Facultatea de drept

Profesor coordonator: Student:

IA I, 2012Ș

Dreptul la viaţă cunoaşte o evoluţie îndepărtată fiind întâlnit prima dată în Declaraţia

universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948.

Una din cauzele instaurării acestui principiu este dată de prevenirea repetării practicilor

din al doilea război mondial, război care a avut consecinţe negative asupra oamenilor. Astfel, el

devine în conjunctura din perioada de după al doilea război mondial unul din primele drepturi

naturale, inalienabile, care stă ca un garant al respectării celorlalte drepturi, după cum este

precizat în articulul 3 al Declaraţiei Universale: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la

libertate şi la securitatea persoanei sale”.

Următorul pas în consolidarea acestui drept este dat de adoptarea din 16 decembrie 1966

a Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, pact în care se întâlneşte o

specificitate mai mare în privinţa normelor care reglementează acest principiu1.

Un alt moment important în încercarea de îmbunătăţire a protecţiei acestui drept este dat

de către Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Această

convenţie a reprezentat primul instrument de drept internaţional care a organizat apărarea

individului în faţa propriului stat, garantându-i drepturile şi libertăţile fundamentale. Ea permite

statelor, în anumite condiţii, ca obligaţiile lor să fie suspendate în caz de război sau de alt pericol

care ameninţă viaţa naţiunii (articolul 15, paragraful 1). Dar chiar în aceste împrejurări nici un

stat nu se poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, de la obligaţia interzicerii

torturii, a sclaviei şi neretroactivităţii legii penale. Dispoziţiile Convenţiei privind dreptul la viaţă

sunt conform, art. 15, „inderogabile”. În afară de aceste trei etape în istoria dreptului la viaţa mai

există şi alte reglementări: protocolul nr. 6 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei cu

moartea pe timp de pace (1985), protocolul 13 adiţional la CEDO vizând abolirea pdepsei cu

moartea în orice împrejurare (2002, Vilnius), art.2 Carta drepturilor fundamentale a U.E. (Nisa

2000).

În afară de Convenţiile şi pactele în care se găseşte reglementat acest drept mai există şi

alte instituţii prin care se protejează principiul: Constituţia, legile penale sau jurisprudenţa Curţii

Europene de Justiţie.

1 Partea a treia este consacrată exclusiv dreptului la viată.

2

Principalul instrument de apărare a dreptului la viaţă pe plan intern este reprezentat de

Constituţie. Prima referire asupra acestui drept este făcută în Articolul 22 prin care se

reglementează şi garantează trei drepturi fundamentale cetăţeneşti2: dreptul la viaţă, dreptul la

integritate fizică, dreptul la integritate psihică. Ceea ce este de observant este legătura dintre

reglementarea în Constituţia României şi reglementarea din pactele sau convenţiile de la nivel

european. Similititudinea este dată de faptul că acest drept primează în cadrul tuturor

instrumentelor3.

În cadrul Constituţiei, dreptul la viaţă cunoaşte două accepţiuni. Prima vizează dreptul la

viaţă în sens restrâns şi se referă numai la viaţa persoanei în sensul ei fizic iar a doua are un sens

larg, protecţia vieţii implicând şi asigurarea unor condiţii minime de existenţă şi de viaţă decentă,

protecţia mediului înconjurător şi asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătăţii

cetăţeanului4. Referitor la accepţiunea restrânsă se observă că în Constituţia României este

reglementată interzicerea pedepsei cu moartea.

Dreptul la viaţă îşi cunoaşte reglementarea şi în dreptul penal românesc. Astfel, se

observă că în cadrul normelor de drept penal, acest drept se înscrie printre cele mai importante

obiective; persoana omului este apărată, atât sub aspectul personalităţii sale fizice (viaţa,

integritatea corporală, sănătatea), cât şi a personalităţii sale morale (demnitatea, onoarea,

libertatea, etc.), valori care definesc personalitatea individului în orice tip de societate. Codul

penal reglementează infracţiunile de omor sub denumirea generică de „omucidere”, alături de

omorul propriu-zis fiind incriminate şi infracţiunile de pruncucidere, ucidere din culpă şi

determinarea sau înlesnirea sinuciderii, a căror redactare este sensibil îmbunătăţită. Apărarea

persoanei prin dispoziţiile legii penale (Codul penal, Titlul al II-lea privind omul în principalele

2Art. 22 din Constituţia României prevede: „Dreptul la viaţă, precum şi integritate fizică şi psihică ale

persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratamente inumane

sau degradante. Pedeapsa cu moartea este interzisă”.

3 In DUDO, articolul 3,se consacra „dreptul la viaţă şi la inviolabilitate al oricărei persoane”, in Convenţia

Europeana a Drepturilor Omului, articolul 2 prevede că dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege, in

Pactul privind drepturile civile şi politice se prevede ca dreptul la viaţă este inerent persoanei umane iar CEDO

subliniaza ca dreptul la viaţă reprezintă un drept suprem al fiinţei umane, una din valorile fundamentale ale societăţii

noastre, dar şi a materiei drepturilor omului pe plan internaţional.

4Gh.Iancu, „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România”, Editura All Beck, Bucureşti,

2003, pag. 112.

3

sale atribute), evidenţiază faptul că bunul cel mai de preţ al omului este viaţa. Infracţiunile contra

vieţii, incriminate sub denumirea generică de „omucidere”, constituie din punct de vedere al

calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale sau

sănătăţii”.

Un rol important referitor la respectarea acestui princiupiu îl are şi Curtea Europeană a

Drepturilor Omului care a pronunţat o serie de hotărâri foarte importante pentru garantarea

dreptului la viaţă, în cele mai importante ipoteze. Interpretarea evolutivă şi de natură să

completeze textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a stat la baza hotărârii care

stabilea existenţa unor obligaţii pozitive ale statelor atunci când este vorba despre protejarea

vieţii, mai ales atunci când un individ este vulnerabil în faţa actelor criminale ale altora.

O altă serie foarte importantă de hotărâri au fost cele care condamnau statele pentru

încălcarea dreptului la viaţă atunci când nu efectuează anchete efective în cazul dispariţiei unor

persoane sau a morţii suspect.

O jurisprudenţă bogată există şi în ceea ce priveşte frontierele vieţii, deşi aceasta nu

aduce elemente revoluţionare, ci poate fi chiar criticată pentru prea multă precauţie.

Doctrina5, atunci când analizează instrumentele esenţiale, caracterizează dreptul la viaţă

ca fiind „primul drept substanţial” (material) reglementat de Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului şi este garantat oricărei persoane, fiind prevăzute doar anumite situaţii excepţionale în

care survenirea morţii, ca rezultat al unei acţiuni, să nu constituie o încălcare a acestui drept.

Interpretarea articolului 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a dat naştere la

rândul său, multor dispute cu privire la întinderea acastui drept. Totuşi, s-a impus opinia conform

căreia Convenţia consacră dreptul la viaţă în sens restrâns, protejând doar viaţa fizică. De aceea

nu trebuie confundat cu dreptul la un anumit nivel de trai, care este un drept economic şi social

sau cu un drept la dezvoltarea personalităţii. Ca urmare, o lege care incriminează

homosexualitatea nu încalcă dreptul consacrat în articolul 2.

Dreptul la viaţă mai trebuie diferenţiat şi de dreptul la viaţă privată (consacrat în articolul

8 al CEDO), doctrina apreciind că în conţinutul acestuia intră aproape orice, implicând în esenţă

dreptul de a trăi aşa cum vrea fiecare persoană6.

5 C. Bârsan, „Convenţia Europeană a drepturilor omului” - comentariu pe articole , vol. 1 - Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

6 R. Chiriţă, „Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal”, în Studii Universitatis Babeş Bolyai, nr.

2/2001, pag. 124.

4

Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord asupra faptului că, ceea ce se poate garanta

prin dreptul la viaţă este inviolabilitatea vieţii fizice, faţă de orice încercări de a-i aduce atingeri

ilicite. Titularul dreptului la viaţă este individul ca entitate biologică şi juridică. Trebuie subliniat

faptul că titularul este fiinţa umană şi nu una din ipostazele sale juridice de cetăţean străin sau

apatrid. Este vorba despre om, indiferent de naţionalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecţia

acestui drept se întinde din momentul naşterii până în cel al morţii.

În virtutea acestui drept, orice atingere adusă vieţii este incriminată, iar statul are

anumite obligaţii pentru protejarea acesteia. Chiar şi atunci când este vorba de pedeapsa cu

moartea, aceasta se poate aplica numai în mod excepţional, în nici un caz arbitrar, şi după

proceduri clare şi riguroase. Acest drept există, deşi protecţia lui este pusă sub semnul întrebării

chiar şi în caz de conflict armat.

În lumina Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, dreptul la viaţă

este un drept suprem, de la care nu sunt permise nici un fel de derogări, nici în timp de pace, nici

în timpul unei stări excepţionale sau de pericol grav pentru o naţiune. În viziunea Comitetului

ONU pentru drepturile omului, acest drept nu trebuie interpretat în sens restrâns. Dispoziţiile

articolului 6 al Pactului nu pot fi înţelese corect dacă sunt interpretate într-o manieră restrictivă,

iar protecţia acestui drept implică adoptarea de către stat, a unor măsuri restrictive foarte variate.

Comitetul consideră că ar fi de dorit că statele părţi să ia toate măsurile posibile pentru

reducerea mortalităţii infantile şi creşterea duratei de viaţă, în special prin adoptarea unor măsuri

menite să elimine malnutriţia şi epidemiile. Pe de altă parte, un pericol grav la adresa vieţii, îl

reprezintă dezvolterea armelor de distrugere în masă. Se consideră că testarea, producerea,

deţinerea sau comercializarea armelor nucleare reprezintă unul din cele mai mari pericole la

adresa dreptului la viaţă şi ar trebui catalogate drept crime împortiva umanităţii. Acelaşi Comitet

consideră că războiul şi actele de violenţă colectivă constituie un flagel al umanităţii, care duce la

pierderea a mii de vieţi nevinovate în fiecare an. De aceea, statele au ca obligaţie supremă

prevenirea acestor acte, eforturile în acest sens, constituind condiţia şi garanţia majoră a

respectării dreptului la viaţă7.

S-a pus problema dacă dreptul la viaţă înseamnă şi protecţia faţă de anumite atingeri

aduse integrităţii fizice, dar de natură să pună în pericol viaţa individului. Această problemă a

fost abordată de Comisia Europeană, dar nu a fost tranşată. În principiu, în privinţa practicilor ca

7 Adoptat de Comitetul ONU pentru drepturile omului, 27 iulie 1982.

5

sterilizarea terapeutică neconsimţită, acestea pot fi contrare articolului 2. Dar această opinie a

fost criticată pentru că face confuzie între dreptul la viaţă şi dreptul de a da viaţă şi de a procrea.

În ceea ce priveşte conţinutul acestui drept, unii susţin că ar trebui să existe şi un „drept

de a muri”. Curtea Europeană s-a pronunţat categoric împotriva unei asemenea posibilităţi,

stabilind că acest drept nu are decât un conţinut pozitiv.

În doctrină s-a scris mult despre legătura ce ar trebui să existe între dreptul la viaţă şi

dreptul de a te bucura de viaţă în cele mai bune condiţii. Un întreg curent a militat pentru lărgirea

considerabilă a înţelesului acestui drept, sau cel puţin pentru a recunoaşte un drept separat. Ceea

ce se susţine că ar intra în componenţa acestui drept sunt unele elemente pe care alţi autori le-ar

fi considerat ca drepturi din a treia generaţie.

Într-o asemenea opinie, dreptul la viaţă este doar o componentă a unui drept mult mai

larg, care ar putea fi numit „dreptul de a trăi”. Tendinţa este spre un sens mult mai larg şi mai

cuprinzător, care ar caracteriza dreptul la viaţă nu numai ca drept de bază pentru toate celelalte

drepturi, ci ca o parte integrantă a tuturor drepturilor esenţiale pentru dezvoltarea materială,

morală, spirituală şi mintală a fiinţei umane, în deplină demnitate. Dreptul la viaţă nu mai trebuie

să rămână o chestiune de supravieţuire fizică ci o problemă de a trăi omeneşte. Totuşi, chiar şi în

această perspectivă nu este recunoscut un drept de a muri.

O problemă foarte importantă în ceea ce priveşte dreptul la viaţă este determinarea

momentului din care aceasta este recunoscută fiinţei umane. Majoritatea textelor în domeniu nu

indică cu precizie acest moment, susţinând că acesta este recunoscut „persoanei”. Doctrină şi

jurisprudenţa s-au pronunţat în sensul că acest drept implică naşterea. Numai Convenţia

Interamericană a drepturilor omului indică expres că dreptul la viaţă este recunoscut din

momentul concepţiei .

Cu privire la acest aspect, există state părţi la Convenţie care incriminează prin legislaţia

lor internă avortul, ca de exemplu Mexicul, dar până acum nici un stat nu a fost condamnat

pentru încălcarea acestui drept din cauza unei legislaţii mai permisive în acest sens. Probabil că

dilemele cu care va fi confruntat sistemul interamerican vor apărea în curând.

Deşi protejează valoarea umană supremă, dreptul la viaţă nu este un drept absolut în

dreptul internaţional, fiind permise atingeri licite ale acestuia, chiar şi în situaţia când moartea

este provocată intenţionat. O asemenea atingere excepţională este pedeapsa cu moartea. Multe

Constituţii care nu consacră expres dreptul la viaţă, vorbesc totuşi de pedeapsa cu moartea. În

6

acest sens putem da ca exemplu Italia, Japonia, India, care consacră un articol acestei pedepse

excepţionale.

Pedeapsa cu moartea este o formă de pedeapsă folosită de-a lungul istoriei, de către

multe societăţi. Astăzi, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor lumii, incluzând

statele europene, dar şi ţări ca Namibia, Mozambique sau Angola. În 2000, 108 ţări aboliseră de

drept sau de facto (nici o execuţie nu a mai fost efectuată) pedeapsa capitală8.

O altă problemă de dezbătut este eutanasia. În doctrina juridică românească s-a exprimat

opinia că faptele de eutanasie ar putea fi nesancţionate dacă instanţele ar aplica un anumit

raţionament. În situaţia bolnavilor cu suferinţe fizice şi psihice de neînlăturat şi care nu mai pot fi

asistaţi medical, se poate argumenta în favoarea nesancţionării penale a medicului. În acest sens

se poate invoca starea de necesitate reglementată de articolul 45 Cod Penal. În doctrină au fost

exprimate opinii diverse cu privire la compatibilitatea eutanasiei cu articolul 2. Într-o primă

opinie, nici una din dispoziţiile Convenţiei sau din practicile statelor nu relevă o opinie comună

cu privire la această problemă. Pe de altă parte, printr-o interpretare per a contrario a faptului că

eutanasia nu a fost inclusă printre excepţiile dreptului la viaţă, se ajunge chiar la concluzia că

este incompatibilă9.

Dreptul de a decide momentul propriei morţi a fost legat de dreptul la demnitate, noţiune

care nu apare în textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar care a fost consacrat în

instrumente mai recente, ca de exemplu în primul articol al Cartei Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene. Respectul demnităţii umane ar include dreptul de a trăi cu demnitate şi de a

pune capăt sau de a cere asistenţa unui terţ pentru a se curma propria viaţă. În concepţia celor

care văd eutanasia ca o modalitate de a nu suporta suferinţele unei boli incurabile sau mijloacele

tehnice de prelungire a vieţii, problema se pune chiar pe tărâmul articolului 3 al Convenţiei care

interzice pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante.

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort, trebuie remarcat că dreptul la viaţă este un

drept natural al omului şi priveşte atât propria viaţă, cât şi posibilitatea de a da viaţă, adică de a

procrea. Cum în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este prevăzut nici dreptul de a

procrea şi nici obligaţia de a avea copii, s-a admis posibilitatea femeii de a întrerupe sarcina.

8 Conform studiilor Amnesty International, în 1993 au avut loc 1831 execuţii, 1419 numai în China.

9 L. Hecser, „Eutanasia-reflecţii medicale şi socio-juridice”, în Dreptul 11/2001, pag. 94.

7

Întreruperea cursului sarcinii este văzută ca un drept al femeii de a refuza procrearea, sau,

cum zic adepţii mişcării feministe, este dreptul femeii de a refuza îndeplinirea funcţiei sale

reproductive naturale, în virtutea respectului datorat libertăţii individuale a femeii şi a vieţii sale

private. Numai femeia are dreptul să dispună de trupul ei şi să nu permită nici unei alte persoane

să intervină sau să hotărască asupra unei teme atât de personale ca cea a dispunerii de propriul

trup.

Dreptul la viaţă este cel mai important şi natural drept al omului. El este înscris în toate

documentele naţionale şi internaţionale în domeniu şi trebuie protejat prin orice mijloace

posibile.

Evoluţiile înregistrate în domeniul ştiinţific au dus la apariţia unor situaţii necunoscute

până acum şi care nu cunosc reglementări pe plan intern. Cu privire la aceste situaţii, în materie

de lege ferenda, considerăm că este necesară incriminarea în domeniul manipulării genetice, a

unor fapte precum:

· alterarea genotipului uman;

· utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de

exterminare;

· crearea de embrioni în alte scopuri decât procreaţia.

Aceste fapte reprezintă însă doar o parte limitată a faptelor, potenţial periculoase şi care

pot avea consecinţe asupra identităţii genetice a individului sau care implică un anumit grad de

utilizare a ingineriei genetice.

Din acest punct de vedere demersul Comisiei juridice, care a creat Proiectul Noului Cod

Penal era foarte bun, însă s-a renunţat la intrarea sa în vigoare. În prezent, pentru a face faţă

tuturor situaţiilor nou apărute, considerăm că este indicat că legiuitorul român să se inspire din

legislaţia deja adoptată de alte state ale lumii, mai ales de cele europene, care sunt mult mai

avansate în astfel de demersuri. Cel mai bun exemplu, considerăm că îl reprezintă Legea

franceză a bioeticii din 199410, modificată şi completată în 2004, an în care a şi intrat în vigoare.

Această lege este dedicată în exclusivitate reglementării recurgerii la ingineria genetică, în orice

formă.

Referitor la interzicerea alterării genotipului uman, trebuie reglementate condiţiile în care

pot fi examinate caracteristicile genetice ale unei persoane. Considerăm că acest lucru se poate

10 Legea „bioeticii” intrată în vigoare la 6 august 2004, publicată în Journal Officiel din 7 august 2004.

8

întâmpla numai în scop medical sau de cercetare ştinţifică şi doar cu încuviinţarea expresă şi în

prealabil exprimată a persoanei, consimţământ care să poată fi revocat în orice moment.

O atenţie deosebită o necesită protecţia embrionilor sau gameţilor. Într-o viitoare

reglementare ar trebui incriminată expres crearea ilegală de embrioni umani în alt scop decât

procreaţia. Multe ţări interzic crearea embrionilor în scopul realizării unor studii ştiinţifice, dar

majoritatea permit totuşi, studierea celor existenţi.

Condiţiile în care poate avea loc acest demers, trebuie să fie foarte clar şi riguros

specificate. În primul rând, trebuie reglementată sursa permisă pentru aceşti embrioni sau gameţi,

fie ca urmare a întreruperilor de sarcină, sau a procedurilor de reproducere asistată, fie ca urmare

a importului de astfel de elemente ale corpului uman. De asemenea, trebuie specificat scopul

acestor cercetări, care ar trebui limitat la tratarea unor boli incurabile sau a sterilităţii.

Există şi un alt tip de intervenţii medicale care, deşi nu implică intervenţii genetice de

acelaşi grad, totuşi pot avea serioase repercursiuni. În primul rând, trebuie reglementat aşa-

numitul contract „de mamă purtătoare”. Conform principiului ce se impune pe plan internaţional,

corpul uman nu trebuie să devină o sursă de profit. În aceste condiţii, o astfel de convenţie, în

scopuri comerciale, ar trebui interzisă expres prin lege. În aceeaşi situaţie ar trebui să se afle şi

înstrăinarea cu titlu oneros a gameţilor şi embrionilor, deoarece asemenea elemente ale corpului

uman, nu pot face obiectul unor tranzacţii ce urmăresc profitul.

Strâns legată de problema prezentată mai sus este problema tehnicilor de reproducere

asistată. Aşa cum au arătat şi evenimentele recente din ţara noastră, ştiinţa poate ajuta o femeie

ajunsă la vârstă înaintată (peste 60 de ani), nu numai să conceapă, dar şi să dea naştere unui copil

în aceste condiţii. Asemenea probleme nu numai că nu mai ţin de domeniul ştiinţifico-fantastic,

dar sunt şi o problemă care necesită o reală şi urgentă reglementare.

Este necesară stabilirea unor criterii clare de recurgere la asemenea practici, care să

concilieze dorinţa unui cuplu de a avea copii şi riscurile pentru sănătatea lor şi a viitorului copil.

Aceste condiţii trebuie să vizeze nu numai vârsta, starea de sănătate a persoanei, dacă este

necesară implicarea unui cuplu sau a unei persoane solitare, ci şi aspectele mult mai tehnice, care

vor stabilii câţi embrioni vor fi produşi şi în final sacrificaţi pentru reuşita demersului.

În cadrul tehnicilor de reproducere asistată se recurge frecvent la „diagnostic genetic

preimplantatoriu”. Acesta poate stabili dacă embrionul suferă de o boală genetică sau care sunt

predispoziţiile viitorului copil la diferite boli. Riscul unei asemenea perspective asupra viitorului

9

ţine de recurgerea la practici de eugenie, care ar exclude anumiţi copii pe baza unor criterii ce nu

ţin de sănătate. Deşi avantajele sunt evidente, nici o asemenea procedură nu poate rămâne în

afara cadrului de reglementare. În acest sens, trebuie stabilite condiţii clare în care se poate

recurge la procedeul respectiv, precum şi condiţiile în care rezultatele diagnosticului pot justifica

întreruperea unei sarcini. Cea mai indicată ar fi o listă a bolilor care justifică întreruperea

sarcinii, în funcţie de gravitatea acestora şi de şansele de tratare. Evident, aceste discuţii trebuie

privite în lumina dreptului la avort.

O problemă de actualitate în alte ţări şi faţă de care societatea românească nu poate

rămâne indiferentă este problema aşa-numitului „copil medicament”. Aici ne referim la

conceperea unui copil, cu anumite caracteristici genetice, de natură să devină un donator

compatibil pentru o altă persoană în viaţă. Dilema unei asemenea intervenţii, nu ţine numai de

intervenţiile genetice necesare, ci şi de soarta embrionilor care nu corespund cerinţelor. Aceştia

ar putea fi distruşi, deşi poate, din alte puncte de vedere ar fi perfect viabili.

Procedeele de reproducere asistată medical, în general, precum şi în convenţiile de

„mamă purtătoare”, pot pune serioase probleme pe tărâmul Dreptului familiei şi al filiaţiei, în

mod deosebit. Trebuie determinată persoană faţă de care va fi stabilită filiaţia copilului, atunci

când poate avea mai mulţi părinţi genetici şi adoptivi. În mod similar, se pune problema şi în

cazul aşa-numitelor „bănci de spermă”. În mod normal, copilul conceput în acest mod, ar trebui

să aibă un statut clar încă dinainte de naştere, cu evitarea riscurilor unor procese de filiaţie, ce ar

fi în detrimentul dezvoltării sale ulterioare11.

Bibliografie

C ărți

11 Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/18.07.2005 asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical, lege publictă în M.O. nr. 664/26.07.2005

10

1. Bârsan Corneliu, „Convenţia Europeană a drepturilor omului- comentariu pe

articole”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

2. Berger Vincent, „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”;

3. Boroi Alexandru, „Infracţiuni contra vieţii”, Editura Naţional, Bucureşti, 1996;

4. Constantinescu Mihai, Deleanu Ion, Iorgovan Antonie, Moraru Ion, Vasilescu

Florin, „Constituţia României - comentată şi adnotată”, Regia Autonomă

Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992;

5. Cloşcă Ion, Suceavă Ion, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova,

1995;

6. Dobrinescu Ioan, „Infracţiuni contra vieţii persoanelor”, Editura Academică

Română, Bucureşti, 1987;

7. Dogaru Ion, Dănişor Dan Claudiu, „Drepturile omului şi libertăţile publice”,

Editura Academică Română, Bucureşti, 1998;

8. Duculescu Victor, „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura Lumina Lex;

9. Iancu Gheorghe, „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România ”,

Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

10. Iorgovan Antonie, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002;

11. Micu Doina, „Garantarea drepturilor omului în practica CEDO şi în Constituţia

României”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;

12. Popescu Corneliu-Liviu, „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

(1999-2002)”;

13. Selejan Bianca, „Protecţia europeană a drepturilor omului”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004.

Tratate internaţionale şi legi:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948);

2. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (4 mai 1950, Roma);

3. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (martie 1976);

4. Constituţia României din 1991, revizuită în octombrie 2003;

5. Codul Penal Român;

11

6. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul

Oficial al României din 28 aprilie 2006;

7. Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi de organe umane;

12