau unei ameninţări
iminente cu un astfel de prejudiciu, cauzate de poluarea cu caracter difuz, numai când se poate
stabili o legătura de cauzalitate între prejudiciu şi activităţile operatorilor individuali.
4. Excepţiile de nerăspundere335
1. Ordonanţa de urgenţă nu dă persoanelor fizice sau juridice de drept privat dreptul la
compensaţie ca o consecinţă a prejudiciului asupra mediului sau a ameninţării iminente cu un
astfel de prejudiciu. În aceste situaţii se aplică prevederile dreptului comun.
2. Ordonanţa nu se aplică prejudiciului asupra mediului sau ameninţării iminente cu un
astfel de prejudiciu produs de:
a) acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;
b) un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil.
3. De asemenea, ordonanţa nu se aplică:
a) prejudiciului asupra mediului sau oricărei ameninţări iminente cu un astfel de
prejudiciu care decurge dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea este
334
Începând cu 12 iulie 2007, trimiterea la Regulamentul Consiliului nr. 259/93/CEE se consideră a fi făcută la
Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1.013/2006/CE. 335
Art. 4 din O.U.G. nr. 68/2007.
241
reglementată de una dintre convenţiile internaţionale prevăzute în Anexa nr.4, inclusiv de
orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;
b) riscurilor nucleare sau prejudiciului asupra mediului ori ameninţării iminente cu un
astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activităţile care intră sub incidenţa Tratatului
privind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice sau sunt cauzate de un incident sau
activitate pentru care răspunderea ori compensarea sunt reglementate de oricare din
instrumentele internaţionale prevăzute în Anexa nr.5336
, inclusiv de orice amendamente
ulterioare ale acestora, la care România este parte;
c) activităţilor al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau securitatea
internaţională ori celor al căror unic scop îl reprezintă apărarea împotriva dezastrelor naturale;
d) utilizării în scopuri agricole a nămolului provenit din staţiile de epurare a apelor
uzate urbane, tratat conform unui standard aprobat;
e) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc înainte de
30 aprilie 2007337
;
f) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care are loc pe data sau
după data de 30 aprilie 2007 şi a fost determinat de o activitate specifică ce a avut loc şi s-a
terminat înainte de data de 30 aprilie 2007;
g) prejudiciului produs în urma unei emisii, a unui eveniment sau a unui incident, de la
producerea căruia au trecut mai mult de 30 de ani.
A. Excepţii de la nerăspundere
În mod derogatoriu, de la excepţia nerăspunderii, regimul juridic stabilit de ordonanţă
se aplică situaţiilor care intră sub incidenţa următoarelor convenţii338
:
1. Convenţiile internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru
incidentele din domeniul transporturilor:
a) Convenţia internaţională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin
poluare cu hidrocarburi, încheiată la Londra la 27 noiembrie 1992 la care România a aderat
prin Ordonanţa Guvernului nr.15/2000 cu modificările ulterioare;
b) Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind stabilirea unui Fond
internaţional pentru compensarea daunelor provocate prin poluarea cu hidrocarburi;
c) Convenţia internaţională din 23 martie 2001 privind răspunderea civilă pentru
pagubele produse prin poluarea cu combustibil de consum de la nave;
d) Convenţia internaţională din 3 mai 1996 privind răspunderea şi compensaţia pentru
daune în legătură cu transportul pe mare al substanţelor periculoase şi toxice;
e) Convenţia din 10 octombrie 1989 privind răspunderea civilă pentru pagubele
produse în timpul transportului pe şosea, cale ferată şi cu vase de navigaţie fluvială a
mărfurilor periculoase.(ANEXA Nr.4, din ordonanţă)
2. Instrumentele internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea
pentru incidentele din domeniul nuclear:
336
Vezi infra. 337
Termenul este calculat în raport cu data accidentului nuclear de la Cernobîl, Ucraina. 338
până în momentul la care România devine parte la acestea.
242
a) Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă în domeniul
energiei nucleare şi Convenţia Suplimentară de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963;
b) Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare, la care România a aderat prin Legea nr. 106/1992 pentru aderareaRomâniei la
Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi la Protocolul comun referitor la
aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris;
c) Convenţia din 12 septembrie 1997 privind compensaţiile suplimentare pentru
daunele nucleare ratificată de România prin Legea nr. 5/1999;
d) Protocolul Comun din 21 septembrie 1988 privind punerea în aplicare a Convenţiei
de la Viena şi a Convenţiei de la Paris la care România a devenit parte prin Legea nr.
106/1992 pentru aderarea României la Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei
de la Paris;
e) Convenţia de la Bruxelles din 17 decembrie 1971 privind răspunderea civilă în
domeniul transportului maritim al materialului nuclear.( ANEXA Nr.5 din ordonanţă)
5. Dreptul la limitarea răspunderii operatorului
Ordonanţă de urgenţă nu aduce atingere dreptului operatorului de a-şi limita
răspunderea, conform legislaţiei care implementează Convenţia internaţională privind
limitarea răspunderii pentru creanţe maritime (LLMC) din 1976, la care România a aderat
prin Legea nr. 284/2006, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie, sau Convenţia de la
Strasbourg privind limitarea responsabilităţii în navigaţia pe căile navigabile interioare
(CLNI) din 1988, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie.
Prin derogare de la prevederile menţionate (supra.), regimul juridic stabilit prin
ordonanţa de urgenţă se aplică situaţiilor care intră sub incidenţa Convenţiei de la Strasbourg
privind limitarea responsabilităţii în navigaţia pe căile navigabile interioare (CLNI) din 1988,
inclusiv orice amendament ulterior, până la data la care România devine parte la acesta.
6. Repararea prejudiciului asupra mediului
În Anexa nr. 2 a legii protecţiei mediului, modificată şi completată prin O.U.G. nr.
114/2007, se stabileşte cadrul comun pentru alegerea celor mai potrivite măsuri care să
asigure repararea prejudiciului asupra mediului.
Repararea prejudiciului asupra mediului este abordată în anexă din perspectiva
următoarelor forme de reparare: reparare primară; reparare complementară; reparare
compensatorie.
a. Repararea primară înseamnă orice măsură de remediere care readuce resursele
naturale prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de
aceasta.
b. Repararea complementară înseamnă orice măsură de remediere care are ca obiect
compensarea prejudiciului ca urmare a faptului că măsurile de reparare primară nu au condus
la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a serviciilor prejudiciate.
243
c. Repararea compensatorie înseamnă orice măsură menită să compenseze pierderile şi
funcţiile ecologice în perioada cuprinsă între momentul naşterii prejudiciului şi până la
refacerea mediului afectat de acţiunea care a produs prejudiciul, adică până când măsurile
primare şi cele complementare îşi fac efectul.
Prejudiciul avut în vedere este cel cauzat apelor, speciilor sau habitatelor naturale,
precum şi îndepărtarea oricărui risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătăţii umane şi
echilibrului ecologic.
Anexa are în vedere şi repararea prejudiciului asupra solului. Pentru repararea
prejudiciului asupra solului se i-au măsuri minime pentru eliminarea, controlul, izolarea sau
diminuarea poluanţilor relevanţi, astfel încât solul contaminat să nu mai prezinte vreun risc
semnificativ cu impact negativ asupra sănătăţii umane şi echilibrului ecologic.
Prezenţa unor astfel de riscuri se evaluează prin proceduri speciale de evaluare
ţinându-se seama de categoria de folosinţă a solului, tipul şi consecinţa substanţelor,
preparatelor, organismelor sau microorganismelor periculoase, gradul de risc pe care acestea
îl reprezintă şi posibilitatea de dispersie.
7. Actorii instituţionali implicaţi în prevenirea, repararea şi evaluarea
prejudiciului de mediu
Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului este autoritatea competentă pentru
stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului
semnificativ al prejudiciului asupra mediului.
La stabilirea măsurilor preventive Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului se
consultă cu comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu. În funcţie de factorul de
mediu potenţial afectat, Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului se poate consulta şi cu
următoarele autorităţi şi/sau instituţii:
a) direcţiile bazinale de apă;
b) consiliile ştiinţifice organizate la nivelul ariilor naturale protejate;
c) oficiile de studii pedologice şi agrochimice judeţene;
d) inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare.
La evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului şi la stabilirea
măsurilor reparatorii Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului consultă pe lângă
autorităţile menţionate (supra.), după caz, şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.
Reprezentanţii autorităţilor şi/sau instituţiilor consultate au următoarele obligaţii:
a) de a analiza toate informaţiile şi/sau documentele transmise acestora de către
Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului;
b) de a transmite opiniile lor Agenţiei Judeţene pentru Protecţia Mediului, în termen de
24 de ore, în cazul măsurilor preventive, şi de 5 zile, în cazul măsurilor reparatorii, de la
primirea informaţiilor şi/sau a documentelor prevăzute la lit.a).
În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute mai sus, Agenţia Judeţeană pentru Protecţia
Mediului poate:
244
a) să îndeplinească măsurile preventive sau reparatorii stabilite339
, direct sau prin
încheierea de contracte cu persoane fizice sau juridice, în conformitate cu prevederile
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi
completările ulterioare;
b) să dispună luarea măsurilor preventive sau reparatorii necesare pe proprietatea unei
terţe părţi;
c) să solicite operatorului în cauză realizarea unei evaluări proprii şi furnizarea
oricăror informaţii şi date necesare în situaţia producerii unui prejudiciu.
Operatorii au obligaţia de a transmite agenţiei judeţene pentru protecţia mediului
rezultatele evaluărilor, precum şi datele şi informaţiile solicitate de aceasta, în termen de 3
zile de la obţinerea lor.
Terţii au obligaţia de a permite realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe
proprietăţile lor. Aceste măsuri nu trebuie să conducă, pe cât posibil, la scăderea valorii
proprietăţii.
Deciziile conducătorului Agenţiei Judeţene pentru Protecţia Mediului privind
stabilirea măsurilor preventive sau reparatorii se motivează în fapt şi în drept şi conţin
informaţii asupra termenelor şi procedurii contencios administrative prevăzute de Legea
contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare.
Deciziile se comunică operatorului în cauză în termen de 24 de ore de la luarea lor,
atât pentru măsurile preventive, cât şi pentru măsurile reparatorii.
Autoritatea competentă pentru constatarea prejudiciului asupra mediului, a unei
ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, precum şi pentru identificarea operatorului
responsabil este Garda Naţională de Mediu, prin comisariatele judeţene.
8. Domeniile răspunderii obiective, independente de culpă
Potrivit Anexei nr. 3 din legea protecţiei mediului, activităţile pentru care răspunderea
este obiectivă, independentă de culpă, sunt:
a. Activităţile care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu, conform
prevederilor O.U.G. nr. 152/2005, privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 84/2006.
b. Activităţile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea
şi eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 78/2000
privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001 cu completările
ulterioare.
Activităţile de gestionare a deşeurilor presupun, între altele, operarea depozitelor de
deşeuri conform Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, precum
operarea instalaţiilor de incinerare conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind
incinerarea deşeurilor, cu modificările şi completările ulterioare.
339
Cu respectarea prevederilor art. 11 lit. d), art. 12 alin. (1) şi art. 15 lit. e), respectiv ale art. 16 alin.(1) din
O.U.G. nr. 68/2007.
245
c. Toate evacuările în apele interioare de suprafaţă care necesită o autorizare prealabilă
conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare
treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu
modificările şi completările ulterioare.
d. Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o autorizare
prealabilă conform Hotărârii Guvernului nr. 351/2005 privind aprobarea Programului de
eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, cu
modificările şi completările ulterioare.
e. Evacuarea sau injectarea unor poluanţi în apele de suprafaţă sau subterane, care
necesită un aviz, o autorizaţie sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii,
conform Legii nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
f. Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul unei
autorizări prealabile conform Legii nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
g. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienţilor,
eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a :
- produselor de protecţie a plantelor prevăzute la art. 3 din Hotărârea Guvernului nr.
1.559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor în vederea
plasării pe poaţă şi a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările şi completările
ulterioare.
- produsele biocide prevăzute la art. 10 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 956/2005
privind plasarea pe piaţă a produselor biocide, cu modificările ulterioare.
h. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritime sau aerian al
mărfurilor periculoase sau poluante definite în:
- anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind
aplicarea etapizată, in traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la
transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase – A.D.R., încheiat la Geneva la 30
septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare,
sau în
- anexa la Ordonanţa Guvernului nr. 49/1999 privind transportul mărfurilor
periculoase pe calea ferată – RID, aprobată cu modificări prin Legea nr. 788/2001, sau în
- Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 323/2006 pentru
aprobarea sistemului de informare şi monitorizare a traficului navelor care intră/ies în/din
apele navigabile ale României.
i. Orice utilizare în condiţii de izolare, inclusiv transportul microorganismelor
modificate genetic conform prevederilor legislaţiei în domeniu privind utilizarea în condiţii de
izolare a organismelor modificate genetic.
j. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piaţă a
organismelor modificate genetic, conform legislaţiei în domeniu privind introducerea
deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic.
k.Transportul transfrontieră a deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană,
care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului
nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în, înspre şi
dinspre Comunitatea Europeană.
246
Începând cu 12 iulie 2007, trimiterea la Regulamentul Consiliului nr. 259/93/CEE se
consideră a fi făcută la Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr.
1.013/2006/CE.
A. Particularităţile răspunderii obiective pentru poluarea mediului marin cu
hidrocarburi
Primul instrument internaţional consacrat răspunderii civile pentru prejudiciile
generate prin poluarea cu hidrocarburi este Convenţia de la Bruxelles, adoptată de părţi la 29
noiembrie 1969 şi amendată prin Protocoalele semnate la Londra la 19 noiembrie 1976 şi 25
mai 1984.
Convenţia iniţială de la Bruxelles din 1969 a fost dublată de Convenţia de la Bruxelles
din 18 decembrie 1971 pentru crearea unui fond internaţional de indemnizare pentru daunele
generate de poluare prin hidrocaburi. Şi acestei convenţii i-au fost aduse amendamente prin
Protocoalele de la Londra din 19 noiembrie 1976 şi 25 mai 1974.
Sistemul convenţiilor de la Bruxelles defineşte „prejudiciul prin poluare” ca fiind cel
cauzat în exteriorul navelor şi care cauzează o contaminare a mediului marin, în largul
mării, în zona economică, în marea teritorială şi în apele teritoriale.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta este format din costurile măsurilor de
salvgardare a mediului poluat şi de prejudiciile ce se aduc prin măsurile respective.
Prejudiciile non-indemnizabile sunt acele prejudicii care nu corespund măsurilor
concrete sau pierderilor economice directe.
Pentru stabilirea autorului poluării, sistemul convenţiilor de la Bruxelles utilizează
metoda canalizării răspunderii asupra proprietarului navei la momentul producerii
evenimentului, excluzând expres orice acţiune contra altor persoane (agenţii proprietarului,
piloţii, exploatanţii etc).
Proprietarul navei nu este răspunzător când prejudiciul a fost cauzat prin acte de
război, acţiuni ostile, război civil, insurecţie sau un fenomen natural cu caracter excepţional,
inevitabil şi irezistibil.
Proprietarul nu răspunde nici în situaţiile în care prejudiciul a fost cauzat de o acţiune
deliberată a unui terţ sau când la cauza accidentului se află, în totalitate, neglijenţa altei
acţiuni prejudiciabile a unui guvern sau al altei autorităţi responsabile, în exerciţiul funcţiilor
privind navigaţia.
Convenţia de la Bruxelles instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă,
aceasta fiind limitată la un anumit cuantum în raport cu tonajul navei.
Pentru a beneficia de limitele indemnizaţiei, proprietarul navei trebuie să constituie un
fond până la limita responsabilităţii sale, fie prin depozitul unei sume, fie prin prezentarea
unei garanţii bancare altă garanţie acceptabilă admisă de legislaţia statului de jurisdicţie.
Prin acorduri private au fost create fonduri de indmenizaţie, fiind cunoscute
Acordurile T.V.A.L.O.P. (Tanker Owners Voluntary Agreement Tanker Liability for Oil
Pollution), având un fond de 16,8 milioane de dolari şi C.R.I.S.T.A.L. (Contact Regarding an
247
Interim Supplement to Tanker Liability for Oil Pollution), cu un fond de 36 milioane de
dolari340
.
Încă din anul 1991, Institutul de Drept Internaţional a adoptat o rezoluţie care preciza
că orice alterare a apei şi evacuarea în ape a substanţelor dăunătoare este interzisă. Astfel, la
17 martie 1992, sub auspiciile Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa, 32 de ţări
europene au semnat la Helsinki Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă
transfrontiere şi a lacurilor internaţionale341
.
Statele semnatare se angajează să adopte măsuri adecvate, în special pentru:
- a preveni, a controla şi a reduce poluările apelor care pot cauza impact
transfrontier;
- a se asigura că apele transfrontiere sunt utilizate în scopul gospodăririi raţionale şi
sigure din punct de vedere ecologic, conservării resurselor de apă şi protecţiei mediului;
- utilizarea acestor ape într-un mod rezonabil şi echitabil;
- conservarea şi, unde este necesar, restaurarea ecosistemelor.
Toate măsurile pentru prevenirea, controlul şi reducerea poluării apelor vor fi luate, pe
cât posibil, la sursă şi nu vor provoca, direct sau indirect, un transfer al poluării în alte medii.
Măsurile adoptate vor avea la bază principiile precauţiei, poluatorul plăteşte, gospodăririi
durabile a resurselor de apă.
În ceea ce priveşte elaborarea unei convenţii-cadru generale, în domeniu, aceasta este
greu de realizat, regulile generale fiind rare. Nivelul mediu, cunoscut pe plan internaţional nu
este adecvat, deoarece conform Dreptului fluvial, fiecare fluviu este guvernat de unul sau mai
multe instrumente juridice convenţionale care îi sunt proprii342
.
Se constată, de asemenea, că în Europa – ca de fapt în întreaga lume – statele îşi
manifestă preferinţa pentru tratatele-convenţii ca modalitate de stabilire a unor reguli juridice
pentru protejarea fluviilor internaţionale şi a celor de frontieră.
Deşi instrumentele juridice de protecţie a apelor fluviale împotriva poluării
transfrontiere sunt diferenţiate, de la o regiune la alta, ele conţin o serie de principii comune
prezentate şi exemplificate astfel:
1) Dispoziţii ce conţin angajamente referitoare la informare şi consultare. În această
privinţă se pot distinge trei modalităţi:
a) schimburi de informaţii care exprimă o voinţă de cooperare tehnică, putând fi dat ca
exemplu Tratatul dintre Polonia şi fosta U.R.S.S., privind hidronomia apelor de frontieră,
încheiat la 17 iulie1964, care prevede schimb de experienţă şi informaţii în materie de
elaborare de norme şi standarde;
b) informare în cazuri de situaţii critice; în acest sens, Tratatul în domeniul hidrotehnic
al apelor de frontieră, încheiat între România şi Iugoslavia la 17 aprilie 1955, prevede un
schimb rapid de informaţii. Alte documente prevăd sesizarea Comisiei mixte competente
(exemplu: Acordul privind apele de frontieră între Republica Finlanda şi fosta U.R.S.S.,
semnat la Helsinki, la 24 aprilie 1964);
340
Alexandre Kiss, op. cit, p.126-127. 341
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.30/1995, publicată în Monitorul Oficial nr.8 din 3 mai
1995. 342
Luchian Laurent, Unele aspecte juridice ale poluării fluviale europene, Revista română de studii
internaţionale, anul XXII, nr.3(93), Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, pag. 190.
248
c) informaţii cu privire la lucrările de întreprins. Putem da ca exemplu Tratatul dintre
Olanda şi R.F.G., semnat la 08.04.1960 care, în art.60 paragraf l precizează: „dacă una din
părţi îşi propune să ia sau să permită efectuarea unei lucrări pe teritoriul său sau a unor
măsuri de natură a exercita o influenţă notabilă asupra folosirii şi exploatării resurselor
hidrologice în teritoriul celeilalte părţi, Comisia permanentă a frontierelor va trebui să fie
avizată cât mai curând posibil."
Acelaşi tip de reglementare îl putem întâlni şi în statutul din cadrul Tratatului dintre
Argentina şi Uruguay: „Partea care proiectează construirea de noi canale, modificarea sau
transformarea substanţială a canalelor sau rezilierea unor lucrări importante, de natură a
influenţa navigaţia, regimul fluvial sau calitatea apelor sale, va trebui să informeze Comisia,
care va decide (...), dacă proiectul poate cauza un prejudiciu sensibil celeilalte părţi."
2) Dispoziţii referitoare la instituţionalizarea convenţiilor sub formă de comisii.
Unele din aceste comisii nu au fost iniţial constituite în vederea luptei împotriva
poluării. Comisia Dunării, înfiinţată prin Tratatul de la Belgrad, semnat la 18 august 1948,
pentru a se ocupa de navigaţia pe fluvii. Mai târziu, ea şi-a lărgit sfera de competenţă prin
luarea de măsuri preventive contra poluării prin hidrocarburi.
Tema de lucru nr. 4
1. Care sunt domeniile răspunderii obiective independente de culpă?
_______________________________________________________________________
249
Rezumat:
Răspunderea juridică ca formă de protecţie a mediului prin intermediul
sancţiunilor juridice a cunoscut o evoluţie lentă ca urmare a unei concepţii anacronice ȋn
sensul că mediul suportă agresiunea antropică.
Lupta pentru eliminarea acestei concepţii eronate a fost dificilă şi ineficace.
Deblocarea acestei concepţii care a reprezentat multă vreme o mentalitate a fost
realizată, ȋn prima etapă a evoluţiei acestei răspunderi, la nivelul unor convenţii
internaţionale ȋn condiţiile ȋn care ȋn dreptul intern al statelor nu au existat reglementări ȋn
această materie.
Răspunderea contravenţională ȋn dreptul intern s-a dovedit a fi ineficientă pentru a
constrânge pe oameni la respectarea valorilor de mediu, iar răspunderea penală a fost mai
mult simbolică decât practică.
Încercările de instaurare a unor instituţii de răspundere pentru daunele aduse
mediului s-au conturat numai ȋn urma unor accidente majore care au adus prejudicii mari
mediului cum ar fi: poluările mediului marin, ȋndeosebi prin hidrocarburi; unele accidente
nucleare care au mobilizat comunitatea internaţională la reglementări preventive şi apoi
de răspundere obiectivă; şi unele evenimente cosmice ȋn domeniul lansării de obiecte
spaţiale.
În dreptul român răspunderea pentru daune aduse mediului s-a fundamentat la
ȋnceputurile aplicării acestei instituţii pe dispoziţiile Codului civil ca răspundere
subiectivă.
Ulterior, sub impactul reglementărilor internaţionale prin legea de protecţie a
mediului O.U.G. nr. 195/2005, a fost reglementată răspunderea obiectivă independentă de
culpă.
Această reglementare este complexă şi tine seama de faptul că România este o ţară
ȋn cadrul căreia funcţionează obiective nucleare.
În ceea ce priveşte răspunderea penală şi contravenţională, deşi reglementările
sunt substanţial ȋnbunătăţite, se poate observa că ȋn materia răspunderii penale activitatea
factorilor instituţionali cu competenţe ȋn domeniul declanşării răspunderii penale este
insuficientă şi ineficientă, deşi starea infracţională vizând mediul există şi are consecinţe
grave atât pentru prezent, cât şi pentru viitor.
250
Test de autoevaluare
1. Formele răspunderii în dreptul mediului sunt:
a) răspundere disciplinară;
b) răspundere contravenţională;
c) răspundere penală;
d) răspundere civilă.
2. Persoanele îndreptăţite la repararea unui prejudiciu sunt:
a) cele care invocă o vătămare a integrităţii lor fizice;
b) cele care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură patrimonială;
c) cele care acţionează în virtutea calităţii lor de gestionar legal la repararea unor
elemente de mediu.
d) cele care au provocat o daună ecologică.
Răspunsuri: 1. – b), c), d); 2. - a), b), c).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VIII, Editura C.H.
Back, Bucureşti, 2010, p. 196-237
2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul I. Obiectul, sistemul,
metodele şi definiţia dreptului mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 27-41.
3. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Prelegerea nr. 9, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 280-283.
4. Dr. ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial R.A., Ediţia
aprilie 2008, Bucureşti, p. 195-198.
251
TEMA XI.
SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL DREPTULUI MEDIULUI
Competenţe:
- cunoaşterea procedurilor de comunicare interinstituţionale.
- obligaţiile de comunicare instituţională.
- comunicarea instituţională la nivel convenţional.
- principiile comunicării instituţionale convenţionale.
- comunicarea instituţională ȋn domeniul special al asigurării securităţii
nucleare.
Cuprins:
1. Conceptul instituţionalizării
2. Instituţiile naţionale de drept al mediului
3. Cooperare interministerială
4. Instituţiile speciale de drept al mediului
5. Instituţiile europene de drept al mediului
6. Instituţiile internaţionale de protecţie a mediului
Rezumat
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele temei:
- cunoaşterea genezei sistemului instituţional al dreptului mediului.
- evoluţia sistemului instituţional al dreptului mediului din perspectivă
sectorială.
- evoluţia sistemului instituţional al dreptului mediului din perspectivă
transsectorială.
- instituţionalizarea convenţională.
- structuri instituţionale convenţionale.
252
1. Conceptul instituţionalizării
Definind dreptul mediului am subliniat că una din laturile obiectului său este
reprezentată de organizarea instituţională, respectiv crearea structurilor funcţionale –
subiecte de drept al mediului, cu capacitate juridică specială – având ca atribuţie
generală implementarea normelor substanţiale de drept al mediului în conformitate cu
principiile generale ale acestei ramuri de drept şi cu procedurile specifice acestui
domeniu, precum şi monitorizarea aplicării principiilor şi normelor sale.
Protecţia mediului, calificată de legea cadru ca obiectiv de interes public
major343
, recunoaşte calitatea de subiect de drept al mediului unor structuri funcţionale
create prin lege, persoane juridice publice sau private şi persoanelor fizice.
Instituţiile publice de drept al mediului, în cadrul sistemului naţional de protecţie
a mediului, ocupă locul principal atât din punctul de vedere al varietăţii şi importanţei
sarcinilor pe care le au de îndeplinit, cât şi al distribuţiei lor pe teritoriul naţional în
vederea acoperirii întregii problematici pe care o ridică protecţia eficientă a mediului,
inclusiv a problematicii operative.
Crearea instituţiilor de mediu la nivel naţional este un proces istoric având o
condiţionare complexă: geografică, economică, tehnologică, politică, culturală şi socială,
conoscută sub denumirea de instituţionalizare a dreptului mediului.
Dreptul naţional al mediului şi organizarea sa instituţională reprezintă punctul
de plecare în tratarea capitolului privind instituţiile de mediu după care, în mod firesc,
urmează instituţiile comunitare (ale Uniunii Europene) şi instituţiile internaţionale de
drept al mediului.
Instituţiile naţionale de drept al mediului, cele comunitare şi cele internaţionale
se află în relaţii funcţionale având în vedere interdependenţa naturală, obiectivă şi
unitatea factorilor şi fenomenelor de mediu care au condus la revoluţionarea atitudinii
omului faţă de mediu în conformitate cu principiile dezvoltării durabile şi globalizării
protecţiei mediului ca unică şansă pentru viitorul omenirii.
Abordând conceptul de instituţionalizare a dreptului mediului avem ȋn vedere şi
funcţiile pe care le ȋndeplinesc instituţiile naţionale de drept al mediului344
şi anume:
I. Funcţia de cercetare
Funcţia de cercetare ocupă un loc important în activitatea cooperării internaţionale
instituţionalizate. Dacă, de regulă, sunt rare cazurile în care organizaţiile înseşi efectuează
cercetări, acest lucru nu este valabil în domeniul dreptului, când numeroase studii de drept
comparat ori drept internaţional precedă redactarea proiectelor de texte: recomandări, linii
directoare, modele de legi propuse în diferite ţări.
Sunt edificatoare în acest sens lucrările frecvente, foarte aprofundate, ale FAO şi
OCDE. În situaţiile în care cercetarea necesită mijloace mai importante, statele sunt cele care
343
Art. 1 din O.U.G. nr. 195/2005. 344
Aceste funcţii se regăsesc şi ȋn cadrul instituţiillor de drept al mediului ale Uniunii Europene, precum şi cele
internaţionale.
253
se angajează să realizeze programe şi rolul organizaţiilor va fi acela de a asigura coordonarea
atribuţiilor repartizate, precum şi difuzarea rezultatelor.
II. Funcţia de schimb de informaţii
Această funcţie priveşte studiile şi proiectele naţionale sau internaţionale şi în unele
cazuri rezultatele cercetărilor, reprezentând o dimensiune importantă a cooperării desfăşurate
în cadrul organizaţiilor internaţionale. Se poate spune că toate organizaţiile internaţionale
care se ocupă, într-o măsură sau alta, de protecţia mediului sunt, în acelaşi timp, locuri de
centralizare şi schimb de informaţii, iar în unele cazuri, instituţiile internaţionale realizează
sinteze ale informaţiilor primite, ca
de exemplu asupra unei probleme date (rapoartele Comisiei Economice ONU pentru Europa)
ori asupra ansamblului stării mediului (rapoartele anuale ale PNUE).
III. Funcţia de reglementare
Este adeseori exercitată de către organizaţiile internaţionale. Aceasta constă în
elaborarea de noi reguli propuse spre adoptare statelor membre. Normele pot fi exprimate sub
formă de recomandări ori, mai rar, decizii obligatorii sau, în fine, proiecte de tratate ori
regulamente internaţionale.
Aceste proiecte pot urma calea obişnuită de codificare a convenţiilor internaţionale,
adică să fie supuse, după elaborarea lor de către un grup de experţi, dezbaterii unor conferinţe
diplomatice, care apoi să le adopte.
Tratatele specifice referitoare la aspecte particulare ale protecţiei mediului au creat
organe proprii pentru a urmări aplicarea lor, acestea din urmă fiind frecvent însărcinate cu
elaborarea regulamentelor de aplicare ori cu modificarea celor existente, de exemplu, cu
anexele la tratat.
IV.Funcţia de control
Controlul regulilor stabilite în domeniu este frecvent realizată de către organizaţii
internaţionale.
Controlul poate îmbrăca mai multe modalităţi; el poate varia de la simple activităţi de
poliţie (desfăşurate, de pildă, în marea liberă împotriva poluatorilor prin patrule
internaţionale, aşa cum face Conferinţa de la Canberra din 20 mai 1980 asupra conservării
faunei şi florei marine a Antarcticii, art.25 instituind un sistem internaţional de „observare şi
control") şi până la controlul asigurat de către state care adresează organelor internaţionale
desemnate în acest sens rapoarte asupra aplicării regulilor internaţionale de către autorităţile
lor naţionale.
V.Funcţia de gestiune a resurselor naturale
Această funcţie constituie forma cea mai evoluată a cooperării internaţionale în
domeniul protecţiei mediului. Exemplele sunt foarte rare; vom menţiona, de pildă, art.5 alin.2
al Convenţiei interimare asupra conservării focilor pentru blană din Pacificul de Nord, din 9
februarie 1957, care atribuie unei comisii speciale competenţa de a recomanda statelor-părţi
măsurile privind importanţa şi
compoziţia pe sexe şi vârstă a contingentului de foci prelevat în fiecare sezon pentru comerţ.
254
O soluţie identică comportă şi sistemul de gestiune a resurselor minerale ale fundurilor
marine, prevăzut de capitolul XI al Convenţiei privind dreptul mării, în care protecţia
mediului marin figurează printre funcţiile prioritare pe care trebuie să le îndeplinească
organele prevăzute de document.
Activităţile desfăşurate de către oricare organizaţie internaţională sunt precizate în
tratatul său constitutiv. Chiar dacă nu o prevăd în mod explicit, aceste competenţe pot să
privească adesea şi mediul. Aşa, de exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii poate examina
problemele ecologice vizând sănătatea umană, iar Organizaţia Internaţională a Muncii se
poate ocupa de aspectele de mediu survenite la locul de muncă.
2. Instituţiile naţionale de drept al mediului
Despre instituţionalizarea dreptului mediului în România într-un sistem de structuri de
drept public ierarhizat şi coerent, cu competenţe specifice, nu se poate vorbi decât începând
cu ultimul deceniu al secolului al XX-lea când a fost creat, pentru prima oară un minister al
mediului nominalizat în cadrul legilor de protecţie a mediului ca autoritate centrală de mediu,
denumirea ministerului variind în raport de opţiunile guvernelor care s-au succedat în
România.
După decembrie 1989, dezvoltarea instituţiilor mediului a cunoscut mai multe formule
organizatorice, care reflectă, într-o măsură semnificativă, prioritatea acordată de către noile
autorităţi problematicii ecologice. După o perioadă de evoluţii şi experienţe diverse, prin
Legea nr.137/1995345
se realizează o anumită stabilizare în acest domeniu.
Instituţionalizarea specializată a dreptului mediului în România presupune, cu
necesitate, respectarea principiului coerenţei materiei ce alcătuieşte cursul prin utilizarea
unor criterii metodologice. În consecinţă, sistemul instituţiilor de drept al mediului presupune,
în primul rând, departajarea instituţiilor după criteriul competenţei generale şi a competenţelor
speciale, acestea din urmă fiind competenţa sectorială şi competenţa transsectorială.
Instituţiile cu competenţă generală sunt: Guvernul României, care asigură
realizarea programului de guvernare în domeniul protecţiei mediului, şi autoritatea publică
centrală de protecţie a mediului, care conform ultimei organizări a Guvernului prin H.G. nr.
1635/29.12.2009, poartă denumirea de Ministerul Mediului şi Pădurilor.
I. Autoritatea centrală de protecţie a mediului
Despre instituţionalizarea dreptului mediului în România într-un sistem de structuri de
drept public ierarhizat şi coerent, cu competenţe specifice, nu se poate vorbi decât începând
cu ultimul deceniu al secolului al XX-lea când a fost creat, pentru prima oară un minister al
mediului nominalizat în cadrul legilor de protecţie a mediului ca autoritate centrală de mediu,
denumirea ministerului alternând în raport de opţiunile guvernelor care s-au succedat în
România.
După decembrie 1989, dezvoltarea instituţiilor mediului a cunoscut mai multe formule
organizatorice, care reflectă, într-o măsură semnificativă, prioritatea acordată de către noile
345
Abrogată prin O.U.G. nr. 195/2005.
255
autorităţi problematicii ecologice. După o perioadă de evoluţii şi experienţe diverse, prin
Legea nr.137/1995 se realizează o anumită stabilizare în acest domeniu.
Într-o viziune oarecum integratoare, prin Decretul nr.11 din 28 decembrie 1989 al
Consiliului Frontului Salvării Naţionale s-a înfiinţat Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului
Înconjurător, prin reorganizarea Consiliului Naţional al Apelor, Ministerului Silviculturii şi
Consiliului Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător, care se desfiinţau. În acest mod
se consacra o nouă formulă organizatorică, conform căreia în cadrul aceluiaşi minister, se
reuneau competenţe de administrare şi gestionare, de exploatare şi protecţie a factorilor
naturali de mediu.
Principalul argument în favoarea sa constă în faptul că, în acest mod, autoritatea
publică centrală de resort poate cunoaşte mai bine problemele conexe, complexe şi
complementare de mediu şi poate elabora şi implementa strategii corespunzătoare.
Dimpotrivă, partizanii unui minister al mediului, separat de sectorul apelor şi al pădurilor,
consideră că principalul neajuns al unei asemenea structuri instituţionale rezidă în
incompatibilitatea naturală dintre atribuţiile de gestionare şi utilizare şi cele de protecţie a
mediului, acelaşi organ administrativ neputând să exploateze economic apa şi pădurile şi să
asigure conservarea şi protejarea acestora, ca elemente fundamentale de mediu.
Cele două formule au alternat, în cele din urmă impunându-se, prin consacrarea sa
expresă de către Legea protecţiei mediului nr.137/1995346
, cea a Ministerului Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Astfel, într-o viziune sectorială atribuţiile erau grupate pe
cele trei mari domenii: ape, mediu şi păduri, cărora le corespundeau structuri administrative
adecvate.
Ultima reorganizare a autorităţii centrale de mediu s-a făcut prin H.G. nr.
1635/29.12.2009347
ȋn formula Ministerul Mediului şi Pădurilor348
care se organizează şi
funcţionează ca organ de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, ȋn subordinea Guvernului.
Ministerul Mediului si Padurilor349
isi desfasoara activitatea in domeniile: planificare
strategica, dezvoltare durabila, infrastructura de mediu si gospodarirea apelor,
meteorologie, hidrologie, hidrogeologie, schimbari climatice, arii naturale protejate,
gestionarea deseurilor, gestionarea substantelor si preparatelor periculoase, conservarea 346
În prezent abrogată şi înlocuită de O.U.G. 195/2005. 347
Publicată în M. Of. nr. 22/12.01.2010. 348
De la crearea sa în anul 1990 şi până la finele anului 2009, actul normativ privind organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Centrale de Mediu a suferit zece modificări (H.G. nr.792/1992, H.G. nr.457/1994, H.G. nr.568/1997,
H.G. nr.17/2001), H.G. nr.408/2004, H.G. nr.1895/2004, H.G. nr.308/2005, H.G. nr. 368/2007, H.G. nr.
57/2009, ultima modificare fiind H.G. nr. 1635/2010. 349
Conform Anexei nr. 2 din H.G. nr. 1635/29.12.2009, ȋn structura Ministerul Mediului şi Pădurilor
funcţionează următoarele unităţi: 1. Unităţi care funcţionează în subordine: a) Instituţii publice cu
personalitate juridică finanţate integral din bugetul de stat: - Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului; -
Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”; - Garda Naţională de Mediu; - Inspectoratele teritoriale de
regim silvic şi de vânătoare; b) Unităţi cu finanţare externă şi de la bugetul de stat: - Unităţi de management al
proiectului (UMP); - Unităţi de implementare a proiectului (UIP); 2. Unităţi care funcţionează sub autoritatea sa:
a) Administraţia Naţională de Meteorologie; b) Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva; 3. Unităţi care
funcţionează în coordonarea sa: a) Unităţi finanţate din venituri proprii: - Administraţia Fondului pentru Mediu; -
Administraţia Naţională „Apele Române”; b) Unităţi finanţate din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de
stat: - Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului.
.
256
biodiversitatii, biosecuritatii, gestionarea calitatii aerului si zgomotului ambiental,
administrarea managementului silvic.
II. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (A.N.P.M.)
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, înfiinţată prin H.G. nr.1625/2003,
publicată în M.Of. al României nr. 68/27 ianuarie 2004, a fost reorganizată prin H.G.nr.459
din 19 mai 2005, publicată în M.Of. nr.462 din 31 mai 2005. Acest act normativ este
compatibilizat, în sensul că este în acord cu reglementările Uniunii Europene.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este o instituţie publică, cu personalitate
juridică, finanţată de la bugetul de stat, având calitatea de organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Mediului
şi Pădurilor. Agenţia exercită atribuţii privind planificarea strategică, monitorizarea factorilor
de mediu, autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului, implementarea legislaţiei şi
politicilor de mediu la nivel naţional, regional şi local.
Prin Hotărârea de guvern nr. 459/2005, privind reorganizarea şi funcţionarea
A.N.P.M., agenţiile regionale şi judeţene pentru protecţia mediului trecute din subordinea
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor în subordinea Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Mediului. Atât agenţiile regionale, cât şi cele judeţene pentru protecţia mediului au
fost reorganzate ca instituţii publice cu
personalitate juridică. Trebuie menţionat faptul că prin trecerea agenţiilor regionale şi
judeţene pentru protecţia mediului din subodinea Ministerului Mediului şi Pădurilor în
subordinea A.N.P.M s-a creat cadrul necesar implementării legislaţiei şi reglementărilor
comunitare la termenele stabilite.
Agenţia dispune de o serie de atribuţii importante:
- planificarea strategică de mediu;
- monitorizarea factorilor de mediu;
- autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului;
- implementarea legislaţiei şi politicilor de meidu la nivel naţional, regional şi local;
- raportările către Agenţia Europeană de Mediu, pe următoarele domenii: calitatea
aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.
Agenţia are următoarele responsabilităţi:
- asigurarea suportului tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter normativ, a
strategiilor şi politicilor sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul comunitar şi bazate pe
conceptul de dezvoltare durabilă;
- implementarea legislaţiei din domeniul protecţiei mediului;
- coordonarea activităţilor de implementare a strategiilor şi politicilor de mediu la
nivel naţional, regional şi local;
- reprezentarea în domeniul protecţiei mediului în relaţiile interne şi externe, conform
mandatului acordat de către Ministerul Mediului şi Pădurilor;
- autorizarea activităţilor cu impact potenţial asupra mediului şi asigurarea conformării
cu prevederile legale;
- asigurarea funcţionării laboratoarelor naţionale de referinţă pentru aer, deşeuri,
zgomot şi vibraţii, precum şi pentru radioactivitate;
257
- coordonarea realizării planurilor de acţiune sectoriale şi a planului naţional de
acţiune pentru protecţia mediului.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este condusă de un preşedinte cu rang de
secretar de stat, ajutat de un vicepreşedinte cu rang de subsecretar de stat.
Ei sunt numiţi şi revocaţi, în condiţiile legii, prin decizia primului ministru, la
propunerea Ministerului Mediului şi Pădurilor.
Pe lângă preşedintele agenţiei funcţionează – ca organ consultativ – colegiul Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Mediului. Acesta este condus de preşedintele Agenţiei.
În subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului se află 8 agenţii regionale
şi 42 de agenţii judeţene cu personalitate juridică, finanţate de la bugetul de stat.
Tot în subordinea A.N.P.M., prin reorganizarea cadrului instituţional, se regăsesc
Direcţia Dezvoltare Durabilă, Direcţia Deşeuri şi Substanţe Chimice Periculoase350
, Direcţia
Conservării Naturii, Biodiversităţii, Protecţie Sol şi Subsol, Direcţia Protecţia Atmosferei şi
Schimbări Climatice etc..
III. Garda Naţională de Mediu
Înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 1167/2001, cu ultima modificare în 2009,
respectiv H.G. nr. 112/18.02.2009, privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale
de Mediu, aceasta a reprezentat iniţial un corp de control ecologic cu statut specific,
organizat, care funcţionează în cadrul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, al
inspectoratelor judeţene de protecţie a mediului, respectiv al municipiului Bucureşti şi în
cadrul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
Conform ultimei rglementări privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de
Mediu351
aceasta este institutie publica si functioneaza ca organ de specialitate al
administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, finantata integral de la bugetul de
stat, în subordinea autoritatii publice centrale pentru protectia mediului.
Garda Naţională de Mediu este un corp specializat de inspectie si control, iar comisarii
sunt functionari publici cu statut specific care pot lua masuri de sanctionare, de
suspendare/sistare a activitatii ca urmare a poluarii si deteriorarii mediului sau pentru
nerespectarea conditiilor impuse prin actele de reglementare si a masurilor stabilite în notele
de constatare si în rapoartele de inspectie si control.
Garda Naţională de Mediu are atributii în aplicarea politicii Guvernului în
materia prevenirii, constatarii si sanctionarii încalcarii prevederilor legale privind
protectia mediului, inclusiv a nerespectarii reglementarilor prevazute în legile specifice
domeniului controlului poluarii industriale si managementului riscului, substantelor si
preparatelor periculoase, biodiversitatii si ariilor naturale protejate, fondului de mediu
si altor domenii prevazute de legislatia specifica în vigoare.
350
Potrivit Legii nr.349/2007 (pub. în M. Of. nr. 840/7 dec. 2007), privind reorganizarea cadrului instituţional în
domeniul managementului substanţelor chimice art. 1 alin. 1 „Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului preia
toate responsabilităţile Agenţiei Naţionale pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase, privind
implementarea, la nivel naţional, a legislaţiei din domeniul substanţelor şi preparatelor periculoase”; alin.
2:„Garda Naţională de Mediu preia toate atribuţiile şi responsabilităţile Agenţiei Naţionale pentru Substanţe şi
Preparate Chimice Periculoase privind controlul respectării prevederilor legale în domeniul substanţelor şi
preparatelor periculoase, constatarea şi sancţionarea încălcării acestora.”. 351
H.G. nr. 112/18.02.2009, privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu.
258
Pentru aceasta, în vederea asigurării securităţii mediului, Garda Naţională de Mediu:
a) întreprinde actiuni de prevenire a riscurilor si limitarea amenintarilor de ordin
ecologic, respectiv poluarea resurselor de apa, a aerului, diminuarea fertilitatii solului,
poluarea transfrontaliera si altele;
b) identifică amenintările si riscurile la adresa securitatii ecologice, dezvolta
cooperarea transfrontaliera la toate nivelurile, în scopul adoptarii masurilor comune privind
prevenirea si diminuarea impactului în cazul accidentelor majore si al situatiilor exceptionale;
c) informează si atrage publicul în rezolvarea problemelor ce tin de amenintarile
securitatii ecologice;
d) participa împreuna cu celelalte autoritati ale statului, dupa caz, la educarea
populatiei pentru o protectie activa si responsabila a mediului;
e) desfasoara activitati de informare, consiliere si educare a cetatenilor;
f) editeaza publicatii de specialitate în domeniul protectiei mediului;
g) sprijina asociatiile/organizatiile de protectie a mediului în actiunea de înfiintare si
functionare a centrelor de consultanta, informare si educare a cetatenilor;
h) coopereaza cu autoritatile administratiei publice centrale si locale, cu institutiile
publice, cu reprezentanti ai societatii civile, cu persoane juridice si fizice, în limitele legii, si
îsi desfasoara activitatea în mod independent sau în colaborare si cooperare cu acestea, pe
baza protocoalelor încheiate;
i) coopereaza cu institutii cu atributii similare din alte state, pe baza tratatelor
internationale la care România este parte, a protocoalelor încheiate sau pe baza de
reciprocitate, precum si cu organisme internationale de drept public si privat din cadrul
Uniunii Europene în cauzele de interes comun sau în ceea ce priveste derularea
proiectelor/programelor internationale.
Domeniile de competenţă ale Gărzii Naţionale de Mediu sunt:
a) elaboreaza, promoveaza si reactualizeaza periodic, impreuna cu autoritatea publica
centrala pentru protectia mediului, dupa caz, reglementari, ghiduri si norme tehnice privind
activitatea de control si inspectie;
b) elaboreaza planul anual de activitati prin stabilirea obiectivelor, sarcinilor si
modalitatilor concrete de actiune;
c) constata faptele ce constituie contraventii si aplica sanctiunile in domeniul protectiei
mediului, sesizeaza organele de cercetare penala si colaboreaza cu acestea la constatarea
faptelor care, potrivit legislatiei de mediu, constituie infractiuni;
d) organizeaza, coordoneaza si participa in mod direct la actiuni de prevenire si
combatere a faptelor de natura infractionala, in domeniul sau de activitate, impreuna cu
organele competente, prin personalul imputernicit in acest sens in baza protocoalelor de
colaborare incheiate;
e) controleaza respectarea cerintelor legale in emiterea actelor de reglementare, avize,
acorduri, autorizatii de mediu/autorizatii integrate de mediu si are acces la intreaga
documentatie care a stat la baza emiterii acestora, la solicitarea conducatorului autoritatii
publice centrale pentru protectia mediului;
f) propune organului emitent, suspendarea si/sau anularea
acordului/avizului/autorizatiei/autorizatiei integrate de mediu, dupa caz, emise cu
nerespectarea prevederilor legale;
259
g) indeplineste un rol activ in cadrul retelelor de inspectie europene si internationale,
coopereaza cu celelalte autoritati si organisme internationale si participa la proiecte si
programe derulate in domeniul protectiei mediului;
h) verifica depunerea de catre persoanele fizice si juridice, la Administratia Fondului
pentru Mediu a declaratiilor privind obligatiile la Fondul pentru Mediu;
i) coordoneaza Corpul Voluntarilor de Mediu si elaboreaza, impreuna cu alte organe
de specialitate ale administratiei publice, proceduri privind obiectivele, conditiile si modul de
colaborare in desfasurarea activitatii de protectia mediului;
j) dezvolta reteaua de voluntari de mediu;
k) verifica sesizarile cu privire la incalcarea actelor normative in domeniu;
l) controleaza aplicarea reglementarilor privind comercializarea si/sau utilizarea
ingrasamintelor chimice si produsele de protectie a plantelor pentru evitarea poluarii mediului
de catre acestea;
m) verifica la detinatorii cu orice titlu/administratorii de terenuri, obligatiile stabilite
de legislatia in vigoare, privind intretinerea perdelelor forestiere si aliniamentelor de protectie,
spatiilor verzi, parcurilor si gardurilor vii si aplica sanctiunile corespunzatoare;
n) controleaza investitiile care necesita aviz/acord de mediu in toate fazele de executie,
avand acces la intreaga documentatie care a stat la baza emiterii avizului/acordului de mediu,
monitorizandu-le pana la definitivarea acestora, inclusiv lucrarile cu impact asupra zonelor de
habitat natural, de conservare a ecosistemelor, a florei, faunei salbatice si acvaculturii;
o) controleaza respectarea prevederilor legale privind gestionarea, depozitarea si
valorificarea deseurilor provenite in urma activitatii de crestere si ingrasare a animalelor si
pasarilor, de prelucrare si industrializare a produselor animaliere si cerealiere, cat si
activitatea de neutralizare a deseurilor de origine animaliera;
p) controleaza masurile luate de operatorii economici privind prevenirea poluarilor
accidentale;
q) constata prejudiciul asupra mediului, eventualele amenintari iminente cu un astfel
de prejudiciu si identifica operatorul responsabil;
r) solicita date si documente, persoanelor angajate in unitatea controlata, care prin
natura atributiilor au tangenta cu obiectul controlului, din care sa rezulte modul de respectare
a normelor legale in vigoare;
s) stabileste masuri si termene, in conformitate cu dispozitiile legale, obligatorii pentru
unitatile controlate, in vederea inlaturarii deficientelor constatate si urmareste modul in care
aceste masuri si termene au fost indeplinite sau respectate;
t) propune/participa la elaborarea de proiecte de acte normative in domeniul protectiei
mediului;
u) raspunde la solicitarea expresa de instruire a personalului de specialitate al
administratiei publice centrale si locale in domeniul sau de competenta, colaboreaza cu
institutiile de specialitate in activitatile de pregatire a specialistilor in domeniul protectiei
mediului;
v) participa la schimbul rapid de informatii cu institutiile si organele competente,
nationale si internationale, privind produsele, substantele, tehnologiile care reprezinta risc
pentru sanatatea si securitatea cetatenilor si a mediului;
260
w) fundamenteaza si propune in proiectul de buget resursele financiare necesare in
vederea realizarii politicilor in domeniul sau de competenta;
x) efectueaza controale tematice dispuse de conducerea GNM;
y) organizeaza actiuni de promovare catre populatie a legislatiei de mediu din
domeniul sau de activitate;
z) indeplineste orice alte atributii de inspectie si control prevazute de lege si aplica
masurile corespunzatoare.
Atribuţiile specifice ale GNM în domeniul controlului poluarii sunt:
a) controleaza activitatile cu impact asupra mediului si aplica dupa caz sanctiuni
contraventionale persoanelor fizice sau juridice care le desfasoara;
b) controleaza modul in care sunt respectate prevederile actelor de reglementare
privind protectia mediului si verifica masurile stabilite prin programele de conformare sau
planurile de actiuni pentru activitatile economico-sociale;
c) exercita controlul activitatilor care prezinta pericole de accidente majore si/sau
impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, in vederea prevenirii si limitarii riscurilor
de poluare, impreuna cu organele competente, dupa caz si ia masurile corespunzatoare,
potrivit legii;
d) participa la stabilirea cauzelor poluarii asupra factorilor de mediu si aplica
sanctiunile prevazute de lege, inclusiv incetarea si/sau suspendarea unor activitati pe perioade
determinate de timp in cazul in care este pusa in pericol sanatatea populatiei sau in cazul in
care se constata depasirea concentratiilor poluantilor peste limitele admise de legislatia in
vigoare;
e) controleaza realizarea importului, exportului si tranzitului de deseuri in conformitate
cu prevederile legislaţiei specifice in vigoare, referitoare la transportul peste frontiera al
deşeurilor si cu cele ale convenţiilor internaţionale din acest domeniu la care Romania este
parte;
f) controleaza realizarea importului, exportului si tranzitului de substante si preparate
periculoase, in conformitate cu prevederile legislatiei specifice in vigoare si cu cele ale
conventiilor internationale din acest domeniu la care Romania este parte;
g) controleaza pe intreg teritoriul tarii respectarea de catre persoanele juridice sau
fizice a legilor si reglementarilor in vigoare din domeniul gospodaririi calitative şi cantitative
a apelor;
h) controleaza modul in care lucrarile construite sau în curs de executie pe ape sau
avand legatura cu apele, sunt realizate, exploatate şi intretinute, în conformitate cu prevederile
avizelor si autorizatiilor de gospodărire a apelor şi a celorlalte reglementari din domeniul
apelor;
i) controleaza respectarea dispozitiilor legale în activitatea de exploatare a materialelor
din albiile minore si majore ale cursurilor de apa;
j) controleaza operatorii economici sau persoanele fizice in ceea ce priveste folosirea,
transportul, manipularea sau depozitarea de materiale sau substante de orice fel, antrenabile in
apele de suprafaţă sau subterane;
k) controlează modul in care utilizatorii de apa isi indeplinesc obligatiile legale privind
modificarea tehnologiilor de fabricare, in vederea reducerii consumului de apa si volumului
de ape uzate, micsorarii nocivitatii acestora si recuperarii substantelor utile pe care le contine;
261
l) controlează modul de functionare a statiilor de epurare si respectarea conditiilor de
calitate a apelor uzate evacuate in emisari, potrivit reglementarilor in vigoare;
m) dispune, în condiţiile prevăzute de lege, încetarea activităţii unităţilor sau
instalaţiilor, în caz de poluare a factorilor de mediu şi/sau în cazul producerii de disconfort
populaţiei.
Atributiile specifice ale GNM în domeniul substanţelor şi preparatelor
periculoase sunt:
a) solicită şi primeşte informaţii despre proprietăţile substanţelor sau ale preparatelor
periculoase, inclusiv despre compoziţia chimică a acestora;
b) monitorizează producătorii, importatorii şi distribuitorii de substanţe şi preparate
periculoase;
c) efectuează controlul desfăşurării operaţiunilor cu substanţele care sunt folosite în
mod frecvent la fabricarea ilicită a drogurilor-precursori din categoria III;
d) efectuează controlul respectării cerinţelor speciale în vederea comercializării
substantelor, ca atare, în preparat sau în articol;
e) constată şi sancţionează încălcarea prevederilor reglementărilor în domeniul
substanţelor şi al preparatelor periculoase şi stabileşte măsurile de remediere şi termenele
pentru îndeplinirea acestora;
f) verifică respectarea obligaţiei de înregistrare a substanţelor ca atare sau în
compoziţia preparatelor şi de notificare a substanţelor aflate în compoziţia articolelor, precum
şi de preînregistrare a substanţelor care beneficiază de un regim tranzitoriu;
g) verifică conformitatea fişelor cu date de securitate;
h) verifică respectarea obligaţiilor utilizatorilor din aval de a comunica informaţii
referitoare la utilizarea specială a unei substanţe deja înregistrate de un operator din amontele
lanţului de aprovizionare;
i) verifică respectarea condiţiilor specifice din autorizatiile eliberate de Agentia
Europeana pentru Produse Chimice pentru substantele incluse in anexa XIV la Regulamentul
(CE) nr. 1.907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2006
privind inregistrarea, evaluarea, autorizarea si restrictionarea substantelor chimice (REACH),
de înfiinţare a Agentiei Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei
1999/45/CE si de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului si a
Regulamentului (CE) nr. 1.488/94 al Comisiei, precum si a Directivei 76/769/CEE a
Consiliului si a directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE si 2000/21/CE ale Comisiei;
j) verifică respectarea prevederilor privind restrictiile la producerea, introducerea pe
piata si utilizarea anumitor substante periculoase ca atare in compozitia unor preparate sau
articole;
k) verifică respectarea prevederilor privind clasificarea, etichetarea si ambalarea
substantelor si preparatelor periculoase;
l) verifică respectarea obligatiilor referitoare la comunicarea informatiilor necesare
elaborarii inventarului clasificarii si etichetarii;
m) verifica respectarea prevederilor privind limitarea emisiilor de compusi organici
volatili datorate utilizarii solventilor organici in anumite vopsele, lacuri si in produsele de
refinisare a suprafetelor vehiculelor;
262
n) verifica respectarea prevederilor privind limitarea utilizarii anumitor substante
periculoase in echipamentele electrice si electronice;
o) verifica transmiterea de catre operatorii economici a datelor si informatiilor
conform Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului din 23 martie 1993 privind
evaluarea si controlul riscurilor prezentate de substantele existente si conform Regulamentului
(CE) nr. 1.907/2006;
p) controleaza existenta si respectarea limitei de gudron si monoxid de carbon, inscrisa
pe ambalajul produselor din tutun, conform legislatiei in domeniu;
q) controleaza respectarea prevederilor Regulamentului (CE) nr. 648/2004 al
Parlamentului European si al Consiliului din 31 martie 2004 privind detergentii;
r) controleaza respectarea prevederilor Regulamentului (CE) nr. 304/2003 al
Parlamentului European si al Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind exportul si importul de
produse periculoase;
s) controleaza respectarea prevederilor legislatiei specifice privind substantele care
epuizeaza stratul de ozon;
t) verifica respectarea prevederilor legale referitoare la aplicarea „principiilor de buna
practica de laborator”.
Atributiile specifice ale GNM în domeniul controlului biodiversitatii si ariilor
naturale protejate sunt:
a) verifica respectarea regimului de administrare a retelei nationale de arii naturale
protejate precum si a prevederilor din regulamentele si planurile de management ale acestora;
b) controleaza respectarea prevederilor legislatiei specifice privind ariile naturale
protejate, parcurile si rezervatiile naturale, organizand actiuni comune impreuna cu
reprezentantii acestora in vederea protejarii habitatelor naturale;
c) controleaza modul de respectare a legislatiei privind ariile naturale protejate, siturile
Natura 2000, conservarea habitatelor naturale, a florei, faunei salbatice si acvaculturii;
d) asigura controlul si inspectia activitatilor care implica organisme vii modificate
genetic, obtinute prin tehnicile biotehnologiei moderne, respectiv:
utilizarea in conditii de izolare a microorganismelor modificate genetic, introducerea
deliberata in mediu si pe piata a organismelor vii modificate genetic, importul si exportul
organismelor vii/microorganismelor modificate genetic, precum si activitatile de testare,
cultivare, comercializare, transport, import-export, depozitare de plante superioare modificate
genetic;
e) controleaza autorizatiile si modul de desfasurare a activitatii de pescuit si protectie a
fondului piscicol din apele naturale ce apartin domeniului public;
f) verifica respectarea de catre cultivatorii de plante superioare modificate genetic, a
prevederilor din autoriztiile obtinute si a cerintelor legale privind inregistrarea activitatilor la
directiile agricole, trasabilitatea si etichetarea organismelor modificate genetic;
g) controleaza respectarea reglementarilor privind importul/exportul de plante si
animale din flora si fauna salbatica;
h) controleaza respectarea masurilor de conservare, cu scopul mentinerii sau refacerii
ecologice a suprafetelor terestre si acvatice aflate intr-o arie naturala protejata;
263
i) controleaza activitatile de recoltare, capturare si/sau de achizitie si comercializare pe
piata interna a plantelor si animalelor din flora si fauna salbatica, terestra si acvatica, sau a
unor parti ori produse ale acestora, in stare vie, proaspata ori semiprelucrata;
j) controleaza legalitatea detinerii in captivitate a animalelor salbatice, de catre
persoane fizice sau juridice, precum si conditiile de viata asigurate acestora;
k) controleaza modul de valorificare a resurselor biologice de flora si fauna salbatica, a
fondului piscicol din apele naturale si a animalelor salbatice de interes vanatoresc;
l) controleaza respectarea masurilor de prevenire si combatere a unor actiuni de
distrugere a habitatelor naturale prin arderea miristilor, stufului sau vegetatiei forestiere, prin
desecari sau devieri ale cursurilor de apa, sau activitati de turism necontrolat si neorganizat,
actiuni care au ca efect distrugerea conditiilor de conservare a florei si faunei salbatice;
m) controleaza respectarea prevederilor legale privind gestionarea, depozitarea si
valorificarea deseurilor provenite in urma prelucrarii materialului lemnos;
n) controleaza respectarea masurilor de mentinere si ameliorare a fondului peisagistic
natural si antropic in elaborarea planurilor de urbanism si amenajarea teritoriului;
o) exercita controlul privind modul de administrare a substantelor toxice daunatoare
florei, faunei si sectorului piscicol, precum si modul de recoltare a plantelor din sectorul
agricol;
p) colaboreaza in baza protocoalelor incheiate cu autoritatile din domeniu la actiunile
de verificare a starii de fapt a vegetatiei si faunei salbatice de interes national;
q) controleaza respectarea obligatiilor ce revin proprietarilor si detinatorilor de terenuri
cu/sau fara titlu, de a proteja flora si fauna salbatica existente pe acestea, in scopul mentinerii
echilibrului ecologic si conservarii biodiversitatii;
r) mentine legatura permanent cu fundatiile care au ca obiect de activitate ocrotirea
florei si faunei salbatice.
Garda Naţională de Mediu este condusă la nivel central de un Comisariat
General condus de Comisarul General al Gărzii, care are in subordine 8 comisariate
regionale organizate ca directii generale, institutii cu personalitate juridica, a caror
structura organizatorica include in total 41 comisariate judetene si Comisariatul
Municipiului Bucuresti, fără personalitate juridică, subordonate teritorial direcţiilor
generale.
3. Cooperarea interministerială
O.U.G. nr. 195/2005, privind protecţia mediului, valorificând o experienţă de 15
ani şi luând în considerare cerinţele procesului de integrare ale României în Uniunea
Europeană stabileşte o nouă concepţie în domeniul protecţiei mediului fundamentată pe
principiul cooperării interministeriale ca urmare a faptului că protecţia mediului este o
problemă naţională de interes major la care trebuie să îşi aducă contribuţia, din
perspectiva dezvoltării durabile, toate autorităţile publice centrale ale statului.
Programul de guvernare se realizează în cadrul cooperării interministeriale care
funcţionează cu valoare de principiu pentru autorităţile ministeriale, după cum
urmează:
264
I. Autoritatea publică centrală pentru sănătate
Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei în relaţie cu factorii de risc din mediu;
b) asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
managementul calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
e) colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea
activităţilor prevăzute la art. 24 şi 39 şi la emiterea acordului de import pentru aceste
activităţi;
f) exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24 - 28,
şi art. 39 pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a populaţiei, a
lucrătorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor competente rezultatele controalelor şi
măsurile adoptate;
g) colaborează cu celelalte autorităţi publice centrale cu reţea sanitară proprie, pentru
cunoaşterea exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a
mediului din domeniul lor de activitate;
h) colaborează, la nivel central şi local, în asigurarea accesului publicului la informaţia
de sănătate în relaţie cu mediul.
II. Ministerul Apărării Naţionale
Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii:
a) elaborează norme şi instrucţiuni specifice pentru domeniile sale de activitate, în
concordanţă cu legislaţia privind protecţia mediului;
b) supraveghează respectarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a
normelor de protecţia mediului pentru activităţile din zonele militare;
c) controlează acţiunile şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul
Ministerului Apărării Naţionale a legislaţiei de protecţia mediului în domeniul militar;
d) asigură realizarea evaluării impactului asupra mediului, a raportului de
amplasament şi, după caz, a raportului de securitate, prin structuri specializate, atestate de
către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, numai pentru proiectele şi
activităţile din zonele militare;
e) asigură informarea autorităţilor competente pentru protecţia mediului cu privire la
rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanţi şi a calităţii mediului în zona de impact,
precum şi cu privire la orice poluare accidentală datorată activităţii desfăşurate.
III. Autorităţile publice centrale în domeniul securităţii naţionale
Autorităţile publice centrale în domeniul securităţii naţionale au următoarele atribuţii
şi răspunderi:
265
a) realizează activitatea de protecţie a mediului prin structuri proprii care desfăşoară
acţiuni de control, îndrumare şi coordonare, în scopul păstrării şi menţinerii echilibrului
ecologic în domeniile sale de activitate;
b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea principiilor
prezentei ordonanţe de urgenţă, în domeniile sale de activitate;
c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de
protecţie a mediului, pentru activităţile proprii;
d) controlează şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul propriu a
legislaţiei de protecţie a mediului în domeniul său de activitate;
e) asigură evaluarea impactului asupra mediului a obiectivelor şi activităţilor proprii
prin structuri specializate, certificate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului.
IV. Autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare
Autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare asigură:
a) adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ la toate nivelurile, în scopul
însuşirii noţiunilor şi principiilor de protecţie a mediului, pentru conştientizarea, instruirea şi
educaţia în acest domeniu;
b) promovarea tematicilor de studii şi programe de cercetare care răspund priorităţilor
stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
c) elaborarea programelor educaţionale în scopul formării unui comportament
responsabil faţă de mediu;
d) elaborarea programelor şi studiilor specifice de cercetare ştiinţifică privind controlul
produselor şi procedeelor biotehnologice şi de prevenire, reducere/eliminare a riscurilor
implicate de obţinerea şi utilizarea organismelor modificate genetic prin tehnicile
biotehnologiei moderne;
e) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în autorizarea
activităţilor prevăzute la art. 39, din domeniul său de activitate;
f) exercită controlul de specialitate pentru activităţile prevăzute de art. 39, din
domeniul său de activitate, pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a
populaţiei, a lucrătorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor competente rezultatele
controalelor şi măsurile adoptate.
V. Autoritatea publică centrală în domeniile economiei şi comerţului
Autoritatea publică centrală în domeniile economiei şi comerţului are următoarele
atribuţii:
a) elaborează politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate în
conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;
b) elaborează şi aplică la nivel naţional strategia de exploatare a resurselor minerale, în
concordanţă cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă;
c) elaborează politica în domeniul reciclării şi valorificării deşeurilor industriale;
d) dezvoltă şi promovează legislaţia privind protecţia mediului din domeniile specifice
de competenţă;
266
e) colaborează cu alte autorităţi publice centrale la elaborarea mecanismelor financiare
pentru stimularea utilizării tehnologiilor curate;
f) colaborează la elaborarea şi promovarea normelor care asigură implementarea
cerinţelor privind prevenirea şi controlul integrat al poluării pentru anumite categorii de
activităţi industriale;
g) încurajează introducerea sistemelor de management de mediu şi a etichetei
ecologice;
h) promovează norme şi asigură implementarea acestora în domeniul substanţelor şi
preparatelor periculoase;
i) exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24 - 28.
VI. Autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale
Autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale are
următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) asigură protecţia şi conservarea solurilor şi menţinerea patrimoniului funciar;
b) iniţiază proiecte de acte normative privind volumul de masă lemnoasă ce se
recoltează anual din fondul forestier naţional, pe baza avizului autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului, conform legislaţiei în vigoare;
c) asigură autorizarea cultivatorilor de plante superioare modificate genetic;
d) aprobă locaţiile şi suprafeţele pe care urmează să fie cultivate plante superioare
modificate genetic, în vederea autorizării de către autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului;
e) colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea şi
controlul activităţilor prevăzute la art. 39;
f) asigură, prin registrul naţional, evidenţa suprafeţelor cultivate şi a cultivatorilor de
plante superioare modificate genetic;
g) aplică principiul coexistenţei culturilor de plante superioare modificate genetic cu
celelalte tipuri de culturi agricole;
h) asigură informarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului asupra
rezultatelor controlului şi măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate genetic.
VII. Autoritatea publică centrală în domeniul transporturilor şi infrastructurii
Autoritatea publică centrală în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului are
următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) dezvoltă planuri şi programe care materializează politica naţională de amenajare a
teritoriului şi localităţilor, cu respectarea principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a
legislaţiei specifice privind evaluarea de mediu a planurilor şi programelor;
b) elaborează şi aplică programe pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, a
transporturilor multimodale şi a transportului combinat, cu respectarea prevederilor prezentei
ordonanţe de urgenţă;
c) asigură controlul gazelor de eşapament;
d) elaborează şi dezvoltă planuri de acţiune şi programe privind îmbunătăţirea calităţii
şi protecţiei mediului, inclusiv în domeniul zgomotului şi vibraţiilor pentru toate modurile de
transport şi infrastructurile acestora;
267
e) urmăreşte protejarea patrimoniului natural, inclusiv prin măsuri impuse unităţilor
care desfăşoară activităţi în domeniul turismului şi încurajează aplicarea principiilor
ecoturismului.
VIII. Autoritatea publică centrală în domeniul administraţiei şi internelor
Autoritatea publică centrală în domeniul administraţiei şi internelor are următoarele
atribuţii şi răspunderi:
a) elaborează strategiile în domeniile gospodăririi comunale şi al producerii şi
distribuţiei energiei termice în conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;
b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea principiilor
prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru domeniile sale de activitate;
c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de
protecţie a mediului pentru activităţile proprii;
d) aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul din domeniul internelor a
legislaţiei de protecţie a mediului;
e) sprijină autorităţile competente pentru protecţia mediului în exercitarea controlului
transporturilor de substanţe şi materiale supuse unui regim special, pe baza normelor avizate
de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
f) participă, potrivit competenţelor, la acţiunile de prevenire, protecţie şi intervenţie în
caz de accidente ecologice prin Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă.
În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor funcţionează Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă, cu o structură complexă având ca sarcini principale
intervenţia în situaţii de urgenţă generate de acte de terorism, inclusiv de terorism ecologic, şi
de dezastre sau calamităţi naturale în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia României,
privind măsurile excepţionale, în
scopul apărării vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale
şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă, care să pemită
restabilirea rapidă a stării de normalitate.
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21 din 15 aprilie 2004 a fost înfiinţat
Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă352
, care este organizat de
autorităţile administraţiei publice şi se compune dintr-o reţea de organisme, organe şi structuri
abilitate pentru intervenţie în situaţiile de urgenţă.
4. Instituţiile speciale de drept al mediului
Din categoria instituţiilor de drept al mediului cu competenţe speciale fac parte:
Administraţia Naţională Apele Române; Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării”; Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură; Administraţia Naţională de
Meteorologie; Regia Naţională a Pădurilor Romsilva; Administraţia Fondului pentru
Mediu:
I. Administraţia Naţională Apele Române
352
Monitorul Oficial nr. 361 din 26 aprilie 2004.
268
Autoritatea centrală pentru aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul
gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă este Administraţia Naţională Apele
Române353
. Administraţia Naţională „Apele Române” este instituţie publică de interes
naţional, cu personalitate juridică, având ca scop cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi
utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic, precum şi
administrarea infrastructurii Sistemului naţional de gospodărire a apelor. Administraţia
Naţională „Apele Române” este persoană juridică română şi funcţionează pe bază de gestiune
şi autonomie economică, în coordonarea autorităţii publice centrale din domeniul apelor.
În Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Naţionale Apele
Române acesteia îi sunt stabilite mai multe atribuţii. Vom prezenta, în mod selectiv, pe
cele mai semnificative dintre acestea, referitoare la asigurarea parametrilor cantitativi şi
calitativi ai apei:
a) elaborarea balanţei apei pe bazine hidrografice şi la nivelul ţării, elaborarea şi
urmărirea aplicării planurilor de restricţii şi folosire a apei în perioade deficitare, pe bazine
hidrografice, precum şi coordonarea elaborării de către utilizatorii de apă a programelor de
restricţii în alimentarea cu apă în caz de secetă;
b) monitorizarea stării şi evoluţiei cantitative şi calitative a apelor;
c) elaborarea diagnozelor şi prognozelor hidrologice şi avertizarea în caz de
producere a fenomenelor hidrologice periculoase; reprezentarea României la Organizaţia
Meteorologică Mondială, pe linie de hidrologie;
d) controlul utilizatorilor de apă şi al lucrărilor construite pe ape şi în legătură cu
apele, din punct de vedere al funcţionării şi al încadrării în prevederile avizelor şi
autorizaţiilor de gospodărire a apelor;
e) apărarea împotriva inundaţiilor prin lucrările de gospodărire a apelor aflate în
administrarea sa şi constituirea stocului de materiale şi mijloace specifice de apărare
împotriva inundaţiilor, aferente acestora;
f) asigurarea secretariatelor tehnice permanente în domeniul apărării împotriva
inundaţiilor; participarea la coordonarea acţiunilor de apărare împotriva inundaţiilor şi
accidentelor la construcţiile hidrotehnice şi la pregătirea populaţiei pentru apărarea
împotriva inundaţiilor prin exerciţii periodice de simulare;
g) avertizarea şi intervenţia în caz de producere a fenomenelor hidrologice
periculoase şi de accidente la construcţiile hidrotehnice din administrare;
h) elaborarea planurilor de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor
meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice din administrare, a
celor pe bazine hidrografice, precum şi acordarea asistenţei tehnice la elaborarea de către
utilizatorii de apă şi comisiile locale a planurilor proprii de apărare;
i) participarea, în caz de producere a poluărilor accidentale, la activităţile operative
de avertizare a utilizatorilor de apă şi a autorităţilor administraţiei publice din aval, de
eliminare a cauzelor şi de diminuare a efectelor şi de monitorizare a propagării undei
poluante;
353
Administraţia Naţională „Apele Române” a fost înfiinţată prin O.U.G. nr 107/2002, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 404/2003 şi modificată prin: O.U.G. nr. 73/2005 aprobată prin Legea nr. 400/2005, O.U.G. nr.
3/2010.
269
j) colaborarea permanentă cu comisiile de dezastre, cu unităţile de ordine publică, cu
autorităţile publice teritoriale, pentru sănătate şi altele, pentru înlăturarea cauzelor şi
efectelor poluărilor accidentale;
k) elaborarea şi urmărirea aplicării planurilor bazinale de prevenire şi de înlăturare
a efectelor poluărilor accidentale, coordonarea elaborării de către utilizatorii de apă a
planurilor proprii de prevenire şi de combatere a poluărilor accidentale, precum şi
asigurarea protecţiei sporite şi a îmbunătăţirii mediului acvatic prin măsuri specifice de
reducere progresivă a poluării;
l) asigurarea aplicării prevederilor convenţiilor şi ale altor acorduri internaţionale
din domeniul apelor la care România este parte şi a implementării prevederilor legislaţiei
armonizate cu Directivele Uniunii Europene în domeniul gospodăririi apelor;
m) aplicarea mecanismului economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi
calitative a apelor;
n) valorificarea complexă a apelor ca resursă economică, cu potenţialele şi uzufructul
acestora, realizarea serviciilor specifice şi comune de gospodărire a apelor şi executarea
acestora pe bază de contracte economice încheiate cu beneficiarii;
o) asigurarea funcţiilor de unic prestator al serviciilor specifice de gospodărire a
apelor;
p) propunerea de tarife pentru serviciile specifice de gospodărire a apelor şi de
actualizare a acestora conform legislaţiei în vigoare.
I.1. Obiectul activităţii Administraţiei Naţionale Apele Române. Salubrizarea.
Administraţia Naţională „Apele Române” este operator unic pentru serviciile specifice
în domeniul gospodăririi şi valorificării resurselor de apă de suprafaţă şi subterane cu
potenţialele lor naturale, în condiţiile legii354
.
Administraţia Naţională „Apele Române” aplică strategia şi politica naţională în
domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă, scop în care acţionează
pentru cunoaşterea resurselor de apă, conservarea, folosirea raţională şi protecţia resurselor de
apă împotriva epuizării şi degradării, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile, prevenirea
efectelor distructive ale apelor, reconstrucţia ecologică a cursurilor de apă, asigurarea
supravegherii hidrologice şi hidrogeologice,
implementarea prevederilor legislaţiei armonizate cu Directivele Uniunii Europene în
domeniul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi conservarea ecosistemelor acvatice şi a
zonelor umede.
Pentru realizarea scopului, Administraţia Naţională Apele Române coordonează şi răspunde
de modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane pe între teritoriul ţării şi de
exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor; colaborează cu toţi deţinătorii altor lucrări
construite pe ape sau în legătură cu apele355
.
Obiectul de activitate al Administraţiei Naţionale Apele Române constă în:
354
Ordonanţa de Urgenţă nr.107 din 5 septembrie 2002 privind înfiiţarea Administraţiei Naţionale „Apele
Române”, publicată în M.Of.nr.691 din 20 septembrie 2002 aprobată prin Legea nr.404 din 7 octombrie 2003,
publicată în M.Of. nr.713 din 13 octombrie 2003. 355
Regulamentul de aplicare al Ordonanţa de Urgenţă nr.107 din 5 septembrie 2002.
270
a) aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi
calitative a resurselor de apă, precum şi a programului naţional de implementare a
prevederilor legislaţiei armonizate cu directivele Uniunii Europene în domeniul gospodăririi
durabile a resurselor de apă;
b) administrarea şi exploatarea infrastructurii Sistemului naţional de gospodărire a
apelor;
c) gestionarea şi valorificarea resurselor de apă de suprafaţă şi subterane cu
potenţialele lor naturale şi a fondului naţional de date din domeniu.
Gestionarea şi valorificarea resurselor de apă se bazează pe mecanismul economic
specific domeniului gospodăririi cantitative a apelor, incluzând sistemul de plăţi, bonificaţie şi
penalităţi, ca parte a modului de finanţare a activităţii Administraţiei Naţionale Apele
Române.
Anul 2008, declarat „Anul Internaţional al Stării de Salubritate”, aduce în faţa
conştiinţei publice cinci obiective, menite să reliefeze importanţa salubrităţii, care reprezintă
un drept fundamental uman:
- salubritatea este vitală pentru sănatatea umană;
- salubritatea generează creştere economică;
- salubritatea contribuie la creşterea demnităţii şi la dezvoltare socială;
- salubritatea ajută mediul;
- îmbunătaţirea salubrităţii este un lucru realizabil.
Îndeplinirea acestor obiective solicită mobilizare socială şi îmbunătăţirea
comunicării,atât la nivel global cât mai ales naţional.
Dacă ne referim la România, apa reprezintă o resursă specifică, utilizabilă în regim
natural, de aproximativ 1.870 mc/locuitor/an, care ne plasează pe locul 13 în Europa (media la
nivel european fiind de 4.000 mc/locuitor/an).
Cele 4864 cursuri de apă, cu o lungime de aproximativ 78.905 km, reprezintă
principala resursă de apă a României. Aproximativ 7% din lungimea totală a cursurilor de apă
se încadrează în clasele a IV-a şi a V-a de calitate (stare ecologică slabă şi proastă). În multe
zone geografice din ţară, apa subterană conţine cantităţi mari de azotaţi, din cauza poluării
istorice cu îngrăşăminte folosite în agricultură iar în jurul marilor oraşe apa din fântâni este
poluată cu substanţe organice. La acestea se adaugă reducerea resurselor utilizabile de apă, ca
efect al schimbărilor climatice ce se manifestă tot mai pregnant în ultimii ani. Pe de altă parte,
35% din totalul populaţiei României nu beneficiază încă de apă potabilă distribuită prin
sistemul public iar 47% nu beneficiază de acces la serviciile de colectare şi epurare a apelor
uzate.
Pentru reducerea riscului de îmbolnăvire, în special pentru populaţia din mediul
rural, sunt necesare investiţii majore în alimentarea cu apă şi canalizare. Totodată, este
nevoie de un control mai riguros al poluării cursurilor de apă în zonele industriale,
limitarea descărcării deşeurilor de orice fel în apă, alături de investiţii în realizarea
staţiilor de epurare a apelor uzate, în zona marilor aglomerări urbane. Pentru
realizarea acestor deziderate este nevoie de
solidaritate şi acţiune concertată a tuturor factorilor implicaţi.
271
Din păcate, criza instituţională cu care se confruntă România are un impact negativ şi
asupra calităţii managementului apelor, reţeaua acvatică a României fiind, în continuare,
insuficient monitorizată şi protejată calitativ, iar deversările sunt necontrolate.
II. Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
După aderarea României, prin Decretul nr.187/1990, la Convenţia UNESCO privind
patrimoniul mondial, cultural şi natural (1972), prin Hotărârea Guvernului nr. 983/1990
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului sa înfiinţat Administraţia
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, având ca obiectiv gestionarea activităţii ştiinţifice, de
turism şi de agrement din Deltă şi care era organizată ca instituţie publică cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Mediului. Ulterior, Administraţia a fost organizată prin
Hotărârea Guvernului nr.264/1991 ca instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de
la bugetul administraţiei de stat, având ca obiect de activitate:
- redresarea ecologică a Deltei Dunării şi conservarea genofondului (biodiversităţii)
şi ecofondului;
- cunoaşterea capacităţii productive şi dimensionarea exploatării resurselor din Delta
Dunării în limitele ecologice admisibile;
- coordonarea lucrărilor hidrotehnice atât pentru asigurarea unei mai bune circulaţii
a apei pe canale, ghioluri şi lacuri, cât şi pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a
platformei marine;
- cercetarea fenomenelor deltaice;
- stabilirea locurilor de vânătoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de desfăşurare
a acestor activităţi;
- stabilirea modului de circulaţie şi acces în Delta Dunării al bărcilor, şalupelor,
navelor fluviale şi maritime, persoanelor şi grupurilor de cercetători;
- stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezărilor umane şi turismului;
- prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalităţi pentru sancţionarea
abaterilor de la regulile de desfăşurare a activităţii în Delta Dunării.
Înfiinţarea unităţilor de orice fel – publice, particulare sau mixte – care urma să-şi
desfăşoare activitatea în Delta Dunării se făcea numai după obţinerea autorizaţiei prealabile
de la guvernatorul rezervaţiei. Administraţia rezervaţiei era condusă de către un consiliu
ştiinţific, a cărui componenţă se aprobă de către Ministerul Mediului, având ca preşedinte pe
guvernatorul rezervaţiei. Formula definitivă a acestei structuri administrative a fost fixată
prin Legea nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
Astfel, prin acest act normativ, pentru administrarea patrimoniului natural din
domeniul public de interes naţional al rezervaţiei şi protecţia zonelor acesteia s-a înfiinţat
Administraţia Rezervaţiei, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea
Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Conducerea Administraţiei Rezervaţiei
este realizată de către consiliul ştiinţific (cu rol deliberativ, adoptând hotărâri în problemele
fundamentale ale rezervaţiei) şi colegiul executiv (ca organ de aplicare a hotărârilor
consiliului ştiinţific), ambele având ca preşedinte pe guvernator.
272
III. Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură
Potrivit Legii nr. 317/2009356
, protecţia, conservarea, administrarea şi
exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea şi
comercilizarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură revine Agenţiei Naţionale
pentru Pescuit şi Acvacultură (A.N.P.A.), instituţie publică de interes naţional, organ de
specialitate care funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu
excepţia activităţilor similare ce se desfăşoară în cadrul Rezervaţiei Biosfera „Delta Dunării”.
Activitatea în domeniu se realizează prin cooperarea Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale cu Ministerul Mediului şi Pădurilor. Nivelul capturilor din mediul acvatic
se stabilesc prin operaţiunea de contingentare, pe baza studiilor elaborate de instituţiile de
cercetare ştiinţifică de profil, ţinând cont de necesitatea ocrotirii speciilor protejate. În acest
scop, atribuirea dreptului de pescuit se face în baza licenţelor, permiselor şi a autorizaţiilor
emise de A.N.P.A..
În scopul utilizării optime a resurselor acvatice vii şi dezvoltării acvaculturii,
funcţionează Comitetul consultativ pentru sectorul pescăresc, structură de specialitate pe
lângă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură, la
propunerea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, stabileşte măsuri privind
comercializarea, procesarea şi prelucrarea produselor obţinute din pescuit şi
acvacultură, în special pentru:
a) respectarea standardelor de calitate a produselor pescăreşti pe toată durata
procesului de comercializare, pentru a asigura transparenţa pe piaţă şi pentru a face posibilă
informarea corespunzătoare a consumatorilor, în special în ceea ce priveşte natura produsului;
b) respectarea normelor privind comercializarea produselor rezultate din pescuit şi
acvacultură, în concordanţă cu normele de conservare şi protecţie a resurselor acvatice vii;
c) încurajarea şi sprijinirea procesării şi prelucrării produselor pescăreşti;
d) îmbunătăţirea calităţii şi promovarea produselor pescăreşti;
e) mărirea gradului de utilizare şi creştere a valorii adăugate a materiei prime obţinute
prin acvacultură şi pescuit.
Normele privind comercializarea produselor pescăreşti se referă în principal la
prospeţime, calibraj, denumirea speciei, originea produsului, prezentare şi etichetare.
Este interzisă comercializarea produselor obţinute din pescuit, de orice origine sau
provenienţă, a căror mărime sau greutate este mai mică decât cea prevăzută în reglementările
în vigoare sau al căror mod de obţinere nu este în conformitate cu normele stabilite ori
contravine normelor sanitar-veterinare.
Unitatea de procesare este înregistrată în Registrul unităţilor de procesare şi primeşte
licenţă de fabricaţie emisă de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, în
conformitate cu reglementările în vigoare şi cu normele elaborate de autoritatea publică care
răspunde de pescuit şi acvacultură şi aprobate prin ordin al ministrului agriculturii şi
dezvoltării rurale.
356
Legii nr. 317/2009, publicată în M. Of. nr. 708/21.10.2009, pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008 privind
pescuitul şi acvacultura, publicată în M.Of. nr. 180/10.03.2008.
273
Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură eliberează, la cerere, o
autorizaţie specială de pescuit în scop ştiinţific, netransmisibilă, instituţiilor de cercetare
din sectorul pescăresc, care au ca obiective de cercetare:
a) cunoaşterea biologiei, etologiei şi diversităţii structurii, funcţionabilităţii şi
productivităţii din aceste ecosisteme şi a interacţiunilor specifice;
b) evaluarea impactului produs asupra ecosistemelor acvatice marine şi a apelor
continentale de către activităţile de pescuit şi acvacultură, precum şi de alte activităţi
antropice;
c) identificarea de noi zone şi resurse acvatice vii de interes pentru exploatare;
d) dezvoltarea şi diversificarea acvaculturii.
Autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură stabileşte
condiţiile de acordare a autorizaţiei speciale de pescuit în scop ştiinţific, la propunerea
Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
Capturile obţinute în urma pescuitului ştiinţific nu fac obiectul comercializării.
Periodic, autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură, în
colaborare cu instituţiile de cercetare şi cu Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură,
stabileşte strategia şi obiectivele cercetării în domeniul pescăresc şi, anual, planul de cercetare
al sectorului.
Pentru a se asigura de respectarea legislaţiei în domeniul pescuitului, acvaculturii,
procesării, transportului, comercializării produselor pescăreşti şi al altor activităţi conexe,
Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură organizează acţiuni permanente de control şi
inspecţie prin inspectorii piscicoli.
IV. Administraţia Naţională de Meteorologie357
Administratia Natională de Meteorologie reprezintă autoritatea tehnică natională în
domeniul său de competentă.
Administratia Natională de Meteorologie realizează servicii operative de meteorologie
si activităti curente de climatologie, studii si cercetări în domeniul său de competentă si îsi
desfăsoară activitatea în conformitate cu dispozitiile legale în vigoare si cu regulamentul de
organizare si functionare.
Domeniul de competentă al Administratiei Nationale de Meteorologie cuprinde
cunoasterea, monitorizarea si anticiparea proceselor atmosferice si fenomenelor asociate.
Obiectul principal de activitate al Administratiei Nationale de Meteorologie îl
constituie activitatea de meteorologie si climatologie necesară dezvoltării social-
economice a României si integrarea acestei activităti în sistemul de conventii si relatii
internationale, scop în care:
a) efectuează observatii si măsurători privind starea si evolutia vremii;
b) asigură si controlează circulatia internă de date si informatii meteorologice;
c) elaborează metodologii de măsurare si prelucrare a datelor si realizează produse
meteorologice;
357
Legea nr. 216 din 27 mai 2004, privind înfiintarea Administratiei Nationale de Meteorologie, Publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 1 iunie 2004.
274
d) elaborează diagnoze, prognoze si avertizări meteorologice;
e) participă la activitătile adiacente de preîntâmpinare a riscurilor meteorologice;
f) constituie, actualizează sistematic si administrează Fondul national de date
meteorologice;
g) realizează studii si cercetări, inclusiv pentru dezvoltarea propriului domeniu;
h) elaborează studii si scenarii de evolutie a climei;
i) dezvoltă capacitatea proprie de răspuns la cererea si exigentele utilizatorilor;
j) elaborează componentele de climatologie din studiile de impact si de bilant de
mediu;
k) organizează si coordonează sistemul national de formare si pregătire profesională în
domeniul meteorologiei, climatologiei si fizicii atmosferei;
l) participă la programe/activităti internationale, conform domeniului său de
competentă;
m) reprezintă România pe lângă Organizatia Meteorologică Mondială.
Administratia Natională de Meteorologie poate desfăsura si alte activităti care au
legătură directă sau adiacentă cu obiectul său de activitate.
Administratia Natională de Meteorologie asigură functionarea retelei nationale de
măsurători meteorologice, a centrelor de prognoză si subunitătilor de cercetare-dezvoltare
specifice, a organismelor de control si formare profesională în domeniu, potrivit legii.
Administratia Natională de Meteorologie are în structura sa sucursale358
fără personalitate
juridică, care efectuează operatiuni contabile până la nivelul balantei de verificare, conform
legii. Sucursalele sunt organizate după principiul omogenitătii climatice a teritoriului
României, în conformitate cu recomandările internationale în domeniu, si realizează obiectul
de activitate al Administratiei Nationale de Meteorologie la nivel regional si local.
Sucursalele sunt denumite centre meteorologice regionale, care includ servicii
regionale de prognoză a vremii si servicii meteorologice de asigurare a calitătii. Coordonarea
meteorologică si administrativă a retelei de statii meteorologice si a retelei de posturi
pluviometrice este asigurată de servicii meteorologice de asigurare a calitătii. Conducerea
centrelor meteorologice regionale răspunde de functionarea optimă a tuturor subunitătilor
structurale subordonate.
Între atribuţiile principale ale Administraţiei Naţionale de Mediu menţionăm aplicarea
strategiei nationale privind supravegherea mediului aerian, cercetarea stiintifica si prestarea de
servicii specializate pentru protectia meteorologica a vietii si a bunurilor, ultimu aspect
evidenţiindu-se cu prilejul fenomenelor meteorologice extreme ce au avut loc în spaţiul
climatologic al României.
Fondul national de date meteorologice constituie proprietate publică a statului si
se gestionează în mod exclusiv de către Administratia Natională de Meteorologie. Acest
fond reprezintă baza de date, inclusiv pentru cercetări ştiinţifice în domeniul studiilor
meteorologice şi climatologice, Administratia Natională de Meteorologie cooperând în
358
Sucursalele Administratiei Nationale de Meteorologie sunt: 1. Centrul Meteorologic Regional Banat-Crisana
Timisoara, 2. Centrul Meteorologic Regional Transilvania Cluj-Napoca, 3. Centrul Meteorologic Regional
Transilvania Sibiu, 4. Centrul Meteorologic Regional Moldova Iasi, 5. Centrul Meteorologic Regional Oltenia
Craiova, 6. Centrul Meteorologic Regional Muntenia Bucuresti, 7. Centrul Meteorologic Regional Dobrogea
Constanta, 8. Scoala Natională de Meteorologie Bucuresti.
275
acest sens cu instituţiile europene similare şi cu Organizaţia Meteorologică Mondială,
îndeplinind în acelaşi timp şi sarcini de supraveghere a fenomenelor meteorologice
perturbatoare cu consecinţe în diverse domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu,
transporturile aeriene internaţionale.359
V. Administraţia Fondului pentru Mediu360
Administraţia Fondului pentru Mediu este o instituţie de utilitate publică cu
personalitate juridică, sub autoritatea Ministerului Mediului, având ca obiect de activitate
gestionarea generală a fondului pentru mediu.
Ca structuri de decizie, dispune de comitetul de avizare, alcătuit din reprezentanţii
ministerelor, ai organizaţiilor neguvernamentale de mediu şi directoratul general al
Administraţiei Fondului, (cu atribuţii de avizare a proiectelor ce urmează a fi finanţate), şi de
comitetul director constituit din preşedinte – directorul general al administraţiei – şi
directorii direcţiilor de specialitate ale acesteia, care aprobă bilanţul contabil şi execuţia
bugetară361
.
V.1. Fondurile naţionale de mediu
Strategia de protecţie a mediului prevede în mod detaliat obiective şi mijloace concrete
de acţiune, pe fiecare agent poluant, sector de activitate, zonă, centralizate la nivel de
minister, pe ansamblul economiei.
Aceste mijloace de acţiune sunt multiple, fiecare ţară utilizându-le în funcţie de
cerinţele şi etapa dezvoltării naţionale şi a sănătăţii umane, precum şi de posibilităţile
existente.
În ţara noastră, principalele mijloace pentru aplicarea politicii de reducere a
poluării, cuprind:
- mijloace tehnice de control şi stopare la sursă a emisiilor poluante ce ţin de
restructurarea industrială;
- măsuri economice de stimulare sau restrângere;
- măsuri juridice - acte legislative, dispoziţii şi reglementări.
Aceste măsuri trebuie să satisfacă o serie de cerinţe ca, de exemplu: să fie eficiente,
atât din punct de vedere al protecţiei mediului, al sănătăţii umane, cât şi din punct de vedere
economic; să fie adaptate specificului naţional, adică în concordanţă cu cerinţele reformei în
perioada de tranziţie; să fie compatibile cu cadrul instituţional şi de conducere a programelor
de protecţie.
Prin dispoziţii speciale ale legii, au fost create următoarele fonduri:
359
Între tipuri de cercetări cu caracter operativ menţionăm: prognoza vremii, prognoza numerică a vremii,
prognoza poluării aerului (simulare nor poluant LVOV), agrometeorologie, climatologie (hazarde
climatice), fizica atmosferei, aerologie, nivometeorologie, meteorologie spaţială, modelare numerică
(transportul şi difuzia poluanţilor), teledetecţie. 360
Înfiinţată prin Legea nr.73/2000, abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005, cu ultima modificare prin O.G. nr.
25/2008. 361
Legea nr.73/2000 a suferit modificări prin O.U.G. nr.93/2001 (aprobată prin Legea nr.293/2002) şi O.U.G.
nr.86/2003 (aprobată prin Legea nr.233/2004). A fost, de asemenea, introdusă o completare prin O.U.G.
nr.41/2005.
276
- Fondul pentru Mediu - instrument economico-financiar destinat susţinerii şi
realizării cu prioritate a proiectelor cuprinse în Planul naţional de acţiune pentru protecţia
mediului, în conformitate cu normele şi standardele de mediu în vigoare.
El este un fond special extra-bugetar constituit din:
a) o cotă de 3% din veniturile încasate de agenţii economici colectori sau
valorificatori de deşeuri feroase şi neferoase;
b) sumele încasate pentru emisiile de poluanţi în atmosferă ce afectează factorii de
mediu;
c) veniturile încasate din utilizarea de noi terenuri pentru depozitarea deşeurilor
reciclabile;
d) o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi
importatori, mai puţin cele utilizate la producerea medicamentelor;
e) o cotă de 2% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de
producători şi importatori, mai puţin cele utilizate la producerea medicamentelor;
f) o cotă de 0,5% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de
producători şi importatori, utilizate în agricultură;
g) o cotă de 3% din preţul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate de la Regia
Naţională a Pădurilor şi de la alţi proprietari de păduri, persoane juridice sau persoane
fizice;
h) o cotă de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din
tutun;
i) alocaţii de la bugetul de stat, vărsăminte, donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară
din partea persoanelor fizice sau juridice române ori străine;
j) sumele încasate din restituirea creditelor acordate, dobânzi, alte operaţiuni
financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru mediu;
k) asistenţă financiară din partea unor organisme internaţionale;
l) sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru mediu;
m) cuantumul taxelor încasate prin birourile unice la emiterea acordului/autorizaţiei
de mediu şi pentru activităţile cu impact redus.
Din anul 1999 au primit finanţare o serie de proiecte dintre care: Planul de
management integrat pentru „Insula Mică a Brăilei”; Conservarea habitatelor în Parcul
Naţional Bucegi; Conservarea Parcului Naţional Piatra Craiului; Modernizarea sistemului de
măsurare, colectare, transmitere şi diseminare a datelor hidrologice la diverse nivele de luare a
deciziilor; Sistemul pilot pentru evaluarea impactului de mediu în sistemele urbane.
Conform procedurii prevăzute în Decizia Consiliului de Asociere dintre Comunităţile
Europene şi statele lor membre, pe de o parte şi România, pe de altă parte, în ceea ce priveşte
participarea la Programul LIFE, care a intrat în vigoare în 1998, au fost transmise Comisiei
Europene spre analiză 43 de proiecte, dintre care 12 vor primi suport financiar.
Fondul pentru Mediu se utilizează pentru susţinerea şi realizarea obiectivelor
prioritare, de interes public major, din Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului,
care vizează:
a) controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului, inclusiv prin utilizarea unor
tehnologii curate;
b) protecţia resurselor naturale;
277
c) gestionarea sau reciclarea deşeurilor;
d) tratarea şi/sau eliminarea deşeurilor periculoase;
e) protecţia şi conservarea biodiversităţii;
f) educaţia şi conştientizarea privind protecţia mediului.
Modalităţile în care Fondul pentru mediu sprijină activităţile de mai sus sunt:
a) finanţarea proiectelor prin credite rambursabile sau nerambursabile;
b) co-finanţarea unor proiecte finanţate din surse externe prin credite rambursabile
sau granturi;
c) subvenţionarea totală sau parţială a unor dobânzi ale creditelor acordate de bănci;
d) garantarea unor credite interne pentru finanţarea proiectelor, în limita de
maximum 60% din valoarea acestora.
Gestionarea generală a Fondului pentru Mediu se realizează de către Administraţia
Fondului pentru Mediu, instituţie de utilitate publică cu personalitate juridică, subordonată
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Operaţiunile financiare ale Fondului care privesc constituirea, gestionarea şi utilizarea
resurselor financiare, se derulează prin unităţile de trezorerie ale statului.
- Fondul de ameliorare a fondului funciar, creat prin art. 67 şi 71 din Legea
nr.18/1991, a fondului funciar; acest fond se află la dispoziţia Ministerului Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor şi a Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.
Sursele principale de constituire provin:
a) din taxele plătite de beneficiarii scoaterii definitive din circuitul agricol a
terenurilor situate în extravilanul localităţilor;
b) din taxele plătite pentru terenurile agricole care au fost trecute, potrivit legii, în
intravilanul localităţilor, în vederea realizării construcţiilor de orice fel;
c) din alte taxe percepute conform legii, precum şi din sumele depuse cu titlu de
garanţie pentru scoaterea temporară a terenurilor din producţia agricolă şi silvică, garanţie
depusă de titularul aprobării şi care este egală cu valoarea prevăzută pentru scoaterea
definitivă a terenurilor din circuitul agricol.
Acest fond asigură sumele necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executarea
lucrărilor prevăzute în proiecte de amenajare, ameliorare şi punere în valoare a terenurilor
degradate şi poluate, cuprinse în perimetrul de ameliorare.
- Fondul Român de Orientare şi Dezvoltare a Agriculturii şi Pădurilor a fost
constituit prin aplicarea instrumentelor de reglare a pieţelor produselor agricole şi
alimentare prin Legea nr.73 din 16 ianuarie 2002 privind organizarea şi funcţionarea
pieţelor produselor agricole şi alimentare în România.
Fondul are următoarele destinaţii:
a) prime şi plăţi directe pe produs sau grupe de produse;
b) prime acordate la exportul de produse agricole şi alimentare;
c) cheltuieli pentru stocarea produselor excedentare;
d) susţinerea preţurilor prevăzute de lege în scopul funcţionării pieţelor produselor
agricole şi alimentare;
e) alte mecanisme de sprijin şi intervenţie.
278
Beneficiarii Fondului sunt: proprietarii şi deţinătorii legali ai terenurilor agricole;
societăţile comerciale cu profil agricol şi de industrie alimentară; arendaşi, persoane fizice şi
juridice, care au încheiat contracte de arendare sau concesionare de terenuri agricole.
- Fondul apelor - instituit prin Hotărârea de Guvern nr.1001/1990 privind stabilirea
unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor, fiind
preluat de Legea apelor nr.107/1966.
Acesta este un fond special extrabugetar şi este constituit din taxele şi tarifele
percepute pentru serviciile de avizare şi autorizare, precum şi din penalităţile ce se aplică
utilizatorilor de apă în condiţiile stabilite de lege.
El este destinat susţinerii financiare a Sistemului Naţional de supraveghere cantitativă
şi calitativă a resurselor de apă, lucrărilor publice de apărare împotriva inundaţiilor şi altor
calamităţi naturale, pentru protecţia bazinelor hidrografice, finanţarea investiţiilor pentru
lucrările de gospodărire a apelor şi altele.
- Fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică362
are drept surse de
constituire:
a) taxele percepute în cazul scoaterii definitive a terenurilor din circuitul silvic,
conform dispoziţiilor legale;
b) taxa egală cu valoarea masei lemnoase la exploatabilitate pentru specia principală
de bază corespunzătoare staţiunii, în cazul scoaterii definitive a terenurilor din fondul
forestier naţional, în situaţia în care persoanele fizice sau juridice care folosesc terenul, la
cerere, oferă în compensare terenuri limitrofe fondului forestier, echivalente ca suprafaţă şi
bonitate;
c) garanţia în bani, în sumă egală cu cheltuielile necesare pentru aducerea în condiţii
apte de împădurire a terenului scos temporar din fondul forestier naţional;
d) alte taxe prevăzute de lege.
Potrivit reglementărilor legale, din Fondul de ameliorare a fondului funciar cu
destinaţie silvică se asigură fonduri pentru cercetarea, proiectarea şi executarea lucrărilor
prevăzute în proiectele de amenajare, ameliorare şi punere în valoare prin împădurire a
terenurilor degradate constituite în perimetre de ameliorare, inclusiv dotări independente
pentru asigurarea bunei execuţii şi funcţionări a acestora, finanţarea întocmirii de studii şi
documentaţii tehnico-economice pentru realizarea perdelelor forestiere de protecţie, precum şi
finanţarea împăduririi terenurilor pentru realizarea pe categorii a Sistemului naţional al
perdelelor forestiere de protecţie.
Ministerul de resort, prin direcţiile care au atribuţii în domeniu, întocmeşte şi aprobă
bugetul de venituri şi cheltuieli, lista obiectivelor de investiţii – lucrări noi, lucrări în
continuare şi programul de proiectare, aferente Fondului de ameliorare a fondului funciar cu
destinaţie silvică.
Lista lucrărilor în continuare se elaborează pe baza propunerilor înaintate de Regia
Naţională a Pădurilor – pentru lucrările ce se execută pe terenurile pe care le are în
administrare, respectiv de inspectoratele teritoriale de regim silvic şi cinegetic – pentru
lucrările ce se execută pe terenurile din domeniul public care nu sunt administrate de Regia
362
A fost constituit prin Ordinul nr.292 din 6.09.2002 al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi
Ordinul nr.284 din 16.09.2002 al Ministerului Administraţiei Publice, publicat în M.Of. nr.747 din 14.10.2002.
279
Naţională a Pădurilor, pe terenurile din domeniul privat al statului şi pe terenurile proprietate
privată.
Această listă se întocmeşte potrivit documentaţiilor tehnico-economice, inventarelor
de lucrări la finele anului precedent şi rezultatelor controlului anual al regenerărilor, efectuat
conform Instrucţiunilor pentru desfăşurarea controlului anual al regenerărilor.
- Fondul pentru protecţia vânatului - creat prin Legea nr.103/1996 privind fondul
cinegetic şi protecţia vânatului, fiind constituit din: venituri realizate din atribuirea gestiunii
fondurilor de vânătoare; despăgubiri pentru daune aduse fondului cinegetic prin fapte;
donaţii şi sponsorizări; alte venituri.
Fondul este utilizat pentru activităţi de refacere a: potenţialului biogenetic al unor
fonduri de vânătoare; combaterea unor epizootii la vânat; stimularea activităţilor de
combatere a braconajului; organizarea de acţiuni ştiinţifice; finanţarea unor proiecte, studii
şi cercetări în domeniul cinegetic.
- Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic a luat naştere prin
Ordonanţa de Guvern nr.29/1994 şi este constituit din taxele de dezvoltare cuprinse în
tarifele în vigoare stabilite pentru energia electrică şi termică livrate de întreprinderea
„Electrica" S.A. consumatorilor din economie.
Fondul este utilizat, printre altele, şi pentru finanţarea unor lucrări pentru
protecţia mediului din sectorul energetic.
- Fondul pentru gospodărirea deşeurilor radioactive şi dezafectare este prevăzut
de Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea activităţilor nucleare. Se constituie din
contribuţia solicitanţilor de autorizaţii pentru desfăşurarea activităţilor nucleare prevăzute
de lege.
Statul acordă unele scutiri sau reduceri de taxe şi impozite pentru titularii activităţilor
care investesc în procesele tehnologice, pentru a reduce impactul negativ asupra mediului sau
care înlocuiesc substanţele periculoase din procesul de fabricaţie, de acordarea unor facilităţi
fiscale, a unor prime.
După cum se poate observa, fiecare organizaţie internaţională cu atribuţii caracteristice
în protecţia şi conservarea mediului acţionează sectorial, inter-sectorial şi trans-sectorial,
având o istorie proprie şi activităţi pertinente. Nu există, însă, un organism mondial în forma
unei autorităţi internaţionale pentru mediu care să unească forţele şi energiile pentru a pune în
aplicare politici de mediu coerente, bazate pe parteneriat şi cooperare.
Autoritatea mondială pentru mediu rămâne un deziderat pentru generaţiile viitoare,
într-o lume curată, prosperă, în care pacea şi securitatea internaţională să anime toate
popoarele lumii.
VI. Serviciile profesioniste pentru situaţii de urgenţă
Serviciile publice comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă, constituite
ca servicii deconcentrate, care funcţionează ca inspectorate judeţene şi al municipiului
Bucureşti, asigură în zonele de competenţă coordonarea, îndrumarea şi controlul
activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. În cadrul serviciilor de
urgenţă profesioniste se organizează inspecţii de prevenire, centre operaţionale şi alte
structuri adecvate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, încadrate cu personal
280
specializat pe tipuri de riscuri, în comunicaţii, informatică şi relaţii publice. Pe durata
situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se
întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru:
a) avertizarea populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol;
b) declararea stării de alertă în cazul iminenţei ameninţării sau producerii situaţiei de
urgenţă;
c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc
şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată;
d) intervenţia operativă cu forţe şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie,
pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative;
e) acordarea de ajutoare de urgenţă;
f) instituirea regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din
Constituţia României, republicată.
VI.1. Principiile managementului situaţiilor de urgenţă
Principiile managementului situaţiilor de urgenţă sunt:
a) previziunea şi prevenirea;
b) prioritatea protecţiei şi salvării vieţii oamenilor;
c) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
d) asumarea responsabilităţii gestionării situaţiilor de urgenţă de către autorităţile
administraţiei publice;
e) cooperarea la nivel naţional, regional şi internaţional cu organisme şi organizaţii
similare;
f) transparenţa activităţilor desfăşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, astfel
încât acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse;
g) continuitatea şi gradualitatea activităţilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă, de la
nivelul autorităţilor administraţiei publice locale până la nivelul autorităţilor administraţiei
publice centrale, în funcţie de amploarea şi de intensitatea acestora;
h) operativitatea, conlucrarea activă şi subordonarea ierarhică a componentelor
Sistemului Naţional.
VI.2. Atribuţiile Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă
Inspectoratul General are următoarele atribuţii principale:
a) analizează, evaluează şi monitorizează tipurile de risc, efectuează prognoze asupra
evoluţiei acestora în scopul identificării stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă,
propunând totodată măsuri pentru avertizarea populaţiei şi prevenirea agravării situaţiei;
b) asigură coordonarea aplicării unitare, pe întreg teritoriul ţării, a măsurilor şi
acţiunilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă;
c) asigură informarea operativă a ministrului administraţiei şi internelor şi a
instituţiilor interesate asupra stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă sau producerii
situaţiilor de urgenţă în teritoriu, printr-un sistem informaţional propriu;
d) coordonează derularea programelor naţionale de pregătire în domeniul apărării
împotriva dezastrelor;
281
e) coordonează activităţile de prevenire şi de intervenţie desfăşurate de serviciile
publice comunitare profesioniste, precum şi constituirea grupelor operative pentru
coordonarea şi sprijinul răspunsului în situaţii de urgenţă în zonele grav afectate;
f) transmite şi urmăreşte îndeplinirea deciziilor Comitetului Naţional;
g) asigură informarea populaţiei prin mass-media despre iminenţa ameninţării ori
producerea situaţiilor de urgenţă, precum şi asupra măsurilor întreprinse pentru limitarea sau
înlăturarea efectelor acestora;
h) asigură coordonarea tehnică şi de specialitate a centrelor operaţionale şi a centrelor
operative şi asigură menţinerea permanentă a fluxului informaţional cu acestea;
i) cooperează cu organismele de profil pe plan internaţional, pe baza convenţiilor la
care statul român este parte, şi urmăreşte respectarea acestor convenţii în domeniul situaţiilor
de urgenţă;
j) avizează şi propune Comitetului Naţional, spre aprobare, planurile de intervenţie, de
cooperare sau de asistenţă tehnică cu alte structuri ori organizaţii internaţionale, în vederea
îmbunătăţirii managementului situaţiilor de urgenţă;
k) constituie şi gestionează baza de date cu privire la situaţiile de urgenţă şi pune la
dispoziţia instituţiilor interesate datele şi informaţiile solicitate pentru soluţionarea situaţiilor
de urgenţă;
l) avizează regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor
de risc, elaborate de comitetele ministeriale, şi le prezintă spre aprobare;
m) acordă asistenţa tehnică de specialitate autorităţilor publice centrale şi locale
privind gestionarea situaţiilor de urgenţă;
n) propune ministrului administraţiei şi internelor participarea cu forţe şi mijloace la
înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă în afara teritoriului ţării, potrivit tratatelor,
acordurilor şi înţelegerilor internaţionale la care România este parte;
o) coordonează planificarea resurselor necesare gestionării situaţiilor de urgenţă la
nivel naţional şi elaborează proiectul planului de asigurare cu resurse umane, materiale şi
financiare pentru astfel de situaţii;
p) elaborează rapoarte şi alte documente pentru informarea Comitetului Naţional,
primului-ministru, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Preşedintelui României şi
comisiilor de specialitate ale Parlamentului;
q) cooperează cu celelalte organe ale statului abilitate în managementul stării de
urgenţă, stării de asediu sau al altor stări excepţionale;
r) funcţionează ca punct naţional de contact în relaţiile cu organismele şiorganizaţiile
internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale cu responsabilităţi în domeniul situaţiilor
de urgenţă;
s) elaborează Regulamentul-cadru privind organizarea, atribuţiile, funcţionarea şi
dotarea comitetelor, centrelor operaţionale şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă;
t) informează Colegiul Ministrului Administraţiei şi Internelor asupra activităţii
desfăşurate;
u) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Comitetul Naţional sau de primul-
ministru privind managementul situaţiilor de urgenţă şi prin regulamentul propriu de
organizare şi funcţionare.
282
După cum se poate constata din analiza atribuţiilor Inspectoratului General
pentru Situaţii de Urgenţă, această structură are obligaţia de a raporta, pe cale
ierarhică, rezultatele activităţii specifice Preşedintelui României şi Consiliului Suprem
de Apărarea a Ţării.
În realizarea atribuţiilor sale, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă
cooperează, la nivel de judeţ şi în municipiul Bucureşti, cu instituţia Prefectului, în
condiţile legii, conform obligaţiilor instituţionale.
În activitarea sa specifică Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă cooperează
cu centrele operaţionale sau centrele operative pentru situaţii de urgenţă cu o activitate
permanentă organizate la nivelul autorităţilor publice centrale (ministere şi instituţii publice
prevăzute în Anexa I a O.U.G. nr. 21/2004).
VII. Organizarea instituţională a protecţiei împotriva dezastrelor
Organizarea instituţională pentru protecţia împotriva dezastrelor este reglementată de
Ordonanţa Guvernului nr.47/1994 aprobată prin Legea nr.124/1995363
. Pentru organizarea şi
conducerea activităţilor de apărare împotriva dezastrelor este constituită Comisia
guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor, condusă de către primul ministru. Din
comisie fac parte miniştri şi conducători ai altor autorităţi ale administraţiei publice centrale
de specialitate, care pot contribui la
activităţile de apărare împotriva dezastrelor, numiţi prin decizie de către primul-ministru.
Măsurile de apărare împotriva dezastrelor, stabilite în condiţiile legii de către Comisia
guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor, sunt obligatorii pentru toate persoanele
fizice şi juridice. Comisia guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor îşi constituie un
secretariat tehnic permanent, care funcţionează pe lângă secretarul general al guvernului şi
care este format din specialişti pe domenii de activitate, desemnaţi de ministere şi de celelalte
autorităţi ale administraţiei
publice centrale de specialitate care au reprezentanţi în comisie. În subordinea Comisiei
guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor se constituie comisii centrale
specializate pe tipuri de dezastre, organizate pe lângă ministerele de resort, după cum
urmează:
a) Comisia centrală pentru apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice
periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice – în subordinea autorităţii centrale de
mediu;
b) Comisia centrală pentru prevenirea şi apărarea împotriva efectelor seismice şi
alunecărilor de teren - la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului;
c) Comisia centrală pentru accident nuclear şi căderi de obiecte cosmice - la Ministerul
Apărării Naţionale;
d) Comisia centrală pentru explozii mari, la suprafaţă şi în subteran, accidente chimice
şi avarii deosebit de grave la conducte magistrale şi urbane – la Ministerul Industriilor;
e) Comisia centrală pentru accidente deosebit de grave pe căi de comunicaţii - la
Ministerul Transporturilor;
363
Publicată în Monitorul Oficial nr.242 din 29 august 1994.
283
f) Comisia centrală pentru asistenţă medicală de urgenţă în caz de dezastre şi epidemii
- la Ministerul Sănătăţii;
g) Comisia centrală pentru epizootii şi supraveghere a contaminării radioactive,
chimice sau biologice a produselor vegetale şi animale - la Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei;
h) Comisia centrală pentru incendii în masă - la Ministerul de Interne;
i) Comisia pentru telecomunicaţii - la Ministerul Comunicaţiilor.
Comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre îşi constituie secretariate tehnice
permanente. Acestea pregătesc propuneri privind măsurile de protecţie, intervenţie, recuperare
şi reabilitare, urmărind îndeplinirea lor.
Preşedinţi ai comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre sunt conducătorii
ministerelor de profil pe lângă care acestea sunt organizate.
În cadrul comisiilor centrale specializate vor fi cuprinşi şi reprezentanţi ai altor
autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate care au atribuţii în planurile de
apărare specifice.
Prefectul este preşedintele Comisiei judeţene, respectiv al Comisiei municipiului
Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor. Comisia guvernamentală de apărare
împotriva dezastrelor are următoarele atribuţii principale:
a) fundamentează şi propune strategia naţională de apărare împotriva dezastrelor;
b) iniţiază elaborarea de acte normative privind apărarea împotriva dezastrelor;
c) asigură organizarea şi aplicarea unitară, pe întreg teritoriul ţării, a măsurilor de
apărare împotriva dezastrelor;
d) propune Guvernului includerea în bugetul de stat anual a fondurilor necesare
apărării dezastrelor şi înlăturării efectelor acestora;
e) informează Guvernul asupra situaţiilor create în teritoriu, printr-un sistem
informaţional propriu;
f) urmăreşte respectarea convenţiilor internaţionale în domeniul apărării împotriva
dezastrelor;
g) urmăreşte îndeplinirea măsurilor stabilite în zonele de dezastru declarate;
i) avizează regulamentele comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre şi le
supune spre aprobare Guvernului;
j) analizează cauzele şi urmările dezastrelor şi stabileşte măsuri de apărare,
promovează studii de evaluare a riscului potenţial şi a urmărilor dezastrelor şi cooperează cu
organismele de profil pe plan internaţional, pe baza convenţiilor la care statul român este
parte;
k) coordonează programele naţionale de pregătire şi planurile de protecţie şi
intervenţie pentru apărarea împotriva dezastrelor;
l) asigură informarea populaţiei prin mass-media despre iminenţa producerii unor
dezastre, precum şi asupra măsurilor de limitare a efectelor acestora.
Comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre au următoarele atribuţii
principale:
a) elaborează regulamente de apărare împotriva dezastrelor produse în domeniul
specific şi participă la elaborarea strategiei naţionale de apărare împotriva dezastrelor;
b) elaborează planurile operative de apărare specifice;
284
c) îndrumă, controlează şi avizează modul de întocmire a planurilor de apărare în
teritoriu;
d) participă la elaborarea planurilor şi a programelor generale de apărare în caz de
dezastru;
e) supun spre avizare Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor
regulamente şi reglementări specifice referitoare la prevenirea, intervenţia şi înlăturarea
efectelor dezastrelor;
f) fac anual propuneri Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor
pentru asigurarea mijloacelor materiale şi financiare necesare organizării apărării în cazuri
de dezastru şi înlăturării efectelor dezastrelor;
g) prezintă anual rapoarte privind efectele eventualelor dezastre şi stadiul realizării
măsurilor de prevenire şi refacere;
h) informează operativ Comisia guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor
asupra producerii dezastrelor, efectelor acestora şi măsurile întreprinse;
i) asigură informarea opiniei publice prin mass-media asupra zonelor de risc
potenţial, iminenţei producerii şi efectelor dezastrelor, precum şi a măsurilor luate;
j) iniţiază programe de cercetare în domeniile specifice şi fac propuneri pentru
fondurile necesare întreţinerii şi dezvoltării reţelelor de înregistrare seismică;
k) propun mecanisme şi instrumente de control social al riscurilor care pot genera
dezastre, precum şi metode de identificare şi evaluare a riscurilor;
l) stabilesc, prin regulamente, parametrii pe baza cărora se pot defini fenomenele
caracteristice de dezastre.
Comisiile judeţene şi Comisia municipiului Bucureşti de apărare împotriva
dezastrelor au următoarele atribuţii principale:
a) inventariază şi supraveghează sursele potenţiale de producere a dezastrelor;
b) coordonează pregătirea populaţiei pe localităţi, instituţii, agenţi economici şi
cartiere de locuinţe privind prevenirea, protecţia şi intervenţia în caz de dezastru;
c) stabilesc şi asigură funcţionarea sistemului informaţional pe plan local pentru
alarmare în caz de dezastru;
d) elaborează planurile judeţene de protecţie şi intervenţie în cazul dezastrelor şi
aprobă planurile localităţilor şi ale agenţilor economici;
e) urmăresc punerea în aplicare a măsurilor de apărare împotriva dezastrelor;
f) asigură culegerea de informaţii şi transmiterea fluxului informaţional din teritoriu
spre comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre;
g) formulează propuneri cu privire la constituirea şi utilizarea rezervelor materiale şi
a mijloacelor pentru intervenţie, păstrarea şi refacerea lor prin aprovizionare curentă şi,
după caz, clasarea sau casarea la depăşirea termenelor de funcţionare sau de valabilitate, în
limita fondurilor anuale alocate în acest scop;
h) asigură informarea populaţiei asupra iminenţei producerii unor dezastre, precum şi
a măsurilor luate pentru limitarea efectelor acestora;
i) organizează, după producerea dezastrelor, echipe de specialişti pentru
inventarierea, expertizarea şi evaluarea rapidă a efectelor şi a pagubelor produse, în vederea
comunicării acestora comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre şi Comisiei
285
guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor şi iau sau propun măsuri pentru asigurarea
funcţiilor vitale.
Comisiile comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene şi Comisia municipiului
Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor sunt subordonate comisiilor centrale specializate
pe tipuri de dezastre şi Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor.
VII.1. Atribuţiile specifice ministerelor
În activitatea privind organizarea şi conducerea activităţilor de apărare
împotriva dezastrelor autorităţile administraţiei publice centrale au următoarele
atribuţii comune:
a) organizează, controlează şi coordonează apărarea împotriva dezastrelor la
unităţile proprii conform planurilor de apărare, precum şi dotarea cu mijloace de apărare şi
intervenţie;
b) înştiinţează operativ publicul, pe baza sistemului informaţional propriu, instituţiile
şi agenţii economici despre iminenţa producerii dezastrelor;
c) asigură condiţiile de funcţionare a comisiilor centrale specializate pe tipuri de
dezastre şi a secretariatelor tehnice;
d) desemnează specialiştii care fac parte din comisiile centrale specializate pe tipuri
de dezastre;
e) elaborează norme tehnice, iniţiază studii şi cercetări în domeniul apărării
împotriva dezastrelor;
f) participă, la cererea Comisiei guvernamentale de apărare împotriva dezastrelor şi a
comisiilor centrale specializate pe tipuri de dezastre, cu specialişti, mijloace tehnice şi
aparatură din dotare, la acţiunile de intervenţie şi de refacere şi dispun unităţilor proprii să
acţioneze pe plan local;
g) asigură pregătirea personalului propriu pentru apărarea împotriva dezastrelor;
h) urmăresc integrarea în strategia generală de apărare împotriva dezastrelor.
VII.1.1. Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii specifice:
a) urmăreşte realizarea unui sistem unitar de supraveghere, avertizare, cercetare şi
înlăturare a urmărilor dezastrelor;
b) urmăreşte realizarea sistemelor de alarmare a populaţiei în zonele de risc nuclear,
chimic, în aval de construcţiile hidrotehnice sau pentru alte situaţii periculoase, şi verifică
periodic starea de funcţionare a acestora;
c) urmăreşte întocmirea planurilor pentru evacuarea populaţiei, a bunurilor materiale
şi a animalelor în cazuri de dezastru;
d) participă la elaborarea programelor de pregătire a populaţiei pentru protecţia şi
intervenţia în cazul dezastrelor, conduce exerciţii şi aplicaţii de pregătire a agenţilor
economici, indiferent de forma de proprietate, a populaţiei din zonele de risc, şi verifică
aplicabilitatea măsurilor din planurile de apărare în caz de dezastru;
e) participă cu forţe şi mijloace proprii, în zonele afectate de dezastru, la acţiunile de
intervenţie pentru limitarea şi înlăturarea efectelor acestora;
f) coordonează activităţile de decontaminare a solului, a personalului şi a bunurilor în
caz de accident nuclear.
286
VII.1.2. Ministerul Administraţiei şi Internelor are următoarele atribuţii
specifice:
a) participă cu efective şi mijloace, în funcţie de misiunile specifice şi de situaţia
concretă, la acţiunile de protecţie şi de intervenţie, iar la ordin, constituie detaşamente de
acţiune pentru zonele grav afectate;
b) execută controlul şi îndrumarea circulaţiei rutiere, acordând prioritate traseelor pe
care se execută evacuarea populaţiei, a bunurilor materiale, a fondului arhivistic, a valorilor
din patrimoniul naţional, precum şi deplasarea forţelor şi a mijloacelor pentru limitarea şi
înlăturarea urmărilor dezastrelor;
c) coordonează, îndrumă, controlează şi avizează măsurile de prevenire a incendiilor,
stabileşte măsurile privind modul de acţiune în cazul incendiilor izolate sau de masă şi
conduce, prin Comandamentul Pompierilor, acţiunile tuturor forţelor participante la
localizarea şi lichidarea acestora;
d) participă la verificarea respectării măsurilor de protecţie şi de intervenţie,
urmăreşte asigurarea măsurilor de pază pe timpul executării transporturilor de substanţe
toxice sau periculoase pe teritoriul de competenţă al unităţilor subordonate şi aplică
sancţiuni potrivit competenţelor legale;
e) stabileşte, împreună cu reprezentanţii prefecturilor şi ai consiliilor locale, situaţia
victimelor, ţine evidenţa persoanelor evacuate ca urmare a pericolului sau producerii
dezastrelor şi participă la cercetarea cauzelor care au determinat producerea incendiilor,
exploziilor, avariilor şi accidentelor.
VII.1.3. Ministerul Mediului şi Pădurilor are următoarele atribuţii specifice:
a) asigură funcţionarea reţelei proprii de supraveghere şi de control al factorilor de
mediu pentru apărarea împotriva dezastrelor;
b) stabileşte zonele de risc nuclear, pe baza propunerii titularilor de instalaţii
nucleare;
c) stabileşte măsuri de securitate nucleară pentru prevenirea accidentelor nucleare de
orice natură, inclusiv a celor generate de evenimente seismice;
d) îndeplineşte, în caz de accident nuclear, atribuţiile ce îi revin potrivit înţelegerilor
şi convenţiilor stabilite cu organismele naţionale din alte ţări şi cu organizaţiile
internaţionale.
VII.1.4. Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale participă, împreună
cu organele de protecţie civilă, la stabilirea concepţiei transmisiunilor din planurile de
apărare împotriva dezastrelor, pentru asigurarea legăturilor necesare conducerii acţiunilor
de limitare şi de înlăturare a efectelor dezastrelor.
VII.1.5. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului are următoarele atribuţii
specifice:
a) întocmeşte, în colaborare cu instituţiile specializate, prescripţii de proiectare,
execuţie şi control la solicitări seismice pentru construcţii şi coordonează studiile pentru
realizarea sistemelor automate de protecţie şi avertizare postseismică pentru obiectivele la
care mişcările seismice pot produce avarii cu consecinţe grave;
b) avizează, pe baza normelor internaţionale, măsurile de protecţie antiseismică la
construcţiile şi instalaţiile ce prezintă risc potenţial major;
287
c) controlează respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism şi amenajare a
teritoriului ce cuprind construcţii şi instalaţii cu risc potenţial major şi zonele de protecţie a
acestora;
d) coordonează punerea sub protecţie a fondului construit existent, pregătirea în
vederea acţiunii de intervenţie în caz de seisme şi educarea antiseismică a populaţiei.
VII.1.6. Ministerul Sănătăţii are următoarele atribuţii specifice:
a) organizează, împreună cu Consiliul Naţional de Cruce Roşie şi alte organisme
interesate, pregătirea sanitară a populaţiei pentru apărarea împotriva dezastrelor;
b) organizează pregătirea cadrelor medico-sanitare în problemele specifice de
acordare a asistenţei medicale în situaţii de dezastru;
c) asigură asistenţa medicală de urgenţă în caz de dezastre, pentru utilizarea reţelei
sanitare şi extinderea la nevoie a capacităţii de spitalizare.
VII.1.8. Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are
următoarele atribuţii specifice:
a) coordonează funcţionarea şi dezvoltarea sistemului unitar de supraveghere a
mişcărilor seismice;
b) finanţează temele ştiinţifice pentru apărare în cazul dezastrelor, la propunerea
comisiilor de specialitate din Colegiul consultativ pentru cercetare-dezvoltare.
VII.1.9. Ministerul Transporturilor stabileşte, împreună cu autorităţile
administraţiei publice locale, mijloacele de transport necesare ce urmează a fi asigurate de
agenţii economici din domeniu pentru acţiunile de apărare împotriva dezastrelor.
VII.2. Obligaţiile generale ale persoanelor juridice privind asigurarea apărării
împotriva dezastrelor
Instituţiile publice şi agenţii economici au următoarele obligaţii:
a) elaborează planuri proprii de apărare în caz de dezastru şi le supun spre aprobare
comisiilor judeţene de apărare împotriva dezastrelor;
b) constituie mijloacele materiale necesare pentru intervenţie şi le menţin în stare
operativă;
c) organizează înştiinţarea şi alarmarea salariaţilor pentru apărarea împotriva
dezastrelor;
d) respectă normele şi normativele specifice emise de organele competente privitoare
la amplasarea, proiectarea şi execuţia instalaţiilor şi construcţiilor de orice natură;
e) exploatează, utilizează şi întreţin instalaţiile, clădirile, construcţiile de orice natură
şi respectă normele şi normativele specifice;
f) realizează reţelele de monitorizare şi control cu aparatură specifică pentru
apărarea în caz de dezastre; întocmesc scheme de înştiinţare în caz de pericol şi asigură
funcţionarea mijloacelor de transmisiuni, alarmare, aflate în dotare;
g) ţin evidenţa mijloacelor tehnice, a utilajelor şi a aparaturii ce pot fi folosite în caz
de dezastru şi, în caz de necesitate, pun la dispoziţia comisiei judeţene de apărare împotriva
dezastrelor datele necesare;
h) întocmesc şi actualizează, după caz, planurile construcţiilor etajate, reţelelor
utilitare şi spaţiilor subterane proprii folosite pentru protecţia populaţiei şi le înaintează
organelor locale de protecţie civilă;
288
i) asigură accesul la obiectivele periclitate şi execută lucrări şi servicii de interes
public în situaţii de dezastru, din dispoziţia comisiilor judeţene şi a Comisiei municipiului
Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor.
Agenţii economici cuprinşi în programul de protecţie civilă constituie din timp, pe
fiecare schimb de lucru, subunităţi de serviciu din formaţiile de protecţie civilă şi asigură
instruirea periodică a acestora pentru aplicarea măsurilor stabilite în planurile de protecţie şi
de intervenţie.
Agenţii economici a căror activitate constituie o sursă potenţială de risc elaborează
studii de evaluare a riscului potenţial şi asigură, prin sisteme proprii de supraveghere,
controlul construcţiilor, instalaţiilor, mijloacelor de transport, parametrilor, factorilor de
mediu, având obligaţia, în cazul detectării avariilor sau al depăşirii valorilor admise ale
contaminării, să înştiinţeze organismele stabilite prin schemele de înştiinţare şi să ia măsuri de
aducere sub control a instalaţiilor.
Agenţii economici a căror activitate constituie surse potenţiale de risc nuclear, chimic
sau biologic au obligaţia să acorde asistenţă tehnică, sprijin material şi aparatură de detecţie
pentru limitarea şi înlăturarea contaminării în zonele afectate, la cererea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a organismelor speciale constituite potrivit
prezentei ordonanţe.
Cetăţenii sunt obligaţi să-şi însuşească metodele de protecţie şi regulile de comportare
în caz de dezastre şi să participe la activităţile organizate, potrivit legii, în acest scop. În
situaţii de producere a dezastrelor, cetăţenii sunt obligaţi să participe la acţiunile de
intervenţie pentru care sunt solicitaţi şi să se conformeze măsurilor stabilite de autorităţile
centrale şi locale.
Agenţii economici şi instituţiile publice asigură, din resurse proprii, fondurile necesare
finanţării activităţilor. Realizarea activităţilor stabilite intră în atribuţiile ordonatorilor
principali de credite, iar finanţarea acestora se asigură potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
Tipurile de dezastre au în vedere fenomenele naturale şi evenimentele cu urmări
deosebit de grave asupra mediului, precum:
a) accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcţii
hidrotehnice sau conductele magistrale, incendiile de masă şi exploziile,căderile de obiecte
cosmice, adică evenimentele care prin natura lor, fără alte circumstanţieri, pot avea urmări
deosebit de grave asupra mediului;
b) accidentele majore (pe căile de comunicaţii, la utilaje şi instalaţii tehnologice
periculoase, avariile mari la reţelele de instalaţii tehnologice periculoase, avariile mari la
reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii) adică cele care, pentru a fi încadrate în categoria
dezastrelor, trebuie să prezinte o anumită gravitate.
VIII. Structuri naţionale de cooperare internaţională
Ca urmare a unor obligaţii internaţionale asumate de România şi în vederea aplicării la
nivel naţional a prevederilor unor tratate internaţionale s-au instituit o serie de organisme cu
un pronunţat caracter de coordonare, specializate pe anumite probleme, precum: Comitetul
Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon şi Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice.
289
A.Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon (CNPSO)
Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon (CNPSO) a fost înfiinţat prin
Hotărârea Guvernului nr.243/1995 şi funcţionează ca un organism interministerial fără
personalitate juridică şi promovează măsurile şi acţiunile necesare aplicării pe teritoriul
României a prevederilor Convenţiei de la Viena privind protecţia stratului de ozon, adoptată
în anul 1985, a protocoalelor şi amendamentelor ulterioare la această convenţie, ratificate de
România.
Printre atribuţiile conferite de actul de constituire se numără: formularea de
propuneri în vederea de noi ratificări şi aderări la documente internaţionale pertinente,
elaborarea de măsuri vizând reducerea, înlocuirea, interzicerea producţiei şi consumului de
substanţe aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal, propunerea Programului naţional
de cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind protecţia stratului de ozon şi a Programului
naţional de înlocuire a substanţelor care epuizează stratul de ozon ş.a.
Ca organisme permanente de lucru sunt Secretariatul tehnic pentru protecţia stratului
de ozon şi Grupul de experţi tehnici, ştiinţifici, economici, financiari şi jurişti.
B.Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC)
Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC), înfiinţată prin Hotărârea
Guvernului nr.1275/1996, este un organism interministerial fără personalitate juridică, a cărui
activitate este coordonată de către autoritatea centrală de mediu, care are ca obiectiv
promovarea măsurilor şi acţiunilor necesare aplicării unitare pe teritoriul României a
obiectivelor şi prevederilor Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice
(ratificată prin Legea nr.24/1994).
Atribuţiile principale ale comisiei sunt:
a) analiza obiectivelor şi prevederilor convenţiei-cadru, ale protocoalelor şi
amendamentelor la aceasta şi elaborarea, conform documentelor ratificate de România, a
planului de acţiuni pentru programul naţional de dezvoltare;
b) elaborarea comunicărilor şi studiilor naţionale ce se realizează periodic, în
conformitate cu dispoziţiile convenţiei-cadru;
c) analiza periodică a stadiului realizării planului de acţiuni;
d) promovarea acţiunilor de asistenţă tehnică şi financiară externă. Pentru rezolvarea
unor probleme tehnice specifice, CNSC poate constitui grupe de lucru, cu activitate
permanentă sau temporară, alcătuite din specialişti şi experţi.
5. Instituţiile europene de drept al mediului364
Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori
instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea ei, şi care se află în
permanentă consultare cu guvernele statelor membre, cu diverse organizaţii patronale şi
profesionale, organizaţii neguvernamentale şi grupuri de reflecţie (think-tank-uri).
364
Dr.ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial, Bucureşti, Ediţia aprilie 2008, p. 14-18.
290
Prin atribuţiile pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergic al politicii de
mediu şi asigură realizarea obiectivelor (atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de
implementare).
I. Comisia Europeană, Direcţia Generală Mediu
Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct responsabilă pentru
elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi
definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi
implementate de statele membre.
II. Consiliul Miniştrilor Mediului
Acesta este parte a Consiliului Uniunii Europene (CUE) şi se reuneşte de patru ori pe
an cu scopul de a coordona politicile de mediu ale statelor membre. De regulă, prima întâlnire
care are loc pe perioada unei preşedinţii are un caracter informal, iar la cea de-a doua se iau
decizii. Acestea se adoptă pe bază de vot majoritar în codecizie cu Parlamentul European.
Asemenea Parlamentului European, CUE a fost creat prin tratatele fondatoare în cursul
anilor ‟50. Este principalul organism decisional al UE, reprezintă statele membre ale adesteia
şi ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedură de codecizie cu acesta. La întrunirile
CUE ia parte câte un ministru al fiecărui guvern naţional, participarea acestora făcându-se în
funcţie de subiectele de pe agendă.
Fiecare sesiune a Consiliului are două părţi: deliberările pe marginea documentelor
legislative ale Uniunii şi activităţile nonlegislative. Consiliul se întruneşte în şedinţă publică
când deliberează şi când votează un proiect de act legislativ.
În acest sector, Uniunea Europeană are sarcina de a încuraja o dezvoltare armonioasă,
echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, care să respecte nevoia, în particular, de a
asigura un nivel înalt de calitate a mediului. Pentru a atinge aceste obiective, reuniunile
Consiliului au scopul de a proteja calitatea mediului şi sănătate umană, de a încuraja utilizarea
prudentă şi raţională a resurselor naturale, de a promova măsuri la nivel internaţional şi de a
negocia problemele de mediu la nivel comunitar, regional sau global. CUE este ajutat în
activitatea sa de Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre pe lângă UE
(COREPER).
COREPER, acronimul francez sub care este cunosut Comitetul, este format din
reprezentanţii permanenţi ai statelor membre (ambasadori) şi este responsabil cu asistarea
Consiliului Uniunii Europene în rezolvarea unor propuneri sau proiecte de instrumente
înaintate de Comisie, în stadiul care implică negocieri preliminare.
El ocupă o poziţie centrală în procesul de luare a deciziilor în Uniune, fiind în acelaşi
timp un forum pentru dialog (între reprezentanţii pemanenţi şi între aceştia şi autorităţile din
ţara de origine), dar şi un organism de exercitare a controlului politic (prin faptul că trasează
linii directoare şi supervizează activitatea grupurilor de experţi).
COREPER are două organisme, şi anume:
- COREPER I, format din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi (se axează pe
probleme de mediu, cât şi pe probleme economice şi sociale);
- COREPER II, format din reprezentanţii permanenţi (se discută probleme de politică
externă, financiare, protecţie civilă).
291
III. Parlamentul European – Comitetul de mediu, sănătate publică şi siguranţa
alimentelor
Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se realizează prin
cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi participarea la procesul de codecizie. În anul 1973,
Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu. Propunerea de act normativ este înaintată
Comitetului de mediu, care realizează un raport conţinând o schiţă de opinie. Schiţa de opinie
este dezbătută în plenul Parlamentului, iar versiunea finală este comunicată, după caz,
Consiliului sau Comisiei. Acest drept de
consultare nu are şi putere de decizie. Consiliul nu este restricţionat şi nici Comisia nu este
obligată să acorde atenţie opiniei Parlamentului. Totuşi, în condiţiile în care tratatele cer
Consiliului să consulte Parlamentul înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este
importantă pentru ca un act să fie adoptat.
IV. Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează
generalitatea politicii de mediu. Acest Comitet a fost creat prin Tratatul de constituire a
Comunităţii Economice Europene din 1957 cu scopul de a reprezenta interesele diverselor
grupuri economice şi sociale. Este format din 222 de membri, împărţiţi in trei grupe: patroni,
lucrători şi reprezentanţi ai unor domenii de activitate (fermieri, meseriaşi, profesiuni liberale,
reprezentanţi ai consumatorilor, comunitatea ştiinţifică şi academică, cooperative, familii,
mişcări ecologiste etc.).
Membrii sunt numiţi pentru o perioadă de patru ani, pe baza unei decizii adoptate în
unanimitate de către Consiliu.
Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:
- să ofere consultanţă celor trei mari instituţii europene (Parlamentul, Consiliul şi
Comisia);
- să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa
europeană şi să edifice şi consolideze o Europă apropiată de cetăţenii săi;
- să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările nemembre
(sau în grupuri de ţări), cu scopul de a promova dialogul organizat cu reprezentanţii acestora,
şi să constituie organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările
EUROMED2 etc.
Comitetul este consultat înainte de adoptarea unui mare număr de documente; de
asemenea, poate să emită o serie de avize din proprie iniţiativă.
V. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht din 1992; în prezent,
este compus din 317 membri şi un număr egal de supleanţi. Toţi sunt numiţi pe o perioadă de
patru ani de către Consiliu, pe baza unei propuneri din partea statelor membre. Fiecare stat îşi
alege membrii conform propriei proceduri, dar delegaţiile sunt echilibrate din punct de vedere
politic, geografic şi regional/local.
Membrii Comitetului Regiunilor sunt reprezentanţi aleşi sau actori-cheie din cadrul
autorităţilor locale sau regionale din zona lor de origine.
292
Comitetul are rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale şi locale în
procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei nr.
4, alături de planificarea spaţială şi de problemele referitoare la politica urbană şi energie.
Comitetul Regiunilor a fost instituit pentru a se ocupa de două mari probleme având în
vedere că aproximativ două treimi din legislaţia comunitară este implementată la nivel local
sau regional. De aceea, era logic ca reprezentanţii autorităţilor locale şi regionale să aibă un
cuvânt de spus în cadrul procesului de elaborare de noi legi comunitare:
1. Parteneriatul Euro-Mediteraneean – alcătuit din 35 de state membre (25 de state
membre ale UE şi 10 state mediteraneene (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc,
Teritoriile Palestiniene, Siria, Tunisia şi Turcia);
2. Parteneriatul cu Grupul celor 70 de state în curs de dezvoltare din zona Africa –
Caraibi – Pacific (Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay).
Tratatele obligă Comisia şi Consiliul să consulte Comitetul Regiunilor în cazul
oricărei propuneri dintr-un domeniu care are repercusiuni pe plan local sau regional.
Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în
conformitate cu următoarele principii stabilite prin articolul 175 al Tratatului CE:
- ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin
cooperarea cu Parlamentul European (PE);
- pentru programele de acţiune se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi
prin codecizie cu PE;
- decizii în unanimitate în Consiliu şi prin consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi
măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor
de apă şi cele ce afectează politica energetică.
VI. Comitetele de experţi şi grupurile de lucru
Comitetele, a căror sarcină este de a acorda asistenţă instituţiilor comunitare, sunt
implicate în toate etapele procesului legislative. Comisia Europeană se consultă în mod
regulat cu comitetele de experţi înainte de a elabora o nouă propunere legislativă.
VII. Obiectivele şi principiile politicii de mediu a UE
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate
de articolul 174 al Tratatului CE:
- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- protecţia sănătăţii umane;
- utilizarea raţională a resurselor naturale;
- promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea rezolvării problemelor de
mediu la nivel regional.
Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea, într-o primă fază, a unor serii de
măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării; în anii ‟90
aceasta s-a axat pe identificarea cauzelor poluării, precum şi pe nevoia evidentă de a lua
atitudine în vederea stabilirii responsabilităţii pentru daunele aduse mediului.
293
Această evoluţie a dus la delimitarea principiilor de acţiune – poluatorul plăteşte, al
prevenirii, al precauţiei în luarea deciziilor, al asigurării unui nivel ridicat de protecţie a
mediului, al integrării (cerinţelor de protecţie a mediului în definirea şi implementarea altor
politici comunitare) şi al proximităţii.
VIII. Programul de acţiune pentru mediu
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune
pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972.
Aceste programe de acţiune sunt o combinaţie de programe pe termen mediu (corelate printr-o
abordare strategică) şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice.
Al 6-lea program de acţiune pentru mediu (2001-2010), numit şi Alegerea noastră,
viitorul nostru, este o consecinţă a procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5
(realizată în anul 2000) şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul perioadei 2001-2010.
Astfel, au fost identificate 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de
mediu:
- schimbările climatice;
- protecţia naturii şi biodiversitatea;
- sănătatea în raport cu mediul;
- conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.
De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice365
, care corespund
unor aspecte importante ale protecţiei mediului. Abordarea acestor strategii este une graduală,
365
Dr.ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial, Bucureşti, Ediţia aprilie 2008, p. 18-20.
1. Calitatea aerului – Clean Air for Europe, lansată în martie 2001. Scopul principal al acestei strategii este
dezvoltarea unei politici strategice, integrate şi pe termen lung pentru protecţia sănătăţii umane şi a mediului
împotriva efectelor negative ale poluării aerului.
2. Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002. Ca parte integrantă a dezvoltării
unei strategii pentru sol, Comisia Europeană cooperează în strânsă legătură cu statele membre, ţările candidate,
instituţiile europene, reţelele de autorităţi regionale şi locale şi cu o varietate de stakeholders (ONG-uri, sectorul
de cercetare, organizaţiile profesionale ale industriilor). Pentru acest scop a fost stabilit un forum şi cinci grupuri
de lucru în următoarele domenii: eroziune, materii organice, contaminare, monitorizare şi cercetare. În baza
mandatului Comisiei Europene aceste grupuri de lucru au realizat în iunie 2004 diferite rapoarte care se referă,
printer altele, la starea solurilor, impactul şi presiunea asupra solului şi la recomandările pentru politicile de sol
la nivelul UE.
3. Utilizarea pesticidelor în contextual dezvoltării durabile – strategia a demarat în iulie 2002, prin Comunicarea
Comisiei, Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile. Strategia are
ca scop reducerea riscurilor pe care le comportă utilizarea pesticidelor asupra agriculturii, mediului şi
consumatorilor în menţinerea productivităţii culturilor. Comunicarea Comisiei conţine o descriere detaliată a
situaţiei curente a pesticidelor şi a domeniilor conexe, atât în cadrul Comunităţii, cât şi la nivel de stat membru
şi, de asemenea, identifică şi analizează un număr de obiective şi soluţii posibile.
4. Protecţia şi conservarea mediului marin – această strategie a fost iniţiată prin Comunicarea Comisiei din
octombrie 2002. Scopul acesteia este protecţia mărilor şi oceanelor din Europa şi asigurarea că activităţile
desfăşurate pe aceste mări şi oceane se realizează într-o manieră durabilă. Intenţia este ca strategia marină să
cuprindă un pachet „legislativ” din care să facă parte şi o directivă-cadru.
5. Prevenirea producerii deşeurilor şi reciclarea acestora – lansată în mai 2003. Primul pas pentru dezvoltarea
acestei strategii a constat în adoptarea de către Comisie a unei Comunicări, cu titlu de recomandare pentru statele
membre, privind prevenirea generării deşeurilor şi reciclarea acestora. În ceea ce priveşte prevenirea generării
deşeurilor, scopul Comunicării este de a dezvolta o strategie cuprinzătoare care include ţinte de prevenire,
respectiv măsuri pentru atingerea acestora. Pentru reciclarea deşeurilor, Comunicarea „investiga” diferite căi
pentru promovarea reciclării deşeurilor având ca rezultat beneficii de mediu suplimentare şi analiza opţiunile de
atingere a obiectivelor de reciclare într-un mod cât mai eficient din punct de vedere al costurilor (infograma nr.
569/8 februarie 2005).
294
fiind şi structurată în două faze: prima este de descriere a stării de fapt şi de identificare a
problemelor; a doua este de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor
probleme.
6. Instituţiile internaţionale de protecţie a mediului
Organizaţiile internaţionale (regionale ori mondiale) au început să se implice în
domeniile protecţiei şi conservării mediului relativ târziu, la sfârşitul anilor 1960.
Existenţa unui suport instituţional adecvat este necesară atât pentru elaborarea şi adoptarea
unor norme juridice care să guverneze cooperarea internaţională privind protecţia mediului,
cât şi pentru asigurarea ulterioară a îndeplinirii şi respectării lor.
I. Organisme internaţionale cu competenţe generale
Cooperarea instituţională în materie de mediu se exprimă mai ales printr-o „reţea” de
organizaţii internaţionale cu caracter interguvernamental. O mare parte dintre acestea dispun,
din punct de vedere structural, de o adunare plenară (o conferinţă a statelor membre ori o
adunare generală precum cea a ONU), care nu are – de regulă – puteri de reglementare
juridică, dar discută problemele care intră în competenţa sa şi adoptă recomandări care leagă
organizaţia şi diferitele sale organe,
iar în unele cazuri pot avea o influenţă majoră asupra evoluţiei dreptului; în cazuri
excepţionale funcţionează un organ care poate adopta decizii obligatorii pentru statele
membre, ca de pildă Consiliul de Securitate al ONU sau Consiliul OCDE. De asemenea,
prezenţa organismelor judiciare cu competenţa de a asigura reglementarea obligatorie a
litigiilor interstatale este rară.
Acestor structuri fundamentale li se adaugă adeseori o serie de organisme subsidiare,
cu atribuţii pentru aspecte specifice; ele stau frecvent la originea noilor tratate ori recomandări
formulate în domeniu. Unele dintre acestea, cum este cazul Comisiei ONU pentru Mediu şi
Dezvoltare şi cel al Consiliului pentru Cooperare Culturală din cadrul Consiliului Europei, au
un caracter guvernamental; altele, precum Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE),
sunt formate din membri individuali proveniţi din secretariatul organizaţiei mondiale.
Referitor la implicarea organizaţiilor neguvernamentale (NGO), caracterul
interguvernamental al marii majorităţi a organizaţiilor internaţionale o limitează foarte mult.
Totuşi unele organizaţii, precum Consiliul Europei şi ONU, dispun de reglementări speciale,
care permit NGO să participe la reuniuni şi să prezinte rapoarte.
În sistemul Naţiunilor Unite structurile organizaţionale reprezentate în acest sistem
sunt semiautonome şi specializate. Cooperarea în materie de mediu dintre aceste organisme
este organizată de către comitetul administrativ de coordonare. Dintre structurile ONU,
6. Mediul urban – lansată în februarie 2004. Această strategie identifică patru teme prioritare în sensul
dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul, gestionarea
durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura.
7. Utilizarea durabilă a resurselor – Comunicarea Comisiei pentru lansarea acestei strategii a fost adoptată la
1octombrie 2003. Publicarea ei a marcat primul pas în dezvoltarea strategiei. Scopul este de a lansa o dezbatere
privind cadrul urilizării resurselor, care vine în sprijinul obiectivelor Strategiei Lisabona şi al strategiei de
dezvoltare durabilă.
295
activitatea cea mai prodigioasă în direcţia creării şi dezvoltării dreptului internaţional al
mediului a avut-o şi o are şi în prezent Adunarea Generală.
De la prima rezoluţie în materie, adoptată la 3 decembrie 1968, până astăzi, acest
forum mondial al statelor a adoptat numeroase documente (rezoluţii, declaraţii, programe de
acţiune etc.), cu forţă juridică diferită, care au contribuit la precizarea şi dezvoltarea normelor
şi principiilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului. De asemenea, sub egida
organizaţiei mondiale au fost elaborate o serie de tratate şi convenţii internaţionale de bază ale
dreptului internaţional al mediului.
Menţionăm în acest context Carta mondială a naturii (1985), Convenţia privind dreptul
utilizării cursurilor internaţionale de apă în alte scopuri decât navigaţia.
Sub auspiciile ONU au fost organizate cele trei conferinţe mondiale asupra
problemelor ecologice globale: cea de la Stockholm (1972), cea de la Rio de Janeiro (1992),
inclusiv Sesiunea Adunării Generale „Rio 5" (iunie 1997) şi Summit-ul „Rio + 10" de la
Johannesburg (septembrie 2002) şi Copenhaga 2009.
Consiliul de Securitate s-a implicat direct în problemele mediului în urma Războiului
din Golf (1990), când a adoptat o serie de rezoluţii prin care a declarat vinovat guvernul
irakian pentru pagubele ecologice provocate cu această ocazie (Rezoluţia 687/1991).
În scopul indemnizării victimelor s-a creat, în aprilie 1991, o comisie specială, care a
primit plângerile pentru prejudiciile cauzate mediului şi distrugerea resurselor naturale. Rolul
coordonator în cadrul ONU asupra problemelor protecţiei şi conservării mediului îl joacă
PNUE.
A. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE)
A fost conceput iniţial ca o strategie de cooperare internaţională în vederea ameliorării
mediului de către Conferinţa de la Stockholm din iunie 1972. Rolul primordial al PNUE este
acela de a invita şi alte instituţii de a activa în privinţa protecţiei mediului. Problemele
ecologice sunt examinate în acest cadru şi sunt elaborate programe dar, pe ansamblu,
aplicarea este asigurată prin instituţiile specializate ale ONU, cu ajutorul, dacă este necesar, al
organizaţiilor internaţionale regionale, organizaţiilor neguvernamentale, precum şi al statelor.
La cea de-A XXVII-a Sesiune a Adunării Generale a ONU, printr-o rezoluţie din 15
decembrie 1972, s-a stabilit structura organizatorică a PNUE, formată din patru elemente:
consiliul de administraţie, secretariatul, fondul pentru mediu şi comitetul de coordonare
pentru mediu (cu sediul la Nairobi, în Kenya).
Consiliul de administraţie este format din reprezentanţii a 58 de state, aleşi de către
Adunarea Generală, şi se reuneşte în fiecare an. Este organul însărcinat cu elaborarea politicii
în domeniu şi întocmeşte un raport anual asupra activităţii desfăşurate către Consiliul
Economic şi Social, care este trimis apoi Adunării Generale a ONU.
Secretariatul – condus de către un director executiv – centralizează acţiunea PNUE şi
asigură coordonarea între organismele Naţiunilor Unite în materie de mediu. În afara sediului
său, el posedă birouri regionale la Geneva, Bangkok, Mexico şi Bahrein şi birouri de legătură
la New York şi Washington.
Fondul pentru mediu, creat prin Rezoluţia nr.2997 a Adunării Generale, are ca
obiectiv furnizarea unui ajutor financiar care să permită satisfacerea nevoilor esenţiale ale
PNUE. Acest fond este alimentat prin contribuţia voluntară a statelor. El intervine pentru
296
încurajarea aplicării măsurilor vizând protecţia mediului. Rolul său constă în a furniza
capitaluri de plecare pentru declanşarea activităţilor corespunzătoare programului ori resurse
adiţionale (necesare pentru a susţine în perspectiva mediului activităţile de dezvoltare cu
deschidere internaţională), jucând astfel rolul de „catalizator" în materie, care a fost
încredinţat PNUE.
Acţiunea PNUE în privinţa promovării cooperării internaţionale şi reglementărilor
interstatale este limitată de numeroşi factori. Astfel, acesta este mai degrabă un centru
însărcinat cu coordonarea reţelelor de informare, de cercetare şi de acţiune asupra diverselor
aspecte ale mediului şi mai puţin implicat în pregătirea de tratate ori programe de protecţie a
mediului; în acelaşi sens acţionează desigur şi resursele financiare reduse de care dispune
PNUE, bazate cu precădere pe contribuţiile voluntare vărsate de către state la fondul pentru
mediu.
„Planul Vigie" cuprinde un program informaţional constituit din datele necesare
pentru supravegherea mediului la nivel mondial. Baza de date a planului poate fi accesată de
orice subiect care are nevoie de date pentru a adopta decizii în domeniile protecţiei mediului.
Planul Vigie este structurat pe următoarele sectoare aflate în relaţii de
interdependenţă, după cum urmează:
- Sistemul mondial de supraveghere continuă a mediului (GEMS), prin intermediul
căruia se realizează o observare permanentă a situaţiei oceanelor, climatului, resurselor
naturale renovabile şi poluărilor transfrontaliere. Grupuri de supraveghere constituite într-o
reţea internaţională supraveghează modificările climatice, solul, fauna, vegetaţia şi
consecinţele activităţilor umane asupra mediului.
- Baza de date asupra resurselor mondiale (GRID) reprezintă, sub formă de hărţi
informatizate, datele colectate în cadrul GEMS INFO TERRA. Reprezintă un sistem de
răspunsuri la problemele mediului, aplicat datorită unei reţele mondiale de corespondenţi
naţionali.
- Registrul internaţional de substanţe chimice potenţial toxice (RISCPT)
colectează şi difuzează date asupra influenţei pe care produsele chimice o pot avea asupra
mediului (în special problema utilizării şi eliminării deşeurilor), printr-o reţea care leagă circa
111 state.
Această bancă de date urmăreşte promovarea schimbului de informaţii asupra celor
circa 500 de substanţe catalogate, proprietăţilor lor fizice şi chimice, modului de utilizare,
concentraţiei în mediu şi efectelor toxicităţii acestora asupra omului şi mediului. O listă
oficială grupează informaţiile privind deciziile şi recomandările naţionale şi internaţionale
adoptate în materie.
O direcţie importantă de acţiune a PNUE o constituie stimularea şi organizarea de
activităţi internaţionale privind gestiunea mediului, cum au fost cele referitoare la stabilirea şi
urmărirea programelor de protecţie a mărilor regionale, organizarea de conferinţe
internaţionale asupra gestiunii resurselor de apă, deşertificării.
B.Comisia ONU asupra Dezvoltării Durabile
Aceasta a fost creată printr-o rezoluţie din 2 decembrie 1992 (nr.47/191) de către
Adunarea Generală a ONU ca un al doilea organ subsidiar şi are drept scop coordonarea şi
297
controlul aplicării hotărârilor adoptate de către Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro
(1992).
Concepută după modelul Comisiei Drepturilor Omului a ONU, aceasta este formată
din reprezentanţii a 57 de state, aleşi de către Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) dintre
statele membre ale ONU, pentru o perioadă de trei ani.
Conform recomandărilor organizaţiei mondiale, accentul a fost pus pe contribuţii şi
participarea organizaţiilor neguvernamentale, în exercitarea mandatului încredinţat (în special
urmărirea aplicării Agendei 21), comisia examinează informaţiile obţinute din partea
guvernelor sub forma comunicărilor periodice ori rapoartelor naţionale privind activităţile
întreprinse pentru aplicarea Agendei 21.
Comisia a stabilit relaţii cu conferinţele părţilor create prin convenţiile de mediu şi
examinează progresele înregistrate în aplicarea acestor instrumente. După 1998 se interesează
şi de problemele gestiunii resurselor de apă; a jucat rolul de comitet pregătitor al reuniunii
„Rio + 10” (Johannesburg, 2002) şi, în baza hotărârilor acesteia, continuă aplicarea Agendei
21.
II. Instituţii specializate ale O.N.U.
A. Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA)
AIEA a fost creată prin Convenţia de la New York din 26 octombrie 1956 (intrată în
vigoare în 1957) ca organizaţie autonomă legată de Consiliul de Securitate al ONU, AIEA are
ca obiect esenţial asigurarea şi creşterea „contribuţiei energiei atomice la pacea, sănătatea şi
prosperitatea lumii întregi”.
Printre funcţiile sale conferite de statutul constitutiv (art.III, A.6) se numără şi aceea
de a stabili ori de a adopta, în cooperare cu ONU şi instituţiile sale specializate, „norme de
securitate destinate să protejeze sănătatea şi să reducă la minimum pericolele la care sunt
expuse persoanele şi bunurile”.
Conform art.XI, atunci când agenţia ajută la realizarea proiectelor interesând folosirea
energiei atomice în scopuri practice, trebuie să ţină seama „de existenţa regulilor de securitate
adecvate pentru administrarea şi depozitarea produselor şi pentru funcţionarea instalaţiilor”.
AIEA stabileşte reguli privind transportul materialelor radioactive şi emite norme de
securitate nucleară.
În urma accidentului de la Cernobâl (aprilie 1986), sub egida AIEA au fost adoptate
două importante documente internaţionale: unul privind notificarea rapidă a unui accident
nuclear, şi celălalt asupra asistenţei în caz de accident nuclear ori de situaţie de urgenţă
radiologică.
Tot în urma demersurilor Agenţiei, la 20 septembrie 1994 a fost adoptată Convenţia
privind securitatea nucleară, la 5 septembrie 1997, iar la 5 septembrie 1997, Convenţia
comună asupra securităţii gestionării combustibilului uzat şi deşeurilor radioactive.
B. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
Creată la 16 octombrie 1945, FAO are ca obiectiv principal declarat ridicarea normelor
de alimentaţie şi a nivelului de trai al popoarelor. Activitatea acestei organizaţii în domeniul
298
mediului are un caracter oarecum contradictoriu. Astfel, promovarea expansiunii agriculturii
poate implica, într-o anumită măsură, distrugerea solurilor, pădurilor sau vieţii sălbatice.
Dar acţiunea sa semnificativă în materie este legată de conservarea resurselor naturale.
Astfel, în acest sens, sub egida FAO s-a redactat şi s-a proclamat Carta mondială a solurilor
(1981); organizaţia s-a implicat în mod indirect în elaborarea mai multor texte convenţionale
internaţionale, precum Convenţia de la Barcelona pentru protecţia Mării Mediterane împotriva
poluării ori Convenţia de la Rotterdam din 1998 privind procedura consimţământului prealabil
în cunoştinţă de cauză, aplicabilă la unele produse chimice şi pesticide periculoase care fac
obiectul comerţului internaţional, şi a stimulat dezvoltarea, în multe ţări în curs de dezvoltare,
a legislaţiei privind agricultura, pădurile, pescuitul, conservarea solului.
C. Organizaţia Maritimă Mondială (O.M.M.)
Creată în 1948, pe baza Convenţiei adoptate de către Conferinţa maritimă a ONU,
OMM are ca scop promovarea cooperării între state pentru realizarea unei navigaţii sigure şi
eficiente şi înlăturarea discriminărilor şi a restricţiilor internaţionale impuse. Ca atare, rolul
său constă în promovarea aspectelor mediului în navigaţia maritimă şi pescuit. Rolul său în
această materie priveşte mai ales poluarea mărilor, în principal cu petrol. În acest sens, trei
sunt direcţiile prioritare: prevenirea poluării, prevederea şi acordarea de asistenţă în caz de
necesitate şi acordarea de asistenţă în caz de necesitate şi aplicarea standardelor stabilite
pentru navigaţia internaţională. Sub egida acestei organizaţii au fost încheiate o serie de
convenţii internaţionale împotriva poluării mărilor (cele de la Londra din 1954, 1972, 1973 şi
1990).
D. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
Creată prin adoptată la 22 iulie 1946, la New York, cu ocazia Conferinţei
internaţionale a sănătăţii, OMS urmăreşte promovarea cooperării internaţionale în vederea
ridicării tuturor popoarelor la cel mai înalt nivel de sănătate, în baza art.2 din actul constitutiv,
care îi atribuie competenţe în lupta împotriva maladiilor epidemice şi altele; OMS furnizează
asistenţă tehnică şi supraveghează consecinţele poluărilor specifice, dăunătoare sănătăţii
umane; a acordat o atenţie deosebită problemelor supravegherii poluărilor specifice
vătămătoare pentru sănătatea omului, în special cu
cele vizând apa potabilă. După Conferinţa de la Rio şi în virtutea Agendei 21, OMS a elaborat
o strategie globală pentru sănătate şi mediu în plan regional, sub egida organizaţiei; în 1998 a
fost adoptată Carta europeană a mediului şi sănătăţii, care recomandă informarea şi
participarea indivizilor la luarea deciziilor în materie de mediu şi proclamă principiile
prevenirii, evaluării prealabile a impactului proiectelor şi pregătirii de planuri aplicabile în
situaţii critice.
E. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)
Înfiinţată în 1873, OMM are ca principal scop coordonarea, uniformizarea şi
ameliorarea serviciilor meteorologice din toată lumea, în folosul sprijinirii activităţilor din alte
domenii, cum ar fi agricultura, aviaţia şi, în ultimii ani, şi protecţia mediului. Această
organizaţie contribuie la stabilirea unor reţele de observare şi a unor sisteme rapide de
informaţii meteorologice, observarea poluărilor,
299
şi studiază propagarea acestora; joacă un rol important în materie de previziune a catastrofelor
naturale (secetă, furtună, grindină). De asemenea, OMM a participat activ la crearea
sistemului mondial de supraveghere continuă a mediului (GEMS).
Reţeaua de supraveghere a poluării atmosferice de fond (BAPMON) a OMM exercită
supravegherea poluanţilor atmosferici care modifică pătura de ozon şi climatul. Participă la
cercetările privind modificările curenţilor marini (El Nino, El Nina) în Oceanul Pacific şi
efectele lor asupra schimbărilor climatice.
F. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)
Această organizaţie a fost creată la 4 noiembrie 1946, la Londra. Ea urmăreşte
promovarea cooperării între naţiuni în domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii, în vederea
menţinerii păcii şi securităţii, asigurării respectului universal faţă de justiţie, legi, drepturile
omului şi libertăţile fundamentale. UNESCO se preocupă de problemele mediului din două
perspective principale: cea a educaţiei şi, respectiv, cea a cercetării ştiinţifice şi instrucţiei.
Acţiunea concretă a organizaţiei în materie se desfăşoară în trei sectoare prioritare: educaţie,
ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Astfel, UNESCO a acordat o atenţie deosebită studiului
interacţiunilor dintre om şi biosferă, lansând în 1970 programul special intitulat „Omul şi
biosfera” („Man and biospher", MAB). Se urmăreşte mai ales studiul conservării zonelor
naturale şi resurselor genetice, al impactului activităţilor umane asupra diferitelor maladii etc.
Alte teme abordate de către organizaţia internaţională sunt: ecologia şi studiul integrat al
resurselor naturale: oceanografia şi mediul marin; Programul geologic internaţional
coordonator; Programul hidrologic internaţional; protecţia moştenirii culturale şi naturale,
instruirea personalului în domeniul managementului ecologic; dezvoltarea educaţiei pentru
mediu. Totodată, sub egida UNESCO au fost elaborate şi adoptate o serie de documente
internaţionale deosebit de importante în materie de mediu, precum: Convenţia de la Ramsar
din 2 februarie 1971 asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat
al păsărilor acvatice, Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural,
din 16 noiembrie 1972.
G.Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)
Această organizaţie a fost creată în 1919, având ca scopuri fundamentale, printre
altele, ridicarea nivelului de trai şi creşterea bunăstării economice a muncitorilor, ocrotirea
adecvată a vieţii şi sănătăţii acestora etc., domenii legate tot mai strâns şi de protecţia
mediului. OIM desfăşoară o activitate sistematică în materie din 1972, când, în cadrul celei
de-a 57-a Sesiuni a Conferinţei Generale, a fost prezentat raportul directorului general al
organizaţiei, intitulat „Tehnica în serviciul
libertăţii: omul şi mediul său. Rolul OIM”.
Documentele organizaţiei referitoare la problematica relaţiilor dintre mediu şi lumea
muncii recomandă statelor membre: întărirea inspecţiei muncii şi aplicarea sancţiunilor
adecvate împotriva celor care poluează, nu respectă normele de igienă şi sănătate, realizarea
urbanizării şi industrializării cu respectarea cerinţelor protecţiei mediului, fixarea de niveluri
admisibile pentru expunerile profesionale la substanţe şi produse nocive, formarea cadrelor şi
muncitorilor în sfera ameliorării şi ocrotirii mediului de muncă etc.
300
Evoluţiile înregistrate în privinţa concepţiei şi modalităţilor de abordare a
problematicii protecţiei mediului la nivel mondial (în contextul reuniunii de la Rio de Janeiro
din 1992) s-au exprimat şi în noile acţiuni şi documente ale OIM, în frunte cu raportul
directorului general al organizaţiei prezentat în cadrul celei de-a 77-a Sesiuni a Conferinţei
Internaţionale a Muncii şi intitulat „Mediul şi lumea muncii”.
H. Agenţia Mondială pentru Refugiaţii de Mediu (A.M.R.M.)
Fenomenele naturale generatoare de catastrofe ecologice şi dezastre naturale cum sunt
seismele, inundaţiile, incendiile din cauze naturale, alunecările de terenuri, precum şi
fenomenele antropice cu impact negativ asupra mediului au consecinţe sociale deosebit de
grave afectând populaţii şi aşezăminte umane pe toate meridianele globului. Aceste fenomene
au condus la apariţia refugiaţilor ecologici în legătură cu care, la nivelul comunităţii
mondiale, s-a pus problema asigurării unor măsuri de protecţie care urmăresc crearea
unui statut de securitate ecologică şi alocarea resurselor financiare corespunzătoare.
III. Instituţiile financiare internaţionale
Activitatea acestor structuri interesează protecţia mediului atât prin faptul că
investiţiile pe care le promovează pot afecta mediul, cât şi prin aceea că pot contribui la
susţinerea financiară a măsurilor vizând conservarea acestuia. Dintre aceste instituţii se
remarcă Banca Mondială care, din 1984, a codificat principiile acţiunii sale în domeniul
mediului; în perioada 1987-1991 ea a căutat să reducă consecinţele prejudiciabile asupra
mediului ale proiectelor pentru care a fost solicitat concursul său, în special prin impunerea
efectuării studiului de impact ecologic; în octombrie 1991 a adoptat un cod al directivelor
operaţionale.
Fondul pentru Mediul Mondial (FMM) este o instituţie creată special pentru a
finanţa proiecte menite să ajute la aplicarea convenţiilor multilaterale de mediu, precum
Convenţia-cadru privind aplicarea convenţiilor multilaterale de mediu, Convenţia-cadru
privind schimbările climatice.
Creat în 1990 pentru o perioadă experimentală de trei ani, a fost transformat în 1994
într-un mecanism financiar permanent condus de o adunare, care cuprinde reprezentanţi a 160
de state, asistată de un consiliu şi un secretariat. Ca instituţii executante sunt Banca Mondială,
UNEP/PNUM şi PNUD.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) finanţează
investiţiile şi asiguă financiar cooperarea tehnică pentru proiectele care necesită, în cadrul
procedurilor prealabile, studiul de impact ecologic precum şi auditul de mediu.
În privinţa investiţiilor şi cooperării tehnice, BERD se conduce după principiile
documentului privind politica în materie de mediu.
IV. Organisme profesionale de drept al mediului cu vocaţie mondială
În ultimele decenii a luat o amploare deosebită cooperarea internaţională a juriştilor şi
asociaţiilor profesionale de drept al mediului. La nivel mondial, o activitate dinamică şi
meritorie o desfăşoară Centrul Internaţional de Drept Comparat al Mediului (CIDCE), cu
sediul la Limoges (Franţa). Creat ca asociaţie ştiinţifică fără scop lucrativ, cu caracter
301
internaţional, acesta regrupează, ca federaţie internaţională, asociaţiile naţionale şi
internaţionale care au ca obiect de activitate studiul şi
dezvoltarea dreptului mediului, precum şi participanţi individuali interesaţi de dreptul
comparat al mediului. A organizat conferinţe ştiinţifice internaţionale în pregătirea
conferinţelor de la Rio de Janeiro (noiembrie 1991) şi „Rio + 10” (noiembrie 2001), care au
adoptat declaraţiile de la Limoges (I + II); editează Revista europeană de drept al mediului.
Alte asociaţii de profil: Consiliul European al Mediului, Asociaţia Europeană de Drept al
Mediului, Asociaţia Africană de Drept al Mediului.
V. Cooperarea instituţională regională
Cooperarea instituţională regională şi strategia acestei cooperări reprezintă mijlocul cel
mai eficace pentru gestionarea în mod eficient, într-un spaţiu determinat geografic realizarea
obiectivelor regionale stabilite pentru acest spaţiu.
Principalele organizaţii regionale a căror activitate asigură cooperarea instituţională
sunt:
A. Organizaţia Unităţii Africane (OUA)
Organizaţia Unităţii Africane (OUA), înfiinţată la 25 mai 1963 în scopul de a promova
colaborarea politică dintre cele 51 de ţări membre ale continentului, nu a avut iniţial
preocupări directe în domeniul mediului. Debutul în această privinţă 1-au constituit tutelarea
elaborării şi adoptării noului tratat asupra protecţiei vieţii sălbatice din Africa (1968) şi
sprijinirea Colegiului African pentru Management în Domeniul Conservării Vieţii Sălbatice
de la Mweka (Tanzania). Creat în 1963, colegiul a contribuit la promovarea studiilor şi
cercetărilor privind în special conservarea naturii.
Preocupările pentru protecţia mediului au sporit în cadrul organizaţiei odată cu
asocierea tot mai intensă dintre problemele dezvoltării şi cele ale mediului, precum cele
vizând alimentaţia, apa, locuinţele etc. Planul de acţiune de la Lagos (1980-2000), elaborat şi
adoptat în cadrul OUA, a inclus problematica mediului în rândul problemelor generale socio-
economice. Au fost identificate opt priorităţi: 1) salubritatea mediului, sănătatea şi
aprovizionarea cu apă; 2) seceta şi deşertificarea;
3) despăduririle şi degradarea solurilor; 4) poluarea masivă; 5) conservarea resurselor zonei;
6) aşezările umane; 7) controlul poluării aerului şi 8) pregătirea şi educaţia ecologică,
legislaţia şi informaţia. Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptată în iunie
1981 la Nairobi, a fost primul document internaţional care a recunoscut „tuturor popoarelor
dreptul la un mediu satisfăcător şi global, propice dezvoltării lor" (art.24). De asemenea, sub
egida sa a fost adoptată Convenţia privind interzicerea importului deşeurilor periculoase în
Africa (Bama Ko, 30 ianuarie 1991).
O serie de alte structuri regionale, precum Institutul Internaţional, au contribuit la
popularizarea şi conştientizarea prevederilor Planului de la Lagos. La cea de a XXXVII-a
Sesiune (mai-iunie 1981) a Miniştrilor Mediului din Ţările Membre ale OUA s-a recomandat
adoptarea unei Carte mondiale a naturii, propunere avansată Adunării Generale a ONU de
către un stat membru ale organizaţiei – Zair.
B.Organizaţia Statelor Americane (OSA)
302
Organizaţia Statelor Americane (OSA), creată la 30 aprilie 1948 în vederea
consolidării păcii şi securităţii pe continent, s-a implicat iniţial în materia mediului prin
elaborarea şi implementarea unor proiecte de valorificare a apelor, a pădurilor continentale, cu
sprijinul PNUE. Totodată, organizaţia a contribuit la realizarea Convenţiei privind protecţia
naturii şi conservarea vieţii sălbatice în emisfera vestică şi a patronat diverse reuniuni
ştiinţifice în domeniu.
VI. Organizaţii internaţionale neguvernamentale (ONG)
Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) care acţionează în domeniul
protecţiei şi conservării mediului sunt numeroase.
În funcţie de activitatea desfăşurată şi numărul membrilor, aceste organizaţii pot fi
grupate în trei categorii principale. Prima grupă cuprinde organizaţii cu un număr relativ
restrâns de membri şi cu interese esenţial ştiinţifice ori/şi profesionale, cum ar fi: Consiliul
Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii etc.
Din a doua categorie fac parte organizaţii care urmăresc mai ales scopuri în domeniul
informaţiei, educaţiei şi consultingului ecologic, de exemplu Institutul Internaţional pentru
Mediu şi Dezvoltare, Institutul pentru Politicile Europene de Mediu, Fundaţia pentru
Conservarea Mediului, Institutul pentru Resursele Mondiale etc. în sfârşit, ultima
categorie este reprezentată de grupări deschise de militanţi în favoarea conservării naturii şi
combaterii poluării, mai numeroase în America de Nord şi Vestul Europei, precum: Clubul
Sierra, Societatea Naţională din Audubon (SUA), Federaţia Franceză a Naturii (Franţa),
Deutscher Jagdschutz – Verband (Germania), organizaţiile internaţionale Prietenii Pământului
(„Friends of the Earth”) şi Greenpeace.
Trei dintre aceste organizaţii au un caracter mondial şi o activitate prodigioasă în
materie: Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), Fundaţia Mondială
pentru Natură (WWF) şi Greenpeace.
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), fondată în 1948, cu
sediul la Marges (Elveţia), este o organizaţie care numără printre membrii săi state, organisme
de drept public, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cercetare, precum şi organisme de
conservare din peste 133 de ţări. Uniunea are ca obiectiv fundamental promovarea conservării
şi a utilizării durabile a resurselor vii, îndeplinind în acest sens un rol consultativ pe lângă
guverne şi diferite instituţii de conservare, de colectare şi difuzare de informaţii pertinente,
asistenţă tehnică etc.
Din punct de vedere al organizării şi funcţionării, Uniunea are o structură
asemănătoare cu cea a unei organizaţii internaţionale: o adunare a membrilor, care se reuneşte
o dată la trei ani, un consiliu ales de către aceasta, care execută programul, şi un birou care
acţionează în numele organizaţiei în intervalul dintre reuniuni.
Cele şase comisii ale UICN (sprijinite de o reţea de cercetători şi experţi de pe cinci
continente) se ocupă de problematica speciilor ameninţate, zonelor protejate, ecologiei,
strategiei şi planificării mediului, dreptului mediului şi educaţiei şi comunicării. Programele
sale speciale vizează conservarea pădurilor, zonelor umede, ecosistemelor marine, plantelor,
Sahelul, Antarctica, precum şi populaţia şi resursele naturale.
De asemenea, UICN asigură servicii şi asistenţă în domeniul politicilor şi programelor
pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizării durabile a resurselor naturale.
303
Printre cele mai remarcabile realizări ale UICN se numără elaborarea, la cererea
PNUE şi cu sprijinul financiar al WWF, a „Strategiei mondiale a conservării”, publicată în
martie 1980, şi pregătirea „Cartei mondiale a naturii”, adoptată în 1982 de către ONU, şi a
Convenţiei privind biodiversitatea (1992).
Strategia are ca scop declarat să contribuie la promovarea unei dezvoltări durabile,
fondată pe conservarea resurselor vii, prin propunerea de mijloace eficace de gestiune a
resurselor naturale autorităţilor publice, instituţiilor şi tuturor celor implicaţi în mod direct sau
indirect în această activitate.
Obiectivele principale constau în menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a
sistemelor care întreţin viaţa (regenerarea şi protecţia solurilor, reciclarea deşeurilor, epurarea
naturală a apelor), prezervarea diversităţii genetice de care depinde funcţionarea majorităţii
acestor sisteme, vegherea la utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor. Aceste obiective
trebuie atinse la anumite termene,
întrucât capacitatea naturii de a suporta acţiunea umană este limitată şi se poate distruge
iremediabil.
Strategia mondială propune strategii naţionale şi subnaţionale pentru a realiza
obiectivele prioritare, recomandând politici ecologice cu caracter anticipativ, o politică de
conservare multisectorială şi un sistem de compatibilitate naţională, care să integreze
conservarea dezvoltării. Sunt prevăzute de asemenea recomandări pentru examinarea şi
adecvarea legislaţiilor naţionale în materie, promovarea unui drept internaţional al
conservării, mai energic şi mai global, programe internaţionale pentru conservarea pădurilor
tropicale şi regiunilor deşertice, protejarea resurselor genetice şi conservarea domeniului
public internaţional (marea liberă, atmosfera, Antarctica).
Semnificaţia principală a acestui domeniu rezidă în faptul că dă expresie unui
minimum de consens mondial (din partea lumii ştiinţifice şi politice) asupra problemelor
conservării naturii, în interdependenţa lor, şi oferă soluţii adecvate pe termen mediu şi lung.
UICN are o comisie de drept la Bonn, care a creat o bancă de date privind instrumentele
juridice naţionale şi internaţionale de mediu.
World Wildlife Fund (WWF) a fost creat în 1961, ca fundaţie privată de drept elveţian, cu
sediul iniţial la Morges, iar din 1979 la Gland (Elveţia). Grupând în prezent 23 de organizaţii
naţionale şi patru cu statut de asociat, în scopul de a reuni, a gera şi a angaja fonduri pentru
conservarea mediului natural la nivel mondial ori fauna, flora, peisajele, apa, solul, aerul şi
alte resurse naturale, grupul WWF este un „colector" de fonduri folosite la finanţarea
proiectelor de conservare a naturii (în
cursul primilor 30 de ani de existenţă contribuind la realizarea a peste 5000 de proiecte în 130
de ţări).
Din punct de vedere organizatoric, pe lângă structurile clasice – un consiliu de
administraţie, comitet executiv şi director general – există un „consiliu internaţional", format
din reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale. Prin studii, realizarea de proiecte, o
acţiune de formare şi presiune asupra factorilor de decizie, WWF are ca scop promovarea
conservării naturii şi aplicarea de programe ecologice vizând prezervarea diversităţii genetice
a speciilor şi ecosistemelor, utilizarea raţională a resurselor naturale etc. În ultimul timp, dacă
iniţial activitatea WWF de a salva speciile pe cale de dispariţie era prioritară, un rol important
îl ocupă acum şi finanţarea proiectelor orientate spre stimularea dezvoltării durabile.
304
În prezent, WWF acordă prioritate finanţării acţiunilor de conservare, pe baza unei
strategii anuale, elaborate împreună cu UICN, precum şi aplicării reglementărilor
internaţionale existente.
Greenpeace, organizaţie militantă pentru apărarea mediului, şi-a început activitatea în 1971,
când un grup de persoane s-a deplasat pe mare, în zona Alaska, pentru a protesta împotriva
experienţelor nucleare americane. Refuzând orice subvenţie statală pentru a-şi păstra
independenţa, Greenpeace („pacea verde”) îşi concentrează acţiunea pe patru mari probleme:
activităţile nucleare (opunându-se, din cauza pericolului pe care îl prezintă, oricărei activităţi
de folosire a energiei nucleare în scopuri militare), limitarea folosirii produselor toxice
(interzicerea aruncării lor în apele continentale şi în mare şi controlul mişcărilor deşeurilor
toxice), protecţia speciilor ameninţate din oceane şi protecţia stabilităţii atmosferei, acţionând
pentru dezvoltarea energiilor nepoluante, pentru reducerea consumului de energie şi pentru
reducerea cantităţilor de gaze eliminate în atmosferă. Totodată, organizaţia realizează
numeroase campanii regionale împotriva atingerilor aduse mediului, precum şi în cazul unui
accident ecologic major (de exemplu cel de la Baia Mare din 2000).
Tribunalul Internaţional al Apei (I.W.T.) este o altă importantă şi semnificativă
prezenţă a societăţii civile în domeniul protecţiei mediului, care constituie o iniţiativă ce
urmăreşte aplicarea directă a reglementărilor vizând influenţarea unei atitudini sociale faţă de
problemele mediului în general şi de cele ale protejării apei în special.
I.W.T. a fost creat ca o organizaţie neguvernamentală independentă, având ca atribuţii:
crearea unei instanţe care, în acord cu legea, să garanteze un proces imparţial pentru cei
acuzaţi, crearea unui juriu independent format din specialişti în domeniul ştiinţific şi politic,
supervizarea şi coordonarea cazurilor deduse spre analiză, stabilirea unei proceduri echitabile;
în cadrul reuniunii sale din octombrie 1993, tribunalul a examinat 19 plângeri privind
poluarea Rinului cu metale grele, hidrocarburi, coloranţi şi reziduuri radioactive. Pe calea
audierilor publice şi cu contribuţia presei, populaţia a fost informată asupra calităţii apelor
fluviului, iar instanţa i-a condamnat moral pe cei vinovaţi de poluarea sa. Cea de-a doua
reuniune (februarie 1994) a abordat problema apei în ţările din Lumea a Treia.
Crucea Verde Internaţională (Green Cross International) a fost fondată de ultimul
preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov, urmăreşte promovarea acţiunilor caritabile în favoarea
protecţiei mediului şi conservării naturii. A avut un rol important în medierea protejării
resurselor de apă din zona Orientului Mijlociu, reuşind să determine forţele implicate să nu
distrugă nici un sistem de exploatare acvatică în timpul Intifadei.
305
Rezumat:
Abordarea dreptului mediului din perspectivă instituţională reprezintă efortul
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru a da eficienţă aplicării normelor internaţionale de
protecţie a mediului.
Debutul ȋn ceea ce priveşte crearea, organizarea şi instituirea competenţelor pentru
protecţia mediului ȋl reprezintă instituţiile create prin convenţiile internaţionale ȋn care s-
au stabilit structuri cu competenţe de reglementare a normelor internaţionale, de
executare şi control, precum şi structuri permanente cu funcţii executive.
De la modelele de instituţionalizare internaţionale şi convenţionale s-au inspirat şi
acţiunile naţionale de formare a structurilor deliberative şi executive completate cu
atribuţiuni jurisdicţionale ȋn domeniul aplicării legislaţiei de mediu ce revin autorităţii
judecătoreşti. De menţionat că la nivel internaţional şi convenţional jurisdicţiile pentru
litigii internaţionale de drept al mediului sunt conferite unor structuri de arbitraj.
În România, lipsită de preocupări eficiente pe linia protecţiei mediului, procesul
de instituţionalizare la nivel naţional a ȋnceput după anul 1990 prin crearea autorităţii
centrale de protecţia mediului.
Concepţia României ȋn domeniul instituţionalizării nu a fost, de la ȋnceput, bine
orientată datorită, ȋn primul rând unor oscilaţii ȋn ceea ce priveşte stabilirea domeniului
de activitate a autorităţii centrale de protecţie a mediului.
Începând cu ultima reglementare a protecţiei mediului prin O.U.G. nr. 195/2005,
instituţionalizarea urmată de unele legi speciale, referitoare la competenţele administraţiei
locale, a primit unele valenţe positive.
O problemă majoră de instituţionalizare vizând managementul de calitate a
protecţiei mediului este legată de Fondul de mediu care nu asigură realizarea obiectivelor
impuse României pe această linie de directivele europene ȋn materia protecţiei mediului
ȋn condiţiile ȋn care Româniaa este parte a unor convenţii internaţionale privind protecţia
mediului natural-cultural de valoare mondială reprezentat de unele ecosisteme naţionale.
La aceasta se adaugă ineficienţa accesării fondurilor europene de protecţia mediului.
306
Test de autoevaluare
1. Care sunt instituţiile naţionale speciale de drept al mediului:
a) Agenţia Naţională de Protecţia Mediului;
b) Agenţia Naţională Antidrog;
c) Garda Naţională de Mediu;
d) Administraţȋa Fondului de Mediu;
e) Autoritatea Naţȋonală pentru Protecţia Consumatorului.
2. Care este denumirea actuală a autorităţii centrale de protecţia mediului:
a) Ministerul Mediului;
b) Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile;
c) Ministerul Mediului şi Pădurilor;
d) Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
Răspunsuri: 1 - a), c), d); 2. - c).
Bibliografie:
1. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VIII, Editura C.H.
Back, Bucureşti, 2007, p. 196-237
2. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul I. Obiectul, sistemul,
metodele şi definiţia dreptului mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 27-41.
3. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Prelegerea nr. 9, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 280-283.
4. Dr. ing. Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu, Monitorul Oficial R.A., Ediţia
aprilie 2008, Bucureşti, p. 195-198.