Tema 1: Dreptul internaţional şi evoluţia sa istorică

1. Consideraţii generale

2. Dreptul internaţional în antichitate

3. Dreptul internaţional în Evul mediu

4. Dreptul internaţional în epoca modernă

5. Dreptul internaţional în epoca contemporană

6. Republica Moldova în cadrul relaţiilor internaţionale

2, Consideraţii generale

în literatura juridică^ de drept internaţional există păreri controver-sate cu

privire la istoria apariţiei acestui drept. într-un şir de lucrări se menţionează faptul

că dreptul internaţional a apărut şi s-a dezvoltat o dată cu apariţia statelor.

Cunoscutul autor L. Oppenheim (1858-1919) afirmă că dreptul internaţional este

“un produs al civilizaţiei creştine care există de 400 de ani”.

Dacă considerăm aceste afirmaţii corecte, atunci putem conclu-zionâ că

omenirea câteva mii de ani a trăit în afara normelor de drept internaţional, afirmaţie

cu care nu putem fi de acord.

în alte lucrări de specialitate se consideră că originea normelor de drept

internaţional poate fi constatată din cele mai vechi timpuri.1 De la apariţia unor

reguli fragmentate însă până la apariţia unor norme şi instituţii de drept

internaţional s-a scurs o perioadă îndelungată de timp.

Pe măsura evoluţiei istorice, relaţiile internaţionale s-au dezvoltat şi diversificat,

un important rol în acest proces revenind statelor.2 Nu putem însă vorbi despre

apariţia normelor de drept internaţional o dată cu apariţia statelor, întrucât unii

germeni ai unor instituţii şi reguli care prefigurează norme de drept internaţional

modem au apărut în perioada antică a dezvoltării societăţii.

Cu timpul, relaţiile internaţionale au cuprins toate domeniile în care interesele

statelor sunt în cauză. în prezent acestea au aspecte economice, politice, militare,

sociale, culturale, ştiinţifice etc.

Evoluţia principiilor şi normelor de drept internaţional a avut loc într-un proces

istoric îndelungat şi a fost un rezultat firesc al dezvoltării statelor şi relaţiilor dintre

ele.

Din punct de vedere istoric, dreptul internaţional a apărut o dată cu statele şi cu

apariţia raporturilor dintre ele, iar conţinutul şi structura sa au evoluat, purtând

amprenta sistemelor socio-politice care s-au succedat, de-a lungul istoriei.3

Dreptul internaţional capătă noi dimensiuni o dată cu apariţia şi manifestarea

unor noi entităţi pe scena relaţiilor internaţionale, respectiv a organizaţiilor

internaţionale şi a naţiunilor şi popoarelor care luptă pentru eliberarea şi formarea

statului lor propriu.

2. Dreptul internaţional în antichitate

Apariţia şi evoluţia normelor şi instituţiilor dreptului internaţional au luat

naştere o dată cu descompunerea comunei primitive, cu împărţirea societăţii în

clase antagoniste, cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre ele.

Necesităţile specifice ale acelei perioade legate mai ales de activitatea de purtare

a războiului, dobândirea de sclavi, cucerirea de noi teritorii, încheierea unor alianţe

* Geamănu G., Drept international public, voL I, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1981. P-7-14.

2 Burian A., Relaţiile internaţionale, politica externă şi diplomaţia (Ediţia a 3-

a, revăzuta şi adăugită) - Chişinău.,

CEP USM 2007 - 448 p

3 Popescu й., Năstase A., Drept internaţional public, Bucureşti, Casa de

Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., 1997, p.14.

■4 ’ШШШШШШЯ

militare, a unor tratate de pace au determinat dezvoltarea unor reguli şi instituţii de

purtare a războiului şi de rezolvare a diferendelor.

Izvoarele istorice ale dreptului internaţional îşi iau începuturile în China, India,

Egipt şi alte state ale Orientului antic.

Astfel, în sec. al Vl-lca î. H., statele Chinei antice încheie un tratat privind

renunţarea la război şi soluţionarea diferendelor prin arbitraj; literatura filozofică

face distincţie între războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor şi aplicarea

sancţiunilor internaţionale. China antică a cunoscut şi instituţia diplomaţiei.

Monumentele legislative din India antică, de asemenea, ateslă o bogată practică

de drept internaţional. Legile lui Mânu, elaborate în sec. al V-lea î. H.,

consemnează

existenţa unor misiuni diplomatice ad hoc. Tratatele încheiate în India antică erau

considerate sacre şi se încheiau cu pronunţarea unui jurământ religios, iar

executarea se garanta prin predarea unor ostatici. Erau dezvoltate regulile de

război, care făceau distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi interziceau

uciderea prizonierilor.

Un rol deosebit în dezvoltarea relaţiilor internaţionale 1 - a jucat Egiptul antic,

care întreţinea legături comerciale şi politice cu toate ţările Orientului. Tablele de

la Tell- Amama (360 de tăbliţe de lut ars) atestă existenţa unei corespondenţe

diplomatice a Egiptului din sec. XVII-XV î.H. cu Babilonul şi alte state din Orient.

Corespondenţa descoperită tratează probleme de război şi pace.

Cel mai vechi tratat internaţional, conceput şi redactat asemănător cu cele de

astăzi, este acela încheiat la 1296 î. H. între Ramses al II- lea, faraonul Egiptului, şi

Hattusil al III-lea, regele hitiţilor. Tratatul este compus din introducere, din textul

propriu-zis şi din formule religioase. Prin tratatul dat s-a instituit o alianţă între cele

două state, care se obligau să trăiască în pace şi să-şi acorde ajutor în eventualitatea

unui atac din partea unui stat terţ, să-şi acorde ajutor mutual pentru înăbuşirea

răscoalelor sclavilor, să-şi extrădeze fugarii.

Statele greceşti antice foloseau arbitrajul şi mediaţiunea pentru soluţionarea

diferendelor dintre ele. în acea perioadă o răspândire destul de mare a dobândit

ideea unor asociaţii între statele-cetăţi de tip federal, cu înfiinţarea unor organe de

conducere comună. Printre acestea, urt rol important l-au jucat amfictioniile, având

ca scop protecţia sanctuarelor religioase şi asigurarea respectării regulilor cu

caracter religios, adoptate de consiliul amfictioniei, care era competent să judece şi

încălcările lor.

Războaiele duse de greci erau precedate de o declaraţie de război şi de anumite

forme solemne. în timpul ostilităţilor anumite categorii de persoane erau ocrotite,

de exemplu preoţii, persoanele refugiate, iar solii se bucurau de inviolabilitate, de

asemenea se mai bucurau de ocrotire şi localurile sfinte. în operele unor distinse

personalităţi ale acelor timpuri cum au fost Herodot, Platon, Aristotel ş. a. se fac

referiri la războaiele legitime şi cele nelegitime şi la obiceiurile războiului.

O puternică influenţă asupra evoluţiei dreptului internaţional a avut-o Imperiul

Roman.

Problemele relaţiilor internaţionale intrau în competenţa senatului şi a unui

colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor) care avea un rol deosebit în tranşarea

diferendelor, în declararea războiului, în încheierea păcii, tratatelor de alianţă etc.

Cu cei pe care îi considerau egali, romanii încheiau tratate de prietenie sau

neutralitate (amiciţia), sau de alianţă (feodera). Alte tratate consacrau diferite forme

de dependenţă (deditio in fidem, clientela). Dar de fapt romanii nu încheiau tratate de

pace, războaiele se terminau prin armistiţiu sau prin distrugerea inamicului

(debellatio) şi capitularea sa necondiţionată (deditio).

Tratatele la romani trebuiau respectate cu bună-credinţă (pacta sunt servanda), iar

în relaţiile lor diplomatice erau folosiţi ambasadorii. Persoana solilor era

considerată

tevielaMIS.

3

O data cu extinderea relaţiilor statului roman peste limitele Italiei s-au format jus

gentium, care reglementa atât unele probleme de^ drept internaţional, cât şi

raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini. în afară de contribuţia

adusă de romani la dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, trebuie apreciat

aportul filozofilor şi jurisconsulţilor romani care au fost preocupaţi de definirea

noţiunii de jUs gentium, considerat de Cicero drept natural care guverna întreaga

omenire.

Din cele expuse rezultă că în perioada sclavagistă au apărut şi s-au dezvoltat

anumite norme şi instituţii ale dreptului internaţional. Influenţate de rituri

religioase, ele sunt legate şi poartă amprenta războaielor de expansiune şi de

subjugare a altor popoare, exprimând interesele clasei dominante şi ale stăpânilor

de sclavi.

3. Dreptul internaţional în Evul mediu

în urma destrămării Imperiului Roman, care a avut loc în anul 476 şi formarea pe

ruinele acestuia a unor state noi, ca de exemplu Imperiul Bizantin, statele feudale

germane, statele slave de răsărit, statele romaneşti pe teritoriul fostei Dacii etc,

dreptul internaţional cunoaşte mai degrabă o stagnare decât un progres.

în acea perioadă se cristalizează expresia fiecare senior este stăpân în senioria sa.

Feudalii deţineau deplina putere care se manifesta prin baterea monedei,

conducerea războaielor, perceperea impozitelor, aveau putere discreţionară în

administrarea justiţiei şi a teritoriului, fundamentul sistemului feudal îl constituiau

legăturile de suzeranitate. Regele se găsea în vârful piramidei sociale, iar toţi

seniorii, ca vasali, trebuiau săi fie credincioşi, să-i presteze anumite servicii.

Caracteristic acestei perioade sunt războaiele private, nesupuse nici unei reguli

umanitare.

în scopul reducerii efectelor devastatoare ale războiului, biserica catolică adoptă

unele hotărâri, astfel reuşind a impune aşa-numitelc "armislijii ale lui Dumnezeu",

prin care se stabileau anumite zile în care războiul era oprit. De asemenea, biserica

reuşeşte prin Conciliul de la Latran din 1139 să interzică folosirea arbaletelor,

4

arcurilor şi transformarea în sclavi a prizonierilor creştini.

în acea perioadă a Evului mediu, ia o deosebită amploare practica încheierii

tratatelor, mai ales în probleme de purtare a războaielor. Caracteristic acestor

tratate este garantarea lor prin jurământ, darea în gaj a unor castele, bijuterii sau

alte bunuri de valoare sau prin predarea de ostatici. Practicarea garantării tratatelor

demonstrează faptul că acestea erau încălcate frecvent. Tot în acea perioadă se

încheie tratate comerciale. Aceste tratate creau privilegii economice şi comerciale,

interziceau pirateria, iar în unele cazuri aplicau jurisdicţia consulară.

Intensificarea comerţului maritim duce la codificarea, prin legi interne, a unor

obiceiuri internaţionale în domeniu. Una dintre aceste codificări o constituie Legile

Oleronului referitoare la regulile de navigaţie în porturile europene; cealaltă -

Consolato del Mare - reprezintă o codificare a normelor dreptului cutumiar, în care

se enunţă pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie în timp de război,

pentru vasele neutre.

Un moment de semnificaţie specială pentru dezvoltarea dreptului internaţional îl

reprezintă Tratatele de pace de la Westfalia din 1648, prin care s-a pus capăt

Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii

şi egalităţii în drepturi a statelor, constituind piatra unghiulară a dreptului

internaţional. Negocierile păcii Westfalice reunesc statele europene fără deosebire

de regim politic ori credinţă religioasă. i

în această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional ca

ştiinţă juridică de sine stătătoare. O importantă contribuţie în această materie este

adusă de Şcoala din Salamanca, formată din teologi catolici spanioli în frunte cu

Francisco de Vitoria (1480-1546), urmat de Francisco Suarez (1548-1617).

Cel mai important doctrinar al acelei perioade a fost olandezul Hugo Grotius

(1583- 1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional. Prin operele sale

Mare Liberum (Marea Liberă, 1605) şi De Jure Belii ac Pacis (Despre dreptul războiului

şi al păcii, 1625), el face prima expunere de ansamblu în dreptul internaţional; el a

afirmat principiul libertăţii mărilor care a fost acceptat ulterior ca un principiu de

bază al dreptului internaţional şi a dezvoltat concepţia războiului just. Grotius a

4

elaborat conceptul de extrateritorialitate în dreptul diplomatic ca fundament al

imunităţilor diplomatice. De asemenea, lui Grotius îi aparţine teoria recunoaşterii

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor, distincţia între războiul drept

şi nedrept, doctrina neutralităţii calificate ele.

O deosebită influenţă asupra dezvoltării concepţiilor dreptului internaţional, mai

ales în problemele umanizării războiului, au avut-o lucrările cunoscuţilor gânditori

ai sec. XVII şi XVIII T. Hobber,Ch. Montesquieu, J.-J. Rousseau şi alţii.

4. Dreptul internaţional în epoca modernă

Dreptul internaţional sub influenţa factorilor politici, sociali şi economici suferă

anumite schimbări cantitative şi calitative, purtând amprenta ascensiunii burgheze

şi a tendinţei puterii feudale de a-şi păstra poziţiile şi privilegiile.

Printre evenimentele care definesc caracterul societăţii internaţionale şi care au

influenţat dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional se situează transformarea

monarhiilor europene în state moderne, noile descoperiri geografice, dobândirea

independenţei SUA, Revoluţia franceză din 1789 etc.

Eliberarea coloniilor din America de Nord şi adoptarea Declaraţiei de

Independenţă a SUA în 1776 reprezintă prima afirmare a dreptului popoarelor de a-

şi hotărî singure soarta - un viitor principiu important al dreptului internaţional cu o

deosebită semnificaţie.

O contribuţie esenţială la dezvoltarea instituţiilor dreptului internaţional o aduc

Revoluţia franceză din 1789 şi revoluţiile burgheze ulterioare. Sub influenţa

acestor revoluţii, în dreptul internaţional în plină formă sunt încorporate idei

umaniste de mare valoare, principiul suveranităţii capătă o recunoaştere deplină, cu

corolarul său respectul integrităţii teritoriale şi neamestecul în treburile interne ale

statelor.

Principiile şi ideile de justiţie, egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii, libertatea

conştiinţei, abolirea sclavajului, libertatea individuală a cetăţeanului proclamate de

Revoluţia franceză au devenit patrimoniul comun al întregii omeniri.

O importanţă deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional a avut-o Actul

4

final de la Viena din 1815. Acest document pune capăt războaielor lui Napoleon şi

instituie un sistem politic, economic şi de cooperare în Europa. Rolul conducător

printre statele reprezentate la Congresul de La Viena l-au avut Anglia, Rusia,

Prusia şi Austria, care urmăreau restabilirea rânduieli lor politice perimate,

împărţirea teritoriilor statelor mici ale Europei, înfăptuirea directoratulu marilor

puteri. Prin Actul final al Congresului i s-a recunoscut statutul de stat federal şi

neutralitate permanentă Elveţiei, s-a realizat codificarea parţială a dreptului

diplomatic, condamnarea sclaviei, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile

internaţionale.

Un alt eveniment remarcabil pentru dezvoltarea dreptului internaţional a fost

Congresul de la Paris din 1856, care a constatat înfringerea Rusiei în războiul din

Crimeea. La Congres au participat Franţa, Austru, Rusia, Anglia, Turcia, Sardinia

şi Prusia. Conform deciziilor Congresului ele la Vena, Marea Neagră devine

neutralizată, Rusia este obligată să- şi distrugă atât flota de război, cât şi

fortificaţiile de pe coastele Mării Negte. Strîmtorile Bosfor şi Dardanele sunt

închise pentru vasele de război ale lui tuturor statelor. Cele mai importante decizii

ale Congresului vizează codificarea parţială a războiului maritim şi reglementarea

regimului de navigaţie pe Dunăre, ca fluviu internaţional,

Tot In această perioadă se instituie şi încep a se manifesta în planul relaţiilor

internaţionale organizaţiile internaţionale: Uniunea Telegrafică Universală (1865),

Uniunea Poştală (1874), Uniunea Metrică (1875), Uniunea pentru Protecţia

Proprietăţii Industriale (1883) etc.

De asemenea, în această perioadă se încheie primele convenţii multilaterale în

materia legilor şi obiceiurilor războiului. Printre primele standarde consacrate în

dreptul pozitiv s-au numărat cele releritoare la interzicerea unor mijloace şi metode

de război.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale a creat necesitatea asigurării unor

căi de comunicaţie mondială. în acest scop s-au încheiat convenţii internaţionale cu

privire la regimul juridic al canalelor maritime internaţionale, în 1888 privitor la

Canalul de Suez şi în 1903 şi 1904 privitor la Canalul Panama. Aceste canale au

fost neutralizate şi deschise pentru navigaţia tuturor navelor comerciale.

5. Dreptul internaţional în epoca contemporană

Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional este marcat de

Tratatul de pace de la Paris din 1919 prin care s-a instituit "sistemul de la

Versailles" şi care a marcat apariţia unor noi state independente pe harta Europei,

ca Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia şi Cehoslovacia.

De asemenea, prin Tratatul de la Paris a fost fondată prima organizaţie

internaţională cu caracter general, Liga Naţiunilor. Unul din scopurile principale ale

acestei Organizaţii a fost menţinerea păcii şi îngrădirea recurgerii la război, precum

şi respectarea dreptului internaţional.

Ca urmare a politicii imperialiste de la sfârşitul anilor'30 ai sec. al XX-lea

dreptul internaţional a întâmpinat serioase dificultăţi şi insuccese, care au culminat

cu dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial, pe parcursul căruia s-au săvârşit o

multitudine de încălcări ale normelor dreptului internaţional: crime contra păcii,

crime contra umanităţii, crime de război. Aceste încălcări grave au dus la

necesitatea convocării unui şir de conferinţe internaţionale care au avut drept scop

condamnarea acestor acte (Conferinţele de la Moscova din 1943, de la Teheran din

1943, de la Dumbarton Oaks din 1944 ş. a.). După cel de-al doilea război mondial,

procesul de reînnoire a dreptului internaţional ia proporţii de amploare.

Prin Acordul privind urmărirea şi pedepsirea principalilor criminali de război ai

puterilor europene ale Axei, semnat la 8 august 1945 de către URSS, SUA, Marea

Britanie şi Franţa, a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg, iar la

Conferinţa de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care au participat URSS,

SUA şi Marea Britanie urmând ca ulterior să adere şi China, s-a decis crearea unei

Comisii pentru Extremul Orient, abilitată să judece şi să-i pedepsească pe criminalii

de război japonezi. Prin Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 a fost instituit Tribunalul

Militar Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din

Extremul Orient.

De asemenea, sub influenţa atrocităţilor care au avut loc în perioada celui de-al

doilea război mondial, statele coaliţiei antihitleriste au semnat la 26 iunie 1945 la

San Francisco Carta Naţiunilor Unite, tratat internaţional intrat în vigoare la 24

octombrie 1945.

Adoptarea Cartei ONU a constituit un important eveniment în dezvoltarea

dreptului internaţional.în Cartă sunt stipulate principiile fundamentale ale dreptului

internaţional.

Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile

principale ale ONU, stabilit chiar prin art. 1 din Cartă, este „realizarea cooperării

internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic,

social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, tară deosebire de rasă, sex, limbă

sau religie".

în etapa contemporană, dreptul internaţional se caracterizează printr-o

dezvoltare rapidă a normelor sale, prin sporirea numărului de organizaţii

internaţionale ca subiecte de drept internaţional, tinzând astfel ca de la un drept de

coordonare în perioada dezvoltării clasice, să fie învestit cu un rol crescând în

promovarea intereselor pe termen lung ale întregii comunităţi internaţionale.

6. Republica Moldova în cadrul relaţiilor internaţionale

Apariţia Republicii Moldova în cadrul comunităţii internaţionale este legată de

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.

Etapa iniţială în dobândirea statalităţii şi a calităţii de subiect de drept

internaţional a Republicii Moldova este legată de primii paşi în vederea obţinerii

unor atribute de stat de către fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească

din cadrul URSS - decretarea limbii de stat şi reintroducerea alfabetului latin la 31

august 1989, aprobarea drapelului şi a stemei de stat (27 aprilie şi, respectiv, 3

noiembrie 1990), adoptarea Declaraţiei de Suveranitate a Republicii la 23 iunie

1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului la 23 mai 1991.

Pe parcursul anilor următori Moldova desfăşoară o activitate intensă de afirmare

pe plan internaţional prin aderarea la un şir de organizaţii internaţionale:

- la 30 ianuarie 1992 la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa;

- la 2 martie 1992 Republica Moldova devine membru al Organizaţiei

Naţiunilor Unite;

- la 4 mai 1992 devine membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii; al

Fondului Monetar Internaţional; al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie

şi Dezvoltare;

- la 12 august 1992 al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Concomitent cu eforturile de integrare în organizaţiile şi structurile

internaţionale, pe

parcursul anilor 1992-1993 s-au extins relaţiile bilaterale. Spre sfârşitul anului

1993, Republica Moldova era recunoscută de peste 120 de state, având relaţii

diplomatice cu peste 80 de ţări. Au fost deschise primele ambasade ale Republicii

Moldova peste hotare la:

- Bucureşti (24 februarie 1992),

- Moscova (16 octombrie 1992),

- Kiev (26 mai 1993),

- Bruxelles (21 iunie 1993),

- Minsk (6 octombrie 1993),

- Washington (9 decembrie 1993);

- la 5 iunie 1992 a început să funcţioneze Reprezentanţa permanentă a

Republicii Moldova pe lângă ONU.

Totodată la Chişinău au fost deschise primele ambasade străine ale: României

(24 ianuarie 1992), SUA (29 martie 1992), Ucrainei (martie 1992), Federaţiei Ruse

(iunie 1992), Germaniei (noiembrie 1992) ş. a.

Importante momente în afirmarea statalităţii Republicii Moldova şi a calităţii de

subiect de drept internaţional le-au constituit alegerile parlamentare pe bază de

pluripartitism, care au avut loc la 27 februarie 1994 şi elaborarea noii Constituţii

care intră în vigoare la 27 august 1994. Constituţia Republicii Moldova devine

astfel cadrul juridic al relaţiilor bilaterale şi al colaborării multilaterale cu alte

state.

în 1994 a început colaborarea reală a Republicii Moldova cu Uniunea

Europeană, îndeosebi după semnarea la 28 noiembrie 1994 a Acordului de

Parteneriat şi Cooperare, care este ratificat de Parlament la 3 noiembrie 1995 şi a

intrat în vigoare la 1 iulie