DREPTUL IN FEUDALISMUL DEZVOLTAT

6.1. Formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare In procesul de formare a statelor feudale romanesti rolul cel mai important l-au avut

cnezatele si voievodatele. Centralizarea treptata a puterii politice ca si mod de evolutie caracteristic intregului spatiu european in drumul spre organizare statala feudala realizata pe fondul intensei dezvoltari politice, economice si sociale, a fost stopata sau doar incetinita in evolutia sa fireasca de imixtiunea fortelor politice straine in spatiul romanesc, extrem de puternice mai ales in Transilvania. Dupa cucerirea ei, proces indelungat desfasurat pe parcursul secolelor IX-XIII, regalitatea maghiara a fost nevoita sa accepte voievodatul ca veche forma de organizare politica romaneasca, precum o realitate politica ce nu poate fi inlaturata, cu institutii proprii pastrate pana la supunerea Ungariei de catre turci in 1529, subsecvent bataliei de la Mohacs (1526). Primul voievod din Trasilvania a fost Leustachius in 1176, autonom fata de regele Ungariei. In tot acest interval de timp, formatiunile politice romanesti si-au pastrat autonomia fata de conducerea voievodatului si implicit al regatului Ungariei, constituind pana tarziu in Evul Mediu adevarate tari voievodale si cneziale conduse de voievozi si cnezi locali si organizandu-se dupa vechiul drept romanesc. In acelasi spatiu, secuii si sasii colonizati s-au organizat in „scaune” dar dupa modelul romanesc. Si unii si altii au format uniuni politice numite „Universitas” conduse de catre un comite.

In Tara Romaneasca si Moldova, prin unirea formatiunilor politice de aici si prin eforturile de detasare a conducatorilor acestor formatiuni de suzeranitate maghiara, s-au constituit tarile feudale de sine statatoare.

„Descalecatorii” cum s-au numit primii sefi politici, au fost in Muntenia, Basarab I, care l-a invins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou, iar in Moldova, Bogdan care s-a autointitulat „domn si stapan” in anul 1364.

Dupa victoria de la Posada, in anul 1330, noul stat s-a numit Valahia sau Ungro-Valahia, adica Valahia de langa Ungaria.

In ceea ce priveste Moldova, Ungaria si-a exercitat suzeranitatea asupra unei organizatii politice locale condusa de Dragos, voievod roman din Maramures, al carui mandat era cel al unui „capitan regal”. In 1364, profitand de angajarea ungurilor in conflicte cu Tara Romaneasca si Bulgaria, Bogdan, voievod roman din Maramures, trece muntii si reuseste sa-l alunge pe Balc, reprezentantul coroanei maghiare. Noul stat a fost cunoscut la inceputurile sale sub numele de Terra Wallachorum, Terra Moldovana, Moldovalahia, Rusovlahia (Vlahia de langa Rusia), Tara Vlahilor, Vlahia cea Mica, apoi Moldova.

Cat despre Dobrogea, teritoriul ei intrat in stapanirea Bizantului a fost inclus in Thema Paristrion (Paradunavon). Imparatul bizantin (basileul) a fost seful puterii administrative, a armatei si totodata sef religios potrivit traditiei romane. In exercitiul prerogativelor sale era ajutat de un senat pe langa care functiona un consiliu de stat, ambele consultate in chestiuni importante pentru conducerea imperiului. Ascensiunea politica a conducatorilor locali dobrogeni in secolele X-XI a pereclitat serios autoritatea bizantina asupra acestor teritorii. Eforturile de constituire a unui stat romanesc au avut ca nucleu „Tara Cavarnei”, al carui conducator, Balica, devine „despot” in 1346, consolidand autonomia statului fata de Bizant. Urmasul sau, Dobrotici, va desavarsi organizarea statala a Dobrogei, stat care va deveni un important factor politic in Peninsula Balcanica, mai ales dupa recunoasterea autonomiei sale de catre Ioan V Paleologul.

In 1386 Mircea cel Batran a aparat tara impotriva turcilor, care, o vor transforma in provincie turceasca in preajma bataliei de la Nicopole. Este recucerita in 1404 de catre Mircea cel Batran, dar, in scurt timp va cadea din nou sub ocupatia turceasca (patru secole si jumatate).

Concluzionand asupra succintelor dar, necesarelor asertiuni privitoare la formarea statelor feudale de sine statatoare in spatiul geografic romanesc, se reliefeaza apropierea in timp a momentelor de organizare a lor, fapt datorat dezvoltarii interne unitare a spatiului romanesc in ansamblul sau. Conditiile istorice vitrege oferite de factorul extern au impiedicat realizarea in acest spatiu a unei singure organizatii politice statale. Cu toate acestea, legaturile dintre romanii

1

din toate teritoriile pe care le-au locuit au fost continue si permanente, ceea ce a permis si determinat finalizarea procesului, prin desfasurarea treptata a unitatii statelor romanesti1.

6.2. Institutia domnieiIn Tara Romaneasca si Moldova institutia domniei ca element central al monarhiei

reprezentative a derivat din evolutia interna a societatii romanesti. Odata cu dezvoltarea economico sociala a societatii medievale, se accentueaza ierarhizarea acesteia, si se cristalizeaza relatia de vasalitate-cnez, voievod, mare voievod si domn.

In fruntea noilor state se afla asadar un monarh numit Voievod si domn. Dintre toate statele Europei centrale si de est, doar romanii au adoptat titlul oficial de „Voievod”, nume preluat de la slavi la care „vojevoda” insemna de fapt conducator de osti. Denumirea este slava dar institutia voievodala este o creatie romaneasca, anterioara intemeierii statului, voievodul reprezentand initial nu numai comandantul ostilor, ci si conducatorul unei uniuni de obsti avand atributii politice, administrative si judecatoresti. In tarile romane, adoptarea sa este legata de intemeierea statelor feudale de sine statatoare ca si o necesitate a organizarii de catre un conducator militar a luptei pentru suveranitate si neatarnare.

Dupa lupta de la Posada din 1330, si-a luat titlul de „domn”, purtat si de catre urmasii lui. Acest titlu nu semnifica numai pozitia sa in stat, dar si situatia sa de independenta ce nu recunostea nici o suzeranitate.

Dupa ce-l inlatura pe Balc, Bogdan isi ia acelasi titlu, care alterneaza in Moldova cu acela de „gospodar”, „gospodin” ori „samodirjet”, cuvinte de origine slava, traductibile prin „singur stapan”.

Pe plan intern aparitia institutiei domniei a presupus unirea micilor formatiuni in mod pasnic sub conducerea unui singur voievod. Dupa intemeierea statului existand si alti voievozi locali, vasali conducatorului statului, distinctia dintre acestia se realiza prin adoptarea de catre seful statului a titlului de „Mare voievod”.

Pe plan extern, aparitia domniei a constituit un factor catalizator al concentrarii luptei pentru desfiintarea tendintelor de suzeranitate straina, tot mai amenintatoare din partea Portii si a Coroanei Maghiare.

Titlul de „domn” provine din latinescu „dominus” traductibil prin substantivele proprietar dar si stapan sau conducator de osti. El poarta acest titlu alaturi de altele mai rare, precum si cel de despot, intrebuintat de Mircea cel Batran si Ieremia Movila sau „singur stapanitor” cu care se autointitula Mircea cel Batran. Infiintarea Mitropoliei Tarii Romanesti in 1359, mitropolie aflata sub jurisdictia patriarhiei de Constantinopol, ii va da lui Nicolae Alexandru legitimizarea Bizantului, el fiind recunoscut „Domn autocrat”, adica singur stapan, independent, fapt ce se va petrece si in Moldova.Termenul de domn a avut in acelasi timp si o semnificatie religioasa, Voievodul-Domn fiind modelul pamantean al lui Dumnezeu.

In titulatura ca si in subscrierea monogramatica si autografa din Tara Romaneasca si Moldova, apare vocabula „Io” ori formulele „Ion” sau „Ioan”, care la origine au insemnat „cel daruit de Dumnezeu” sau „cel ales de Dumnezeu”. Acesta este un atribut teocratic, doar biserica putand investi pe domn la incoronare cu aceasta calitate, cu scopul de a conferi grandoare domniei si a asigura formal continuitatea dinastica. La randul lor, si domnii se prevalau in sustinerea autoritatii lor tot atat de argumentul teocratic: toate documentele vremii certifica conceptia monarhiei de drept divin, expresiile de genul „Io,….voievod, din mila lui Dumnezeu, domn…..” fiind frecvent utilizate.

6.2.1. Prerogativele domnului

1 V.Popa si A.Bejan, op.cit.,pag.51

2

Noua institutie politica a fost acceptata de romani doarece ea s-a afirmat in viata poporului ramanand prin originalitate dar mai ales prin aceea ca nu a fost impusa din afara ci, s-a afirmat in lupta cu puterile straine ostile. Domnia nu are, pe de alta parte corespondent in tarile vecine in care seful statului se numea tar, han sau sultan.

Pe de alta parte, institutia si principiile domniei au avut o indelungata traditie la romani, traditie ce a reunit norme vechi si noi.

In acest context, domnul a avut nuneroase prerogative ce pot fi grupate dupa cum urmeaza:

Functia militara. Domnul era comandant suprem al armatei in calitatea sa de sef al statului. Tot el ii numea pe condamnatii armatei, care depuneau juramant de credinta in fata sa. El conducea efectiv ostirea pe campul de lupta, aducandu-si nu de putine ori contributia la soarta bataliilor.

Functia de reprezentare in politica externa. In relatiile externe, cu avizul sfatului domnesc, domnul avea puterea de a incheia tratate, de a declara razboi sau de incheia pace, de a primi soli sau de a da sprijin diplomatic supusilor sai. Din secolul al XIV-lea Imperiul Otoman interzice domnilor tarilor romane prerogativa politicii externe. Pierzand acest drept, Tarile Romane vor avea un reprezentant permanent la Istambul, agent diplomatic numit capuchihaia, care le reprezentau si fata de ambasadorii altor state.

Functia legislativa era exercitata de domn ca si reprezentant al vointei divine. El emitea acte normative numite hrisoave, asezaminte, legaturi etc, hotarand fie singur, fie impreuna cu sfatul domnesc. De asemenea, el putea modifica normele juridice existente, prin judecatile sale putand acorda privilegii, prin tratate si conventii cu caracter juridic sau direct, prin acte care reglementau noi institutii de drept.

Functia judecatoreasca ii revenea domnului prin traditie dar si sub influenta dreptului bizantin. Ca judecator suprem, domnul avea competenta de a judeca orice proces si de aplica orice pedeapsa inclusiv pedeapsa cu moartea. Dupa pronuntarea lor hotararile deveneau definitive si irevocabile, ele neputand fi atacate decat in fata unui alt domn care le putea reforma. Domnul putea totodata ca prin mila sa sa acorde gratierea unor persoane in privinta pedepselor aplicate de el sau de un alt predecesor.

Atributii ecleziastice. Fara a avea vreo functie bisericeasca, domnul nu se amesteca in treburile dogmatice ale acesteia. El avea insa drept de legiferare asupra unor probleme referitoare la organizarea bisericii si controlul corpului bisericesc.

El il numea si il revoca pe Mitropolit si pe episcopi, decidea infiintarea de noi episcopii si manastiri, pe care le putea chiar inzestra cu acte de danie domneasca.

6.2.2. Succesiunea la domnie. Sistemul electivo-ereditarSuccesiunea la domnie a reprezentat un ansamblu de reguli cutumiare, unele pastrate

printr-o traditie indelungata inca din perioada democratiei militare la geto-daci, altele noi si originale, ca de altfel si institutia domniei pe care o reglementau.

Succesiunea la domnie potrivit acestor reguli, era guvernata de doua principii diriguitoare alegerea domnilor si respectarea ereditatii, in sensul ca domnia se transmitea catre rudele care puteau mosteni pe domn. Desi nu a fost formulat in terminis, succesiunea la domnie a fost asigurata numai pe linie masculina, astfel incat principiul masculinitatii poate si trebuie sa fie mentionat. Dreptul medieval romanesc nu a recunoscut principiul dinastic devenit clasic in Europa de Vest, principiul primogeniturii. Aceasta regula de drept nu a fost aplicata, caci in scaunul domnesc putea urca si al doilea ori al treilea fiu.

Datorita celor doua principii fundamentale care guvernau succesiunea la domnie, alegerea si ereditatea, sistemul de drept care le-a consacrat este cunoscut sub numele de sistemul electivo-ereditar.

In tarile romane fiecare dintre descalecatori au intemeiat cate o dinastie, in Moldova cea a Bogdanestilor iar in Tara Romaneasca cea a Basarabilor, tendinta de a-si transmite prin mostenire coroana devenind regula de drept.

3

Pe linie ereditara, domnia s-a transmis rudelor mostenitoare ale domnului asa cum afirma Grigore Ureche „pe obiceiul tarii, nu se cadea altuia domnia fara carile nu vrea fi samanta de domn” sau „os de domn”. Mostenitorii erau numiti „mosani”, iar mostenirea lor era tara, care in scrierile vremii era considerata ca si „mosia”, adica mostenirea lor. Succesiunea necunoscand principiul primogeniturii, nu era necesar nici ca succesorul sa fie primul nascut si nici ca el sa fie neaparat fiul domnului. Vocatia la domnie era asigurata si rudelor colaterale ale domnului, nepoti, unchi sau frati, asa cum a fost cazul lui Mircea (1386-1418), succesor al fratelui sau Dan I si chiar fiilor nelegitimi asa cum a fost cazul lui Petru Rares (1527-1538), bastard al lui Stefan cel Mare.

Electivitatea domniei consta in alegerea pe viata a domnului dintre rudele unui domn. Alegerea era facuta de starile feudale, avand si semnificatia depunerii juramantului de credinta fata de noul domn

O conditie a accesului la domnie, semnalata de izvoarele vremii, era aceea a integritatii fizice.

Pe parcursul vremurilor, sistemul electivo-ereditar a suferit numeroase devieri, unele pasnice si altele violente, astfel incat din secolul al XVI-lea ambele principii au inceput sa fie incalcate.

Mijloacele pasnice de eludare a sistemului electivo-ereditar le-au constituit asocierea la domnie si desemnarea succesorului la tron.

Asocierea la domnie a fiului sau a fratelui domnului a fost procedeul prin care domnii au cautat sa-si desemneze succesorii, in scopul ocolirii alegerii si al evitarii competitiei dintre posibili succesori. In acelasi scop, era facuta si recomandarea succesorului la scaun, asa cum a procedat Stefan cel Mare in privinta fiului sau Bogdan cel Orb (1504-1517).

Mijloacele violente de incalcare a sistemului electivo-ereditar au constatat in luptele pentru tron si numirea de catre Poarta a domnilor.

Principiul electivo-ereditar a suferit primele deteriorari din secolul al XVI-lea cand a inceput sa aiba acces la tron orice boier. Aceasta a dat nastere la numeroase confruntari intre familiile boieresti, confruntari in care nu de putine ori au fost implicate si familiile nobiliare din statele vecine si turcii.

Regula alegerii pe viata a domnului a fost si ea anulata de turci, care au pretins ca domnii sa fie intariti de Poarta la trei ani, iar in secolul al XVII-lea in fiecare an. Principiul alegerii domnului, desi deteritorat a continuat sa functioneze pana in secolul al XVIII-lea, ultimul domn ales fiind Constantin Mavrocordat in anul 1730.

6.3. Organele centrale ale statuluiSistemul organelor statului medieval de care domnul era inconjurat si ascultat, era

format, in ordine ierarhica din: loctiitorii domnesti (atunci cand era cazul), sfatul domnesc, dregatori, organele fiscale, militare si slujitorii bisericii.

5.3.1. Loctiitorii domnestiExista posibilitatea ca domnul sa nu-ai poata exercita prerogativele, fie din cauza ca

tronul era vacant, domnul in scaun era minor ori domnul lipsea din tara. In astfel de imprejurari, prerogativele sale erau duse la indeplinire de catre loctiitorii sai care constituiau „locotenenta sau regenta domneasca”.

Cele mai cunoscute imprejurari in care a fost necesara instituirea regentei au fost in Moldova, Stefanita-Voda (1517-1527) care a domnit sub regenta lui Luca Arbore pana in 1523, si in Tara Romaneasca Petru cel Tanar, unde a domnit sub regenta lui mamei sale, Doamna Chiajna (1559-1569).

Locotenenta domneasca a fost folosita in monarhia feudala romaneasca pana in deceniul al patrulea al secolului al XVII-lea, deci atata timp cat domnul fiind ales in tara se puteau ivi mai ales cazul minoritatii sale. Ulterior, domnia fiind desemnata de catre Poarta, o asemenea situatie practic a fost imposibil sa se mai iveasca.

4

6.3.2. Sfatul domnescSfatul domnesc a reprezentat elementul cel mai important al colaborarii domnului, care in

ultima analiza, facea parte din clasa nobiliara, cu reprezentantii clasei caruia acesta ii apartinea, adica cu nobilimea. El s-a nascut odata cu institutia domniei, cu care a avut relatii cand mai bune, cand mai putin bune sau rele. La inceputurile sale, sfatul l-a dominat pe domn, dar, odata cu centralizarea monarhiilor feudale a ajuns sa fie dominat de acesta, marginandu-se doar sa avizeze, formal hotararile domnului. In epoca fanariota, raportul se va inversa din nou, caci boierii vor ajunge sa conditioneze numirea domnului printr-o prealabila tocmeala in cursul careia domnul e obligat sa le respecte anumite privilegii.

Sfatul domnesc era format dintr-un numar de 10-15 in Tara Romaneasca si 15-30 de persoane in Moldova, toate in randul marilor boieri la care se mai adaugau varfurile clerului.

Membrii sfatului erau desemnati de domn, la inceputul fiecarei domnii, prin alegere libera si reinnoiti in tot sau in parte, dintr-un cerc traditional de mari boieri, numiti „neamuri bune”.

Fiind exponentul de varf al clasei feudale, pe care domnul o asocia la conducerea statului, sfatul domnesc a avut atributiuni corespunzatoare celor ale domnului, dupa cum urmeaza:

In politica interna, sfatul era dator sa informeze pe domn cu privire la starea de spirit din tara, dar mai ales cea din randurile boierilor.

In politica externa, domnul se consulta cu boierii cu privire la cele mai importante chestiuni. Sfatul isi spunea parerea ori de cate ori era incheiat un tratat, sau atunci cand politica externa urma o noua orientare. Astfe, in 1456, Petru Aron a consultat sfatul atunci cand a hoatarat sa le plateasca turcilor haraciu, la fel procedand si Mihai Viteazul in 1594 cand a pornit razboi impotriva turcilor. Totodata sfatul garanta respectarea de catre domn a tratatelor incheiate cu statele straine.

Boierii din sfat erau consultati si in probleme de ordin financiar, bisericesc sau cu privire la organizarea armatei.

In administrarea justitiei, sfatul era de asemenea un factor important atat cat a participat la pronuntarea unor hotarari, dar ca si un sfetnic al domnului in chestiunile juridice mai importante. Trebuie precizat de la bun inceput ca sfatul domnesc nu functiona nici ca o instanta de judecata si nici ca un organ jurisdictional. El era insa asociat la pronuntarea unor hotarari penale sau civile, intarind prin autoritatea sa hotararile domnesti.

Aceasta deoarece domnul era interesat sa asocieze deciziilor sale participarea boierilor din sfat, fie din necunoasterea normelor juridice sau a cutumelor aplicablile2 fie pentru a solidariza clasa feudala hotararilor sale3.

Atributiile bisericesti, constau in consultarea de catre domn in toate probleme importante. Aceste chestiuni priveau infiintarea unor noi eparhii, mutarea episcopiilor sau a mitrolopiilor de la o resedinta la alta.

In chestiunile militare, de asemenea domnul obisnuia sa se consulte cu sfatul domnesc. Acesta cu atat mai mult cu cat in sfatul domnesc au figurat si boieri cu calitati militare deosebite si chiar dregatori cu astfel de atributiuni. Domni cu vestite calitati de condamnati militari precum Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul au deliberat impreuna sfatul asupra planurilor lor strategice4.

Atributiunile financiare ale sfatului costau in consultarile pe care domnul le avea cu acesta atunci cand voia sa infiinteze o dare noua sau sa evite neplata celor vechi. Desi nu avea dreptul de a controla cheltuielile visteriei, unul dintre dregatori, vistirnicul, tinea catastifele de venituri si cheltuieli.

2 In acest sens, vezi V.Georgescu si P.Strihan, Judecata domneasca si Tara Romaneasca si Moldova 1611-1831, Ed.Academiei R.S.R., vol.I, PAG.78.3 Op.cit. Istoria dreptului romanesc, Ed.Academiei, vol.I, PAG.281

4 Idem, pag.284

5

6.3.3. DregatoriiLa inceput redus, dar odata cu trecerea vremurilor din ce in ce mai numeros si mai

specializat, aparatul dregatorilor s-a cristalizat in Tara Romaneasca in vremea lui Mircea cel Batran si in Moldova in timpul lui Alexandru cel Bun.

Dregatorii erau boieri care exercitau in cadrul curtii diferite slujbe, in cele mai variate domenii ale treburilor statului sau chiar in interesul personal al domnului. Ei erau numiti de catre domn in fata caruia depuneau juramant de credinta.

Atributiile dregatorilor nu erau exact limitate, desi ele sunt vag asemanatoare celor indeplinite de catre ministrii unui guvern modern. Pana la reforma lui Constantin Mavrocordat (1730), ei nu erau platiti pentru slujbele lor dar erau rasplatiti prin danii domnesti de sate sau ocine, scutiri de dari sau daruri de la subalterni.

Aparatul dregatorilor era format din categorii distincte prin rang si atributiuni. Potrivit caracterului si importantei dregatoriei, dregatorii puteau fi dregatori civili de stat, dregatori militari si dregatori de curte.

6.3.3.1. Dregatorii civili de statIn fruntea ierarhiei dregatorilor se aflau dregatorii civili de stat, banul, vornicul, logofatul,

visternicul, postelnicul si portarul (usarul).Bania, sau mai exact „Marea banie a Tarii de peste Olt”, era cea mai insemnata

dregatorie din Tara Romaneasca, banul Craiovei indeplinind prerogative la fel de complexe ca insusi domnul.

La sfarsitul secolului al XVI-lea era cel mai insemnat dregator dupa domn, atributiile sale acoperind intreaga viata administrativa si judiciara a tinutului de dincolo de Olt , fara ca aceasta sa fie rupta de autoritatea domneasca.

Vornicul avea atributiuni militare, administrative si mai ales judecatoresti fiind totodata conducatorul slujitorilor curtii. Vornicul hotara in materie, in special „moartea de om”, „talhariile, furtul, „calcarile de hotare”, adulterul, incestul si stricaciunile vitelor de pripas („gloaba vorniciei”). Pricinile mai grave, numite „vini mari”, pedepsite cu moartea, le trimitea la domnie. In materie civila, el judeca pricinile „de stapanire” referitoare la pamant, rumani si tigani.

In Moldova erau doi vornici, unul in Tara de Sus si unul in Tara de Jos, cu resedintele la Dorohoi si respectiv Barlad.

In Tara Romaneasca era un singur vornic, exercitand aceleasi prerogative in stanga Oltului.

Logofatul era un functionar important – seful cancelariei domnesti, pastratorul marelui sigiliu al statului, redactor si semnatar al documentelor domnesti, referent al domnului si al sfatului domnesc. In Moldova el exercita si atributiuni judecatoresti in pricinile referitoare la pamant si hotarnicii, si de asemenea, atributiuni notariale in incheierea de acte juridice autentice.

Postelnicul era la inceput cel se ingrijea de patul si camera de culcare a domnului. Avand in permanenta acces la domn, el a indeplinit atributia de a introduce pe trimisii statelor straine, fiind in acelasi timp si talmaciul sau si in cele din urma coordonatorul relatiilor externe ale statului. In Tara Romaneasca, din secolul al XVI-lea el era ajutat de un stratornic.

Vistiernicul avea atributiuni in strangerea veniturilor statului. In aceasta calitate, el pastra catastifele visteriei, asigura mijloacele necesare intretinerii domnului si curtii sale, tinand totodata si socoteala cheltuielilor lor. El avea competente judiciare in privinta judecarii pricinilor, stabilirea si perceperea darilor. Vistiernicul era ajutat de logofetii de vistierie, iar in plan local avea slujbasi marunti numiti birari, globnici sau visternicei. Odata cu instaurarea domniilor fanariote, el avea atributiunea de strangere a haraciului. Din secolul al XVIII-lea, cand visteria statului s-a separat de cea domneasca („camara domnului”), veniturile personale ale domnului erau administrate de catre camarasi.

6

Portarul, avea in Tara Romaneasca din secolul al XV-lea atributiunea de primire a turcilor si a unor oameni de seama la curtea domneasca. In Moldova, aceleasi atributiuni le avea usarul, obligat in plus sa cunoasca limba turca.In timpul lui Dimitrie Cantemir, el s-a numit „mare portar”.

Vataful de aprozi era seful slujitorilor domnesti, aprozii avand atributiuni de curieri, iar mai tarziu de agenti judecatoresti.

6.3.3.2. Dregatorii militariCele mai insemnate dregatorii militare au fost:Spatarul. El purta spada domneasca la solemnitati si uneori in razboi prelua comanda

armatei. In Moldova el avea si atributiuni judecatoresti, in sensul ca ii judecat pe subalterni dupa dreptul ostasesc bizantin si dreptul ostasesc al tarii stabilit de obicei. In timpul lui Ieremia Movila (1600-1606), comanda armatei a fost incredintata unui hatman.

Parcalabii erau comandantii militari ai cetatenilor, cu insarcinarea de a le apara. Ei judecau pricini civile si penale avand dreptul de a pronunta pedeapsa cu moartea.

Armasul, avea ca atributie principala, urmarirea executarii penale, prinderea, cercetarea si intemnitarea celor vinovati de crime precum si executarea hotararilor domnesti, in special a celor de condamnare la moarte. El condamna artileria in timpul razboiului si veghea ca ostasii sa nu fuga de la oaste. In Moldova avea in grija sa si muzica militara.

Aga era in Tara Romaneasca comandantul dorobantilor, iar in Moldova al pedestrimii. Pe timp de pace el era seful politiei, asigurand ordinea interna in capitala si in capitalele de judet.

Satrarul avea in atributiile sale grija corturilor domnesti si taberelor in care era incartiruita armata.

6.3.3.3. Dregatorii de curteDregatorii de curte erau in acelasi timp si dregatorii personali ai domnului:Din randul acestora faceau parte :Paharnicul numit si ceasnic, avea in grija pivnitele si viile domnesti.El trebuia sa-i

toarne domnului in pahar si sa guste bauturile pentru a se convinge ca nu sunt otravite.Stolnicul avea in grija camarile, gradinile si pescariile. Totodata se ingrijea de

prepararea si servirea mancarurilor domnesti, incredintandu-se ca bucatele nu sunt otravite.Comisul tinea evidenta cailor si grajdurilor domnesti si-l insotea calare pe domn la

ceremonii.Medelnicerul ii turna domnitorului apa cand se spala rareori, la Craciun, la Pasti, pe

maini la masa.Clucerul asigura aprovizionarea curtii cu alimentele necesare domnului si strangea

zeciuiala cuvenita domnului din grau.Slugerul aproviziona curtea cu carne, tinea evidenta consumului si pastra prisosul in

magaziile slugeriei.Pitarul aproviziona curtea cu paine.Jitnicerul strangea granele cuvenite domnului si le depozita in magazia domneasca

(jitnita).Caminarul aduna dijmele de ceara cuvenite domnului, darile pe carciumi, pravalii si

cazanele de tuica.

6.3.4. Organizarea fiscalaPrincipalele venituri ale statului feudal le-au constituit darile, in munca si in bani,

precum si impozitele introduse pentru intretinerea armatei si a aparatului de stat.Domnul, in calitatea lui de stapan al tarii care constituia „mosia” sa, percepea de la

locuitorii tarii contributii banesti, obicei transmis de la cnezii sau voievozii in folosul carira erau aceste prestatii.

7

Dupa criteriul modului de percepere, darile erau de doua feluri: dari de repartitie, la a caror stabilire se tinea cont de posibilitatile materiale ale contribuabililor, si darile de cotitate, la care obiectul perceperii il constituia materia impozabila, vin, vite, grane etc.

Dupa criteriul formei de prestare, darile puteau fi in natura, numite si „dijme domnesti”, in munca numite „slujbe”, sau in bani.

6.3.4.1. Darile de repartitieLa inceputul secolului al XV-lea, sistemul fiscal era mai relaxat, singura dare catre

domnie fiind „birul” sau „darea”. Ea era principala obligatie fiscala si apartinea tuturor categoriilor sociale ale populatiei, cu exceptia unei minoritati feudale privilegiate.

Incepand din a doua jumatate a secolului al XV-lea, datorita cresterii productivitatii muncii si a dezvoltarii pietei interne, cuantumul birului a crescut, el putand fi platit in doua, trei rate anuale. Darile de repartitie se vor majora si se vor inmulti incepand cu secolul al XVII-lea.

6.3.4.2. Darile de cotitateDarile de cotitate sunt cele mai vechi dari, cele mai importante fiind: Oieritul, numit in Tara Romaneasca „vama oilor’ si in Moldova „gostina”, era darea pe

oi, stabilita in functie de numarul lor.Gorstina sau „vama porcilor” era darea stabilita in functie de numarul porcilor.Dijmaritul era darea pentru stupii de albine zis si „albinarit’.Vinariciul, numit in Moldova „deseatina din vin „sau”vadrari” era darea din vin.Pe masura ce nevoile statului feudal a crescut si numarul darilor5 dar si cuantumul unor

dintre ele. Totodata, a fost largita masa impozabila prin impunerea la dari si a unor categorii de boieri, scutiti in vechime de astfel de prestatii.6.3.4.2. Muncile si slujbele

Supusii mai aveau fata de domnie obligatii in munca, numite „slujbe”.Ele erau prestate pentru construirea sau intretinerea cetatilor ori a drumurilor, podurilor, sau a morilor efectuau o serie de transporturi. Mai erau si alte obligatii legate de oaste si serviciul militar, cum erau „straja”, „posada” sau „lopatasul”.

In afara acestor obligatii, mai existau si obligatiile catre Poarta constand in salahorie la fortificatiile turcesti ori de taiere a copacilor din padure pentru cherestea sau unele transporturi.

6.3.4.3. Obligatii catre Poarta otomana Obligatiile catre puterea suzerana imbracau forma „haraciului” si a „peschesurilor”. Pana

in secolul al XVI-lea avea un caracter simbolic, de natura a recunoaste starea de aservire statala si a inceput de la suma de 2000-3000 de galbeni. In secolul al XVII-lea el va ajunge in Tara Romaneasca la 90.000 de galbeni si in Moldova la 30.000.

Mai tarziu, cumpararea domniilor va impune o alta dare pentru confirmarea domnului, numita „mukarer”, platita tot de catre contribuabilii de rand.

6.3.4.4. Contribuabilii Povara fiscalitatii era suportata de categoriile inferioare ale societatii, varfurile ierarhiei

feudale, marea boierime, clerul inalt si manastirile bucurandu-se de privilegii constand in scutirea totala sau partiala de dari. Practic obligatiile fiscale raportate la categoria sociala a contribuabililor sunt invers proportionale: ele scadeau cu cat persoana se afla mai sus in ierarhia sociala sau, dimpotriva cresteau cu cat contribuabilul se afla spre baza acesteia.

Taranimea era practic supusa tuturor darilor.Impunerea se facea prin sistemul cislei, stabilindu-se o suma globala pentru un grup de contribuabili in functie de averea lor. Obligatia

5 Spre exemplu, mumai pe vii, vin si vanzarea lui, pe langa traditionalul vinarici au aparut pogonaritul, garduraritul, camana, bourul, ceparia, paharnicia, branistea so ortul starostesc. (op.cit.Istoria dreptului……Ed.Academiei, pag.333)

8

era solidara, astfel incat daca o persoana fugea, ceilalti contribuabili erau nevoiti sa plateasca si partea celui fugit. Daca intregul sat nu-si putea plati datoria, el era in intregime aservit.Din secolul al XVII-lea fiscul a impartit populatia in doua categorii, respectiv breslele fiscale si birnicii6. Deosebirea consta in faptul ca breslele fiscale alcatuite din boieri, cler si slujitori domnesti erau datoare a plati intre 3 si 15 categorii de dari, in vreme ce birnicii, care formau majoritatea populatiei sarace, erau nevoiti sa plateasca intre 35 si 40 de dari.

Avand in vedere rolul fiscalitatii in statul feudal, exista un sistem bine organizat de impunere si percepere a darilor prin slujbasi si organe specializate pentru eficientizarea acestui sistem, domnii recurgand de multe ori la reforme fiscale prin care se inaspreau necontenit sarcinile fiscale ale contribuabililor de rand.__* Condica visteriei lui Constantin Brancoveanu din anii 1693-1703 indica un numar de 36 de bresle fiscale.

6.3.5. Organizarea militaraUn rol deosebit de important in formarea si dezvoltarea statelor feudale romanesti l-a avut

fara indoiala armata. Intrucat marea majoritate a locuitorilor tarii traiau inca in obstile satesti libere fiind si proprietari ai pamanturilor pe care locuiau, ei alcatuiau baza obstirii tarii. Inca de pe vremea lui Mircea cel Batran apare „oastea cea mare” formata din tarani. Cronicile si istoria vorbesc indeosebi de reformele facute de Stefan cel Mare in organizarea armatei, care s-a bizuit si a biruit in numeroase confruntari militare datorita ostii celei mari. In cadrul ostirii se distingeau trupele boierilor, „steagurile boieresti” care interveneau in virtutea relatiilor de vasalitate la chemarea domnului.

Din secolul al XV-lea, domnii vor avea si armata lor proprie, numita „oastea cea mica”, formata din micii feudali, curteni si elementele din randurile taranimii libere (calarasii si dorobantii).Conducerea militara a ostirii apartinea domnului, secondat de dregatorii militari la care ne-am referit deja mai sus7.

Incepand cu secolul al XVII-lea, in cadrul ostirii incep sa apara trupele de mercenari, iar odata cu instaurarea domniilor turco-fanariote, armata decade fiind alcatuita dintr-un numar restrans de mercenari, care asigurau paza domnului si politia.

6.3.6. Organizarea bisericiiBiserica ortodoxa a constituit dintotdeauna un sprijin fundamental al statului feudal, atat

pentru consolidarea structurilor sale interne, dar mai ales pentru pastrarea idependentei si identitatii spirituale a neamului romanesc, impotriva tendintelor expansioniste maghiare sau polone pe calea catolicismului sau a celor turcesti pe cea a islamului.

Alaturi de domni, in intreaga perioada a feudalismului s-au aflat clerici care i-au sfatuit si le-au intarit autoritatea.

Biiserica a fost organizata inca de pe vremea domniilor lui Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun in doua mitropolii, respectiv cea din Tara Romaneasca si cea din Moldova.

Apar primele episcopii in Moldova, la Roman, Radauti si Husi, iar in Tara Romaneasca la Severin, Ramnicu Valcea si Buzau.

Fiind o institutie feudala, si biserica a fost organizata tot pe baze feudale: in varful ei se afla mitropolitul, secondat de episcopi, protopopi, stareti, preoti si calugari. Asezamintele bisericesti s-au bucurat de obladuirea domniei, care le-a inzestrat cu terenuri, vii, paduri, robi si tarani, si a construit lacase de cult.

Intre mitropolit si domn erau relatii privilegiate: mitropolitii slujeau la inscaunarea domnilor, care la randul lor confirmai numirea mitropolitilor, episcopiilor si egumenilor.Biserica se afla sub tutele domnului, exercita intreaga autoritate asupra patrimoniului.

6 Condica visteriei lui Constantin Brancoveanu din anii 1693-1703 indica un numar de 36 de bresle fiscale.7 Vezi spra,5.3.3.2,Dregatorii militari

9

6.4. Institutiile de drept

In perioada feudalismului dezvoltat, institutiile dreptului se dezvolta pornind de la mostenirea stravechilor obiceiuri, pe care le adapteaza evolutiei vremurilor inovand totodata noi reguli referitoare la relatiile sociale noi si ele.

Chiar si regulile noi s-au nascut din vechile percepte ale normelor consuetudinare, care s-au afirmat in continuarea pe un plan nou, corespunzaror epocii feudalismului dezvoltat.

Pe langa „Legea Tarii” insa, isi face aparitia primele forme ale dreptului scris, tendintele de modernizare a dreptului fiind evidente spre finele secolului al XVII-lea si inceputul celui de al XVIII-lea.

In studiul institutiilor dreptului, avem in vedere dreptul de proprietate, persoanele si raporturile conexe referitoare la rudenie, familie, casatorie si succesiuni, obligatiii si contracte, dreptul penal si procedura de judecata.

6.4.1. Dreptul de proprietate Dreptul de proprietate in feudalismul romanesc s-a caracterizat prin limitari,

complexitate, suprapuneri si discriminari.Toate acestea au facut posibila diversificarea proprietatii dupa titualri, dupa categoriile sociale din care faceau parte acestia.

Distinctia dintre proprietatea asupra bunurilor imobile si a celor mobile a fost mai putin importanta, diferentierile vizand doar drepturile aferente acestora ori modurile de dobandire si de transmitere a proprietatii.

Majoritatea autorilor, referindu-se la dreptul de proprietate feudala si-au structurat demersurile intr-o intreita categorisire, respectiv proprietatea domneasca, proprietatea nobiliara si proprietatea taraneasca.

6.4.1.1. Proprietatea domneascaNumita in Moldova si Tara Romaneasca „proprietatea domneasca” iar in Trasilvania

proprietate „regala” era domeniul de cea mai mare insemnatate si intindere.Dreptul de stapanire asupra intregului teritoriu al tarii, numit si „domunium emines” ii

revenea domnului ca varf al ierarhiei feudale si reprezentant al statului. El a cuprins initial terenurile neintrate in proprietate individuala datorita dimensiunilor lor ce depaseau formele de organizare existente (sate,orase,judete), pamanturile pustii sau pustiite din anumite cauze (terenuri parasite ori fara stapan), pamanturile facand parte din succesiunile vacante, pamanturile confiscate pentru tradare sau neascultare a poruncii domnesti (hiclenie si osluh). De asemeni a mai cuprins padurile intinse, asa zisii „codrii merei”, apele mari curgatoare si baltile mari, vadurile de mori si padurile si cetatile sau minele.

Acest domeniu, comparabil cu ceea ce astazi numim domeniul public, a avut o dinamica deosebita in circuitul economic feudal, datorita deselor confiscari dispuse de domn pentru „hiclenie” dar si numeroaselor danii domnesti pentru „dreapta slujire” catre nobilii feudali sau catre asezarile bisericesti. Totodata, domnul putea instraina si prin acte de vanzare parti ale domeniului domnesc, astfel incat catre mijlocul secolului al XVII-lea domeniul public a ajuns sa fie lichidat.

6.4.1.2. Proprietatea nobiliaraProprietatea nobiliara consta in bunurile mobile si imobile detinute de exponentii clasei

nobilimii, respectiv boierimea, clerul si domnulEa poate fi dobandita prin moduri originare (care presupun nasterea dreptului direct in

patrimoniul titularului), cum au fost luarea in stapanire a bunurilor mobile fara stapan, ocuparea si defrisarea pamanturilor (lazuire). Tot in mod originar de dobandire a proprietatii l-a constutiut destelenirea pamanturilor nelucrate sau nestapanire de nimeni, „curatura”. Chiar daca lazuirea si curatura erau moduri originare de dobandire a proprietatii, si in cauza lor domnul

10

trebuia sa intareasca dreptul de proprietate in virtutea dreptului de dominium eminens pe care-l exercita asupra tuturor terenurilor.

Cea mai mare parte a proprietatii nobiliare insa a luat nastere prin moduri derivate (care au presupus transferul dreptului din patrimoniul dispunatorului in cel al dobanditorului), precum mostenirea, donatia sai „miluirea” domneasca sau regala ori prin acte intre vii.

Cea mai veche forma de stapanire a fost cea numita si proprietate aloidala (care nu fusese dobandita prin danie ci prin mostenire din mosi stramosi).

La inceputul epocii feudale, in Moldova si Tara Romaneasca regula de stapanire in cadrul proprietatii aloidale care purta asupra „bastinei” sau „ocinei” era indiviziunea in care se aflau toti cei ce coborau din acelasi stramos comun. Fiecare familie avea o cota parte ideala din intreaga „mosie”, forma de proprietate care a ramas in indiviziune intre membrii familiei. Pe parcursul vremurilor, proprietatea indiviza sia- redus tot mai mult domeniul dreoarece acei coindivizari care reuseau sa iasa din indiviziune isi consolidau tot mai mult averea, si prin bani sau acte de violenta, prin procese sau alte manopere de multe ori necinstite au reusit sa-si mareasca averea in dauna vecinilor. A fost caracteristic epocii medii, consolidarea marilor domenii feudale, largite pe seama micii proprietati devalmase.

Proprietatea asupra terenurilor care faceau parte din acest domeniu era intarita de catre domn si nu putea fi instrainata decat cu respectarea dreptului de protimis al rudelor.

Un alt mod derivat de dobandire a proprietatii nobiliarea a fost proprietatea donativa, provenita din danie domneasca, numita „miluire”. Daniile erau facute de catre domn in primul rand boierilor pentru diferite servicii, mai ales militare, facute acestuia sau pentru indeplinirea unor treburii in aparatul de stat.

Beneficiarii unor astfel de danii au fost insa si taranii liberi, pentru merite ostasesti manastirile sau mitropoliile. Domnul isi putea retrage dania, daca cel astfel milostivit nu-si ducea la bun sfarsit insarcinarile domnesti, procedura de revocare cunoscuta sub numele de „Preadalica”. El putea face insa o danie irevocabila, scutind astfel pe donatar de riscul predalicii, care putea astfel transmite la randul sau obiectul daniei mostenitorilor sai. In semn de multumire, acesta trebuia sa-i daruiasca in mod simbolic domnului, un cal sau o cupa, de unde si numele obiceiului „darea calului” sau a „cupei”.

In Transilivania, un alt mod de dobandire a proprietatii nobiliare a fost prescriptia achizitiva, care consta in stapanirea unui lucru in decursul unui anumit rastimp. Regurile aplicabile uzucapiunii erau insa diferite in raport cu pozitia de clasa a celui care invoca un astfel de mod de dobandire a proprietatii.

In functie de titularii sai, proprietatea nobiliara putea apartine domnului, boierilor si nobililor feudali ori bisericii.

In ceea ce-l priveste pe domn, acesta avea in proprietate toate averile dobandite intr-unul dintre modurile aratate mai sus, caci si el ara un nobil feudal.

In plus el beneficia si de averea dobandita in calitatea si prin prerogativele sale de monarh, averi ce faceau parte din „camara domneasca”, separata de visteria tarii. Asa cum am mai precizat-o mai sus, incepand din secolul al XVIII-lea a inceput sa dispara distinctia dintre bunurile personale ale domnului si cele ale coroanei si respectiv ale statului.

Ca si cei mai multi dintre boieri, precum si manastirile, domnia era scutita de dari, astfel incat averile domnilor au crescut in mod considerabil.

Modul de constituire al proprietatii boieresti a fost urmarit mai sus, astfel incat se cuvine a sublinia doar ca obiectul lui il puteau forma pamanturi, munti, sate, branisti etc. si ca ele nu puteau fi instrainate decat cu respectarea dreptului de protimis al rudelor. In caz de tradare (hiclenie), proprietatile boieresti puteau fi confiscate de catre domn.

Proprietatea bisericeasca a fost costituita si ea tot prin modurile descrise mai sus, referitoare la proprietatea nobiliara. Ea apartinea bisericii, mitropoliilor, episcopiilor, eparhiilor, manastirilor, dar si a clerului format din mitopoliti, episcopi, eparhi etc.

11

In plus, ea a fost constituita si prin danii particulare de bunuri mobile si imobile. In Moldova si Tara Romanesca exista distinctie dupa model bizantin, intre proprietatea mitropolitana si cea episcopala.

Proprietatea manastiresca a crescut considerabil, capatand intinderea unor veritabile latifundii pe ale caror domenii lucrau robii iobagi, vecini sau rumani manastiresti.

6.4.1.3. Proprietatea taraneascaCa si proprietatea oraseneasca, proprietatea taraneasca a avut un caracter special in evul

mediu, fata de cea nobiliara fiind mult mai redusa si oricum, intr-o permanenta tendinta de diminuare.

Proprietatea taraneasca s-a caracterizat prin aceea ca ea a fost mentinuta prin munca proprie a familiilor din cadrul obstilor satesti, nefiind create relatii de dependenta in legatura cu folosirea si exploatarea ei. Atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca, aveau drept de proprietate atat taranii liberi cat si cei aserviti, ultimii asupra uneltelor de munca si a vitelor.

In Transilvania, proprietatea taranilor asupra pamantului a avut un caracter individual dar si devalmas. Deosebirea a constat insa in regimul aplicabil iobagilor, care aveau un drept de proprietate nobiliara dar si unul ca obiect imobile, cu conditia ca acestea sa fi fost dobandite prin acet juridice.

Proprietatea taraneasca asupra pamantului pastreaza modul de proprietate devalmas in cadrul obstii satesti, dar se vor accentua tendintele de desprindere din devalmasie si de stapanire individuala, asa cum de altfel s-a intamplat si in cazul proprietatii nobiliare. Legea Tarii permitea instrainarea terenurilor in conditii mai putin restrictive, cu respectarea dreptului de protimis al rudelor si vecinilor.

Procesul de dezagregare al obstilor a dus la acapararea pamanturilor acestora de catre nobilii feudali tocmai prin iesirea din indiviziune a membrilor sai.

In functie de titularii dreptului de proprietate si de conditia de aservire a membrilor lor, anumite obsti sunt aservite nobililor feudali, astfel incat si dreptul de proprietate al membrilor unor astfel de obstii defera calitativ de cel al taranilor din obstile libere.

A. Dreptul de proprietate taraneasca in obstea liberaUnul din factorii de rezistenta ai obstiilor libere in fata tendintelor acaparatoare

manifestate de catre nobilimea feudala, l-a constituit mentinerea starii de indiviziune al membrilor sai.

Stapanirea devalmasa asupra terenurilor obstii a continuat asupra pasunilor si miristilor dupa strangerea recoltelor. Totodata, acest drept s-a mentinut si in privinta apelor curgatoare si a baltilor din hotarele obstii, in care se putea pescui, puteau fi construite mori si indiguite iazuri pentru peste. In egala masura, stapanirea padurilor implica dreptul de a vana, de a pasuna vitele sau de a cosi fan.

Stapanirea personala era exercitata asupra unei portiuni de teren dezmembrata din proprietatea comunala prin munca proprie prin care era data o alta destinatie sau o alta valoare lotului respectiv.

Prima forma de desprindere a constituit-o inca din feudalismul timpuriu casa ingradita cu gard, pentru a se delimita de alte proprietati.

A doua forma a constituit-o campul, ocina, sau bastina sau delnita, care au putut fi transmise prin mostenire. Ele erau constituite prin destelenire sau defrisare.

Alte forme prin care s-a constituit proprietatea taraneasca in obstea libera au fost8:Poienile si fanetele, obtinute prin defrisare si intretinute pentru cositul fanului. Obiceiul

interzicea strainilor cositul fanului sub sanctiunea arderii fanului cosit pe nedrept.Prisaca sau tulpina erau intemeiate prin aruncarea de catre domn din centru spre cele

patru zari a unui topor, al unei maciuci sau al unei sageti pentru demarcarea locului (obicei numit

8 Apud E.Cernea si E.Molcut, op.cit., pag.103 si urm.

12

aruncarea armei). Prisacarul avea dreptul de a se opune asezarii in apropiere a unei alte prisaci si putea opri intrarea animalelor straine pe teritoriul stupinei sale.

Viile, presupuneau un volum de munca mai mare pentru amenajare si intretinere, dar si deprinderi specifice acestui gen de cultura agricola. Ele erau intemeiate pe terenuri provenite din pustii, pustiite sau curatori. Daca terenul pe care era cultivata via apartinea altuia, implicit dreptul de stapanire se diviza si el, intre proprietarul terenului si cel al culturii. In acest caz, pe langa vinariciul domnesc, adica 10% din productia de vin, proprietarul culturii ii datora si proprietarului terenului, de regula nobilul feudal, vinariciul bisericesc.

Livezile (pometul) si gradinile de legume se intemeiau la fel ca si viile si aveau acelasi regim juridic. Normele consuetudinare aparau pe detinatorii prin sanctionarea taierii copacilor de catre straini.

Branistea era o portiune din padure scoasa din stapanirea devalmasa. Daca padurea era insuficienta, putea fi plantata padure tanara numita dumbrava sau rediu. Titulariul branistei putea interzice intrarea strainilor in padure pentru a vana, cosi ori pentru pasunarea animalelor.

Stapanirea asupra apelor implica vadul de apa, adica accesul la apa si vadul de moara, adica instalarea agregatului de macinat. Legea tarii ocrotea dreptul primului intemeietor al vadului, ocrotindu-l impotriva celor ce veneau ulterior, pe care ii impiedica sa construiasca vaduri pentru mori (reaua asezare a morilor).

B. Dreptul de proprietate taraneasca in obstea aservitaIn obstile aservite, dreptul de proprietate apartinea seniorului feudal, boier sau nobil.

Obstile aservite au aparut fie prin supunerea lor unui astfel de nobil, fie, prin infiintarea de catre el a unei astfel de obsti numita ”slobozie”.

Taranul era dator sa presteze toate muncile necesare pentru seniorul feudal, pastrand un drept de proprietate doar asupra casei, uneltelor si animalelor de munca. In Transilvania, iobagii aveau doar posesia si folosinta asupra terenurilor (sesiilor) lucrate de ei. Ei trebuiau sa-i remita nobilului feudal a zecea parte din productia obtinuta de pe astfel de terenuri.

6.4.3.4. Proprietatea funciara urbanaLocuitorii oraselor si targurilor erau oamenii liberi care nu depindeau de nimeni si

nelucrand pamantul nu datorau nici obligatii de dijma decat daca lucrau pamant domnesc sau boieresc.Prin acte speciale, domnii le-au recunoscut orasenilor dreptul de proprietate asupra vetrelor caselor si asupra unui mic teritoriu din apropiere.

Orasenii s-au bucurat de privilegii speciale avand in acest fel posibilitatea de a-si apara dreptul de proprietate asupra pamanturilor dobandite prin danie domneasca. Terenul aflat in stapanirea unei comunitati urbane purta numele de „hotarul targului”. Terenul folosit pentru agricultura se numea „tarina targului” si era lucrat dupa normele fixate de comnunitatile locale.

Pe langa aceste terenuri din apropierea oraselor mai existau insa si alte terenuri cu care domnii i-au miluit pe boieri sau alte manastiri. Au existat insa si cazuri cand astfel de danii au fost facute din terenurile orasenesti, ceea ce a dat nastere la indelungate procese de proprietate sau granituire.

6.4.2. Persoanele

In dreptul civil, statutul juridic al persoanei se determina in functie de capacitatea sa juridica. Componentele moderne9 ale acestuia sunt capacitatea de folosinta ce semnifica aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii si capacitatea de exercitiu care inseamna aptitudinea persoanei de a-si asuma obligatii incheind acte juridice.

Fara a face o analiza diferentiata a componentelor capacitatii juridice in evul mediu, se cuvine a preciza ca toate persoanele aveau potrivit normelor din Legea tarii capacitatea juridica,

9 In acest sens vezi Gh.Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de Editura si Presa „Sansa”S.R.L., Bucuresti, 1992, pag.277

13

ceea ce inseamna ca in aceasta privinta tuturor le era recunoscuta calitatea de subiect de drept, respectiv de a avea drepturi si de a-si asuma obligatii.

Continutul capacitatii era insa diferentiat in functie de pozitia sociala, de apartenenta persoanei la o anumita categorie sociala. Ea era diferita pentru marii boieri si marea nobilime, clerul inalt, boierimea si nobilimea mijlocie, clerul inferior, orasenimea, taranimea libera, jeleri si robi.

Boierimea si nobilii feudali, constituiau categoria sociala avand deplinatatea drepturilor si obligatiilor publice si private, la inceput fara deosebiri in randul acestei clase.

Incepand din secolul XV, diferentele erau reflectate si in cadrul aceleiasi categorii in raport cu proprietatea. Astfel dupa natura proprietatii, diferea boierimea si nobilimea laica de cea ecleziastica, iar dupa marimea si valoarea ei difereau marea boierime si clerul inalt, de boierimea mijlocie si mica.

Clerul era de asemeni o clasa privilegiata care se bucura de toate drepturile publice atat datorita averilor dar mai ales influentei pe care o avea in treburile si organizarea de stat. Membrii acestei clase erau reprezentanti in organele centrale ale statului si aveau competente in materie judiciara, in sensul ca puteau judeca unele pricini penale, civile si canonice.

O situatie aparte a avut-o clerul ortodox din Transilvania, odata cu declararea ortodoxismului care religie tolerata.

Orasenii si targovetii au constituit o categorie sociala fata de care domnia a avut o atitudine cand ingaduitoare cand agresiva.Un bun exemplu de cooperare intre domnie si oraseni il constituie privilegiile acordate de Stefan cel Mare in primul sau an de domnie negustorilor brasoveni invitati sa vina cu marfuri in Moldova in octombrie 145710. Unui privilegiu asemanator acordat pescarilor de catre Petru Rares (1527-1538) se datoreaza prima atestare documentara a Galatiului.

Privilegii asemanatoare le-a acordat Mircea cel Batran orasului Campulung si Vlad Vintila orasenilor din Pitesti, Arges si Ramnic. In plus orasenii se bucurau de unele privilegii fiscale iar unele dintre orasele din Transilvania aveau chiar dreptul de a bate moneda si de a-si ridica armata proprie.

Taranimea libera, alaturi de oraseni a avut capacitatea juridica a omului liber, supus doar domniei, dar de pe o pozitie inferioara celei boieresti, cu drepturi mai putine si cu mai multe si mai grele obligatii. In categoria taranimii libere intrau si unii sateni cu obligatii militare asa cum erau calarasii si rosiorii. Randurile taranimii libere au fost ingrosate cateodata si de boierasii saraciti de sarcinile fiscale. In Moldova si Tara Romaneasca ei se numeau mosneni si razesi, unii dintre ei fiind ridicati de domnie chiar la ranguri dregatoresti.

In Transilvania, taranimea libera a avut o situatie mai buna decat in Moldova sau in Tara Romaneasca. Asfel taraniii liberi, desi nu puteau ocupa functii inalte in aparatul de stat, puteau indeplini unele mici functii administrative pe plan local. De asemenea, ei puteu avea in proprietate bunuri mobile si imobile pe care le puteau transmite liber prin acte juridice de vanzare, schimb etc.

Taranii aserviti numiti in Moldova si Tara Romaneasca rumani si vecini, iar in Ardeal iobagi, aveau libertatea ingradita de dreptul pe care stapanul il avea asupra persoanei lor, un drept de proprietate incomplet. Aceasta se explica prin faptul ca proprietarul putea sa vanda, sa daruiasca sau sa dea zestre odata cu pamantul si pe taranii care ii trudeau. Mai mult, dreptul pe care acesta il avea asupra taranului dependent se intindea si asupra urmasilor sau in linie barbateasca. Soarta de aservire a barbatului, era urmata si de catre sotia sa.

Taranul aservit avea un drept de proprietate personala asupra gospodariei sale, ridicata prin munca proprie, precum si asupra mijloacelor demunca (inventarul agricol) sau a animalelor de munca.

10 Deoarece brasovenii au avut unele indoieli, Stefan reinnoieste invitatia la 13 martie 1458 cand intocmeste in forma solemna, ca martori figurand boierii si mitropolitul Teoctist. Potrivit acestui document, brasovenii sunt „volnici si slobozi sa umble prin toata tara, si prin cetati, si prin targuri ca sa-si vanda marfa lor: postavuri si panza si bobou si orice ar avea. Panza si boboul se vor vinde cu cotul, postavul su bucata”.

14

Starea de dependenta putea lua sfarsit doar cu voia stapanului, care o putea dispune in schimbul unei sume de bani eliberarea taranului dependent.

In Transilvania, iobagii aveau un statut juridic mai precar decat cei din Moldova si Tara Romaneasca. Ei nu aveau nici un drept public, nu puteau avea in proprietate imobile iar pentru sesiile lor trebuiau sa plateasca o serie de obligatii in munca, produse si bani. Libertatea lor se a se muta de pe un domeniu pe altul a fost suprimata urmare razboiului taranesc condus de Gheorghe Doja din 1514, si legiferata prin Tripartitul lui Werboczi in acelasi an. De altfel, starea de dependenta si asuprirea iobagimii din Transilvania, a constituit motivul numeroaselor ridicari la lupta impotriva oprimarii feudale si nationale din 1437, 1534 sau 1784.

Dependenta personala prin interdictia mutarii de pe un domeniu pe altul a fost instituita si in Tara Romaneasca la 1595 de catre Mihai Viteazul (1593-1601) precum si in Moldova in 1628 de catre Miron Voda Barnovschi (1626-1629).

Aceste masuri de inasprire a dependentei taranimii aservite au avut insa un efect de scurta durata, urmarile lor constand in fuga masiva a taranilor aseviti de pe mosii.

Robii, tatarii si tiganii au fost atestati pentru prima oara in secolul al XIV-lea. Robia este contemporana migratiei tatarilor, pecenegilor si cumanilor.

Robii din Tara Romaneasca si Moldova erau impartiti in trei categorii, respectiv robii domnesti, cei manastiresti si cei boieresti.

Stapanii de robi puteau dispune de ei ca de orice bun mobil sau imobil, avand fata de ei obligatia de a-i imbraca si hrani, dar si dreptul de a-i pedepsii, de a-i casatori sau chiar de a-i desparti.Starea de robie era ereditara, copiii robilor devenind la randul lor robi.

Pentru uciderea robului unui alt stapan, putea cere despagubire in vederea compensarii fortei de munca pierdute in acest fel.

Strainii erau tolerati in tarile romane, mai ales daca erau crestini. Lor le era permis sa-si desfasoare negotul, sa intemeieze comunitati proprii si sa-si ridice lacase de cult, asa cum s-au bucurat armenii si grecii. Ei puteau „impamanteni”, fie prin numirea de catre domn intr-o dregatorie, fie prin casatoria cu o pamanteana.

6.4.3. RudeniaRudenia este legatura dintre doua sau mai multe persoane. Aceasta legatura poate rezulta

din faptul nasterii a doua persoane dintr-un ascendent comun si se numeste rudenie fireasca sau de sange, din alianta care genereaza raporturi intre grupul de rude al unui sot cu grupul de rude al celuilalt sot (incuscrire), din consumarea tainelor botezului si cununiei subsecvent carora nasii devin rudele finilor, numita rudenie spirituala si din acte juridice de adoptie, infratire etc., numita si „rudenie din calimara” datorita caracterului ei consensual, prin care se creeaza relatii de rudenie intre doua sau mai multe persoane si rudele lor.

Rudenia fireasca numita si rudenie naturala sau de sange, recunoscuta si in dreptul roman se intemeiaza pe faptul nasterii.

Ea poate fi directa, atunci cand se stabileste intre tata si fiu sau colaterala cand este vorba despre frati. La randul ei, rudenia in linie dreapta poate fi ascendenta sau suitoare (de la fiu la tata si bunic) sau descendenta, coboratoare de la bunic, tata, fiu nepot.

Rudenia naturala poate fi colaterala atunci cand doua persoane au acelasi ascendent comun (intre frati, veri, unchi, matusi etc).

Gradele de rudenie se stabilesc in functie de numarul de nasteri intre doua persoane sau pana la autorul comun. Spre exemplu rudenia dintre tata si fiu este una directa descendenta de gradul I, caci o singura nastere, a fiului ii desparte pe ei. Rudenia dintre frati este una colaterala de gradul II, deoarece de la unul la celalalt, spre autorul comun exista doua nasteri.

Acest mod se stabilire a rudeniei de sange este valabil si in prezent.Rudenia prin alianta se intemeiaza pe casatoria sotilor. In traditia romaneasca, sotia

trebuia sa-l urmeze pe sot, stabilindu-se la locuinta parintilor acestuia. Rareori se intampla ca sotul sa se stabilesca la casa socrilor, ceea ce constituia pentru el o situatie de inferioritate.

15

Fara sa aiba gospodaria impreuna cu socrii, acestia erau considerati ca si parinti pentru ambii soti.

Rudenia spirituala „nasia” se intemeia pe relatia stabilita intre nasi si fini prin taina a botezului si cea a cununiei religioase, fiind considerata de normele canonice mai puternica chiar decat rudenia fireasca. Finii erau datori sa le acorde ascultare si respect nasilor pe care ii numeau parintii lor spirituali. La randul lor, nasii trebuiau sa le poarte de grija finilor, cei de botez fiind obligati sa-si cunune finii ajunsi la varsta casatoriei. Fiind considerati ca si rude, era interzisa casatoria dintre nasi si fini.

Alta forma de rudenie intemeiata pe taina botezului, era „fratia de cristelnita” stabilita intre copiii botezati in apa din aceeasi cristelnita considerati ca si frati buni. In unele zone ale tarii, copii alaptati de aceeasi doica sau de acelasi san se socoteau „frati de lapte”.

Adoptia si infratirea erau alte forme ale rudeniei, intemeiate pe consimtamantul celor ce se implicau in acest gen de acte juridice.

Adoptia, numita si infiere sau „luare de suflet”, a fost mai rar intalnita in evul mediu romanesc, dar avea o semnificatie aparte si crea relatii de rudenie intre infiat si infietori si rudele acestora. Infierea se facea cu consimtamantul parintilor, infiatul dobandind prin infiere numele infietorilor, dar si toate drepturile rezultate din noua filiatie.

Alte forme de rudenie create prin consens, au fost infratirea si insuratirea. Prin infratire, doi barbati hotarau ca respectand un anumit ritual (de regula „ruperea furcii”) sa se infrateasca si sa se stapaneasca aceeasi mosie. Obiceiul era adaptat si in privinta a doua femei, care se „insurateau”. In Moldova si Tara Romaneasca era mai cunoscuta si „fratia de cruce”.

6.4.4. Familia

Familia in evul mediu romanesc se constituia prin casatoria celor doi soti. De altfel insasi casatoria constituia un element esential si obligatoriu in ciclul vietii, subliniat de obiceiul ca si celor morti necasatoriti sa li se organizeze o nunta simbolica, „nunta mortului”, existand si in zilele noastre ca in caz de deces, tinerele fete sa fie inmormantate in rochie de mireasa.

Incheierea casatoriei era precedata de o logodna. Pana la perfectarea casatoriei, logodnicii se vizitau reciproc (”vederea in fiinta”), purtau discutii („urmarea de vorba”) se prezenta zestrea, iar viitorul mire trebuia sa arate care-i este averea si ce parte de pamant i se cuvenea de la parintii sau de la fratii sai. Apoi. Petitorii negociau cu parintii fetei zestea apoi intelegerea era urmata de un ospat. Pentru incheierea logodnei, ca si a casatoriei, era necesar consimtamantul tinerilor in cauza, iar in caz de neintelegere, decisiva era autoritatea paterna.

Casatoria se incheia prin consimtamantul liber exprimat al celor doi soti. Ea constituia un act public celebrat cu acordul parintilor in fata si cu benedictiunea autoritatii bisericesti. Ca o consecintaa incheierii casatoriei, in Transilvania preotii parohi aveau obligatia de a tine registre de casatorie in care erau obligati sa treaca numele sotilor, al martorilor, ziua si locul celebrarii actului religios.

In privinta varstei, mirele trebuia sa fie mai mare decat mireasa, iar casatoria se incheia de regula la varste fragede fata de perceptiile actuale. Dreptul scris care a reluat unele obiceiuri instituia regula ca „baietii sa fie puberi, iar fetele apte pentru barbat” adica primii sa fi trecut de 14 ani, iar cele din urma de 12.

Numeroase si variate erau impedimentele la casatorie. Ele se intemeiau in primul rand pe rudenia viitorilor soti, caci era oprita casatoria intre consagvini si afini pana la gradul al VII-lea, precum si cea dintre nasi si fini. Tutorele nu se putea casatori cu pupila atata vreme cat ii administra averea, si nici preotii daca viitoarea sotie era de o alta confesiune. Lipsa acordului parintilor putea constitui un impediment dar usor de trecut prin „fuga mirilor” sau prin „rapirea miresei”, obicei sugerat si in zilele noastre in cursul nuntii, cand se da de veste ca „mireasa a fost furata”.

De asemenea era oprita o persoana sa se recasatoreasca de mai mult de trei ori.

16

Ceremonialul nuntii a fost redat cu fidelitate in traditiile populare si este inca pastrat cu sfintenie in unele zone ale tarii.

In raporturile dintre soti, hotaratoare era supunerea sotiei fata de barbatul ei, principiu regasit si in perceptele biblice.

Ea era obligata sa-l urmeze pe sotul ei si sa-i fie fidela. Sotul avea asupra sotiei un drept de corectie, in sensul ca putea sa o certe, „s-o bata putintel, cu masura, sa nu se prea treaca”, iar in caz de vina mare „s-o bata cu vrasmasie oricat de mare” si chiar „sa o inchiza cum ar fi in temnita si sa o puna in hiara”.

Divortul era admis insa el constitua o raritate. Cu ocazia divortului se facea si impartirea bunurilor aduse sau dobandite in timpul casatoriei, iar in privinta copiilor, baietii il urmau pe tata si fetele pe mama.

In caz de desfacere a casatoriei din motive neinputabile sotiei, zestrea ii era restituita, dar in cazul culpei acesteia, zestrea era oprita de catre sot.

Puterea parinteasca era absoluta, parintii putandu-si in caz de nevoie, chiar vinde copii. Drepturile si obligatiile dintre parinti si copii aveau un caracter de relativa reciprocitate. Emanciparea copiilor avea loc atunci cand parintele abuza de puterea parinteasca, cand se impartea averea de bastina intre fii (emanciparea fata de baieti) si cand se casatoreau fetele (emanciparea fata de fete). In familiile cu mai multe generatii (bunici-parinti-copii), puterea parinteasca era exercitata de catre bunic, acestuia supunandu-i-se atat tatal cat si nepotii.

6.4.5. Succesiunile Succesiunea sau mostenirea constituie transmiterea averii unei persoane decedate, catre

succesorii acesteia, determinati prin vointa legii sau a defunctului. Prin moartea unei persoane si deschiderea succesiunii acesteia treceau asupra succesorilor sai, bunurile si datoriile sale. Succesiunea se deschidea in momentul mortii firesti si in beneficiul unei persoane existente la acea data si care nu este nedemna, in sensul ca putea avea calitatea de mostenitor.

In feudalism, pana in secolul al XV-lea succesiunea se transmitea potrivit legii, adica obiceiului, iar mai apoi potrivit vointei defunctului exprimata prin testament „cu limba de moarte”.

Succesiunea legala, ab intestat cunostea urmatoarele clase de mostenitori : mostenitorii legitimi, descendentii, ascendentii si colateralii; copilul din afara casatoriei, in raport cu succesiunea mamei si a rudelor ei; infiatul fata de averea parintelui lui sufletesc si viceversa; sotul supravietuitor si vaduva saraca; autoritatile publice in cazul succesiunilor vacante.

Mostenitorii legali directi erau considerati descendentii defunctului.In Tara Romaneasca opera privilegiul masculinatii, in sensul ca numai in lipsa baietilor, la o succesiune puteau participa si fetele. Ele isi primeau partea lor din averea parinteasca prin inzestrare, de obicei in bani sau in lucruri mobile.

Daca defunctul lasa copii din mai multe casnicii, succesiunea parintelui comun se impartea intre acestia.

In privinta colateralilor, rudenia era luata in considerare pana la a opta spita si putea fi dovedita cu martori. Sotia defunctului, daca avea copii din casatoria respectiva, facea si ea parte din categoria mostenitorilor.

Monahii din manastiri mureau fara posteritate economica, in sensul ca intreaga lor avere dobandita dupa intrarea monahala ramanea lacasului unde au slujit ultima oara, regula mentinuta si in zilele noastre prin reguli de drept speciale.

Averile celor ce mureau fara succesori erau culese de stat, adica de domn sau organele fiscale.

In Transilvania, Tripartitul lui Werboczi instituia reguli speciale privind succesiunile. Bunurile care faceau obiectul succesiunii nobiliare se imparteau in bunuri mostenite

(care reveneau descendentilor si in lipsa acestora ascendentilor si colateralilor), bunuri donative

17

(reveneau indeosebi baietilor si in mod exceptional fetelor), bunuri cumparate (se transmiteau si celuilalt sot – daca figura in actul de proprietate), bunuri dobandite prin schimb (mostenite numai de baieti) etc.

In ceea ce priveste succesiunea iobagilor, in lipsa succesorilor legali, ei puteau lasa averea prin testament doar in privinta bunurilor mobile, deoarece imobilele lor dobandite prin mostenire le mosteneau in totalitate stapanii mosiilor. Bunurile imobile dobandite, treceau numai in cota de ½ in stapanirea nobilului feudal.

Preocuparea pentru cinstirea mortului se materializa in „pomenirea” sa la inmormantare si la parastase, facute cu masa si pomeni, pentru „usurarea” sufletului mortului. Este si motivul pentru care o buna parte din averea sa, „partea sufletului”, ce putea ajunge pana la 1/3, era pastrata pentru indestularea grijilor sufletesti ce cuprindeau dupa datina pe langa cheltuielile de inmormantare si costul pomenilor pana la sapte ani, al dezgroparii osemintelor si chiar a zidirii unei fantani pentru sufletul mortului la care sa-si potoleasca setea trecatorii.

6.4.6. Obligatii si contracteDreptul cutumiar feudal romanesc nu ofera suficiente informatii pentru a trage concluzii

daca in „Legea tarii” sunt conturate cat de cat izvooarele, dinamica sau stingerea obligatiilor. Formele raspunderii colective sunt cele mai frecvent utilizate, mai ales in materie fiscala, penala sau comerciala. Este evocata in istoriografie „despagubirea de la altul”, ca modalitate de raspundere colectiva pe plan international.

Datorita faptului ca nevoile feudalului si ale curtii sale nu puteau fi satisfacute numai prin munca taranilor dependenti si a meseriasilor de la curtea sa, schimbul de produse, actele translative de proprietate si orice alte acte sau fapte din domeniul obligatiilor au fost ca si inexistente.

In dreptul popular romanesc obligatiile luau nastere ocazionat de evenimentele importante ale vietii omului asa sunt nasterea si nunta. In astfel de ocazii se schimbau daruri in vederea inzestrarii mirilor, stravechi obicei. Cu prilejul strangerii recoltei sau a construirii unei case, se apela la munca in comun (claca), imprejurare in care potrivit traditiei, intreaga comunitate sateasca avea obligatia de a participa.

In dreptul scris, contractele ca surse de obligatii trebuiau sa fie bazate pe acordul comun si sa nu fie afectate de nici un viciu de vointa. In materia obligatiilor, in dreptul din Transilvania feudala existau diferentieri intre diversele categorii sociale.

Izvoarele scrise vorbesc indeobste despre executarea obligatiilor care se faceau asupra bunurilor dar si asupra persoanelor, puse in pericol de a-si pierde libertatea.

Cel mai intalnit contract a fost contractul de vanzare-cumparare, care avea de regula ca obiect pamant, robi, iazuri ori mosii. Pretul era stabilit in bani, dar el putea fi exprimat si in bani si bunuri sau chiar in prestari servicii. Consimtamantul trebuia sa fie dat de buna voie (fara sila). In privinta pamantului, trebuia respectat dreptul de protimis al rudelor si al vecinilor, anuntati despre vanzare prin „strigarea” ei vreme de trei zile. Daca vanzarea se facea fara de stire, rudele sau vecinii erau indreptatiti sa o rascumpere in vreme de 10 ani. Vanzarea era intarita de aldamasari persoane care participau la o mica petrecere in cadrul careia era baut aldamasul. Scopul organizarii acesteia, era pentru ca participantii sa poata marturisi eventual mai tarziu, ca vanzarea s-a facut public, si ca a fost respectat dreptul de preemtiune al rudelor si vecinilor, care particiau si ei la bautul aldamasului.

Alte contracte reale au fost cel de donatie si cel de schimb sau de imprumut.Proba contractelor civile se facea cu aldamasarii, darea mainii si juramantul. Initial

acestea au fost conditii de existenta a contractelor, apoi ele au folosit la dovedirea conventiilor incheiate.

A „da mana” sau „a bate palma” avea semnificatia acordului de vointa realizat intre parti, care in timp a devenit un simplu obicei faptic cu rezonanta in domeniul curtoaziei cotidiene.

6.4.7. Dreptul penal

18

Ca orice oranduire sociala, si in evul mediu dezvoltat romanesc, dreptul penal a fost intrumentul juridic prin care au fost consolidate si aparate relatiile si valorile sociale cele mai importante ale societatii. Infractiunea era fapta socialmente periculoasa care aducea atingere valorilor sociale ale societatii feudale, insotita de multe ori si de conceptia mistica a pacatului, pentru a carei comitere faptuitorul era pedepsit.

Infractiunile, numite vini, puteau fi mai mici, sanctionate cu gloaba sau mai mari, care avand un caracter public erau mai aspru pedepsite, fie cu moartea, fie cu dusegubini.

Vinile mari, erau infractiunile cele mai grave, indreptate impotriva statului sau/si a domnului, precum si abaterile de la dogmele religioase.

Inalta tradare sau „hiclenia”, era cea mai grava infractiune in sistemul dreptului feudal. Ca si alte state ea consta in incalcarea datoriei de credinta fata de domn si implicit fata de statul pe care acesta il intruchipa. Ea se manifesta prin rebeliune, uneltire impotriva tarii ori refuzul acordarii ajutorului militar. Ea era pedepsita cu maortea prin spanzurare daca autorul ei era un om simplu sau prin decapitare daca era un nobil feudal, precum si cu confiscarea averii. Aplicarea pedepsei era atributul exclusiv al domnului care putea imbraca forma cea mai severa, constand in spanzurarea sau tragerea in teapa a boierilor, care prin abuz putea fi extinsa si asupra rudelor acestora.

Neascultarea poruncii domnesti „osluhul”, era in cazuri mai grave asemanata chiar hicleniei si se pedepsea ca atare. In cazurile mai putin grave, ea putea fi pedepsita si cu gloaba.

Falsificarea monedei „calpuzania”, era si ea indreptata impotriva autoritatii domnesti, singura indreptatita sa bata moneda. Pedeapsa, care a urmat canoanele bizantine consta in decapitare, arderea cadavrului si confiscarea averii.

Cele mai cunoscute abateri de la dogmele religioase au fost erezia, apostazia si ierosilia.Erezia consta in abaterea constienta de la dogma religioasa prin fapte sau convingeri

marturisite. Pentru astfel de vini, pedeapsa prevazuta in pravilele bizantine, preluata mai tarziu si de pravilele romanesti, era „moartea cumplita”.

Apostazia consta in lepadarea calugarului de cinul calugaresc si reintrarea lui la viata laica. Faptuitorul era mai intai supus canoanelor bisericesti: el era „afurisit”, apoi supus la torturi si in cele din urma afurisit a doua oara. Daca persista in hotararea sa, el era deferit justitiei mirene pentru a fi „certat”, agoniseala lui ramanand manastirii de la care a fugit.

Ierosilia, era definita ca fiind orice greseala a omului fata de biserica. Ea putea consta in „impreunarea trupeasca in biserica sau cu o calugarita”, sau furtul de lucruri sfintite dintr-un loc sfintit.

Omuciderea sau „moartea de om” era de asemenea o infractiune foarte grava dominata de conceptia razbunarii (moarte pentru moarte!). Nu se facea inca deosebire intre omorul premeditat sau nepremeditat.

Paricidul, consta in uciderea parintilor, copiilor sau fratilor sotiei. Pedeapsa traditionala era arderea de viu, considerata moartea cea mai cumplita.

Infractiunile impotriva proprietatii, furtul si talharia erau pedepsite cu asprime.Talharia constand in furtul comis prin violenta, era cunoscuta sub numele de jac,

jacuire, jaf sau talhasug. Aceasta infractiune era pedepsita cu moartea prin spanzurare.Furtul care consta in insusirea pe nedrept a lucrului altuia, numit si „furtisag”, era cea

mai frecventa infractiune. In functie de gravitatea lui, era pedepsit cu ocna, mutilarea, surghiunul sau gloaba.

Infractiunile contra moralei, violul, rapirea de fete, adulterul si bigamia erau aspri pedepsite. In plus, in caz de adulter, sotia adulterina pierdea zestrea in favoarea sotului ultragiat.

Vinile mici erau infractiunile mai putin grave, a caror sanctionare era de regula mai blanda. Dintre acestea enumeram mai jos:

Marturia mincinoasa,”limba stramta” sau „sperjurul” in cadrul unui proces erau aspru sanctionate, ajungandu-se chiar la insemnarea cu fierul rosu, daca se repeta de patru ori.

Denuntarea calomnioasa „sudalma mare” era pedepsita cu aceeasi pedeapsa cu care ar fi fost sanctionat cel impotriva caruia s-a comis infractiunea.

19

Loviturile (cu palma sau cu toiagul), ranile si vatamarile corporale, numite „ucisaturi” erau sanctionate cu gloabe, insotite de obligarea autorului la despagubirea incapacitatii fizice provocate partii vatamate.

Insulta sau „sfada” era savarsita cu prilejul certurilor de hatarnicie era sanctionata cu gloaba.

Pentru toate infractiunile, obiceiul permitea o larga aplicare a principiului compozitiunii prin care puteau fi rascumparate cele mai multe infractiuni. Chiar si in cazul pedepsei cu maortea cei pedepsiti puteau sa-si rascumpere „capul” sau „gatul”.

Pedepsele aveau un pronuntat caracter aplicativ, ele mergand de la pedeapsa cu moartea, inchisoarea la ocna, temnita, puscaria, pana la cele banesti.

Pedepsele corporale erau: pedeapsa cu moartea (prin spazurare, decapitare, tragerea in teapa, arderea de viu, innecarea, ingroparea de viu sau sugrumarea), mutilarea, infierarea si bataia (cu toiagul, pe ulita, la talpi sau cu buzduganul).

Pedepsele privative de libertate imbracau una din urmatoarele forme: inchiderea la ocna, temnita, grosul, varta ori surghiunul.

Pedepsele pecuniare constau in desegubina, gloaba sau confiscarea averii.Pedepsele accesorii sau complementare erau tortura, degradarea civica si raderea barbii.Legea tarii spre deosebire de normele penale din Ardeal unde nobilii erau autorizati ca pe

domeniile lor sa ridice spanzuratori, sa pedepseasca si sa cazneasca, nu permitea torturarea celor vinovati si nici supunerea la cazne.

Potrivit legii, pedeapsa capitala pentru boierii hicleni se executa prin lovirea cu buzduganul de catre domn, dar si cu taierea capului sau spanzurarea daca cel hiclean nu era boier. In afara de domn, puteau pronunta pedeapsa cu moartea si marele vornic, banul ori manastirile investite cu competenta de a judeca in satele lor orice vina.

6.4.8. Procedura de judecata In ceea ce priveste organizarea judecatoreasca, ea s-a facut prin investirea de catre statul

feudal cu competenta judiciara a dregatorilor teritoriali pentru rezolvarea pricinilor penale sau civile. Cazurile cele mai grave erau judecate de catre domn sau de catre inaltii dregatori, asa cum au fost marele vornic sau banul Craiovei. La sate au fost pastrate prin traditie instantele „oamenilor buni si batrani”, iar in targuri cele ale soltuzilor si pargarilor.

Procedura de judecata se desfasura in fata instantelor competente, in cadrul procesului urmarindu-se respectarea formalismului incadrat in anumite ritualuri religioase.

Judecata domneasca avea un caracter solemn, la ea asistand doar marii boieri. Ca sef al statului si varf al ierarhiei feudale, domnul era arbitru intre boieri si judecator al tuturor supusilor sai. Ca organ de judecata, domnul era judecator suprem tinand „marele scaun de judecata al domniei”. El era indrepatit sa judece in prima si ultima instanta pricinile de importanta majora si sa evoce orice pricina judecata de o jurisdictie speciala cum era cea bisericeasca.

Judecata se facea „dupa lege si dreptate”, fiind recunoscute judecatile drepte ale unor domni precum Petru Rares sau Radu cel Mare. Caile de atac nu erau cunoscute, dar acelasi proces putea fi redeschis de catre partea nemultumita la aceeasi instanta sau la una superiara, putand apela inclusiv la judecata domneasca. Hotararile pronuntate de domn nu puteau fi apelate decat in fata unui alt domnitor, care l-ar fi succedat la tron.

Probatiunea judiciara se realiza prin mijloace de proba scrise sau orale.Probele scrise erau cele provenite din cancelaria domneasca, hrisoave si carti domenesti

si zapiisele particulare, care erau cercetate cu prioritate in procesele privitoare la proprietate si hotarnicie. In cazul pierderii sau deteriorarii lor, ele puteau fi reconsstituite de catre sfatul domnesc in temeiul dispozitiilor unor martori.

Probele orale constau in marturisirea simpla, juratorii si juramantul cu brazda.Cel mai important mijloc de proba era considerat a fi marturisirea (recunosterea)

invinuitului, care in Transilavania putea fi obtinuta si prin tortura (proba fierului rosu).

20

Juratorii erau persoane de aceeasi conditie cu partea din proces de aceeasi conditie sociala, care depuneau juramant in biserica privitor la obiectul pricinii civile sau la reputatia unei persoane.

Juramantul cu brazda intalnit inca din antichitatea geto-daca, simboliza autoputernicia pamantului zeificat si atot stiutor. Pamantul se punea pe cap sau intr-o traista purtata pe umeri de catre cel desemnat sa mearga corect pe hotarul adevarat al terenului aflat in litigiu.

6.5. Dreptul scris in Evul Mediu

6.5.1. Conditiile aparitiei dreptului scris Destramarea relatiilor sclavagiste al caror punct de plecare l-a constituit retragerea

aureliana din Dacia, au consolidat o intrepatrundere a normelor dreptului roman cu cele ale dreptului autohton, dacic.

Este neindoios faptul ca Legea Tarii a cunoscut vadite influente din dreptul roman. Biserica crestina a pus insa in contact civilizatia dunareana cu cea bizantina . In acest fel, influenta dreptului roman asupra evolutiei dreptului romanesc a continuat si in epoca medie, in forme mai mult sau mai putin accentuate. Impunerea ca si superioare a normelor juridice receptate de catre romani din dreptul bizantin s-a facut printr-un proces de lunga durata impus in primul rand de necesitati practice. Apoi, adaptarea lor vechilor obiceiuri din Legea Tarii, s-a facut si datorita unei „compatibilitati” ce rezulta fara dubiu din originea comuna romana a normelor din dreptul romanesc si a celor bizantine.

6.5.2. Aparitia pravilelorDomnia a fost in permanenta interesata de consolidarea puterii centrale. Aceasta nu se

putea realiza decat printr-un cadru legislativ unitar, dominat la randul sau de puterea domneasca. Or, diversitatea cutumelor si caracterul lor neuniform sub aspect geografic, a dat justificare domniei sa tinda spre unificarea normelor juridice in scopul consolidarii si centralizarii puterii statale exercitata de monarhul feudal, indiferent cum s-a numit el, voievod, principe sau domn.

Pe de alta parte, avand in vedere implicarea divinitatii in explicarea originii si functionarii puterii domnesti, biserica a constituit sprijinul cel mai de nadejde a domniei in consolidarea relatiilor societale.

Asa s-a ajuns ca domnul sa impuna bisericii crearea unui climat juridic inspirat din normele divine, climat care nu putea fi asigurat decat prin preluarea dogmelor religioase, aplicate relatiilor sociale. Cum insa biserica ortodoxa tarile romane s-a aflat in permanenta, inca din inceputurile crestinarii sub influenta bizantina si receptionarea canoanelor religioase s-a facut tot din izvoarele bizantine, insa pe filiera slava. Este si motivul pentru care limba cancelariei domnesti a fost cea slava, asemenea si primelor scrieri juridice aparute si ele tot in limba slava.

Aceste texte au fost redactate din porunca domnilor sau a mitropolitilor, asa incat ele au avut un caracter oficial. Forta lor normativa a fost data in special de imprejurarea ca ele aveau un caracter general si impersonal, aplicandu-li-se in egala masura atat a clerului cat si a laicilor, atat in viata religioasa dar si in cea mireana.

Cu tot caracterul lor progresist insa, pravilele nu au inlaturat Legea Tarii, nescrisa, care a continuat sa se aplice. Mai mult decat atat, decaderea politica vreme de 100 de ani a domniei subsecvent omenilor turco fanariote a facut ca vechile pravile sa se piarda sau sa-si diminueze importanta.

6.5.2.1. Pravilele in limba slavona La inceputurile aparitiei lor, pravilele au fost multiplicate in manuscrise, iar din secolul al

XVII-lea acestea au fost tiparite.

21

Cele mai vechi scrieri de drept canonic sunt Pravila de la Targoviste din 1452, scrisa din porunca lui Vladislav al II-lea de catre gramaticul Dragomir si Pravila de la manastirea Neamtului din 1474 numita „Pravila cea mare”, redactata in anul 1474 din porunca lui Stefan cel Mare de catre calugarul Gervasie.

In 1512 in Moldova, ierodiaconul Nicodim redacteaza din porunca lui Bogdan al III-lea Pravila de la manastirea Bisericani, iar in 1557 apare Pravila de la manastirea Neamtului redactata din porunca mitropolitului Grigore.

In 1581 este redactata de catre sihastrul Lucaci din porunca episcopului Eustratie Pravila de la manastirea Putna, iar in 1636 apare Pravila de la manastirea Bistrita.

Toate aceste scrieri au fost inspirate de nomocanonul „Sintagma alfabetica” redactata de Matei Vlastares in 1335, pravilele si comentariile parintilor bisericii autori de nomocanoane Ioan Postelnicul si Nichita Eracleanu, precum si de textele legislative ale unor imparati ai Bizantului asa cum a fost Leon Filozoful.

6.5.2.2. Pravilele in limba romanaAparitia primelor pravile in limba romana dateaza din secolul al XVI-lea. Prima scriere a

fost „Pravila Sfintilor Apostoli” tiparita la Brasov de diaconul Coresi intre 1560-1562. Datorita faptului ca a fost descoperita in 1921 la Ieud in Maramures, ea este cunoscuta si sub numele de Pravila de la Ieud. Un exemplar identic a circulat si in Moldova la inceputul secolului al XVII-lea sub titlul de „Pravila de isprava a oamenilor si de toate pacatele si greselile”. Tot o reproducere a textului scris de Coresi a continut si „Pravila sfintilor dupa invatatura marelui Vasile”, care a inclus si textul slavon al Pravilei de la Putna.

La fel de insemnata a fost si „Pravila de la Govora” numita si „Pravila cea mica” scrisa in 1640 din indemnul lui Matei Basarab. Spre deosebire de altele scrieri anterioare, aceasta lucrare s-a inspirat si din vechile obiceiuri romanesti, continand asadar atat norme de drept canonic dar si dispozitii de drept laic.

Pravilele in limba au circulat atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca sau Transilvania in editii diferite. Ele se aseamana avand la baza aceleasi texte cu deosebiri dialectale, cu omiterea sau adugarea anumitor paragrafe.

6.5.3. Normele de drept din continutul pravilelorContinutul pravilelor este deosebit de variat, ele incluzand texte juridice nesistematizate

pe ramuri. Tot ca o caracteristica generala, in cuprinsul lor sunt tratate impreuna si fara de sistematizare texte laice si texte religioase din domeniile dreptului penal, civil sau procesual. De asemenea sunt cuprinse si scrieri fara de legatura cu dreptul asa cum au fost referirile istorice la sinodurile si parintii bisericii ortodoxe, ori tabelele pentru calcularea timpului.

Pe materii de drept, mai importante au fost urmatoarele abordari:Normele consacrate familiei se refereau la casatorie, divort, logodna si rudenie.Casatoria trebuia facuta „dupa lege”, adica potrivit canoanelor bisericesti, neadmitandu-

se casatoria „fara de lege”. Nu era admisa nici casatoria dintre un fost rob si fosta sa stapana.Logodna era reglementata ca si un contract sub influenta bizantina, caracterizata ca si o

semi-casatorie.Divortul era admis mai cu seama atunci cand sotul a furat din biserica.Rudenia era categorisita „in sus”, „in jos”, „de mijloc’, „spirituala” sau din infiere.

Constituia impediment la casatorie rudenia spirituala precum si cea rezultata din infiere. De asemenea nu era permisa casatoria intre copiii „de suflet” si „cei trupesti”.

Materia contractelor continea reglementari referitoare la contractele de emfiteoza (arendarea unui teren pe termen foarte lung pana la 99 ani, interval in care arendasul se bucura de dreptul de posesiune deplina a terenului) vanzare, zalog, imprumut sau depozit.

Textele cu caracter penal defineau infractiunea ca pe „un pacat’ astfel incat si pedeapsa urma sa aiba menirea unei ispasiri.

22

Dintre infractiunile cele mai frecvente, in ceea ce priveste furtul se facea distinctie intre cel comis din biserica, din targ sau din „gropile din cereale”.

O alta categorie de infractiuni erau asa numitele „vrajbi” in categoria carora intrau insulta (sfada, calomnia (clevetirea) si falsificarea de moneda (calpuzania).

Sistemul pedepselor era si el impartit in cele fizice (bataia, mutilarea si pedeapsa cu moartea) si cele duhovnicesti, constand in matanii, rugaciuni, plocoane si oprirea de la mancarurile cu sare (posturi).

In ceea de priveste procedura de judecata a fost sumar consacrata de textele pravilelor. Se facea vorbire despre mijloacele de probatiune (marturia si juramantul), dar si despre marturia falsa sau despre incriminarea judecatorilor care se lasau mituiti.

6.5.4. Operele legislative ale domnitorilor Vasile Lupu (1634-1658) si Matei Basarab (1632-1654)

Cele mai importante izvoare ale dreptului ascris medieval romanesc au fost unanim recunoscute ca fiind ale domnitorilor Vasile Lupu si Matei Basarab. Ele au aparut aproape concomitent intre anii 1646 si 1652 si au avut un continut asemanator. Ele au avut menirea de a consolida puterea de stat centralizata a domniilor, desi boierimea le-a interpretat in sensul ingradirii prerogativelor domnesti. Pentru domnie, ele au constituit mijlocul juridic de a interveni cu reglementari ferme in diferite domenii ale vietii sociale.

Pravila lui Vasile Lupu de la 1646, prima legiuire romaneasca oficiala cu caracter laic, a fost scrisa de logofatul Eustratie si tiparita in Iasi la manastirea Trei Sfetitele avand titlul complet „Carte romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte giudete cu zisa si cu toata cheltuiala a lui Vasile voievodul si adomnului Moldovei, den multe scripturi talmacite din limba italieneasca pe limba romaneasca”, pe scurt „Carte romaneasca de invatatura”.

Ea a fost inspirata din legea bizantina agrara (Nomos Gheorghicos) si din „Praxis et theoricae criminalis” a lui Prosper Fanaricci.

Pravila lui Matei Basarab a fost tiparita in 1652 la Targoviste sub denumirea „Indreptarea legii cu Dumnezeu care are toata judecata arhiereasca si imparateasca de toate vinile preotesti si mirenesti” pe scurt „Indreptarea legii”. Ea a fost alcatuita din porunca domnitorului de catre calugarul Daniil Popeanul si contine la inceput o introducere, „predoslovie”, a mitropolitului Stefan. Mult mai ampla decat „Cartea romaneasca de invatatura”, la final ea reproduce unele probleme de interes general din medicina, gramatica si filozofie preluate din nomocanonul lui Alexie Ariston si raspunsurile lui Athanasie Scolasticul.

Sistematizarea celor doua lucrari este aceeasi, ele fiind impartite in „pricini”(sectiuni), „glave”(capitole) „zaceale”(articole).

6.5.4.1. Principalele institutii reglementate de pravilele domnitorilor Vasile Lupu si Matei Basarab

Partea I din ambele pravile a fost inspirata din legea bizantina agrara si constituie un veritabil „cod de politie rurala” prin aceea ca dispozitiile sale consacra legarea de pamant a taranilor dependenti. In plus ele confereau dreptul nobililor de a-i urmari pe fugari si de a-i readuce pe pamanturile lor. Pravilele stabileau chiar interdictia altor nobili de a-i primi pe fugari si de a-i readuce pe pamanturile lor si totodata obligatia acestora de a-i preda stapanului feudal.

Taranii vecini aveau obligatia de a-i plati stapanului cuvenita dijma, iar in cazul recoltelor slabe, acestuia ii era consfintit dreptul de a pretinde toata recolta.

Era totodata reglementata paza hotarelor, recoltelor, a vitelor, pomilor, morilor si a inventarului agricol sub sanctiunea unor pedepse severe pentru deteriorarea acestora. Aceleasi pedepse puteau fi aplicate si pentru furt sau instigare, daca era comis „dela stapan”, „din biserica”, „la drumul mare” sau „la foc”.

23

Partea a II a si cea mai ampla din continutul pravilelor, inspirata din principiile dreptului bizantin, se referea la principalele institutii ale dreptului civil, penal si procesual.

Proprietatea feudala s-a bucurat de o reglementare ampla. In sistemul pravilelor aceasta putea fi mireana sau bisericeasca. Obiectul proprietatii mirene il constitua pamanturile si bunurile mobiliare. Dreptul de proprietate asupra bunurilor bisericesti considerate ca „sfintite” se bucura de o protectie divina (jus divinum). Din acesta categorie de bunuri faceau parte locurile bisericesti si cele calugaresti.

Persoanele numite „obraze”erau incadrate in categoria „slobozilor”si in cea a dependentilor.

Din prima categorie (slobozilor) faceau parte domnul, boierii (la randul lor cei mari de vita „aleasa”, „cei mijlocii” „de treaba” sau de „folos tarii” si de oamenii domnesti) precum si clerul. Caderea boierilor „din cinste” urmare a unor pedepse infamante ii puteau arunca in randul robilor.

Din categoria persoanelor dependente faceau parte taranii categorisiti a fi „neintelegatori” sau „oameni de gios” si robii. Asupra celor din urma, stapanul avea un drept discretionar de corectie. Ei isi puteau redobandi libertatea fara voia stapanului ca rasplata pentru denuntarea acestuia in cazul cand ar fi comis fapta de falsificare de moneda sau aceea de a-i fi indemnat la desfrau.

O persoana devenea majora la implinirea varstei de 25 ani, dar raspunderea penala putea fi angajata de la 18 ani. In dreptul penal se tinea seama de (circumstante) profesiunea persoanei, de credinta religioasa sau de renumele acesteia de a fi „credincioasa’, „cu nume bun” ori „vestit de rau”.

Ample reglementari au continut cele doua pravile in privinta casatoriei si a relatiilor de familie.

Astfel, logodna crea relatii de alianta intre familiile viitorilor soti. Logodnicul putea chema in judecata pe cel ce ar fi adus injurii logodnicii sale.

Impedimente la casatorie numite „sminteli”, erau considerate a fi fara voie, atat pentru barbar cat si pentru femeie, incestul sau relatiile de tutele dintre viitorii soti. Totodata era interzisa cea de a treia casatorie consecutiva, in urmatorii termeni: „Cinstitutul bagoslav si marele grigorie zice ca nunta cea dintai este lege, a doua este iertare, iar a treia calcare de lege”.

Efectele casatoriei se refereau in special la drepturile sotului care dobandea puterea maritala asupra sotiei. In virtutea acestuia, el administra zestrea sotiei asupra careia avea un drept de corectie constand in bataie.

Casatoria inceta prin decesul unuia dintre soti ori era desfacuta prin divort. Divortul putea fi pronuntat prin cauze determinate in cuprinsul pravilelor, asa cum ar fi: adulterul, erezia, neglijarea intretinerii sotiei, nebunie, farmece, betie sau alungarea sotiei. Despartirea putea fi realizata fie pe cale judecatoreasca fie prin repudiere (carte de despartire).

Materia obligatiilor si a contractelor avea la baza principiul raspunderii individuale, progresist in raport cu vechile norme consuetudinare care se intemeiau pe raspundere colectiva.

Izvoare ale obligatiilor erau considerate a fi conventia (tocmeala) si „greseala” cu sau fara „nesocotinta”.

La incheierea contractelor, consimtamantul nu trebuia sa fie viciat prin „frica”, nevoie sau „sila” si nici „prin amagire”. Partile puteau fi reprezentate prin mandatari, numiti „ispravnici” si „pristavi”, sau prin tutori, procuratori si executori testamentari.

Cele mai importante contracte erau vanzarea, inchirierea (namuirea), imprumutul si donatia. Garantiile contractuale continuau sa fie chezasia si zalogul.

Transmiterea succesiunilor se facea fie printr-un testament scris numit „zapis”, fie oral „lasat cu limba de moarte”. Testamentul era valabil daca cel ce l-a lasat „era cu mintea intreaga”, fie in scris, fie oral in prezenta a 5-7 martori.

Erau considerati incapabili de a mosteni, asasinul si feciorii sai in privinta succesiunii celui asasinat, precum si fii rezultati din incest sau siluire cu privire la acerea mamei lor.

24

Incapabili de a dispune (nevolnici), erau considerati cei condamnati pentru comiterea unor infractiuni impotriva moralei.

Clasele de mostenitori erau ascendentii, descendentii si colateralii pana la al nouălea grad inclusiv. Copiii naturali aveau dreptul numai la mostenirea mamei lor.

Normele de drept penal s-au bucurat de cea mai ampla reglementare, potrivit celor mai avansate principii din acea vreme.

Ca si in alte scrieri ale vremii, infractiunile erau impartite in „vini” sau „greseli” mari, „de cap” si vini mici, cea mai periculoasa fiind considerata infractiunea flagranta, „vina de fata si aratata”.

La calificarea unei infractiuni se tinea seama de intentie („gandul faptasului”), de locul comiterii ei („la loc de cinste” sau „la curte”), precum si de timpul in care acesta a fost savarsita. Pravilele privesc in mod deosebit infractiunea savarsita dar nereusita de tentativa, autoratul de complicitate precum si pluritatea infractionala sub forma concursului de infractiuni sau a recidivei.

Cauzele care aparau de raspundere erau considerate a fi nebunia, varsta sub 7 ani, provocarea, legitima aparare, ordinul superiorului si obiceiul locului.

In categoria circumstantelor atenuante, pravilele consacrau varsta, ignoranta, mania, betia, pasiunea, surzenia sau mutenia, „greseala fara inselaciune”, somnambulismul sau „slabiciunea firii femeii”.

Constituiau circumstante de agravare, hiclenia comisa de boierii mari si „lotria” daca cel ce indeamna la furt era ruda cu cel indemnat.

Pedepsele aveau si in aceste pravile un caracter aplicativ.Pedeapsa cu moartea consta in taierea capului, spanzurare, tragerea in teapa sau arderea

in foc, care puteau fi precedate de mutilari in cazul paricidului, sau urmate de arderea cadavrului falsificatorilor de moneda.

Pedepsele fizice constau in mutilari (taierea mainilor sau a nasului), purtarea de cozile cailor, turnarea de plumb topit in gura ori bataia. Potrivit regulilor de procedura, aceste pedepse nu puteau fi aplicate boierilor si clerului ci numai oamenilor de jos. De asemenea, ele nu se aplicau de regula mestesugarilor iscusiti (giuvaiergii, armurieri etc), pentru ca prin aplicarea lor sa nu devina inapti sa-si practice mestesugul.

Pedepsele privative de libertate erau ocna, temnita si surghiunul la manastire in cazul boierilor.

Dispozitiile procedurale dadeau puteri discretionare judecatorilor, a caror apreciere era foarte larga in sensul ca puteau pronunta schimbarea sau chiar iertarea de pedeapsa. Pravilele prevedeau ca judecatile puteau fi mirenesti si bisericesti, cauzele penale si cele civile fiind judecate de aceiasi judecatori.

In materie penala, actiunea publica era pusa in miscare de catre victima sau de catre alte persoane indreptatite sa o faca precum parintele pentru copil, stapanul pentru sluga, logodnicul pentru logodnica, sotul pentru sotie, dascalul pentru prunc, vladica si egumenul pentru clerici si monahi.

Cat despre mijloacele de proba, acestea puteau fi depozitiile martorilor martorilor, juramantul, inscrisurile, expertizele, prezumtiile si numai in penal, tortura. Valoarea marturiilor era apreciata in functie de pozitia sociala: cei cu vaza sau expertii (vracii, dascalii sau doctorii) trebuiau crezuti mai mult decat oamenii de rand.

Pravilele recunosteau principiul autoritatii lucrului judecat, dar si sanctiunea prescriptiei care in civil era de 40 de ani pentru reclamarea zalogului si 30 de ani pentru datori ori succesiuni, iar in penal de 5 ani pentru furt si 10 ani pentru ranire.

Hotararile pronuntate nu puteau fi apelate, insa ele puteau fi evocate in fata unui judecator superior.6.5.5. Dreptul scris in Transilvania

25

Aparitia si evolutia dreptului scris a fost si ea influentata de cele doua tendinte din viata politico-sociala, respectiv, pe de o parte tendintele factorilor locali de consolidare a autonomiei vioevodatului Transilvania, pe de alta parte, tendintele de centralizare ale coroanei maghiare.

Subsecvent rascoalei de la Bobalna din 1437, nobilimea din Transilvania a adoptat „Unio triun nationum”, declaratie politica si juridica potrivit careia puterea politica in stat urma sa fie exercitata numai de catre nobilimea maghiara, patriciatul sasesc si mica nobilime secuiasca.

Primele incercari de codificareale dreptului scris si nescris i-au apartinut lui Matei Corvin prin al sau „Decretum maius” din 1486.

Vladislav al III-lea i-a cerut juristului Stefan Verboczi sa intocmeasca o colectie de drept scris, valorificand izvoarele scrise si mai ales cele nescrise existente. Colectia a aparut in anul 1517 sub influenta razboiului taranesc condus de Gheorghe Doja din 1514 si desi nu a fost publicata oficial, a fost utilizata in practica instantelor pana in anul 1848.

Lucrarea a fost sistematizata in trei parti, motiv pentru care a fost si cunoscuta sub numele de „Decretum tripartitum” sau tripartitul lui Verboczi. Ea a consacrat relatii si institutii de drept feudal, dintre care cea mai cunoscuta a fost legarea de glie a iobagilor,„mera ad glebae adstricti”. Codificarea a fost facuta de pe pozitia dominanta a elementului nobiliar maghiar, lucrarea vadind deosebirile esentiale dintre dreptul Ungariei si cel al Transilvaniei.

Toate dispozitiunile consacrate de actele familiei mai sus mentionate, faceau trimitere la materiile contractelor, obligatiilor,familiei, succesiunilor si dreptului procesual.

Toate aceste dispozitiuni au fost de larga aplicare, ca si in Moldova si Tara Romaneasca, particularitati existand doar in materia succesiunilor.

Astfel, bunurile donative nu puteau fi transmise in Transilvania decat baietilor. Pamanturile taranilor aserviti treceau initial in proprietatea regelui, iar mai apoi in cea a nobililor.

Particularitati deosebite au marcat in dreptul transilvan „Statutele Tarii Fagarasului”. Redactate in limba latina si elaborate la propunerea romanilor, ele au codificat vechi obiceiuri juridice romanesti, pe care le-au redat intr-o forma fidela dar concentrata. In cuprinsul lor nu exista o sistematizare, astfel incat se intercalau dispozitiunile de drept civil cu cele penale sau de drept procesual.

Dispozitiuni partculare deosebite ce cele din Moldova si Tara Romaneasca priveau materia dreptul familiei si a succesiunilor. Casatoria se incheia cu consimtamantul parintilor fara de care aceasta era considerata „cu fuga”. Zestrea fetelor trebuia consimtita de catre parinti, iar in lipsa acestora de catre frati. De asemenea, casatoria putea fi desfacuta si prin repudiere iar bunurile retinute de catre sot.

In ceea ce priveste succesiunile, dipozitiuni din Statutele Tarii Fagarasului prevedeau ca fetele inzestrate de parinti nu veneau la succesiunea acestora.

Dipozitiunile de drept penal incriminau aceleasi fapte penale, precum furtul, juramantul mincinos (fals), vatamarea corporala, comertul cladestin.

Statutele Tarii Fagarasului au vadit unitatea de continut a normelor juridice roamnesti, dar si aplicarea de catre toti romanii a acelorasi norme de drept cunoscute si respectate ca atare si in afara arcului carpatic.

6.6. Organizarea de stat si dreptul in epoca turco-fanariota

Limitarea autonomiei celor trei tari romanesti de catre Poarta Otomana si Imperiul Habsburgic s-a realizat intr-un parcurs istoric indelungat, lupta pentru emancipare nationala si eliberare de sub suzeranitatea straina regresand pentru o perioada de un secol. Eforturile unor domnitori precum Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu au sfarsit dramatic in exil sau sub sabia turceasca. Pe de alta parte, eforturile turcesti de a opri decaderea imperiului dupa infrangerea suferita in asediul Vienei, precum si pierderile teritoriale incercate, au determinat

26

Poarta sa adopte o noua politica in ceea ce priveste numirea domnilor in Tara Romaneasca si Moldova: desemnarea domnilor din randul grecilor fanarioti. Perioada de timp in care turcii au desemnat in scaunul tarilor romane domni fanarioti, este binecunoscuta in istorie sub numele de perioada turco-fanariota si a durat din 1711 si pana in 1821.

6.6.1. Organizarea de stat6.6.1.1. Domnia

Incepand cu anul 1711, in Moldova este numit domn Nicolae Mavrocordat, iar in Tara Romaneasca ultimul domn pamantean Stefan Cantacuzino este inlocuit in 1716 cu acelasi Nicolae Mavrocordat. Numirea facuta de Poarta era confirmata la cativa ani de domnie, in functie de aducerea la indeplinire de catre noul domn a angajamentelor asumate fata de turci. Este si motivul pentru care intr-o prima etapa, domniile erau foarte scurte.

In urma Tratatului de la Kuciuc-Kainargi din 1774, institutia domniei a fost stabilizata, durata ei fiind fixata la 7 ani, cu posibilitatea inlocuirii domnului pentru greseli grave. Din anul 1802, tarile romanesti capata noi garantii impotriva abuzurilor turcilor, prin implicarea Rusiei impotriva abuzurilor turcilor in ceea ce priveste numirea domnilor. In acelasi timp, cresc prerogativele domnului: acesta intarea prin hrisov domnesc pravilele, ii numea pe dregatori, infiinta sate si targuri si pastra formale prerogativele militare. Dreptul sau de a judeca procese insa a suferit serioase limitari.

6.6.1.2. Organele centrale ale statuluiDivanul a inlocuit vechiul sfat domnesc, componenta lui fiind redusa prin implicarea de

catre domni a unor factori politici interni. Divanul avea prerogativele legislative, administrative si juridice. El aproba actele domnesti cu caracter normativ, asigura aplicarea legilor si organiza functionarea unor servicii publice. Din anul 1802, era consultat de catre domn si in privinta stabilirii si repartizarii impozitelor. Aceste atributii noi ale divanului precum si limitarea prerogativelor domnului, mai ales in materie judiciara, constituie formele incipiente si totodata primele tendinte de separare a atributiunilor statului.

Dregatoriile desi au fost mentinute in formele lor traditionale, totusi au aparut si altele noi. Dregatorii erau numiti la inscaunarea domnilor si erau reconfirmati anual. In afara dredatorilor care indeplineau anumite functii, erau si dregatori fara de functii.

Doua erau categoriile de dregatori in functie de care era stabilita si ierarhia boierilor: in prima categorie erau socotiti marii dregatori, cu numele de boieri veliti ai caror succesori erau numiti neamuri, iar in cea de a doua, boierii de rand ai caror urmasi erau numiti mazili. Din categoria marilor boieri faceau parte marele ban (in Tara Romanesca), marele vornic, marele logafat, marele postelnic, marele virstienic etc. Toti acestia erau numiti de regula din randul anturajului fanariot al domnului, desi potrivit hatiserifului din 1802, aveau prioritate boierii pamanteni.

Deosebit de semnificativa este insa imprejurarea ca slujbele dregatorilor erau platite.Organizarea financiara a fost orientata spre spolierea veniturilor paturilor mici si

mijlocii ale populatiei, in scopul aducerii la indeplinire a obligatiilor asumate de catre domni fata de Poarta, dar si pentru sporirea averilor personale ale lor si camarile lor. Obligatiile fiscale au fost unificate intr-o singura dare, stabilita prin ceea ce se numea „tidula de bir”.

Pasi importanti au fost facuti in directia modernizarii fiscalitatii, in sensul ca repartizarea sarcinilor fiscale era conditionata de factori economici sau geografici si au fost instituite unitati fiscale identice (grupuri de gospodarii). Contribuabilii erau impartiti in doua categorii: breslele, care aveau un regim fiscal avantajos fiind scutite de anumite dari si birnicii din categoria carora faceau parte taranii liberi si clacasii, care plateau toate darile.

Armata a fost desfiintata odata cu instaurarea regimului turco-fanariot, mentinandu-se doar cateva elemente, inlocuite cu timpul de catre formatiunile rurale de jandarmi, graniceri, paznici si slujitori de scaun. Din anul 1775, in Tara Romaneasca se infiinteaza o „oaste

27

dinauntru” pentru asigurarea ordinii interne si „oastea de afara” pentru paza hotarelor. Paza domnului era asigurata de catre un grup de arnauti.

Biserica a fost pusa sub controlul statului prin intermediul unei epitropii. Drepturile sale de jurisdictie au fost limitate, singurul fapt pozitiv mentinut in epoca fiind scutirea manastirilor si a preotilor de dari.

Mitropoliile din Tara Romaneasca cu sediul la Bucuresti si din Moldova cu sediul la Iasi se gaseau sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol. In Tara Romaneasca existau trei episcopii, la Ramnic, Buzau si Arges, iar in Moldova tot atatea, la Roman, Husi si Radauti. Domnul era cel care isi dadea acordul cu privire la numirea mitrololitilor si tot el le dadea carja episcopala episcopilor.

6.6.1.3. Organizarea instantelor judecatorestiO adevarata reforma a organizarii instantelor judecatoresti a fost realizata de domnitorul

Alexandrul Ipsilante (1744-1782) a sa lucrare „Pravilniceasca condica” aparuta in anul 1775. Potrivit acestei lucrari, instantele erau organizate ierarhic, competentele lor fiind diferite atat material, cat si teritorial.

Sistemul instantelor judecatoresti instituit prin „Pravilniceasca Condica” era urmatorul:„Judecatoriile dupa judet” aveau competenta in prima instanta, ele judecand in complet

format dintr-un judecator ajutat de un logofat. Ele aveau competenta de a solutiona procesele civile dintre tarani precum si marunte pricini penale.

„Departamenturile” erau instante de drept comun in materie civila si penala. Procesele penale erau judecate de doua departamenturi egale in grad (unul format din 7 si unul din 8 judecatori), iar procesele penale erau judecate de „departamentul vinovatiilor”. Hotararile pronuntate de aceste instante erau scrise in conditii speciale.

„Departamentul velitilor boieri” era format din boieri veliti si trei mazili. El avea competenta de a judecat pricinile civile ivite intre boieri, precum si de a exercita controlul judiciar asupra hotararilor pronuntate in prima instanta de departamenturi.

„Divanul domnesc” functiona numai in Tara Romaneasca sub presedintia domnului si era format din boieri veliti. El judeca precum o instanta suprema pricini importante, atat in materie civila, cat si in materie penala, fie in prima instanta fie in caile de atac.

Atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca, au fost infiintate departamenturi speciale care judecau pricinile dintre romani si straini, „strainile pricini”.

6.6.2. Dezvoltarea dreptului in epoca turco-fanariotaLa inceputurile sale, regimul fanariot s-a impus prin ingradirea autonomiei tarilor

romanesti, astfel incat toate actele cu caracter normativ au imbracat forma hrisoavelor domnesti sau a anaforalelor adoptate de catre divanul domnesc.

Evolutia in timp a statelor romanesti precum si slabirea din ce in ce mai accentuata a puterii Portii au facut posibila dezvoltarea spectaculoasa a dreptului, aflat sub influenta iluminismului la inceputul secolului al XIX-lea. 6.6.2.1.Opera legislativa a lui Constantin Mavrocordat

Sirul operelor legislative din aceasta perioada a fost deschis de catre domnitorii Nicolae si Constantin Mavrocordat, care s-au manifestat ca niste adevarati despoti luminati. Caracterul luminist al operelor lor consta in primul rand in asigurarea si intarirea statului centralizat, dar si in preocuparea aratata pentru o veritabila democratizare, chiar si in forma firava, a vietii sociale.

Sinteza masurilor luate pana in anul 1740 a fost formulata in cea de a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat in Tara Romaneasca, in „Asezamantul” din 7 februarie 1740 ce a fost publicat in „Mercure de France” in numarul din iulie 1742. „Asezamantul” contine 13 articole in care a fost reglementata situatia clerului, a manastirilor, a boierilor si a organizarii adminstrative si fiscale.

28

Reformele infaptuite pana in 1740 cu privire la statutul social al clerului si al boierilor la organizarea administrativa si financiara au fost sistematizate intr-o forma concentrata in acest asezamant.

Articolele 1-4 s-au referit la scutirea de dari a clerului, dar si la limitarea prerogativelor sale jurisdictionale.

Potrivit articolului 5, boierii au capatat un statut nou, potrivit slujbelor lor si nu al pamantului, noua ierarhie avand un caracter progresist11.

Prin articolele 7 si 8 au fost dispuse noi masuri in organizarea administrativa, fiind introdusa dregatoria izpravnicului de judet, dar si de sistemul de acordare a lefurilor tuturor categoriilor de dregatori.

Articolele 9,10,12,13 au fost consacrate organizarii financiare. Domnul a suprimat unele dari si le-a totalizat pe celelalte intr-una singura, repartizata prin sistemul cislei si platibila in sferturi.

Dispozitiile art.11 au inasprit situatia taranilor aserviti, carora le-a fost interzisa stramutarea de pe o mosie pe alta, stabilindu-se totodata obligatia de a lucra pentru boier fara a se preciza cat.

Dispozitiunile din primul hrisov au fost insa atenuate de hrisoavele din 1 martie 1746 si 5 august 1746 in Tara Romaneasca si 1 iulie 1749 in Moldova, prin care, a fost desfiintata rumania si vecinia. Urmare acestor ultime hrisoave, fostii tarani dependenti au fost asimilati oamenilor liberi, chiar daca nu au fost desfiintate toate formele de dependenta personala.

6.6.2.2. Codificarile legislative de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea

Desi, in esenta lor, au ramas codificari feudale, caracterul progresist al lucrarilor legislative din aceasta perioada este subliniat in primul rand prin codificarea vechilor obiceiuri romanesti a caror permanenta s-a pastrat prin Legea Tarii. In anumite lucrari si-au facut simtita influenta marilor curente juridice progresiste din apusul Europei, operele unor autori ilustri precum Montesquieu, Beccaria sau Lombroso, constituind surse de documentare predilecte.

Prima dintre codificarile care trebuie mentionate in acesta perioada este lucrarea lui Alexandru Ipsilante „Pravilniceasca Condica”. Lucrarea a fost intocmita din porunca lui Alexandru Ipsilate si a circulat in manuscris pana in anul 1780, datorita resentimentelor Portii.

Scrisa in limba neogreaca (Sintagma Nomicon), a circulat alaturi de varianta in limba romana (Mica randuiala juridica), fiind in cele din urma folosita si in textele oficiale.

Autorii nu se cunosc, dar acestia au facut dovada stapanirii cunostintelor de drept romanesc, al practicii judecatoresti, a dreptului bizantin si mai ales al limbii grecesti alaturi, fireste de limba romana. Intre cele doua variante nu exista deosebiri de continut, atata doar ca varianta in limba romana este cea mai clara in explicarea unor termeni juridici, in vreme ce varianta greaca abunda in termeni romanesti redactati cu litere grecesti.

Izvoarele acestei lucrari au fost bazilicalele, obiceiurile juridice romanesti si jurisprudenta dar si lucrarile lui Montesquieu si Beccaria.

In ceea ce priveste structurarea lucrarii, cele mai numeroase texte sunt consacrate organizarii instantelor judecatoresti, procedurii de judecata, dreptului civil si administratiei in care au fost introduse dregatoriile izpravnicilor de tinut, a zapciilor si a vorniceilor.

„Pravilniceasca Condica” a fost aplicata pana la intrarea in vigoare a Legiuirii Caragea la 1 septembrie 1818, si a fost abrogata implicit prin art.1912 al Codului Civil in vigoare, adoptat in 1865.

„Hrisovul sobornicesc” dat in 1785 de domnitorul Alexandru Mavrovordat a fost o legiuire cu caracter special care a reglementat doar anumite aspecte ale vietii sociale.

Lucrarea contine de fapt doua hrisoave, unul din 14 august si unul din 12 septembrie 1785, ambele avand menirea de a linisti framantarile taranesti pe fondul abuzurilor boierilor.

11 Potrivit Asezamantului boierii din prima categorie erau scutiti de orice dari, in vreme ce boierii din cea de a doua categorie, mazilii, erau scutiti doar de vinarici si dijmarit.

29

Legiuirea hotaraste interzicerea „daniilor facute de cei saraci si de jos celor bogati si puternici”. Daniile nu puteau fi primite decat de la cei bogati la cei saraci, intre rude sau pentru manastiri si biserici. De asemenea, hrisovul mai stabileste procedura executorie a dreptului de protimisis atunci cand cumparatorul nu era ruda sau codevalmas al vanzatorului.

„Codul Calimach” sau „CodIca tivila a Moldovei” este o legiuire care a dainuit o jumatate de secol.

Inca de la inscaunarea lui pe tronul Moldovei, la 17 septembrie 1812, Scarlat Calimach a dorit sa imbunatateasca organizarea de stat si sa dea tarii o lege scrisa. O astfel de intentie este pusa in practica un an mai tarziu, cand a dispus mai intai sa fie traduse in romaneste „Imparatestile pravile” ce se aplicau in tara de catre Anania Cuzanos, profesor la Academia Domneasca din Iasi si Christian Flechtenmacher – doctor in drept si filozofie la Viena, sas din Brasov, adus in acest scop in Moldova. In afara de aceasta traducere, in anul 1815, domnitorul a format o comisie de boieri din care au facut parte Andronache Donici si Costache Conache, insarcinati cu adunarea vechilor obiceiuri si legi ale tarii. Lucrarea a fost supusa Adunarii Obstesti compusa din mitropolit , episcopi si velitii boieri, unde a primit forma definitiva, apoi a fost publicata in trei parti, intre 1816-1817 dupa citire, domnul Scarlat Calimach l-a intarit si l-a promulgat printr-un hrisov la 1 iulie 1817.

Aparuta mai intai in limba greaca, va fi tradusa in romaneste abia in anul 1833. La prima varianta, in limba graca, au lucrat Christian Flechtenmacher, Alexandru Donici, Costache Conache si Iordachi Ghica, iar traducerea din 1833 a fost supravegheata de Christian Flechtenmacher, Petre Asachi si Damaschin Bojinca.

Izvoarele acestei legiuriri au fost Codul austriac de la 1811, bazicalele si Hexabiblul lui Armenopol, hrisoavele domnesti si obiceiul pamantului.

Sub denumirea impusa de domnul Scarlat Calimach, „Adunare cuprinzatoare in scurt de pravilele cartilor imparatesti spre inlesnire celor ce sa indeletnicesc intru invatatura lor”, manualul a aparut in versiunea lui scurta la 21 iunie 1815. El a avut caracterul unui manual de drept si a constituit o sinteza a sistemelor de drept aplicate in Moldova din acea vreme.

Lucrarea este structurata in trei parti, dreptul persoanelor, dreptul lucrurilor si dreptul persoanelor „dimpreuna si al lucrurilor”, totul fiind tratat pe parcursul a nu mai putin de 2032 articole. Lucrarea mai contine anexe referitoare la concursul creditorilor si a licitatiei. Noi sunt si dispozitiunile de drept comercial privitoare la firmele de comert si la contractele comerciale de vanzare cumparare.

Foarte interesant este de remarcat faptul ca in cuprinsul lucrarii se face mentiunea ca acolo „unde legea nu dispune, legea va fi obiceiul pamantului”, dand astfel o noua recunostere deosebita influentei dreptului autohton asupra noii legiuiri.

Codul Calimach a fost abrogat expres prin dispozitiile art.1912 din actualul Cod Civil, dar, in tot ce nu este conform „regurilor prescrise in prezentul codice”.

„Legiuirea Caragea” a fost intocmita de catre logofatul Nestor si Afanase Hristopol in 1816, si tiparita in 1819 din porunca domnului Ioan Gheorghe Caragea. Aceasta lucrare a fost considerata a fi cel mai insemnat si mai complet cod din tarile romane, apropiat codurilor moderne.

Legiuirea era structurata in 6 carti, respectiv: 1)persoane; 2)lucruri; 3)contracte (tocmeli); 4)succesiuni si donatii; 5)drept penal; 6)drept procesual.

Lucrarea clasifica persoanele dupa sex, nastere si capacitate, precizand insa ca femeia este inferioara barbatului. In materia contractelor, se refera sumar la polita si donatie, dar si la dreptul familiei si succesiunii. In cartea a 5-a, autorii s-au referit la infractiuni, pomenindu-le pe cele mai frecvente, furtul, falsul si omorul. In sistemul pedepselor erau evidentiate rascumpararea, amenda, bataia, inchisoarea, ocna si pedeapsa cu moartea. In ultima parte sunt instituite norme de drept procesual referitoare la actiunea in justitie, competenta instantelor, mijloacele de proba, caile de atac si prescriptie12.12 In masura in care dispozitiunile Codului Calimach nu ar fi desuete sau contrarii dispozitiunilor din actualul Cod

Civil, s-ar putea pune, fireste doar teoretic, chestiunea aplicabilitatii unor norme din aceasta lucrare, care nu ar fi

30

Cu mai multe modificari, aceasta legiuire s-a aplicat pana in 1865 cand a fost abrogata expres de dispozitiunile art.1912 din actualul Cod Civil.

Pe langa aceste scrieri cu caracter oficial, la inceputul secolului al XIX-lea au mai circulat si alte scrieri juridice apreciate si chiar pomenite in practica instantelor judecatoresti. Printre acestea se cuvine a mentiona „Pandectele lui Toma Carra” aparute in 1806, care s-au referit la cele trei parti la persoane, lucruri si actiuni.

In anul 1814, apare „Manualul juridic” al lui Alexandru Donici, considerat a fi primul cod civil complet. Acest manual a fost folosit doar in manuscris, deoarece autorul lui fiind un adept al „carvunarilor” nu a fost agreat de domnie si nici de ceilalti pravilisti ai vremii. Lucrarea a fost inspirata din dreptul bizantin si s-a dovedit a fi o aplicare a acestuia conditiilor specifice locale. Manualul este prefatat de o dedicatie facuta mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache in care autorul prezinta o descriere a dezvoltarii dreptului roman si bizantin, precum si conceptiile sale asupra dreptului. In cele 22 de capitole subimpartite in paragrafe, sunt consacrate reguli privitoare la persoane, dreptul familiei, contracte, actiuni in justitie si probe.

reglementate in actualul cod si nu ar fi contrare dispozitiunilor acestora.

Pentru dezvoltari, I.Peretz, Curs de Istoria dreptului roman, vol.I, bBucuresti, 1926, pag.327.

31