Drept+comercial.+Unitatea+1.1 (1)

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Obiective specifice:La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să explici sensurile noţiunii de drept comercial, în concepţia noului Cod civil;

să argumentezi caracterele specifice dreptului comercial;

să descrii modul în care a evoluat dreptul comercial, ca ramură distinctă a dreptului privat

1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului comercial

1.2. Concepţia monistă a Codului civil actual cu privire la raporturile de drept privat

1.3. Caracterele raporturilor de drept comercial

1.4. Evoluţia dreptului comercial

1.5. Izvoarele dreptului comercial

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie minimală

Angelica Roșu Considerații generale privind dreptul comercial

să analizezi specificul fiecărui izvor al dreptului comercial.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

Drept comercial I


1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului comercial

Noţiunea dreptului comercial nu poate fi conturată fără o precizare prealabilă a noţiunii de comerţ.

În sens etimologic, termenul de comerţ provine din limba latină, cuvântul commercium formându-se prin juxtapunerea a două cuvinte „cum” şi „merx, mercis”, ceea ce înseamnă cu marfă.

Din sensul etimologic al cuvântului se poate formula cea mai simplă definiţie, prin comerţ înţelegându-se operaţiuni efectuate cu mărfuri. În dreptul roman expresia commercium se folosea pentru a desemna toate raporturile juridice care apăreau între oameni atunci când utilizau bunurile. Sensul cuvântului s-a restrâns de-a lungul timpului. Nu numai că expresia comerţ nu mai desemnează toate tranzacţiile cu bunuri materiale, mai mult, în limbajul economiştilor, acesta este separat de ceea ce numim industrie. În această accepţiune, comerţul se referă doar la sfera circulaţiei şi a distribuţiei, nu şi la cea a producţiei.

Prin urmare, în sens economic, comerţul a fost definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. Deci, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.

Aceste operaţiuni sunt realizate de comercianţi, cunoscuţi şi sub denumirea de negustori, care sunt agenţi economici diferiţi de producătorii mărfurilor. Folosind această accepţiune a noţiunii de comerţ, care este şi cea uzuală, dreptul comercial ar putea fi definit ca totalitatea normelor juridice privind interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. (Cărpenaru, 2004, p. 1)

Însă, noţiunea de comerţ a fost definită într-un sens mai larg. Astfel, din punct de vedere juridic, această noţiune ar cuprinde pe lângă operaţiunile de interpunere dintre producător şi consumator şi circulaţia mărfurilor pe care o realizează comercianţii şi operaţiile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor etc. şi obţinerea unor rezultate de o valoare mai mare, operaţii pe care le efectuează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.

Stabilirea obiectului dreptului comercial este subordonată opţiunii între cele două sisteme regăsite în concepţia clasică a dreptului comercial. Potrivit unui sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului. Aşadar, „comercialitatea unui raport juridic este detaşată de profesiunea de comerciant exercitată de persoana care a săvârşit actul respectiv” (Angheni, Volonciu, & Stoica, 2004, p. 3). „Comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant” (Angheni, 2013, p. XX).

Acest sistem a fost inspirat de ideile revoluţiei franceze din 1789 care au impus suprimarea corporaţiilor şi principiul egalităţii civile. El a fost adoptat de Codul comercial francez din 1807 şi de celelalte legislaţii de inspiraţie franceză.

Drept comercial I


Potrivit unui alt sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice aplicabile comercianţilor. Dacă un raport juridic se concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o persoană care are calitatea de comerciant, acel raport va fi calificat ca fiind un raport comercial. Aşadar, în această concepţie, dreptul comercial este un drept profesional.

Acest sistem a stat la baza primelor reglementări legale ale activităţii comerciale, anterioare marii codificări a dreptului comercial, de la începutul secolului al XIX-lea. Ulterior, sistemul subiectiv a fost adoptat de Codul comercial german din 1900. (Cărpenaru, 2004, p. 2)

Codul comercial român de la 1887 a adoptat, ca principiu, sistemul obiectiv. Dispoziţiile art. 3 C. com. identificau actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate fapte de comerţ, cărora li se aplică Codul comercial, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.

În aceeaşi măsură, prevederile Codului comercial reglementau şi statutul comerciantului care, potrivit art. 7 din cod, era definit prin raportare la natura activităţii comerciale pe care o exercită cu titlu profesional. Codul comercial consacra astfel o serie de prevederi condiţiilor dobândirii calităţii de comerciant, obligaţiilor profesionale ale comercianţilor, procedurii de eliminare din viaţa comercială a comercianţilor imprudenţi sau necinstiţi. (Schiau, 2004, p. 11)

În prezent, dându-se eficienţă principiului unităţii dreptului privat, sistemele enunţate anterior prezintă relevanţă doar din punct de vedere teoretic, aşa cum arată în cele ce urmează.

Sarcina de lucru 1

Selectează şi transcrie trei definiţii ale dreptului comercial din bibliografia indicată la finalul unităţii şi realizează o comparaţie a aspectelor conceptuale care au stat la baza articulării definiţiilor.

1.2. Concepţia monistă a Codului civil actual cu privire la raporturile de drept privat

In concepţia Codului comercial român adoptat în anul 1887, activitatea comercială, ca ansamblu de operaţiuni economice şi de raporturi juridice, se baza pe săvârşirea de acte şi fapte juridice pe care legiuitorul le definise ca

Drept comercial I


fiind fapte de comerţ. Săvârşirea acestor fapte de comerţ determina apariţia unor obligaţii în sarcina părţilor, obligaţii care erau de natură comercială. Aşadar, se adoptase sistemul obiectiv de reglementare a raporturilor juridice comerciale, în sensul aplicării legii comerciale tuturor raporturilor izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ, indiferent de persoana care îndeplinea aceste fapte. Dispoziţiile Codului comercial, lege specială, se completau cu prevederile cuprinse în legea generală, şi anume Codul civil de la 1864.:

Odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a realizat unificarea regulilor de bază din dreptul privat, inclusiv în ceea ce priveşte renunţarea la diviziunea tradiţională în raporturi juridice civile şi raporturi juridice comerciale.

De altfel, chiar în expunerea de motive la proiectul noului Cod civil s-a afirmat că acesta urmăreşte ideea de a promova o concepţie monistă de reglementare a raporturilor de drept privat într-un singur cod, împrejurare ce explică faptul că noua reglementare încorporează în structura sa reglementări care anterior făceau obiectul unor acte normative distincte.

În concretizarea acestei concepţii, art. 2 alin. (1) din noul Cod civil prevede că dispoziţiile codului reglementează raporturile patrimoniale şi cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că acest cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Reţine însă atenţia împrejurarea că această reglementare stabileşte, în art. 3, domeniul de aplicare a normelor Codului civil.

Potrivit acestuia – alin. (1) -, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. În continuare – alin. (2) -, se precizează că sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

Adoptarea noului Cod civil, prin care au fost unificate dispoziţiile, regulile de bază ale dreptului privat, a determinat aşadar o nouă abordare a dreptului comercial şi chiar o redefinire a „materiei comerciale”.Rezumând, constatăm că s-a încercat, astfel, prin abrogarea Codului comercial şi adoptarea concepţiei moniste asupra dreptului privat, o restructurare a materiei obligaţiilor, dar şi reformularea unor concepte şi principii referitoare la activitatea persoanelor care exercită activităţi comerciale. In ceea ce priveşte reglementarea regimului general al obligaţiilor, aşa cum se arată în Expunerea de motive cu privire la proiectul Legii nr. 287/200 că a fost avută în vedere

Drept comercial I


inclusiv necesitatea asigurării unei protecţii corespunzătoare a subiectelor de drept aflate pe poziţii de inferioritate economică. Din această perspectivă au fost redactate dispoziţiile referitoare la formarea contractelor, integrarea clauzelor standard în contract, reducerea clauzei penale, repararea prejudiciului nepatrimonial etc.

Ca o consecinţă a abandonării dualismului Cod civil - Cod comercial, aşa cum se mai arată în Expunerea de motive, s-a impus, în mod logic, includerea în Codul civil a cât mai multor contracte, inclusiv a celor considerate ca fiind apanajul exclusiv al comercianţilor. Astfel, se regăsesc în reglementarea în discuţie contractul de comision, de consignaţie, de expediţie, de transport, de agenţie, de intermediere, antrepriză, contractul de report, de furnizare, contractul de depozit hotelier, precum şi unele contracte bancare. Toate aceste reglementări au fost preconizate de către autorii Codului civil a avea un impact pozitiv asupra mediului de afaceri.

În contextul existenţei unor neclarităţi la nivelul Codului civil actual, dificultatea delimitării noţiunilor alimentează discuţiile din doctrina de specialitate referitoare la raporturile dintre dreptul civil şi dreptul comercial, aşa cum sunt reglementate unele instituţii în acest act normativ. O parte a doctrinei considera încă dreptul comercial ca „ramură de drept privat, parte integrantă a sistemului de drept românesc" ( S. Angheni, Drept comercial - intre dualism şi monism, în volumul Noul Cod civil. Comentarii, ediţia a IIl-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 56; St.D. Carpenaru, Dreptul comercial în condiţiile noului Cod civil, în Curierul judiciar nr. 10/2010, p. 543-546; Gh. Piperea, Dreptul civil comercial - specie a dreptului civil, în Curierul judiciar nr. 7-8/2011, p. 363-367), în timp ce alţi autori (M. Duţu, op. cit., p. 46. În legătură cu unitatea dreptului privat, a se vedea şi Gh. Buta, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul Noul Cod civil. Comentarii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65) sunt de părere că „perspectiva monistă în materie nu este decât rezultatul unui proces îndelungat de „comercializare" a dreptului civil, până la a ajunge la „topirea" sa în câmpul atotcuprinzător al dreptului privat; dreptul comercial, astfel, din dreptul unei clase determinate (comercianţii), devine dreptul tuturor şi principiile sale nu mai sunt expresia unui drept particular, ci principii de drept comun". În adevăr, Codul civil actual a preluat şi sistematizat o serie de principii şi instituţii din dreptul comercial spre a fi aplicabile profesioniştilor-comercianţi, altor categorii de profesionişti şi chiar neprofesioniştilor, extinzând aplicarea acestora tuturor raporturilor de drept privat. Astfel, spre exemplu, prezumţia de solidaritate reglementată de art 1446 C. civ. se aplică obligaţiilor contractate de către profesionişti - fără nicio distincţie - dacă prin lege nu se prevede altfel; interdicţia acordării termenului de graţie şi întârzierea de drept în executarea obligaţiei sunt reglementate în privinţa profesioniştilor cu privire la obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani; curgerea de drept a dobânzilor a fost extinsă la toate raporturile de drept privat în temeiul art. 1535 C. civ.; mai mult, este preluată instituţia anatocismului din dreptul comercial, astfel încât, în temeiul

Drept comercial I


art. 1489 alin. (2) C. civ., capitalizarea dobânzilor este permisă dacă este prevăzută expres de lege sau de contractul încheiat între părţi, dar poate fi cerută şi direct în faţa instanţei, caz în care dobânda astfel calculată se va datora de la data cererii de chemare în judecată; determinarea preţului în raporturile dintre profesionişti, indiferent de categoria din care fac parte, în condiţiile art. 1233 C. civ., prin referire la preţul practicat în mod obişnuit (preţul curent din dreptul comercial) sau la preţul rezonabil; determinarea locului executării obligaţiilor în cazul în care acesta nu este prevăzut în contract se face în funcţie de criteriile stabilite iniţial în Codul comercial şi aplicabile în acest moment pentru toate raporturile de drept privat nu numai celor la care participă profesioniştii - art, 1494 C. civ.; încheierea contractelor la distanţă, prin adoptarea teoriei recepţiunii (art. 1200 C. civ.), folosită în practica dreptului comercial, deşi Codul comercial adoptase teoria informaţiunii ş.a. Acestor reglementări li se adaugă instituţii de drept comercial care nu şi-au găsit un sediu al materiei în Codul civil, dar care beneficiază de prevederi legale proprii, cum sunt societăţile cooperative, societăţile de asigurări, societăţile europene, grupurile de interes economic, regiile autonome, diverse categorii de contracte speciale (leasing, franciză, factoring etc.), titlurile de valoare, procedura insolvenţei -instituţii esenţiale ale dreptului comercial care nu au fost încorporate în Codul civil actual.În prezent, suntem de părere că, deşi raporturile juridice la care participă profesioniştii-comercianţi sunt raporturi juridice de drept privat şi, în continuare, au ca drept comun dreptul civil, totuşi, se deosebesc faţă de raporturile juridice civile printr-o serie de particularităţi.Obligaţiile au ca izvor actul juridic (bilateral sau unilateral) şi faptul juridic licit ori ilicit, însă, cel mai important izvor al obligaţiilor existente în raporturile juridice dintre profesioniştii-comercianţi sau la care participă aceste categorii de persoane îl reprezintă actul juridic bilateral, respectiv contractul. Acest lucru este pe deplin explicabil datorită specificului relaţiilor comerciale. Contractele încheiate de către profesioniştii-comercianţi, denumite în doctrina de specialitate (Gh. Piperea, Introducere in Dreptul contractelor profesionale. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011) „contracte profesionale", se caracterizează printr-o serie de particularităţi, între care continuitatea şi caracterul profesional al modului în care se negociază, se încheie şi se execută acest tip de convenţii reprezintă elemente distinctive faţă de regimul juridic general.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil conţine prevederi referitoare la abrogarea Codului comercial, iar expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ”, cuprinse în actele normative în vigoare, se înlocuiesc cu expresiile „activităţi de producţie, comerţ, prestări de servicii”.

Mai mult, prin art. 79 din Legea nr. 76/2012 privind pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „în termen de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, societăţile înregistrate în registrul comerţului care au în denumire sintagma "societate comercială" sunt obligate a

Drept comercial I


efectua demersurile necesare înlocuirii acestei sintagme cu termenul "societate". Până la finalizarea acestor demersuri, societatea poate funcţiona cu denumirea înscrisă în registrul comerţului la data intrării în vigoare a prezentei legi. Înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii privind modificarea actului constitutiv ca urmare a schimbării denumirii societăţii este scutită de taxă de înregistrare”.Prin abrogarea Codului comercial potrivit noului Cod civil, au „dispărut” din cadrul legislativ faptele (actele) de comerţ.

Deşi nu mai există o consacrare legislativă a faptelor (actelor) de comerţ, totuşi, legiuitorul, atât în cuprinsul noului Cod civil, cât şi în Legea de punere în aplicare a acestuia, foloseşte termenul de „comercial” (art. 1363 – divulgarea secretului comercial) sau chiar activitate de „comerţ” (art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011), termeni care, aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate (Angheni, 2011, p. 40 – 57), ar trebui definiţi.

Această reglementare unitară a raporturilor de drept privat pune în discuţie soarta/existenţa dreptului comercial ca ramură de drept.

Această problematică trebuie analizată în contextul mai larg al concepţiilor existente de-a lungul timpului cu privire la sistemul de reglementare a dreptului comercial.

Sisteme clasice de reglementare a dreptului comercial

În istoria modernă a dreptului comercial au fost practicate două sisteme de reglementare:

1. Sistemul autonomiei dreptului comercial;2. Sistemul unităţii dreptului privat.

La începutul secolului al XX-lea nevoile dezvoltării comerţului şi apărarea intereselor comercianţilor au dus la recunoaşterea dreptului comercial ca un drept special faţă de dreptul civil.

Piatra de temelie în formarea dreptului comercial a constituit-o adoptarea Codului comercial francez în anul 1807. Anumite acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice au ieşit de sub incidenţa Codului civil francez încă din anul 1804, dându-li-se o reglementare nouă în Codul comercial potrivit noilor exigenţe ale acestei activităţi.

Prin adoptarea Codului comercial francez s-a consacrat dualismul dreptului privat şi autonomia dreptului comercial ca ramură distinctă a dreptului privat.

Drept comercial I


Dreptul comercial, ca drept special, se completează cu normele de drept civil, care reprezintă dreptul comun al raporturilor de drept privat. Sistemul autonomiei dreptului comercial a fost considerat un progres în reglementarea raporturilor juridice. Acesta a fost preluat şi de Codul civil italian (1882) şi a stat la baza adoptării Codului comercial român din anul 1887.

Deşi s-a recunoscut caracterul particular al dreptului comercial, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, în doctrină s-a discutat dacă dreptul comercial trebuie să fie un drept autonom sau trebuie să se integreze în dreptul civil în vederea realizării unui drept unitar.

Opiniile şi argumentele au fost în ambele sensuri.

În anul 1942, în Italia, a fost adoptat un nou Cod civil care cuprindea o reglementare unitară a dreptului privat. Această împrejurare a generat noi discuţii cu privire la autonomia dreptului comercial.

Sistemul de reglementare a dreptului comercial în Noul Cod civil român

Urmând principiile tradiţionale, art. 2 alin. (1) din Noul Cod civil prevede că dispoziţiile sale reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.

Consacrând aplicarea generală a Codului civil, în alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că acest cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale. Mai mult, art. 3 din Noul Cod civil lărgeşte domeniul de aplicare, arătând că aceeaşi reglementare se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

În înţelesul noii legi, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. Codul defineşte întreprinderea ca fiind exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Art. 3 din Cod civil actual nu cuprinde dispoziţii care să consacre în mod direct un sistem de reglementare a dreptului comercial, fiind abandonat sistemul autonomiei dreptului comercial în favoarea sistemului unităţii dreptului privat.

Drept comercial I


În sistemul vechiului cod, autonomia dreptului comercial era realizată prin reglementarea faptelor de comerţ obiective.

Art. 3 din Codul comercial stabilea o listă de douăzeci de acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice pe care le declara fapte de comerţ. Erau considerate fapte de comerţ obiective, deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică.

După obiectul şi funcţia economică, faptele de comerţ obiective erau clasificate în:- operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie (vânzare-cumpărare; operaţiuni de bancă şi schimb etc.);- întreprinderile (activităţi de producere de mărfuri; executarea de lucrări şi prestarea de servicii);- acte şi operaţiuni conexe cu cele calificate de lege ca fapte de comerţ.

În concepţia Codului comercial, întreprinderea reprezenta o categorie de fapte de comerţ obiective.

Prin stabilirea acestora se realiza şi determinarea calităţii de comerciant, întrucât art. 7 din Codul comercial arăta că este comerciant orice persoană care săvârşeşte cu caracter profesional una din faptele de comerţ prevăzute de art. 3.

Odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele şi operaţiunile se prezumau a fi comerciale. Având ca premise sistematizarea faptelor de comerţ şi noţiunea de comerciant, dreptul comercial era definit ca un ansamblu de noţiuni juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă comercianţii. În concepţia Noului Cod civil, profesionist este cel care exploatează o întreprindere, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit.

Dispoziţia din noul Cod civil este completată de Legea de punere în aplicare a sa, care, în art. 8 alin. (1) prevede că „noţiunea „profesionist” prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.”

Ori, prin abrogarea dispoziţiilor din Codul Comercial, în principal a art. 7, coroborat cu art. 3-6, şi a art. 56 C. com, comerciantul nu mai este definit potrivit activităţii pe care o desfăşoară ci, eventual, potrivit criteriului formal, procedural, respectiv obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege şi

Drept comercial I


înmatricularea în Registrul Comerţului, fie că este vorba despre o persoană fizică – comerciant care îşi organizează activitatea sub forma persoanei fizice autorizate, întreprinderii individuale sau a întreprinderii familiale (conform OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale), fie că sunt societăţi comerciale (Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).

În aceste condiţii, se pune problema existenţei dreptului comercial, ca ramură de drept distinctă.

Opiniile sunt în ambele sensuri, cei care susţin existenţa independentă a acestei ramuri de drept recunoscând că sistemul trebuie reconsiderat prin prisma modalităţii în care legiuitorul Noului Cod civil defineşte întreprinderea.

1. 3. Caracterele raporturilor de drept comercial

Conturarea obiectului dreptului comercial evidenţiază caracterele care determină specificitatea raporturilor de drept comercial faţă de alte raporturi de drept privat. Aceste caractere specifice ale dreptului comercial sunt:

a) caracterul patrimonial;b) caracterul comercial;c) egalitatea juridică a părţilor.

Caracterul patrimonial

Raporturile juridice care se stabilesc între participanţii la activitatea comercială sunt, în principal, patrimoniale, adică au un conţinut economic şi o valoare ce poate fi exprimată în bani. Raporturile personal nepatrimoniale sunt lipsite de conţinut economic în dreptul civil. În dreptul comercial şi raporturile personal nepatrimoniale dobândesc o natură patrimonială.

Caracterul comercial

Criteriul general al comercialităţii prin care se disting actele comerciale de actele civile este cel care are în vedere cauza actelor de comerţ şi constă în interpunerea în procesul de circulaţie al mărfurilor şi al serviciilor cu intenţia de a realiza beneficii. Raporturile de drept comercial se caracterizează, deci, prin comercialitate, adică sunt raporturi care izvorăsc din acte şi fapte de comerţ. Calificarea noţiunii de comercialitate aparţine dreptului intern al fiecărei ţări şi se face după criterii proprii. Din acest motiv determinarea comercialităţii cunoaşte în diferitele sisteme naţionale de drept, două concepţii, pe care le-am redat, pe scurt, anterior: concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.

Egalitatea juridică a părţilor

Drept comercial I


Raporturile juridice comerciale se bazează pe egalitatea juridică a părţilor, în cadrul relaţiilor contractuale fiecare persoană fiind liberă să acţioneze potrivit voinţei sale, spre deosebire de inegalitatea subiectelor de drept care caracterizează metoda de reglementare a raporturilor de drept administrativ sau de drept financiar, bazate pe subordonarea unui subiect faţă de altul.

1.1.4. Specificitatea dreptului comercial

Comerţul desfăşurat în cadrul economiei de piaţă are nevoie de imaginaţie, creativitate şi specificitate care să determine reguli, tehnici şi mecanisme în măsură să faciliteze circulaţia mărfurilor şi a bunurilor în general, diferite de cele ale dreptului civil. Dreptul comercial reprezintă aşadar un drept orientat spre mobilitatea raporturilor juridice dintre partenerii de afaceri, el trebuind să satisfacă exigenţele de rapiditate (celeritate), de adaptabilitate, de publicitate şi de transparenţă, dar nu în ultimul rând exigenţa de asigurare a creditului comercial şi a circulaţiei bunurilor.

Raporturile juridice în care sunt implicaţi profesioniştii se caracterizează la modul cel mai profund prin mc, încredere şi continuitate . Ideea de risc şi ideea de încredere, fără să fie întru totul străine dreptului civil, sunt totuşi ataşate ombilical continuităţii care este presupusă de activitatea profesioniştilor. Acest specific reclamă construcţia unui drept al profesioniştilor, distinct de dreptul civil (care este un drept al relaţiilor dintre simplii particulari).

Acest drept al profesioniştilor (sau drept al afacerilor, cum este denumit uneori) este mai larg decât ceea ce încă înţelegem prin drept comercial, întrucât legea reglementează şi alte categorii de profesionişti decât comercianţii, iar aceşti profesionişti nu exploatează exclusiv întreprinderi comerciale, ci orice întreprindere ce relevă un risc economic asumat de titularul său. Titularul unei astfel de întreprindere, cel ce o exploatează, este, în sensul Noului Cod civil, un profesionist. Pe de altă parte, spre deosebire de vechiul drept comercial care se defineşte prin cele două criterii ale comercialităţii raportului juridic (faptul de comerţ, care este criteriul principal, şi comerciantul, care este criteriul subsidiar), fiind un drept de tip obiectiv, acest nou drept al profesioniştilor este un drept de tip subiectiv, întrucât el se defineşte prin raportare la calitatea de profesionist a cel puţin uneia dintre părţile raportului juridic analizat, într-adevăr, sunt contracte profesionale atât cele care se încheie între profesionişti, cât şi cele care se încheie între profesionişti şi simpli particulari (consumatori sau clienţi ai persoanelor ce exercită profesii liberale). (Ghe. Piperea, Drept Comercial. Întreprinderea, 2012, p. 14)

Riscul, adică şansa de câştig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esenţial al economiei de piaţă liberă, funcţională, atribut care justifică libera concurenţă şi care defineşte, practic, afacerea, întreprinderea, profesionistul, societatea comercială, concurenta şi insolvenţa.

Afacerea, ca activitate, se defineşte prin risc, întreprinderea este un complex de acte, fapte sau operaţiuni comerciale, organizate de întreprinzător în vederea obţinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, întreprinderea este o afacere pentru că presupune un risc. Profesionistul dobândeşte această

Drept comercial I


calitate în momentul în care începe exploatarea unei întreprinderi adică în momentul în care îşi asumă riscul presupus de întreprindere. Societatea comercială se constituie de către asociaţi în vederea obţinerii de profituri sau a împărţirii pierderilor ce ar putea rezulta; aşadar, societatea comercială este o formă de organizare a unei întreprinderi, deci a unui risc. Concurenţa, în special cea comercială, este un joc al oportunităţilor de afaceri, în care hazardul este mai mult sau mai puţin prezent; concurenţii câştigă sau pierd în defavoa-rea, respectiv, beneficiul celor cu care concurează; concurenţa loială este cazul unic în care concurentul are un adevărat „drept de a-l prejudicia" pe celălalt concurent, prin acapararea clientelei acestuia. Insolvenţa este eşecul (sau chiar catastrofa) întreprinzătorului, starea, de cele mai multe ori iremediabilă, pe care întreprinzătorul ar fi trebuit, dar nu a putut, să o evite; procedura insolvenţei este modul în care legea şi tribunalele organizează eşecul în afaceri; întreprinderea insolvenţa este o afacere care a eşuat, idică o întreprindere în care riscul de pierdere s-a întâmplat; dacă afacerea este o avent:ură, atunci insolvenţa este consecinţa aventurii care s-a terminat prost.

Riscul în afacerile comerciale, deşi este asemănător riscului în contractele aleatorii, nu se confundă cu acesta. La baza contractelor aleatorii stă elementul alea, adică un eveniment viitor, posibil, dar incert, fără de care contractul este nul, întrucât dispare șansa de câştig sau pierdere pentru una sau ambele părţi. Fără acest element, nu pot exista raporturi juridice valabile între părţi. In comparaţie cu părţile în contractele comutative, care îşi cunosc, încă de la momentul încheierii contractului, întinderea drepturilor şi obligaţiilor, părţile în contractele aleatorii nu au o reprezentare certă a acestora sau a cuantumului lor.

Tranzacţiile profesioniştilor, mai ales cele denumite în mod tradiţional comerciale, au în general caracterul unor contracte comutative, fiind făcute cu intenţia ambelor părţi de a câştiga (win-win situation). Este fără îndoială că riscul în afaceri nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic implicat, ci un element fără de care tranzacţia în cauză îşi pierde caracterul profesional: operaţiunea în cauză nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizată pe care o desfăşoară profesionistul nu mai este o întreprindere, ci un joc în care toate cărţile câştigătoare sunt în mâna profesionistului.

Încrederea (creditul, credibilitatea) înseamnă credinţa pe care o investesc partenerii de afaceri ai profesionistului în capacitatea acestuia de a-şi duce la bun sfârşit afacerea şi de a-şi face datoria. Credibilitatea înseamnă succes pe piaţă; în schimb, lipsa credibilităţii înseamnă eşec, faliment, încrederea poate fi măsurată în sens negativ (lipsă de credibilitate) sau pozitiv (bonitate), prin operaţiunile de: a) rating (o clasificare modestă înseamnă o credibilitate redusă; o clasificare bună înseamnă credibilitate ridicată); b) scoring (măsoară gradul de încredere, de bonitate a unui comerciant; pe baza acestei clasificări, o bancă poate mai uşor acorda un credit, un producător de maşini poate mai uşor să încredinţeze producţia de componente sau concesiunea exclusivă comerciantului cu scoring-ul bun etc.). Creditul personal (credibilitatea) este o condiţie a existenţei pe piaţă; ca şi în celelalte relaţii umane, lipsa încrederii în relaţiile dintre profesionişti duce la haos. Profesionistul (întreprinzătorul), în exerciţiul afacerii sale, se află în mijlocul unei reţele quasi-infinite de relaţii de afaceri, fiind angrenat într-un întreg lanţ de contracte, operaţiuni şi interese, faţă de care trebuie să „furnizeze" continuu încredere (credibilitate). Dacă un

Drept comercial I


întreprinzător nu îşi plăteşte sau nu îşi reglementează la timp obligaţiile, el poate fi sau trebuie să fie eliminat din relaţiile de afaceri, pentru că nu mai beneficiază de încrederea foştilor săi parteneri de afaceri şi pentru că îi poate afecta în lanţ pe aceştia.

În schimb, în relaţiile dintre simpli particulari, unde convenţiile sunt ocazionale, creditul personal (credibilitatea) nu are o importanţă hotărâtoare, ceea ce contează rlind mărimea patrimoniului faţă de totalitatea datoriilor. Şi această comparaţie este, oricum, relevantă doar pentru o zonă redusă ca întindere a dreptului civil, respectiv, insolvabilitatea. Întrucât creditul, în relaţiile dintre profesionişti, are un caracter personal, în timp ce creditul, în relaţiile dintre simpli particulari, are un caracter real (pentru că se referă la patrimoniu şi la bunuri), este posibil ca an profesionist insolvabil din punct de vedere civil să fie solvabil din punct de vedere comercial, economic au profesional şi invers.

Continuitatea şi complexitatea raporturilor juridice în care sunt implicaţi profe-sioniştii şi, mai ales, ideile de risc şi încredere ataşate acestei continuităţi sunt realităţi care nu pot fi tratate prin simpla introducere a profesioniştilor sub reglementarea directă a Noului Cod civil.

Trebuie observat că raporturile juridice în care se implică profesioniştii sunt, într-o proporţie covârşitoare, non-conflictuale. Intr-adevăr, legislaţia specială relativă la profesionişti este destinată statutului profesionistului, organizării comerţului sau a profesiilor reglementate, activităţii de afaceri şi obligaţiilor profesionale, şi mai puţin conflictelor dintre profesionişti (cu excepţia procedurii insolvenţei, care este reglementată aproape exclusiv de norme de procedură, întrucât insolvenţa este o procedură judiciară). Dreptul afacerilor şi, mai ales, ramura sa clasică, dreptul comercial, este un drept al compromisului, un drept al negocierii, în care fiecare parte contractantă trebuie să câştige (win-win sitoation). Conflictele dintre profesionişti care, oricum, reprezintă, din punct de vedere statistic, cam 10% din totalul raporturilor juridice dintre aceştia, ajung rar în fata instanţelor de judecată obişnuite, profesioniştii imaginând o sumă importantă de tehnici alternative de soluţionare a disputelor. Aceştia ajung în faţa instanţelor de judecată fie atunci când instanţa nu poate fi evitată (proceduri de insolvenţa sau proceduri în care arbitrajul sau medierea sunt interzise), fie atunci când alternativele de soluţionare a disputelor au fost epuizate, fără a da rezultate. Mijloacele alternative de soluţionare a disputelor (de genul medierii, concilierii şi arbitrajului) pot fi utilizate, spre exemplu, şi în scopul prevenţiei insolvenţei, ceea ce permite o evitare indirectă a competenţei exclusive a instanţelor de drept comun.

Exigenţa rapidităţii operaţiilor comerciale

Este în afara oricărei contestări împrejurarea că în comerţ câştigul se poate asigura pe baza accelerării circulaţiei capitalului, adică prin scurtarea timpului de realizare a ciclului bani – marfă – bani. De regulă, participanţii la operaţiunile comerciale nu au posibilitatea de a aştepta mult. Ei trebuie să decidă cât mai rapid, uneori chiar imediat (ca de pildă în cazul operaţiunilor la

Drept comercial I


bursele de mărfuri sau de valori) şi să încheie tranzacţii de mare valoare fără posibilitatea de a-şi constitui garanţii de drept civil greoaie (cum ar fi de pildă ipoteca). Ei nu au întotdeauna timpul necesar pentru spre a-şi rezerva probe (deci sa-şi procure probe preconstituite), ci trebuie să se mulţumească adeseori cu forme mai simple şi chiar cu un acord verbal, telefonic, pe baza căruia avansează sume imense partenerului lor ori unui intermediar (Severin, 2004, p. 19).

Ritmul rapid al afacerilor este asigurat prin recunoaşterea în dreptul comercial al oricărui mijloc de probă pentru dovedirea obligaţiilor comerciale, dar şi prin acceptarea formelor simplificate de contractare (de exemplu: oferta scrisă urmată de acceptare; oferta scrisă sau verbală urmată de executare). La acestea se adaugă simplificarea tehnicilor de transmitere a creanţelor (factoring), simplificarea tehnicilor de executare şi nu în ultimul rând simplificarea regulilor de soluţionare a litigiilor dintre comercianţi printr-o procedură comercială mai restrânsă şi mai rapidă, pe cale amiabilă sau pe cale arbitrală, în baza unei clauze compromisorii.

Exigenţa de adaptabilitate, publicitate şi transparenţă

Dreptul comercial nu poate fi conceput în afara capacităţii de adaptare a acestuia, iar normele sale trebuie să satisfacă această cerinţă întrucât afacerile evoluează repede şi adesea trebuie să se conformeze unor constrângeri exterioare: fiscalitate, taxe vamale, relaţii sociale sau context internaţional. În acest sens se menţionează crearea unor noi categorii de contracte rezultate din practica de afaceri cum sunt: leasingul, franciză, factoringul, ingineeringul, diferite operaţiuni de bursă şi contracte bursiere. Se subliniază de asemenea nevoia de adaptare a afacerii, a societăţii comerciale sau a contractului unor cerinţe de ordin fiscal, organizatoric sau economic, ca de exemplu alegerea formei societate, crearea unui holding, operaţiuni care exprimă în general libertatea contractuală.

În ceea ce priveşte exigenţa de adaptabilitate şi transparenţă, acesta este asigurat prin oficializarea măsurilor de publicitate care aduc participanţilor la viaţa comercială informaţia indispensabilă, măsuri concretizate în dispoziţiile Legii nr. 26/1990 şi parţial Legea nr. 31/1990, dar şi în alte acte normative speciale.

Exigenţa de asigurare a creditului

Dreptul comercial se bazează pe credit, termenul având două accepţiuni:

- credit în sens de amânare în timp a plăţii datoriei;- credit în sens de încredere, bună-credință, care trebuie să existe între relaţiile dintre comercianţi (cuvântul derivă din termenul latin „credere” care înseamnă încredere).

Necesitatea garantării creditului a inspirat numeroase reguli specifice de protecţie a intereselor creditorilor. Dreptul comercial creează un regim special al actelor de comerţ şi al obligaţiilor comerciale, cum sunt: prezumţia de solidaritate a creditorilor, rigoarea scadenţei cambiale, sancţionarea emiterii

Drept comercial I


unui cec fără acoperire, organizarea unei proceduri colective contra unui comerciant insolvent, toate aceste măsuri fiind menite să asigure participanţii la activitatea comercială că drepturile derivând din aceasta le sunt garantate.

Sarcina de lucru 2

Identifică caracterele specifice ale dreptului comercial şi rezumă în câteva fraze conţinutul acestora.

1.4. Evoluţia dreptului comercial

1.4.1. Prezentare generală

O privire asupra genezei şi evoluţiei dreptului comercial de-a lungul istoriei va permite punerea în lumină a trăsăturilor sale, până în zilele noastre. Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, totodată, a dezvoltării a însăşi societăţii omeneşti. Primele manifestări ale activităţii de comerţ au apărut sub forma schimburilor, odată cu apariţia noţiunii de proprietate.

Perioada antică

Aproape toate documentele referitoare la comerţul din Antichitate pe care le deţinem vorbesc despre comerţul maritim ce se desfăşura între oraşe, fiecare respectând însă propriile legi. Pentru buna desfăşurare a relaţiilor comerciale era necesar să existe un drept care să nu aibă caracter naţional. Acest drept care a luat naştere din necesităţile economice ale vremii respecta cu precădere convenţiile private şi era impregnat de principiul bunei-credinţe.

Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei lor, oamenii au început să schimbe între ei produsele făurite prin munca lor ori agonisite din mediul înconjurător.

Trocul, ca primă formă a schimbului, asigura în această perioadă nu numai satisfacerea trebuinţelor economice, ci şi pacea triburilor pe durata schimburilor produselor. Dar, creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au evidenţiat necesitatea adoptării unor forme organizate prin

Drept comercial I


care se asigurau condiţii pentru ca oamenii să se poată întâlni într-un număr mai mare, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut „târgurile” care au avut un rol important în naşterea şi înflorirea comerţului. Istoricii atestă faptul că egiptenii, fenicienii şi grecii s-au ocupat intens cu comerţul de-a lungul coastelor Mării Mediterane. Grecii au fost cei dintâi care au instituit anumite reguli pentru activitatea comercianţilor.

Epoca de înflorire a dreptului roman nu a constituit însă şi o epocă de înflorire a dreptului comercial, astfel dreptul comercial era integrat în dreptul civil. De aceea, ei au considerat că reglementările de drept civil erau suficiente şi pentru ordonarea activităţii de comerţ, astfel încât dreptul civil a rămas, până la sfârşitul Imperiului Roman, un drept unitar.

Romanii au cunoscut comerţul maritim, care sub influenţă orientală s-a manifestat sub forma comerţului cu amănuntul. Însă la acest popor de proprietari (moşieri), comerţul apare ca o ocupaţie pentru sclavi. Romanii ajungeau să practice comerţul doar printr-un subterfugiu. Astfel dreptul facilita jocul tranzacţiilor prin acţiuni exercitoria şi institoria.

Practicarea comerţului între oraşele cetăţi a avut o influenţă considerabilă asupra dreptului. A dus la formarea unui jus gentium care nu a fost destinat cetăţenilor. Influenţa comerţului exterior a diminuat impactul exigenţelor formalismului primitiv recunoscând forţa contractelor consensuale, în special a vânzării. Cu toate acestea dreptul roman nu a recunoscut niciodată existenţa regulilor comerciale speciale, iar atunci când le-a întâlnit în altă parte le-a integrat în dreptul civil. În secolul al II-lea e.n. s-a produs o transformare în economia Romei care participă la comerţul pe Mediterană, în special la comerţul cu grâu şi metale preţioase. Astfel apare aristocraţia, iar cavalerii îşi rezervă monopolul asupra comerţului. Sub influenţa creştinismului care condamna uzura, comercianţii sunt văzuţi ca cei mai josnici oameni. Intensificarea comerţului maritim a determinat apariţia unui drept cutumiar. Juriştii din această perioadă foloseau mecanismul contractelor şi cel al obligaţiilor în integrarea unor anumite instituţii de drept comercial.

Cunoaşterea dreptului roman nu este utilă în studiul dreptului comercial decât prin tehnica sa generală de contracte şi obligaţii.

Perioada Evului Mediu

Secolul al XI-lea este momentul naşterii unui adevărat drept comercial ca urmare a dezvoltării fără precedent a comerţului. Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărâmiţarea puterii politice şi la apariţia statelor cetăţi italiene: Veneţia, Genova, Milano, Pisa, Bologna etc. Simultan cu procesul de fărâmiţare politică intervine şi procesul de dezmembrare a sistemului de drept. În consecinţă, dreptul unitar roman a fost înlocuit cu reguli de drept proprii fiecărui stat.

Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni (universitas), care, de-a lungul timpului, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi chiar legislativă. În acest context şi într-o epocă de înflorire a comerţului, sub efectul rolului civilizator şi pacificator al acestuia, au apărut târgurile medievale italiene, germane, spaniole etc.

Practicile folosite de comercianţi în târgurile existente au ajutat la dezvoltarea unui drept al contractelor, la apariţia cambiei, ca titlu de valoare, care avea

Drept comercial I


avantajul transferării de fonduri în mod sigur pe drumuri nesigure, la perfecţionarea procedurii falimentului.

Totodată, cruciadele, colonizarea Americii şi legăturile tot mai frecvente dintre Orient şi Occident au contribuit şi ele la lărgirea orizontului comercianţilor, iar Biserica, prin interdicţia impusă împrumutului cu camătă a ajutat la reorganizarea sistemului bancar şi la apariţia unor forme noi de societăţi comerciale. Această perioadă a fost prielnică şi apariţiei instituţiei falimentului, menită să excludă pe debitorul falit din viaţa comercială şi să permită creditorilor o executare rapidă a bunurilor acestuia. Dezvoltarea şi extinderea folosirii uzurilor comerciale duc la concluzia că în evul mediu exista deja un drept al comercianţilor, un lex mercantoria care capătă dimensiuni internaţionale.

Perioada modernă

Secolul al XVII-lea este marcat de constituirea marilor naţiuni şi a statelor, ocazie cu care folosirea internaţională a uzurilor comerciale este restrânsă. Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) şi consuetudinar (cel realizat prin norme interne emise de consuli), ambele constituind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri, cu un drept scris.

Prima ţară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul ţării, a fost Franţa, în timpul regelui Carol al IX-lea şi Ludovic al XIV-lea, când au apărut edicte şi ordonanţe regale privind activitatea de comerţ terestru şi maritim, acte ce au premers marilor monumente legislative franceze. Astfel, au apărut celebrele ordonanţe ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea din 1673 şi 1681 asupra comerţului terestru şi respectiv asupra comerţului maritim, ordonanţe ce cuprind elementele unui veritabil cod comercial, stabilind regulile de desfăşurare a comerţului şi reglementând profesia de comerciant, cambia şi societăţile comerciale.

Revoluţia franceză, prin Legea din 2-17 martie 1791, dă o grea lovitură breslelor, proclamând libertatea comerţului şi a industriei, astfel asigurând cale liberă dezvoltării comerţului şi accesului la practicarea oricărei profesiuni.

Un moment esenţial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea în 1807 a Codului comercial francez şi care a intrat în vigoare în Franţa la 1 ianuarie 1808. Prin această reglementare actele şi operaţiunile legate de schimbul şi circulaţia mărfurilor care erau prevăzute până în acel moment de Codul civil au primit un nou sediu.

Influenţa ideilor revoluţiei franceze, precum şi expansiunile napoleoniene, au facilitat preluarea Codului comercial francez de diferite ţări, fiind adoptat ca lege comercială proprie (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Egipt, Turcia etc.).

În Italia, după realizarea statului unitar şi sub influenţa Codului francez şi a reglementărilor din legislaţia belgiană şi germană, a fost adoptat în anul 1882 un nou cod comercial, care cuprindea o concepţie modernă asupra comerţului. Pentru România acest cod a avut un rol important, întrucât el a servit ca sursă de inspiraţie principală pentru legiuitorul român.

1.4.2. Evoluţia dreptului comercial în România

Drept comercial I


În România relaţiile comerciale au avut parte de o reglementare care, în linii mari, a urmat evoluţia normativă a domeniului din ţările dezvoltate ale Europei. Astfel, la începuturile sale, comerţul a fost reglementat de obiceiul pământului, dar odată cu trecerea timpului au apărut şi unele reglementări scrise cu caracter general, cum ar fi: Pravila lui Vasile Lupu – 1646, Iaşi, Îndreptarea legii a lui Matei Basarab – 1652, Târgovişte.

Aceste legiuiri, care se aplicau atât comercianţilor cât şi necomercianţilor, apar în Codul lui Andronache Donici din 1814 care reglementa şi „daraverile comerciale” şi „iconomicosul faliment”. Alte reguli speciale se găsesc şi în Codul Caragea (1817) din Muntenia şi în Codul Calimach (1828) din Moldova.

Un pas important în dezvoltarea dreptului comercial îl reprezintă Regulamentele Organice ale Munteniei şi Moldovei adoptate în anul 1831. Acestea cuprind, pe lângă reglementările cu caracter constituţional ale celor două principate, şi anumite reguli referitoare la comerţ, precum şi dispoziţii în temeiul cărora se înfiinţează tribunalele de comerţ. Cu privire la judecarea pricinilor comerciale, aceste reglementări prevedeau că vor judeca „după Condica de Comerciu a Franţei, care se traduce în limba românească”. (Georgescu, 1994, p. 117)

În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român, în prezent abrogat, care a reprezentat o încununare a efortului legislativ în materie comercială. Acesta, având ca sursă de inspiraţie principală Codul comercial italian, s-a întemeiat pe concepţia obiectivă a dreptului comercial, normele sale devenind aplicabile raporturilor juridice generate de săvârşirea de fapte de comerţ, fără a se ţine cont de persoanele care le săvârşesc.

După adoptarea sa, Codul comercial a constituit reglementarea de bază a activităţii comerciale, contribuind la dezvoltarea industriei şi comerţului în ţara noastră, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea (Cărpenaru, 2004, p. 7). Astfel, Codul comercial român s-a aplicat până în 1948 când, datorită naţionalizării şi instaurării relaţiilor socialiste de proprietate şi a economiei planificate centralizate, a fost considerat ca fiind căzut în desuetudine, rămânând aplicabil numai în raporturile de comerţ exterior.

După prăbuşirea, în decembrie 1989, a sistemului comunist şi consecutiv declarării României ca stat al economiei de piaţă, Codul comercial şi-a redobândit atributele de principală reglementare a raporturilor comerciale. Însă, urmare a faptului că unele instituţii ale sale erau depăşite şi datorită faptului că dezvoltarea complexă a vieţii comerciale moderne solicită măsuri adecvate, s-a simţit necesitatea emiterii unor noi acte normative care să contureze drumul României spre economia de piaţă (Schiau, Drept comercial, 2009, p. 14). Prin urmare, apariţia unor neconcordanţe între normele juridice cuprinse în Codul comercial şi realităţile economice din perioada postcomunistă au impus înlocuirea unor dispoziţii cu altele care fac obiectul unor legi speciale ca: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Unificarea dreptului privat în principal, prin includerea în noul Cod civil a principalelor dispoziţii care reglementează „materia comercială”, nu aduce cu

Drept comercial I


nimic atingere existenţei dreptului comercial – ca ramură de drept privat, parte integrantă a sistemului de drept românesc.

Chiar dacă Codul civil reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat, totuşi, în materie comercială, există o bogată legislaţie specială care reglementează regimul juridic al comercianţilor, în principal Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, legislaţie care, adăugându-se dispoziţiilor din noul Cod civil, constituie un argument hotărâtor în privinţa legitimităţii dreptului comercial, al autonomiei acestuia (Angheni, 2011, p. 56 – 57).

Sarcina de lucru 3

Prezintă, pe scurt, principalele etape în dezvoltarea dreptului comercial.

Drept comercial I


1.5. Izvoarele dreptului comercial

1.5.1. Izvoarele normative ale dreptului comercial

În noua reglementare, sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial nu pot fi diferite de cele ale dreptului civil.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din noul Cod civil, sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

• Constituţia. Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de organizare a activităţii economice.

Conform dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Constituţie:

„Economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă”.

Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Întrucât raporturile juridice, în general, şi raporturile comerciale în special, se bazează pe raporturile de proprietate, Constituţia prevede că proprietatea este publică sau privată [art. 136 alin. (1)]. Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale [art. 136 alin. (2)], iar proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice [art. 136 alin. (5)].

• Codul civil. Potrivit art. 3 alin. (1) din noul Cod civil, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

• Legile comerciale speciale. Cu privire la legile comerciale speciale este de precizat că se aplică principiul general „specialia generalibus derogant”, potrivit căruia norma specială derogă de la legea generală.

Astfel, în virtutea acestui principiu, legile comerciale sunt de aplicaţie prioritară faţă de noul Cod civil, care constituie dreptul comun în materie. Atunci când prin aceste legi nu sunt reglementate anumite situaţii juridice, se recurge la regulile şi principiile consacrate în noul Cod civil.

Printre cele mai importante acte normative, care reglementează materia comercială, se numără:

- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; - Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; - Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin;- Legea nr. 59/1934 privind cecul;- Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă;

Drept comercial I


- Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

1.5.2. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial. Uzanţele - izvoare normative

Alături de izvoarele normative, există şi izvoarele interpretative ale dreptului comercial. Rolul acestor izvoare este de a ajuta la interpretarea voinţei manifestate în raporturile comerciale, ca şi în cazul uzurilor comerciale, sau la interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor, ca în cazul doctrinei şi practicii judiciare.

• Uzurile comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată (atitudini, comportări), care are un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate aplicată unui număr nedefinit de comercianţi, care poate avea sau nu, caracter de izvor de drept.

În dreptul comercial român, uzurile comerciale nu erau considerate izvoare normative. Concluzia se întemeiază pe faptul că art. 1 C. com., care reglementa izvoarele dreptului comercial, nu le menţiona. Doctrina şi jurisprudenţa distingeau totuşi, în materie comercială, între uzanţele convenţionale (interpretative) şi uzanţele normative (legislative).

Uzanţele au, de regulă, un caracter convenţional (producând efecte prin voinţa părţilor sau în tăcerea legii şi a contractului) şi interpretativ (menit să lămurească voinţa părţilor, potrivit regulilor de conduită pe care le consacră).

În noua reglementare, uzanţele sunt izvoare normative ale dreptului comercial, ele fiind enunţate expres de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din noul Cod civil, care dispune: sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.

Având în vedere dispoziţiile noului Cod civil, înseamnă că pentru raporturile comerciale se aplică cu prioritate legea care le reglementează, iar unde nu există reglementări legale exprese îşi vor găsi incidenţă uzanţele comerciale. Aşadar, în lipsa reglementărilor comerciale exprese, între normele legale relative la situaţii speciale şi principiile generale ale dreptului, noul Cod preferă uzanţele comerciale. Se observă astfel o schimbare fundamentală a opticii legiuitorului în materia izvoarelor dreptului privat, în sensul că, înainte de aplicarea noului Cod civil, uzanţele nu erau recunoscute ca izvoare de drept, iar în noua reglementare aplicabilitatea lor are caracter subsidiar, se aplică pentru toate situaţiile în care nu există reglementări exprese (V. Nemeș, 2015, p. 14). Cu alte cuvinte, uzanţele comerciale îşi vor găsi incidenţă înaintea normelor care reglementează situaţii asemănătoare şi a principiilor generale ale dreptului.

• Practica judiciară. Dreptul nostru nu recunoaşte practicii judiciare calitatea de izvor de drept. Acest lucru rezultă din art. 124 alin. (3) din Constituţie care prevede că: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, drept urmare hotărârile date de instanţele judecătoreşti au efect numai în cauza respectivă, nefiind obligatorii pentru alte cauze similare. Acestea pot influenţa practica altor instanţe, dar nu creează dreptul. Fără a avea puterea precedentului judiciar soluţiile date de instanţele judecătoreşti contribuie la interpretarea legilor comerciale.

• Doctrina. Alături de practica judiciară nu se recunoaşte în dreptul nostru valoarea de izvor de drept nici doctrinei (ştiinţei dreptului). Totuşi, dat fiind

Drept comercial I


caracterul ştiinţific şi convingător al unor soluţii date de doctrina dreptului comercial, de multe ori acestea sunt însuşite de legiuitor şi transpuse în actele normative. Ca şi în cazul practicii judiciare doctrina are şi ea un incontestabil rol activ, contribuind, în măsura în care opiniile formulate sunt riguros fundamentate, la crearea şi perfecţionarea normelor de drept comercial.

Sarcina de lucru 4

Selectează trei dintre izvoarele dreptului comercial şi descrie-le în câte o frază distinctă.

Drept comercial I


Drept comercial I

Rezumat

Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial există două sisteme care permit determinarea sferei dreptului comercial. Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, care se aplică persoanelor care au calitatea de comerciant. După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. În noua reglementare, sfera materiei comerciale urmează să fie stabilită prin raportare la conceptul de întreprindere.Caracterele specifice dreptului comercial care determină specificitatea raporturilor de drept comercial faţă de alte raporturi de drept privat sunt: caracterul patrimonial; caracterul comercial; egalitatea juridică a părţilor.

În noua reglementare, sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial nu pot fi diferite de cele ale dreptului civil, acestea fiind legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.

Adoptarea noului Cod civil, prin care au fost unificate dispoziţiile, regulile de bază ale dreptului privat, determină o nouă abordare a dreptului comercial şi chiar o redefinire a „materiei comerciale”.


Teste de autoevaluare

1. Care dintre următoarele caractere este specific dreptului comercial:a) caracterul patrimonial;b) caracterul necomercial;c) poziţia de subordonare dintre comercianţi.

2. Sunt izvoare normative ale dreptului comercial:a) Constituţia, doctrina, jurisprudenţa;b) Codul civil, uzanţele comerciale, doctrina;c) Constituţia, noul Cod civil, legile comerciale speciale.

3. Codul comercial român a fost adoptat în anul:a) 1989;b) 1887;c) 1807.

4. Potrivit noului Cod civil, uzanţele:a) sunt izvoare normative ale dreptului comercial;b) sunt izvoare interpretative ale dreptului comercial;c) nu au calitatea de izvoare ale dreptului comercial.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. a; 2. c; 3. b; 4. a.

Bibliografie minimală

Drept comercial I


Angheni, S., Volonciu, M., & Stoica, C. (2004). Drept comercial. Ediţia 3. Bucureşti: All Beck, pp. 1-20.

Cărpenaru, St. (2004). Drept comercial român. Ediţia a VI-a, București: Editura All Beck, pp. 1-22.

Schiau, I. (2009). Drept comercial. București: Hamangiu, pp. 1-24.

Corsiuc, Olia-Maria; Giurgea, E-C. (2009). Drept comercial. București: Lumina Lex, pp. 15-26.

Roşu, A. (2010). Drept comercial. Bucureşti: Pro Universitaria, pp. 5 – 22.

S. Angheni (2011), Dreptul comercial – între dualism şi monism în Noul Cod civil. Comentarii, în Noul Cod civil comentarii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coordonator Marilena Uliescu, Bucureşti: Universul juridic.

Angheni, S. (2013). Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi. Bucureşti: C.H. Beck

Popa, S. (2014). Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică. Bucureşti: Universul JuridicŢăndăreanu, N. (2014). Codul insolvenţei adnotat. Noutăţi, examinare comparativă şi note explicative. Bucureşti: Universul Juridic

Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii (2011), Bucureşti: C.H. Beck.

Drept comercial I

Drept+comercial.+Unitatea+1.1 (1)

Documents

Transcript of Drept+comercial.+Unitatea+1.1 (1)