DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL (DCI)

Subiecte pentru examen

1. Dreptul comerţului internaţional. Concept

Ansamblul de norme conflictuale, (norme de dr.civil, n. de dr.comercial, norme de dr. material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public) prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe.

Dreptul comerțului internațional are ramificații atât în ordinea juridică internațională, cât și în cea națională.

2. Obiectul dreptului comerţului internaţional

DCI are ca obiect raporturile comerciale internaţionale, precum şi cele ce decurg din cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, instrumente juridice de realizare a acestora, raporturile juridice izvorâte din fapte juridice conexe raporturilor de com.internaţ. şi de cooperare economică internaţională precum şi alte raporturi juridice care au legătură cu operaţiunile de comerţ internaţional.

Aceste raporturi sunt patrimoniale și se stabilesc între participanții la circuitul mondial.Raporturile patrimoniale trebuie să prezinte 2 atribute coexistente: comercialitatea și

internaționalitatea pentru a face parte din dreptul comerțului internațional.

3. Specificul dreptului comerţului internaţional

Comerţul internaţional se caracterizează printr-un set de exigenţe, şi anume: celeritate, încredere, securitate a tranzacţiilor şi a creditului, certitudine juridică.

O notă de specificitate a dreptului comerțului internațional se concretizează în ponderea și importanța pe care o au în acest domeniu uzanțele comerciale sau cutumele care uneori au prevalența chiar în raport cu legea scrisă.

Rapiditatea operațiilor de comerț internațional comportă în mod necesar simplicitatea acestor operațiuni.

Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept ale comerțului internațional consacră un set de reguli privind simplificarea și accelerarea operațiilor comerciale:

A. Formalitățile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime și ușor de îndeplinit;B. În materie comercială, majoritatea sistemelor de drept național, nu reclamă o formalitate

anume pentru punerea în întarziere a debitorului. Situația este alta în cazul obligațiilor civile din dreptul comun, deoarece aici, punerea în întarziere a debitorului se face printr-o notificare trimisă de creditor debitorului prin executorul judecătoresc ori de câte ori părțile nu au stabilit expres altfel;

C. Normele dreptului comercial național și internațional consacră principiul libertății probelor, potrivit căruia, dovada unui contract comercial se face prin orice mijloc.

4. Comercialitatea

Desemnează calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi comercial.Există două teorii/concepții:

~ 1 ~

A. Concepția subiectivă – prevede faptul că dreptul comercial este un drept al comercianților, respectiv subiecții de drept implicați trebuie să aibă calitatea de comercianți.

B. Concepția obiectivă – sunt luate în considerare ca acte sau fapte de comerț operațiile necesare vieții comerciale, actele/faptele comerciale prin ele însele, făcându-se abstracție de calitatea celui care le săvârșește.

Concluzie - subiecţii de drept implicaţi trebuie să aibă calitatea de comercianţi, iar actele sau faptele juridice să aibă caracter comercial; în legislația română s-a dat prioritate concepției obiective, dar fără a fi negată concepția subiectivă, aceasta din urmă fiind doar marginalizată, trecută în plan secundar.

5. Internaţionalitatea

Reprezintă existenţa unui element de extraneitate (una dintre părţile contractante au sediul, domiciliul ori reşedinţa în străinătate) de natură să confere unui raport juridic caracterul de raport de comerţ internaţional.

Elementul de internaționalitate este în fond un element de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate are și valențele unui element de internaționalitate de natură să confere raportului juridic dat caracterul de raport de comerț internațional.

Este element de internaționalitate numai acel element de extraneitate ce prezintă suficientă relevanță pentru a da raportului juridic ân structura căruia se integrează puterea de a capta acțiunea unor norme juridice de drept al comerțului internațional, creând acelui raport vocația de a se supune acelei acțiuni.

6. Actele sau faptele de comerţ internaţional

Constituie elementul esențial pentru determinarea arealului drepului comercial (intern sau internațional).

Doctrina juridică nu s-a putut pune de acord asupra unei definiții unanim acceptată, formulându-se mai multe teorii în această privință:

A. Teoria speculației – privește actul de comerț ca un act de speculație, având ca finalitate realizarea de beneficii/obținerea de profit; circuitul speculației este necesar pentru definirea actului/faptului de comerț, dar nu este suficient, de aceea trebuie asociat cu alte criterii luate în considerare de alte teorii.

B. Teoria circulației – privește actul/faptul de comerț ca un act de circulație și propune drept criteriu de definire a acestuia chiar obiectul lui (obiectul actului/faptului de comerț).

C. Teoria întreprinderii – adoptă drept criteriu pentru definirea actului/faptului de comerț, modul de organizare a activității comerciale, respectiv actul de comerț fiind acel act care se îndeplinește printr-o întreprindere, el nu este și nu trebuie privit ca un act juridic izolat, ci ca o activitate metodic organizată.

DefinițieReprezintă un act sau fapt juridic care generează un raport juridic cu elemente de

internaţionalitate şi prin care se realizează o interpunere în circulaţia bunurilor săvârşită cu intenţia de a obţine un beneficiu (profit). Sunt acte sau fapte de comerţ următoarele operaţiuni: vânzarea, cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transportul şi expediţiile internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asigurările, turismul etc.Grupe de participanţi la raporturile de comerţ internaţional.

~ 2 ~

7. Grupe de participanți la raporturile de comerț internațional

Pot fi clasificați în funcție de ordinea juridică de apartenență, în două grupe distincte:A. Subiecți de drept ce aparțin ordinii juridice naționale a diverselor state – formează categoria

tradițională de participanți, fiind prezențo în majoritatea raporturilor de comerț internațional, calitatea lor juridică le este dată de dreptul național al statului de origine (agenții economici cu personalitate juridică – respectiv societăți comerciale și regii autonome; uniuni economice internaționale fără caracter guvernamental; comercianți persoane fizice).

B. Subiecți de drept ce aparțin ordinii juridice internaționale - implicarea lor în raporturile de comerț internațional este relativ recentă, fiind determinată de extinderea arealului comerțului internațional și la activitățile de cooperare economică și tehnico-științifică dintre state și națiuni.

C. Societățile transnaționale (multinaționale) – prin statutul lor juridic, ocupă un loc aparte între participanții la asemenea raporturi, neputând fi global integrate nici în categoria subiecților de drept internațional și nici în categoria de drept național. Ca participanți la raporturile de comerț internațional, ele pot fi asimilate cu subiecții de drept național.

8. Statele ca participanţi la raporturile de comerţ internaţional

Statul deține o poziție singulară printre ceilalți subiecți de drept, iar orice stat este titular de suveranitate; statul este o entitate sui generis și este o persoană juridică.

Statul participă la raporturi de cooperare economică şi tehico-ştiinţifică internaţională în care, de regulă se implică în dubla sa calitate de titular de suveranitate şi de subiect de drept civil, asumându-şi anumite obligaţii privind subvenţionarea de investiţii din străinătate sau garantarea de credite în vederea realizării unor asemenea investiţii de către participamţii nemijlociţi la raporturile juridice de comerţ internaţional, ori garantarea investiţiilor străine realizate pe teritoriul asupra căruia îşi exercită propria suveranitate.

9. Organizaţiile internaţionale (interguvernamentale) ca participanţi la comerţulinternaţional

Sunt create prin acordul de voință al statelor interesate (printr-o convenție internațională multilaterală); sunt entități internaționale lipsite de un teritoriu propriu și de o populație asupra căreia organele de decizie să exercite atribuții de putere.

Sunt lipsite de suveranitate și au o capacitate juridică internațională căreia îi revine funcția primordială și o capacitate juridică de drept privat (intern) cu rol auxiliar și cu funcție complementară față de cea dintâi.

Sunt subiecţi de drept internaţional derivaţi ai ordinii publice internaţionale, încă de la înfiinţare dobândind un statut juridic propriu care le stabileşte parametrii definitorii ai activităţii ce urmează să o desfăşoare în vederea atingerii finalităţilor urmărite de statele membre la constituirea acestora.

Trei caracteristici importante:A. Participarea pluristatală (criteriu obiectiv) – sugerează și definește geneza organizațiilor

interguvernamentale.B. Desfășurarea unei activități de imteres pentru mai multe state (criteriu finalist).

~ 3 ~

C. Existența unui act constitutiv concretizat într-o convenție internațională sau un tratat internațional (criteriu formal).

10. Societăţile transnaţionale

Acele societăţi comerciale care, chiar de la constituirea lor se întemeiază pe elemente fără caracter naţional (cum sunt capitalul de provine de la asociaţi din diferite ţări, stabilirea uneori a mai multor sedii principale în ţări diferite..) şi care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte vocaţie niciuna din legile naţionale, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive sunt scoase de sub competenţa instanţelor naţionale, spre a fi date pentru soluţionare unor instanţe speciale.

A.Forța economică a societăților transnaționale – în prezent, dimensiunile activității economice a societăților au atins proporții impresionante, statistici în domeniu aproximând un număr de peste 4000 de astfel de societăți pe scară planetară.

B. Regimul juridic al societăților transnaționale –normele juridice aplicabile societăților transnaționale se stabilesc în funcție de strctura acestor societăți.

C. Jurisdicția aplicabilă societăților transnaționale – de regulă, evită jurisdicția instanțelor națională pentru litigiile care s-ar putea ivi în legătură cu interpretarea și aplicarea actelor lor constitutive; ele convin ca asemenea litigii să fie supuse spre soluționare unor instanțe speciale: tribunale internaționale ad-hoc, organe internaționale de jurisdicție (Curtea Internațională de Justiție), tribunale internaționale arbitrare.

11. Statutul juridic al societăţilor comerciale

Diferă de la un sistem de drept la altul. Legile naționale incidente în materie stabilesc în mod nuanțat condițiile de înființare, organizare, înregistrare și funcționare a societăților comerciale.

Legislația României a consacrat ca regulă de identificare a naționalității persoanei juridice, sediul ei principal. Articolul 40, alin. 1 din Legea 105/1992 precizează că ”persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.”

Statutul juridic al oricărei societăţi comerciale este definit în principal de legea ţării de sediu şi cuprinde un complex de norme care vizează o multitudine de aspecte (disciplina financiar-contabilă, întinderea răspunderii, efectele încetării plăţilor…).

În cazul în care persoana jrudică (societatea comercială) are sedii pe teritoriile mai multor state, determinant pentru identificarea naționalității acesteia este sediul real. Societățile comerciale dobândesc calitatea de comerciant ope legis.

12. Schimbarea naţionalităţii societăţilor comerciale

Schimbarea naţionalităţii unei societăţi comerciale este determinată de transferarea sediului social principal în altă ţară.

Determinarea legii societății (lex societatis) în legislația noastră se face în funcție de sediul social, ceea ce implică rezolvarea problemei calificării acestui sediu și a stabilirii legii pe baza căreia urmează a se decide calificarea în cazul unui conflict pozitiv sau negativ de calificări.

~ 4 ~

Astfel, conform legiuitorului român, potrivit căruia criteriul de determinare al naționalității unei societăți comerciale este sediul social principal (sediul real) al acesteia, transferarea sediului respectiv în altă țară, detrmină schimbarea naționalității acelei societăți comerciale.

13. Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale

Fuziunea este modul de concentrare al societăților comerciale având aceeași naționalitate sau naționalități diferite.

Fuziunea internațională a societăților comerciale reprezină reunirea patrimonilor a două sau mai multe societăţi comerciale având naţionalităţi diferite, pentru a forma o nouă asemenea societate, distinctă de acelea care i-au dat naştere sau pentru a amplifica volumul activităţii uneia dintre ele prin încorporarea celeilalte.

Fuziunea societăților comerciale se poate realiza pe două căi și anume:A.Contopire = unirea patrimoniilor a două/mai multe societăți comerciale care își încetează astfel

existența, dând naștere unei noi societăți, diferită de cele care i-au preexistat;B. Absorbție = încorporarea în patrimoniul unei societăți (societatea absorbantă) a patrimoniilor

altor societăți (societăți absorbite) care astfel își încetează existența.Fuziunea trebuie decisă de către adunaările generale ale societăților implicate. Fuziunea unor

persoane juridice de naționalități diferite poate fi realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de cele două legi naționale aplicabile statutului lor organic.

14. Gruparea de tip trust

Constituie o structură realizată prin reunirea mai multor societăţi comerciale de forţă economică relativ redusă, în cadrul căreia integrarea acestora (a societăţilor implicate) este totală. Trustul unifică într-o singură entitate colectivă societăţile implicate în grupare, astfel încât acestea îşi pierd practic autonomia funcţională, fiind subordonate unei conduceri centralizate care stabileşte direcţile activităţii economice a grupării astfel formate, precum şi obiectivele şi mijloacele acestei activităţi.

Gruparea de tip trust este o entitate caracteristică zonei de comerț Nord Americane, iar în Germania, aceasta are corespondent în ceea ce se numește Konzern.

15. Gruparea de tip holding

Este o societate comercială care, deţinând în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul activităţii acestora. Exercitarea dreptului de control permite societăţii holding să influenţeze, în armonie cu interesele sale specifice, strategia şi tactica societăţilor controlate.

Capitalul societății de tip holding este în mod obișnuit mult mai mic decât capitalurile însumate ale tuturor societăților controlate, iar constituirea unui holding facilitează achiziționarea firmelor mici și mijlocii afiliate în sfera sa de control.

16. Gruparea de interes economic

Este o entitate juridică economică situată la limita de contact între societatea comercială şi asociaţie. Societăţile comerciale implicate într-o asemenea grupare îşi păstrează autonomia gestionară şi funcţională cât şi identitatea de sine ca persoane juridice.

~ 5 ~

Aceste grupări sunt specifice dreptului comercial francez și se deosebesc de societățile comerciale propriu-zise deoarece nu urmăresc un scop lucrativ și nu este necesar să constituie un capital social ca instrument economic de realizare a finalității pentru care au fost create.

17. Comercianţii persoane fizice

Există două concepții, și anume:A. Concepția subiectivă (legislațiile de influență germană) - calitatea de comerciant se dobândeşte

ca urmare şi prin efectul înscrierii în registrul de comerţ a unei firme comerciale pe numlele unei persoane fizice, care este titulară a acelei firme, indiferent dacă acea persoană săvârşeşte acte sau fapte de comerţ cu titlu profesional, sau numai în mod ocazional;

B. Concepția obiectivă (legislațiile de influență franceză) – se recunoaște o calitate de comerciant persoanei fizice care ândeplinește cumulativ două condiții:

• săvârșește în nume propriu și pe cont propriu acte/fapte de comerț;• activitatea comercială astfel exercitată să fie înfăptuită cu titlu profesional, să aibă caracter de

continuitate și să vizeze ca finalitate, asigurarea mijloacelor de existență pentru acela care o realizează.În toate legislațiile naționale a fost instituită obligația pentru comercianți de a ține anumite

registre. Cu referire la comercianți, pretutindeni în lume există o procedură specială numită faliment, aplicabilă numai comercianților pentru cazul în care se află în încetare de plăți.

18. Dreptul comun general

Este un izvor intern al dreptului comerțului internațional.Dreptul comun general poate fi luat în considerare ca izvor al DCI numai în măsura în care legea

comercială pe care el o completează atunci când este cazul constituie ea însăşi un asemenea izvor.

19. Legea comercială naţională

Este un izvor intern al dreptului comerțului internațional.Prin aceasta expresie se desemnează ansamblul de n.j care, în totalitatea lor formează dreptul

comercial român. Aceste n.j fiind susceptibile de a-şi extinde incidenţa şi asupra unor raporturi de comerţ internaţional atunci când părţile contractante desemnează legea română ca lex contractus, ca şi atunci când normele de dr. conflictual incidente desemnează această lege ca fiind aplicabilă la cazul dat.

Posibilitatea ca o lege națională să fie aplicată la un raport juridic de comerț internațional concret stabilit, este dependentă de următoarele circumstanțe:

• subiecții raportului juridic respectiv să nu fi desemnat ca lex contractus o altă lege națională sau o normă juridică de drept material uniform;

• unul din subiecții acestui raport juridic să fie resortisant al țării din ordinea juridică națională a căreia face parte integrantă legea respectivă;

• aplicarea legii naționale vizate să fie acceptată de ambii subiecți ai raportului juridic de comerț internațional.

Cele trei condiții menționate sunt cumulative, deși rămân inegale ca importanță.

~ 6 ~

20. Uzanţele comerciale. Concept. Clasificare

Conceptul de uzanţe cuprinde întreaga gamă de acte sau fapte care se exprimă pe teren contractual (sub formă de stipulaţii contractuale) cu ocazia negocierilor în vederea încheierii unui contract sau chiar independent de orice activitate contractuală şi uneori chiar împotriva unor dispoziţii legale.

Clasificarea) Uzanţe locale – caracterizate prin aceea că sunt determinate pe baza unui criteriu

geografic în sensul că aplicarea lor este limitată la o anumita piaţă comercială, localitate, port sau regiune etc.

b) Uzanţe speciale – se grupează într-o categorie aparte pe baza criteriului ce are în vedere obiectul contractelor de un anumit fel, ori al unei zone a activităţii comerciale ( uzanţele statornicite în comerţul cu cafea, cu zahăr, cereale…)

c) Uzanţe generale – vizează ca domeniu de aplicare zona comerţului în totalitatea ei, independent de orice criteriu de departajare a acesteia în ramuri, activităţi, profesiuni etc.

21. Uzanţele normative

Uzanțele comerciale își trag geneza din uzanțele convenționale.Uzanţele care, trăgându-şi forţa juridică dintr-o jurisprudenţă bine stabilită ce le conferă autoritate

proprie, dobândesc o putere similară normei de drept. Uzanţele normative ( legale sau de drept) pot constitui izvor al DCI în măsura în care legea pe care ele o completează este ea însăşi izvor la DCI.

22. Uzanţele convenţionale

Sunt acelea care se formează din voinţa contractanţilor care au deplină libertate, în virtutea autonomiei de voinţă, să stabilească potrivit aprecierii lor, conţinutul contractului pe care l-au perfectat.

Se formează de regulă spontan, la inițiativa unui partener contractual, fiind acceptate de celălalt partener contractual. Fiind formate spontan, prezintă doua grave inconveniente, și anume: incertitudine și imprecizie, dar aceste inconveniente nu sunt insurmontabile, ele putând fi înlăturate.

Uzanțele convenționale nu pot îndeplini prin ele însele funcția de lex causae (adică de drept aplicabil contractului).

23. Paralela între uzanţele normative şi uzanţele convenţionale

În raport cu scopul lor, uzanțele normative se disting prin aceea că urmăresc ca finalitate fie să completeze sau să suplinească legea, fie să înlăture aplicarea legii. Uzanțele normative primesc aplicare automată aidoma legii supletive în care se integrează, în timp ce forta juridică a uzanțelor convenționale este diferită, acestea din urmă țin de domeniul contractului, plasându-se în cadrul autonomieide voințe a părților și oferind expresie libertății convenților.

Așadar, în concluzie, putem afirma faptul că în ceea ce priveşte uzanţele normative, însăşi legea trimite la ele pentru completarea sa, şi devin parte integrantă a acesteia, dobândind forţa juridică a ei, pe când uzanţele convenţionale se formează din voinţa părţilor, acestea pot stabili potrivit aprecierii lor, conţinutul contactului pe care urmează a-l încheia.

24. Conflictul între două uzanţe convenţionale invocate de părţi

~ 7 ~

Este similar cu conflictul dintre două stipulaţii contractuale şi se soluţionează acordându-se prioritate uzanţei care se plasează în timp mai aproape de data perfectării contractului, considerându-se că părţile s-au referit (au înţeles să se refere) la acea uzanţă.

Atunci când în intervalul de timp dintre momentul perfectării contractului și momentul executării acestuia s-a produs înlocuirea uzanței existente la încheierea contractului cu altă uzanță, are prioritate în aplicare, uzanța existentă la contractare.

25. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă

În cazul în care părţile au invocat o uzanţă convenţională, acea uzanţă reflectă voinţa lor şi, ca urmare, nu rămâne loc pentru aplicarea legii supletive, deci implicit a uzanţei normative la care ea trimite. Aşadar are prioritate uzanţa convenţională deoarece ea dă expresie voinţei părţilor.

26. Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă

Atunci când conflictul se naşte între o uzanţă normativă şi o lege civilă imperativă, uzanţa comercială, având forţa juridică egală cu a legii respective, conflictul de rezolvă în sensul aplicării cu prioritate a uzanţei comerciale, deoarece aceasta are caracterul unei reglementări speciale comparativ cu legea civilă care se consideră a avea caracterul unei reglementări generale.

27. Uzanţele comerciale uniforme ( standardizate )

Sunt reguli prin folosirea repetată a unor clauze contractuale, în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi pe care practica comercială internaţională le-a pus în valoare, operând o anumită standardizare şi unificare a lor, realizată prin diverse metode, precum: adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu referire la grupe speciale de mărfuri, includerea într-un anumit contract comercial internaţional a unor condiţii speciale de livrare.

28. Arbitrajul comercial internaţional. Noţiune. Varietăţi

Instituţia juridică pentru soluţionarea litigiilor internaţionale, de către persoane investite cu această sarcină, chiar de către părţile contractante aflate în litigiu.

Varietăţi

a) În funcţie de competenţa materială- Arbitraje având competenţă generală în materie de comerţ internaţional ( Curtea de

Arbitaj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţ. de la Paris, Curtea de Arbitraj de la Londra…)

- Arbitraje având competenţă specială în domeniul comerţului internaţional ( Camera arbitrală de bumbac din Le Hȃvre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen)

b) În funcţie de competenţa teritorială a instanţei de arbitraj- Arbitraje de tip bilateral- Arbitraje de tip regional- Arbitraje având vocaţie universală

c) În funcţie de structura organizatorică- Arbitrajul ad-hoc (ocazional)

~ 8 ~

- Arbitrajul instituţionalizatd) În funcţie de atribuţiile conferite arbitrilor

- Arbitraj de drept strict- Arbitraj de echitate

e) În funcţie de aderenţele pe care le are obiectul litigiului- Arbitraj naţional (intern)- Arbitraj străin (internaţional)

29. Arbitrajul instituţional

Este o formă a arbitrajului de comerţ internaţional a cărei existenţă nu depinde de durata unui anumit litigiu şi care presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru instituţionalizat prin lege şi având caracter de permanenţă şi continuitate.

Se definește printr-o organizare prestabilită pe baza unui regulament propriu care determină structurile permanente, tipice unei asemenea jurisdicții. Prezintă numeroase și importante avantaje care-l fac din ce în ce mai preferat față de arbitrajul ad-hoc.

Este constituit ca jurisdicție permanentă cu vocația de a soluționa orice litigiu ce intră în competența ei și cu privire la care a fost investită să îndeplinească procedura arbitrală și să dea o soluție.

30. Arbitrajul ad-hoc (ocazional)

Este o formă de jurisdicţie nestatală, cu caracter particular, susceptibilă de utilizare în raporturile de comerţ internaţional, constituită prin voinţa părţilor litigante în vederea soluţionării litigiului ivit între ele.

Trăsături:• funcționează numai în vederea soluționării unui litigiu determinat;• atât structura sa, cât și regulile de proceduri pe care este chemat să le respecte se stabilesc de

către împricinat în fiecare caz în parte;• fiind dependente de voința părților, structura sa și procedura pe care trebuie să o urmeze sunt

variabile, deosebindu-se în principiu de la un litigiu la altul;• are caracter facultativ, esențialmente voluntar;• în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în țara noastră este guvernat de prevederile unei

convenții internaționale, este posibilă participarea în calitate de arbitru și a unei persoane de cetățenie străină;

• un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voinței părților, unei legi străine atunci când o convenție internațională le autorizează să exercite o atare opțiune.

31. Arbitrajul de echitate

Arbitrajul de echitate este definit ca fiind acea formă a arbitrajului comercial internaţional care se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de drept.

Arbitrajul de echitate este de facto și se caracterizează prin următoarele particularități specifice:• arbitrul nu are obligația să aplice normele legale de drept material și nici pe acelea de procedură;• soluția dată de arbitru are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instanță de arbitraj.

32. Arbitrajul încredinţat unor mediatori amiabili

~ 9 ~

Mediatorii amiabili au rolul de a găsi soluţii tranzacţionale în cauză, reciproc avatajoase părţilor litigante, aceştia sunt chemaţi să răspundă unor exigenţe de natură comercială şi decid în deplină libertate, fără a fi ţinuţi de prevederile unor dispoziţii legale ce eventual ar fi invocate în litigiul respectiv.

33. Caracterele generale ale arbitrajului comercial internaţional

a) Caracterul ARBITRAL – exprimă ideea că arbitrii au abilitatea necesară (puterea suficientă) de a statua (de a judeca) cu privire la litigiul cu care au fost investiţi să-l rezolve; sursa puterii arbitrilor de a judeca o anumită pricină nu este legea, ci voința părților litigante, exprimată într-un atare sens în convenția de arbitraj/în clauza compromisorie sau în actul de compromis convenit de ele cu referire la litigiul existent; arbitrul este desemnat de părți, dar el nu acționează în numele părților sau al uneia dintre ele, ci trebuie să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de acestea, manifestând imparțialitate; sentința pe care el o pronuntă trebuie să fie rezultatul verificărilor și constatărilor ce le-a făcut în cadrul și pe parcursul desfășurării unei proceduri jurisdicționale, cu respectarea principiului contradictorialității;

b) Caracterul COMERCIAL – în cazul arbitrajului având ca obiect litigii născute sau care se vor naşte din operaţiuni de comerţ internaţional între persoane fizice sau persoane juridice ce în momentul încheierii Convenţiei de arbitraj au reşedinţe sau sedii în state diferite;

c) Caracterul INTERNAŢIONAL – se referă la litigiile născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional.

34. Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional

Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional este mixtă, acesta fiind supus în principiu legii aplicabile convenţiei de arbitraj, dar suportă şi anumite incidenţe ale legii forului ce decurg din natura jurisdicţională a activităţii de arbitrare, activitatea ce în esenţa sa, chiar dacă este susceptibilă de o dublă caracterizare, rămâne unică şi are ca finalitate soluţionarea corectă şi echitabilă a litigiului existent între părţile raportului juridic de comerţ internaţional.

35. Legea aplicabilă arbitrajului comercial internaţional

Dreptul aplicabil arbitrajului este determinat prioritar prin voinţa părţlor şi numai cu titlu subsidiar, adică, în lipsa unei atare determinări primesc incidenţă normele dreptului internaţional privat care precizează dreptul aplicabil.

Voința părților exprimată în sensul determinării dreptului aplicabil, în virtutea legii autonomiei îndeplinește funcția de normă conflictuală. Ea se exprimă în clauza compromisorie care, deși inclusă în contractul principal, rămâne totuși distinctă și independentă de aceasta, deoarece se situează în exteriorul lui, având ca obiect stipularea unei atribuiri de competență.

36. Clauza compromisorie

~ 10 ~

Reprezintă acordul părţilor unui contract principal, exprimat printr-o stipulaţie inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

Funcții:• produce efecte obligatorii pentru părți;• înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema soluționării litigiului;• conferă arbitrilor puteri cu privire la soluționarea litigiului dintre părțile contractante;• permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunțarea unei sentințe susceptibile de

executare forțată.

37. Autonomia clauzei compromisorii

Constă în aceea că invaliditatea contractului principal nu antrenează ea ipso individualitatea clauzei compromisorii; rezoluţiunea, ca şi rezilierea contractului principal nu pot produce nici un impact asupra clauzei compromisorii; legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal.

38. Compromisul

Este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care se va statua arbitrajul astfel desemnat. Compromisul produce efectele unui contract și poate fi atacat prin acțiunea în simulație sau prin acțiunea pauliană.

Condiții:• să se refere la un litigiu existent;• să exprime voința părților ca litigiul respectiv să fie supus spre soluționare arbitrajului;• în cuprinsul compromisului, părțile să desemneze arbitrul ce urmează să statueze asupra

contenciosului lor;• actul de compromis trebuie să conțină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului

asupra căreia părțile au convenit, precum și la procedura de arbitrare.

39. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj

In ceea ce privește desemnarea legii aplicabile în asemenea convenții sunt posibile o pluralitate de soluții:

• convenția de arbitraj poate fi supusă legii autonome;• legea aplicabilă convenției de arbitraj poate fi legea țării unde s-a pronunțat sentința;• convenția de arbitraj primește incidența legii indicată de normele conflictuale ale forului.Convenţia de arbitraj este supusă incidenţei desemnată de părţi (lex voluntatis), soluţie ce dă

expresie pe de o parte egalităţii juridice a acestora (a părţilor), iar pe de altă parte caracterului contractual al arbitrajului.

40. Conţinutul convenţiei de arbitraj

~ 11 ~

Exprimarea de către părţi a opţiunii pentru soluţionarea litigiilor respective de un tribunal arbitral format din trei arbitri şi desemnarea a câte unui arbitru de fiecare partener contractual şi de comun acord a supraarbitrului

Fixarea unui termen limită pt desemnarea de către fiecare din părţi a arbitrului său Determinarea structurii instanţei arbitrale competente Precizarea puterilor arbitrilor Instituirea posibiltăţii de a se recurge la o expretiză tehnică prealabilă Stabilirea locului unde urmează să se ţină arbitrajul Determinarea legii aplicabile contractului Determinarea limbii în care urmează să se desfăţoare procedura în faţa arbitrului Angajamentul formal al părţilor de a aduce la îndeplinire sentinţa pronunţată de

arbitru

41. Contractul de comerţ internaţional. Caractere juridice

Există o multitudine de contracte de comerț internațional, cum ar fi:a) Sunt contracte cu titlu oneros – urmărind ca finalitate obţinerea de profitb) Sunt contracte sinalagmatice perfecte – generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţic) Sunt contracte comutative – existenţa şi întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile sunt

certe şi determinate (determinabile) din chiar momentul perfectării actului juridicd) Sunt contracte consensuale – se realizează în formă scrisă, dar acesta nu înseamnă că o

atare formă reprezintă o condiţie de validitate a lore) Sunt acte sau fapte de comerţ

42. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional în funcţie de durata lor

a) Contracte de scurtă durată – se încheie pentru operaţiuni ocazionale şi care de regulă se execută dintr-o dată, ori a căror executare nu depăşeşte în timp durata unui an

b) Contract de medie durată – se încheie pe o perioadă până la 5 anic) Contracte de lungă durată – se încheie pe o durată mai mare de 5 ani

43. Contractele unitare

Acele contracte care, potrivit naturii lor, comportă un singur acord de voinţă între părţi. Din punct de vedere structural, aceste contracte pot avea o alcătuire monolitică (ex: vânzarea comercială internațională, mandatul comercial internațional, depozitul internațional) sau se pot înfățișa sub forma unor construcții juridice de tip mixt (ex: contractul de antrepriză)

Contractele de tip monolit au un conținut pur în care se regăsesc numai elemente ce țin de specificul unui anumit contract, iar acordul de voință care le materializează generează pentru părți numai drepturi și obligații caracterizante pentru raportul obligațional convenit de părți și definit de lege ca atare.

Contractele de tip mixt presupun acordul unic de voință ce stă la baza lor care dă naștere concomitent la drepturi și obligații ce țin de specificul a cel puțin două contracte de tip monolit diferite. Astfel, conținutul lor nu este unul pur, ci cuprinde o diversitate de elemente preluate din conținutul altor contracte, dar pe care prin voința lor, părțile le-au așezat într-o legătură de conexitate.

~ 12 ~

44. Contractele complexe

Desemnează o pluralitate de contracte distincte, reciproc intercondiţionate, care alcătuiesc împreună un ansamblu contractual închegat şi coerent. Liantul juridic care susține acest ansamblu și care dă acestei structuri o individualitate proprie este voința juridică a partenerilor contractuali, proiectată spre realizarea unei finalități către care tind toate contractele componente, căci ea reprezintă rațiunea de a fi a oricăruia dintre ele.

Fac parte din grupa contractelor complexe: contractul de leasing, contractul de factoring, contractul de construcții-montaj, contractul de turism internațional.

45. Eroarea-viciu de consimţământ în contractele de comerţ internaţional

Constituie o reprezentare falsă inexactă, denaturată a realității cu ocazia încheierii contractului. În funcție de elementul real asupra căruia poartă această reprezentare falsă, eroarea poate fi DE FAPT (când partea care încheie actul juridic are o greșită reprezentare a situației de fapt) sau poate fi DE DREPT (când eroarea privește existența sau conținutul unei norme de drept).

În dreptul comerțului internațional, se admite că prezumția de cunoaștere a legii nu operează cu privire la normele de drept dintr-un stat străin, iar eventualitatea unei informări incomplete asupra existenței și conținutului acelor norme devine plauzibilă. Pentru comerciantul dintr-o anumită țară, reglementările aplicabile într-o altă țară nu pot fi atât de familiare ca reglementările din propria lui țară.

În contractele de comerţ internaţional, eroarea de fapt nu poate fi reţinută ca viciu de consimţământ întrucât pare greu de admis ca un comerciant, care acţionează ca profesionist să se poată înşela cu privire la substanţa mărfurilorpe care le prelucrează sau le vinde în mod obişnuit.

46. Leziunea în contractele de comerţ internaţional

Este o pagubă materială pe care una dintre părţile contractante, din cauza disproporţiei vădite de valoare între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar putea să o primească în schimbul ei.

În raporturile de comerţ internaţional, leziunea produce anumite efecte juridice. Astfel în cadrul contractului de asistenţă şi salvare acordate navelor şi aeronavelor aflate în pericol pe mare, organul de jurisdicţie poate dispune majorarea retribuţiei cuvenite salvatorului ori de câte ori constată că această retribuţie a fost subestimată prin convenţia părţilor, în dauna lui ( a salvatorului).

47. Forma contractului de comerţ internaţional

Art. 28 din Legea 1/1971 consacră obligativitatea formei scrise a contractelor de comerţ internaţional. Perfectarea contractelor de acest gen în formă scrisă prezintă multiple avantaje:

• creează pentru părți posibilitatea de a preciza în termeni clari conținutul contractului;• conferă certitudine momentului perfectării contractului și delimitează obligațiile contractuale

propriu-zise în raport cu negocierile precontractuale;• facilitează controlul și supravegherea modului de executare a obligațiilor contractuale.Contractele între părți sunt constatate de regulă printr-un înscris unic în care se consemnează

toate clauzele convenite de părți și pe care își pun semnăturile acestea sau reprezentanții lor autorizați.Contractele de comerț internațional, nefiind acte juridice solemne, nu se cere ca înscrisul

constatator al unui astfel de contract să fie autentificat.

48. Limba contractului de comerţ internaţional

~ 13 ~

Părţile contractului de comerţ internaţional au libertatea să aleagă limba în care să fie redactat acesta. Frecvent, contractele de acest gen se încheie în două sau trei exemplare originale, având conținut identic, dar fiind redactate în limbi diferite. De regulă, limba contractului este limba corespondenţei comericale precum şi limba în care se va desfăşura procedura de soluţionare a unui eventual litigiu.

49. Determinarea legii aplicabile contactului de comerţ internaţional prin acordul părţilor

Acordul de voinţă al părţilor constituie factorul esenţial în determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional. Partenerilor contractuali li se recunoaşte deplina libertate în a alege legea care să le guverneze r.j obligaţional stabilit între ei. Această alegere se poate face fie prin chiar contractul încheiat de părți, prin inserarea în cuprinsul lui a unei clauze, fie ulterior printr-o convenție separată, constatată printr-un înscris distinct de înscrisul constatator al contractului principal, fie printr-o înțelegere intervenită, chiar verbal, în fața organului de jurisdicție investit cu soluționarea litigiului ivit între partenerii contractuali în legătură cu executarea contractului principal, înțelegere de care ia act acel organ de jurisdicție și o consemnează în încheierea de ședință.

50. Determinarea legii aplicabile contactului de comerţ internaţional de către organul de jursidicţie

Organului de jursidicţie îi revine rolul ca în absenţa unui pactum de lege utenda, prin care partenerii contractuali să desemneze ei înşişi lex contractus, de a stabili în mod corespunzător circumstanţele concrete ale cazului dat, ţinând seama şi de reperele stabilite în acest sens de către legiuitor, care este legea ce guvernează acel contract.

Există și posibilitatea ca localizarea contractului să nu poată fi făcută în raport de prestația caracteristică lui, iar legiuitorul a prevăzut această posibilitate și a consacrat regula potrivit căreia, un atare contract este supus, cât privește condițiile de fond, legiile locului unde a fost încheiat.

Legiuitorul român optează pentru prestația caracteristică, drept reper esențial în vederea localizării contractului și acordând totodată arbitrilor libertatea de a face o localizare directă în cazul în care partea interesată probează existența altor criterii de localizare mai relevante decât prestația caracteristică.

51. Domeniul de aplicare a legii contractului

Legea contractului are, ca domeniu de aplicare, întregul ansamblu al operaţiei juridice care cuprinde formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor contractuale. Modul de executare a obligațiilor izvorâte din contract trebuie să se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat să respecte această lege în luarea măsurilor destinate, potrivit contractului, să preîntâmpine sau să remedieze neexecutarea ori să-i restrângă efectele prejudiciabile.

Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, se modifică, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor corporale, sunt supuse legii locului unde acestea se află sau sunt situate.

52. Oferta de a contracta

Este propunerea pe care o persoană (fizică sau juridică) o face altei persoane (fizice sau juridice) sau publicului în general, în vederea perfectării unui contract, şi care dă expresie unei manifestări

~ 14 ~

unilaterale de voinţă ce, prin natura şi finalitatea sa, îşi poate produce efectele specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa destinatarului.

Propunerea de contractare, pentru a putea fi considerată ofertă trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative: • să fie fermă, adică să fie făcută în maniera de angajament juridic;

• să fie precisă și completă; este necesar ca oferta să cnțină suficiente precizări referitoare la toate elemntele contractului spre a cărui perfectare tinde, astfel încât încheierea acestuia să devină posibilă prin simpla acceptare a ei;

• să fie adresată uneia sau mai multor persoane (fizice/juridice) determinate; este necesar ca oferta să fie adresată persoanei sau persoanelor cu care ofertantul intenționează să perfecteze contractul.

Revocarea ofertei nu este de natură să producă efecte juridice atunci când intervine după ce propunerea de contractare făcută de ofertant a devenit caducă. Caducitatea ofertei operează de plin drept făcând inutilă retractarea acesteia (adică a ofertei). Refuzul de acceptare adus la cunoțtința ofertantului produce în toate cazurile, încetarea efectelor acesteia.

53. Acceptarea ofertei

Este o manifestare unilaterală de voinţă menită a se integra în actul de voinţă exprimat prin oferta de contractare prin care destinatarul acesteia din urmă îşi exprimă adeziunea deplină şi necondiţionată la propunerea ce i-a fost adresată de ofertant.

Acceptarea poate fi expresă, atunci când se concretizează în răspunsul destinatarului ofertei ce conține acordul acestuia cu propunerea de contractare a ofertantului. De asemenea, acceptarea poate fi și tacită, în cazul în care se înfățișează ca un fapt juridic oarecare ce dă expresie voinței neîndoielnice a acceptantului de a perfecta contractul în maniera propusă prin ofertă. Acceptarea expresă și tacită, chiar dacă se deosebesc între ele prin modurile de realizare sensibil diferite, din punct de vedere juridic au aceeași semnificație, fiind egale ca valoare.

Acceptarea condiționată sau limitată se consideră ca un refuz al ofertei și este luată în considerare ca o contraofertă. Astfel, numai acceptarea tempestivă, adică aceea care a fost exprimată și transmisă ofertantului într-un anumit termen este valabilă. Acest termen nu este uniform, el poate varia în funcție de situații și circumstanțe, fiind convențional sau legal.

54. Acceptarea tardivă a ofertei de a contracta

Se numeşte tardivă acceptarea expresă care ajunge la ofertant după expirarea termenului prestabilit de el, sau în lipsa unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca durată considerată de la data expedierii ofertei.

Este considerată tardivă și acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei înăuntrul termenului de acceptare (fie el prestabilit sau rezonabil) dacă aceasta ajunge la cunoștința ofertantului ulterior expirării acelui termen, indiferent de circumstanța care a ocazionat întârzierea sosirii comunicării.

În doctrina juridică s-a apreciat că avizul de executare se cere numai la ofertele pentru care acceptarea nu este necesară, fie datorată faptului că ofertantul l-a dispensat pe acceptant de îndeplinirea acestei formalităși, fie pentru că natura contractului sau uzanțele din acel domeniu exlud cerința acceptării. La ofertele cu referire la care acceptarea este necesară, îndeplinirea formalității avizului de executare devine inutilă, prin expedierea acceptării și ajungerea acesteia la cunoștința ofertantului, se creează prezumția că acceptantul a început executarea contractului, conformându-se condițiilor prevăzute în ofertă.

~ 15 ~

55. Momentul perfectării contractului de comerţ internaţional între prezenţi

Atunci când părţile contractante sunt prezente, fie personal, fie prin reprezentanţii lor abilitaţi, contractul se încheie în momentul şi în locul realizării acordului lor de voinţă. Formarea acestui acord se materializează în fapt prin semnarea de către părţi, fie concomitent, fie succesiv, a înscrisului constatator al contractului. În mod obișnuit, data perfectării contractului ca și locul unde această operațiune s-a consumat sunt consemnate în cuprinsul înscrisului contractual.

Realizarea acordului de voință se produce simultan chiar dacă între momentul emiterii ofertei și acela al acceptării ei se scurge un anumit interval de timp.

56. Momentul perfectării contractului de comerţ internaţional între absenţi

Marea majoritate a contractelor de comerț internațional se încheie prin corespondență, iar determinarea momentului perfectării contractului prin corespondeță comportă determinarea momentului din care acceptarea ofertei își produce efectele firești. Perfectarea contractului are loc în momentul când acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului.

În cazul acceptării tardive validată de ofertant, momentul perfectării contractului este data la care acceptantul primește (la sediul sau la reșsedința lui) comunicarea făcută de ofertant privind considerarea ca valabilă a acceptării tardive.

Dispozițiile legale referitoare la determinarea momentului perfectării au caracter supletiv, iar legiuitorul lasă părților deplină libertate de decizie în ceea ce privește stabilirea momentului și implicit a locului perfectării contractelor lor. Astfel, părțile pot alege prin voință comună, orice sistem și să stabilească orice criterii care se înscriu în limitele logicii juridice, într-un atare scop.

57. Locul perfectării contractului de comerţ internaţional

Locul perfectării contractului de comerţ internaţional este locul în care se întâlnesc voinţele juridice ale părţilor. Când contractul se încheie între persoane prezente, locul perfectării lui este acela unde are loc semnarea înscrisului constatator al raportului juridic obligațional. În schimb, în cazul contractelor încheiate prin corespondență, soluțiile privind determinarea locului perfectării acestora, diferă în funcție de concepția adoptată la stabilirea momentului încheierii lor.

În sistemul emisiunii acceptării, locul încheierii contractului este sediul sau reședința acceptantului. În sistemul recpeției acceptării, contractul se încheie la sediul sau reședința ofertantului, soluție valabilă ți în cadrul sistemului informării, iar în cazul acceptării tardive, locul încheierii contractului este la sediul/reședința acceptantului.

58. Importanţa determinării momentului şi locului contractului de com.internaţ.

Localizarea în timp a pefectării contractului prezintă interes practic sub următ. aspecte: marchează limita de timp până la care poate fi exercitat dr. de revocare a ofertei şi, respectiv a acceptării ; valabilitatea consimţământului; legea în vigoare la data perfectării contractului; conflictul legilor în timp; începutul curgerii diverselor termene; preţul vânzării, cu stabilirea lui la cursul pieţei.

Localizarea în sapţiu pefectării contractului prezintă interes practic sub următ. aspecte: legea în vigoare la locul încheierii contractului în mom. perfectării acestuia; uzanţele existente la locul încheierii contractului; jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele litigii generate între părţi.

59. Clauzele necesare în contractele de comerţ internaţional

~ 16 ~

a) Clauza privind părţile contractanteb) Clauze referitoare la obiectul contractuluic) Clauze referitoare la cantitatea mărfiid) Clauze referitoare la calitatee) Clauze referitoare la reclamaţiile de cantitate şi de calitatef) Clauze ce vizează ambalarea şi marcareag) Clauze prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrareh) Alte clauze prin care se reglementează diferite aspecte privind livrarea mărfiii) Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii în timpul transportuluij) Clauze referitoare la obligaţia de preluare a mărfiik) Clauze referitoare la preţ

60. Clauze care evocă aspecte strict juridice în contractele de com.internaţ.

Prin aceste clauze părţile stabilesc reperele răspunderii lor pentru felul cum îşi execută obligaţiile contractualmente asumate, determină legea aplicabilă contractului lor şi hotărăsc jurisdicţia la care înţeleg să supună spre soluţionare eventualele diferende ce s-ar putea ivi între ele cu referire la executarea contractului. Aceste clauze nu sunt absolut indispensabile în conținutul contractului, ele nu sunt menite să clarifice elemente esențiale ale contractului, ci urmăresc ca finalitate să definească sancțiunile la care se expune contractantul care nu-și execută sau își execută defectuos prestația asumată, să determine legea care guvernează contractul și jurisdicția competentă să soluționeze eventualele diferende generate de contract.

Principalele aspecte pe care trebuie să le clarifice părțile prin clauzele de acest gen sunt:• clauzele referitoare la răspunderea contractanților;• clauze referitoare la legea aplicabilă contractului;• clauze privind jurisdicția competentă să soluționeze eventualele litigii dintre părți;• alte clauze ce pot fi stipulate în contract.

61. Clauza monovalutară

Presupune luarea în considerare de către părţi a două monede diferite: una de plată (este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii) şi alta de cont (este mai puternică, deci mai stabilă, mai puţin fluctuantă). Moenda de plată este acceptată de părți în vederea executării de către debitor a obligației de plată, iar debitorul va face o plată valabilă, achitând creditorului cantitatea de însemne monetare convenită de părți ca preț ăn moneda de plată. Clauza monovalutară este compatibilă și cu exprimarea prețului contractual în aceeași monedă în care se face plata și care, de altfel, este și moneda admisă de ele pentru derularea operațiunilor financiare ce țin de executarea contractului. Clauza monovalutară este eficientă numai dacă moneda de calcul are o certă stabilitate.

62. Clauza multivalutară bazată pe coş valutar convenit de părţi

Sintagma coț valutar desemnează modalitatea de a crea un etalon artificial de valoare și totodată, un instrument de rezervă menit să înlocuiască atât etalonul de aur, cât și etalonul dolar SUA pentru măsurarea valorii altor monede.

~ 17 ~

În cuprinsul acestei clauze se precizează că preţul contractual exprimat în moneda de plată aleasă de părţi a fost convenit acceptându-se ca şi cursuri de referinţă cele existente între această monedă şi alte câteva monede din ziua perfectării contractului. Alegerea valutelor care se includ în coş se face de către părţi, de comun acord, în funcţie de interesele lor, preferându-se acele monede a căror fluctuaţie este relevantă pentru domeniul respectiv de activitate comercială.

63. Clauza multivalutară bazată pe cos valutar instituţionalizat

Clauza multivalutară, în această variantă, se învederează ca fiind o construcție juridică definită sub aspectul conţinutului ei ca şi al modului în care operează de către un organ internaţional specializat care stabileşte atât valutele ce se includ în coş, cât si metodologia de calcul a modificărilor de curs. Părţile contractante nu au nici un rol sub aceste aspecte. Această unitate de cont reprezintă, în esență, bani internaționali.

Rațiunile introducerii ei în practica valutară rezidă în necesitatea sporirii lichidităților statelor și de creare a unor instrumente de evidență și de decontare cu mai mare stabilitate având independență față de evoluția unei anumite economii naționale.

64. Clauza aur

Este o stipulaţie contractuală în virtutea căreia preţul contractual se exprimă fie într-o valută luându-se aurul ca etalon al acelei valute, fie direct în aur urmând a fi plătit în monedă de aur.

Există două variante în care se poate înfățișa clauza de aur:A. Clauza valoare-aur (gold-value clause) de specificul căreia este exprimarea prețului convenit

prin contract într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al valorii acelei valute;B. Clauza monedă-aur (gold-coin value) caracterizată prin aceea că prețul este exprimat direct în

aur și urmează a fi plătit în monedă de aur.Domeniul actual de aplicare al clauzei de aur este foarte limitat, el cuprinde numai acele contracte

de transport internațional în care o atare clauză este subînțeleasă.

65. Clauza de opţiune a monedei liberatorii

Este stipulaţia contractuală în virtutea căreia părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe monede de plată având în vedere paritatea existentă între acestea la data contractării şi prin care se autoriza creditorul ca la scadenţă să aleagă dintre acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să facă plata în moneda astfel aleasă.

De regulă, părţile stabilesc ca monede de plată, monede ale căror cursuri înregistrează valori sensibil apropiate.

În funcție de conținutul său, clauza de opțiune a monedei liberatorii poate plasa riscul valutar fie în sarcina debitorului (când opțiunea aparține creditorului), fie în sarcina creditorului (dacă opțiunea aparține debitorului).

66. Clauza de opţiune a locului de plată

Este o variantă a clauzei monovalutare şi se caracterizează prin aceea că, în virtutea ei, creditorul dobândeşte dreptul de a încasa la scadenţă valoarea creanţei sale, calculată pe baza unei valute de cont

~ 18 ~

prestabilită prin contract în locul ales de acesta dintre cele convenite într-un atare scop, iar debitorul îşi asumă obligaţia de a satisface opţiunea astfel exprimată, plătind în moneda locului ales de creditor.

În conținutul clauzei de opțiune a locului de plată se consemnează înțelegerea părților contractante privind moneda în care se exprimă prețul, precum și localitățile dintre care creditorul poate să aleagă, la scadență, una ca loc de plată. Clauza de opțiune a locului de plată trebuie privită înainte de toate ca un instrument juridic pentru evitarea sau neutralizarea riscului valutar., aceasta este și rămâne finaliatea sa principală.

67. Clauza de recalculare sau de revizuire a preţului

Numite și clauze de indexare a prețului, acestea au ca finalitate menținerea valorii contractului.Clauza de revizuire este stipulaţia prin care părţile convin ca atunci când, între momentul

perfectării contractului lor şi acela al executării lui, survin modificări semnificative ale preţului, materiilor prime, energiei, forţei de muncă sau alte elemente avute în vedere la stabilirea preţului contractului (prime de asigurare, tarife de transport, de depozitare a mărfii..), oricare dintre ele să fie îndreptăţită să procedeze la recalcularea acestuia (a preţului).

Clauza de revizuire a prețului are o dublă natură și anume: pe de o parte ea se analizează ca fiind o clauză monetară deoarece se bazează pe indici ce reflectă variațiile de valoare ale monedelor, iar pe de altă parte ea se înfățișează prioritar ca o clauză de protecție economică menită să asigure menținerea valorii prestației, prin așezarea contractului între realitățile juridice și economice maracate de evoluția economică a ramurii de producție de care este legat.

68. Clauza clientului cel mai favorizat

Este o stipulaţie contractuală prin care vânzătorul sau furnizorul de bunuri sau de servicii se obligă să acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele mai favorabile condiţii pe care le-ar acorda eventual altor parteneri cu privire la contractele având acelaşi obiect.

Domeniul de utilizare a acestei clauze curpinde: contractele asigurând aprovizionarea, contractele de concesiune, de vânzare precum și contractele de transfer de tehnologie. Această clauză urmărețte ca finalitate adaptarea contractelor la cerințele pieței, pentru a se evita crearea, cu referire la unul dintre contractanți, a unei situații dezavantajoase comparativ cu aceea a terțului concurent. Clauza clientului cel mai favorizat poate fi stipulată în contractul de bază și în favoarea altor clienți, care sunt terți față de acel contract, caz în care ea dobândește caracterul unei stipulații pentru altul.

69. Clauza ofertei concurente

În doctrina juridică s-a învederat că prin expresia ofertei concurente se desemnează stipulația contractuală (când parte din grupa clauzelor de adaptare a contractului comercial internațional la împrejurări noi și presupunând asumarea de către vânzător a obligației de a acorda cumpărătorului aceleași condiții pe care le-ar oferi acestuia din urmă, pentru aceeași marfă, alți funrizor în materie).

Clauza ofertei concurente este stipulaţia prin care vânzătorul îşi asumă obligaţia de a acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi altor furnizori pentru aceeaşi marfă. De regulă, clauza oferteo concurente se stipulează în contractele de aprovizionare încheiate pe termen lung; ea dă expresie dorinței cumpărătorului de a se aproviziona în condiții mai favorabile și, totdată, asigură adaptarea prețului mărfii la evoluția pieței.

~ 19 ~

70. Clauza de hardship ( sau de impreviziune )

Este stipulaţia contractuală, făcând parte din clauzele de adaptare a conţinutului contractului comercial internaţional la noile împrejurări, graţie căreia devine posibilă modificarea conţinutului contractului, atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără cupla contractanţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii r.j de obligaţie, dar care schimbând substanţial şi elementele avute în vedere de părţi în momentul contractării, creează pt unul dintre contractanţi consecinţe mult prea oneroase pt a fi echitabil ca acesta să le suporte singur.

Finalitatea principală a clauzei de hardship este actualizarea contractului de lungă durată, în ansamblul lui, iar prin această clauză nu se urmărește exonerarea de răspundere a contractantului afectat de evenimentul care-i face mai dificilă executarea prestației.

71. Clauza de forţă majoră

Este stipulaţia contractuală având caracterul unui substituit de clauză de adaptare, atunci când conţine prevederea potrivit căreia contractul de suspendă în caz de forţă majoră, urmând ca el să continue după perioada de suspendare, în noile condiţii, care vor fi negociate între timp.

Forța majoră ăn contractele internaționale este privită ca o împrejurare de fapt, imprevizibilă la data încheierii contractului și insurmontabilă, care face imposibilă executarea obligațiilor asumate de către un contractant, determinând pe plan juridic exonerarea de răspundere a debitorului respectiv.

Împiedicarea poate fi totală și temporară, caz în care, pe durata ei, contractul se suspendă, dar poate fi și temporară și parțială, iar în această ipoteză, trebuie să se țină seama de durata împiedicării și de importanța pe care o are pentru creditor segmentul de prestație ce temporar nu poate fi executat de către debitor.

72. Clauza primului refuz

Este stipulaţia contractuală în temeiul căreia unul dintre contractanţi se oblgă faţă de celălalt contractant sa-i propună a realiza împreună în viitor, o anumită operaţie comercială cu preferinţă faţă de orice alt client, iar în cazul unui refuz al beneficiarului ofertei, cealaltă parte să rămână liberă să trateze cu orice alt client.

Corecta calificare a clauzei primului refuz poate fi făcută numai în strânsă corelație cu natura juridică a acesteia. În doctrină s-a apreciat că această clauză exprimă un antecontract unilateral, afectat de o condiție suspensivă potestativă simplă din partea promitentului. Ea conține un antecontract unilateral deoarece dă naștere obligației promitentului de a acorda preferință beneficiarului față de alți clienți ai săi. Promisiunea poate avea ca obiect orice operațiune comercială pe care promitentul ar intenționa să o încheie în viitor sau numai o anumită operațiune, mai exact, un anumit contract.

~ 20 ~