Universitatea „Petre Andrei” din IașiFacultatea de Drept

Master Științe Penale Disciplina : Drept Penal European

Dreptul la un proces echitabil

Masterand :

Cuprins

1. Introducere.............................................................................................................................32. Garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil.........................................................7

a) Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial prevăzut de lege..... ..7b) Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil...........................................................9c) Publicitatea procedurii..................................................................................................9

3. Garanţiile speciale ale dreptului la un proces echitabil în procesele penale.........................10a) Prezumţia de nevinovăţie.............................................................................................10b) Dreptul la apărare.........................................................................................................10

i. Dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei.......................11ii. Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării................11

iii. Dreptul de a se apăra în mod eficient......................................................11iv. Dreptul la martori.....................................................................................11v. Dreptul la interpret...................................................................................12

4. Bibliografie...........................................................................................................................14

2

Dreptul la un proces echitabil

Sistemul judiciar reprezintă, în orice stat democratic, o componentă esenţială a

civilizaţiei şi progresului social. Ideea de proces echitabil trimite automat la ideea de stat de

drept.

În societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei

reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane. Această funcţie implică existenţa

unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Un atare

serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcţionale şi autonome.

Există principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar

dar care vizează mai degrabă funcţionarea acestuia şi însăşi democratismul şi umanismul

sistemului procesual, fie el cel civil sau penal.

Printre aceste principii menţionăm: accesul liber la justiţie, independenţa judecătorilor,

inamovibilitatea, egalitatea în faţa justiţiei şi gratuitatea justiţiei.

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem

judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaţionale, astfel

că el are semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul constituţional.

Facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie,

implicând astfel obligaţia corelativă a statului, ca prin instanţa competentă, să soluţioneze aceste

acţiuni, reprezintă practic liberul acces al persoanei la justiţie.

Drepturile procedurale constituie singura categorie de drepturi al căror conţinut nu fac

referire la o libertate materială, ci la garanţiile de care dispune o persoană într-un stat de drept

pentru a-şi valorifica drepturile şi libertăţile. Dreptul la un proces echitabil şi dreptul la recurs nu

sunt de regulă susceptibile de limitări şi nu pot face decât obiectul unor derogări, cât despre

principiul legalităţii incriminării şi pedepselor, acesta reprezintă un drept intangibil.

Protecţia libertăţii ar fi lipsită de sens dacă nu ar fi încredinţată unei justiţii independente

şi imparţiale, garanţie a unui proces echitabil. ,,Dreptul la un proces echitabil”, conform

terminologiei consfinţite de Curtea europeană cu privire la art.6 alin.1 din Convenţie ,,consacră

principiul fundamental al preeminenţei dreptului într-o societate democratică”1 - Orice persoană

are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de

1 Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006

3

către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale

îndreptate împotriva sa.”

Recunoscând dreptului la un proces echitabil un loc ,,eminent” într-o societate

democratică, judecătorul european îl consacră ca unul dintre principiile care constituie structura

de bază a ordinii publice europene a drepturilor omului. De aceea, Curtea europeană stabileşte,

prin hotărârea Pellegrini contra Italiei (2001)2, principiul conform căruia jurisdicţiile unui stat

parte nu pot, fără să încalce ele înseşi articolul 6 din Convenţie, să acorde exequatur unei hotărâri

a unui stat terţ care nu recunoaşte garanţiile articolului 6; aşadar, acestora li se impune obligaţia

de a se asigura că hotărârea străină a fost adoptată corect, cu respectarea principiilor procesului

echitabil. Această ,,excepţie de ordine publică europeană” îi permite deci judecătorului naţional

să nu execute o hotărâre străină care este contrară exigenţelor procesului echitabil.

Câmpul de aplicare ratione personae al art. 6 nu pune probleme deosebite. Potrivit art. 6,

garanţiile procesului echitabil se aplică „oricărei persoane”, fizice sau juridice.

Cât priveşte aplicarea ratione materiae, din interpretarea art. 6 alin.1 rezultă că protecţia

acestuia nu acoperă toate litigiile, ci doar plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter

civil şi acuzaţiile în materie penală. Curtea europeană a dat acestor noţiuni un sens autonom şi

extins, nu fără a se confrunta cu unele dificultăţi de interpretare.

În privinţa noţiunii de proces, a fost consacrată o interpretare extensivă: art. 6 se aplică

atât înainte, cât şi după procesul propriu-zis (inclusiv toate căile de atac prevăzute de lege),

deoarece el priveşte şi executarea deciziei judecătoreşti. De exemplu, cerinţa termenului

rezonabil se aplică, în cauzele privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, şi procedurilor

administrative prealabile, atunci când acestea sunt obligatorii3.

Aşa cum rezultă direct din art. 6 alin. 1 al Convenţiei, acest text se referă la încălcări ale

drepturilor şi obligaţiilor cu „caracter civil” şi la „orice acuzaţie în materie penală”. Deci,

legiuitorul comunitar are în vedere două mari categorii de contestaţii ale persoanelor împotriva

hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale sau măsuri luate de organele

jurisdicţionale: contestaţii cu privire la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi

contestaţii împotriva „acuzaţiilor în materie penală”.

2 http://jurisprudentacedo.com/Pellegrini-contra-Italiei-Responsabilitatea-statelor-Executarea-unei-hotarari-straine-Conditii.html3 Bianca Selejan-Guţan, Protecţia drepturilor omului, Suport de curs

4

Ambele noţiuni: „contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi

„acuzaţii în materie penală” nu sunt definite în art. 6 alin. 1 din Convenţie aşa încât a fost

nevoie de intervenţia Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru clarificări.

Noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” este una din cele mai cunoscute şi mai

controversate noţiuni autonome ale Convenţiei europene. Astfel, în legătură cu noţiunea

„drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, Curtea a subliniat că textul art. 6 alin. 1 din Convenţie nu

determină conţinutul material al acestei noţiuni în ordinea juridică a statelor contractante, acest

conţinut urmând a fi definit nu prin calificarea dată acestei noţiuni în sistemele naţionale de drept,

ci prin „efectele produse în dreptul în cauză”, spre a se vedea dacă el poate fi considerat sau nu

un drept sau o obligaţie civilă, în sensul Convenţiei. Ca atare, Curtea va aprecia, în cadrul

controlului pe care-l exercită asupra respectării art. 6 alin. 1 din Convenţie de către autorităţile

naţionale ale statelor contractante, „conţinutul dreptului” în litigiu prin raportare atât la

dispoziţiile Convenţiei, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în

considerare a „caracterului autonom” al noţiunii, orice altă soluţie riscând să conducă la rezultate

incompatibile cu prevederile Convenţiei4.

Într-o primă etapă jurisprudenţială, autorităţile de la Strasbourg au considerat că noţiunea

în cauză consfinţeşte distincţia dintre dreptul public şi cel privat, drepturile şi obligaţiile cu

caracter civil fiind acele drepturi şi obligaţii de drept privat. Pornind de la această interpretare,

art. 6 nu s-ar aplica drepturilor şi obligaţiilor de drept public (de exemplu, cele privind cetăţenia,

dreptul de vot etc.). În decursul timpului s-a înregistrat, totuşi, o evoluţie a jurisprudenţei Curţii în

această privinţă, astfel încât tot mai multe drepturi au fost aduse sub protecţia procedurală a art. 6.

Aplicarea art. 6 în cadrul contenciosului public în general a fost de la început una din

limitele aplicării acestui text. De exemplu, în cazul extrădării şi expulzării străinilor, al dreptului

de a fi ales în adunarea legislativă, al existenţei unei imunităţi parlamentare, articolul 6 nu este

aplicabil. Art. 6 alin.1 este aplicabil contenciosului constituţional, atunci când este vorba de

exercitarea, de către curţile sau tribunalele constituţionale, a unui control concret al

constituţionalităţii legilor.

Un alt domeniu care a fost considerat de Curtea Europeană ca fiind exclus de la aplicarea

art. 6 este cel al contenciosului funcţiei publice, adică acele litigii ce au ca obiect numirea,

promovarea sau orice alte măsuri privitoare la cariera funcţionarilor publici. Singurele excepţii

4 Vasile Pătulea, Proces echitabil, Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007

5

erau litigiile privitoare la drepturi patrimoniale, cum ar fi plata pensiilor, a salariilor, etc.,

deoarece aceste drepturi sunt incluse în categoria drepturilor cu caracter civil şi deci permit

aplicarea art. 6.

Aplicabilitatea articolului 6 în materie penală presupune în primul rând existenţa unei

,,acuzaţii”.

Art. 6 alin. 1 din Convenţie nu defineşte noţiunea (expresia) „acuzaţie în materie penală”

astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a dat o definiţie oarecum formală noţiunii de „acuzaţie”,

statuând că aceasta reprezintă „o notificare oficială, ce emană de la o autoritate competentă, a

faptului că unei persoane i se impută săvârşirea unei fapte penale”, ceea ce înseamnă producerea

unor consecinţe importante în ceea ce priveşte persoana respectivă.

Jurisprudenţa Curţii, în această privinţă, a evoluat în timp, iniţial

considerându-se că generalitatea normei ce incriminează o anumită conduită şi scopul

sancţiunii, în acelaşi timp preventiv dar şi represiv, sunt elemente suficiente pentru ca, pe

temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. 1, să se poată determina „natura penală a unei fapte antisociale”.

Ulterior, însă, Curtea, observând că cele două caracteristici sus-menţionate pot fi reţinute

„pentru orice faptă ilicită ce cauzează altuia un prejudiciu şi conduce la angajarea răspunderii

civile delictuale a autorului ei, a căutat să delimiteze cu mai mare precizie

criteriile în conformitate cu care fapta imputată unei persoane ar putea fi caracterizată ca fiind

„o acuzaţie în materie penală”, în sensul prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie, jurisprudenţa

Curţii, pe această temă fiind bogată, variată şi explicită. Astfel, Curtea a decis că pentru a

se putea determina „caracterul penal al unei fapte” . trebuie mai întâi să se ştie dacă textul legal

ce o defineşte „este cuprins sau nu în dreptul penal”, potrivit tehnicii juridice a statului în cauză;

apoi mai trebuie examinate „natura infracţiunii comise” şi „natura şi gravitatea sancţiunii pe care

o riscă persoana în cauză”, aceasta prin raportare la obiectul şi scopul art. 6 din Convenţie şi

luându-se în considerare sensul comun al termenilor utilizaţi în sistemul naţional de drept în

discuţie5.

În cauza Engel şi alţii contra Olandei (8 iunie 1976), Curtea a precizat că, dacă statele ar

putea să califice după voia lor unele infracţiuni ca fiind disciplinare sau administrative, atunci

s-ar putea sustrage clauzelor art. 6, ceea ce ar duce la rezultate contrare obiectului şi scopului

Convenţiei. De aceea, judecătorii europeni se pronunţă asupra caracterului penal al acuzaţiei,

5 Vasile Pătulea, op.cit.

6

indiferent de calificarea dată de dreptul intern. În hotărârea din cauza Engel, Curtea a enumerat,

în ordinea importanţei lor, criteriile utilizate pentru a determina natura penală a unei acuzaţii:

1. prevederile dreptului intern al statului în cauză;

2. natura faptei sau comportamentului ilegal;

3. scopul şi severitatea sancţiunii6.

Garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil

1. Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial prevăzut de lege

Cu toate că nu este menţionat expres în textul art. 6 alin.1, dreptul la un proces echitabil

presupune şi dreptul de acces la un tribunal. Aceasta, deoarece Convenţia are ca scop protejarea

nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective.

Un exemplu de limitare a accesului la un tribunal care poate fi justificată este imunitatea

de jurisdicţie: imunitatea magistraţilor, a organizaţiilor internaţionale sau imunitatea

parlamentară. Condiţia pentru ca aceste imunităţi să fie conforme cu art. 6 este ca ele să nu fie

generale şi absolute şi să vizeze anumite scopuri legitime, respectiv protecţia unor categorii de

persoane. O imunitate generală şi absolută în privinţa răspunderii civile a poliţiei a constituit o

încălcare a art. 6.

În cauza Weissman şi alţii versus România7, neplata echivalentului sumei de 323.264

EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea acţiunii a condus la anularea acesteia. Curtea

a apreciat că suma în cauză, foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era justificată nici

prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia financiară a reclamanţilor, ci

reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Această

sumă a fost excesivă, motiv pentru care reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea ce

i-a lipsit pe aceştia de dreptul lor ca o instanţă să le examineze cererea. Având în vedere

circumstanţele speţei şi, în special, împrejurarea că această restricţionare a fost impusă în faza

iniţială a procedurii, Curtea a statuat că taxa de timbru a fost disproporţionată şi astfel a adus

atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă. Statul nu a păstrat un echilibru just între,

pe de o parte, interesul său în a recupera cheltuielile de judecată, iar pe de altă parte, interesul

6 Bianca Selejan-Guţan, op.cit.7 http://www.juspedia.ro/jurisprudenta/1378/cauza-weissman-si-altii-versus-romania/

7

reclamanţilor ca o instanţă să le examineze cererea. Pentru aceste motive s-a constatat încălcarea

art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Noţiunea de tribunal are un sens autonom, desprins de sensul termenului din dreptul

intern al statelor părţi. În sensul european al termenului, tribunalul este un organ judiciar de plină

jurisdicţie, ce exercită un adevărat control de legalitate, atât asupra chestiunilor de fapt, cât şi a

celor de drept şi care poate pronunţa hotărâri obligatorii. Curtea europeană a stabilit că noţiunea

de „tribunal” acoperă şi instanţele speciale, ca şi tribunalele arbitrale cu competenţă obligatorie.

Nu constituie „tribunale”, în sensul Convenţiei, organele care au doar competenţa de a formula

avize sau recomandări.

Tribunalul trebuie să fie stabilit de lege. Termenul de lege are un sens extensiv: originea

formală a textului este indiferentă. Cerinţa ca un tribunal să fie stabilit de lege presupune ca

tribunalul să fie conform cu legea.

Independenţa tribunalului presupune ca acesta să nu fie supus unor ordine sau instrucţiuni

din partea unei instanţe sau autorităţi superioare, precum şi lipsa oricăror constrângeri, presiuni

sau influenţe exterioare.

Astfel, Curtea a decis că un element al îndeplinirii condiţiei independenţei unui tribunal,

în sensul prevederilor art. 6 din Convenţie, constă în aceea că, după pronunţarea unei hotărâri

care devine definitivă şi irevocabilă, deci obligatorie, aceasta să nu mai poată fi

modificată de o autoritate nejudiciară, în detrimentul uneia dintre părţile procesului soluţionat

definitiv.

Cea de-a treia componentă a exigenţei formulate de art. 6 alin. 1 din

Convenţie, o constituie „dreptul la un tribunal imparţial”. Textul art. 6 foloseşte expresia

„instanţă independentă şi imparţială”, dar cele două noţiuni „independenţa” şi „imparţialitate” nu

se suprapun întrucât independenţa nu presupune neapărat şi imparţialitate sfera acesteia din urmă

fiind mult mai largă, o instanţă putând fi independentă, ceea ce nu înseamnă, automat, că va fi şi

imparţială8.

Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, imparţialitatea se defineşte ca fiind

absenţa oricărei prejudecăţi (sau idei preconcepute) privitoare la soluţia unui proces.

2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil

8 Vasile Pătulea, op.cit.

8

Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului „Orice persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a

cauzei sale…”.

Momentul de la care începe calcularea acestei durate este, în materie civilă, acela al

sesizării jurisdicţiei competente. În materie penală, perioada începe la data la care bănuielile în

privinţa persoanei interesate au consecinţe importante asupra situaţiei sale. Data până la care se

apreciază durata procedurii: atât în materie civilă, cât şi în materie penală, termenul acoperă

ansamblul procedurii, inclusiv căile de atac.

Cauza Sousa Marinho şi Marinho Meireles Pinto c. Portugalia (hotărârea din 3 aprilie

2003)9 – pentru partea civilă a unui proces penal, punctul iniţial de la care se calculează durata

procedurii este momentul la care s-a constituit ca parte civilă, pentru că de la acel moment se

naşte litigiul său cu privire la exercitarea unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, indiferent de

momentul la care începe procedura pentru cel inculpat.

Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii, judecătorii europeni

utilizează diverse criterii, între care: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului,

comportamentul autorităţilor competente. Numai atunci când acesta din urmă stă la baza unui

termen apreciat ca nerezonabil, va fi antrenată răspunderea statului.

3. Publicitatea procedurii

Orice persoană are dreptul la publicitatea procedurii în cauza sa. Această publicitate se

impune pentru „mai buna protecţie a justiţiabilului împotriva unei justiţii secrete care scapă

controlului public”.

Există însă şi limite ale principiului publicităţii, expres prevăzute de art. 6: accesul în sala

de şedinţe poate fi interzis presei sau publicului în timpul procesului, în interesul moralităţii,

ordinii publice sau siguranţei naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele

minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o cer, sau atunci când acest lucru este considerat

necesar de către tribunal în vederea unei mai bune realizări a justiţiei. Aplicarea acestor limitări

trebuie să se subsumeze, însă, necesităţii într-o societate democratică şi principiului

proporţionalităţii.

9 Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 2003, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

9

Garanţiile speciale ale dreptului la un proces echitabil în procesele penale (art. 6 alin.2

şi alin.3)

1. Prezumţia de nevinovăţie

În literatura juridică se face sublinierea că dreptul unei persoane, căreia i se reproşează

săvârşirea unei fapte penale, de a fi considerată nevinovată până la condamnarea sa

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, constituie unul dintre principiile fundamentale ale

dreptului penal modern10.

Formularea din art. 6 paragraf 2 din Convenţie este următoarea: „Orice persoană acuzată

de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită”.

Această prezumţie se impune în primul rând judecătorilor în cadrul unui proces penal:

aceştia nu trebuie, a priori, să aibă şi să exprime convingerea că acea persoană este vinovată.

Consecinţele principale ale acestei prezumţii sunt acelea că sarcina probei incumbă acuzării şi

îndoiala profită acuzatului. Acesta trebuie să aibă posibilitatea să dea explicaţii şi să furnizeze

contra-probe.

2. Dreptul la apărare

În literatura juridică este subliniat faptul că dreptul de apărare are două

sensuri: unul material (care cuprinde întregul complex de drepturi si garanţii procesuale care

asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra drepturile), iar altul formal (dreptul părţilor

de a-şi angaja un apărător)11.

Articolul 6 paragraf 3 lit. c din Convenţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

garantează oricărui „acuzat” (învinuit, inculpat) posibilitatea de a se apăra de acuzaţia

(învinuirea) ce i se aduce, în trei modalităţi: acuzatul se poate apăra singur; poate fi asistat de un

apărător, la alegerea sa; poate fi asistat „în mod gratuit” de un apărător din oficiu (toate aceste trei

modalităţi constituie tot atâtea opţiuni sau drepturi ale acuzatului).

Garanţia dreptului la apărare este o garanţie complexă, care cuprinde, la rândul ei, o serie

de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil în materie penală.

10 Frédéric Sudre, op.cit.11 Vasile Pătulea, op.cit.

10

a) Dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei - art.6 paragraf 3

li.a.

Această informare, care trebuie să fie detaliată, trebuie făcută în cel mai scurt timp posibil

şi într-o limbă înţeleasă de persoana în cauză.

b) Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării - art.6 paragraf

3 lit.b.

Această garanţie îşi începe aplicabilitatea din momentul în care persoana devine obiectul

unei acuzaţii în materie penală. Durata necesară apărării se apreciază în funcţie de factorii

particulari ai fiecărui caz în parte: complexitatea, modul de lucru al avocatului apărării, stadiul

procedural etc.

c) Dreptul de a se apăra în mod eficient - art. 6 paragraf 3lit. c

Orice acuzat are dreptul de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat,

ales sau numit din oficiu. În cazul în care acuzatul se apără singur, el trebuie să dispună de toate

facilităţile necesare pentru a-şi organiza apărarea. Cu toate acestea, datorită dificultăţilor unei

auto-apărări a acuzaţilor, judecătorii cer de cele mai multe ori intervenţia unui avocat, cu atât mai

mult cu cât aceasta poate fi asigurată în mod gratuit.

d) Dreptul la martori - art.6 paragraf 3 lit. d

Orice acuzat are dreptul de a interoga direct sau indirect martorii acuzării şi de a obţine

convocarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi cei ai acuzării. Noţiunea de

martor este una din noţiunile autonome ale Convenţiei, iar interpretarea înţelesului ei revine

Curţii europene. Această noţiune include şi experţii. De asemenea, este considerată „martor” şi

persoana ale cărei declaraţii scrise sunt constituite ca probe în faţa instanţei, chiar dacă ele nu

depun mărturie directă.

Dreptul la martori nu este absolut. Astfel, convocarea şi interogarea oricărui martor al

apărării nu este o obligaţie: tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere, cu condiţia să

respecte obligaţia de motivare a unei asemenea decizii, precum şi principiul egalităţii armelor.

Cauza Rachdad contra Franţei (hotărârea din 13 noiembrie 2003)12 – reclamantul, cetăţean

marocan născut în Franţa, a fost condamnat în 1992, în lipsă, pentru o infracţiune legată de

traficul de droguri. În 1998, reclamantul a formulat o contestaţie la executare contra acestei

hotărâri, cerând să i se permită să interogheze martorii, însă doar unul dintre ei a fost reaudiat în

12 Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 2003, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

11

prezenţa reclamantului. În urma acestei proceduri, s-a menţinut hotărârea de condamnare şi s-a

dispus expulzarea definitivă a reclamantului. Curtea constată că reclamantul a fost condamnat pe

baza mărturiilor unor persoane pe care nu le-a putut interoga. Este adevărat că în condiţiile în

care redeschiderea procedurii s-a realizat la 7 ani de la hotărârea de condamnare iniţială,

identificarea şi localizarea martorilor prezenta anumite dificultăţi. Este adevărat şi că reclamantul

a provocat această situaţie neprezentându-se la procesul iniţial şi provocând condamnarea sa în

contumancie . Totuşi, ţinând cont de importanţa specială a dreptului la apărare în procesul penal,

aceste dificultăţi nu puteau fi determinante, astfel că există o violare a art.6.

e) Dreptul la interpret - art.6 paragraf lit.e

Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu înţelege sau

nu vorbeşte limba folosită în şedinţă. În această privinţă, starea materială a acuzatului nu este

relevantă. Intervenţia interpretului trebuie să fie efectivă şi concretă. Ea trebuie să acopere atât

traducerile de documente necesare apărării, cât şi interpretarea la audierile orale. Aceasta nu

înseamnă însă că toate documentele trebuie traduse.

Cerinţele (condiţiile) care conturează conţinutul desfăşurării unui proces

echitabil sunt prevăzute expres în art. 6 al Convenţiei şi anume: publicitatea dezbaterilor şi

termenul rezonabil dar din jurisprudenţa instanţei europene pot fi sintetizate şi alte principii

care se circumscriu şi ele aceleiaşi noţiuni de „proces echitabil”, fără ca ele să se regăsească in

terminis în textul art. 6 din Convenţie. Aceste principii ar fi: „egalitatea armelor”; „respectarea

contradictorialităţii” (mai ales în administrarea probelor); „motivarea deciziilor” şi

„dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria sa

incriminare”.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

principiul „egalităţii armelor” semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării

procedurilor în faţa instanţelor de judecată, fără ca vreuna dintre ele să fie avantajată în raport cu

cealaltă sau celelalte părţi din proces. Curtea europeană a stabilit, încă din 1970, că egalitatea

armelor este un principiu fundamental al procesului echitabil. Principiul egalităţii armelor

presupune şi respectarea altor garanţii ale art. 6, cum ar fi dreptul la apărare şi

contradictorialitatea.

12

Necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti s-a impus deoarece în lipsa ei este greu a

se vorbi despre un proces echitabil. Curtea europeană a indicat în mod clar că art. 6 paragraf 1

obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile: „instanţele naţionale trebuie să indice cu suficientă

claritate motivele pe care şi-au fundamentat decizia”. Curtea a statuat ca art.6 din Convenţie

obligă, într-adevăr , instanţele să-şi motiveze hotărârile lor , dar această obligaţie nu trebuie

înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor

procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura acestora .

Este necesar să se ţină seama , în special, de diversitatea capetelor de cerere ale ale acţiunilor şi

de motivele formulate în căile de atac exercitate de părţi, de diferenţele existente între statele

contractante cu privire la izvoarele dreptului , de diferenţele privitoare la prezentarea şi

redactarea hotărârilor judecătoreşti. Curtea mai insistă şi asupra faptului că judecătorii trebuie să

indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile pentru că numai astfel , de

exemplu , un acuzat poate exercita căile de atac prevăzute de legislaţia naţională.

Dreptul de a nu se auto-acuza - Spre deosebire de alte instrumente internaţionale în

materie, Convenţia europeană nu enunţă expres acest drept, cunoscut şi sub denumirea de ”drept

la tăcere”. Cu toate acestea, el a fost consacrat de Curtea europeană: în sensul art. 6, orice acuzat

are dreptul de a tăcea şi a nu contribui la propria sa incriminare. Acest drept asigură neîndoielnic

caracterul echitabil al procedurii.

BIBLIOGRAFIE:

13

- Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura

Polirom, 2006;

- Bianca Selejan-Guţan, Protecţia drepturilor omului, Suport de curs;

- Vasile Pătulea, Proces echitabil, Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a

Drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007;

- Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri 2003,

Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007;

- www.juspedia.ro

- www.jurisprudentacedo.com

14