DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGATIILOR - spiruharet.ro · În examinarea diferitelor categorii de...

SINTEZA

DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGATIILOR

CAP.I. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

OBIECTIVE: - Informarea şi introducerea studentului în problematica acestei instituţii a raporturilor obligaţionale ale subiectelor raporturilor juridice licite sau ilicite. - Lămurirea înţelesului unor termeni vizaţi în materia răspunderii civile. - Clasificarea obligaţiilor în funcţie de criteriile des întâlnite în practica judiciară.

CONCEPTE : - obligaţie - raport juridic obligaţional - obiectul raportului juridic de obligaţie - delict - prejudiciu

I. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE 1. Definiţie Privită în sens larg, obligaţia constă în raportul juridic

ce are o latură activă – dreptul de creanţă – ce aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv datoria – ce incumbă debitorului.

În sens restrâns, desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumbă debitorului.

Obligaţia reprezintă acel raport juridic ce cuprinde atât dreptul subiectului activ – creditorul, de a cere – subiectului

pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz contrar existând posibilitatea apelării la constrângere de către stat.

Raportat la persoana creditorului, raportul de obligaţie este un drept de creanţă, iar din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie.

2. Elementele raportului juridic de obligaţie Structural, raportul de obligaţie, ca orice raport juridic,

civil, cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul. Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât

persoane fizice cât şi juridice inclusiv statul. Subiectul activ este denumit creditor, subiectul pasiv

este denumit debitor. Este posibil ca acelaşi subiect să aibă dublă calitate

respectiv creditor pentru o anumită prestaţie dar şi debitor al altei prestaţii.

Într-un contract de vânzare-cumpărare atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au astfel de calităţi duble.

În examinarea diferitelor categorii de obligaţii speciale subiectele poartă denumiri diferite: vânzător – cumpărător, donator – donatar etc.

Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia aferentă acestui drept a debitorului.

Dreptul de creanţă se include în activul patrimoniului iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.

După cum se ştie, drepturile reale împreună cu drepturile de creanţă, reprezintă clasificarea principală a drepturilor cu caracter patrimonial.

Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin caracterul său absolut în condiţiile în care dreptul de creanţă este un drept relativ.

Din această diferenţiere decurg deosebirile privind determinarea subiectelor, natura îndatoririlor subiectului pasiv, etc.

Obiectul raportului juridic de obligaţie este conceput ca acea acţiune sau abstenţiune la care este obligat subiectul pasiv (debitorul) şi îndreptăţit subiectul activ (creditorul).

Ea poate fi o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o abţinere – de a nu face ceva, care altfel ar fi putut fi efectuată de subiectul pasiv.

Este necesar a se preciza exact noţiunea de „a da” care nu se referă la „a preda” ci înseamnă a constitui sau transmite un drept real.

Astfel: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate a lucrului vândut, este o obligaţie de „a da” şi nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda lucrul vândut, aceasta constituind o obligaţie de „a face”.

În general, obligaţia de a „a da” este executată chiar prin încheierea contractului fiind urmată de obligaţia de a face (la ceea ce s-a obligat).

Aceasta nu exclude existenţa unor obligaţii de „a da” care să fie distinctă de momentul încheierii contractului. (ex. părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment ulterior perfectării convenţiei sau în ipoteza vânzării unor bunuri de gen când se ia în considerare momentul individualizării bunului).

II. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR 1. Criterii de clasificare Clasificarea obligaţiilor se poate face în baza mai

multor criterii. Doctrina şi practica judiciară au statuat ca principale

criterii următoarele:

- izvorul obligaţiei; - obiectul obligaţiei; - opozabilitatea obligaţiei.

Toate aceste criterii şi fiecare dintre ele sunt aplicabile tuturor obligaţiilor reprezentând puncte de vedere deosebite ce nu se exclud reciproc şi în baza cărora poate fi examinată (şi clasificată), fiecare obligaţie.

O obligaţie, de exemplu, poate fi clasificată din punctul de vedere al obiectului ca fiind una de „a da” iar din punctul de vedere al sancţiunii, ca o obligaţie civilă.

Clasificarea în baza criteriilor menţionate anterior este deosebit de importantă, reflectându-se în reguli speciale aplicabile diferitelor categorii.

2. Clasificarea obligaţiilor după izvoare Deşi se va discuta ulterior – în extenso – acest subiect,

este de reţinut, de principiu, faptul că din acest criteriu, obligaţiile pot fi născute din:

- contracte; - acte juridice unilaterale; - fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi

cvasidelicte); - îmbogăţirea fără justă cauză; - gerarea de către o anumită persoană a intereselor altei

persoane (gestiunea de afaceri); - plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatorată).

Se remarcă faptul că primele două categorii sunt născute prin acte juridice, iar următoarele sunt născute din fapte juridice.

3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor Prin raportare la obiect şi având în vedere natura

prestaţiei datorate de subiectul pasiv putem avea mai multe astfel de clasificări:

a) - obligaţii de a da; - obligaţii de a face; - obligaţii de a nu face.

b) - obligaţii pozitive (de a da şi de a face); - obligaţii negative (de a nu face). Pornind de la acelaşi criteriu, al obiectului obligaţiei, se

mai face şi o altă clasificare: - obligaţii determinate sau de rezultat, în cadrul cărora

această obligaţie este precizată concret atât asupra obiectului cât şi al scopului urmărit, subiectul pasiv obligându-se ca efectuând o anumită activitate să conducă la un rezultat strict stabilit prin convenţie (ex. vânzătorul trebuie să transfere dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru);

- obligaţii de prudenţă şi diligenţă, sau altfel denumite, obligaţii de mijloace.

Caracteristic acestor obligaţii este faptul că debitorul îşi asumă o obligaţie care nu este precizată de la început în sensul de a atinge un anumit rezultat ci are numai obligaţia de a depune toată diligenţa (stăruinţa) necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Neatingerea rezultatului prevăzut nu presupune, din start, lipsa de diligenţă a debitorului care să ducă la concluzia că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, creditorului revenindu-i sarcina să facă dovada culpei, care în această situaţie, nu este prezumată spre deosebire de obligaţiile determinate sau de rezultat unde operează prezumţia de culpă.

4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică Urmând regulile general aplicabile oricărui raport

juridic, şi raportul de obligaţie are elementul indispensabil al sancţiunii în sensul că neîndeplinirea de bună voie a obligaţiei asumate de debitor dă dreptul creditorului obligaţiei neexecutate să obţină îndeplinirea prin executare silită a acesteia – acesta fiind, de altfel, principalul aspect ce deosebeşte obligaţiile în general de obligaţiile juridice.

Din acest punct de vedere, obligaţiile juridice se deosebesc de obligaţiile morale ce nu se impun prin forţa de constrângere a statului ci prin elemente ce ţin de convingerile intime, de sentimentul de ruşine, de influenţa opiniei publice.

În privinţa sancţiunii statale ce însoţeşte obligaţiile juridice, este de menţionat faptul că unele din aceste obligaţii se bucură de o apărare integrală prin intermediul acestei sancţiuni iar altele nu beneficiază decât în parte de un astfel de mijloc de constrângere.

Astfel, putem avea: - obligaţii civile, care se bucură integral de sancţiunea

prevăzută de lege întrucât subiectul activ al acestor obligaţii poate apela la organele statului în scopul obţinerii prin constrângere a executării obligaţiiei asumate de debitor.

Aceste obligaţii se mai numesc şi obligaţii civile perfecte, în această categorie intrând marea majoritate a obligaţiilor juridice.

- obligaţii naturale sau obligaţii civile imperfecte. Spre deosebire de obligaţiile civile, acestea nu se

bucură de apărarea şi integralitatea sancţiunii. Însă, ele nu trebuie confundate cu obligaţiile morale,

deoarece au caracteristic faptul că nu se mai poate cere executarea silită, dar, din momentul în care au fost executate nu se mai poate pretinde restituirea prestaţiei.

Practic sunt obligaţii juridice degradate în parte, nu mai au aceeaşi forţă juridică deşi nu mai sunt simple precepte morale (ex. Art. 20 al.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă prevede expres: „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu se ştia că termenul prestaţiei fusese împlinit”).

O dispoziţie asemănătoare, întâlnim şi în Codul civil, în art. 1092 al.2: „repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”.

5. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor Acest criteriu de clasificare are în vedere persoanele

cărora le sunt opozabile obligaţiile şi în acest caz avem următoarele obligaţii:

- obligaţii obişnuite; - obligaţii reale; - obligaţii opozabile terţilor. - Obligaţiile obişnuite reprezintă regula, ele fiind

opozabile numai părţilor convenţiei pe când obligaţiile reale şi obligaţiile opozabile terţilor, reprezintă excepţia întrucât se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, situându-se la limita dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale.

- Obligaţiile reale (propter rem) constituie un accesoriu al unui drept real. (ex. Obligaţiile prevăzute pentru deţinătorii de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului).

- Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt atât de strâns legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât, dacă, posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept deşi nu a participat la formarea (constituirea) raportului obligaţional. (ex. obligaţia locatorului de a asigura folosinţa lucrului închiriat – noul

proprietar, deşi nu a fost parte în convenţia ce generează obligaţia, va fi obligat să respecte drepturile locatarului, drepturi născute în relaţiile cu proprietarul anterior).

III. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR 1. Noţiune Izvorul de obligaţie este acel fapt juridic (în sensul larg)

ce dă naştere unui raport juridic obligaţional. Aceste fapte juridice dau naştere atât unor drepturi

subiective – drepturi de creanţă – cât şi obligaţiilor corelative acestor drepturi, care nu pot şi nu trebuie confundate cu izvoarele dreptului – norme juridice – de generală aplicaţie dar neparticularizate la anumite subiecte de drept, în timp ce izvoarele obligaţiilor, în aplicarea normelor juridice generale, stabilesc între anumite subiecte (determinate) raporturi juridice concrete de obligaţie.

2. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor potrivit

Codului Civil Acest tip de clasificare prezintă unele inconveniente pe

care le vom arăta în continuare fiind caracterizat prin imprecizie şi lipsă de rigurozitate ştiinţifică.

Potrivit codului civil izvoarele obligaţiilor sunt: - contractul; - cvasicontractul; - delictul; - cvasidelictul; - legea. Contractul este un acord de voinţă a două sau mai multe

părţi prin care se constituie, modifică sau stinge un raport juridic de obligaţii (art. 942 Cod civil).

Cvasicontractul nu are o definiţie riguroasă, explicaţiile existente în cod făcând referire la „un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către alte persoane sau obligaţii reciproce între părţi (art. 986 Cod civil)”.

În această categorie sunt amintite: - gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia); - plata lucrului nedatorat (plata nedatorată). Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care

fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează interesele acesteia din urmă, fapt din care se nasc unele obligaţii reciproce, aşa cum prevăd art. 986-991 Cod civil.

Plata lucrului nedatorat se întâlneşte atunci când o persoană plăteşte alteia o datorie inexistentă sau care nu cade în sarcina sa ceea ce duce la restituire, art. 992-997 Cod civil.

Din aceste definiţii rezultă cu claritate faptul că asemănarea sau apropierea de contractul propriu-zis este destul de ambiguă, în astfel de cazuri analizate mai sus neexistând un acord de voinţă care să creeze anumite obligaţii.

Delictele şi cvasidelictele (art. 998-999 Cod civil) sunt în realitate fapte ilicite ce produc prejudicii unei alte persoane obligând pe cel care le-a cauzat la reparare.

Distincţia dintre cele două instituţii juridice constă în faptul că delictul este o faptă săvârşită cu intenţie, pe când cvasidelictul este o faptă ilicită săvârşită din neglijenţă sau imprudenţă.

În ambele cazuri se impune repararea integrală a prejudiciului produs.

Legea este izvor de obligaţie în măsura în care generează direct şi nemijlocit obligaţii civile fără intervenţia unui fapt juridic anterior naşterii acestor obligaţii (ex. obligaţiile ce revin din starea de vecinătate a două imobile cu privire la servituţi sau grăniţuire).

Imperfecţiunile acestui mod de clasificare constau în: faptul că se întemeiază pe categorii de izvoare inexacte sau

inutile (cvasicontractele şi cvasidelictele); clasificarea este incompletă în sensul că se impune ca izvor de obligaţii şi îmbogăţirea fără justă cauză în detrimentul altei persoane.

Nu este, de asemenea, amintit ca izvor de obligaţii actul juridic unilateral care nu este cuprins în Codul civil.

Unii autori au procedat la o altă clasificare a izvoarelor obligaţiilor reducându-le la două categorii.

- actele juridice; - faptele juridice în sens restrâns. Prin act juridic civil trebuie înţeleasă acea manifestare

de voinţă cu intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte care se pot produce numai dacă a existat o asemenea intenţie.

În această categorie se includ: - contractul; - actul juridic unilateral dacă generează un angajament

juridic. Faptele juridice, în înţeles restrâns, sunt acele fapte

(licite sau ilicite) săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc totuşi în virtutea legii, independent de voinţa celor care le-au săvârşit.

În această categorie se includ: - gestiunea intereselor altuia; - plata lucrului nedatorat; - îmbogăţirea fără justă cauză; - delictul civil.

SUBIECTE: - Dezvoltaţi problema elementelor raportului juridic de obligaţie - Arătaţi care sunt criteriile după care se clasifică obligaţiile civile şi descrieţi fiecare tip de obligaţie în parte. - Precizaţi ce sunt izvoarele legale ale obligaţiilor. ÎNTREBĂRI: 1. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la: a) acea acţiune sau abstentaţiune la care este obligat subiectul pasiv (debitorul); b) drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia aferentă acestui drept a debitorului; c) o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o abţinere – de a nu face ceva. Răspuns: b 2. Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin: a) subiectele ce compun aceste drepturi; b) caracterul sau absolut, în condiţiile în care dreptul de creanţă este un drept relativ. c) includerea acestuia în activul patrimonial al creditorului. Răspuns: b 3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor se poate face in următoarele exemple: a) obligaţii materiale sau obligaţii civile imperfecte; b) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face; c) obligaţii obişnuite, reale şi opozabile terţilor. Răspuns: b 4. Potrivit Codului civil, izvoarele obligaţiilor se clasifică în: a) acte şi fapte juridice licite şi ilicite;

b) contracte, delicte, legea; c) faptele juridice în sens restrâns. Răspuns: b 5. Noţiunea de obligaţie defineşte: a) drepturile de creanţă ale creditorului în raport de izvorul care dă naştere obligaţiilor respective; b) raportul juridic ce are o latură activă – dreptul de creanţă – ce aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv – datoria –ce incumbă debitorului; c) raportul de obligaţie, ca orice raport juridic, civil, care cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul. Răspuns: b

CAP.II

ACTUL JURIDIC CIVIL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

OBIECTIVE: - Dezvoltarea teoriei generale a contractului civil în contextul în care acesta reprezintă principalul izvor al răspunderii civile contractuale. - Prezentarea consideraţiilor generale cu privire la rolul, funcţiile şi evoluţia contractului civil. - Explicarea factorului esenţial al unui contract civil reprezentat de acordul de voinţă al părţilor cu intenţia de a produce efecte juridice. - Efectuarea unei clasificări a contractelor civile după criteriile stabilite de doctrina juridică şi practica judiciară.

CONCEPTE: - act juridic - contract civil - voinţa juridcă - forţa obligatorie - contract solemn - contract cu titlu oneros - contract sinalagmatic

I. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI CIVIL

A. Noţiunea de contract În cadrul acestei discipline (dreptul civil) am definit şi

dezbătut actul juridic civil în care am statuat că un element esenţial al acestuia este contractul.

Trebuie să precizăm totuşi că între contract pe de o parte, şi act juridic, pe de altă parte, există deosebiri de substanţă, deoarece genul îl reprezintă actul juridic civil iar specia este oferită de contract.

Potrivit acestei distincţii se poate afirma că orice contract este un act juridic, dar nu orice act juridic este un contract.

Actul juridic poate fi unilateral sau multilateral, la fel şi contractul poate fi unilateral sau multilateral, legea civilă definind atât actul juridic cât şi contractul, mai puţin actul unilateral.

Codul civil prin art. 942 defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.

În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela de convenţie, putem da ca exemplu Titlul III din codul civil denumit „Despre contracte sau convenţii”.

Literatura de specialitate, uneori, face şi o distincţie între contract şi convenţie, considerând contractul drept o specie a convenţiei (vezi Cod civil francez art. 1101).

Indiferent de interpretările date, conchidem că atât contractul cât şi convenţia au aceeaşi semnificaţie, ceea ce face ca obligaţiile născute din acordul de voinţă pot fi declarate deopotrivă, obligaţii contractuale sau obligaţii convenţionale.

În afara definiţiei cuprinsă în art. 942 Cod civil, doctrina a impus o definiţie mai concretă contractului civil ca fiind un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane

pentru a crea un raport juridic, a modifica sau stinge un raport juridic preexistent.

B. Consideraţii generale cu privire la rolul, funcţiile şi

evoluţia contractului Dreptul civil este dominat de două instituţii

fundamentale: - instituţia dreptului de proprietate; - instituţia contractului. Contractul – ca instituţie juridică de drept civil – a

cunoscut o evoluţie paralelă cu aceea a dreptului de proprietate fiind născut din nevoile schimbului de activităţi şi, în primul rând, a schimbului de mărfuri.

Contractul a apărut în societatea omenească atât în domeniul circulaţiei dar şi în cel al producţiei, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante componente ale activităţii economice.

De asemenea, contractul, este amplu folosit în raporturile cele mai diverse, la care iau parte persoanele fizice în calitatea pe care o pot avea de vânzători, cumpărători, locatori, locatari, împrumutători, împrumutaţi, etc.

Conturarea evoluţiei contractului - ca izvor de obligaţii – a fost definitivă în mod special prin dezvoltarea intervenţiei statului în viaţa economică, deoarece legiferarea era exclusiv atributul său.

Ulterior, în perioada modernă, sfârşitul sec. XVIII şi sec. XIX, activitatea economică este aproape pe deplin lăsată în voia iniţiativei particulare care a folosit contractul ca principal instrument juridic legitim în raporturile dintre persoanele care îl încheie.

C. Voinţa juridică şi limitele acesteia în contract a) Voinţa juridică. Factorul esenţial al unui contract este

acordul de voinţă al părţilor, respectiv voinţa lor juridică, care poate fi definită ca întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.

Alături de cauza actului juridic voinţa juridică alcătuieşte consimţământul care reprezintă una din condiţiile de validitate ale oricărei convenţii (art. 948 Cod civil).

În principiu, nici un contract nu se poate forma cât timp voinţele care concurează la formarea sa nu s-au pus de acord chiar dacă încheierea unui contract este liberă vorbind despre principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor care în afara faptului că este necesară dar şi suficientă pentru a da contractului o existenţă juridică.

Principiul libertăţii de voinţă are următoarele caractere: - fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie

voinţa părţilor; - orice contract este just şi legitim dacă este rezultatul

voinţei părţilor; - acest principiu asigură deplina libertate contractuală,

atât în ceea ce priveşte libertăţile de fond, respectiv de a introduce tot felul de clauze, cât şi în ceea ce priveşte libertăţile de formă;

- contractele au putere de lege între părţile contractante conform regulei pacta sunt servanda.

b) Un alt principiu care guvernează încheierea contractelor este principiul libertăţii contractuale, conform căruia persoanele sunt libere, prin simpla lor voinţă, să încheie orice fel de contracte şi să creeze orice fel de obligaţii, cu condiţia de a nu se aduce atingerea ordinii publice şi bunelor moravuri.

Art. 5 Cod civil, precizează că nu se poate deroga prin convenţie de la legile care interesează ordinea publică, bunele moravuri şi normele moralei chiar dacă nu au primit o consacrare expresă printr-un text de lege.

Art. 968 Cod civil, completează prevederile art. 5 precizând: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.”

D. Limitele libertăţii de a contracta Libertatea de a contracta face parte din conţinutul

capacităţii civile a persoanelor fizice şi juridice. Dreptul de a încheia acte juridice am observat că este

consacrat în art. 5 Cod civil cu îngrădirile legate de ordinea publică şi bunele moravuri.

Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut în art. 969 Cod civil, prin care se dispune: convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, principiu care călăuzeşte întreaga activitate contractuală atât în materie civilă cât şi comercială, administrativă, de dreptul muncii sau dreptul familiei precum şi în relaţiile comerciale sau diplomatice internaţionale.

Din interpretarea acestor prevederi, de altfel imperative, ale codului civil, denotă că libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea următoarelor limite generale şi legale: ordinea publică şi bunele moravuri.

a) Ordinea publică, este o noţiune dificil de precizat, deoarece în primul rând se poate înţelege ca totalitatea reglementărilor care alcătuiesc dreptul public.

În altă ordine de idei, ordinea publică poate fi considerată că ar cuprinde toate dispoziţiile imperative ale dreptului public

şi dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii.

Ordinea publică poate fi în acelaşi timp ordine politică, ordine economică sau ordine socială.

b) Bunele moravuri: desemnează totalitatea regulilor de conduită care s-au conturat în conştiinţa societăţii a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată.

În practica judiciară au fost considerate contrar bunelor moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat persoanei umane, cele prin care o parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral sau acela contrar moralei sexuale.

II. CLASIFICAREA CONTRACTELOR Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de

contract are o sferă foarte bogată ea înglobând o varietate deosebită de specii de contracte.

Având un caracter de maximă generalitate, aceste specii de contracte, a fost necesar să se plece de la particularităţile şi celelalte laturi specifice şi s-a definit în teoria şi practica dreptului o categorie juridică a contractului ca izvor de obligaţii.

Între această categorie generală – al cărei conţinut este concretizat în însăşi definiţia dată contractului – şi diferitele specii de contracte, s-a interpus o anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne poate permite o justă caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.

Clasificarea ne dă putinţa să înţelegem, că în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător în denumirile date acestor tipuri.

Fiecare din clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.

În literatura juridică de specialitate au fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor dintre care amintim următoarele:

1. Clasificarea contractelor după modul de formare Potrivit acestui criteriu avem trei tipuri de contracte: a) contracte consensuale; b) contracte solemne; c) contracte reale. a) Contractele consensuale sunt acele contracte care se

încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor fără nici o formalitate.

Dacă părţile însoţesc acordul lor de voinţă cu un înscris, o fac nu numai pentru validitatea contractului, ci pentru a-i asigura un mijloc de probă eficient (ad validitatem şi ad probationem).

Din această categorie fac parte: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat, de închiriere etc.

b) Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică.

Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.

Sunt contracte solemne: donaţia, contractul de ipotecă, vânzarea cumpărarea de terenuri.

c) Contractele reale, se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului.

Doctrina juridică include în această categorie: împrumutul de consumaţie, comodatul, depozitul, contractul de gaj, contractul de transport.

2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor a) contractele sinalagmatice (bilaterale) b) contractele unilaterale. a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) se

caracterizează prin caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor.

Art. 943 Cod civil prevede: contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una către alta.

Fiecare parte are concomitent calitatea de creditor cât şi cea de debitor, obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Prototipul contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul obligându-se să transfere dreptul de proprietate şi să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc să primească lucrul şi să plătească preţul convenit.

b) Contractele unilaterale sunt acelea care dau naştere la obligaţii în sarcina numai a uneia din părţi.

În acest sens, art. 944 Cod civil, prevede: „contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”.

Nu trebuie să confundăm contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Când vorbim de contracte unilaterale avem în vedere faptul că obligaţia contractuală cade numai în sarcina uneia dintre părţile contractante.

În schimb, la actele juridice unilaterale, caracteristica esenţială este aceea că nu sunt rodul unui acord de voinţă ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voinţe.

Fac parte din această categorie: Contractul de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit, contractul de donaţie etc.

3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

Fac parte din această clasificare: a) contracte cu titlu oneros:

- contracte comutative; - contracte aleatorii.

b) contracte cu titlu gratuit: - liberalităţile; - contracte dezinteresate.

a) Contractele cu titlu oneros sunt prevăzute în art. 945 Cod civil: contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj.

Mai complet putem defini acest contract ca fiind acela în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie, în schimbul aceleia pe care o face ori se obligă să o facă, în favoarea celeilalte părţi.

Fac parte din această categorie: contractul de vânzare cumpărare, locaţiunea, schimbul, antrepriza, contractul de rentă viageră.

Trebuie să precizăm că nu trebuie să confundăm contractele sinalagmatice cu contractele oneroase.

Este adevărat că orice contract sinalagmatic este cu titlu oneros, deoarece reciproceitatea şi interdependenţa obligaţiilor care determină caracterul sinalagmatic al unui contract, atrage întotdeauna reciprocitatea avantajelor procurate de contract.

Şi reciproca este valabilă în sensul că nu orice contract cu titlu oneros este sinalagmatic, la care adăugăm că şi un contract unilateral poate fi cu titlu oneros, cum este cazul contractului de împrumut cu dobândă, deoarece ambele părţi au un avantaj.

La rândul lor contractele cu titlu oneros se împart în: - contracte comutative – în care existenţa şi întinderea

prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului (art. 947 Cod civil);

- contracte aleatorii – sunt acele contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert.

b) Contractele cu titlu gratuit sunt definite de art. 946 Cod civil care prevede: „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.

Fac parte din această categorie: donaţia, depozitul, mandatul, comodatul, etc.

Aceste contracte la rândul lor se împart în: - liberalităţi care sunt acelea prin care una din părţi

transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte părţi, una din părţi însărcinându-se, iar cealaltă îmbogăţindu-se – contractul de donaţie.

- contractele dezinteresate, prin care una din părţi se obligă să facă un serviciu fără a se însărăci pe sine şi nici în scopul îmbogăţirii celeilalte părţi (comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit).

4. Clasificarea contractelor după efectele produse Această clasificare cuprinde: a) contracte constitutive sau translative de drepturi

reale; b) contracte generatoare de drepturi de creanţă; c) contracte declarative de drepturi. a) Contractele constitutive sau translative de drepturi

reale sunt acele contracte prin care se operează transmiterea drepturilor reale, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul de

uzufruct, dreptul de uz, dreptul de superficie, dreptul de servitute.

b) Contractele generatoare de drepturi de creanţă, dau naştere numai unor drepturi de creanţă, numărul lor fiind nelimitat.

d) Contractele declarative de drepturi, consfinţesc între părţi, situaţii juridice preexistente, ele având efecte nu numai pentru viitor dar şi efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. Este cazul contractului de tranzacţie prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, sau contractul de împărţeală prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau indiviziuni.

5. Clasificarea contractelor după modul de executare Avem următoarele tipuri de contracte: a) contracte cu executare dintr-o dată; b) contracte cu executare succesivă. a) Contractele cu executare dintr-o dată sunt acelea în

care părţile au obligaţia să execute prestaţiile ce şi le datorează una celeilalte în unul şi acelaşi moment, care de regulă este cel al încheierii contractului (contractul de vânzare-cumpărare);

b) Contractele cu executare succesivă, sunt acelea în care obligaţia ambelor părţi, sau cel puţin, a uneia dintre ele, trebuie executată treptat într-o anumită perioadă de timp.

Ex. Contractul de închiriere, contractul de locaţiune, contractul de întreţinere.

6. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu

nominalizate în legislaţia civilă Fac parte din această clasificare: a) contracte numite; b) contracte nenumite.

a) Contractele numite sunt acelea regelementate prin dispoziţii exprese ale codului civil şi a altor legi civile, având o denumire prevăzută de lege.

Intră în această categorie vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, mandatul, depozitul, etc.

b) Contractele nenumite sunt acelea nereglementate expres de lege şi lipsite de o denumire legală.

Ele sunt rodul voinţei părţilor, apar ca figuri juridice distincte, fiind necesar a fi încheiate cu respectarea principiilor care guvernează această materie (ordinea publică, bunele moravuri). Ex. contractul de întreţinere.

7. Clasificarea contractelor după unele corelaţii

existente între ele Avem în această categorie: a) contracte principale; b) contracte accesorii. a) Contracte principale sunt acelea care au o existenţă

de sine stătătoare şi a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte.

Majoritatea contractelor sunt contracte principale cum ar fi vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, împrumutul, etc.

b) Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind cum ar fi contractul de gaj şi contractul de ipotecă.

Ceea ce este accesoriu în cazul acestor contracte nu este contractul ci obligaţiile care se nasc din el, ca de exemplu, obligaţia fidejusorului de a garanta datoria altcuiva.

8. Clasificarea contractelor după modul în care se expune voinţa părţilor în contracte

unde avem: a) contracte negociate; b) contracte de adeziune; c) contracte forţate. a) Contractele negociate sunt acelea în care toate

condiţiile şi clauzele lor, natura şi întinderea prestaţiilor, la care părţile se obligă sunt rezultatul negocierii libere.

b) Contractele de adeziune sunt acelea al căror conţinut este prestabilit în întregime de către una dintre părţi.

Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute, ci este liberă să le accepte sau nu.

Dacă le acceptă aceasta aderă pur şi simplu la contract cum ar fi contractul de asigurare, abonamentul telefonic, contractul de livrare a apei, gazului, electricităţii, etc.

c) Contracte forţate sunt acele contracte pe care suntem obligaţi prin lege să le încheiem, iar, de principiu, conţinutul lor este stabilit tot prin lege, cum este cazul contractului de asigurare de răspundere civilă (RCA.). SUBIECTE: - Efectuaţi o clasificare a contractelor civile după scopul urmărit de părţi şi precizaţi temeiul legal care însoţesc aceste clasificări. - Precizaţi în ce constă libertatea de a contracta ca principiu al răspunderii civile contractuale precum şi care sunt limitele libertăţii de a contracta. - Care sunt caracterele juridice ale principiului libertăţii voinţei în contractele civile.

ÎNTREBĂRI: 1. Instituţiile fundamentale ale raportului civil sunt: a) libertatea de a contracta, exprimarea liberă a voinţei de a contracta; b) instituţia dreptului de proprietate şi instituţia contractului; c) drepturile reale şi drepturile de creanţă. Răspuns: b 2. Caracterele principiului libertăţii de voinţă sunt: a) respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a obiceiului local; b) fundamentul forţei obligatorii a voinţei părţilor de a contracta; c) pentru încheierea contractului se impune respectarea unei anumite forme. 3. Voinţa juridică de a contracta poate fi definită: a) o exprimare neechivocă a condiţiilor pe care fiecare parte doreşte să le instituie în contract; b) o întâlnire concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice; c) adaptare a acesteia la exigenţele pe care legiuitorul le-a impus prin actele normative ce reglementează materia contractelor civile. Răspuns: b 4. Contractul civil poate fi definit ca: a) o convenţie lăsată la îndemâna părţilor care fixează limitele de a contracta; b) un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic, a modifica sau stinge un raport juridic preexistent;

c) o înţelegere ulterioară întemeiată între creditor şi debitor pentru a reglementa situaţiile create anterior între ei prin derularea unor activităţi sau prestaţii. Răspuns: b 5. După modul de formare, contractele civile sunt: a) contracte cu titlu oneros, contracte comutative şi contracte aleatorii; b) contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale; c) contracte cu executare dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă. Răspuns: b

CAP.III ACTUL JURIDIC UNILATERAL

CA IZVOR DE OBLIGAŢII OBIECTIVE: - Stabilirea locului actelor juridice unilaterale (contracte unilaterale) în cadrul răspunderii civile contractuale în general şi în ramura dreptului civil. - Definirea actului juridic unilateral, stabilirea caracterelor lui juridice, exemplificări de acte juridice unilaterale. - Lămurirea mecanismelor de formare a actului juridic unilateral - Plasarea problematicii actului juridic unilateral în dreptul comparat.

CONCEPTE: - liberalităţi - contract de donaţie - angajament unilateral - oferta de a contracta

I. NOŢIUNE În dreptul civil român şi din alte state, s-a pus permanent

problema dacă actul juridic unilateral poate constitui, poate fi considerat izvor de obligaţii civile.

Răspunsurile au fost diferite deoarece legislaţia civilă tace în ceea ce priveşte această controversă iar doctrina a avut atât adepţi cât şi adversari.

Cei care au fost de partea acestei interpretări care să dea actului civil caracterele unui izvor de obligaţii au argumentat că

atunci când o persoană, în mod liber, îşi asumă o obligaţie, fără a fi necesar consimţământul unei alte persoane, putem aprecia că actul juridic civil să naştere la obligaţii civile.

Originile şi evoluţia acestei teorii le putem găsi începând cu dreptul roman până în timpurile actuale.

Unele instituţii create de jurişti romani au influenţat în mod hotărâtor evoluţia dreptului în acest sens pornind de la efectele juridice ale voinţei unilaterale iar altele s-au abătut de la teorie izolând-o.

Dreptul roman a considerat că nici măcar convenţia (conventio, pactum, placitum) nu este, în principiu, izvor de obligaţii, iar pentru a deveni un contract cu forţă obligatorie trebuia să îmbrace o anumită solemnitate juridică.

Totuşi, dreptul roman, a statuat că o persoană se putea obliga, prin voinţa sa unilaterală în anumite situaţii:

- promisiunea făcută unei divinităţi (votum) care era valabilă fără a fi necesară existenţa vreunei condiţii de formă, fiind suficientă şi necesară numai deplina capacitate a celui care se obligă să înstrăineze în acel mod bunurile.

- promisiunea publică de recompensă făcută în favoarea celui care aducea promitentului un obiect pierdut sau îi preda un sclav fugit de pe teritoriul său.

Promisiunea putea fi făcută şi de către stat. Regula generală în dreptul roman era că numai contractul

putea fi izvor de obligaţii, regulă la care s-au adăugat şi aceste excepţii considerând în anumite situaţii actul juridic civil ca un contract civil unilateral.

II. TEORIA ANGAJAMENTULUI UNILATERAL Începând cu sec. XIX în Germania, prin Kuntze şi Siegel,

a fost lansată teoria angajamentului unilateral care considera promisiunea ca sursă de obligaţii civile susţinând că actul unilateral poate crea o obligaţie civilă în sarcina autorului său, acceptarea din partea beneficiarului dreptului fiind necesară numai pentru executarea obligaţiei, iar nu pentru însăşi naşterea ei.

Conform acestei teorii, obligaţia asumată printr-un act unilateral a fost descompusă în două elemente acceptând ca premisă faptul că cel ce vrea să se oblige că intenţiona crearea unui dublu raport.

În primul rând acesta s-ar obliga faţă de sine însuşi să-şi ţină cuvântul, asumându-şi obligaţia negativă de a nu face nimic care să zădărnicească acest cuvânt, respectiv de a nu-şi revoca angajamentul.

În al doilea rând, se obliga faţă de terţ, să-şi execute promisiunea.

Prima obligaţie era considerată, concepută atât în legătură cu o persoană determinată cât şi cu una nedeterminată, în timp ce a doua obligaţie era în mod cert faţă de o persoană determinată.

Cele două obligaţii puteau fi distincte, autonome, prima putând exista independent de cea de a doua.

La origini teoria angajamentului unilateral, fără a nega rolul esenţial al contractului ca izvor de obligaţii, punea în lumină faptul că, pe lângă contract, trebuie să se admită că şi voinţa unilaterală poate crea o obligaţie în sarcina autorului actului având în vedere pe de o parte principiul autonomiei de voinţă, iar pe de altă parte utilitatea practică a acestei teorii.

Această teorie a cunoscut trei forme de evoluţie.

Unii autori au susţinut că actul unilateral este sursa oricărei obligaţii civile, cu excepţia celor care izvorăsc din lege.

Alţi autori au considerat că, alături de contract, actul unilateral poate fi un izvor neîngrădit de obligaţii, ceea ce înseamnă că va fi obligatorie orice manifestare de voinţă unilaterală care exprimă intenţia autorului de a se obliga juridic.

S-a mai susţinut că actul unilateral nu este o sursă de obligaţii generală, ci are caracter excepţional, fiind justificată de necesitatea garantării securităţii circuitului civil.

Aceste forme de evoluţie au avut ca justificare lipsa unui text care să prevadă expres că actul unilateral poate fi izvor de obligaţii.

III. EXISTENŢA PROBLEMEI ÎN DREPTUL COMPARAT Codul civil german adoptat la 1 ianuarie 1990, este prima

reglementare modernă care a consacrat teoria angajamentului unilateral, ca izvor de obligaţii, cu aplicaţie specială asupra ofertei publice de recompensă.

Potrivit acestei legislaţii, pentru naşterea sau modificarea conţinutului unei obligaţii, este necesară încheierea unui contract, acesta reprezentând principalul izvor de obligaţii civile, dar codul civil german, recunoaşte, în anumite limite (art. 305) şi actului unilateral această vocaţie.

Potrivit acestei teorii oferta este obligatorie pentru ofertant din momentul în care a ajuns la destinatar şi până la stingerea ei.

În principiu, oferta este irevocabilă, ea dând naştere unui raport de încredere din care rezultă obligaţia de diligenţă a ofertantului.

Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea ofertantului.

Codul civil italian adoptat în 1942 reglementând obligaţiile în Cartea IV, stabileşte, în principiu, că obligaţiile se nasc din contract, din faptul ilicit, precum şi din orice alte fapte sau acte juridice.

Problema actului unilateral ca izvor de obligaţii civile este controversată în doctrina franceză, în condiţiile în care Codul civil francez nu prevede expres o asemenea sursă de obligaţii civile.

În schimb jurisprudenţa franceză s-a raliat teoriei actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii creând o practică în acest sens.

Dreptul englez nu cunoaşte instituţia actului unilateral ca izvor de obligaţii civile.

Dreptul privat român a apreciat că actul juridic unilateral este un angajament unilateral potrivit principiilor dreptului civil român.

Angajamentul unilateral a fost definit ca un act prin care o persoană (debitor) se obligă faţă de un terţ (creditor) printr-o manifestare de voinţă, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului pentru naşterea valabilă a obligaţiei.

Deşi Codul civil român nu prevede expres că obligaţiile se pot crea şi printr-o manifestare unilaterală de voinţă, lipsa de reglementare nu poate constitui un obstacol în calea admiterii angajamentului unilateral, alături de contract, ca izvor de obligaţii.

Doctrina şi jurisprudenţa românească, în această materie, au completat instituţiile codului civil cu noi figuri juridice ori de câte ori viaţa a impus soluţii noi, în măsura în care acestea nu erau contrare sau străine spiritului codului civil.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrului este, practic, o creaţie a jurisprudenţei şi doctrinei juridice, prin interpretarea art. 1000 alin.1 Cod civil.

De asemenea, îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor de obligaţii reglementat de codul civil, de origine pretoriană.

Angajamentul unilateral poate fi, şi este, un izvor de obligaţii civile distinct de contract datorită sferei de aplicaţie a angajamentului unilateral care este mult mai restrânsă decât a contractului.

Întrucât s-a admis teoria potrivit căreia actul unilateral poate fi izvor de obligaţii civile au fost ridicate şi anumite opoziţii în ceea ce priveşte faptul dacă teoria angajamentului unilateral poate fi admisă fără nici o condiţionare, ori dacă există anumite limite şi care sunt acestea.

La această chestiune s-au dat mai multe interpretări actului juridic unilateral fiind considerat izvor de obligaţii numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Aceasta ar însemna că angajamentele unilaterale ar fi limitate ca număr şi s-ar putea susţine că temeiul unei obligaţii este un act unilateral, în afara cazurilor consacrate prin lege.

Actul juridic unilateral este un izvor general de obligaţii, alături de contract. Aceasta ar însemna că, în funcţie de mecanismul de formare, raportul obligaţional poate avea ca izvor fie contractul fie actul unilateral.

Actul juridic unilateral este un izvor de obligaţii subsidiar contractului, fără a fi însă limitat la cazurile prevăzute de lege expres sau implicit.

Aceasta înseamnă că există nu numai angajamente numite dar şi nenumite şi că se stabileşte o ierarhie între cele două categorii de acte juridice (contract şi act unilateral) din punctul de vedere al efectului lor creator de obligaţii.

Această soluţie intermediară este mult mai adecvată în sensul că angajamentul unilateral rămâne un act excepţional.

IV. MECANISMELE DE FORMARE A ACTULUI UNILATERAL În principiu angajamentul unilateral are acelaşi mecanism

de formare ca şi actele unilaterale care nu sunt izvor de obligaţii civile, dar caracterul lui subsidiar sau excepţional poate să inducă o anumită susceptibilitate instanţelor judecătoreşti, de unde tendinţa unei mai mari exigenţe în verificarea condiţiilor de valabilitate.

Deşi mecanismul de formare este acelaşi, se poate totuşi distinge, în funcţie de modul în care se cristalizează în timp voinţa juridică, între angajamentul unilateral instantaneu şi angajamentul unilateral progresiv.

În general, actul unilateral ca izvor de obligaţii este săvârşit ca o manifestare de voinţă instantanee, aceasta presupunând o manifestare de voinţă punctuală, sub forma unei declaraţii, eventual constatată printr-un înscris, prin care autorul actului îşi asumă o obligaţie în raport cu un beneficiar.

În schimb, în cazul angajamentului unilateral progresiv nu este posibilă stabilirea cu certitudine a momentului în care autorul acestuia şi-a asumat obligaţia, aceasta rezultând implicit dintr-un comportament care durează în timp.

V. OFERTA DE A CONTRACTA Emiterea unei oferte de a contracta este apreciată ca un

act unilateral ce produce efecte juridice. Deşi în practică oferta este cel puţin tot atât de frecventă

cât contractul, natura ei juridică a fost viu disputată şi a creat două probleme majore:

- dacă oferta este un fapt sau un act juridic; - care este forţa juridică a ofertei, dacă poate fi

revocabilă sau irevocabilă.

În general, legislaţiile nu conţin prevederi exprese privind natura juridică a ofertei, în cel mai bun caz, succint această forţă juridică a ofertei a generat mai multe puncte de vedere.

S-a apreciat că oferta de a contracta este un act juridic unilateral, teză susţinută în special de autorii care aderă la teoria actului unilateral ca izvor de obligaţii.

În acest caz, accentul cade pe elementul subiectiv al ofertei, ca manifestare de voinţă a unei persoane.

Într-o altă ipostază s-a apreciat că oferta de a contracta este un fapt juridic licit, iar retractarea abuzivă a ofertei atrage răspunderea ofertantului pentru prejudiciul cauzat, accentul punându-se pe elementul obiectiv al ofertei.

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a ofertei de a contracta se pot desprinde trei tipuri de soluţii:

- până în momentul acceptării de către destinatar, ofertantul este liber să revoce oferta, situaţie existentă în sistemul juridic anglo-american;

- oferta este obligatorie şi irevocabilă, situaţie întâlnită în sistemul de drept german;

- oferta poate să fie revocată numai în anumite condiţii, situaţie întâlnită în sistemul de drept francez.

O concepţie dualistă asupra ofertei a fost cuprinsă în Convenţia de la Viena din 11 Aprilie 1980 asupra vânzării internaţionale de mărfuri ratificată de România prin legea nr. 24/1991.

Astfel, potrivit art. 14, propunerea de a încheia un contract adresată uneia sau mai multor persoane, determinate constituie ofertă dacă este suficient de precisă şi denotă voinţa autorului ei de a se angaja în caz de acceptare.

O propunere adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitaţie la ofertă, în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariu.

În ce priveşte forţa obligatorie a ofertei, art. 15 şi 16 par că reflectă concepţia mixtă cu privire la ofertă, predominantă în sistemul de drept romanic, şi anume:

- oferta chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată, dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta;

- în principiu, o ofertă poate fi revocată până la încheierea contractului, dacă revocarea soseşte la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea.

Cu toate acestea, oferta nu poate fi revocată în două situaţii:

a) dacă prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în orice alt fel, că este irevocabilă;

b) dacă era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi dacă a acţionat în consecinţă.

Codul civil român nu cuprinde o reglementare generală a ofertei, ci doar a ofertei de plată (art. 1114-1121 Cod civil).

În schimb art. 37 Cod comercial, prevede că „până ce contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt irevocabile”.

Cu toate acestea, potrivit art. 38 Cod comercial, „în contractele unilaterale propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută”. SUBIECTE: - Clasificaţi noţiunea de act juridic unilateral pornind de la premisele sale istorice până în timpurile moderne. - Explicaţi conceptul de angajament unilateral existent în literatura europeană şi românească. - În ce constă oferta de a contracta şi cum poate fi definită ea ca un act juridic unilateral?

ÎNTREBĂRI: 1. Forţa obligatorie a ofertei de a contracta constă: a) în faptul că este obligatorie numai pentru destinatarul ei care trebuie să o accepte; b) în faptul că este obligatorie şi irevocabilă până în momentul acceptării de către destinatar; c) în faptul că poate fi revocată oricând. Răspuns: b 2. Reprezintă contract juridic unilateral: a) actul juridic civil care reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure persoane; b) actul juridic care reprezintă voinţa concomitentă a două persoane dintre care doar una se obligă; c)purga. Răspuns: b 3. Dreptul privat român a apreciat că actul juridic unilateral este: a) o convenţie prin care numai o parte îşi poate exprima consimţământul, cealaltă doar îl acceptă; b) un angajament unilateral potrivit principiilor dreptului civil român; c) un obstacol în calea admiterii angajamentului unilateral, alături de contract ca izvor de obligaţii. Răspuns: b 4. În dreptul englez, instituţia actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii este definită ca: a) o obligaţie ce se naşte dintr-un contract, dintr-un fapt ilicit, precum şi din orice acte sau fapte juridice; b) nu cunoaşte această instituţie a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii civile;

c) o obligaţie ce se naşte ca urmare a întâlnirii concomitente a voinţei părţilor dintr-un contract consensual. Răspuns: b 5. În general, mecanismul de formare a actului unilateral ca izvor de obligaţii este săvârşit ca: a) o acceptare condiţionată a subiectului pasiv dintr-un asemenea act; b) o manifestare de voinţă punctuală, sub forma unei declaraţii prin care autorul îşi asumă o obligaţie în raport cu un beneficiar; c) o obligaţie subsidiară contractului, fără a fi însă limitată la cazurile prevăzute de lege expres sau implicit. Răspuns: b

CAP.IV. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

OBIECTIVE:

- precizarea cazurilor în care răspunderea civilă delictuală este o răspundere directă sau indirectă.;

- stabilirea principiilor şi regulilor care operează în domeniul răspunderii civile delictuale.

- definirea noţiunii de delict şi cvasidelict şi împrejurările avute în vedere de legiuitor în care a cestea se produc şi care sunt efectele producerii lor.

TERMENI:

- prejudiciu, delict, cvasidelict, răspundere civilă delictuală, răspundere directă, răspundere indirectă, caracter solidar, raport de cauzalitate, sancţiunea, pedeapsă, făptuitor.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ Noţiune Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii

civile care intervine atunci când printr-o faptă păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege, spre deosebire de răspunderea contractuală care provine din nerespectarea unei obligaţii prevăzute în contractul încheiat de părţi.

În principiu răspunderea civilă delictuală este o răspundere directă, pentru fapta proprie dar se poate manifesta şi ca răspundere indirectă - numai în cazurile expres prevăzute de lege.

În dreptul nostru civil sunt consacrate următoarele cazuri în care răspunderea civilă delictuală este indirectă şi anume:

a) răspunderea pentru fapta altuia care la rândul ei cunoaşte patru ipostaze distincte:

- răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare săvârşite de copiii lor minori;

- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru pagubele pricinuite de elevii şi ucenicii aflaţi în subordinea lor;

- răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite păgubitoare ale prepuşilor lor;

b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acţiunea lucrurilor sau animalelor ce avem în pază.

Ca răspundere directă, răspunderea civilă delictuală este în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa celui chemat să răspundă.

Ca răspundere indirectă, în unele ipoteze (răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor şi răspunderea institutorilor şi artizanilor), răspunderea civilă delictuală este subiectivă, întemeindu-se pe o culpă prezumată de lege până la proba contrară.

În alte ipoteze (răspunderea comitenţilor) ca şi în cazul răspunderii pentru lucruri şi animale, răspunderea civilă delictuală are caracter obiectiv, întemeindu-se pe ideea de cauzalitate.

Răspunderea civilă delictuală prezintă o serie de trăsături specifice în comparaţie cu răspunderea civilă contractuală.

Normele legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun în materia răspunderii civile.

Tot ceea ce nu este răspundere contractuală este supus normelor cu caracter general ale răspunderii civile delictuale.

Subiect pasiv al răspunderii civile delictuale poate fi atât persoana fizică cât şi persoana juridică, iar în unele cazuri, chiar statul.

Răspunderea directă este o formă a răspunderii civile delictuale, ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de însăşi persoana în sarcina căreia se naşte obligaţia la reparaţie, iar ca temei subiectiv, culpa acelei persoane.

Răspunderea directă este o răspundere pentru fapta proprie.

Răspunderea indirectă este tot o formă a răspunderii civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicită a persoanelor pentru care cel îndatorat la reparaţiune este obligat, potrivit legii, să răspundă, sau acţiunea păgubitoare a lucrurilor ori animalelor aflate în paza acestuia.

Răspunderea indirectă este o răspundere pentru fapta altuia sau, după caz, pentru lucruri sau animale.

Ea intervine numai în situaţiile expres reglementate de lege.

Cu excepţia răspunderii părinţilor şi, respectiv, a răspunderii institutorilor şi artizanilor, răspunderea indirectă este o răspundere fără culpă obiectivă.

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art.998-1003 cod civil, care sintetizează un număr redus de principii ce corespund tuturor cerinţelor de etică şi echitate socială, principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în art.998-999 cod civil, iar prin art.1000-1002 cod civil se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru prejudiciile cauzate de lucruri ori animale, precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin vina unor construcţii care-i aparţin.

Prin art.1003 cod civil se concretizează caracterul solidar al persoanelor răspunzătoare.

Alături de dispoziţiile cuprinse în codul civil, în dreptul nostru civil există şi alte norme juridice prin care se poate

angaja răspunderea civilă delictuală, respectiv în domeniul aerian, domeniul energiei nucleare, contenciosului administrativ, norme cu caracter special, care se aplică în mod derogatoriu pentru aceste domenii.

Aceste texte de lege nu-şi propun să descrie şi să enumere în mod concret fapte ilicite ce pot atrage răspunderea civilă, acest rol revenindu-i practicii şi doctrinei judiciare.

Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere poartă denumirea de „delict civil” ceea ce face ca răspunderea pentru această faptă să se mai numească şi răspundere civilă delictuală.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

Codul civil distinge între delictul civil, care este o faptă ilicită săvârşită cu intenţie (art.998) şi cvasidelict, care este o faptă săvârşită prin imprudenţă sau neglijenţă (art.999).

În literatura noastră juridică mai veche s-a afirmat că distincţia dintre delict şi cvasidelict este relativă la un element psihic:

- delict, când există intenţie păgubitoare şi - cvasidelict, când paguba respectivă este corelativă cu o

imprudenţă, o nebăgare de seamă sau chiar o nepricepere a agentului cu privire la limitele dreptului său obiectiv, ceea ce din punct de vedere al elementului de imputabilitate, adică de conştiinţă, corespunde mai mult cu o culpă presupusă decât cu o culpă reală.

Deoarece consecinţele celor două fapte ilicite sunt aceleaşi, respectiv repararea integrală a prejudiciului de către autorul faptei prejudiciabile această grupare este inutilă.

În schimb, desemnarea răspunderii civile prin sintagma răspundere delictuală este deplin consacrată în terminologia juridică.

Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.

Fapta ilicită extra-contractuală este acea conduită prin care se încalcă obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane cât şi neexecutarea lato-sensu a obligaţiilor născute dintr-o faptă ilicită şi dintr-un act juridic unilateral.

Literatura şi practica judiciară consideră că răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică în cazul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin urmare având un caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă.

Specificul pedepselor este caracterul lor strict personal, prin care se urmăreşte o restrângere sau interzicerea de drepturi şi prin care, uneori făptuitorul este obligat la anumite prestaţii (amenzi penale sau contravenţionale).

Ca urmare a acestui caracter, pedepsele, indiferent de natura lor, nu pot fi aplicate şi executate decât în timpul vieţii celui care a săvârşit fapta cum este cazul atât la amendă, cât şi la pedeapsa privativă de libertate, care nu se pot aplica şi executa decât în timpul vieţii condamnatului.

Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său.

În caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspunderea delictuală nu are caracterul unei pedepse (care nu se poate transmite moştenitorilor celui care a cauzat prejudiciul prin fapta ilicită).

Chiar dacă răspunderea civilă este o sancţiune fără caracter de pedeapsă, nimic nu se opune ca această sancţiune civilă să fie asociată cu o pedeapsă.

Este cazul în care fapta ilicită este în acelaşi timp o infracţiune sau o abatere administrativă, situaţie în care alături de pedeapsa penală prevăzută de lege sau de sancţiunea administrativă aplicată, făptuitorului i se va aplica şi sancţiunea civilă a obligării la plata despăgubirilor.

Chiar dacă se aplică cele două sancţiuni, pedeapsa penală şi sancţiunea civilă, acestea nu se confundă, nu îşi pierd individualitatea şi nici nu îşi modifică natura juridică.

Se poate observa că, deşi unul din principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător de propria lui faptă, necesităţi de ordin obiectiv, deduse din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără a avea vreo vină, au impus extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii.

Toate aceste răspunderi speciale, pentru a atrage recuperarea prejudiciului este necesar să îndeplinească pe lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi unele condiţii speciale.

Această grupare a condiţiilor speciale pe structura condiţiilor generale are drept rezultat o adaptare a condiţiilor generale la specificul fiecărui fel de răspundere precum şi o completare a condiţiilor specifice, care singure nu ar fi suficiente să angajeze răspunderea în cazurile specifice.

Subiecte pentru pregătire în vederea evaluării finale: 1. Notiunea şi felurile răspunderii civile delictuale; 2. Precizarea cazurilor în care răspunderea civilă

delictuală este o răspundere directă sau indirectă; 3. Principiile şi regulile care operează în domeniul

răspunderii civile delictuale; 4. Delictul şi cvasidelictul. Noţiunea şi împrejurările

avute în vedere de legiuitor în care a cestea se produc şi care sunt efectele producerii lor.

CAP.V EFECTELE CONTRACTULUI ÎNTRE PĂRŢI

OBIECTIVE - Examinarea efectelor contractului prin abordarea unor aspecte de ordin general. - Interpretarea contractului ca o primă şi importantă operaţie cu scopul stabilirii efectelor acestuia între părţile contractante. - Explicarea principiului forţei obligatorii a contractului între părţi şi teoriile adiacente problematicii pusă în discuţie. - Stabilirea regulilor de interpretare a contractelor din punct de vedere legal (cod civil).

CONCEPTE: - obligativitatea contractului - interpretarea contactului - obligaţia de loialitate - buna credinţă - teoria impreviziunii

I. CONSIDERAŢII PRELIMINARE Orice contract este făcut cu scopul de a produce efecte

juridice, respectiv pentru a naşte, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice obligaţionale.

Examinarea efectelor contractului implică abordarea unor aspecte de ordin general, astfel:

a) stabilirea cuprinsului contractului prin interpretarea corectă a clauzelor sale, permiţând determinarea exactă a conţinutului obligaţiilor asumate de părţi;

b) obligativitatea contractului privită sub două aspecte: - al raporturilor dintre părţile contractante;

- al raporturilor cu alte persoane care nu sunt părţi în contract.

c) Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, efecte derivate din interdependenţa obligaţiilor generale ale acestor contracte care sunt:

- principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce;

- excepţia de neexecutare a contractului; - rezoluţiunea şi rezilierea contractului; - riscul contractului.

II. INTERPRETAREA CONTRACTULUI 1. Noţiune. Încheind un contract părţile urmăresc să obţină, fiecare o

contraprestaţie în schimbul a ceea ce se obligă şi pentru a şti cum să se execute obligaţiile asumate este necesar ca fiecare clauză contractuală şi întreg contractul să fie corect interpretat.

Interpretarea contractului este operaţia prin care se determină înţelesul exact al clauzelor sale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.

Interpretarea contractului apare în strânsă legătură cu operaţia de calificare juridică a contractului, ca un prim rezultat al interpretării, operaţia continuând în sensul că încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie, atrage după sine efecte juridice proprii, care pot constitui şi ele obiect de interpretare.

2. Reguli de interpretare a contractelor. Interpretarea contractelor se poate face după mai multe

criterii sau reguli dintre care o parte le găsim în lege iar o altă parte în doctrină şi jurisprudenţă.

Codul civil în art. 970, 977, 985 cuprinde asemenea reguli pe care doctrina le-a împărţit în reguli de interpretare generală şi reguli de interpretare specială.

Caracteristicile acestor reguli constau în aceea că ele nu sunt imperative, ci de recomandare, sunt subsidiare şi au caracter subiectiv.

a) Reguli de interpretare generală a contractului. Art. 977 din Codul civil precizează că interpretarea

contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor ceea ce denotă că voinţa părţilor are prioritate în încheierea contractului.

Art. 970 din Codul civil prevede că efectele contractului expres arătate în lege sau alte efecte, obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Acest text de lege este aplicabil şi în cazul când clauzele contractuale sunt formulate incomplet.

Art. 971 din Codul civil are în compunerea sa dispoziţii de interpretare a contractului conform cărora clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg deşi nu sunt exprese într-însul.

b) Reguli de interpretare specială a contractelor. Art. 982 Cod civil prevede: toate clauzele convenţiilor se

interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg, ceea ce mai direct spus înseamnă interpretarea coordonată a clauzelor contractului.

Când în contract se întâlnesc clauze îndoielnice care sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, sau confuze, al căror

înţeles este greu de desluşit, se aplică mai multe reguli în funcţie de clauza ce se va interpreta astfel:

Art. 978 Cod civil cuprinde dispoziţii referitoare la principiul potrivit căruia când o clauză este primitoare de două înţelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect şi nu în acela care ar duce la înlăturarea ei, deoarece orice clauză contractuală este înscrisă de părţi pentru a avea un efect.

Art. 979 Cod civil face referire la termenii susceptibili de două înţelesuri care se vor interpreta în sensul care rezultă din natura contractului.

Art. 980 Cod civil face precizarea la clauzele îndoielnice care se vor interpreta după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.

Art. 983 Cod civil cuprinde referiri la faptul că atunci când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului.

Art. 984 Cod civil: oricât de generali ar fi termenii unui contract, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care părţile s-au obligat.

Art. 985 Cod civil, atunci când în contract se dă un exemplu pentru explicarea mai bine a obligaţiilor, nu se restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat.

III. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTULUI 1. Consideraţii preliminare S-a statuat în doctrină, că prin efectele obligatorii ale

contractului se înţelege că raporturile de creanţă generate de contract sunt obligatorii pentru debitor.

Dacă acesta nu înţelege să-şi execute de bunăvoie obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să se prevaleze de forţa

obligatorie a angajamentului luat de debitor şi să treacă la executarea silită a acestuia.

2. Forţa obligatorie a contractului între părţi. A. Forţa obligatorie a contractului între părţi are

următoarele consecinţe: a) obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul

adică de a executa prestaţiile la care s-au îndatorat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite în contract;

b) executarea cu bună-credinţă a contractului. Art. 970 Cod civil prevede: convenţiile trebuie executate

cu bună credinţă, ceea ce implică două obligaţii pentru părţi în executarea obligaţiilor cu buna credinţă:

- obligaţia de loialitate care reprezintă îndatorirea părţilor de a se informa reciproc, pe toată durata contractului;

- obligaţia de cooperare, care constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor.

c) irevocabilitatea contractului prin voinţa unei părţi. Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate fi

revocat decât prin acordul părţilor – simetria în contracte. Aceasta este regula şi, prin excepţie de la ea, contractul

poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi, numai pentru cauzele autorizate de lege.

Regula simetriei în contracte se regăseşte în art. 969 alin.2 Cod civil, care prevede: contractele se pot revoca prin consimţământ mutual adică simetric vorbind, încheierea contractului se face prin consensul părţilor la fel şi desfiinţarea lui.

De la acest principiu nu sunt excluse unele excepţii când este posibilă denunţarea unilaterală a contractului, excepţii care este necesar să fie prevăzute în mod expres de lege sau în contract, găsindu-ne în prezenţa unor asimetrii care sunt tot atâtea excepţii de la regula simetriei.

a) revocarea contractului prin consimţământ mutual.

Reprezintă o aplicare a principiului consacrat de art. 969 alin.1 Cod civil care de fapt este un nou contract care se naşte în urma desfacerii contractului anterior.

În principiu revocarea contractului produce efecte numai pentru viitor, operând ca o reziliere amiabilă.

b) revocarea unilaterală a contractului este posibilă în cauze anume prevăzute de lege, adică art. 969 alin.2 Cod civil.

c) rezilierea forţată a contractelor. Încetarea contractului pentru viitor poate avea loc şi forţat, împotriva voinţei unei persoane cum ar fi cazul contractelor încheiate în considerarea calităţilor unei anumite persoane (intuituu personae).

3. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii.

Conform art. 969 Cod civil, contractul este legea părţilor, dar numai în situaţia în care este valabil încheiat.

Dacă părţile la încheierea contractului nu respectă dispoziţiile imperative ale legii, acel contract este nul fiind lipsit de efecte juridice.

Contractul nu poate deroga de la legea imperativă, legiuitorul putând interveni în contracte şi prin norme imperative putându-le modifica sau lipsi de efecte.

Totuşi această corelaţie dintre puterea obligatorie a contractelor şi puterea legii face o delimitare succintă a celor două izvoare de obligaţii, contractul deosebindu-se de lege prin următoarele aspecte:

- contractul obligă numai părţile şi avânzii cauză ai lor, spre deosebire de lege care conţine reguli de conduită cu caracter general, abstract şi impersonal, reguli obligatorii pentru terţii subiecţi de drept;

- contractul, specie a actului juridic civil, reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv, în timp ce legea reglementează raportul civil abstract;

- contractul fiind opera voinţei comune a părţilor (art. 977 Cod civil) înglobează voinţa acestora, în timp ce legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului, exprimată de puterea legislativă;

- contractul este opera părţilor care pot fi persoane fizice sau juridice, pe când legea este opera unui organ de stat, Parlamentul;

- contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor în timp ce legea nu poate fi modificat decât de autoritatea legislativă care a elaborat-o.

Legiuitorul mai poate interveni în contracte atunci când adoptă o lege nouă care în principiu nu alterează contractele în curs dar acest principiu nefiind absolut, permite şi două excepţii de ordine publică ce pot fi impuse prin norme imperative în două direcţii: durata contractului şi executarea prestaţiilor.

În durata contractului legiuitorul poate interveni şi a făcut-o în ultimii ani când prin lege a prelungit cu 5 ani durata contractelor de închiriere pentru chiriaşii din locuinţele naţionalizate (Lg. 112/1996) sau a imobilelor redobândite de foştii proprietari (Lg. 10/1997 şi OUG nr. 40/1999).

În modificarea modalităţilor de executare a contractelor legiuitorul poate interveni prin moratoriu legal care este un termen acordat debitorilor, având ca efect amânarea generală a executării unei obligaţii.

Este o măsură cu caracter temporar în situaţii de criză economică şi s-a aplicat în 1933 prin legea conversiunii datoriilor agricole şi urbane pe o perioadă de 15 ani.

4. Teoria impreviziunii. Impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una din

părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare ce apare între prestaţiile lor, în cursul executării contractului determinat de creşterea considerabilă şi imprevizibilă a preţurilor.

Originea acestei teorii se află în dreptul roman unde se arată că omnis conventio intelligitur sic stantibus expresie ce desemna că toate convenţiile sunt considerate valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân neschimbate.

Multă vreme, legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina juridică au respectat principiul forţei obligatorii a contractelor, a stabilităţii acestora, chiar şi în condiţiile în care de la data încheierii şi până la data executării lor, au survenit împrejurări economice neprevăzute care au rupt echilibrul prestaţiilor reciproce avut în vedere la încheierea contractelor.

În practica revizuirii contractelor sunt prevăzute trei forme de revizuire şi anume:

a) Revizuirea convenţională a contractelor, realizată prin clauze contractuale de revizuire, care pot fi:

- clauze rebus sic stantibus, expresie prin care părţile contractante prevăd că fiecare dintre ele va putea invoca revizuirea contractului în caz de schimbare a circumstanţelor economice;

- clauzele de variaţie automatică care au ca tipar clauza de indexare, prin care, în obligaţiile pecuniare, suma datorată va varia în funcţie de variaţia indicelui ales.

Revizuirea convenţională a contractelor are la bază principiul libertăţii de voinţă în materie contractuală, libertate de voinţă care trebuie să fie exprimată, de asemenea, în limitele normelor legale cu caracter imperativ.

b) Revizuirea legală a contractelor, la care s-a recurs în unele cazuri în vederea prelungirii contractelor de închiriere a locuinţelor, pentru reevaluarea datoriilor alimentare şi a rentelor viagere depreciate etc.

Revizuirea legală are în vedere criteriul interesului general, obştesc, care trebuie să primeze în raport cu interesele particulare.

c) Revizuirea judiciară a contractelor, admisă în practica judiciară mai ales în privinţa obligaţiilor pecuniare succesive.

Domeniul de aplicare al impreviziunii este cel al contractelor cu titlu oneros afectate de modalitatea termenului precum şi contractelor cu executare succesivă, aceasta deoarece, executarea lor durează în timp şi, pe parcursul derulării lor pot apărea împrejurări care nu au fost şi nu puteau fi prevăzute de cocontractanţi.

5. Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi egalităţii părţilor.

În literatura de specialitate s-a statuat că forţa obligatorie a contractelor faţă de părţile contractante, avânzii lor cauză şi instanţa de judecată este o consecinţă a principiului libertăţii şi egalităţii părţilor contractante, principiu care, în condiţiile sistemului nostru naţional de drept, trebuie să-şi găsească deplina sa înfăptuire.

În principiul forţei obligatorii a contractelor îşi au sorgintea două importante principii, respectiv : irevocabilitatea contractelor şi principiul relativităţii efectelor contractului.

6. Corelaţia dintre principiul forţei obligatorii şi principiul relativităţii contractului.

Deşi consacrat în art. 973 Cod civil, principiul relativităţii efectelor actului juridic, nu este decât o consecinţă a lui pacta sunt servanda care chiar dacă nu a fost consacrat legal, existenţa lui poate fi dedusă din principiul forţei obligatorii a contractului.

Cele două principii menţionate se deosebesc prin:

- dacă între părţi, contractul este o realitate absolută (forţa obligatorie) faţă de terţi nu prezintă decât o realitate relativă (principiul relativităţii);

- principiul forţei obligatorii impune părţilor, în principal, executarea contractului, în timp ce principiul relativităţii impune terţilor, respectarea contractului acesta fiindu-le opozabil.

7. Precizări finale în legătură cu regulile de interpretare a contractului.

După expunerea, mai sus, a regulilor de interpretare, interpretul trebuie să pornească de la premisa că acestea alcătuiesc un tot indisponibil şi că deci trebuie aplicate împreună, în îmbinarea pe care clauzele fiecărui contract o impun.

În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere că ele reprezintă numai un număr de directive logice generale, care îndrumă conduita interpretului în opera de descifrare a înţelesului exact al contractului.

Pornind de la aceste directive, interpretul are putinţa de a examina, în toate amănuntele, clauzele contractuale, spre a obţine o cât mai corectă lămurire a sensului lor real.

SUBIECTE: - Precizaţi regulile generale de interpretare a contractului civil precum şi a regulilor speciale. - Precizaţi consecinţele pe care le creează forţa obligatorie a contractului între părţi. - Delimitaţi succint izvoarele de obligaţii (lege, contract) precum şi a corelaţiei între puterea obligatorie a contractului şi puterea legii.

- Care este corelaţia între principiul forţei obligatorii şi principiul relativităţii contractului. ÎNTREBĂRI: 1 Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta: a)în sensul care reiese din natura contractului sau ele pot produce un efect; b)de către tribunalul arbitral interjudeţean; c)de către părţi fără intervenţia unei instanţe. Răspuns: a) 2. Într-un contract: a)oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare că părţile şi-au propus a contracta; b)partea interesată poate dovedi că voinţa reală este alta decât cea exteriorizată prin cuvinte, dar această probă se poate face numai cu elemente intrinseci contractului; c)terţii pot dovedi voinţa părţilor exteriorizată la momentul încheierii contractului. Răspuns: a)

3. Interpretarea contractului este: a) obligativitatea acestuia privitor sub aspectul raporturilor dintre părţile contractante şi al raporturilor cu alte persoane care nu sunt părţi în contract; b) operaţia prin care se determină înţelesul exact al clauzelor sale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă; c) obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul adică de a efectua prestaţiile la care s-au îndatorat în termenele şi condiţiile stabilite prin contract. Răspuns: b) 4. Executarea cu bună credinţă a contractului înseamnă: a) oricât de generali ar fi termenii unui contract, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care părţile s-au obligat; b) obligaţia de loialitate ca o îndatorire a părţilor de a se facilita executarea contractului; c) revocarea contractului prin consimţământ mutual conform principiului înscris în art. 969 al. 1 Cod civil. Răspuns: b) 5. Conform teoriei inproviziunii, inproviziunea constă în: a) irevocabilitatea contractului prin voinţa unei părţi; b) paguba pe care o suportă una dintre părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare între prestaţiile lor în cursul executării contractului din motive imprevizibile; c) modificarea modalităţilor de executare a contractelor făcută de legiuitor prin moratoriu legal. Răspuns: b)

CAP.VI. EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

OBIECTIVE: - Lămurirea principiului relativităţii efectelor contractului în raport cu părţile afectate de acest act juridic; - Precizarea efectelor contractului faţă de succesorii părţilor, enumerarea şi definirea acestora; - Lămurirea relativităţii efectelor contractului prin intermediul noţiunii de opozabilitate; - Discutarea excepţiilor de la principiul relativităţii efectelor contractului şi clasificarea acestora în excepţii aparente şi reale.

CONCEPTE: - părţile contractului - terţii faţă de contract - avânzii cauză - succesorii universali - creditorii chirografari - opozabilitate

I. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR

CONTRACTULUI Conform acestui principiu, un contract valabil încheiat

produce efecte numai între părţile contractante, neputând da naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina altor persoane, actul juridic astfel încheiat neputând nici să vatăme şi nici să profite altor persoane (res alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest).

În principiu, persoanele străine de contract nu pot fi obligate la plata creanţelor generate de un contract la care acestea nu au participat, după cum aceste creanţe nu pot fi executate în profitul celor străini de contract.

În acest sens sunt şi prevederile art. 973 Cod civil care prevăd: „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante” text care la rândul lui consacră principiul relativităţii efectelor contractului ce rezultă indirect, din principiul forţei obligatorii a contractului, statuat de art. 969 Cod civil „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

II. DEFINIREA NOŢIUNILOR DE PĂRŢI,

TERŢI ŞI AVÂNZI CAUZĂ În compunerea principiului relativităţii efectelor

contractului întâlnim mai multe categorii de persoane care poartă denumirea de părţi, terţi sau avânzi cauză şi întrucât, contractul îşi produce efecte numai între părţi, nu are nici un efect faţă de terţi.

A. Părţile contractante. Sunt persoanele fizice sau juridice care au încheiat contractul direct sau prin reprezentant.

Contractul îşi produce efectele sale faţă de părţile contractante în temeiul clauzelor pe care şi le-au asumat şi care generează, unilateral sau reciproc, drepturi şi obligaţii corelative.

Exemplul cel mai elocvent îl întâlnim în cadrul contractelor de vânzare cumpărare în care părţile (vânzătorul şi cumpărătorul) beneficiază de efectele sale.

Orice altă persoană este străină, terţă persoană, faţă de contract, inclusiv mandatarii care au fost împuterniciţi să încheie contractul în numele şi pe seama părţilor contractante, ei fiind totuşi, părţi în contractele de mandat care sunt în afara contractului de vânzare cumpărare.

B. Terţii. Sunt persoanele străine de contract în sens restrâns, şi în sens larg, străine de o situaţie juridică.

Terţii (penitus extranei) sunt persoane străine de contract deoarece nu au participat direct sau prin reprezentant la încheierea acestuia, deci terţul este o persoană care nu are calitatea de parte.

Această categorie largă a terţilor comportă o delimitare a sa în două subcategorii.

a) terţi prin absenţa consimţământului; b) terţi prin natura consimţământului dat.

a) Terţii prin absenţa consimţământului sunt aceia care au existat la momentul încheierii contractului dar ei nu şi-au exprimat o voinţă cu intenţia de a-şi asuma efectele obligatorii ale contractului, fie că nu au consimţit sub titlu personal la încheierea actului, fie că nu aveau aptitudinea de a contracta.

b) Terţii prin natura consimţământului dat sunt acei care au drept caracteristică lipsa consimţământului de a fi parte într-un contract.

O altă subclasificare a terţilor se referă la: a) terţii propriu-zişi şi b) succesorii în drepturi ai terţilor (avânzii cauză).

a) Terţii propriu-zişi sunt persoane complet străine de contract faţă de care contractul nu produce nici un efect.

b) Succesorii în drepturi ai terţilor (avânzii cauză) sunt acei terţi faţă de care contractul îşi produce efectele cu toate că nu şi-au dat consimţământul la încheierea lui, datorită legăturii în care se află cu părţile fiind o categorie intermediară de persoane.

Având cauză este o noţiune generică prin care se desemnează o persoană ce deţine toate sau o parte din drepturile sale de la o altă persoană numită autor (actor) şi care, cu privire la acele drepturi ia locul autorului, având aceeaşi poziţie ca acesta din urmă.

III. EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE SUCCESORII PĂRŢILOR Orice parte a contractului, ca subiect de drepturi

obiective şi de obligaţii, în caz de deces, transmite pe cale succesorală activul şi pasivul său patrimonial persoanelor care au vocaţie succesorală.

În temeiul legii civile române, succesorii acestei părţi sunt următorii: succesori universali şi succesori cu titlu universal la care se adaugă şi succesorii cu titlu particular inclusiv creditorii chirografari.

A. Succesorii universali reprezintă acea categorie de persoane care au vocaţia de a dobândi patrimoniul autorului în mod integral şi nefracţionat prin atribuire de cote părţi şi altor succesori.

B. Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care datorită faptului că sunt mai mulţi de unul ca în cazul succesorilor universali, dobândesc o fracţiune, o cotă parte din patrimoniul autorului lor.

C. Succesorii cu titlu particular sunt o categorie aparte de succesibili care dobândesc doar unul sau mai multe drepturi determinate şi nu unul sau mai multe elemente ale unui patrimoniu ce a aparţinut unui autor determinat.

D. Creditorii chirografari sunt definiţi ca acea categorie de creditori care au ca singură garanţie a realizării drepturilor lor de creanţă, întreg patrimoniul debitorilor lor, ce constituie gajul general, drept consacrat în art. 1718 Cod civil.

Fiecare din această categorie de succesori prezintă particularităţi specifice şi se bucură de anumite drepturi şi prerogative.

În categoria succesorilor universali intră succesorii legali unici adică descendenţii, ascendenţii şi colateralii, legatarul universal desemnat prin testament, persoana juridică

dobânditoare a întregului patrimoniu prin fuziune, absorbţie sau comasare.

În categoria succesorilor cu titlu universal intră succesorii legali şi legatarii care moştenesc o fracţiune din patrimoniul lui de cujus (cel care a murit) cât şi persoana juridică ce dobândeşte o cotă parte din patrimoniul altei persoane juridice.

Atât succesorii universali cât şi cei cu titlu universal alcătuiesc aceeaşi categorie de avânzi cauză, deosebirea fiind numai de ordin cantitativ, respectiv întinderea vocaţiei, la tot sau la o cotă parte din patrimoniu, ei fiind, continuatorii personalităţii autorului lor, având vocaţie atât la activul cât şi la pasivul succesoral.

Ca urmare a acestui fapt, drepturile şi obligaţiile născute din contractele încheiate de autorul lor se transmit succesorilor universali sau cu titlu universal, însuşindu-şi toate efectele pe care le-au încheiat părţile afară de cazul când părţile au stipulat în contract că efectele contractului nu se vor transmite succesorilor.

În categoria succesorilor cu titlu particular intră cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular, donatorul, cesionarul unei creanţe etc.

Succesorii cu titlu particular nu sunt continuatorii personalităţii autorului lor, contractele încheiate de autor nici nu le poate folosi şi nici păgubi, ci le rămân complet indiferente.

Referitor la creditorii chirografari se face afirmaţia că, gajul general nu presupune fixarea garanţiei pe un anumit bun şi prin urmare, mărirea sau micşorarea patrimoniului debitorului este opozabilă acestora care au posibilitatea de a urmări numai acele bunuri care se află în patrimoniu la data când creanţa a devenit exigibilă.

În teoria juridică există păreri pro şi contra, dacă aceşti creditori chirografari sunt sau nu succesori cu titlu universal sau cu titlu particular.

Răspunsurile la această problemă au diferit şi diferă în funcţie de cei care le susţin sau infirmă precum şi de statele care aderă la una sau la alta din opinii.

IV. OPOZABILITATEA În raport cu părţile contractului, cu terţii şi cu avânzii

cauză, opozabilitatea reprezintă o relativitate a efectelor contractului care în sens larg prin opozabilitate înţelegem acel contract care produce efecte numai între aceste persoane.

Afirmând că un contract este opozabil părţilor, afirmăm că el produce efecte juridice, iar invers, a afirma că un contract produce efecte juridice este acelaşi lucru cu a spune că este opozabil.

În ceea ce priveşte subiectul activ al opozabilităţii, acesta este persoana care participă, în calitate de parte, la un raport juridic de drept material sau procesual, iar subiectul pasiv este persoana sau persoanele care nu au luat parte la acel raport juridic, ignorându-i existenţa şi care poartă denumirea de terţ, şi are totuşi, în materia opozabilităţii, terţul nu este o persoană cu totul străină de un raport juridic, ci o persoană care, într-o anumită măsură, are legătură cu respectivul raport, în sensul că efectele juridice derivate din acest raport se răsfrâng în mod indirect şi asupra sa, deşi nu a participat nici personal şi nici prin reprezentant la încheierea raportului juridic în cauză.

Atunci când efectele unui raport juridic se răsfrâng, în mod indirect, asupra oricăror alte persoane, decât cele care au participat la încheierea lui, suntem în prezenţa unei opozabilităţi virtuale, deci a unui subiect virtual al opozabilităţii, iar atunci când aceste persoane sunt afectate direct de efectele raportului juridic respectiv, suntem în prezenţa unei opozabilităţi concrete, efective, şi deci a unui subiect concret al opozabilităţii.

V. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

Principiul relativităţii efectelor contractului dă naştere la

drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor, iar în unele cazuri a avânzilor cauză şi din acest aspect, orice contract privit ca o realitate socială, creând o situaţie juridică trebuie respectat de toate persoanele, chiar dacă nu au participat la încheierea lui, respectiv, este opozabil tuturor, inclusiv terţilor.

Contractul fiind opozabil oricărei persoane, acesta poate fi invocat de părţi faţă de oricine, dar aceasta nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin acel contract, ci numai că situaţiile juridice create trebuie să fie respectate de către fiecare persoană.

Faţă de terţii propriu-zişi, opozabilitatea nu se confundă cu relativitatea efectelor contractului.

Opozabilitatea constă în obligaţia tuturor persoanelor de a respecta situaţia juridică creată prin contract, şi prin urmare terţele persoane nu devin obligate prin contract, ci trebuie să respecte situaţiile juridice create, respectiv datorate de către fiecare persoană, drepturilor legale dobândite de ceilalţi.

Între opozabilitatea contractului şi relativitatea acestuia există anumite distincţii care trebuie avute în vedere, prezentând o deosebită importanţă practică, deoarece se produc consecinţe juridice în ce priveşte răspunderea civilă, în ceea ce priveşte proba şi în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi.

În cadrul răspunderii civile, în caz de neexecutare a contractului, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare, se va angaja răspunderea contractuală, iar în situaţia în care o terţă persoană aduce atingere unui drept dobândit prin contract se va angaja răspunderea delictuală, pe temeiul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (art. 998 Cod civil).

În ceea ce priveşte proba, în caz de litigiu între părţi aceasta se va face conform normelor referitoare la actele juridice (art. 1191 Cod civil) pe când terţii pot dovedi conţinutul contractului prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii, fiind pentru ei un simplu fapt juridic.

VI. EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL

RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor

contractului sunt acele situaţii juridice în care efectele sale se produc faţă de alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante sau de succesori în drepturi ai părţilor.

În legătură cu aceste excepţii se pune problema de a şti, dacă este posibil ca o persoană care nu a fost parte în contract, să fie obligată prin acesta, răspunsul fiind negativ deoarece nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a luat parte, în caz contrar s-ar produce o gravă încălcare a libertăţii persoanelor.

Însă, dacă o persoană total străină de contract, dobândeşte drepturi prin acel contract, excepţiile devin admisibile, care nu pot şi nu trebuie confundate cu opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt de două feluri: aparente şi reale (veritabile).

Exemplul clasic de excepţie aparentă este promisiunea faptei altuia la care se mai adaugă şi altele cum ar fi contractul colectiv de muncă şi acţiunile directe.

Singura excepţie veritabilă (reală) de la principiul relativităţii efectelor contractului este stipulaţia pentru altul, deoarece o terţă persoană, străină de contract, devine creditor prin acordul de voinţă al părţilor contractante.

VII. PROMISIUNEA FAPTEI ALTUIA Regula, în dreptul civil, este aceea că nu se poate promite

fapta altuia, deoarece un terţ nu poate fi obligat printr-un contract la care nu şi-a exprimat consimţământul, adică la care nu a participat.

De la această regulă sunt şi unele abateri cum ar fi faptul că există contracte prin care numai aparent se promite fapta altuia deoarece, în realitate, se promite propria faptă.

Aceste contracte se numesc convenţii de porte-fort sau, promisiunea faptei altuia.

Promisiunea faptei altuia este un contract sau o clauză într-un contract prin care o persoană – debitorul – se obligă faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.

Este numai o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Promisiunea faptei altuia este un contract perfect valabil, deoarece debitorul promite fapta lui proprie şi în nici un caz fapta altei persoane.

Terţa persoană rămâne străină de contract şi prin urmare nu are nici o obligaţie ca urmare a încheierii contractului între promitentul debitor şi creditorul promisiunii.

Obligaţia debitorului este o obligaţie de a face, respectiv de a depune toate diligenţele pentru a determina o altă persoană să încheie sau să ratifice un contract.

Această convenţie de porte-fort are aplicaţii practice în materia contractului de mandat (art. 1546 Cod civil) şi în cazul înstrăinării unui bun indiviz, aparţinând mai multor persoane, când coproprietarul înstrăinător, vânzând cota sa din proprietate, se angajează să determine pe ceilalţi coproprietari să-şi înstrăineze şi ei cota lor, către acelaşi cumpărător.

VIII. CONTRACTUL ÎN FAVOAREA UNEI TERŢE PERSOANE (STIPULAŢIA PENTRU ALTUL)

Stipulaţia pentru altul este un contract prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de altă persoană numită stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea contractului.

Dând naştere unui drept subiectiv în folosul unei persoane care devine creditor al promitentului, deşi nu este parte în contract, stipulaţia pentru altul constituind o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Pentru a fi valabilă, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărui contract, să cuprindă o clauză în temeiul căreia terţul beneficiar să dobândească, în mod direct, prin voinţa părţilor contractante, un drept de sine stătător împotriva promitentului, să determine în prezent, ori să indice suficiente elemente pentru a se putea determina în viitor persoana beneficiarului.

Aplicaţiile practice mai frecvente ale stipulaţiei pentru altul sunt: contractele de transport de mărfuri în care destinatar este o persoană, alta decât expeditorul sau cărăuşul, contractele de asigurare a vieţii şi cele de asigurare de răspundere civilă donaţiile cu sarcini în folosul unei terţe persoane.

Principalul efect al stipulaţiei pentru altul îl constituie crearea, prin voinţa comună a stipulantului şi promitentului, a unui drept direct în folosul beneficiarului, fără a fi necesară nici o acceptare din partea acestuia, beneficiarul fiind însă îndreptăţit să refuze acest drept sau să renunţe expres la dreptul de a-l refuza, confirmându-l astfel.

În raporturile dintre stipulant şi promitent , obligaţiile pe care şi le-au asumat unul faţă de celălalt îşi produc efectele lor obişnuite.

Stipulantul are însă şi calitatea de creditor al stipulaţiei pentru altul, în sensul că el poate pretinde promitentului să-şi execute prestaţia faţă de terţul beneficiar, iar în caz de neexecutare poate invoca excepţia de neexecutare, poate cere executarea silită sau poate cere rezoluţia contractului cu restituirea prestaţiei pe care a săvârşit-o promitentului şi, dacă e cazul, daune interese.

În raporturile dintre terţul beneficiar şi promitent, beneficiarul devine creditorul promitentului din chiar momentul încheierii contractului şi în mod direct, fără ca dreptul său să fi trecut vreun moment prin patrimoniul stipulantului.

În calitatea sa de creditor, beneficiarul poate pretinde promitentului executarea prestaţiei stipulate în favoarea sa şi daune interese în caz de neexecutare, dar el nu poate cere rezoluţia contractului deoarece nu este parte în contract şi nu poate avea nici un interes în desfiinţarea acestuia.

La rândul său, promitentul poate opune terţului beneficiar toate excepţiile pe care le-ar putea opune stipulantului cum ar fi propria sa incapacitate, vicii de consimţământ, cauze de nulitate absolută etc., inclusiv excepţia de neexecutare a obligaţiilor stipulantului pentru promitent în considerarea cărora promitentul şi-a asumat obligaţia în favoarea beneficiarului.

Între stipulant şi beneficiar, stipulaţia pentru altul nu dă naştere nici unui raport juridic de obligaţie.

Dacă stipulantul era un debitor al beneficiarului, executarea prestaţiei stipulate în folosul acestuia va putea avea valoarea unei plăţi, stingând datoria.

Putem conchide că stipulaţia pentru altul este un contract de sine stătător, cu efecte proprii, care şi-a câştigat o existenţă stabilă, cu o calificare proprie în dreptul nostru civil.

SUBIECTE: - Precizaţi ce se înţelege şi cum se manifestă principiul relativităţii efectelor contractului. - Definiţi noţiunile de părţi, terţi şi avânzii cauza şi exemplificaţi-le. - În ce constă opozabilitatea faţă de terţi? ÎNTREBĂRI: 1. În cazul stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar

dobândeşte dreptul din momentul: a) încheierii contractului între stipulant şi promitent; b) în care terţul a acceptat dreptul stipulat în folosul său; c) în care promitentul execută obligaţia faţă de terţ. Răspuns: a) 2. În cazul stipulaţiei pentru altul: a) terţul beneficiar intră în concurs cu creditorii stipulantului pentru satisfacerea dreptului stipulat în folosul său; b) terţul beneficiar are acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său; c) terţul beneficiar are un drept de preferinţă în faţă altor persoane care pretind acest drept. Răspuns: b) 3. Dreptul născut din contractul în folosul unei terţe persoane: a) aparţine stipulantului; b) aparţine terţului beneficiar; c) se naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar. Răspuns: b)

4. Terţii faţă de un contract civil sunt: a) rudele de gradul I, II şi III ale părţilor contractului; b) persoane străine de contract care nu au participat direct sau prin reprezentanţi la încheierea acestuia; c) persoanele care intră în raporturi juridice ulterioare cu părţile contractului cu privire la efectele acestuia. Răspuns: b) 5. Creditorii chirografari ai părţilor sunt: a) creditorii care au constituit un privilegiu de executare prin gaj, ipotecă sau drept de retenţie; b)creditorii care au ca singură garanţie a realizării drepturilor lor de creanţă patrimoniul debitorilor lor, ce constituie gajul general; creditorii mai bine situaţi din punctul de vedere al cuantumului creanţei lor faţă de patrimoniul debitorului. Răspuns: b)

CAP.VII EFECTELE SPECIFICE ALE

CONTRACTELOR SINALAGMATICE OBIECTIVE: - Precizarea noţiunii de efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, importanţa practică a cestor efecte şi ce valoare au ele în rezolvarea litigiilor patrimoniale. - Determinarea înţelesului şi contribuţiei efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice în contextul răspunderii civile contractuale. - Definirea şi înţelesul noţiunii de: - excepţie de neexecutare a contractului; - rezoluţiune (reziliere) a contractului; - risc al contractului. - Perceperea caracteristicii reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor ce decurg din efectele specifice ale contractelor sinalagmatice. CONCEPTE:

- excepţia de neexecutare a contractului - rezoluţiunea contractului - rezilierea contractului - riscul contractului - pact comisoriu - clauză penală - clauză de neagravare

I. CONSIDERAŢII GENERALE Ceea ce defineşte contractele sinalagmatice de celelalte

forme ale contractelor este tocmai trăsătura lor caracteristică ce constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate, fiecare dintre părţi având concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor cât şi pe aceea de creditor, obligaţia ce revine unei părţi avându-şi cauza juridică imediată în obligaţia corelativă a celeilalte părţi.

Din această caracteristică a reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor, decurg şi anumite efecte specifice ale contractelor sinalagmatice pe care le vom dezvolta în continuare.

a) o primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte părţi să-şi execute pe a sa, aceasta din urmă putând invoca în apărarea şi exonerarea sa de răspundere contractuală, excepţia de neexecutare a contractului.

b) o a doua situaţie o întâlnim atunci când dacă una dintre părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile, cealaltă parte poate să ceară în justiţie rezoluţiunea (rezilierea) contractului.

c) a treia situaţie se referă la faptul că, dacă o parte se află în imposibilitate de a executa contractul acesta încetează, punându-se şi problema suportării riscului contractului.

Aceste trei situaţii: excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea (rezilierea) contractului şi riscul contractului reprezintă efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, care la rândul lor pot fi interpretate că reprezintă o abatere de la principiul forţei obligatorii a contractului pentru părţile ce l-au încheiat, dar de fapt ele se întemeiază tocmai pe acest caracter al obligativităţii contractului.

II. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI

În literatura de specialitate excepţia de neexecutare a

contractului (exceptio non adimpleti contractus) a fost definită ca fiind mijlocul juridic prin intermediul căruia, una din părţile contractului sinalagmatic refuză să-şi execute propriile obligaţii pe motiv că cealaltă parte contractantă îi solicită acest lucru fără ca aceasta din urmă să îşi fi executat propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă, obţine fără intervenţia instanţei o suspendare a propriei obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini propriile obligaţii.

Imediat ce această parte îşi va executa obligaţia sa, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare va înceta.

Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei trebuie să-şi îndeplinească ea însăşi obligaţiile ce-i incumbă.

Temeiul juridic deşi nu este expres reglementat în codul civil, are totuşi mai multe referiri la aplicaţiile sale şi în acelaşi timp acest temei constă în principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor ceea ce implică simultaneitatea de executare a acestei obligaţii.

Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul, conform art. 1362 Cod civil poate refuza plata preţului, dacă vânzătorul nu predă lucrul, precum şi în situaţia în care există pericol de evicţiune. (art. 1364 Cod civil).

Pentru a se invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, dintre care:

a) obligaţiile reciproce şi interdependente ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract.

Dacă un cumpărător va refuza plata preţului pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o nu poate fi primită ca o excepţie de neexecutare a

contractului, întrucât este vorba de un alt contract care este un contract de împrumut cu alt obiect şi cauză.

b) să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importanţă, din partea celuilalt cocontractant.

În situaţia în care partea neexecutată din contract a fost considerată cauza esenţială a acestuia, atunci partea care nu este în culpă poate cere chiar desfiinţarea contractului prin rezoluţiune.

c) neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia.

Dacă cel ce invocă excepţia de neexecutare a contractului a împiedicat-o pe cealaltă parte să-şi execute obligaţia, aceasta săvârşeşte un abuz de drept a cărui sancţiune ar putea fi refuzul ocrotirii dreptului care s-a născut din contractul respectiv.

d) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce, prin urmare părţile să nu fi renunţat la simultaneitatea executării obligaţiilor.

Excepţia de neexecutare a contractului creează şi anumite efecte cum ar fi aceea că dă naştere la suspendarea (provizorie) a executării prestaţiei celui care o invocă, contractul rămânând temporar neexecutat.

În acest caz, partea îndrituită să refuze executarea obligaţiei sale, nu poate fi obligată să plătească daune – interese moratorii pe motiv de întârziere în executarea prestaţiilor.

Excepţia de neexecutare a contractului permite autorului său să facă presiune asupra partenerului său contractual pentru a obţine executarea obligaţiei dar ea nu rezolvă problema neexecutării în mod definitiv.

Excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi confundată cu dreptul de retenţie deoarece mecanismele lor juridice sunt diferite.

Dreptul de retenţie se aplică nu numai aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, ci şi unor raporturi juridice născute independent de existenţa oricărui contract.

III. REZOLUŢIUNEA CONTRACTELOR Termenul de rezoluţiune este expres utilizat în cuprinsul

dispoziţiilor art. 1320, 1365, 1366 şi 1368 Cod civil iar în alte texte sunt folosiţi termeni pentru a desemna rezoluţiunea cum ar fi: art. 1021 Cod civil, utilizează termenul de desfiinţare a contractului, art. 1320 Cod civil şi 1365 Cod civil, în loc de rezoluţiune folosesc termenul de stricarea vânzării sau a contractului.

Spre deosebire de posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului, rezoluţiunea prezintă importanţă pentru desfiinţarea contractului, în timp ce în cazul invocării excepţiei partea care a invocat-o rămâne legată de contract, iar dacă cealaltă parte îşi execută obligaţiile, atunci şi partea care s-a prevalat de excepţia de neexecutare va trebui să-şi execute propriile obligaţii.

Dacă partea căreia i s-a opus excepţia nu procedează la executarea obligaţiei sale, atunci cealaltă parte are interesul de a desfiinţa contractul prin rezoluţiune.

În urma acestor explicaţii putem defini rezoluţiunea ca o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea reciprocă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului

Rezoluţiunea contractelor sinalagmatice este posibilă numai în cazul contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu) nu şi celorlalte, cu precizarea că se aplică primelor indiferent dacă sunt cu titlu oneros sau gratuit, comutative sau aleatorii.

În acelaşi timp rezoluţiunea nu se aplică unor contracte sinalagmatice cum ar fi: contractul de rentă viageră, contractul de joc şi prinsoare, contractul de împărţeală.

După cum am precizat mai sus, temeiul juridic al rezoluţiunii contractelor sinalagmatice se găseşte în lege exemplificând prevederile art. 1020 Cod civil, unde rezoluţiunea este arătată ca un efect sau al unei condiţii sau unei clauze rezolutorii tacite, părţile căzând de acord în momentul încheierii contractului ca în situaţia în care una din ele nu-şi îndeplineşte obligaţiile, contractul să fie rezolvit, situaţie care îşi are izvorul în contract.

Unii autori apreciază că rezoluţiunea este o sancţiune civilă garanţie a respectării contractului, de natură a contribui la executarea întocmai a obligaţiilor contractuale.

Alte opinii fac referire la faptul că prevederile art. 1020 Cod civil, reprezintă o aplicaţie a teoriei cauzei, fundamentul rezoluţiunii găsindu-se în lipsirea unei obligaţii de cauză; rezoluţiunea rezidă în ideea de voinţă prezumată a părţilor; temeiul juridic al rezoluţiunii s-ar găsi în ideea de echitate şi de bună credinţă; rezoluţiunea se fundamentează pe ideea de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei asumate; rezoluţiunea se explică prin faptul că obligaţia unei părţi contractante este cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi, temeiul juridic constituindu-l interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor.

Rezoluţiunea este de două feluri: judiciară şi convenţională.

A. Rezoluţiunea judiciară. Este prevăzută în art. 1020 şi 1021 Cod civil care prevăd: condiţia rezolutorie este înţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său iar art. 1021 prevede că într-acest caz contractul nu este desfiinţat de drept.

Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese.

Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

Rezultă că menţiunea cuprinsă în art. 1021 Cod civil, diferenţiază rezoluţiunea judiciară de rezoluţiunea convenţională, aceasta din urmă operând numai în temeiul unui pact comisoriu expres.

Rezoluţiunea judiciară este regula, excepţia constituind-o cea convenţională.

Rezoluţiunea se aplică tuturor contractelor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit şi poate fi introdusă numai de partea care a executat obligaţiile contractului sau este pe cale să le execute.

De asemenea, rezoluţiunea se poate aplica şi contractelor aleatorii, în cazul contractului de rentă viageră rezoluţiunea poate fi cerută numai de către debirentier (în afara situaţiilor în care nu s-a stipulat un pact comisoriu expres sau debirentierul refuză să prezinte garanţiile cerute când poate fi cerută şi de credirentier), iar în cazul contractului de întreţinere, care este un contract nenumit, se aplică normele comune privitoare la rezoluţiune.

Pentru a se putea admite rezoluţiunea judiciară trebuie îndeplinite anumite condiţii:

a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale (total sau parţial);

b) neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;

c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.

B. Rezoluţiunea convenţională a contractului. Pactele comisorii exprese.

Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.

Prin astfel de clauze, părţile, prin voinţa lor expresă, înlocuiesc rezoluţiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională.

Aceste pacte comisorii exprese prezintă avantaje faţă de rezoluţiunea judiciară prin evitarea de cheltuieli procesuale, înlăturarea incertitudinii ce rezultă din puterea de apreciere a judecătorului etc.

În funcţie de intensitatea efectului pe care îl produc, pactele comisorii exprese sunt de patru feluri sau grade:

1. Pactul comisoriu expres de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează.

2. Pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin care părţile convin ca în situaţia în care o parte nu-şi execută obligaţiile cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze contractul pe cale unilaterală.

3. Pactul comisoriu expres de gradul III este clauza prin care se prevede că, în cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de drept.

4. Pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de plin drept, fără somaţie sau punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată.

În cazul pactelor comisorii exprese singurul în drept a face aprecieri dacă este cazul să aplice rezoluţiunea este creditorul.

Înscrierea în contract a unui pact comisoriu nu înlătură facultatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu cere rezoluţiunea.

Debitorul care nu şi-a executat obligaţia nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul lui a fost înserat un pact comisoriu expres chiar de gradul IV.

Pactele comisorii creează anumite corelaţii cu alte instituţii juridice cum ar fi: clauza penală, clauza de arvună, clauzele de agravare a răspunderii civile contractuale.

Clauza penală este acea clauză înserată în contract de părţi prin care se permite evaluarea anticipată a daunelor – interese.

Pactele comisorii nu exclud clauza penală şi nici viceversa.

Arvuna este reglementată în Codul civil în art. 1297-1298 şi funcţionează ca şi o clauză penală prin care părţile evaluează anticipat despăgubirile ce creditorul le poate pretinde în caz de neexecutare a contractului.

Clauzele de agravare sunt acele convenţii prin care se amplifică răspunderea, pactele comisorii neexcluzând aceste clauze.

Indiferent că este judiciară sau convenţională, rezoluţiunea produce acelaşi principal efect şi anume desfiinţarea contractului atât pentru trecut (ex tunc) cât şi pentru viitor (ex nunc), efecte care se pot produce atât între părţi cât şi faţă de terţi.

Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului (restitutio in integrum) restituindu-şi fiecare ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfiinţat.

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consimţite în favoarea lor de dobânditorul bunului care a format obiectul contractului rezolvit.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii contractului nu este posibilă decât dacă se desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi terţi.

IV. REZILIEREA CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motivul că una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate se numeşte reziliere, mai complet spus, rezoluţiunea contractului cu executare succesivă se numeşte reziliere.

Rezoluţiunea desfiinţează contractul cu efect retroactiv iar rezilierea face să înceteze numai pentru viitor contractul.

Exemplu: Contractul de închiriere. Rezoluţiunea şi nulitatea se aseamănă prin faptul că

desfiinţează actul juridic pentru viitor, aceleaşi efecte producându-se între părţi cât şi faţă de terţi, în ambele situaţii regimul juridic al dobânditorului de bună credinţă este acelaşi.

Între ele există şi deosebiri care constau în faptul că rezoluţiunea este o cauză de ineficacitate a contractelor sinalagmatice, pe când nulitatea se aplică tuturor actelor juridice civile; cauza rezoluţiunii constă în neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, iar nulitatea se datorează nerespectării condiţiilor de validitate prevăzute de normele legale în vigoare.

Rezilierea se pronunţă de către instanţa judecătorească în aceleaşi condiţii ca şi rezoluţia unui contract sinalagmatic cu executare imediată.

Contractul reziliat va înceta să mai producă efecte în viitor, dar efectele produse până la data rezilierii rămân neatinse, părţile nu vor trebui repuse în situaţia anterioară, ci vor păstra fiecare prestaţiile ce li s-au efectuat în temeiul contractului, încetând doar pentru viitor săvârşirea ori primirea unor asemenea prestaţii.

Exemplu: Contractul de întreţinere, chiar dacă iniţial a fost respins, se poate porni o nouă acţiune ulterior.

Rezilierea unui contract sinalagmatic poate fi şi forţată, când are loc încetarea pentru viitor, independent de voinţa părţilor, a efectelor unui contract legal încheiat, ca urmare a dispariţiei unui element esenţial din structura sa.

Astfel, dispariţia obiectului la care se referă contractul face să înceteze, pentru viitor, efectele unui contract de închiriere dacă dispare clădirea sau obiectul închiriat.

V. RISCURILE CONTRACTULUI

Riscul contractului este în strânsă legătură cu imposibilitatea fortuită de executare, problemă care se pune în situaţia când una din părţi este împiedicată să-şi execute obligaţia sa independent de orice culpă, respectiv de un caz de forţă majoră sau un caz fortuit, deci, cine va suporta riscul contractului.

În principiu când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, datoria se stinge, debitorul fiind liberat de executare.

Problema suportării riscurilor contractului se pune în cazul contractelor sinalagmatice.

Exemplu: dacă după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu-şi mai poate executa obligaţia de predare a lucrului, deoarece acesta a pierit dintr-un caz de forţă majoră, se pune problema cine va suporta riscul contractului.

Putem observa, după modul cum a fost pusă problema, deosebirea dintre rezoluţiunea sau rezilierea contractului şi riscul contractului.

Rezoluţiunea sau rezilierea presupun o neexecutare a contractului imputabilă uneia dintre părţi, pe când riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi.

Imposibilitatea fortuită de executare fiind independentă de voinţa părţilor, nu se pune nici problema unei acţiuni în despăgubiri.

Jurisprudenţa admite regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibile de executat, respectiv de partea a cărei obligaţie, datorită forţei majore nu mai poate fi executată conform principiului res perit debitori.

Ca urmare a acestui principiu neexecutarea obligaţiei uneia din părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui executată.

În cadrul contractelor sinalagmatice translative de proprietate se pune problema atât a riscului pieirii fortuite a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului.

Regula consacrată în legislaţie este că în cazul acestor contracte, riscul îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia, aplicându-se regula res perit domino.

Suportarea riscurilor contractelor sinalagmatice translative de proprietate va putea fi analizată în mai multe ipoteze:

- ipoteza contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert;

- ipoteza contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului;

- ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie.

SUBIECTE: - Definiţi şi explicaţi noţiunea de neexecutare a contractului civil. - Definiţi şi explicaţi noţiunea de rezoluţiune (rezilierea) a contractelor civile. - Definiţi şi explicaţi noţiunea de risc al contractului.

ÎNTREBĂRI: 1. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului trebuie îndeplinite şi condiţiile: a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temei în acelaşi contract; b) punerea în întârziere; c) neexecutarea să fie totală, nu şi parţială, chiar dacă ar fi importantă. Răspuns: a) 2. În cazul contractelor translative de proprietate, riscul este suportat de: a) debitorul obligaţiei imposibil de executat; b) dobânditorul bunului ce are calitatea de proprietar; c) transmiţătorul lucrului, dacă proprietatea se transmisese şi el fusese pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de predare. Răspuns: c) 3. Rezoluţiunea: a) produce efecte ex nunc; b) produce efecte ex tunc; c)priveşte contractele sinalagmatice cu executare succesivă. Răspuns: b) 4. În cazul rezoluţiunii judiciare: a) punerea în întârziere a debitorului nu este obligatorie în toate cazurile; b) instanţa are obligaţia să acorde debitorului un termen de graţie pentru a-şi executa obligaţia; c)neexecutarea obligaţiilor de către una din părţile contractului poate să fie fortuită. Răspuns: b)

5. Constituie condiţii pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare: a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin; b) neexecutarea să fie cauza unei imposibilităţi naturale; c) debitorul obligaţiei neexecutate să fie falit. Răspuns: a)

CAP.VIII. SIMULAŢIA

OBIECTIVE: - Precizarea locului şi rolului operaţiunii juridice a simulaţiei în încheierea unui act juridic aparent cu scopul acoperirii fictive a unui act secret şi real. - Descoperirea şi explicarea condiţiilor necesare pentru a ne situa în prezenţa unei simulaţii. - Precizarea formelor sub care se manifestă simulaţia. - Urmărirea efectelor simulaţiei în practica de zi cu zi a acestei operaţii juridice.

CONCEPTE: - act public, fictiv, aparent - act secret, real, deghizat, contraînscrisul - simulaţie - interpunere de persoane

I. NOŢIUNE Simulaţia este o operaţie juridică ce constă în încheierea

unui act juridic aparent, menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală, şi încheierea concomitentă a unui alt act juridic, secret, precizând adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate.

Din definiţia dată în dicţionarul de drept civil, simulaţia se abate de la principiul relativităţii efectelor contractului prin care se stabileşte că drepturile şi obligaţiile născute din contract, aparţin sau, după caz, incumbă, numai părţilor contractante.

Am stabilit în temele precedente că principiul relativităţii efectelor contractului nu contrazice ideea opozabilităţii faţă de terţi a contractului.

Excepţia de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului înseamnă că, în anumite împrejurări şi condiţii, o terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama, să ignore, să poată respinge, acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte, de către părţile contractante prin voinţa lor contractuală.

O asemenea situaţie care poate face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este simulaţia.

Doctrina juridică civilă a avut, constant, o preocupare faţă de definirea şi explicarea simulaţiei dând numeroase interpretări din care a reieşit ideea că simulaţia este o operaţie juridică complexă ce constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii şi altul secret, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public.

Contractului public, aparent, care are rolul de a disimula voinţa reală a părţilor i se mai spune şi ostensibil, iar contractul secret, care exprimă adevărata voinţă a părţilor poartă denumirea de contra-înscris (contre-lettre).

De asemenea, actul public se mai numeşte şi act deghizant, iar contra-înscrisul se mai numeşte şi act deghizat, care nu pot fi confundate cu operaţiunea juridică (negotium) cu înscrisul constatator (instrumentum).

Simulaţia este reglementată în art. 1175 Cod civil, care prevede că „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.”

II. CONDIŢII Pentru a ne afla în prezenţa unei simulaţii sunt necesare a

exista unele condiţii care să delimiteze această operaţie juridică de altele asemănătoare şi anume:

a) este necesar ca actul secret – contraînscrisul – să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent;

b) ambele acte juridice (aparent - fictiv şi secret - real) să fi fost încheiate între aceleaşi părţi;

c) contraînscrisul să fie un act secret (necunoscut de terţi).

Aceste condiţii precizează că în cadrul apariţiei juridice a simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul public, ci în contractul secret (contra-înscris).

Dacă părţile încheie mai întâi un contract aparent, iar ulterior încheie un contract secret, prin care anihilează sau modifică efectele primului, nu mai avem de-a face cu o simulaţie, ambele contracte corespunzând şi exprimând voinţa reală a părţilor, aşa cum exista ea la momentul încheierii fiecăruia dintre cele două contracte.

Contractul secret încheiat ulterior, urmăreşte să revoce sau să modifice contractul aparent, care, şi el, la rândul lui, a corespuns voinţei reale a părţilor din momentul încheierii sale.

Simulaţia, în principiu, nu constituie, prin ea însăşi, o cauză de nulitate a vreuneia din cele două acte încheiate dar, când urmăreşte un scop ilicit (de ex. fraudarea legii ori a intereselor statului) simulaţia atrage nulitatea întregii operaţii, atât a actului aparent cât şi a celui secret cum ar fi:

- donaţiile deghizate între soţi, sunt nule; - donaţiile prin persoană interpusă în favoarea unor

incapabili de a primi cu titlu gratuit; - actele simulate în frauda fiscului, etc.

În celelalte cazuri, simulaţia (licită) este valabilă, fiind sancţionată doar cu inopozabilitatea actului secret împotriva terţilor în categoria cărora intră, în materie de simulaţie:

- succesorii cu titlu particular; - creditorii chirografari, care s-au întemeiat, cu bună-

credinţă, pe actul aparent. III. FORMELE SIMULAŢIEI În funcţie de elementul asupra căruia poartă aparenţa

înşelătoare creată, simulaţia poate îmbrăca mai multe forme, motiv pentru care vom analiza pe cele mai importante şi mai frecvent întâlnite în practica judiciară.

a) Contractul aparent şi public este fictiv; b) Contractul deghizat adică actul public deghizează

actul secret; c) Simulaţia prin interpunere de persoane; d) Încheierea actului aparent şi public prin frauda la

lege. Fiecare din aceste forme are particularităţile sale juridice a) Fictivitatea actului aparent în public. Scopul acestui contract constă în disimularea totală a

realităţii, creându-se numai aparent existenţa unui contract, care, în realitate, nu s-a încheiat, nu există.

Părţile stabilesc în actul secret că actul public nu produce nici un fel de efect juridic, adică, actul secret prevede că actul public nu are nici o valoare şi nu a intervenit între ele, această formă a fost considerată de doctrină ca o simulaţie absolută.

Părţile încheie actul public numai pentru că au un interes să se creadă că între ele s-a născut pe această cale un raport juridic, dar în secret, se înţeleg ca actul juridic respectiv să nu producă nici un fel de efecte juridice.

Ex. un debitor, care doreşte să scoată de sub urmărirea creditorilor săi un anumit bun, simulează încheierea cu o anumită persoană a unui contract de înstrăinare a acestui bun,

contract care este complet anihilat de contra-înscrisul încheiat de aceleaşi părţi, prin care acestea mărturisesc inexistenţa în realitate a înstrăinării, singurul scop al operaţiunii fiind acela de a crea aparenţa ieşirii din patrimoniul debitorului a bunurilor în cauză.

b) Contractul deghizat. Actul public deghizând actul secret este întâlnit atunci

când părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract care îmbracă însă, forma unui alt contract.

Sunt cele mai frecvente contracte întâlnite în practica judiciară, scopul lor fiind de a ascunde adevărata natură, cauză sau element esenţial al contractului real şi secret astfel:

- natura contractului – deşi în realitate se încheie un contract de donaţie, actul juridic, aparent, este de vânzare cumpărare şi trebuie să fie făcut prin înscris autentic

- cauza contractului – de pildă, o vânzare care ascunde o donaţie bazată nu pe o intenţie de liberalitate, ci pe o contra-prestaţie cu caracter ilicit, anume traiul în concubinaj

- un element esenţial al contractului: preţul – părţile pentru a eluda dispoziţiile privitoare la taxele de timbru ce se percep pentru întocmirea unor acte, se înţeleg ca în actul public, autentificat, să se treacă un preţ mai mic decât în actul real.

În cazul contractului deghizat, părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract care îmbracă însă, forma unui al contract.

Fiind în prezenţa a două acte, pentru a se realiza simulaţia acestea vor trebui să fie valabil încheiate.

Astfel, actul secret va fi considerat valid dacă întruneşte toate condiţiile de fond sau formă cerute de lege.

De asemenea actul aparent, ostensibil, trebuie să întrunească la rândul său toate condiţiile materiale şi formele proprii lui.

Aceste condiţii sunt în principiu, cele comune tuturor actelor juridice civile: capacitate, consimţământ, obiect licit şi posibil, cauză reală şi licită, prevăzute în art. 948-968 Cod civil.

Deghizarea poate fi totală sau parţială. - deghizarea este totală când se urmăreşte a se ascunde

însăşi natura actului secret, ceea ce înseamnă că în actul public se indică un anumit contract, iar în actul secret se arată adevăratul contract încheiat între părţi, stabilindu-se raporturile reale dintre acestea;

- deghizarea este parţială, când părţile prin actul public limitează sau ascund clauzele sau efectele actului secret, cum este cazul în care părţile stipulează în actul public alt preţ decât cel real.

c) Simulaţia prin interpunere de persoane. Această formă de simulaţie este cunoscută şi sub

denumirea de convenţie de prétè-nome (împrumut de nume), contractul aparent încheindu-se între anumite persoane şi va fi însoţit de încheierea unui contra-înscris prin care se precizează, că beneficiarul contractului este o altă persoană.

Caracteristic acestei forme a simulaţiei este faptul că ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.

Ex. Cazul unui contract de donaţie, în care ca donator apare o persoană interpusă, pentru că, datorită unei incapacităţi legale, adevăratul donator nu poate primi donaţia de la donator.

Ex. Adevăratul cumpărător al unui imobil este trecut în actul real şi secret, iar în actul aparent şi public, autentificat, este trecut un alt cumpărător.

Nu putem confunda simulaţia prin interpunere de persoane cu un contract încheiat prin reprezentare, deoarece subiectul care apare în contractul public ca beneficiar aparent nu a acţionat, în acest contract, ca un reprezentant al

adevăratului beneficiar, ci el încheie contractul aparent în nume propriu, la fel şi în contractul de mandat.

d) Încheierea actului aparent şi public prin fraudă la lege. În acest caz, prin simulaţie, părţile urmăresc evitarea

aplicării unor legi sau ocolirea prevederilor prohibitive ale legii, prin încheierea unor contracte.

Ex. O persoană fiind trimisă în judecată pentru viol, în stare de arest şi fiind condamnată de prima instanţă, declară recurs şi cere să i se dea posibilitatea să se căsătorească cu victima, care face aceeaşi declaraţie.

De multe ori, în vederea încheierii actului de căsătorie, infractorul este pus în libertate, şi până la următorul termen de judecată prezintă certificatul de căsătorie, act care îl absolvă de pedeapsa penală.

Există şi cazuri de simulaţie licită, care sunt o excepţie de la regulile dezvoltate mai sus.

Ex. O persoană animată de bună intenţie, dorind să facă o liberalitate, păstrându-şi, însă, anonimatul, realizează această intenţie făcând, de exemplu, o donaţie prin interpunere de persoane.

Aici suntem în prezenţa unei simulaţii care, în ea însăşi nu are nimic ilicit şi ca atare nu atrage o reparaţie judiciară, aspecte care pot fi întâlnite şi la celelalte forme ale simulaţiei.

IV. EFECTELE SIMULAŢIEI Ca regulă generală, simulaţia nu viciază contractul real,

nefiind prin ea însăşi, o cauză de nulitate a acestuia, cu excepţia cazului când prin actul real şi secret se aduce atingerea intereselor generale şi ordinii publice sancţionate cu nulitate absolută.

O altă regulă este aceea că actul secret, real, este inopozabil terţilor.

La stabilirea efectelor pe care le produce simulaţia trebuie avute în vedere cele trei grupuri de raporturi: a) dintre părţile care au încheiat contractul; b) dintre aceste părţi şi terţi; c) dintre terţi (între ei).

a) Efectele simulaţiei între părţile contractante – potrivit art. 1175 Cod civil, actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane, ca excepţie succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor.

Între părţile contractante şi succesorii lor universali sau cu titlu universal, produce efecte actul secret, care exprimă adevăratele raporturi juridice voite de părţi şi care poate fi invocat, de către oricare dintre ele, împotriva aparenţei create prin actul public simulat.

b) Efectele simulaţiei faţă de terţi – în noţiunea de terţi, în afara persoanelor străine de contract, pe care le numim adevăraţii terţi (penitus extranei) mai sunt terţi succesorii lor cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor şi ţinând cont că prin simulaţie se creează o aparenţă deosebită faţă de situaţia reală, ar fi nedrept ca aceştia să fie lipsiţi de consecinţele actelor pe care le-au încheiat cu bună credinţă şi cu încredere totală.

De aceea, principiul care domină efectele simulaţiei faţă de terţi este acela că lor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii.

Deşi nu produce nici un efect împotriva lor, actul secret, poate fi totuşi invocat de ei când efectele pe care le-ar produce ar fi în favoarea lor.

c) Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi.

Problema se pune numai în situaţia în care există un conflict între terţi, în sensul că unii au interesul să invoce actul aparent iar alţii actul secret.

În vederea rezolvării unui asemenea conflict trebuie cercetat faptul dacă terţii au fost, ori nu, de bună credinţă, ştiind că în favoarea lor operează prezumţia de bună credinţă, pe care o pot invoca (bona fides praesumitur), dar care poate fi răsturnată, în cazul în care se dovedeşte că au avut cunoştinţă de existenţa actului secret.

V. ACŢIUNEA ÎN SIMULAŢIE În doctrină s-a statuat că acţiunea în simulaţie este acea

acţiune prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret, cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau maschează actul real.

De fapt nu se urmăreşte desfiinţarea actului secret, ci doar menţinerea acestuia în vederea producerii efectelor pentru care a fost încheiat.

Acţiunea în simulaţie se poate, însă, dubla cu o acţiune în nulitate dacă s-au încălcat dispoziţii imperative ale legii.

Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare, care poate fi exercitată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, fiind imprescriptibilă.

Competenţa în soluţionarea acţiunii aparţine instanţelor de judecată şi poate fi introdusă de orice persoană interesată, interes care diferă de la o categorie la alta de persoane.

VI. PROBA SIMULAŢIEI Pentru realizarea tuturor efectelor urmărite prin

exercitarea acţiunii în simulaţie, trebuie să se facă dovada existenţei actului secret şi a unui interes legitim.

Proba simulaţiei se face în mod diferit, după cum actul secret este invocat de către una din părţi, de succesori sau de o terţă persoană.

Între părţile contractante, proba simulaţiei se poate face numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice.

Aceleaşi reguli se aplică şi succesorilor, dar numai în situaţia în care le-au fost fraudate interesele, caz în care şi ei vor face parte din categoria terţilor propriu-zişi.

Prin act secret trebuie să se înţeleagă convenţia părţilor în sens de negotium, iar nu înscrisul doveditor, instrumentum.

Proba cu martori, în principiu, nu este permisă, cu excepţiile stabilite de lege, astfel:

- când actul secret a fost încheiat prin fraudă sau consimţământul uneia din părţi a fost viciat;

- când părţile au un început de dovadă scrisă; - când părţile au fost în imposibilitatea de a-şi

preconstitui un înscris; - în cazul unei simulaţii ilicite pentru a se eluda legea

sau interesele statului; - imposibilitatea conservării probei scrise; - când actul public este fictiv.

SUBIECTE: - În ce constă şi cum se defineşte acţiunea în simulaţie? - În ce constă şi cum se administrează probele în cazul simulaţiei? - Care sunt condiţiile de bază care definesc simulaţia? - Daţi exemple care definesc formele simulaţiei.

ÎNTREBĂRI: 1. Constituie forme ale simulaţiei: a) contractul fictiv, prin interpunere de persoane; b) contractul aparent; c) contractul autentic. Răspuns: a) 2. Terţi, în materia simulaţiei, sunt: a) succesorii universali şi cu titlu universal; b) creditorii chirografari sau cu titlu particular; c) succesorii testamentari. Răspuns: b) 3. În materia simulaţiei: a) actul secret (în sens de negotium) poate fi încheiat şi ulterior actului public (în sens de negotium); b) succesorul cu titlu particular al uneia dintre părţi face parte din categoria terţilor numai dacă prin actul secret i s-a încălcat un drept propriu; c)dacă există un conflict între terţi, vor avea câştig de cauză acei terţi care cu bună credinţă se întemeiază pe actul aparent. Răspuns: c) 4. În materia simulaţiei: a) dacă există un conflict între terţi, vor avea câştig de cauză acei terţi care invocă actul secret; b) terţii, indiferent că au fost de bună ori de rea credinţă, sunt îndreptăţiţi să invoce în beneficiul lor şi împotriva părţilor, efectele actului secret; c) admiterea acţiunii în simulaţie nu realizează contractul secret dacă, la încheierea acestuia, nu au fost respectate toate condiţiile de validitate. Răspuns: c)

5. În materia simulaţiei: a) părţile simulaţiei nu pot opune terţilor de bună credinţă contractul secret; b) sunt îndreptăţiţi să exercite acţiunea în simulaţie numai terţii de bună credinţă; c) declararea în actul autentic notarial a unui preţ al vânzării mai mare decât cel real, atrage nulitatea absolută atât a contractului public cât şi a celui secret. Răspuns: a)

CAP.IX RĂSPUNDEREA CIVILĂ

OBIECTIVE: - Definirea noţiunii de răspundere civilă cu cele două forme ale acesteia: răspunderea civilă delictuală ca specie şi răspunderea civilă contractuală ca gen. - Fundamentarea asemănărilor şi deosebirilor între cele două forme ale răspunderii civile. - Stabilirea locului şi importanţei răspunderii civile în cadrul răspunderii juridice. - Fixarea în contextul răspunderii civile a principiilor acestei forme a răspunderii juridice.

CONCEPTE: - răspundere civilă - răspundere juridică - repararea integrală a prejudiciului - repararea în natură a prejudiciului - funcţia preventiv - educativă - funcţia reparatorie

I. NOŢIUNE Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă

reprezintă raportul de obligaţie în temeiul căruia cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul suferit de victimă.

II. FORME ALE RĂSPUNDERII CIVILE Codul civil român reglementează două forme ale

răspunderii civile şi anume: - răspunderea civilă delictuală; - răspunderea civilă contractuală.

A. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CELE

DOUĂ FORME ALE RĂSPUNDERII CIVILE

Ambele forme ale răspunderii civile au anumite puncte

de interferenţă în privinţa condiţiilor şi modalităţilor de realizare şi finalităţii lor dar, totodată, se caracterizează şi prin particularităţi specifice, având domenii de aplicare distincte.

Deşi ambele răspunderi au ca temei obiectiv fapta ilicită, angajarea lor implică împrejurări de fapt diferite.

În cazul răspunderii delictuale se cere ca prin conduita ilicită să se nesocotească obligaţia generală de a nu păgubi pe altul, obligaţie legală ce revine oricărui membru al societăţii, pe când în cazul răspunderii contractuale se cere nesocotirea unor obligaţii izvorâte dintr-un contract preexistent între victimă şi făptuitor.

Normele juridice care cârmuiesc răspunderea delictuală constituie dreptul comun în materia răspunderii civile iar reglementările incidente în domeniul răspunderii civile contractuale dobândesc caracterul unor norme speciale.

Cele două forme ale răspunderii civile se deosebesc şi prin modul de stabilire a întinderii obligaţiei de reparaţiune.

În cazul răspunderii contractuale, întinderea acestei obligaţii se stabileşte pe baza clauzelor contractului, prin care părţile pot conveni să mărească sau să restrângă cuantumul despăgubirilor.

Părţile pot stipula în contract, pentru ipoteza nerespectării obligaţiilor asumate, sancţiuni care sunt străine răspunderii civile delictuale, cum ar fi clauze penale, a căror stipulare este chiar obligatorie în unele contracte comerciale.

Pe de altă parte, în raporturile civile contractuale dintre persoanele fizice este admisă înserarea unei clauze de neresponsabilitate sau de limitare a răspunderii debitorului.

Cel care răspunde delictual, este ţinut să repare atât daunele previzibile, cât şi daunele care erau imprevizibile în momentul săvârşirii faptei ilicite.

Această obligaţie revine făptuitorului, indiferent dacă el a acţionat cu intenţie sau numai din imprudenţă sau neglijenţă.

Situaţia debitorului contractual care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate este, însă mai uşoară deoarece legea, în privinţa acestuia, stabileşte că este obligat să repare dauna efectivă şi folosul nerealizat, precizând totodată că el nu răspunde faţă de creditor pentru daunele imprevizibile la încheierea contractului, decât în cazul în care a acţionat cu intenţie.

Legea creează, în schimb, debitorului contractual o situaţie mai dificilă decât celui care răspunde delictual, sub raportul stabilirii culpei lui în sensul că debitorul care nu-şi respectă obligaţiile contractuale este considerat în culpă, în virtutea unei prezumţii legale care poate fi combătută numai prin dovedirea forţei majore sau a cazului fortuit, a culpei creditorului sau a faptei de neînlăturat a unui terţ.

În cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, victima trebuie să dovedească culpa făptuitorului.

Criteriul de apreciere a culpei este, de asemenea, diferit la cele două forme de răspundere civilă.

Culpa debitorului contractual se apreciază luându-se ca etalon tipul abstract al bunului gospodar, adică comportarea unei persoane de capacitate mijlocie.

În domeniul răspunderii delictuale, criteriul de apreciere al culpei este, însă, mai sever întrucât orice activitate individuală sau colectivă trebuie săvârşită în aşa fel încât să nu pricinuiască altuia o pagubă.

Potrivit acestui criteriu, cea mai uşoară culpă este suficientă pentru angajarea răspunderii.

O particularitate a răspunderii contractuale este aceea că, sub aspect procedural, angajarea ei este condiţionată (în regulă generală) de punerea prealabilă a debitorului în întârziere, formalitate care în cazul răspunderii delictuale nu este necesară.

În domeniul răspunderii contractuale solidaritatea există numai în măsura în care a fost consimţită de părţi sau prevăzută printr-o dispoziţie expresă a legii.

Obligaţia delictuală este însă solidară ori de câte ori izvorăşte dintr-un delict la săvârşirea căruia au participat mai multe persoane.

III. LOCUL ŞI IMPORTANŢA RĂSPUNDERII CIVILE ÎN CADRUL RĂSPUNDERII JURIDICE Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante

manifestări concrete ale răspunderii juridice, ocupând locul central în dreptul civil şi implicit al dreptului în totalitatea sa, ajungându-se la această problemă a răspunderii în dreptul public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau a familiei ca şi în acela al bunurilor.

Literatura de specialitate, răspunderea civilă a fost definită şi explicată pornind de la considerentul protejării şi apărării drepturilor indivizilor şi corelativ a obligaţiei de respectare a acestor drepturi de către ceilalţi.

Importanţa teoretică şi practică a răspunderii civile constă şi în gradul mare de generalitate a principiilor şi normelor sale

consacrate în art. 998-1003 Cod civil, principii largi şi corespunzătoare prin care orice activitate prejudiciabilă intră sub incidenţa acestora şi, în orice situaţie în care lipseşte o reglementare expresă specială se va recurge la aceste texte.

IV. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII CIVILE Doctrina de specialitate a apreciat în decursul timpului că

cele mai importante principii ale răspunderii civile sunt: a) Principiul reparării integrale a prejudiciului; b) Principiul reparării în natură a prejudiciului; c) Principiul legalităţii; d) Principiul reparării prompte a prejudiciului; 1. Principiul reparării integrale a prejudiciului Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege

înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum).

O altă caracterizare a acestui prejudiciu o găsim în literatura de specialitate mai veche unde se arată că prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, adică repararea în întregime a prejudiciului în scopul restabilirii pe cât posibil a situaţiei anterioare producerii acestuia.

În acest sens s-a statuat de către practica judecătorească, în lipsa unor reglementări exprese ale legii, că despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzată prin fapta ilicită a autorului.

2. Principiul reparării în natură a prejudiciului Atât în materia răspunderii civile delictuale cât şi în

materia răspunderii civile contractuale, acest principiu, prevalează faţă de repararea prin echivalent a prejudiciului.

Repararea în natură a prejudiciului constă dintr-o activitate sau operaţiei materială, concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul, remedierea stricăciunilor, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept, etc., putând consta şi dintr-o operaţie juridică cum ar fi ignorarea de către instanţă a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării.

În Codul civil nu există o prevedere expresă care să consacre obligaţia reparării în natură a prejudiciului ci doar în practica judecătorească ce a impus definitiv acest principiu prin soluţiile frecvent pronunţate scoţând în evidenţă avantajele care le are repararea în natură în raport cu repararea prin echivalent bănesc.

Repararea în natură mai poate fi făcută prin restituire, înlocuire sau prin anularea totală sau parţială a unui înscris.

3. Principiul legalităţii. Este un principiu general al dreptului care nu are o

accepţiune şi o practică deosebită faţă de primele două, iar principiul răspunderii bazată pe culpă (vinovăţie) nu este specific răspunderii civile el stând la baza întregii răspunderi juridice, indiferent de forma ei.

4. Principiul reparării promte a prejudiciului În privinţa principiului reparării prompte a prejudiciului,

el este absorbit şi înglobat în principiul reparării integrale a prejudiciului.

V. FUNCŢIILE RĂSPUNDERII CIVILE Răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii importante: a) funcţia preventiv-educativă; b) funcţia reparatorie. Între aceste două funcţii există o strânsă legătură, una

presupunând-o pe cealaltă, rezultând din însăşi esenţa şi finalitatea răspunderii civile.

a) Funcţia preventiv-educativă – Răspunderea civilă îndeplineşte o importantă funcţie educativă prin influenţa pe care o exercită asupra conştiinţei oamenilor, ea având un scop educativ şi, implicit preventiv, deoarece insuflă o teamă pe care eventuala obligativitate la reparaţii o poate provoca, în conştiinţa acestora, prin aceasta contribuind la diminuarea faptelor ilicite păgubitoare.

b) Funcţia reparatorie – Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu, afirmându-se că răspunderea civilă este o funcţie reparatorie.

Aceasta rezultă din prevederile art. 998-999 Cod civil unde se arată că cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, precum şi din toate celelalte norme juridice ale instituţiei răspunderii civile.

Răspunderea civilă este un mijloc eficient de apărare şi de restabilire a drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane, care presupune angajarea răspunderii autorului acestuia ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu.

Din momentul în care s-au adus prejudicii unei persoane, va fi angajată răspunderea făptuitorului, existând pentru acesta obligaţia de reparare a prejudiciului, răspunderea fiind un

mijloc de apărare a dreptului de proprietate, atunci când un astfel de drept este încălcat.

Cu toate că răspunderea civilă se manifestă sub aceste două forme ale sale (delictuală şi contractuală) pe care asemănările şi deosebirile dintre ele le apropie şi, respectiv, le îndepărtează una de alta, ea rămâne în principal o instituţie juridică unitară atât prin finalitatea sa care este restabilirea situaţiei patrimoniale anterioare a victimei, cât şi prin semnificaţia politico-juridică pe care o are, exprimând întotdeauna condamnarea socială a conduitei ilicite.

Unitatea acestei instituţii rezultă şi din caracterul unitar al sistemului de norme juridice care o consacră.

SUBIECTE: - Precizaţi în ce constă asemănările dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

- Precizaţi în ce constă deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. - Precizaţi şi definiţi principiile răspunderii civile în general şi exemplificaţi. - Care sunt funcţiile răspunderii civile? ÎNTREBĂRI: 1. Executarea în natură a obligaţiilor poate fi cumulată întotdeauna cu: a) daunele interese – moratorii; b) daunele interese – compensatorii; c) daunele cominatorii. Răspuns: a)

2. Care sunt formele răspunderii civile? a) răspunderea bazată pe culpă a debitorului şi răspunderea solidară a membrilor de familie ai debitorului; b) răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală; c) răspunderea bazată pe un contract translativ de drepturi patrimoniale şi cea bazată pe un contract translativ de drepturi personale nepatrimoniale Răspuns: b) 3. Principiile răspunderii civile sunt: a) principiul solidarităţii pasive şi cel al solidarităţii active a subiectelor raportului juridic obligaţional; b) principiul respectării integrale, al reparării în natură a prejudiciului legalităţii şi reparării prompte a prejudiciului; c) principiul compensării datoriilor reciproce ale părţilor născute din diferite acte sau fapte juridice independente. Răspuns: b) 4. Principiul reparării în întregime a prejudiciului presupune: a) repararea prin acte succesive ale debitorului care au o strânsă legătură cu prejudiciul încercat de creditor; b) restabilirea, pe cât posibil, a situaţiei anterioare producerii acestuia; c) acordarea unor despăgubiri în natură de acelaşi gen sau specie cu cele avute iniţial de creditor. Răspuns: b) 5. Funcţiile răspunderii civil sunt: a) echivalenţa şi interdependenţa prestaţiilor; b) preventiv – educativ şi reparatorie; c) de stimulare a interesului debitorului în a-şi executa de bună voie obligaţia. Răspuns: b)

CAP.X RĂSPUNDEEA CIVILĂ CONRACTUALĂ

OBIECTIVE:

- Precizarea condiţiilor care determină angajarea răspunderii civile contractuale. - Precizarea conţinutului răspunderii civile contractuale şi în ce condiţii poate fi executată. - Stabilirea formelor de reparare a prejudiciului în cazul răspunderii civile contractuale.

CONCEPTE: - răspundere juridică civilă contractuală - fapta ilicită - prejudiciu - raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - punerea în întârziere a debitorului - daune interese - daune interese compensatorii, moratorii

I. NOŢIUNE Răspunderea civilă contractuală este o formă a

răspunderii civile care decurge din neexecutarea întocmai a unor obligaţii contractuale şi care constă în repararea de către debitor, în natură sau prin echivalent, a prejudiciului cauzat astfel creditorului.

Răspunderea civilă contractuală îşi are izvorul în legea civilă (art. 969 al.1 Cod civil) unde există prevederea despre contracte care au forţă obligatorie între părţile sale, ceea ce înseamnă că ele trebuie să execute în natură obligaţiile asumate

şi la termenele asumate, neputând să desfiinţeze contractul decât în cazurile prevăzute de lege.

Neexecutarea voluntară a obligaţiilor asumate de către debitor, dă dreptul creditorului de a cere instanţelor de judecată obligarea acestuia la executare, inclusiv la executarea silită.

În situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţia asumată prin contract şi nici nu se realizează executarea silită, creditorul poate obţine executarea prin echivalent, angajându-se prin urmare, răspunderea civilă a debitorului, datorită neexecutării în sens larg a obligaţiilor născute din contract, respectiv răspunderea civilă contractuală.

Art. 1073 Cod civil, precizează: „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunări”, ceea ce înseamnă că se angajează răspunderea contractuală a debitorului, care va fi obligat să-i plătească creditorului sume de bani cu titlu de despăgubire pentru a-i repara prejudiciul cauzat, despăgubiri definite de lege ca daune – interese.

Literatura de specialitate a definit răspunderea civilă contractuală ca fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale.

În Codul civil numai răspunderea civilă delictuală este reglementată în mod distinct (art. 998-1003) răspunderea contractuală fiind tratată alături de despăgubiri, la materia efectelor obligaţiilor.

Efectul comun al oricărei obligaţii civile de a-l pune pe debitor în necesitatea juridică de a-şi îndeplini prestaţia, iar raportul obligaţional este stins îndată ce prestaţia a fost achitată.

În strânsă legătură cu acest articol sunt şi prevederile art. 1083 Cod civil, potrivit cărora nu poate fi loc la daune interese când, din o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost

poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce îi era poprit.

Normele juridice referitoare la răspunderea civilă contractuală sunt de două feluri: norme aplicabile în general răspunderii contractuale şi norme specifice fiecărui contract (vânzare-cumpărare etc.).

II. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII

CONTRACTUALE Pentru a ne afla în prezenţa unei răspunderi civile

contractuale este necesar ca între părţile litigante să existe o legătură contractuală, să existe un contract valabil încheiat între aceştia.

Neexistenţa contractului care reprezintă premisa majoră

a răspunderii contractuale va conduce la aplicarea răspunderii

de drept comun adică răspunderea civilă delictuală.

Dacă există, totuşi, un contract, pentru a fi antrenată răspunderea civilă contractuală mai sunt necesare de îndeplinit şi alte condiţii ale răspunderii juridice şi în special a răspunderii civile cum ar fi:

- existenţa unei fapte ilicite; - existenţa unui prejudiciu; - existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită

şi prejudiciu; - vinovăţia (culpa) debitorului. Se poate afirma existenţa răspunderii contractuale atunci

când suntem în prezenţa unor împrejurări care contribuie la naşterea acestei răspunderi, chiar dacă acordarea de daune interese nu este încă posibilă.

La primele patru condiţii generale tuturor formelor de răspundere juridică, inclusiv celei contractuale, mai sunt

necesare şi unele condiţii speciale cerute pentru acordarea daunelor-interese cum ar fi:

- punerea în întârziere a debitorului; - inexistenţa unei clauze de neresponsabilitate. III. FAPTA ILICITĂ

Fapta debitorului este calificată ca fiind prejudiciabilă

când neexecutarea sau executarea defectuoasă ori tardivă a obligaţiei a cauzat un prejudiciu creditorului altfel nu există un temei legal pentru promovarea unei acţiuni în răspundere contractuală.

Fapta ilicită săvârşită de debitor constând aşa cum am mai arătat în neexecutarea obligaţiilor din contractul încheiat, în sens larg, respectiv neexecutarea totală sau parţială, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere, altfel spus, fapta ilicită a debitorului constă în nerespectarea dreptului de creanţă al creditorului prin nerespectarea obligaţiilor contractuale.

A. Neexecutarea obligaţiei În caz de neexecutare totală, răspunderea contractuală se

va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare întregul prejudiciu cauzat.

În unele situaţii chiar şi o executare parţială poate fi considerată o neexecutare totală dacă obiectul obligaţiei este indivizibil sau când se referă la neexecutarea unei obligaţii accesorii ce a fost considerată o clauză esenţială a unui contract.

Neexecutarea este apreciată ca fiind culpabilă şi atunci când deşi este posibilă, debitorul cu rea credinţă refuză să o îndeplinească.

Neexecutarea este considerată neculpabilă în caz de imposibilitate materială de executare cum ar fi când distrugerea

bunului vândut s-a produs ca urmare a unei catastrofe naturale etc.

Această împărţire a neexecutării în culpabilă şi neculpabilă are relevanţă în privinţa obligaţiilor de rezultat şi a celor de mijloace.

În cazul obligaţiilor de rezultat, răspunderea debitorului este angajată prin simplul fapt material al neobţinerii rezultatului urmărit prin contract, creditorul putând face dovada numai a neatingerii rezultatului, culpa debitorului neconstituind o condiţie necesară a răspunderii sale.

Pentru obligaţiile de mijloace, răspunderea pentru neexecutare se angajează numai în cazul în care debitorul nu a depus diligenţa la care s-a îndatorat.

B. Executarea necorespunzătoare Constă în executarea acesteia de către debitor cu

nerespectarea condiţiilor de calitate determinate, fie prin înserarea în contract a unor clauze specifice, fie prin standardele uzuale.

Asemenea prestaţii necorespunzătoare sunt relativ frecvente în contractele de vânzare-cumpărare şi în cele de prestări de servicii.

În cazul neexecutării şi executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, despăgubirile în bani la care are dreptul creditorul se numesc daune–interese compensatorii.

C. Executarea cu întârziere Această executare contractuală cu depăşirea termenelor

convenite are repercusiuni asupra răspunderii civile contractuale a debitorului deoarece despăgubirile pe care le datorează creditorului, în situaţia în care i-a provocat un prejudiciu, se numesc daune-interese moratorii.

Executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale creează două situaţii distincte pentru creditor, astfel:

- dacă termenul de executare a fost prevăzut ca esenţial în contract, creditorul poate refuza primirea prestaţiei, deoarece

nu mai prezintă interes pentru el şi se consideră obligaţia neexecutată;

- în cazul în care creditorul primeşte prestaţia, indiferent dacă termenul de executare a fost prevăzut esenţial sau neesenţial, el va avea dreptul numai la plata de daune-interese moratorii.

IV. PREJUDICIUL Art. 1082 Cod civil dispune că „debitorul este osândit de

se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, ” text care creează fundamentul acordării de despăgubiri creditorului dacă există un prejudiciu.

Dacă nu există prejudiciu, acţiunea creditorului va fi respinsă ca fiind lipsită de interes.

De aici, definim prejudiciul ca fiind acea pierdere suferită de creditor care constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă al creditorului său contractual.

Sarcina probei existenţei prejudiciului aparţine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciului este stabilită de lege ca în cazul obligaţiilor care au drept obiectiv sume de bani, unde legea fixează drept despăgubire dobânda legală.

De precizat că prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului care constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate prin contract.

Pentru a putea fi reparat prejudiciul suferit de creditor mai sunt necesare şi alte condiţii suplimentare care se referă la faptul că trebuie să fie cert, putând fi stabilită întinderea lui, să fie sigur, atât în privinţa existenţei sale, dar şi în privinţa

posibilităţii de a fi stabilit, adică de a fi constatat şi evaluat în bani.

Sunt certe prejudiciile prezente dar şi cele viitoare care este sigur că se vor produce.

Prejudiciile viitoare şi eventuale nu sunt certe, deoarece producerea lor nu este sigură, ele vor deveni certe numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.

De asemenea, prejudiciul trebuie să fie previzibil spre deosebire de răspunderea civilă delictuală unde poate fi şi imprevizibil.

V. RAPORTUL DE CAUZALITATE

DINTRE FAPTA ILICITĂ ŞI PREJUDICIU Această condiţie rezultă din prevederile art. 1086 Cod

civil care dispune că „daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”.

Din această prevede deducem că necesitatea existenţei unei relaţii cauzale directe între prejudiciu şi neexecutarea contractului.

Existenţa raportului de cauzalitate în materie contractuală este prezumată de lege, prezumţie cu caracter relativ dedusă şi din dispoziţiile finale ale art. 1082 Cod civil care prevede că „debitorul este îndatorat la plata de daune-interese, în afară de cazul în care .... neexecutarea ... provine dintr-o cauză străină care nu-i este imputabilă” iar potrivit art. 1083 Cod civil, debitorul nu poate fi obligat la plata de daune interese atunci când neexecutarea prestaţiei se datorează forţei majore sau cazului fortuit.

În baza acestei prezumţii, numită şi prezumţie de responsabilitate, creditorul nu trebuie să dovedească legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu.

Debitorul poate însă răsturna prezumţia de cauzalitate, dovedind că prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o cauză ce nu îi este imputabilă, astfel excluzându-se legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu, ceea ce îl exonerează de răspundere.

La obligaţiile de rezultat fapta prejudiciabilă este dedusă din însăşi nerealizarea rezultatului promis, în timp ce la obligaţiile de mijloace, culpa debitorului va trebui dovedită de creditor.

VI. VINOVĂŢIA DEBITORULUI Creditorul pentru a putea cere despăgubiri de la debitor,

este necesar ca neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei să-i fie imputabilă, respectiv debitorul să fi avut o vină atunci când nu şi-a executat obligaţia asumată.

Suntem în prezenţa laturii subiective a faptei debitorului, interesând atitudinea acestuia pentru faptă şi urmările ei, deoarece în dreptul nostru civil, răspunderea are la bază vina celui care a săvârşit fapta prejudiciabilă.

Condiţia culpei debitorului rezultă din interpretarea art. 1080, 1082-1083 Cod civil.

Conform art. 1082 Cod civil – debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor, dar şi atunci când îi produce acestuia un prejudiciu acţionând din culpă, prin urmare ori de câte ori nu-şi execută obligaţia din vina sa.

Tot din interpretarea acestui articol se deduce faptul că în sarcina debitorului operează o prezumţie de vină, ceea ce face să se spună că în materie contractuală vina debitorului este prezumată.

În cazul răspunderii civile contractuale, nu există deosebire de efecte între cazul fortuit şi forţa majoră aşa cum

există în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului.

În noţiunea de cauză străină care nu-i este imputabilă debitorului., prevăzută de art. 1082 Cod civil, se admite că intră şi vina creditorului, şi vina unei terţe persoane, pentru care debitorul nu este ţinut a răspunde.

VII. DAUNELE INTERESE Sunt acele despăgubiri băneşti la plata cărora debitorul

este obligat prin hotărâre judecătorească, în scopul reparării prejudiciilor cauzate creditorului prin neexecutarea obligaţiilor sale contractuale sau prin executarea lor defectuoasă ori cu întârziere.

Daunele interese sunt de două feluri: - daune interese compensatorii; - daune interese moratorii. a. Daunele interese compensatorii sunt acelea care

indemnizează pe creditor pentru pagubele cauzate prin neexecutarea (totală sau parţială) a obligaţiei, ori prin executarea ei necorespunzătoare.

Acestea trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al reparării integrale a prejudiciului cauzat creditorului, asigurând repararea acestuia în situaţia patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligaţia debitorului ar fi fost executată întocmai.

b. Daunele interese moratorii, îl indemnizează pe creditor pentru pagubele cauzate de debitor prin simpla întârziere a executării obligaţiei asumate prin contractul în care este parte îndatorată.

Daunele interese moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei şi, ca atare, se pot cumula cu acestea, după cum se pot cumula şi cu daune interese compensatorii, când debitorul nu execută în natură şi nici cu întârziere.

Daunele interese moratorii, ca şi cele compensatorii, pot fi evaluate anticipat şi stabilite printr-o clauză penală accesorie contractului.

Daunele interese se stabilesc întotdeauna într-o sumă de bani, reprezentând o reparare prin echivalent a prejudiciului, ele putând fi stabilite printr-o sumă globală sau sub forma unor prestaţii periodice, în raport de natura şi particularităţile prejudiciului cauzat creditorului şi de modul cel mai adecvat de reparare a acestuia.

c. Daunele previzibile sunt prejudicii suferite de creditor datorită neexecutării unei obligaţii contractuale a debitorului care au fost prevăzute sau care puteau fi prevăzute la data încheierii contractului.

VIII. PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A DEBITORULUI Reprezintă manifestarea de voinţă formală, prin care

creditorul încunoştinţează pe debitor că obligaţia sa a ajuns la scadenţă şi îl invită să şi-o execute.

Punerea în întârziere se face, de obicei, printr-o notificare scrisă adresată prin intermediul executorului judecătoresc, părţile putând conveni însă să se facă în oricare altă formă, sau ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmând a fi pus în întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare.

Aceleaşi efecte le produce şi o cerere de chemare în judecată a debitorului chiar introdusă la o instanţă necompetentă.

Dacă legea sau contractul nu prevăd altfel, simpla împlinire a termenului nu are efectul unei puneri în întârziere putându-se presupune că atâta timp cât nu se cere executarea creanţei sale, creditorul nu este prejudiciat de întârziere şi că el a acordat tacit, o prorogare a termenului.

Punerea în întârziere nu este aplicabilă decât în domeniul obligaţiilor contractuale, creditorul unei obligaţii din delict nu este ţinut să pună pe debitor în întârziere.

Punerea în întârziere produce următoarele efecte: a) din momentul ei debitorul datorează daune-interese

moratorii şi (sau) compensatorii; b) din acest moment încep să curgă dobânzile pentru

sumele de bani datorate; c) riscurile pieirii fortuite a lucrului trec asupra

debitorului afară dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la creditor dacă i l-ar fi predat.

SUBIECTE - În ce constă vinovăţia debitorului? - Cum se defineşte răspunderea civilă contractuală în contextul răspunderii civile? - Definiţi şi explicaţi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. - Cum pot fi obţinute daunele interese de către creditor şi care sunt acestea? ÎNTREBĂRI 1. Punerea în întârziere a debitorului se poate face: a) prin notificare, prin intermediul executorului judecătoresc; b) prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire; c) prin fax sau e-mail. Răspuns: a) 2. Debitorul unei obligaţii contractuale: a) răspunde atât pentru prejudiciile directe, cât şi pentru cele indirecte cauzate de neexecutarea cu intenţie (dol) a obligaţiei;

b) trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de creditor, chiar dacă aceasta a fost imprevizibilă la momentul încheierii contractului;

c) trebuie să acopere câştigul, previzibil la momentul încheierii contractului, pe care creditorul nu l-a putut realiza datorită neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale. Răspuns: c) 3. Când debitorul unei obligaţii contractuale nu-şi îndeplineşte obligaţiile şi este obligat la daune interese: a) el trebuie să acopere atât damnum emergens, cât şi lucrum cessans, când prejudiciul a fost previzibil la momentul încheierii contractului; b) el trebuie să acopere atât prejudiciul previzibil, cât şi pe cel imprevizibil, indiferent de forma de vinovăţie cu care nu îşi execută obligaţiile; c) el trebuie să acopere paguba efectiv suferită şi previzibilă sau imprevizibilă, când executarea nu îi este imputabilă. Răspuns: a) 4. Debitorul unei obligaţii născute dintr-un contract bilateral, obligaţie care devine imposibil de executat: a) ca regulă generală, nu mai poate pretinde executarea obligaţiei ce revenea celeilalte părţi contractante; b) suportă riscul contractului în toate cazurile; c)este ţinut să plătească despăgubiri către cocontractant. Răspuns: a) 5. Clauza penală: a) este acea clauză în temeiul căreia operează rezoluţiunea (rezilierea) convenţională a contractului sinalagmatic; b) are ca scop determinarea anticipată a cuantumului despăgubirilor ce vor fi plătite de debitor în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei asumate; c) poate fi prevăzută numai pentru obligaţii contractuale. Răspuns: b)

CAP.XI TRASMITEREA OBLIGAŢIILOR

OBIECTIVE: - Definirea transmiterii obligaţiilor în natura răspunderii civile contractuale. - Determinarea modurilor prin care se efectuează o transmitere a obligaţiilor de la o parte la alta în cadrul raportului juridic obligaţional. - Lămurirea înţelesului de cesiune de creanţă. - Lămurirea înţelesului de subrogaţie în drepturile creditorului prin plata creanţei.

CONCEPTE: - cesiune de creanţă - subrogaţie - poprire - cedent, cesionar, beneficiar - cauţiune - codebitor

I. CONSIDERATII GENERALE Transmiterea obligaţiilor este definită ca o modificare a

raporturilor juridice de obligaţie prin transferarea drepturilor creditorului asupra unei alte persoane, care devine creditor în locul lui, ori pin transferarea obligaţiilor debitorului asupra altei persoane care devine debitor în locul său.

Creanţa face parte din activul patrimonial al creditorului, iar datoria face parte din pasivul patrimonial al debitorului.

Cunoscând că patrimoniul unei persoane poate forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal, atunci şi elementele sale, creanţe, datorii, alături de drepturile reale, pot forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal.

Transmiterea dreptului de creanţă şi a datoriei care

alcătuiesc laturile raportului obligaţional, poate avea loc şi între

vii sau mortis causa.

Transmiterea obligaţiei prin acte între vii reprezintă acea operaţie juridică în temeiul căreia, prin acordul părţilor sau în virtutea legii, creanţa sau debitul, se transmite de la părţi la o altă persoană.

II. MODURI DE TRANSMITERE A

OBLIGAŢIILOR În dreptul nostru civil este reglementată expres numai

transmiterea laturii active a raportului obligaţional. Ca moduri de transmitere a obligaţiilor sunt cunoscute: - cesiunea de creanţă; - subrogaţia în drepturile creditorului prin plata

creanţei; - poprirea. III. CESIUNEA DE CREANŢĂ A. Noţiune Cesiunea de creanţă constituie un mijloc specific de

transmitere a obligaţiilor constând în acordul de voinţe (contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanţă

unei alte persoane (numită cesionar) care va deveni astfel creditor (numit debitor cedat).

Cesiunea de creanţă îşi realizează efectul translativ în raporturile dintre cedent şi cesionar, din chiar momentul încheierii acordului lor de voinţă.

Creanţa în cauză, supusă cesiunii, nu suferă nici-o schimbare, păstrându-şi natura juridică, civilă sau comercială, garanţiile care o însoţeau, iar dacă aceasta constă într-o sumă de bani, va produce aceleaşi dobânzi.

Cesiunea de creanţă este reglementată în materia contractului de vânzare-cumpărare (art. 1391-1398 si 1402-1404 Cod civil) şi are în vedere numai cesiunea de creanţă cu titlu oneros.

Atunci când cesiunea de creanţă se face prin acte între vii cu titlu oneros, ea echivalează cu o vânzare sau se poate face şi printr-un alt contract cum este cel de schimb.

Dacă se efectuează prin acte între vii cu titlu gratuit poate fi şi printr-un contract de donaţie.

B. Caractere juridice a) Când se efectuează printr-un act cu titlu oneros, fiind o

adevărată vânzare-cumpărare a drepturilor de creanţă, aceasta se constituie ca un contract sinalagmatic, deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante.

b) Când se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi, cesiunea de creanţă este un contract consensual.

c) În cazul în care cesiunea de creanţă se realizează cu titlu gratuit prin intermediul unei donaţii, aceasta are un caracter solemn, şi se cere forma unui act autentic.

C. Condiţiile cesiunii de creanţă Fiind un contract, şi cesiunea de creanţă trebuie să

îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului, adică condiţiile de fond şi formă specifice acestora.

Dintre condiţiile de fond ale cesiunii de creanţă sunt de amintit:

- capacitatea (juridică) de exerciţiu a părţilor; - consimţământul (liber exprimat) al părţilor; - obiectul cesiunii de creanţă (licit); - cauza cesiunii de creanţă. Dintre condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă amintim: - forma autentică; - să cuprindă elementele esenţiale: obiectul şi preţul. D. Formalităţi cerute pentru asigurarea opozabilităţii

cesiunii de creanţă Pentru valabilitatea cesiunii de creanţă nu este necesar

consimţământul debitorului cedat, dar pentru ca aceasta să fie opozabilă terţilor din care face parte şi debitorul cedat trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate.

Art. 1393 Cod civil prevede că „cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană, decât după ce a notificat debitorului cesiunea” ceea ce înseamnă că cesiunea de creanţă trebuie mai întâi notificată şi apoi acceptată.

Notificarea înseamnă comunicarea faptului cesiunii nicidecum a actului cesiunii, adică existenţa faptului juridic care a operat cesiunea şi substanţa convenţiei.

Prin notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, se aduce la cunoştinţă persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune.

Acceptarea din partea debitorului cedat (art. 1393 Cod civil) are semnificaţia că acesta a luat la cunoştinţă despre cesiune adică de schimbarea creditorului său iniţial în sensul că

a ştiut de existenţa cesiunii de creanţă, care se face printr-un act autentic.

Dacă acceptarea se face printr-un act sub semnătură privată, ea nu va fi opozabilă celorlalţi terţi, fiind opozabilă numai debitorului, care nu va putea face plata cedentului în detrimentul cesionarului, fără a se supune riscului de a mai plăti încă o dată.

Acceptarea autentică poate fi făcută şi de un mandatar al debitorului cu procură autentică, fiind valabilă chiar daca nu este cunoscută de cedent sau cesionar, fiind în acest caz opozabilă nu numai debitorului cedat dar şi terţilor.

E. Efectele cesiunii de creanţă Contractul prin care s-a cesionat o creanţă produce efecte

generale şi efecte speciale între părţile sale. a) efectul general, al cesiunii de creanţă este transmiterea

dreptului de creanţă de la cedent la cesionar în schimbul preţului stipulat sau cu titlu gratuit;

b) efectele speciale, ale cesiunii de creanţă se analizează pe de o parte între cedent şi cesionar, iar pe de altă parte faţă de terţi;

- între părţi, cesiunea de creanţă transferă dreptul de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului;

- faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării prin intermediul executorului judecătoresc sau din momentul acceptării de către debitorul cedat prin înscris autentic.

Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt: debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleaşi creanţe creditorii cedentului, care pot popri creanţa în mâinile debitorului cedat, creditorul cedentului popritor (care au poprit creanţa în mâinile debitorului cedat).

Până la notificarea sau acceptarea cesiunii de creanţă, debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului.

Dacă cedentul a făcut cesiunea, debitorul cedat se va putea apăra în faţa cesionarului prin invocarea chitanţei liberatoare, chiar cu dată posterioară cesiunii, dar cu dată anterioară notificării sau acceptării.

În cazul în care cedentul a înstrăinat creanţa la mai mulţi cesionari, între aceştia se naşte un conflict care va fi soluţionat conform regulii qui prior tempore potior iure (cine este mai întâi în timp va fi mai puternic în drept).

Până la îndeplinirea formalităţilor de publicitate, creditorii chirografari sunt consideraţi terţi, putând urmări creanţa cedentului care face parte din gajul lor general, astfel că cesiunea nu le este opozabilă.

În cazul cesiunii de creanţă se pot ivi şi dificultăţi de punere în aplicare a acesteia datorită unor drepturi ce ar putea fi încălcate unor categorii de persoane.

Rezolvarea acestor complicaţii se face printr-o operaţiune juridică denumită retract litigios.

F. Retractul litigios – este o manifestare unilaterală de

voinţă prin care debitorul unui drept litigios, care a fost transmis de către creditor unei alte persoane printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros, poate să stingă litigiul şi totodată obligaţia sa, oferind cesionarului, noul său creditor, suma cu care el a plătit efectiv cedentului creanţa respectivă, împreună cu cheltuielile cumpărării şi cu dobânzile efectuate de la data plăţii cesiunii.

Legea recunoaşte debitorului cedat această posibilitate în scopul de a zădărnici tentativa de speculă a cesionarului, care altfel, ar fi îndreptăţit să urmărească şi să încaseze întreaga valoare nominală a creanţei, chiar dacă a cumpărat-o la un preţ inferior.

IV. SUBROGAŢIA ÎN DREPTURILE CREDITORULUI PRIN PLATA CREANŢEI

1. Noţiune

Această modalitate de transmitere a obligaţiilor mai poartă denumirea şi de subrogaţie reală, legală sau personală.

Prin subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei înţelegem substituirea persoanei creditorului unui raport juridic de obligaţie de către o altă persoană care plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte.

În principiu datoria este stinsă în sensul că creditorul îşi primeşte tot ce era în drept a pretinde, terţul plătitor care voieşte să fie asigurat că va fi despăgubit pentru plata efectuată, poate cere creditorului să fie subrogat în drepturile acestuia afară numai dacă ar fi înţeles să lucreze animus donandi în privinţa debitorului.

2. Felurile subrogaţiei Subrogaţia solventului (cel care a plătit în drepturile

creditorului se poate face: - în temeiul legii – subrogaţie legală; - în temeiul convenţiei părţilor – subrogaţie

convenţională La rândul ei subrogaţia convenţională poate fi: - consimţită de creditorul plătit; - consimţită de debitor.

A. Subrogaţia legală Art. 1108 Cod civil, prevede patru cazuri în care

subrogaţia se face fără să mai fie nevoie de a fi cerută sau acordată.

a) subrogaţia în folosul celui care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor, ce are preferinţă.

Este cazul unui creditor chirografar care plăteşte creanţa unui creditor ipotecar, substituindu-se în toate drepturile creditorului plătit.

Acesta va beneficia de subrogaţia legală numai în cazul în care creditorul plătit este într-o situaţie juridică mai bună.

b) subrogaţia în folosul aceluia care, dobândind un imobil plăteşte creditorilor căror acest imobil este ipotecat.

Este cazul în care dobânditorul unui imobil ipotecat, plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra acelui imobil, pentru a împiedica scoaterea lui la vânzare de către creditorii ipotecari.

Cumpărătorul are ipotecă asupra propriului imobil, cu rangul de preferinţă al creditorilor plătiţi.

c) subrogaţia în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o face (are interes să plătească).

În dreptul nostru civil sunt obligaţi împreună cu altul: - codebitorii solidari; - codebitorii obligaţiilor indivizibile; - fidejusorii între ei. Sunt obligaţi pentru altul, adică pentru debitorul principal: - fidejusorii; - cauţiunea reală, care constituie o ipotecă pentru un

bun al său pentru a garanta o datorie a debitorului; - terţul detentor al unui imobil ipotecat pentru

garantarea datoriei debitorului, care plăteşte pe creditorii înscrişi asupra imobilului, terţul dobândind

imobilul ipotecat fie de la debitori, fie de la cauţiunea reală.

d) subrogaţia în folosul moştenitorului sub beneficiu de inventar, care a plătit din propriul său patrimoniu datoriile succesiunii.

Acceptând moştenirea sub beneficiu de inventar, moştenitorul nu va răspunde de datoriile moştenirii decât în limitele activului acesteia.

B. Subrogaţia convenţională Subrogaţia convenţională îşi are izvorul în acordul de

voinţă dintre terţul care plăteşte şi creditorul plătit sau debitorul obligaţiei, care poate fi consimţită de creditor sau de debitor.

1. Subrogaţia consimţită de creditor are loc prin acordul de voinţă expres ce intervine între creditor şi cel care plăteşte datoria debitorului, în chiar momentul plăţii, căci, dacă acordul ar interveni anterior plăţii, s-ar realiza o cesiune de creanţă, iar un acord intervenit ulterior n-ar mai putea produce nici un efect, creanţa fiind deja stinsă prin plată.

Prin acordul lor de voinţă, creditorul accipiens subrogă pe terţul solvens în toate drepturile sale, care, astfel, nu se sting, ci se transmit neschimbate celui care a devenit creditor prin subrogaţie.

2. Subrogaţia consimţită de debitor are loc prin acordul de voinţă care intervine între debitor şi un terţ, de la care debitorul împrumută spre a face plata creditorului, subrogând pe terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial.

Pentru ca această subrogaţie să fie valabilă, legea cere ca în contractul de împrumut încheiat între debitor şi terţ să se precizeze expres că împrumutul s-a făcut pentru a plăti creditorului, iar în chitanţa eliberată de creditor să se precizeze expres să plata s-a făcut cu banii împrumutaţi.

De asemenea, se cere ca ambele aceste acte să fie făcute în formă autentică pentru a-l împiedica pe debitor să modifice în mod fraudulos ordinea de preferinţă a creditorilor săi.

C. Efectele subrogaţiei Indiferent că este legală sau convenţională, efectul

principal al subrogaţiei, subrogatul (solvens) ia locul creditorului pe care l-a plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului, bucurându-se de toate garanţiile care însoţeau creanţa respectivă.

El dobândeşte, de asemenea, şi o acţiune proprie contra debitorului, izvorâtă, după caz, din mandat sau din gestiunea de afaceri, prin care poate obţine nu numai ceea ce a plătit creditorului iniţial, dar şi eventualele cheltuieli sau daune încercate cu această ocazie.

V. CESIUNEA DE DATORIE 1. Noţiune Cesiunea de datorie înseamnă transmiterea obligaţiei ce

revine debitorului de către o altă persoană, care să devină debitor în locul celui iniţial.

Nefiind reglementată de lege, cesiunea de datorie, se poate realiza doar în mod indirect, printr-o novaţie de schimbare de debitor, printr-o delegaţie perfectă sau printr-o stipulaţie pentru altul, care sunt veritabile contracte civile.

VI. CESIUNEA DE DREPTURI

LITIGIOASE

Este o varietate a cesiunii de creanţă având ca obiect una sau mai multe creanţe care fac obiectul unui litigiu în curs.

Principala particularitate a acestei cesiuni o constituie

dreptul debitorului cedat de a face un retract litigios, care este sinonimă cu o vânzare de drepturi litigioase.

VII. CESIUNEA DE DREPTURI

SUCCESORALE Este o varietate a cesiunii de creanţă având ca obiect

drepturile succesorale ale cedentului. Dacă actul de cesiune nu specifică obiectele cuprinse în

moştenire, cedentul nu garantează cesionarului decât calitatea sa de moştenitor.

În aceste cazuri cesiunea de drepturi succesorale produce efecte între părţi pe data deschiderii succesiunii.

SUBIECTE: - În ce constă vinovăţia debitorului? - Cum se defineşte răspunderea civilă contractuală în contextul răspunderii civile? - Definiţi şi explicaţi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. - Cum pot fi obţinute daunele interese de către creditor şi care sunt acestea?

ÎNTREBĂRI: 1. Ca moduri de transmitere a obligaţiilor sunt cunoscute: a) plata prin echivalent a prestaţiilor datorate creditorului; b) cesiunea de creanţă, subrogarea în drepturile creditorului prin plata creanţei, poprirea; c) stipulaţia pentru altul şi gestiunea de afaceri. Răspuns: b) 2. Transmitere obligaţiilor este definită ca o: a) preluare integrală a drepturilor şi obligaţiilor în cazul moştenirii legale sau testamentare de către moştenitorii cu vocaţie la moştenire; b) modificare a raporturilor juridice de obligaţie prin transformarea drepturilor creditorului asupra unei alte persoane care devine creditor în locul lui; c) o novaţie de creditor în cadrul unui raport juridic de obligaţie delictuală. Răspuns: b) 3. Cesiunea de creanţă constituie: a) un mod şi o posibilitate a debitorului de a se debarasa de obligaţiile ce le are faţă de creditor; b) un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor constând în acordul de voinţă (contractual) prin care creditorul, numit cedent, transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane, cesionar care va deveni creditor (debitor cedent); c) substituirea persoanei creditorului unui raport juridic de obligaţie către o altă persoană care plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte. Răspuns: b)

4. Subrogaţia poate fi de mai multe feluri : a) naturală, reală, absolută ţi perfectă ; b) legală şi convenţională ; c) totală sau parţială în funcţie de acordul părţilor Răspuns: b) 5. Subrogaţia convenţională presupune să fie : a) dispusă prinr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ; b) consimţită de creditor şi/sau consimţită de debitor; c) acceptată explicit, tacit sau implicit de către terţi faţă de contractul ce a creat obligaţiile părţilor.

Răspuns: b)

CAP.XII. TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

OBIECTIVE: - Definirea noţiunii de transformare a obligaţiilor şi locul în cadrul circulaţiei obligaţiilor civile. - Perceperea modurilor de transformare a obligaţiilor prin schimbarea unuia din elementele raportului obligaţional - Descrierea şi aprofundarea celor două moduri specifice de transformare a obligaţiilor: novaţia şi delegaţia. - Lămurirea condiţiilor de admisibilitate şi a efectelor produse de novaţie şi delegaţie ca moduri de transformare a obligaţiilor civile.

CONCEPTE: - novaţie - delegaţie - transformarea obligaţiei - novaţie obiectivă, subiectivă - delegaţie perfectă, imperfectă

I. NOŢIUNE Prin transformarea obligaţiei înţelegem acea operaţie

juridică prin intermediul căreia, ca urmare a acordului de voinţă al părţilor raportului obligaţional, se produce o schimbare a unuia din elementele acestui raport, respectiv subiecte, obiect sau cauză.

Transformarea raportului juridic obligaţional iniţial are în principiu, ca efect stingerea raportului obligaţional existent şi înlocuirea acestuia cu altul care prezintă un element nou.

De exemplu, un debitor doreşte să înlocuiască obiectul prestaţiei sale cu un altul pe care îl are la dispoziţie, caz în care va conveni cu creditorul, înainte ca datoria să ajungă la scadenţă, o schimbare a obiectului obligaţiei.

II. MODURI DE TRANSFORMARE A

OBLIGAŢIILOR Ca moduri de transformare a obligaţiilor, codul nostru

civil, reglementează două moduri juridice: - novaţia; - delegaţia.

Novaţia şi delegaţia perfectă sunt în acelaşi timp şi mijloace de stingere a unei obligaţii şi dă naştere concomitent alteia care o înlocuieşte pe cea veche.

Numai delegaţia imperfectă transformă o obligaţie fără stingerea şi înlocuirea ei cu alta.

III. NOVAŢIA

1. Noţiune

Novaţia este un mijloc de stingere a unei obligaţii, constând în înlocuirea ei, prin voinţa părţilor, cu o altă obligaţie, diferită.

Această nouă obligaţie trebuie să se deosebească de cea veche, altfel nu ar exista novaţie.

Novaţia este reglementată împreună cu delegaţia de art. 1128-1137 Cod civil.

De remarcat că, întotdeauna novaţia este rezultatul unei convenţii, legiuitorul neprevăzând nici un caz în care aceasta operează în drept.

Ceea ce este specific novaţiei este faptul că stingerea obligaţiei vechi nu duce la încetarea efectelor sale, ci numai la transformarea ei într-o altă obligaţie, vechea obligaţie este transformată nu modificată, rezultatul fiind un nou raport obligaţional.

2. Felurile novaţiei În raport cu elementele obligaţiei existente care se

transformă, novaţia este de două feluri: a) novaţie obiectivă; b) novaţie subiectivă.

a) Novaţia obiectivă (mutata causa debendi) se produce între creditorul şi debitorul iniţial prin schimbarea obiectului, cauzei sau modalităţilor obligaţiei iniţiale.

La novaţia prin schimbarea obiectului, creditorul şi debitorul raportului obligaţional iniţial nu se schimbă, având loc doar o transformare a obiectului obligaţiei.

De exemplu, schimbarea obiectului poate interveni în cazul în care părţile convin ca în locul unei sume de bani, să se execute o altă prestaţie.

La novaţia prin schimbarea cauzei, subiectele raportului obligaţional iniţial rămân neschimbate, ca de altfel şi obiectul obligaţiei, ceea ce se schimbă fiind cauza obligaţiei.

Aceasta poate interveni atunci când, de exemplu, cumpărătorul unui bun convine cu vânzătorul să păstreze suma datorată ca preţ al bunului, cu titlu de împrumut.

Cu toate că debitorul este aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi sumă, obligaţia are o altă cauză şi anume contractul de împrumut, dând naştere unei alte obligaţii.

La novaţia prin schimbarea modalităţilor, aceasta se transformă dintr-o obligaţie pură şi simplă, într-o obligaţie condiţională.

Schimbarea termenului nu are nici un efect , deoarece el vizează numai executarea obligaţiei.

b) Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin schimbarea creditorului sau a debitorului iniţial.

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără a cere consimţământul debitorului iniţial (art. 1131 Cod civil).

O astfel de novaţie operează pe cale de expromisiune, adică o promisiune de plata din partea aceluia care se substituie altuia sau exclude pe vechiul debitor.

Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor (terţă persoană) indicată de creditorul iniţial.

În acest caz, debitorul va fi eliberat de creditorul iniţial, fiind obligat faţă de noul creditor, ca efect al novaţiei.

Novaţia se deosebeşte atât de cesiunea de creanţă cât şi de subrogaţia în drepturile creditorului plătit, deoarece cu toate că şi în cazul acestora se schimbă persoana creditorului, obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, transmiţându-se la noul creditor, împreună cu toate garanţiile şi accesoriile sale.

3. Condiţiile novaţiei Realizarea novaţiei presupune mai multe condiţii,

astfel: a) Existenţa unei obligaţii valabile care urmează să se

stingă. O obligaţie lovită de nulitate absolută nu poate fi

novată. Nulitatea relativă nu împiedică însă novaţia, căci

intenţia de a nova implică confirmarea obligaţiei anulabile, dacă partea cunoştea cauza de anulabilitate.

O obligaţie imperfectă, neînzestrată cu acţiune în justiţie, poate fi novată, transformându-se astfel într-o obligaţie perfectă, înzestrată cu acţiune.

b) Naşterea unei noi obligaţii valabile. Dacă noua obligaţie nu se poate naşte valabil, cea veche

nu se stinge şi, deci, novaţia nu operează. Rezoluţia noii novaţii, deşi o desfiinţează retroactiv, nu

duce totuşi la reînvierea vechii obligaţii, care s-a stins definitiv şi irevocabil prin acceptarea novaţiei.

c) Existenţa unui element nou care deosebeşte obligaţia nouă de cea veche.

Acest element nou poate privi: - persoana creditorului (prin schimbarea de creditor) - persoana debitorului (prin schimbarea de debitor) - obiectul obligaţiei (prin schimbare de obiect) - cauza obligaţiei - adăugarea sau suprimarea unei clauze sau condiţii - modificarea termenului de executare a obligaţiei

vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi, diferite. d) Exprimarea intenţiei comune a părţilor de a nova. Novaţia fiind un veritabil contract, necesită realizarea

acordului de voinţă al părţilor, atât asupra stingerii obligaţiei vechi, cât şi asupra naşterii obligaţiei noi care i se substituie.

e) Existenţa capacităţii de a nova. Creditorul (cedentul) trebuie să aibă capacitatea juridică

de a dispune (căci vechea lui creanţă se stinge) iar debitorul (cedat) trebuie să aibă capacitatea de a se obliga (căci în sarcina lui se naşte o nouă obligaţie).

4. Efectele novaţiei. Novaţia produce următoarele efecte: a) Stingerea obligaţiei vechi, împreună cu toate

accesoriile sale (garanţiile reale, garanţiile personale, solidaritatea pasivă, acţiunile în justiţie etc.).

Garanţiile se pot păstra , dacă cei care le-au constituit consimt ca ele să servească şi pentru garantarea noii obligaţii, adică dacă aceste garanţii sunt şi ele novate cu respectarea condiţiilor menţionate mai sus, precum şi a condiţiilor de validitate specifice actului de constituire a garanţiei respective.

Dacă creditorul a condiţionat novaţia de menţinerea aceloraşi garanţii (sau a unora dintre ele) lipsa consimţământului garanţilor respectivi (fidejusori, codebitori

solidari etc.) împiedică realizarea novaţiei şi deci, vechea obligaţie nu se stinge.

b) Naşterea unei noi obligaţii, concomitent cu stingerea celei vechi şi condiţionat de aceasta.

Noua obligaţie are întotdeauna caracter contractual, ea rezultând din voinţa părţilor.

Fiind o obligaţie nouă, ea este supusă unui nou termen de prescripţie extinctivă, care începe să curgă de la naşterea novaţiei noi.

Novaţia este o instituţie juridică de sine stătătoare care se deosebeşte de alte instituţii juridice cu care poate prezenta asemănări cum ar fi cesiunea de creanţă prin schimbare de creditor, de debitor, de obiect sau de cauză.

IV. DELEGAŢIA 1. Noţiune Delegaţia este un act juridic prin care o persoană,

numită delegant, însărcinează o altă persoană, numită delegat, să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane, numită delegatar, cu consimţământul acesteia.

De cele mai multe ori, delegantul fiind creditor al delegatului şi debitor al delegatarului, delegaţia simplifică raporturile juridice dintre părţi, făcând ca dintr-o singură plată, de la delegat la delegator, să se stingă două obligaţii: aceea a delegatului faţă de delegant şi aceea a delegantului faţă de delegatar.

2. Interesul delegaţiei Delegaţia poate prezenta interes practic, din mai multe

motive, astfel: a) prin delegaţie se poate realiza o liberalitate când

delegatul se obligă să plătească o datorie a delegantului către delegatar.

b) prin delegaţie se poate realiza un împrumut, când delegantul care doreşte să predea delegatarului o sumă pe care nu o are, dă delegaţie unei persoane ca delegat să predea suma delegatarului.

c) prin delegaţie se poate realiza o garanţie personală, când delegantul aduce pe delegat, care devine şi el obligat faţă de delegatar, fără ca obligaţia delegantului să înceteze.

În ceea ce priveşte consimţământul persoanelor care participă la delegaţie, acesta nu trebuie să fie obligatoriu simultan, cum este, de exemplu, situaţia acceptării ofertei, care poate avea loc în urma ofertei, dar înainte de retractarea ei.

3. Felurile delegaţiei Delegaţia este de două feluri:

- delegaţie perfectă; - delegaţie imperfectă.

a) Delegaţia este perfectă, atunci când delegatarul acceptă pe delegat ca debitor al său, în locul delegantului, pe care îl eliberează, cele două obligaţii preexistente fiind astfel novate, prin schimbare de debitor şi, respectiv, prin schimbare de creditor, într-o singură obligaţie.

Dacă părţile n-au convenit altfel, delegantul garantează delegatarului existenţa şi valabilitatea creanţei sale împotriva delegatului, ca o condiţie a novaţiei precum şi solvabilitatea prezentă, dar nu şi cea viitoare, a delegatului.

Odată cu acceptarea de către delegatar a delegaţiei perfecte, vechea sa creanţă faţă de delegant se stinge, cu toate accesoriile ei, întocmai ca la novaţie.

b) Delegaţia este imperfectă, atunci când delegatarul acceptă pe delegat ca debitor al său, alături de delegant, pe care nu îl eliberează, păstrându-şi dreptul de a-l urmări, în cazul în care delegatul n-ar executa obligaţia. Spre deosebire însă de fidejusor, care este obligat subsidiar, delegantul rămânând obligat principal, alături, dar independent, de delegat.

Cu alte cuvinte, delegaţia imperfectă există atunci când delegatarul nu acceptă liberarea delegantului, acesta rămânând mai departe obligat alături de noul debitor.

Un nou raport de obligaţie este alăturat celui anterior, care continuă să subziste ca o adevărată garanţie a noii obligaţii.

Creditorul anterior, care continuă să subziste ca o adevărată garanţie a noii obligaţii, creditorul delegatar putând urmări, la alegerea sa, pe oricare din cei doi debitori.

Aşadar, după cum delegaţia este perfectă sau imperfectă, delegantul este sau nu descărcat de obligaţia sa de către delegatar.

Din convenţia părţilor trebuie să rezulte clar dacă creditorul a înţeles a primi pe debitorul delegat alături de delegant, în care caz el va avea doi codebitori sau dacă l-a primit în locul delegantului înţelegând a-l descărca pe acesta.

În raport cu voinţa părţilor, delegaţia reprezintă, după caz, un mod de stingere, de transmitere sau de transformare a obligaţiilor.

4. Efectele delegaţiei Efectele delegaţiei sunt diferite supă cum delegaţia este

perfectă sau imperfectă. În cazul delegaţiei perfecte, aceasta stinge obligaţia

veche şi o înlocuieşte cu una nouă, obligaţia delegantului se stinge şi este înlocuită cu obligaţia delegatului, urmare a acestui fapt, debitorul iniţial nu va mai putea fi creditor pentru plata obligaţiei.

De asemenea, insolvabilitatea delegantului va fi suportată de către creditor, care în principiu, nu se mai poate întoarce împotriva delegantului.

Există totuşi două situaţii în care obligaţia delegantului subzistă faţă de delegatar şi anume:

a) când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant în caz de insolvabilitate a delegatarului, caz în care, delegantul oferă delegatarului consimţământul unei persoane solvabile, care va deveni insolvabilă după încheierea delegaţiei.

b) când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei, situaţie în care delegatarul se poate întoarce împotriva delegantului indiferent dacă şi-a rezervat sau nu acest drept în cuprinsul delegaţiei, fiind suficient să dovedească insolvabilitatea delegatului la momentul încheierii delegaţiei.

Raportul dintre creditorul delegatar şi delegat este un raport nou de obligaţie, care nu va beneficia de garanţiile vechii creanţe, care s-a transformat într-un raport nou cu efecte specifice.

În cazul delegaţiei imperfecte aceasta adaugă un nou raport obligaţional la cel preexistent, delegatarul având doi debitori, delegantul şi delegatarul, putând urmări la alegerea sa pe oricare dintre ei sau pe amândoi pentru realizarea creanţei, deoarece nu există beneficiu de discuţiune.

5. Deosebiri între delegaţie şi alte operaţii juridice a) Delegaţia se deosebeşte de mandat, deoarece

delegantul se obligă singur ca debitor al delegatarului, în timp ce mandatarul nu se obligă personal. La mandat, efectele contractului încheiat de mandatar se produc direct în persoana mandantului.

b) Delegaţia se deosebeşte de novaţie deoarece nu presupune existenţa unei obligaţii anterioare, obligaţia imperfectă fiind lipsită de efect novator.

c) Delegaţia imperfectă se deosebeşte de fidejusiune, deoarece fidejusorul este obligat subsidiar, pe când delegantul rămâne obligat principal alături de delegat.

d) Delegaţia se deosebeşte de stipulaţia pentru altul, deoarece la delegaţie este necesar consimţământul celor trei

participanţi, pe când stipulaţia este un contract care se încheie între stipulant şi promitent.

e) Delegaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă, deoarece la delegaţie este necesar consimţământul debitorului, în cesiunea de creanţă se realizează numai prin acordul de voinţă dintre cedent şi cesionar.

SUBIECTE: - Precizaţi care sunt modurile prevăzute în Codul civil, doctrină şi practica judiciară de transformare a obligaţiilor. - De câte feluri este novaţia şi care sunt condiţiile acesteia? - Ce se înţelege prin delegaţie, de câte feluri este şi ce efecte produce? - Precizaţi deosebirile dintre delegaţie şi alte operaţii juridice. ÎNTREBĂRI: 1. Constituie moduri de transformare a obligaţiilor: a) cazul fortuit; b) delegaţia şi novaţia; c) darea în plată şi confuziunea. Răspuns: b) 2. Novaţia: a) operează chiar dacă una din părţi este un minor de 17 ani; b) poate fi prezumată de instanţă; c) are ca efect stingerea garanţiilor şi accesoriilor care însoţeau vechea obligaţie. Răspuns: c) 3. În raport cu elementele obligaţiei existente care se transformă, novaţia este: a) absolută şi imperfectă ; b) obiectivă şi subiectivă ;

c) negatorie şi confesorie. Răspuns: b) 4. Elementele novaţiei care deosebeşte obligaţia nouă de cea veche poate privi: a) raporturile de natură obligaţională izvorâte dintr-un contract imposibil de executat; b) persoana creditorului, a debitorului , obiectul obligaţiei şi cauza acestuia; c) natura şi întinderea prejudiciului cauzat creditorului prin fapta culpabilă a debitorului. Răspuns: b) 5. Delegaţia este de mai multe feluri: a) personală, directă şi convenţională; b) perfectă şi imperfectă; c) cauzată prin voinţa creditorului, cauzată prin efectul legi.

Răspuns: b)

CAP.XIII GARANŢIILE PERSONALE

- FIDEJUSIUNEA - OBIECTIVE: - Stabilirea importanţei şi locului fidejusiunii în cadrul garanţiilor obligaţiilor civile. - Dezvoltare şi implementarea felurilor fidejusiunii. - Lămurirea efectelor fidejusiunii. - Modurile de stingere a fidejusiunii. CONCEPTE: - fidejusor - solidaritate - indivizibilitate - beneficiu de discuţiune - beneficiu de diviziune - creditor evins

I. NOŢIUNE Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a

obligaţiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el însuşi.

Sunt garanţii personale: fidejusiunea şi alte garanţii personale reglementate de legi speciale care se întemeiază pe ideea de fidejusiune cum ar fi:

- garanţia constituită de o terţă persoană pentru acoperirea pagubelor ce ar fi cauzate altei persoane;

- solidaritatea;

- indivizibilitatea etc. Fidejusiunea este un contract accesoriu, unilateral,

consensual şi cu titlu gratuit, prin intermediul căruia o persoană numită fidejusor se obligă faţă de un creditor să execute ea obligaţia unui debitor al acestuia, în cazul în care debitorul n-ar executa-o el însuşi.

Debitorul mai trebuie să participe la contractul de fidejusiune care se încheie numai între fidejusor şi creditor, el putând fi în raporturi juridice prealabile sau stabilite ad-hoc cu debitorul a cărui obligaţie o garantează, faţă de debitor fidejusiunea putând avea fie caracter gratuit, fie caracter oneros.

Prin fidejusiune poate fi garantată orice obligaţie valabilă chiar şi obligaţiile strict personale, caz în care fidejusorul se oferă să nu execute, ci să plătească despăgubirile datorate de debitor în caz de neexecutare.

Fidejusiunea este singura garanţie personală reglementată de codul civil român, termenul de fidejusiune fiind folosit alături de termenul de cauţiune.

Faţă de raportul care leagă pe debitor cu creditorul, fidejusorul este un terţ a cărui obligaţie se suprapune deasupra obligaţiei principale a debitorului.

II. FELURILE FIDEJUSIUNII Fidejusiunea este de trei feluri: - convenţională; - legală; - judecătorească. 1. Fidejusiunea este convenţională când părţile raportului

obligaţional, debitorul şi creditorul, cad de acord asupra necesităţii aducerii unui garant de către debitor.

2. Fidejusiunea este legală atunci când părţile printr-un text de lege (art. 1675 Cod civil) debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru garantarea obligaţiilor care îi revin.

3. Fidejusiunea este judecătorească, când într-o cauză litigioasă instanţa judecătorească dispune aducerea unui fidejusor.

III. CARACTERELE JURIDICE ALE FIDEJUSIUNII

Contractul de fidejusiune are următoarele caractere

juridice: 1. Este un contract accesoriu faţă de obligaţia principală a

debitorului, acesta fiind principalul caracter al fidejusiunii deoarece creează mai multe consecinţe juridice:

- fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale; - întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât

datoria debitorului şi nu poate fi oneroasă.; - fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se

întinde la toate accesoriile datoriei. 2. Este un contract consensual în sensul că simplul acord

de voinţă al părţilor este suficient pentru încheierea sa valabilă. 3. Este un contract esenţialmente unilateral dând naştere

la obligaţii numai în sarcina fidejusorului, nefiind supus regulii multiplului exemplar.

4. Este un contract cu titlu gratuit, fidejusorul neurmărind să obţină un echivalent de la creditorul cu care a încheiat convenţia în schimbul obligaţiei sale.

IV. FIDEJUSORUL Fidejusorul este o persoană care printr-un contract de

fidejusiune încheiat cu un creditor se obligă să garanteze acestuia o anumită creanţă, executând el obligaţia în cazul în care debitorul principal n-ar executa-o el însuşi.

Fidejusorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru valabilitatea contractului de fidejusiune:

- fidejusorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

- fidejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă; - fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competenţă

teritorială a tribunalului unde trebuie executată obligaţia.

V. OBLIGAŢII CARE POT FI GARANTATE În principiu, pot fi garantate orice fel de obligaţii chiar şi

cele în nume personal, în mod obişnuit garantându-se obligaţiile băneşti.

Pot fi garantate atât obligaţiile existente, cele viitoare şi chiar cele eventuale în afara celor naturale care nu pot fi garantate.

Obligaţia fidejusorului poate fi garantată de un alt fidejusor.

VI. EFECTELE FIDEJUSIUNII Efectele pe care le poate produce contractul de

fidejusiune pot fi analizate din punctul de vedere al raporturilor dintre:

- fidejusor şi creditor; - fidejusor şi debitorul principal; - fidejusori între ei.

A. Raporturile dintre fidejusor şi creditor Aceste raporturi izvorăsc direct şi nemijlocit din

contractul încheiat între creditor şi fidejusor, debitorul nefiind parte în acest contract.

Principiul care domină aceste raporturi este acela că în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate urmări direct pe fidejusor, pentru realizarea creanţei sale, fără o prealabilă umărire a debitorului principal.

Obligaţia fidejusorului fiind una accesorie şi subsidiară, acesta poate opune creditorului toate excepţiile de ordin general şi personale specifice raportului juridic de fidejusiune, precum şi două excepţii specifice:

- beneficiul de discuţiune; - beneficiul de diviziune. a) Beneficiul de discuţiune este o excepţie pe care o

poate pune creditorului urmăritor un fidejusor sau un terţ dobânditor al imobilului ipotecat, cerând creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, respectiv celelalte imobile ipotecate pentru garantarea aceleaşi creanţe şi care se află încă în posesia debitorului, şi abia apoi, dacă va mai fi nevoie, să urmărească şi bunurile fidejusorului respectiv ale posesorului actual al imobilului ipotecat.

Beneficiul de discuţiune trebuie să fie invocat înainte de a se intra în dezbaterea fondului, fidejusorul, sau deţinătorul imobilului, fiind obligat totodată să indice bunurile debitorului principal care pot fi urmărite (acestea neputând fi bunuri aflate în litigiu, gajate sau ipotecate şi altor creditori cu rang privilegiat) şi să avanseze cheltuielile necesare pentru urmărirea acestora.

La fidejusiunea judecătoreasă, fidejusorul nu poate invoca beneficiul de discuţiune.

b) Beneficiul de diviziune Reprezintă o excepţie, pe care o poate opune creditorului

urmăritor acela dintre fidejusorii care garantează creanţa sa,

împotriva căruia s-a îndreptat în exclusivitate urmărirea, şi prin efectul căreia creditorul va fi obligat să-şi dividă acţiunea împotriva tuturor cofidejusorilor care garantează aceeaşi creanţă, fiecare urmând să răspundă numai de partea de datorie care îi revine.

Prin această excepţie, fidejusorul urmărit face să înceteze solidaritatea dintre cofidejusori care rezultă direct din lege.

Dacă însă solidaritatea dintre cofidejusori a fost expres stipulată prin însuşi contractul de fidejusiune, nici unul dintre cofidejusorii solidari, chiar urmărit în exclusivitate, nu va mai putea invoca beneficiul de diviziune, la care se consideră că a renunţat anticipat, prin contract.

B. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal Dacă fidejusorul şi-a executat obligaţia pe care a angajat-

o pentru a-l elibera pe debitor de datorie, sau a garantat cu sau fără acordul acestuia, fidejusorul are un drept de regres împotriva debitorului pentru a obţine restituirea prestaţiei.

Fidejusorul este în situaţia de a recupera de la debitor suma plătită, la care se pot adăuga şi cheltuielile pe care le-a făcut după ce a notificat debitorului începerea urmăririi de către creditor, dobânzi la sumele plătite din ziua în care a notificat debitorului că a făcut plata, precum şi daune interese.

Temeiul regresului care este de esenţa fidejusoiunii, îl constituie, de regulă, subrogaţia legală în drepturile creditorului plătit pe care le găsim în prevederile art. 1108 pct.3 şi 1670 Cod civil.

Regresul se poate întemeia şi pe mandat sau gestiunea de afaceri, după cum fidejusorul a garantat la cerere sau din proprie iniţiativă.

În cazul în care un fidejusor a garantat mai mulţi debitori care erau ţinuţi solidar pentru întreaga sumă şi aceeaşi datorie, va putea recupera ceea ce a plătit de la oricare dintre debitori, păstrându-se regula solidarităţii.

Dacă însă fidejusorul a garantat mai mulţi debitori ai aceluiaşi creditor, care nu sunt obligaţi solidar, atunci el nu-şi va putea exercita regresul împotriva unuia dintre aceştia pentru stat, deoarece nu a garantat o singură obligaţie, ci mai multe obligaţii distincte.

Art. 1670 din Codul civil cuprinde prevederea prin care fidejusorul poate pierde dreptul la orice regres împotriva debitorului principal dacă:

- a plătit fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, iar acesta dovedeşte că ar fi avut mijloace de stingere a datoriei, precum compensaţia, prescripţia, etc.

- nu l-a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, iar acesta a plătit a doua oară.

C. Raporturile dintre fidejusori Dacă mai mulţi fidejusori au garantat pentru unul şi

acelaşi debitor, fidejusorul care a plătit are o acţiune în regres divizibilă împotriva celorlaţi fidejusori dar numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 1673 şi 1674 Cod civil) cum sunt:

- fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de către creditor;

- când debitorul este în stare de faliment sau insolvabilitate;

- când debitorul s-a îndatorat să-l elibereze de datorie într-un anumit termen, care a expirat;

- când datoria principală a ajuns la scadenţă, etc. Această acţiune este divizibilă, fiecare fidejusor neputând

fi urmărit decât pentru partea ce trebuie să contribuie. În raporturile dintre fidejusori, dacă unul a plătit mai

mult decât partea sa, acesta are dreptul să se întoarcă împotriva celorlalţi fidejusori cu regres.

VII. STINGEREA FIDEJUSIUNII Fidejusiunea se poate stinge: - pe cale directă; - pe cale indirectă. A. Fidejusiunea se poate stinge în mod direct,

independent de soarta obligaţiei principale, aplicându-se modurile generale de stingere a obligaţiilor prevăzute în art. 1679 Cod civil, cum sunt:

- remiterea de fidejusiune; - confuziunea intervenită între patrimoniul creditorului şi

cel al fidejusorului. Confuziunea între patrimoniul debitorului principal şi cel

al fidejusorului nu stinge fidejusiunea (art. 1680 Cod civil). - compensaţia opusă de fidejusor creditorului, etc. B. Fidejusiunea se poate stinge în mod indirect, ca

urmare a stingerii obligaţiei principale (art. 1681 Cod civil). Nu se stinge fidejusiunea când plata a fost făcută nu de

către debitor, ci de către un terţ care se subrogă în drepturile creditorului plătit.

În cazul dării în plată, fidejusiunea se stinge chiar dacă ulterior creditorul este evins de acel lucru (art. 1683 Cod civil).

Novaţia stinge fidejusiunea deoarece vechiul angajament la care era alipită obligaţia fidejusorului, se stinge odată cu aceasta.

Prescripţia stinge fidejusiunea, căci prescriindu-se acţiunea principală se prescrie şi acţiunea pe care creditorul o avea contra fidejusorului.

Fidejusiunea se poate, însă, stinge şi printr-un mod specific, independent de soarta obligaţiei principale, când din culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea prin plata datoriei principale, să dobândească privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul.

Cauţiunea este liberată de câte ori creditorul, prin fapta sau neglijenţa sa, cauzează pierderea unei siguranţe reale speciale care însoţea creanţa sa.

Liberarea cauţiunii se produce fiindcă creditorul nu va mai putea transmite fidejusorului creanţei sale cu garanţiile speciale care o însoţeau.

De aceste moduri specifice pot beneficia numai cauţiunile propriu-zise, terţul dobânditor al bunului grevat neputând invoca o asemenea excepţie.

VIII: APLICAŢII ALE FIDEJUSIUNII Fidejusiunea îşi găseşte aplicarea în cazul garanţiilor

cerute persoanelor care îndeplinesc funcţia de gestionar, pentru acoperirea prejudiciilor pe care aceste persoane le-ar cauza în gestionarea bunurilor încredinţate, garanţii prevăzute de Legea nr. 22/1969 modificată prin Legea nr. 54/1994.

În afară de garanţia în numerar, obligatorie pentru toate tipurile de gestiune, este necesară şi constituirea unor garanţii suplimentare care pot consta în obligaţii asumate de terţi faţă de unitate de a acoperi pagubele ce s-ar cauza de gestionar, fie integral, fie pentru o sumă determinată.

În acest caz ne aflăm în prezenţa unei aplicaţii a contractului de fidejusiune datorită trăsăturilor specifice ale acestui tip de garanţie, care sunt:

- obligativitatea formei scrise a contractului de garanţie;

- garanţiile reciproce între gestionari sunt interzise; - garanţiile suplimentare se constituie înainte de

încredinţarea gestiunii; - o persoană nu poate garanta pentru mai mulţi

gestionari, etc.

Practica judiciară a făcut numeroase aplicaţii ale fidejusiunii în funcţie de cazurile concrete supuse spre soluţionare instanţelor de judecată.

SUBIECTE: - Precizaţi care sunt caracterele juridice ale fidejusiunii şi de câte feluri este. - În ce constă analiza efectelor pe care le poate produce contractul de fidejusiune? - Ce este beneficiul de discusiune, dar beneficiul de diviziune? - Cum se realizează stingerea fidejusiunii?

ÎNTREBĂRI:

1. Contractul de fidejusiune este un contract: a) accesoriu, unilateral, cu titlu gratuit; b) solemn; c) consensual. Răspuns: a) 2. O persoană poate fi fidejusor: a) chiar în lipsa unei dispoziţii a debitorului; b) chiar şi cu cunoştinţa debitorului principal; c) numai pentru garantarea obligaţiei debitorului principal nu şi pentru cea a fidejusorului acestuia. Răspuns: a) 3. Dacă fidejusorul a devenit insolvabil: a) trebuie obligatoriu adus un altul; debitorul nu este obligat să aducă un alt fidejusor, atunci când cel insolvabil a fost stabilit la cererea b) creditorului printr-o convenţie; c) debitorul nu poate fi obligat să aducă un alt fidejusor. Răspuns: b)

4. Fidejusorul nu poate invoca beneficiul de discuţiune: a) când a renunţat la el sau dacă s-a obligat solitar cu debitorul principal; b) când s-a făcut garant pentru un fidejusor numit de instanţă, dar, în acest caz, neputând opune beneficiul de discuţiune decât faţă de fidejusorul judecătoresc, nu şi faţă de debitorul principal; c) când s-a efectuat o novaţie. Răspuns: a) 5. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat: a) dacă fidejusorul a renunţat la el; b) dacă prin convenţie nu s-a prevăzut expres această clauză; c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de discuţiune, iar în urma acestuia, debitorul a fost găsit insolvabil. Răspuns: a)

CAP.XIV GARANŢIILE REALE

OBIECTIVE: - Determinare noţiunii juridice a garanţiilor reale şi ce conferă acestea creditorului contractual. - Care sunt garanţiile reale? - Cum se definesc:

- Contractul de gaj; - Contractul de ipotecă; - Privilegiile; - Drepturile de retenţie?

- În ce condiţii operează contractul de gaj sau cel de ipotecă? - Clasificarea privilegiilor.

CONCEPTE: - gaj - ipotecă - privilegiu - drept de retenţie - garanţie reală - gaj cu sau fără deposedare

I. NOŢIUNE Sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin

afectarea unui bun al debitorului sau, excepţional, chiar al altei persoane în vederea asigurării executării obligaţiei asumate.

Bunul constituit drept garanţie reală este sustras de la urmărirea aceloraşi creditori chirografari, fiind destinat urmăririi şi satisfacerii cu prioritate a creanţei garantate.

Garanţia reală conferă creditorului garantat un drept de preferinţă, în temeiul căruia, în cadrul executării silite, valoarea bunului va asigura mai întâi, satisfacerea integrală a creditorului garantat şi numai ceea ce prisoseşte va putea servi satisfacerea celorlalţi creditori, precum şi un drept de urmărire, în temeiul căruia, creditorul va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanţei garantate.

Garanţiile reale sunt drepturi reale accesorii constituite, de regulă, de către debitor, asupra unor bunuri individual determinate, care conferă creditorului un drept de preferinţă şi de urmărire asupra acestora.

Este cazul ipotecii, gajului şi al privilegiilor reale. O formă de garanţie reală, dar imperfectă este dreptul de

retenţie, deşi nu conferă retentorului atributul dreptului de urmărire, specific oricărui drept real accesoriu.

În unele ramuri de drept există forme specifice de garantarea obligaţiilor, cum este în dreptul comerţului internaţional, dreptul maritim, dreptul aerian, dreptul comercial.

II. CONTRACTUL DE GAJ 1. Noţiune Este un contract accesoriu prin care debitorul remite

creditorului său un bun mobil pentru garantarea datoriei. În temeiul acestui contract, creditorul are dreptul să reţină

bunul în posesie până la plata datoriei, iar în caz de neplată, să se despăgubească cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, din preţul rezultat prin valorificarea acelui bun.

Termenul de gaj desemnează atât contractul de gaj cât şi dreptul real de gaj născut din acest contract precum şi însuşi bunul care constituie obiectul acestui drept.

Contractul de gaj este un contract accesoriu, pentru că presupune o obligaţie principală pe care o garantează, el urmând soarta acesteia cât priveşte existenţa şi stingerea sa, unilateral, deoarece creează obligaţii numai în sarcina creditorului gajist, anume, de a păstra bunul şi de a-l restitui după ce este plătit real, întrucât nu ia naştere decât prin remiterea bunului dat în gaj.

2. Felurile gajului Alături de gajul cu deposedare de bun, este îngăduită, în

anumite cazuri, constituirea gajului fără deposedare, formă în care bunurile gajate rămân în posesia debitorului.

În această formă, contractul de gaj este un contract consensual, remiterea bunului nemaiconstituind o condiţie de existenţă a contractului.

Contractul de gaj poate fi civil sau comercial după natura, civilă sau comercială, a contractului.

3. Formare şi folosire De regulă, orice obligaţie poate fi garantată prin

constituirea unui gaj care poate fi format din mărfuri, produse ale solului prinse încă de rădăcini precum şi celelalte bunuri mobile de folosinţă îndelungată, sume de bani (garanţii în numerar) titluri de credit, în general orice bun mobil, corporal sau incorporal, cu condiţia să se afle în circuitul civil.

Contractul de gaj este frecvent folosit în comerţ datorită faptului că facilitează creditul fără ca (în cazul gajului fără deposedare) să aducă vreo stânjenire în circulaţia bunurilor date în gaj.

Contractul de gaj se formează cu respectarea condiţiilor generale de validitate ale contractelor.

4. Condiţii Cel care constituie gajul trebuie să fie proprietar al

bunului dat în gaj şi să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Contractul de gaj este valabil în cazul bunurilor care sunt

date în gaj dar nu erau proprietatea celui care gajează, cu condiţia ca creditorul să fie de bună credinţă.

În cazul gajului cu deposedare, formarea contractului este subordonată remiterii bunului.

Gajarea bunurilor mobile corporale se face prin remiterea lor efectivă către creditor sau către o persoană aleasă de părţi ori prin remiterea lor nominală, constând în transmiterea către creditor a unui titlu ce reprezintă marfa, cu clauza dării ei în gaj în acest sesn, art. 480 Cod comercial dispunând: Creditorul este presupus că are în posesiunea sa lucrurile date în gaj când ele se află în magazinele sale sau ale comisionarului său, în navele sale, la vamă sau într-un depozit public, dacă înainte de sosirea lor este în posesia conosamentului sau a unui alt asemenea document.

Gajarea bunurilor mobile incorporale (creanţe, titluri de credit etc.) se face astfel:

a) Gajul asupra cambiei şi a titlurilor la ordin, prin gir cu clauza „valoarea în garanţie”, sau altă clauză, din care să rezulte că transmiterea s-a făcut cu titlu de gaj iar nu în scopul transferării titlului de credit.

Aceste titluri se pot da în gaj şi prin redactarea separat a unui act, însoţit de remiterea titlului, procedura constituirii gajului prin gir nefiind obligatorie.

b) Gajul asupra creanţelor şi drepturilor incorporale netransmisibile prin gir se constituie printr-o cesiune, cu menţiunea că cesiunea se face cu titlu de gaj.

c) Gajul asupra acţiunilor şi obligaţiunilor nominative ale societăţilor comerciale se constituie printr-un înscris în registrele societăţii, cu menţiunea „pentru cauză de garanţie”.

Gajarea titlurilor la purtător se poate face prin simpla remitere a lor în mâinile creditorului, caz în care, de regulă, se întocmeşte şi un înscris.

În cazul gajului fără deposedare bunurile gajate rămân în posesia debitorului.

d) Gajul constituit asupra produselor solului, prinse încă de rădăcini sau chiar culese, precum şi asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau chiar fabricate şi aflate în fabrici sau în depozite, se consideră constituit prin simplul efect al convenţiei, de la data actului, care va indica numărul, natura, calitatea şi locul unde se află gajul, fără a se lua posesia debitorului sau a celui care constituie gajul.

Debitorul, cu consimţământul creditorului, are posibilitatea să înlocuiască bunurile fungibile date în gaj cu altele de aceeaşi cantitate, specie şi valoare.

În ceea ce priveşte forma de încheiere, potrivit Codului civil, contractul de gaj se încheie numai prin act scris, cu specificarea sumei datorate şi a bunurilor date în gaj.

5. Drepturi şi obligaţii ale creditorului gajist Creditorul gajist are următoarele drepturi: a) să reţină bunul, în cazul gajului cu deposedare, până la

achitarea integrală a datoriei, el neavând însă dreptul să se folosească de bunul dat în gaj.

Dreptul de a păstra bunul implică obligaţia creditorului de a face actele necesare pentru conservarea lui.

Creditorul răspunde, după regulile de drept comun, de pierderea ori deteriorarea bunului gajat, dacă aceasta s-a produs din culpa sa.

b) să revendice bunul, în temeiul dreptului real de gaj, în mâna oricui s-ar găsi.

c) să fie plătit din valoarea bunului primit în gaj, cu preferinţă înaintea celorlalţi creditori.

Acest drept ia naştere în cazul neplăţii la termen a întregii datorii pentru care s-a constituit gajul şi se realizează prin vânzarea pe baza autorizării justiţiei, în modurile prevăzute de lege.

Codul civil prevede şi posibilitatea pentru creditorul gajist de a cere instanţei să-i aprobe să reţină bunul în contul creanţei, pe baza unei expertize judiciare de evaluare a valorii bunului.

Contractul de gaj se stinge ca o consecinţă a stingerii ori desfiinţării obligaţiei principale sau prin modurile obişnuite. Plata parţială a datoriei nu stinge însă, parţial, gajul, acesta fiind indivizibil.

III. IPOTECA 1. Noţiune Ipoteca este o garanţie reală imobiliară constând într-un

drept real accesoriu asupra unui bun imobil determinat al debitorului, drept care, fără a-l deposeda pe debitor de bunul ipotecat, conferă creditorului ipotecar neplătit la scadenţă, dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricui s-ar afla, dreptul de a cere scoaterea imobilului la vânzare silită şi dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul astfel realizat.

Dreptul real de ipotecă nu conferă creditorului nici posesia nici folosinţa şi nici dispoziţia asupra bunului ipotecat, nefiind deci un dezmembrământ al proprietăţii.

Ipoteca este, în principiu, indivizibilă, toate bunurile ipotecate şi fiecare dintre ele, în întregime, garantând întreaga creanţă şi fiecare fracţiune a acesteia.

Creditorul poate însă renunţa la indivizibilitatea ipotecii, acceptând o realizare parţială.

2. Condiţii Proprietarul imobilului trebuie să aibă deplină capacitate

de exerciţiu. Proprietarul sub condiţie poate consimţi la constituirea

unei ipoteci supuse aceleiaşi modalităţi. Ipoteca constituită de un proprietar aparent al imobilului va fi, totuşi, valabilă faţă de terţii de bună credinţă.

3. Constituire Potrivit principiului specialităţii ipotecii, aceasta se

constituie asupra unor imobile determinate şi pentru garantarea unor creanţe determinate.

Nu se pot constitui ipoteci generale, asupra tuturor imobilelor fără identificarea fiecăruia, şi nici ipoteci asupra bunurilor viitoare.

Ipoteca asupra unui bun indivizibil se poate constitui valabil cu consimţământul tuturor coproprietarilor, în caz contrar ea nu va putea produce efecte decât dacă imobilul va cădea, la partaj, în lotul celui care a consimţit la constituirea ei.

4. Clasificare După izvorul lor, ipotecile se clasifică în ipoteci: - legale; - convenţionale. a) Ipotecile legale iau naştere direct în temeiul legii, când

sunt întrunite condiţiile necesare, indiferent de voinţa părţilor. Astfel sunt: - ipoteca legală a statului asupra imobilelor funcţionarilor

însărcinaţi cu mânuirea banilor publici;

- ipoteca legală a legatarului cu titlu particular, asupra imobilelor succesorale deţinute de erezii testatorului sau de orice altă persoană obligată a plăti legatul;

- ipoteca legală rezultată din degenerarea unui privilegiu imobiliar neînscris în termenul legal, etc.

Toate ipotecile legale sunt în dreptul nostru, supuse principiului specialităţii ipotecii şi sunt supuse publicităţii prin inscripţia ipotecară care se poate face şi fără consimţământul debitorului, la simpla cerere a creditorului ipotecar.

b) Ipotecile convenţionale iau naştere din acordul de voinţă al părţilor, prin încheierea unui contract de ipotecă.

Într-o serie de cazuri, legea prevede obligativitatea pentru debitor, de a garanta executarea obligaţiei sale printr-o ipotecă convenţională, care, totuşi, îşi păstrează caracterul convenţional.

5. Condiţii Toate ipotecile convenţionale se constituie valabil prin

respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege: - capacitatea de a contracta şi înstrăina; - calitatea de proprietar a celui care consimte la

constituirea ipotecii; - determinarea exactă a bunului ipotecat şi a creanţei

garantate; - încheierea contractului în formă autentică; - luarea unei inscripţii ipotecare.

6. Efecte Ipoteca produce următoarele efecte: A. Faţă de debitorul proprietar al bunului ipotecat Până la scadenţa creanţei debitorul păstrează toate

atributele dreptului său de proprietate cu excepţia ipotecii însoţite de indisponibilizarea bunului, care îngrădeşte dreptul de dispoziţie juridică.

După scadenţă, din momentul comandamentului transcris, dreptul debitorului de a face acte de dispoziţie şi de administrare încetează, imobilul putând fi lăsat debitorului sau încredinţat altui conservator.

B. Faţă de creditorul ipotecar Ipoteca conferă acestuia, la scadenţă, dreptul de a se trece

la realizarea ipotecii, recunoscându-i un drept de urmărire a bunului în mâinile oricărui deţinător şi un drept de preferinţă pentru plata integrală a creanţei sale din preţul astfel obţinut la vânzarea silită a imobilului, cu excepţia creanţelor privilegiate înscrise la timp, care sunt preferate creanţei ipotecare.

C. Faţă de terţi, inclusiv ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor

Ipoteca are efectul de a impune acestora să sufere consecinţele exercitării de către creditorul ipotecar a dreptului său de urmărire şi a dreptului de preferinţă.

Aceia dintre terţi care se bucură de un privilegiu sau de o ipotecă asupra aceluiaşi imobil vor fi satisfăcuţi potrivit ordinii legale de preferinţă sau potrivit rangului ipotecilor ce le deţin

Terţul deţinător al bunului ipotecat, atunci când este urmărit de creditorul ipotecar, poate adopta următoarele atitudini:

- plata datoriei garantată, beneficiind de plată ale debitorul iniţial;

- delăsarea imobilului ipotecat;

- ridicarea excepţiei de garanţie pentru evicţiune a creditorului faţă de detentorul imobilului, dacă este cazul, sau a beneficiului de discuţiune, dacă datoria este garantată şi de alte ipoteci.

Ipoteca se stinge potrivit legii prin stingerea obligaţiei pe care o garantează, prin renunţarea creditorului la ipotecă, prin pierderea totală a bunului ipotecat, etc.

IV. PRIVILEGIILE 1. Noţiune Privilegiul este un drept izvorât dintr-o prevedere a legii,

care conferă unui creditor, în temeiul calităţii creanţei sale, garanţia realizării acesteia, cu prioritate faţă de creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor.

2. Clasificare În raport de întinderea privilegiilor asupra bunurilor

debitorului, deosebim: A. Privilegii generale, care poartă asupra tuturor

bunurilor (mobile sau imobile) ale debitorului. Singurul privilegiu general reglementat de lege este acela

potrivit căruia cheltuielile de judecată sunt privilegiate atât asupra mobilelor cât şi asupra imobilelor, în privinţa tuturor creditorilor în interesul cărora au fost făcute.

B. Privilegii asupra mobilelor, care pot fi generale sau speciale.

Astfel sunt privilegiate asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului:

- creanţa drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor în temeiul contractului de muncă şi a sumelor datorate autorilor cu titlu de remuneraţie de autor;

- creanţa cheltuielilor de înmormântare a debitorului; - creanţa cheltuielilor bolii celei de pe urmă a

debitorului. C. Privilegii speciale asupra imobilelor, care poartă

asupra unor bunuri imobile determinate şi conferă creditorului privilegiat nu numai dreptul de preferinţă, ci şi dreptul de urmărire, fiind astfel, adevărate ipoteci privilegiate care pot fi:

- privilegiul vânzătorului asupra imobilului vândut, pentru creanţa de plată a preţului.

Dacă înainte de a fi plătit integral preţul, cumpărătorul a revândut bunul, creanţa primului vânzător va fi preferată creanţei celui de al doilea vânzător.

- privilegiul copărtaşilor asupra bunurilor imobile partajate, pentru garantarea sumelor cu care au rămas datori unul altuia cu ocazia împărţirii etc.

V. DREPTUL DE RETENŢIE Este dreptul creditorului de a reţine un bun aflat în

detenţia sa şi care aparţine debitorului său atât timp cât acesta nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.

Legea acordă un drept de retenţie: - vânzătorului, asupra bunului vândut până la plata

preţului; - vânzătorului, asupra mărfii, nepredate, dacă

cumpărătorul este declarat în stare de faliment; - depozitarului, asupra bunurilor depozitate, până la

plata cheltuielilor ocazionate de conservarea acelor bunuri; - locatarului, asupra bunului închiriat, până la plata

despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar conform legii. Dreptul de retenţie este recunoscut şi în alte cazuri, în

principiu, oricărui deţinător al unui bun, până la achitarea datoriei de către proprietarul bunului, cu singura condiţie ca datoria să se fi născut în legătură cu acel bun, adică să fi fost

determinată de păstrarea, întreţinerea şi îmbunătăţirea bunului respectiv.

Dreptul de retenţie constituie o garanţie pentru creditor în sensul că el poate fi opus oricărui ce reclama bunul, astfel încât debitorul va fi constrâns să plătească datoria pentru a obţine restituirea bunului.

Dreptul de retenţie nu conferă un drept de urmărire a bunului în mâna altei persoane.

În momentul când creditorul nu mai are detenţia bunului, dreptul de retenţie încetează.

Creditorul nu are dreptul de a se folosi de bunul reţinut şi nici de a încasa veniturile ce, eventual, le-ar produce acel bun.

SUBIECTE: - Definiţi noţiunea de garanţie reală. - Explicaţi formele de garanţie reală şi definiţi fiecare din acestea. - În ce constă contractul de gaj? - În ce constă contractul de ipotecă? - Care sunt efectele produse de gaj şi de ipotecă? ÎNTREBĂRI: 1. Contractul de gaj: a) este întotdeauna real, presupunând remiterea lucrului către creditor; b) poate fi consensual şi unilateral; c) este un contract nenumit. Răspuns: b) 2. Dreptul de retenţie: a) conferă prerogativa urmăririi bunului în posesia oricărei persoane s-ar afla;

b) este indivizibil şi conferă o simplă detenţie precară; c) nu se poate invoca când bunul este proprietatea exclusivă a debitorului. Răspuns: b) 3. În cazul gajului cu deposedare: a) debitorul este obligat să restituie creditorului toate cheltuielile necesare şi utile făcute pentru conservarea bunului dat în gaj;

b) creditorul are dreptul să se folosească de lucrul dat în gaj; c) creditorul poate garanta o datorie a sa cu bunul luat de el în gaj de la debitor. Răspuns: a) 4. Pot fi ipotecate: a) imobilele aflate în circuitul civil şi accesoriile lor; b) bunuri mobile aflate în circuitul civil; c) uzufurtul asupra bunurilor imobile. Răspuns: c) 5. Ipoteca convenţională: a) se poate constitui numai prin act autentic; b) trebuie să prevadă în conţinutul ei, fără însă a interveni vreo sancţiune, suma pentru care este constituită ipoteca; c) nu priveşte îmbunătăţirile survenite ulterior constituirii ipotecii asupra imobilului.

Răspuns: a)

Grile pentru examen DREPT CIVIL ANUL II

OBLIGAŢII RESPONSABILITATEA

1. În caz de plată nedatorată: a) accipiensul de rea credinţă datorează dobânzi din

ziua introducerii acţiunii în restituire; b) accipiensul de rea credinţă datorează dobânzi din

ziua plăţii; c) accipiensul de buna credinţă datorează dobânzi de

la data încasării sumelor. Răspuns: b)

2. Cheltuielile făcute de o persoană cu privire la un bun

pe care îl crede al său: a) se restituie de la adevăratul proprietar în temeiul

gestiunii de afaceri; b) se restituie de la adevăratul proprietar în temeiul

plăţii lucrului nedatorat; c) se restituie de la adevăratul proprietar în temeiul

îmbogăţirii fără justă cauză. Răspuns: c)

3. Constituie condiţii ale gestiunii de afaceri: a) gerantul să acţioneze exclusiv în interesul altei

persoane; b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera

interesele altuia; c) gestiunea să aibă ca obiect exclusiv acte de

conservare. Răspuns: b)

4. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:

a) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna geratului, chiar dacă ulterior bunul gestionat a pierit din cauză de forţă majoră;

b) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna geratului, dar numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din cauză de forţă majoră;

c) în raport de momentul în care operaţiunea a ajuns la cunoştinţa geratului. Răspuns: a)

5. Poate avea calitatea de gerat: a) minorul neemancipat; b) persoana decedată; c) persoana cu capacitate de exerciţiu deplină.

Răspuns: c) 6. Poate avea calitatea de gerant:

a) minorul sub 14 ani; b) persoana decedată; c) persoana cu capacitate de exerciţiu deplină.

Răspuns: c) 7. Termenul gestiunii de afaceri îl poate constitui:

a) voinţa unilaterală a unei persoane; b) cazul fortuit; c) acordul de voinţă a două persoane.

Răspuns: a)

8. Constituie condiţii ale gestiunii de afaceri: a) actele de gestiune să fie efectuate cu intenţia de a-

l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor;

b) geratul să aibă cunoştinţă de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în interesul său;

c) geratul să îşi fi dat acordul tacit cu privire la operaţiunile gestiunii.

Răspuns: a) 9. Gerantul:

a) poate abandona efectuarea actelor de gestiune oricând şi necondiţionat;

b) nu poate abandona efectuarea actelor de gestiune, chiar dacă continuarea gestiunii ar fi prejudiciabilă pentru el;

c) poate abandona efectuarea actelor de gestiune, dacă gerantul a murit, moştenitorii săi nu sunt în măsură să preia gestiunea, iar aceasta nu este prejudiciabilă pentru gerant.

Răspuns: c) 10. Gerantul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de

terţi: a) numai dacă gestiunea a fost utilă geratului; b) chiar dacă gestiunea nu a fost utilă geratului; c) numai dacă gerantul le-a adus la cunoştiinţă

terţilor calitatea în care acţionează. Răspuns: b)

11. Gerantul răspunde pentru prejudiciile cauzate geratului: a) cu intenţie, atunci când fără intervenţia sa

prejudiciul s-ar fi produs; b) din culpă, atunci când fără intervenţia sa

prejudiciul s-ar fi produs; c) cu intenţie, atunci când fără intervenţia sa

prejudiciul nu s-ar fi produs. Răspuns: a)

12. Geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant pentru:

a) cheltuielile utile; b) cheltuielile voluptorii; c) cheltuielile neceasare, chiar dacă nu au fost utile

pentru gerat. Răspuns: a)

13. Geratul este obligat:

a) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate în numele său de gerant;

b) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate de gerant în nume personal, chiar dacă nu au fost utile gestiunii, dar gerantul a ratificat ulterior gestiunea;

c) să restituie cheltuielile utile geratului făcute de acesta dar numai în limita avantajelor obţinute de gerat.

Răspuns: a) 14. Îmbogăţirea fără justă cauză poate lua naştere prin:

a) caz fortuit, forţă majoră, fapta unui terţ; b) acordul de voinţă a mai multor persoane;

c) prin efectul legii. Răspuns: a)

15. Poate cere restituirea prestaţiei în temeiul plăţii

lucrului nedatorat: a) cel care plăteşte în temeiul unui contract nul; b) cel care plăteşte în temeiul unui contract anulabil; c) cel care plăteşte în temeiul unei obligaţii civile

imperfecte. Răspuns: a)

16. Solventul poate cere restituirea plăţii făcute

accipientului: a) numai dacă s-a aflat în eroare când a făcut plata; b) chair dacă cu bună ştiinţă, a plătit ştiind că

obligaţia era lovită de nulitate absolută; c) chiar dacă, neaflându-se în eroare, a plătit ştiind

că obligaţia era lovită de nulitate relativă. Răspuns: b)

17. În cazul în care s-a făcut o plată nedatorată:

a) accipientul este obligat să restituie întotdeauna bunul primit sau contravaloarea acestuia, chiar dacă bunul a pierit în mod fortuit;

b) solventul este obligat să restituie accipientului cheltuielile utile şi necesare făcute cu bunul dat ca plată, indiferent de buna sau reaua credinţă a accipientului;

c) creditorii chirografari ai solventului nu pot exercita acţiunea în restituirea plăţii nedatorate, pe calea unei acţiuni oblice.

Răspuns: b)

18. Accipientul care a primit o plată nedatorată: a) este obligat să restituie lucrul şi fructele produse

de acesta, indiferent dacă a fost de bună sau rea credinţă;

b) este obligat să restituie valoarea lucrului din momentul cererii de restituire, dacă bunul a pierit fortuit şi dacă a fost de bună credinţă;

c) este obligat să restituie valoarea lucrului din momentul efectuării plăţii, dacă a înstrăinat bunul şi dacă a fost de crea credinţă.

Răspuns: a) 19. Accipientul care a primit o plată nedatorată:

a) dacă a fost de bună credinţă şi bunul a pierit fortuit, va fi exonerat de obligaţia de restituire a fruntelor, dar nu şi de restituire a bunului;

b) dacă a fost de bună credinţă şi a înstrăinat bunul va fi obligat să restituie numai preţul primit şi nu valoarea lui;

c) dacă a fost de rea credinţă este liberat de obligaţia de restituire, dacă bunul a pierit în mod fortuit.

Răspuns: b) 20. Termenul de prescripţie al acţiunii în restituirea plăţii

nedatorate: a) curge de la momentul efectuării plăţii; b) curge de la momentul când solvensul trebuia să

cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată; c) este de 6 luni.

Răspuns: b)

21. Nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate: a) când plata s-a făcut în temeiul unui contract nul

pentru cauză imorală; b) când plata s-a făcut în temeiul unui contract

anulabil pentru viciu de consimţământ; c) când plata a fost efectuată în temeiul unui contract

rezolubil. Răspuns: a)

22. Are drept la actio de in rem verso:

a) o parte contractantă împotriva celeilate părţi pentru a o determina să-şi execute obligaţiile contractuale;

b) proprietarul unui bun individual determinat împotriva celui la care se află bunul;

c) cel care nu are alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite prin micşorarea patrimoniului său.

Răspuns: c) 23. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

a) acţiunea izvorâtă dintr-un contract exclude actio de in rem verso;

b) actio de in rem verso exclude acţiunea în revendicare;

c) reclamantul poate să aleagă între a introduce actio de in rem verso şi acţiunea derivând din răspunderea civilă delictuală.

Răspuns: a)

24. Cel care şi-a mărit patrimoniul fără vreun temei legitim, micşorându-se astfel patrimoniul unei alte persoane: a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care

s-a micşorat patrimoniul celeilalte persoane, la momentul intentării acţiunii;

b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a mărit patrimoniul, iar această mărire trebuie apreciată la momentul în care a avut loc creşterea valorii patrimoniului;

c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit până în momentul intentării acţiunii.

Răspuns: c) 25. Raportul juridic la care dă naştere îmbogăţirea fără

justă cauză poate avea izvorul: a) într-un fapt juridic, în sens larg, sau act juridic

unilateral; b) într-un fapt juridic ilicit, stricto sensu; c) într-un fapt juridic licit, stricto sensu.

Răspuns: b) 26. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat

răspunderea civilă delictuală, este beneficiara unei asigurări de persoane, atunci pentru prejudiciul suferit de victimă: a) se poate cumula suma primită de victimă de la

asigurator cu despăgubirea datorată de autorul prejudiciului;

b) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la acoperirea diferenţei dintre indemnizaţia de asigurare şi prejudiciu;

c) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo despăgubire, când şi el are calitatea de asigurat.

Răspuns: a) 27. În cazul răspunderii civile delictuale, se acoperă:

a) atât paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat, numai dacă acestea au fost previzibile;

b) numai prejudiciul previzibil; c) şi prejudiciul imprevizibil.

Răspuns: c) 28. Autorul unei fapte ilicite, poate răspunde în baza art.

998 şi 999 Cod civil, dacă a săvârşit fapta: a) cu intenţie indirectă, din imprudenţă, din

neglijenţă; b) din eroare, dol sau violenţă; c) din omisiune.

Răspuns: a) 29. Răspund civil pentru faptele ilicite săvârşite:

a) persoanele puse sub interdicţie judecătorească, dacă se probează că au avut discernământul la data şi în raport cu fapta săvârşită;

b) minorii sub 16 ani numai dacă se probează că au avut discernământ;

c) numai minorii peste 16 ani. Răspuns: a)

30. Răspunderea prevăzută de art. 1000 al.2 Cod civil se poate aplica: a) părintelui care a recunoscut pe copilul său ce avea

situaţia de copil din afara căsătoriei sau adoptatorul;

b) persoanele fizice, altele decât părinţii sau adoptatorii, investite cu drepturi şi îndatoriri părinteşti;

c) persoanele juridice, altele decât părinţii sau adoptatorii, investite cu drepturi şi îndatoriri părinteşti.

Răspuns: a) 31. Pentru a fi declanşată răspunderea părinţilor pentru

fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite şi condiţiile: a) copilul să fie minor şi să existe un raport de

cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; b) copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta

săvârşită la data săvârşirii ei; c) copilul să aibă domiciliul sau locuinţa oriunde.

Răspuns: a) 32. Când sunt îndeplinite toate condiţiile generale şi

speciale de răspundere a părinţilor pentru fapta ilicită a copilului lor minor victima are următoarele opţiuni pentru acoperirea prejudiciului: a) să pretindă despăgubiri de la minor; b) să pretindă despăgubiri de la ambii părinţi, care

răspund proporţional cu culpa lor, în temeiul art. 1000 al.2 Cod civil;

c) să cheme în judecată pentru despăgubiri in solidar, pe ambii părinţi, împreună cu minorul, în temeiul art. 1000 al.2 Cod civil, coroborat cu art. 10003 Cod civil.

Răspuns: c) 33. Dacă mai mulţi prepuşi ai unor comitenţi diferiţi au

săvârşit împreună o faptă ilicită prejudiciabilă: a) victima poate să ceară oricăruia dintre prepuşi să

acopere prejudiciul în totalitate; b) victima poate chema pe comitenţii prepuşilor să

acopere prejudiciul, comitenţii răspunzând, în acest caz, solidar;

c) fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă proporţional cu contribuţia prepusului său.

Răspuns: c) 34. În baza art. 1001 Cod civil se poate angaja

răspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile cauzate de: a) animalele sălbatice aflate în stare de libertate,

dacă victima dovedeşte că paguba s-a produs din cauză că gestionarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în gestionarea vânatului;

b) animalele sălbatice din rezervaţie şi din parcuri de vânătoare închise, dar numai când pagubele sunt produse în interiorul acestor parcuri sau rezervaţii;

c) animalele domestice. Răspuns: c)

35. Deţine paza juridică a lucrului şi răspunde în temeiul art. 1000 al.1 Cod civil: a) posesorul de bună sau de rea credinţă; b) elevul care ia lecţii de conducere, utilizând în

acest scop, autoturismul proprietate a şcolii de şoferi;

c) ucenicii în timpul lor liber. Răspuns: a)

36. Lucrurile prevăzute de art. 1000 al.1 Cod civil, ce pot

cauza prejudicii unei persoane, pot fi: a) bunuri însufleţite sau neînsufleţite; b) numai bunuri având un dinamism propriu sau

periculoase; c) numai bunuri aflate în staţionare sau în mişcare.

Răspuns: c) 37. Atrage aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale:

a) când una dintre părţile unui contract, nemulţumită că cealaltă parte contractantă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract, o loveşte pe aceasta cauzându-i o vătămare corporală;

b) reziliază contractul din proprie iniţiativă fără să-l înştiinţeze pe cocontractant;

c) refuză să regularizeze cu partenerul obligaţiile asumate de fiecare în parte.

Răspuns: a) 38. În temeiul art. 1000 al.2 Cod civil, poate fi obligat la

repararea prejudiciului cauzat: a) adoptatorul pentru faptele săvârşite de adoptatul

minor;

b) tutorele pentru faptele săvârşite de minorul pe care îl are în tutelă;

c) părintele pentru faptele copilului său, dar numai dacă filiaţia este din căsătorie.

Răspuns: a) 39. Subrogaţia în drepturile creditorului este de drept:

a) în folosul celui care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor al debitorului său, ce are preferinţă;

b) când debitorul, primind plata sa de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile sau ipotecile sale, în contra debitorului;

c) în folosul aceluia care plăteşte creditorilor unui debitor fără încunoştiinţarea acestuia.

Răspuns: a) 40. Subrogaţia în drepturile creditorilor este de drept:

a) în folosul moştenitorului beneficiar, care a plătit din starea sa datoriile succesiunii;

b) în folosul aceluia care, deşi nu era obligat solidar cu alţi debitori sau pentru alţi debitori la plata datoriei, are interes să facă această plată;

c) numai în contra debitorilor, nu şi împotriva fidejusorilor.

Răspuns: a) 41. Subrogaţia în drepturile creditorului, făcută de debitor,

în favoarea persoanei de la care se împrumută pentru a-şi plăti datoria este valabilă în condiţiile: a) actul de împrumut să fie autentificat;

b) chitanţa de plată a datoriei poate fi un înscris sub semnătură privată;

c) împrumutul şi achiziţionarea plăţii să se facă în acelaşi timp.

Răspuns: a) 42. Există subrogaţia convenţională în drepturile

creditorului: a) când creditorul, primind plata sa de la o altă

persoană lasă să se înţeleagă tacit că dă acestei persoane drepturile şi acţiunile sale împotriva debitorului;

b) când o persoană neinteresată plăteşte datoria, iar ulterior fostul creditor, încredinţează acestei persoane drepturile şi acţiunile sale împotriva debitorului;

c) când creditorul, primind plata sa de la o altă persoană dă expres şi în acelaşi timp cu plata, acestei persoane, drepturile şi acţiunile sale împotriva debitorului.

Răspuns: c) 43. Când o altă persoană a plătit o parte din datoria

debitorului şi a intervenit subrogaţia legală sau convenţională în drepturile creditorului: a) fostul creditor pierde orice privilegiu deţinut

anterior, el rămânând un simplu creditor chirografar pentru partea de datorie neachitată;

b) subrogatul câştigă toate drepturile şi acţiunile deţinute de creditor cu privire la întreaga datorie;

c) creditorul poate exercita, pentru partea sa din datorie ce a mai rămas de plătit, aceleaşi drepturi

ce exercită şi subrogatul, pentru partea plătită, împotriva debitorului.

Răspuns: c) 44. În cazul în care în cursul procesului inculpatul

decedează: a) acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului

penal încetează de drept; b) acţiunea civilă se judecă în continuare,

introducându-se în cauză moştenitorii inculpatului care au acceptat succesiunea;

c) acţiunea civilă nu mai poate continua la instanţa penală.

Răspuns: b) 45. Transmiterea unei creanţe se poate face:

a) numai printr-un contract cu titlu oneros; b) printr-un contract de schimb sau de donaţie; c) printr-un contract de mandat sau de comision.

Răspuns: b) 46. C are o creanţă împotriva lui D. C vinde creanţa sa

terţului T. Au valoarea de adevăr afirmaţiile: a) dacă D acceptă cesiunea de creanţă el poate

invoca împotriva cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului anterior acceptării;

b) dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin notificare fără ca acesta să fi acceptat cesiunea, pentru creanţele dobândite de debitor împotriva cedentului anterior notificării, debitorul poate opune compensaţia numai cedentului;

c) dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin notificare, D poate opune compensaţia lui T pentru creanţe dobândite de D împotriva lui T, chiar anterior notificării.

Răspuns: c) 47. Cesiunea de creanţă:

a) este valabilă numai dacă există consimţământul debitorului cedat;

b) este valabilă numai dacă debitorul cedat a luat cunoştinţă de ea;

c) poate avea ca obiect o pensie de întreţinere. Răspuns: a)

48. Cesiunea de creanţă:

a) produce efecte între părţi din momentul realizării acordului de voinţă;

b) produce efecte faţă de terţi numai din momentul notificării făcute prin intermediul executorilor judecătoreşti;

c) naşte în sarcina cedentului obligaţia de a răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat.

Răspuns: a) 49. Cedentul:

a) răspunde de existenţa creanţei şi a accesoriilor sale la momentul cesiunii;

b) răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat;

c) răspunde de toate sarcinile creanţei. Răspuns: a)

50. Constituie moduri de transmitere a obligaţiilor: a) delegaţia; b) subrogaţia şi cesiunea de creanţă; c) compensaţia.

Răspuns: b) 51. Constituie moduri de transformare a obligaţiilor:

a) novaţia, delegaţia; b) darea în plată; c) subrogaţia.

Răspuns: a) 52. Ca efect al cesiunii de creanţă:

a) cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei;

b) debitorul cedat nu mai poate plăti valabil cedentului creanţa chiar dacă cesiunea nu devenise opozabilă în ceea ce îl priveşte;

c) compensaţia care a operat deja faţă de cedent, înainte de data cesiunii este rezolvită şi nu mai poate fi invocată împotriva cesionarului, indiferent de modul cum cesiunea a devenit opozabilă debitorului cedat.

Răspuns: a) 53. Terţii în materia cesiunii de creanţă sunt:

a) debitorul cedat, creditorii cedentului; b) creditorii chirografari ai debitorului cedat; c) terţul poprit.

Răspuns: a)

54. Faţă de terţi, alţii decât debitorul cedat, cesiunea de creanţă poate produce efecte: a) din momentul notificării făcute prin intermediul

unei scrisori recomandate; b) din momentul acceptării de către debitorul cedat,

acceptare făcută prin înscris autentic; c) din momentul acceptării de către debitorul cedat,

acceptare făcută prin înscris sub semnătură privată.

Răspuns: b) 55. Cedentul:

a) dacă s-a obligat prin contractul de cesiune să garanteze solvabilitatea debitorului, legea prezumă că garantarea priveşte atât solvabilitatea actuală, cât şi cea viitoare a debitorului;

b) răspunde de drept faţă de cesionar numai în limitele valorii nominale a creanţei;

c) dacă s-a obligat să garanteze solvabilitatea viitoare a debitorului cedat, răspunde, în toate cazurile.

Răspuns: a) 56. Pentru a fi valabilă subrogaţia convenţională

consimţită de creditor sunt necesare şi următoarele condiţii: a) creditorul să primească plata de la debitor

personal; b) creditorul să tranfere persoanei care a plătit

drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului;

c) subrogaţia să fie făcută în acelaşi timp cu plata, putând fi expresă sau tacită, iar chitanţa doveditoare să aibă dată certă.

Răspuns: b) 57. Pentru a fi valabilă subrogaţia convenţională

consimţită de debitor sunt necesare şi următoarele condiţii: a) acceptarea plăţii de către creditor; b) plata să se efectueze de o altă persoană decât

debitorul; c) actul constatator al subrogaţiei să fie încheiat sub

formă autentică. Răspuns: c)

58. Stingerea unei obligaţii existente prin înlocuirea

acesteia cu o nouă obligaţie constituie: a) darea în plată; b) delegaţie; c) novaţie.

Răspuns: c) 59. Când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească

datoria fără ca, pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului iniţial, are loc: a) o novaţie subiectivă prin schimbare de creditor; b) o novaţie subiectivă prin schimbare de debitor; c) o subrogaţie convenţională în drepturile

creditorului. Răspuns: b)

60. Când părţile convin ca în locul unei sume de bani datorate să se execute o altă prestaţie, se realizează: a) o dare în plată; b) o novaţie obiectivă prin schimbarea obiectului

raportului juridic obligaţional; c) o novaţie subiectivă.

Răspuns: b) 61. Novaţia este obiectivă când, în cadrul raportului

juridic obligaţional, se schimbă: a) creditorul; b) obiectul şi cauza; c) debitorul.

Răspuns: b) 62. În cazul novaţiei:

a) obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă de vechea obligaţie;

b) nu se impune ca părţile contractante să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

c) noul raport juridic obligaţional ce ia naştere între părţi poate fi de natură contractuală sau delictuală.

Răspuns: a) 63. Se poate realiza o novaţie valabilă:

a) chiar dacă obligaţia iniţială este lovită de nulitate absolută însă noua obligaţie este valabilă;

b) în cazul în care o obligaţie comercială este transformată în una civilă;

c) chiar dacă noua obligaţie este nulă relativ, dar în termenul general de prescripţie partea interesată nu a introdus acţiune în anulare.

Răspuns: c) 64. Convenţia prin care un debitor aduce creditorului său

angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui, poartă numele de: a) subrogaţie în drepturile debitorului; b) delegaţie; c) novaţie subiectivă prin schimbare de debitor.

Răspuns: b) 65. Poartă denumirea de delegant:

a) persoana care se obligă alături de debitor sau în locul acestuia;

b) debitorul care face delegaţia; c) creditorul care acceptă delegaţia.

Răspuns: b) 66. În cazul delegaţiei perfecte:

a) obligaţia delegantului faţă de delegator se stinge, în toate cazurile;

b) obligaţia delegantului faţă de delegator subzistă dacă delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei;

c) noul raport obligaţional iniţial. Răspuns: b)

67. Cel care a furat un lucru:

a) este obligat să restituie valoarea lui dacă a pierdut acel lucru;

b) nu este obligat să restituie valoarea lui, dacă restituirea lucrului a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră şi dacă dovedeşte că lucrul respectiv ar fi pierit şi dacă se afla la proprietar;

c) este obligat să procure păgubitului un alt lucru de aceeaşi valoare.

Răspuns: a) 68. În materia răspunderii civile delictuale, este supusă

reparaţiunii: a) numai prejudiciul previzibil; b) şi prejudiciul moral; c) şi prejudiciul eventual.

Răspuns: b) 69. În materia răspunderii civile delictuale, lipsa

discernământului: a) exclude vinovăţia numai în cazul răspunderii

pentru fapta proprie; b) se prezumă, până la proba contrară, în cazul

minorilor în vârstă de până la 14 ani; c) este sinonimă cu absenţa factorului volitiv.

Răspuns: b)

70. În jurisprudenţă s-a admis că este esenţială existenţa vinovăţiei persoanei pentru a căeri faptă prejudiciabilă se răspunde pe teren delictual pentru angajarea răspunderii: a) comitenţilor, în temeiul art. 1000 al.3 Cod civil; b) institutorilor, în temeiul art. 1000 al.4 Cod civil; c) părinţilor, în temeiul art. 1000 al.1 Cod civil.

Răspuns: a) 71. Cât priveşte repararea prejudiciului în materia

răspunderii civile delictuale: a) se repară atât prejudiciul previzibil cât şi cel

imprevizibil; b) se repară numai paguba efectivă, nu şi câştigul

nerealizat; c) este obligatorie recurgerea la calea procedurii

juridicare. Răspuns: a)

72. Răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită şi

prejudiciabilă a copilului lor: a) revine, în cazul copilului adoptat, atât

adoptatorilor, cât şi părinţilor fireşti; b) nu poate fi angajată dacă ulterior săvârşirii faptei

prejudiciabile copilul a devenit major; c) se angajează indiferent dacă minorul a acţionat

sau nu cu discernământ. Răspuns: c)

73. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului: a) raportul de prepuşenie trebuie să existe la data

exercitării acţiunii de despăgubire; b) dacă între fapta prepusului şi funcţiile încredinţate

acestuia de către comitent nu există nici o legătură, atunci răspunderea comitentului nu poate fi angajată;

c) vinovăţia prepusului se prezumă. Răspuns: b)

74. În materia răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului: a) victima nu trebuie să dovedească vinovăţia

prepusului; b) comitentul este îndreptăţit să recupereze integral

de la prepusul său despăgubirile plătite victimei; c) regresul comitentului plătitor trebuie fundamentat

pe actul juridic din care a izvorât raportul de prepuşenie.

Răspuns: b) 75. În materia răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului: a) se repară numai paguba efectivă, nu şi beneficiul

nerealizat; b) vinovăţia prepusului se prezumă; c) raportul de prepuşenie trebuie să existe la data

săvârşirii faptei ilicite. Răspuns: c)

76. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului în temeiul art. 1000 al.4 Cod civil: a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau

îndeplinirea necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;

b) poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar de elevul respectiv;

c) este o răspundere obiectivă. Răspuns: a)

77. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului, pe

temeiul art. 1000 al.4 Cod civil: a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau

îndeplinirea necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;

b) poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit de institutor;

c) se angajează şi atunci când fapta afost săvârşită de un elev major.

Răspuns: a) 78. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

animale: a) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de

răspundere; b) cazul fortuit nu exonerează de răspundere; c) răspunderea revine, în toate cazurile,

proprietarului. Răspuns: b)

79. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale reglementată de art. 1001 Cod civil, nu poate fi angajată împotriva: a) celui care deţine paza juridică a unui animal

sălbatic; b) detentorului precar al animalului; c) proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost

cauzat de animal după ce proprietarul a fost deposedat de el în mod nelegitim.

Răspuns: c) 80. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

lucruri în general - art. 1000 Cod civil: a) cazul fortuit nu exonerează de răspundere; b) răspunderea revine, în toate cazurile,

proprietarului; c) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de

răspundere. Răspuns: a)

81. Plata poate fi făcută: a) de orice persoană interesată; b) de codebitor sau de fidejusor; c) de orice persoană neinteresată.

Răspuns: a) 82. Plata poate fi făcută:

a) de orice persoană, chiar în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae; b) de orice persoană neinteresată, în numele ei propriu, fără a se subroga în drepturile creditorului. Răspuns: b)

83. Plata poate fi făcută: a) creditorului sau împuternicitului său; b) celui ce nu are împuternicire pentru creditor; c) oricărei persoane.

Răspuns: a)

84. Obligaţia contractuală se stinge prin plată: a) când plata constă în executarea întocmai a

obligaţiei asumate; b) când creditorul primeşte un alt lucru decât acela

care i se datorează, dacă valoarea acestuia este mai mare;

c) în cazul în care creditorul acceptă o altă prestaţie decât cea datorată.

Răspuns: a)

85. Principiul indivizibilităţii plăţii suferă excepţii în cazul: a) decesului debitorului care lasă mai mulţi

moştenitori chiar când obligaţia este indivizibililă; b) când instanţa acordă debitorului un termen de

graţie şi dispune eşalonarea plăţii; c) plăţii efectuate de terţi sub beneficiu de

discuţiune. Răspuns: b)

86. Când obiectul plăţii este un lucru cert şi determinat iar părţile nu au stabilit locul la care ea trebuie efectuată plata se va face: a) la domiciliul debitorului; b) la domiciliul creditorului; c) în locul unde se găsea obiectul obligaţiei la

momentul încheierii contractului. Răspuns: c)

87. Plata este portabilă când se face: a) la domiciliul debitorului; b) la domiciliul creditorului;

c) la locul unde se găsea obiectul obligaţiei la momentul încheierii contractului.

Răspuns: b)

88. Când nu s-a arătat prin convenţie şi nu este vorba de un lucru cert şi determinat, plata se face: a) la domiciliul debitorului; b) la domiciliul creditorului; c) la locul unde se găsea obiectul obligaţiei la

momentul încheierii contractului. Răspuns: a)

89. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina: a) debitorului; b) creditorului; c) creditorului, când s-a stipulat astfel prin contract.

Răspuns: c)

90. Daunele cominatorii nu se aplică: a) obligaţiilor drept obiect sume de bani; b) contractelor unilaterale; c) prestaţiilor executate necorespunzător.

Răspuns: a)

91. prin întârziere a debitorului se poate face: a) Punerea în prin notificare, prin intermediul

executorului judecătoresc; b) prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire; c) fax sau e-mail.

Răspuns: a)

92. Debitorul este de drept în întârziere: a) în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face; b) în cazul încălcării obligaţiilor de a face; c) când obligaţia, prin natura sa, putea fi îndeplinită

într-un termen nelimitat. Răspuns: a)

93. Debitorul este de drept în întârziere: a) în cazul obligaţiilor continue; b) când a fost notificat; c) când nu şi-a realizat obligaţia.

Răspuns: a)

94. Punerea în întârziere a debitorului este necesară: a) numai pentru neexecutarea unor obligaţii

contractuale; b) pentru neexecutarea unor obligaţii

extracontractuale; c) în cazul obligaţiilor de a nu face.

Răspuns: a)

95. Obligaţia este lichidă când: a) poate fi îndeplinită prin executare silită; b) este determinată; c) are o existenţă reală.

Răspuns: b)

96. Constituie efecte ale punerii în întârziere: a) de la data punerii în întârziere debitorul datorează

creditorului daune – interese moratorii sau compensatorii;

b) de la data punerii în întârziere creditorul poate conveni cu debitorul stingerea plăţii;

c) preluarea datoriilor debitorului de către un terţ. Răspuns: a)

97. Creditorii chirografari sunt acei creditori care: a) au o garanţie reală pentru creanţa lor; b) au numai un drept de gaj general asupra bunurilor

debitorilor lor; c) nu pot intenta acţiunea revocatorie sau pauliană.

Răspuns: b)

98. În sensul Codului civil, noţiunea de „plată” în materia obligaţiilor, semnifică: a) remiterea unei sume de bani, exclusiv; b) executarea voluntară a obligaţiei de către debitorul

ei; c) executarea silită a obligaţiei de către debitorul ei.

Răspuns: b)

99. În cazul obligaţiilor de a da: a) când obiectul plăţii nu constă într-o sumă de bani

sau în bunuri comsuptibile, transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui bun se poate face numai de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată;

b) când plata are ca obiect o sumă de bani, dacă ea este făcută de o persoană ce nu avea calitatea de proprietar, aceasta poate cere restituirea indiferent de buna sau reaua credinţă a creditorului;

c) când plata are ca obiect bunuri fungibile, debitorul poate face plata şi înainte de termen.

Răspuns: a)

100. Debitorul: a) îl poate sili pe creditor să primească o parte din

datorie, dar numai în cazul datoriei divizibile (o sumă de bani);

b) nu îl poate sili pe creditor să primească o parte din datorie;

c) poate cere restituirea plăţii atunci când, din eroare, şi-a îndeplinit o obligaţie naturală.

Răspuns: b)

101. Imputaţia plăţii poate fi făcută: a) numai prin acordul părţilor; b) numai de debitor; c) de creditor conform dispoziţiilor legii.

Răspuns: c)

102. Dacă datoria este un lucru determinat numai prin specia sa: a) debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea

mai bună specie; b) debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea

mai rea specie;

c) debitorul nu se poate libera, dând bunuri de cea mai bună specie.

Răspuns: c)

103. În cazul în care debitorul nu şi-a achitat plata: a) instanţa poate acorda debitorului un termen de

graţie; b) instanţa este obligată să acorde un termen de

graţie dacă debitorul cere aceasta; c) instanţa nu poate dispune eşalonarea plăţii

înăuntrul unui termen de graţie. Răspuns: a)

104. Debitorul care face o plată:

a) când are o obligaţie exigibilă şi una neexigibilă poate imputa plata asupra obligaţiei nescadente;

b) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează suma împrumutată şi dobânzi, poate face imputaţia asupra capitalului dacă creditorul consimte la aceasta;

c) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează şi suma împrumutată plus dobânzi, face imputaţia cu prioritate asupra dobânzilor, în mod obligatoriu, chiar dacă ar exista convenţie contrară.

Răspuns: b) 105. Imputaţia plăţii făcută de creditor:

a) este obligatorie pentru debitor; b) nu este obligatorie pentru debitor; c) poate fi contestată de către debitor dacă creditorul

l-a surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele pe care le-a făcut.

Răspuns: c)

106. Când nici una dintre părţi nu a făcut imputaţia plata se impută astfel: a) dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă,

plata se impută asupra celei pe care debitorul are mai mare interes să o stingă;

b) dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase, imputaţia se va face asupra celei mai vechi dintre ele;

c) dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă şi au aceeaşi vechime, dar nu sunt deopotrivă de oneroase, imputaţia se face proporţional asupra fiecăreia dintre ele.

Răspuns: b) 107. Debitorul se consideră absolut liberat de plată:

a) când creditorul remite debitorului titlul constatator al creanţei care este un înscris sub semnătură privată;

b) când creditorul remite debitorului titlul constatator al creanţei care este un înscris autentic;

c) când creditorul remite debitorului tiltul constatator al creanţei care este o hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie.

Răspuns: a) 108. Oferta reală de plată urmată de consemnaţiune:

a) liberează pe debitor de plata datoriei; b) trebuie, în mod obligatoriu, să fie autorizată de

instanţă; c) strămută riscurile în privinţa obiectului plăţii în

sarcina creditorilor.

Răspuns: a)

109. Oferta de plată poate fi făcută: a) la locul ce s-a hotărât pentru plată sau

creditorului personal; b) numai la domiciliul creditorului; c) la domiciliul debitorului.

Răspuns: a)

110. Oferta de plată poate fi făcută: a) numai prin executor judecătoresc, de o persoană

capabilă de a plăti sau reprezentantului creditorului;

b) dacă termenul s-a împlinit şi nu a fost stipulat în favoarea debitorului;

c) pentru datorii incerte, neexigibile şi nelichide. Răspuns: a)

111. Cheltuielile determinate de ofertele reale de plată şi ale consemnaţiunii sunt în sarcina: a) debitorului; b) creditorului; c) statului.

Răspuns: b)

112. Executarea în natură a obligaţiilor poate fi cumulată întotdeauna cu: a) daunele interese – moratorii; b) daunele interese – compensatorii; c) daunele cominatorii.

Răspuns: a)

113. Dacă consemnaţiunea plăţii nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească şi nu a fost „primită” de creditor: a) debitorul poate lua înapoi suma depusă; b) creditorii sau fidejusorii sunt liberaţi, dacă

debitorul ia înapoi suma depusă; c) terţii pot cere consemnaţiunea plăţii.

Răspuns: a)

114. Dacă debitorul a obţinut o hotărâre judecătorească definită prin care ofertele sau consemnaţiunile s-au declarat valabile: a) debitorul nu mai poate să-şi retragă suma depusă,

nici chiar cu consimţământul creditorului; b) creditorul care a consimţit ca debitorul să-şi

retragă consemnaţiunea, pierde dreptul de privilegii sau ipoteci ce avea pentru plata creanţei sale;

c) codebitorii şi fidejusorii nu sunt liberaţi dacă debitorul îşi retrage suma consemnată, chiar cu consimţământul creditorului.

Răspuns: b)

115. Debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiilor: a) numai dacă este de rea-credinţă; b) chiar dacă este de bună-credinţă;

c) atâta timp cât justifică existenţa unei cauze străine, neimputabile.

Răspuns: b)

116. De la data consemnării bunului sau sumei de bani la dispoziţia creditorului în cazul procedurii ofertei reale urmată de consemnaţiune: a) pentru debitor încetează obligaţia de a mai plăti

daune moratorii; b) riscul debitorului încetează cu efect retroactiv; c) obligaţia de a plăti daune interese compensatorii şi

moratorii pentru neexecutarea obligaţiei la termen. Răspuns: a)

117. Sunt permise în sistemul de drept românesc: a) convenţiile de nerăspundere a debitorului pentru

neexecutarea obligaţiilor, atunci când se datorează intenţiei acestuia;

b) convenţiile de limitare a răspunderii debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor când este datorită neglijenţei sale;

c) convenţiile prin care debitorul nu îşi asumă obligaţia de a răspunde pentru neexecutarea obligaţiei.

Răspunc: b)

118. Debitorul unei obligaţii contractuale: a) răspunde atât pentru prejudiciile directe, cât şi

pentru cele indirecte cauzate de neexecutarea cu intenţie (dol) a obligaţiei;

b) trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de creditor, chiar dacă aceasta a fost imprevizibilă la momentul încheierii contractului;

c) trebuie să acopere câştigul, previzibil la momentul încheierii contractului, pe care creditorul nu l-a putut realiza datorită neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale.

Răspuns: c)

119. Când debitorul unei obligaţii contractuale nu-şi îndeplineşte obligaţiile şi este obligat la daune interese: a) el trebuie să acopere atât damnum emergens, cât

şi lucrum cessans, când prejudiciul a fost previzibil la momentul încheierii contractului;

b) el trebuie să acopere atât prejudiciul previzibil, cât şi pe cel imprevizibil, indiferent de forma de vinovăţie cu care nu îşi execută obligaţiile;

c) el trebuie să acopere paguba efectiv suferită şi previzibilă sau imprevizibilă, când executarea nu îi este imputabilă.

Răspuns: a)

120. În cazul existenţei într-un contract a unei clauze penale în favoarea creditorului: a) instanţa de judecată are dreptul să-i reducă

cuantumul atunci când cuantumul suferit de creditor este mai mic decât cuantumul clauzei penale;

b) creditorul în caz de neexecutare, este obligat, după ce obligaţia a devenit exigibilă, să ceară întâi executarea în natură a obligaţiei şi apoi, dacă

aceasta nu este posibilă, să ceară îndeplinirea clauzei penale;

c) creditorul poate cere îndeplinirea clauzei penale sau a obligaţiei principale, după ce aceasta a devenit exigibilă.

Răspuns: c)

121. În cazul obligaţiei asumată cu clauză penală: a) dacă această clauză penală a fost prevăzută pentru

întârzierea la executare, creditorul va putea cere atât executarea în natură, cât şi clauza penală;

b) în caz de executare parţială a obligaţiei cuantumul clauzei penale nu poate fi micşorat, nici chiar de instanţă;

c) când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, clauza poate fi cumulată cu executarea în natură.

Răspuns: a)

122. În executarea unei obligaţii, debitorul trebuie să se comporte: a) la fel cum se comportă cu oricare lucru ori

afacerea sa; b) ca un bun proprietar; c) ca un bonus pater familias, numai dacă se prevede

expres în lege. Răspuns: b)

123. Creditorul: a) poate cere autorizarea instanţei de a distruge ceea

ce s-a făcut, încălcându-se obligaţia de a nu face, neputând cere şi daune interese;

b) poate cere autorizarea instanţei de a aduce la îndeplinire el, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face, neîndeplinită de către debitor;

c) poate cere autorizarea instanţei de a continua el obligaţia debitorului pe cheltuiala acestuia şi daune interese.

Răspuns: b)

124. Oricare dintre creditorii chirografari ai debitorului: a) nu pot să ceară luarea unor măsuri conservatorii

asupra patrimoniului debitorului; b) nu pot cere executarea silită asupra bunurilor

debitorului; c) pot să intenteze acţiune oblică sau acţiune

pauliană în cazurile şi în condiţiile legii sau măsuri conservatorii inclusiv executarea silită a patrimoniului debitorului.

Răspuns: c)

125. Creditorul: a) poate intenta acţiune în declararea simulaţiei unor

acte încheiate de debitorul lor, numai dacă debitorul este insolvabil sau este pe cale a deveni insolvabil;

b) poate face o cerere de efectuare a înregistrării în cartea funciară a dreptului real dobândit de debitorul său, când acesta neglijează efectuarea acestei înscrieri;

c) nu poate interveni în procesele debitorului său cu privire la bunuri din patrimoniul acestuia.

Răspuns: b)

126. Pe calea acţiunii oblice, creditorul:

a) poate să facă acte de dispoziţie sau de administrare pentru debitor;

b) se poate substitui debitorului în administrarea patrimoniului său;

c) nu poate intenta acele acţiuni care privesc drepturi patrimoniale ale debitorului, care au însă un obiect neurmăribil.

Răspuns: c)

127. Când creditorul câştigă procesul prin care a pornit acţiunea oblică: a) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat

cu pierderea trece în patrimoniul creditorului; b) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat

cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului, creditorul care a introdus acţiunea având un drept preferenţial cu privire la acest bun, pentru satisfacerea creanţei sale;

c) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului el servind la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari.

Răspuns: c)

128. Prin intermediul acţiunii revocatorii (pauliene), creditorul: a) poate ataca actul debitorului său care refuză să

accepte o ofertă de donaţie; b) poate ataca un act cu titlu gratuit al debitorului,

numai dacă terţul este complice la fraudă;

c) poate ataca un act încheiat de debitorul său în frauda sa, chiar dacă nu şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate.

Răspuns: b)

129. În urma înfiinţării unei popriri de către creditorul popritor (A) asupra sumelor cuvenite debitorului său (B) sume datorate de terţul poprit (C), atunci: a) plata făcută de C lui B este valabilă în privinţa lui

A; b) A, în virtutea dreptului său nu îl poate obliga pe C

să plătească din nou, dacă C a plătit lui B; c) C are dreptul de regres împotriva lui B pentru

suma plătită lui, dacă a fost obligat ulterior să plătească suma poprită lui A.

Răspuns: c)

130. Dreptul de gaj general al creditorului chirografar: a) include creanţele şi obligaţiile existente în

patrimoniul debitorului la momentul asumării obligaţiei;

b) include totalitatea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului împreună cu garanţiile reale date de acesta pentru garantarea executării obligaţiei;

c) include bunuri mobile prezente şi viitoare ale debitorului.

d) Răspuns: c)

131. Compensaţia unor datorii reciproce nu operează: a) când creanţa este sesizabilă; b) când se pretinde restituirea unor bunuri fungibile

care au fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar;

c) când se solicită restituirea unui bun dat pe drept de către proprietar.

Răspuns: a)

132. Termenul de graţie: a) împiedică compensaţia; b) determină inaplicabilitatea dispoziţiilor privitoare

la compensaţie; c) nu poate fi acordat în cazul în care părţile au

prevăzut în contract pacte comisorii de gradul III sau IV.

Răspuns: c)

133. Compensaţia legală operează cu îndeplinirea şi a următoarelor condiţii: a) între părţi să existe obligaţii reciproce care să îşi

aibă izvorul în acelaşi fapt juridic – lato sensu; b) creanţele să aibă ca obiect sume de bani sau o

cantitate oarecare de bunuri fungibile, chiar dacă nu ar fi de aceeaşi specie;

c) creanţele reciproce ce urmează a se compensa să fie certe, lichide şi exigibile.

Răspuns: c)

134. Operaţiunea prin care debitorul execută către creditorul său, cu consimţământul acestuia, dat în momentul executării, o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat, constituie: a) o compensaţie convenţională sau o remitere de

datorie; b) o novaţie prin schimbare de obiect; c) o dare în plată.

Răspuns: c)

135. Instanţa judecătorească poate dispune

compensarea unor datorii reciproce: a) chiar dacă creanţele nu au ca obiect bunuri

fungibile; b) numai dacă sunt îndeplinite condiţiile compensării

legale, mai puţin condiţia lichidităţii creanţelor; c) prin hotărâre judecătorească efectele compensaţiei

producându-se de la data introducerii acţiunii. Răspuns: a)

136. Compensaţia legală: a) operează de drept şi necondiţionat, chiar când cele

două datorii nu sunt platnice în acelaşi loc; b) operează chiar dacă unul din cei doi creditori

reciproci între care a operat compensaţia legală, a acceptat plata făcută de celălalt;

c) operează de drept, în puterea legii chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.

Răspuns: c)

137. Cel care a plătit o datorie stinsă, de drept, prin compensaţie: a) beneficiază de privilegiile şi ipotecile care

garantau creanţa renăscută prin rezolvarea compensaţiei, întrucât se aplică cu prioritate principiul efectuării plăţii faţă de principiul compensării legale;

b) nu mai poate beneficia de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin rezolvarea

compensaţiei, dacă ştia că datoria fusese stinsă prin compensaţie;

c) poate beneficia de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin rezolvarea compensaţiei, afară de cazul în care există o cauză evidentă ce l-a făcut să cunoască creanţa care trebuia să compenseze datoria sa.

Răspuns: b)

138. Novaţia: a) este un mod de stingere a obligaţiei; b) este un mod de transformare a obligaţiei dând

naştere la un raport juridic obligaţional de natură contractuală;

c) este un mod de plată a datoriei scadente. Răspuns: b)

139. În cazul unei obligaţii indivizibile, dacă operează confuziunea între calitatea de creditor şi unul dintre debitorii solidari: a) raportul juridic obligaţional se va stinge împreună

cu toate garanţiile şi accesoriile sale; b) creanţa nu se va stinge decât pentru partea

debitorului solidar în persoana căruia a operat confuziunea şi nu profită decât în aceeaşi măsură celorlalţi codebitori şi fidejusorilor acestora;

c) raportul juridic obligaţional va rămâne neschimbat, întrucât creditorul poate urmări pe oricare debitor pentru întreaga datorie.

Răspuns: b)

140. Constituie manifestări de voinţă incompatibile cu stingerea prin compensaţie, a datoriilor reciproce: a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori

reciproci între care a operat compensaţia legală a plăţii făcută de celălalt;

b) refuzul de acceptare de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul său unui cesionar;

c) când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală nu-l urmăreşte pe celălalt chiar dacă nu-i opune compensaţia.

Răspuns: a)

141. Constituie moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului: a) darea în plată şi compensaţia; b) remiterea de datorie; c) delegaţia.

Răspuns: a)

142. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor şi debitor: a) are ca efect stingerea raportului juridic

obligaţional şi liberează garanţiile obligaţiei principale;

b) nu liberează garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale;

c) nu poate înceta atunci când încetează cauza care a provocat-o.

Răspuns: a)

143. Constituie moduri de transformare a obligaţiilor:

a) cazul fortuit; b) delegaţia şi novaţia; c) darea în plată şi confuziunea.

Răspuns: b)

144. Operaţiunea pe care părţile unui raport juridic obligaţional se înţeleg ca în locul prestaţiei asumate, debitorul să execute o altă prestaţie constituie: a) delegaţie sau remitere de datorie; b) novaţie prin schimbare de cauză; c) dare în plată.

Răspuns: c)

145. Remiterea de datorie: a) nu poate fi refuzată de debitor; b) este un act juridic unilateral; c) făcută prin acte intervivos constituie o donaţie

indirectă şi este supusă regulilor de fond ale donaţiei.

Răspuns: a)

146. Novaţia: a) operează chiar dacă una din părţi este un minor de

17 ani; b) poate fi prezumată de instanţă; c) are ca efect stingerea garanţiilor şi accesoriilor

care însoţeau vechea obligaţie. Răspuns: c)

147. Creditorul C eliberează debitorului său D o chitanţă fictivă prin care recunoaşte faptul efectuării plăţii de către D, deşi în realitate aceasta nu s-a făcut. D acceptă chitanţa. Convenţia astfel încheiată: a) este anulabilă; b) este nulă; c) reprezintă un legal de liberaţiune.

Răspuns: b)

148. Remiterea de datorie făcută în folosul unuia dintre codebitorii solidari: a) liberează pe toţi ceilalţi codebitori; b) nu liberează pe ceilalţi codebitori dacă creditorul

şi-a rezervat anume drepturile sale în contra acestora din urmă, în acest caz, creditorul putând să ceară plata întregii datorii de la aceştia;

c) are ca efect liberarea în parte a garanţiilor ce însoţesc întreaga datorie.

Răspuns: c)

149. Constituie o prezumţie iuris tantum de liberare a debitorului următoarele acte făcute de creditor: a) remiterea voluntară a titlului original constatator

al creanţei care este un înscris autentic, făcută debitorului;

b) remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei care este un înscris sub semnătură privată, făcută debitorului;

c) remiterea voluntară a unei chitanţe semnată de creditor în favoarea debitorului.

Răspuns: a)

150. Cazul fortuit sau forţa majoră stinge obligaţia de restituire sau predare a unui lucru cert şi determinat: a) numai dacă au intervenit anterior punerii în

întârziere a debitorului; b) dacă au intervenit după punerea în întârziere,

dbitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă ar fi fost predat creditorului, chiar dacă debitorul îşi asumase riscul pierii fortuite;

c) numai dacă sunt probate de către debitor. Răspuns: c)

151. Când o obligaţie este contractată sub condiţie

suspensivă şi aceasta s-a îndeplinit: a) dacă obiectul s-a deteriorat fără culpa debitorului,

creditorul are dreptul să ceară desfiinţarea obligaţiei sau să ia lucrul în starea în care se găseşte;

b) dacă obiectul s-a deteriorat din culpa debitorului, creditorul este obligat să-l ia în starea în care se găseşte putând cere o scădere de preţ;

c) dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, debitorul este obligat să procure un alt obiect.

Răspuns: c)

152. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii: a) obiectul unei obligaţii este indivizibil atunci când

răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei este solidară;

b) când obiectul unei obligaţii este divizibil, dacă sunt mai mulţi debitori, răspunderea este solidară;

c) când obiectul unei obligaţii este indivizibil, dacă debitorul a decedat, moştenitorii săi vor răspunde solidar.

Răspuns: c)

153. Obligaţiile cu subiecte multiple pot fi: a) divizibile; b) certe, lichide şi exigibile; c) conjuncte, solidare şi indivizibile.

Răspuns: c)

154. Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce termenul poate fi: a) cert sau incert; b) suspensiv sau extinctiv; c) în favoarea debitorului sau a creditorului.

Răspuns: b)

155. Termenul suspensiv: a) afectează existenţa obligaţiei; b) afectează exigibilitatea obligaţiei; c) marchează momentul stingerii obligaţiei.

Răspuns: b)

156. Termenul de graţie: a) este un termen legal, facultativ; b) este un termen judiciar; c) poate fi acordat de inastanţă în favoarea

debitorului sau a creditorului. Răspuns: b)

157. Dacă debitorul execută plata mai înainte de împlinirea termenului suspensiv: a) el face o plată nedatorată şi este îndreptăţit să

ceară restituirea ei; b) el face o plată valabilă şi obligaţia se stinge; c) el poate cere compensarea ei.

Răspuns: b)

158. Termenul de graţie: a) poate fi acordat în materie comercială; b) împiedică executarea silită pe durata sa; c) împiedică compensaţia.

Răspuns: b)

159. Au valoare de adevăr afirmaţiile: a) obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă

din partea debitorului este valabilă, cu excepţia contractului de donaţie;

b) obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă rezolutorie din partea debitorului este nulă;

c) obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea debitorului nu este nulă.

Răspuns: a) 160. După cauza de care depinde realizarea sau

nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi: a) suspensivă sau rezolutorie; b) cauzală, potestativă sau mixtă; c) pozitvă sau negativă.

Răspuns: b)

161. În cadrul raporturilor juridice obligaţionale cu pluralitate de subiecte, regula o constituie: a) divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor; b) indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor; c) solidaritatea drepturilor şi obligaţiilor;

Răspuns: a)

162. Constituie caracteristici ale obligaţiilor conjuncte: a) dacă sunt mai mulţi debitori, insolvabilitatea

unuia dintre ei este suportată de către ceilalţi debitori;

b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea sa de creanţă;

c) punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei efectuată de unul dintre creditori, profită şi celorlalţi creditori.

Răspuns: b)

163. În cazul solidarităţii active: a) unul dintre creditori poate face o remitere de

datorie cu privire la întreaga creanţă, chiar fără a avea consimţământul celorlalţi creditori;

b) creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei;

c) dacă un creditor pune în întârziere pe debitor, efectele punerii în întârziere profită şi celorlalţi creditori.

Răspuns: c)

164. Fidejusiunea este valabilă: a) când este dată pentru garantarea unei obligaţii

asumate de un minor; b) numai când este făcută cu „ştirea” sau

consimţământul debitorului principal; c) dacă este făcută de unul dintre creditorii

privilegiaţi.

Răspuns: a)

165. Contractul de fidejusiune este un contract: a) accesoriu, unilateral, cu titlu gratuit; b) solemn; c) consensual.

Răspuns: a)

166. Fidejusiunea: a) poate fi tacită; b) nu poate fi extinsă peste limitele în care s-a

contractat; c) este nulă total când este făcută în condiţii mai

oneroase. Răspuns: b)

167. O persoană poate fi fidejusor: a) chiar în lipsa unei dispoziţii a debitorului; b) chiar şi cu cunoştinţa debitorului principal; c) numai pentru garantarea obligaţiei debitorului

principal nu şi pentru cea a fidejusorului acestuia. Răspuns: a)

168. Fidejusorul ce garantează în mod nedeterminat executarea unei obligaţii principale, răspunde: a) de toate accesoriile datoriei şi de cheltuielile de

judecată ori notificare făcute de creditor; b) de beneficiul nerealizat; c) în mod solidar cu debitorul creanţei.

Răspuns: a)

169. Dacă debitorul are obligaţia de a aduce un fidejusor, acesta: a) trebuie să fie o persoană solvabilă şi capabilă de a

contracta; b) trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a

judecătoriei unde trebuie executată obligaţia; c) trebuie să aibă încuviinţarea instanţei.

Răspuns: a) 170. Dacă fidejusorul a devenit insolvabil:

a) trebuie obligatoriu adus un altul; b) debitorul nu este obligat să aducă un alt fidejusor,

atunci când cel insolvabil a fost stabilit la cererea creditorului printr-o convenţie;

c) debitorul nu poate fi obligat să aducă un alt fidejusor.

Răspuns: b)

171. Solvabilitatea unui garant se apreciază: a) numai după bunurile mobile şi imobile,

întotdeauna; b) după bunurile mobile sau imobile când datoria

este mică sau afacerea este comercială; c) numai după bunurile imobile ce pot fi ipotecate,

chiar dacă cu privire la ele ar exista litigii, dacă datoria garantată nu este mică sau afacerea nu este comercială.

Răspuns: b)

172. Pot fi garantate prin fidejusiure:

a) obligaţiile intuitu personae, existente, viitoare şi eventuale;

b) obligaţiile izvorâte din cvasidelicte; c) obligaţiile izvorâte din cvasicontracte.

Răspuns: a)

173. Fidejusorul nu poate invoca beneficiul de discuţiune: a) când a renunţat la el sau dacă s-a obligat solitar cu

debitorul principal; b) când s-a făcut garant pentru un fidejusor numit de

instanţă, dar, în acest caz, neputând opune beneficiul de discuţiune decât faţă de fidejusorul judecătoresc, nu şi faţă de debitorul principal;

c) când s-a efectuat o novaţie. Răspuns: a)

174. În caz de neexecutare a obligaţiei de către debitorul principal: a) creditorul poate să-l urmărească direct pe

fidejusor pentru executarea creanţei; b) creditorul poate să-l urmărească pe fidejusor, dar

numai după ce l-a urmărit pe debitorul principal; c) creditorul nu poate să-l urmărească direct pe

fidejusor. Răspuns: a)

175. Fidejusorul care invocă beneficiul de discuţiune:

a) trebuie să avanseze cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri;

b) nu este obligat să suporte cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri;

c) este obligat să suporte cheltuielile de judecată. Răspuns: a)

176. Atunci când fidejusorul invocă beneficiul de discuţiune el nu se poate prevala, în arătarea bunurilor urmăribile ale debitorului principal, de următoarele: a) bunurile litigioase, ipotecate pentru plata datoriei

aflate în afara teritoriului jurisdicţional al instanţei în care trebuie să facă plata;

b) un drept de preemţiune în realizarea obligaţiei; c) bunurile intrate în masa succesorală a defunctului

debitor. Răspuns: a)

177. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat: a) dacă fidejusorul a renunţat la el; b) dacă prin convenţie nu s-a prevăzut expres această

clauză; c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de

discuţiune, iar în urma acestuia, debitorul a fost găsit insolvabil.

Răspuns: a)

178. Riscul insolvabilităţii unuia dintre fidejusorii aceluiaşi creditor şi pentru aceeaşi datorie este suportat de: a) ceilalţi fidejusori solvabili; b) toţi fidejusorii solvabili, dacă nesolvabilitatea

aceluia a intervenit până la momentul când unul sau unii dintre fidejusori obţinuseră diviziunea datoriei;

c) creditor şi ceilalţi fidejusori solvabili. Răspuns: b)

179. Beneficiul de diviziune poate fi invocat când: a) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi

creditor pentru mai multe datorii; b) o persoană a garantat mai mulţi creditori pentru

aceeaşi datorie; c) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi

creditor pentru una şi aceeaşi datorie. Răspuns: c)

180. Când aceeaşi datorie de 4 milioane de lei pentru unul şi acelaşi creditor este garantată de 4 fidejusori, atunci: a) creditorul se poate îndrepta împotriva oricăruia

dintre fidejusori pentru plata întregii datorii; b) dacă nici unul dintre fidejusori nu cere beneficiul

de diviziune şi înainte de a-l obţine, doi dintre ceilalţi fidejusori refuză a-şi executa obligaţia, riscul cade asupra creditorului;

c) dacă unul dintre fidejusori cere anularea contractelor de fidejusiune, beneficiază şi celorlalţi.

Răspuns: a)

181. Dacă fidejusorul a plătit datoria, el se poate regresa împotriva debitorului: a) numai când a garantat cu consimţământul

acestuia; b) la descărcarea de obligaţie din partea creditorului

pe baza unei notificări; c) în temeiul subrogaţiei legale în dreptul

creditorului plătit. Răspuns: c)

182. Fidejusorul care a plătit în locul debitorului are dreptul de la acesta şi la: a) daune cominatorii şi moratorii; b) dobânda pentru suma plătită, din ziua efectuării

plăţii, chiar dacă datoria nu producea dobândă; c) daune-interese, când sunt îndeplinite condiţiile.

Răspuns: c)

183. Dacă fidejusorul care a plătit întreaga datorie, garantase pentru mai mulţi debitori ce erau ţinuţi solidar pentru una şi aceeaşi datorie: a) fidejusorul beneficiază şi el de solidaritatea

debitorilor; b) fidejusorul trebuie să-şi dividă acţiunea în regres

împotriva fiecărui debitor pentru partea sa;

c) debitorii pot invoca beneficiul de diviziune. Răspuns: a)

184. Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă: a) a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi

fost înştiinţat pe debitor; b) a fost urmărit direct de către creditor şi nu s-a

opus; c) nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii,

astfel încât acesta din urmă a plătit a doua oară. Răspuns: c)

185. Contractul de ipotecă este un contract: a) real; b) consensual; c) solemn.

Răspuns: c)

186. Dreptul de retenţie: a) conferă prerogativa urmăririi bunului în posesia

oricărei persoane s-ar afla; b) este indivizibil şi conferă o simplă detenţie

precară; c) nu se poate invoca când bunul este proprietatea

exclusivă a debitorului. Răspuns: b)

187. Contractul de gaj: a) este întotdeauna real, presupunând remiterea

lucrului către creditor; b) poate fi consensual şi unilateral; c) este un contract nenumit.

Răspuns: b)

188. În caz de neplată a datoriei garantată cu gaj: a) creditorul are dreptul să păstreze în contul datoriei

bunul gajat dacă valoarea acestuia nu este mai mare decât datoria, chiar fără intervenţia instanţei;

b) creditorul nu poate să dispună de gaj fără autorizarea instanţei;

c) creditorul îşi poate apropia bunul gajat sau poate dispune de el, fără autorizarea instanţei, dacă s-a stipulat astfel în contractul de gaj.

Răspuns: b)

189. În cazul unei datorii garantate cu gaj: a) gajul este divizibil numai când datoria este

divizibilă între moştenitorii debitorului; b) moştenitorul debitorului ce şi-a plătit partea sa din

datorie poate cere restituirea părţii sale din gaj; c) moştenitorul creditorului care şi-a primit partea sa

de datorie nu poate restitui amanetul dacă ceilalţi moştenitori nu şi-au primit partea lor din datorie.

Răspuns: c)

190. În cazul gajului cu deposedare: a) debitorul este obligat să restituie creditorului toate

cheltuielile necesare şi utile făcute pentru conservarea bunului dat în gaj;

b) creditorul are dreptul să se folosească de lucrul dat în gaj;

c) creditorul poate garanta o datorie a sa cu bunul luat de el în gaj de la debitor.

Răspuns: a)

191. Pot fi ipotecate: a) imobilele aflate în circuitul civil şi accesoriile lor; b) bunuri mobile aflate în circuitul civil; c) uzufurtul asupra bunurilor imobile.

Răspuns: c) 192. Dacă acelaşi debitor a făcut o altă datorie către

acelaşi creditor după predarea lucrului gajat, şi o asemenea datorie a devenit exigibilă înainte de plata primei datorii: a) creditorul poate fi obligat să restituie lucrul gajat

după plata acestei a doua datorie; b) creditorul poate fi obligat să restituie bunul gajat

numai după ce s-au plătit ambele datorii; c) creditorul poate fi obligat să restituie lucrul gajat

după efectuarea plăţii celei de a doua datorie, numai dacă s-a stipulat cu ocazia contractării acesteia că gajul îi este subordonat acestei datorii.

Răspuns: b)

193. Ipoteca convenţională: a) se poate constitui numai prin act autentic; b) trebuie să prevadă în conţinutul ei, fără însă a

interveni vreo sancţiune, suma pentru care este constituită ipoteca;

c) nu priveşte îmbunătăţirile survenite ulterior constituirii ipotecii asupra imobilului.

Răspuns: a)

194. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poate apăra împotriva creditorului ipotecar în următoarele moduri: a) poate cere creditorului să urmărească mai întâi

bunurile imobile ipotecate, dacă au mai rămas aflate în proprietatea debitorului;

b) poate abandona imobilul în mâna creditorului chiar dacă este obligat personal la plata datoriei;

c) poate recurge la procedura purgei făcând o ofertă creditorului de a-i plăti datoriile.

Răspuns: a)

195. În caz de concurs între privilegiile imobiliare şi ipoteci se acordă preferinta: a) ipotecilor; b) privilegiilor; c) gajului.

Răspuns: b)

196. Constituie mijloace juridice de care poate beneficia creditorul pentru garantarea executării obligaţiilor debitorului său: a) clauza penală inclusă în contract; b) arvuna; c) fidejusiunea, privilegiile, dreptul de retenţie,

ipoteca. Răspuns: c)

197. Dreptul de retenţie: a) este un drept real perfect; b) conferă prerogativa urmăririi lucrului în mâna

oricărei persoane s-ar afla; c) este epozabil şi faţă de terţii străini de raportul

juridic care l-a generat şi poate fi opus creditorilor chirografari ai titularului lucrului.

Răspuns: c) 198. Constituie garanţie personală:

a) gajul; b) fidejusiunea; c) dreptul de retenţie.

Răspuns: b)

199. Dreptul de retenţie: a) se poate invoca pe cale principală; b) se poate invoca pe cale de excepţie; c) nu poate fi invocat pe calea unei contestaţii la

executare. Răspuns: b) 200. În cazul gajului cu deposedare:

a) remiterea lucrului gajat se poate face numai creditorului;

b) remiterea lucrului gajat se poate face unui terţ ales de părţi;

c) debitorul rămâne în continuare ţinut de obligaţia de conservare a bunului gajat.

Răspuns: b)

201. În cazul în care pentru o datorie s-a remis drept

gaj o creanţă ce produce dobânzi, atunci: a) dacă şi datoria produce dobânzi, creditorul trebuie

să ţină seama de dobânzile produse de creanţă şi să le scadă cu preferinţă din dobânzile produse de datoria principală;

b) dacă şi datoria produce dobânzi, creditorul trebuie să ţină seama de dobânzile produse de creanţă şi să le scadă cu preferinţă din datoria principală;

c) dacă datoria nu produce dobânzi, dobânzile creanţei gajate nu se impută asupra datoriei principale.

Răspuns: a.) 202. Dreptul de ipotecă:

a) se stinge parţial, dacă a fost plătită mai mult din jumătatea datoriei;

b) se stinge dacă a intervenit partajul bunului ipotecat şi imobilul respectiv a trecut în lotul altui copărtaş decât cel care a constituit ipoteca;

c) are ca efect indisponibilizarea imobilului ipotecat, acesta nemaiputând fi înstrăinat de către constituitorul ipotecii.

Răspuns: c)

CURSUL 1

NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului 1

- Informarea şi introducerea studentului în problematica acestei instituţii a raporturilor obligaţionale ale subiectelor raporturilor juridice licite sau ilicite.

- Lămurirea înţelesului unor termeni vizaţi în materia răspunderii civile.

- Clasificarea obligaţiilor în funcţie de criteriile des întâlnite în practica judiciară.

Termeni cheie: obligaţie, raport juridic obligaţional,

obiectul raportului juridic de obligaţie, delict, prejudiciu.

Notiţe curs – Cursul 1 I. Noţiunea de obligaţie 1. Definiţie Privită în sens larg, obligaţia constă în raportul juridic ce

are o latură activă – dreptul de creanţă – ce aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv datoria – ce incumbă debitorului.

În sens restrâns, desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumbă debitorului.

Obligaţia reprezintă acel raport juridic ce cuprinde dreptul subiectului activ – creditorul, de a cere – subiectului pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz

contrar existând posibilitatea apelării la constrângere de către stat.

Raportat la persoana creditorului, raportul de obligaţie este un drept de creanţă, iar din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie.

2. Elementele raportului juridic de obligaţie Structural, raportul de obligaţie, ca orice raport juridic,

civil, cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul. Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât

persoane fizice cât şi juridice inclusiv statul. Subiectul activ este denumit creditor, subiectul pasiv este

denumit debitor. Este posibil ca acelaşi subiect să aibă dublă calitate

respectiv creditor pentru o anumită prestaţie dar şi debitor al altei prestaţii.

Într-un contract de vânzare-cumpărare atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au astfel de calităţi duble.

În examinarea diferitelor categorii de obligaţii speciale subiectele poartă denumiri diferite: vânzător – cumpărător, donator – donatar etc.

Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia aferentă acestui drept a debitorului.

Dreptul de creanţă se include în activul patrimoniului iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.

După cum se ştie, drepturile reale împreună cu drepturile de creanţă, reprezintă clasificarea principală a drepturilor cu caracter patrimonial.

Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin caracterul său absolut în condiţiile în care dreptul de creanţă este un drept relativ.

Din această diferenţiere decurg deosebirile privind determinarea subiectelor, natura îndatoririlor subiectului pasiv, etc.

Obiectul raportului juridic de obligaţie este conceput ca acea acţiune sau abstenţiune la care este obligat subiectul pasiv (debitorul) şi îndreptăţit subiectul activ (creditorul).

Ea poate fi o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o abţinere – de a nu face ceva, care altfel ar fi putut fi efectuată de subiectul pasiv.

Este necesar a se preciza exact noţiunea de „a da” care nu se referă la „a preda” ci înseamnă a constitui sau transmite un drept real.

Astfel: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate a lucrului vândut, este o obligaţie de „a da” şi nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda lucrul vândut, aceasta constituind o obligaţie de „a face”.

În general, obligaţia de a „a da” este executată chiar prin încheierea contractului fiind urmată de obligaţia de a face (la ceea ce s-a obligat).

Aceasta nu exclude existenţa unor obligaţii de „a da” care să fie distinctă de momentul încheierii contractului. (ex. părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment ulterior perfectării convenţiei sau în ipoteza vânzării unor bunuri de gen când se ia în considerare momentul individualizării bunului).

II. Clasificarea obligaţiilor 1. Criterii de clasificare Clasificarea obligaţiilor se poate face în baza mai multor

criterii. Doctrina şi practica judiciară au statuat ca principale

criterii următoarele: - izvorul obligaţiei; - obiectul obligaţiei; - opozabilitatea obligaţiei. Toate aceste criterii şi fiecare dintre ele sunt aplicabile

tuturor obligaţiilor reprezentând puncte de vedere deosebite ce

nu se exclud reciproc şi în baza cărora poate fi examinată (şi clasificată), fiecare obligaţie.

O obligaţie, de exemplu, poate fi clasificată din punctul de vedere al obiectului ca fiind una de „a da” iar din punctul de vedere al sancţiunii, ca o obligaţie civilă.

Clasificarea în baza criteriilor menţionate anterior este deosebit de importantă, reflectându-se în reguli speciale aplicabile iferitelor categorii.

2. Clasificarea obligaţiilor după izvoare Deşi se va discuta ulterior – în extenso – acest subiect,

este de reţinut, de principiu, faptul că din acest criteriu, obligaţiile pot fi născute din:

- contracte; - acte juridice unilaterale; - fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi

cvasidelicte); - îmbogăţirea fără justă cauză; - gerarea de către o anumită persoană a intereselor altei

persoane; - plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatorată). Se remarcă faptul că primele două categorii sunt născute

prin acte juridice, iar următoarele sunt născute din fapte juridice.

3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor Prin raportare la obiect şi având în vedere natura

prestaţiei datorate de subiectul pasiv putem avea mai multe astfel de clasificări:

a) - obligaţii de a da; - obligaţii de a face; - obligaţii de a nu face. b) - obligaţii pozitive (de a da şi de a face); - obligaţii negative (de a nu face). Pornind de la acelaşi criteriu, al obiectului obligaţiei, se

mai face şi o altă clasificare:

- obligaţii determinate sau de rezultat, în cadrul cărora această obligaţie este precizată concret atât asupra obiectului cât şi al scopului urmărit, subiectul pasiv obligându-se ca efectuând o anumită activitate să conducă la un rezultat strict stabilit prin convenţie (ex. vânzătorul trebuie să transfere dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru);

- obligaţii de prudenţă şi diligenţă, sau altfel denumite, obligaţii de mijloace.

Caracteristic acestor obligaţii este faptul că debitorul îşi asumă o obligaţie care nu este precizată de la început în sensul de a atinge un anumit rezultat ci are numai obligaţia de a depune toată diligenţa (stăruinţa) necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Neatingerea rezultatului prevăzut nu presupune, din start, lipsa de diligenţă a debitorului care să ducă la concluzia că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, creditorului revenindu-i sarcina să facă dovada culpei, care în această situaţie, nu este prezumată spre deosebire de obligaţiile determinate sau de rezultat unde operează prezumţia de culpă.

4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică Urmând regulile general aplicabile oricărui raport juridic,

şi raportul de obligaţie are elementul indispensabil al sancţiunii în sensul că neîndeplinirea de bună voie a obligaţiei asumate de debitor dă dreptul creditorului obligaţiei neexecutate să obţină îndeplinirea prin executare silită a acesteia – acesta fiind, de altfel, principalul aspect ce deosebeşte obligaţiile în general de obligaţiile juridice.

Din acest punct de vedere, obligaţiile juridice se deosebesc de obligaţiile morale ce nu se impun prin forţa de constrângere a statului ci prin elemente ce ţin de convingerile intime, de sentimentul de ruşine, de influenţa opiniei publice.

În privinţa sancţiunii statale ce însoţeşte obligaţiile juridice, este de menţionat faptul că unele din aceste obligaţii se bucură de o apărare integrală prin intermediul acestei

sancţiuni iar altele nu beneficiază decât în parte de un astfel de mijloc de constrângere.

Astfel, putem avea: - obligaţii civile, care se bucură integral de sancţiunea

prevăzută de lege întrucât subiectul activ al acestor obligaţii poate apela la organele statului în scopul obţinerii prin constrângere a executării obligaţiei asumate de debitor.

Aceste obligaţii se mai numesc şi obligaţii civile perfecte, în această categorie intrând marea majoritate a obligaţiilor juridice.

- obligaţii naturale sau obligaţii civile imperfecte. Spre deosebire de obligaţiile civile, acestea nu se bucură

de apărarea şi integralitatea sancţiunii. Însă, ele nu trebuie confundate cu obligaţiile morale,

deoarece au caracteristic faptul că nu se mai poate cere executarea silită, dar, din momentul în care au fost executate nu se mai poate pretinde restituirea prestaţiei.

Practic sunt obligaţii juridice degradate în parte, nu mai au aceeaşi forţă juridică deşi nu mai sunt simple precepte morale (ex. Art. 20 al.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă prevede expres: „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu se ştia că termenul prestaţiei fusese împlinit”).

O dispoziţie asemănătoare, întâlnim şi în Codul civil, în art. 1092 al.2: „repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”.

5. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor Acest criteriu de clasificare are în vedere persoanele

cărora le sunt opozabile obligaţiile şi în acest caz avem următoarele obligaţii:

- obligaţii obişnuite; - obligaţii reale; - obligaţii opozabile terţilor.

- Obligaţiile obişnuite reprezintă regula, ele fiind opozabile numai părţilor convenţiei pe când obligaţiile reale şi obligaţiile opozabile terţilor, reprezintă excepţia întrucât se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, situându-se la limita dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale.

- Obligaţiile reale (propter rem) constituie un accesoriu al unui drept real. (ex. obligaţiile prevăzute pentru deţinătorii de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului).

- Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt atât de strâns legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât, dacă, posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept deşi nu a participat la formarea (constituirea) raportului obligaţional. (ex. obligaţia locatorului de a asigura folosinţa lucrului închiriat – noul proprietar, deşi nu a fost parte în convenţia ce generează obligaţia, va fi obligat să respecte drepturile locatarului, drepturi născute în relaţiile cu proprietarul anterior).

III. Izvoarele obligaţiilor Noţiune Izvorul de obligaţie este acel fapt juridic (în sensul larg)

ce dă naştere unui raport juridic obligaţional. Aceste fapte juridice dau naştere atât unor drepturi

subiective – drepturi de creanţă – cât şi obligaţiilor corelative acestor drepturi, care nu pot şi nu trebuie confundate cu izvoarele dreptului – norme juridice – de generală aplicaţie dar neparticularizate la anumite subiecte de drept, în timp ce izvoarele obligaţiilor, în aplicarea normelor juridice generale, stabilesc între anumite subiecte (determinate) raporturi juridice concrete de obligaţie.

1. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor potrivit Codului Civil

Acest tip de clasificare prezintă unele inconveniente pe care le vom arăta în continuare fiind caracterizat prin imprecizie şi lipsă de rigurozitate ştiinţifică.

Potrivit codului civil izvoarele obligaţiilor sunt: - contractul; - cvasicontractul; - delictul; - cvasidelictul; - legea. Contractul este un acord de voinţă a două sau mai multe

părţi prin care se constituie, modifică sau stinge un raport juridic de obligaţii (art. 942 Cod civil).

Cvasicontractul nu are o definiţie riguroasă, explicaţiile existente în cod făcând referire la „un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către alte persoane sau obligaţii reciproce între părţi (art. 986 Cod civil)”.

În această categorie sunt amintite: - gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia); - plata lucrului nedatorat (plata nedatorată). Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care

fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează interesele acesteia din urmă, fapt din care se nasc unele obligaţii reciproce, aşa cum prevăd art. 986-991 Cod civil.

Plata lucrului nedatorat se întâlneşte atunci când o persoană plăteşte alteia o datorie inexistentă sau care nu cade în sarcina sa ceea ce duce la restituire, art. 992-997 Cod civil.

Din aceste definiţii rezultă cu claritate faptul că asemănarea sau apropierea de contractul propriu-zis este destul de ambiguă, în astfel de cazuri analizate mai sus neexistând un acord de voinţă care să creeze anumite obligaţii.

Delictele şi cvasidelictele (art. 998-999 Cod civil) sunt în realitate fapte ilicite ce produc prejudicii unei alte persoane obligând pe cel care le-a cauzat la reparare.

Distincţia dintre cele două instituţii juridice constă în faptul că delictul este o faptă săvârşită cu intenţie, pe când cvasidelictul este o faptă ilicită săvârşită din neglijenţă sau imprudenţă.

În ambele cazuri se impune repararea integrală a prejudiciului produs.

Legea este izvor de obligaţie în măsura în care generează direct şi nemijlocit obligaţii civile fără intervenţia unui fapt juridic anterior naşterii acestor obligaţii (ex. obligaţiile ce revin din starea de vecinătate a două imobile cu privire la servituţi sau grăniţuire).

Imperfecţiunile acestui mod de clasificare constau în: faptul că se întemeiază pe categorii de izvoare inexacte sau inutile (cvasicontractele şi cvasidelictele); clasificarea este incompletă în sensul că se impune ca izvor de obligaţii şi îmbogăţirea fără justă cauză în detrimentul altei persoane.

Nu este, de asemenea, amintit ca izvor de obligaţii actul juridic unilateral care nu este cuprins în Codul civil.

Unii autori au procedat la o altă clasificare a izvoarelor obligaţiilor reducându-le la două categorii.

- actele juridice; - faptele juridice în sens restrâns. Prin act juridic civil trebuie înţeleasă acea manifestare de

voinţă cu intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte care se pot produce numai dacă a existat o asemenea intenţie.

În această categorie se includ: - contractul; - actul juridic unilateral dacă generează un angajament

juridic. Faptele juridice, în înţeles restrâns, sunt acele fapte (licite

sau ilicite) săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc totuşi în virtutea legii, independent de voinţa celor care le-au săvârşit.

În această categorie se includ:

- gestiunea intereselor altuia; - plata lucrului nedatorat; - îmbogăţirea fără justă cauză; - delictul civil. Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Dezvoltaţi problema elementelor raportului juridic de

obligaţie; 2. Arătaţi care sunt criteriile după care se clasifică

obligaţiile civile şi descrieţi fiecare tip de obligaţie în parte; 3. Precizaţi ce sunt izvoarele legale ale obligaţiilor. Test de autoevaluare Cursul 1

1. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la: a) acea acţiune sau abstentaţiune la care este obligat

subiectul pasiv (debitorul); b) drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia

aferentă acestui drept a debitorului; c) o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o abţinere

– de a nu face ceva. Răspuns: b

2. Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin:

a) subiectele ce compun aceste drepturi; b) caracterul sau absolut, în condiţiile în care dreptul de

creanţă este un drept relativ; c) includerea acestuia în activul patrimonial al creditorului.

Răspuns: b

3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor se poate face în următoarele exemple:

a) obligaţii materiale sau obligaţii civile imperfecte; b) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face; c) obligaţii obişnuite, reale şi opozabile terţilor. Răspuns: b

4. Potrivit Codului civil, izvoarele obligaţiilor se clasifică în:

a) acte şi fapte juridice licite şi ilicite; b) contracte, delicte, legea; c) faptele juridice în sens restrâns. Răspuns: a

5. Noţiunea de obligaţie, în sens larg, defineşte: a) drepturile de creanţă ale creditorului în raport de

izvorul care dă naştere obligaţiilor respective; b) raportul juridic ce are o latură activă – dreptul de

creanţă – ce aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv – datoria –ce incumbă debitorului;

c) raportul de obligaţie, ca orice raport juridic civil, care cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul.

Răspuns: b

CURSUL 2 FAPTELE JURIDICE – IZVOR DE OBLIGAŢII

Obiectivele cursului: - prezentarea incidenţelor acţiunilor omeneşti asupra

raporturilor juridice civile şi delimitarea acestor acţiuni de actele juridice pentru a se stabili răspunderea civilă care provine din delicte (fapte juridice) sau din contracte, şi anume răspunderea delictuală şi răspundere contractuală.

- clasificarea şi diferenţierea faptelor juridice licite şi diferenţierea lor din punct de vedere obligaţional de faptele juridice ilicite.

Cuvinte cheie: fapte juridice, evenimente, acţiuni, caz de forţă majoră,

caz fortuit, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri, licit, ilicit.

Notiţe curs – Cursul 2 I. noţiunea faptelor juridice Faptele juridice sunt acele împrejurări care, potrivit legii,

determină apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice şi odată cu aceasta naşterea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligaţii.

În sens restrâns faptele juridice mai sunt apreciate ca un eveniment, cum ar fi un caz de forţă majoră, o manifestare de voinţă ilicită sau chiar licită dar săvârşită fără intenţia de a da naştere la raporturi de drept.

O altă grupare a faptelor juridice are în vedere şi alte categorii distincte cum ar fi:

- Evenimentele care sunt împrejurări ce se produc independent de voinţa omului, dar cărora legea le atribuie, totuşi, anumite efecte juridice (ex. naşterea unei persoane semnifică apariţia unui nou subiect de drept; moartea unei persoane comportă încetarea calităţii de subiect de drept a defunctului, fenomenele naturale constitutive de forţă majoră împiedică săvârşirea unor acţiuni; scurgerea timpului prevăzut de lege are ca efect stingerea dreptului material la acţiune în justiţie, etc.)

- Acţiuni, care sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice, a căror săvârşire în condiţiile prevăzute de lege antrenează consecinţe juridice.

Unele dintre ele sunt săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar generează totuşi asemenea efecte în puterea legii şi pot fi licite sau ilicite.

Altele sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice şi au îndeobşte caracter licit.

Aceste din urmă fapte juridice formează marea categorie a actelor juridice şi produc efecte în puterea voinţei aceluia sau acelora care le-au făcut, precum şi în puterea voinţei de stat exprimată în norma de drept.

Faptele juridice, de orice fel, constituie principalul izvor al raporturilor juridice.

Anumite fapte juridice sunt izvor de structură simplă, anume acelea care produc prin ele însele efectele ce legea sau actul juridic le au în vedere (ex. naşterea unei persoane determină prin ea însăşi stabilirea raporturilor juridice de familie între noul subiect de drept, pe de o parte, şi părinţii, şi celelalte rude ale sale, pe de altă parte).

Tot astfel moartea unei persoane determină prin ea însăşi încetarea existenţei unui subiect de drept şi generează raporturi succesorale etc.

Alte fapte juridice sunt izvor de structură complexă, anume acelea care, fiind concomitente sau succesive, au o acţiune conjugată ce determină producerea efectelor urmărite, şi care luate individual, izolat de celelalte, nu sunt succesibile să producă singure acele efecte , elementul de complexitate decurgând din pluralitatea de fapte juridice care nepăstrându-şi pluralitatea de acţiuni proprii sau independente, exercită o singură acţiune în care se contopesc acţiunile individuale (ex. dobândirea de drepturi reale imobiliare în sistemul de carte funciară se înfăptuieşte prin acţiunea conjugată a mai multor fapte juridice: actul – contractul – prin care titularul dreptului

real consimte la transmiterea şi intabularea acelui drept în folosul dobânditorului, şi încheierea de intabulare prin care organul de stat competent dispune intabularea).

II. Clasificarea faptelor juridice În sens restrâns, faptele juridice sunt de două feluri: A – Fapte juridice licite, sunt acţiuni omeneşti săvârşite

fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice obligaţionale, dar care produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele legale în vigoare.

Intră în această categorie: - îmbogăţirea fără justă cauză; - gestiunea de afaceri; - plata lucrului nedatorat. B – Fapte juridice ilicite, care sunt acţiuni omeneşti

săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice obligaţionale, dar care produc asemenea efecte în temeiul legii, împotriva voinţei autorului lor şi prin care se încalcă legea sau bunele moravuri.

III. Reglementarea legală a faptelor juridice A – Faptele juridice licite. Sunt reglementate în art. 986-997 Cod civil în capitolul

intitulat „Despre cvasicontracte”. Practica judiciară şi literatura de specialitate, pe baza

acestor texte, au construit teoria obligaţiei de restituire născută din principiul îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece această instituţie nu a fost reglementată expres de lege.

Cvasicontractul este definit de art.986 Cod civil, ca fiind „un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.”

Cvasicontractul este un fapt voluntar deoarece presupune o voinţă liberă a autorului său întrucât fără această voinţă el nu ar fi obligat.

Noţiunea de cvasicontract a fost criticată în literatura de specialitate cu argumente diferite de la o tabără la alta.

S-a susţinut pe de o parte că obligaţiile care se nasc din gestiunea de afaceri derivă din ideea de culpă iar cele născute din plata nedatorată din ideea de convenţie.

Pe de altă parte s-a apreciat că efectele acestor obligaţii pot fi explicate cu ajutorul principiilor care cârmuiesc contractele fără a mai fi necesar de a crea un alt izvor de obligaţii cum este cvasicontractul.

O altă opinie susţine ideea că gestiunea de afaceri şi plata nedatorată ar avea ca izvor îmbogăţirea fără just temei.

Nici una din aceste opinii nu este de apreciat că ar lămuri problema obligaţiilor izvorâte din fapte juridice licite deoarece în măsura în care gestiunea de afaceri este generatoare de obligaţii nu numai în sarcina geratului care trebuie să-l despăgubească pe gerant, ci şi în sarcina acestuia, care este ţinut să continue gestiunea începută, este neîndoielnic că obligaţia nu îşi poate avea temeiul în îmbogăţirea fără just temei, atâta vreme cât gerantul este cel care face cheltuieli pentru gerat, deci el nu se îmbogăţeşte şi în nici un caz şi cu atât mai puţin în detrimentul stăpânului afacerii (geratul).

În realitate este vorba de fapte juridice licite care în virtutea legii produc anumite efecte juridice dând naştere la raporturi obligaţionale, indiferent că părţile au dorit sau nu acest lucru.

B – Faptele juridice ilicite. Sunt reglementate în art.998-999 Cod civil, texte de lege

care trebuie coroborate cu prevederile art.1000 şi 1003 Cod civil, art.1-3 din Decretul nr.31/1958 şi art.723 Cod procedură civilă.

Luând în considerare faptul că atunci când printr-o faptă a omului se încalcă interesele legitime sau drepturile subiective ale unei persoane cauzându-i-se acesteia un prejudiciu, cel răspunzător este obligat să-l repare.

Între autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi victimă, se naşte un raport de obligaţii, care este un raport de răspundere civilă delictuală.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Noţiunea faptelor juridice; 2. Clasificarea faptelor juridice; 3. Reglementarea legală a faptelor juridice; 4. Faptele juridice licite; 5. Faptele juridice ilicite; 6. diferenţierea faptelor juridice licite şi diferenţierea lor,

din punct de vedere obligaţional, de faptele juridice ilicite. Test de autoevaluare - Cursul 2

1. Evenimentele sunt: a. acele împrejurări ce se produc independent de voinţa

omului, dar cărora legea le atribuie anumite efecte juridice;

b. acele manifestări spontane la care cetăţenii iau parte din convingere sau din curiozitate;

c. acţiuni organizate de anumite asociaţii sau organizaţii de tip social, cultural sau politic;

d. cele care sunt denumite ca atare în legi speciale sau generale.

Răspuns: a

2. În sens restrâns faptele juridice sunt: A. evenimente materiale care se produc independent de

voinţa omului şi care produc efecte juridice (naşterea, decesul unei persoane fizice etc.)

B. fapte voluntare ale persoanelor fizice şi juridice săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice;

C. fapte voluntare ale persoanelor fizice şi juridice săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care, potrivit legii, generează asemenea efecte;

D. convenţii încheiate de părţi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

a. A+B b. C+D c. A+D d. A+C

Răspuns: d

3. Faptul juridic stricto sensu cuprinde şi categoria faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de obligaţii.

A F

Răspuns: A

4. În categoria faptelor juridice licite intră: a. îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, şi

gestiunea de afaceri; b. novaţia, darea în plată, imposibilitatea de executare; c. acţiunea oblică, acţiunea pauliană, acţiunea confesorie; d. acţiunea posesorie, acţiunea revocatorie, acţiunea

negatorie; Răspuns: a

5. Faptul juridic stricto sensu cuprinde şi categoria faptelor

juridice ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de obligaţii. A F

Răspuns: A

CURSUL 3 FAPTELE JURIDICE LICITE

Obiectivele cursului: - definirea şi clasificarea faptelor juridice licite şi

stabilirea asemănărilor precum şi a deosebirilor acestora faţă de faptele juridice ilicite;

- prezentarea faptelor juridice licite pentru a fi însuşite ca instituţii ale răspunderii juridice obligaţionale;

- expunerea cazurilor practice în care pot fi generate sau întâlnite aceste fapte juridice licite.

Cuvinte cheie: fapte juridice licite, îmbogăţirea fără

justă cauză, gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat, fapte material, gerant, gerat, solvens, accipiens, îmbogăţire.

Notiţe curs – Cursul 3 Faptele juridice licite. Noţiune Faptele juridice licite, sunt acţiunile omeneşti săvârşite

fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice obligaţionale,

dar care produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele legale în vigoare.

Din categoria faptelor juridice licite, cele mai reprezentative sunt:

- îmbogăţirea fără justă cauză (just temei); - gestiunea de afaceri; - plata lucrului nedatorat. În cazul faptelor juridice licite, voinţa părţilor nu apare

drept hotărâtoare pentru producerea de efecte juridice aşa cum apare în cazul actelor juridice.

Ne aflăm în prezenţa unor fapte juridice stricto sensu care, în virtutea legii, produc anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale, la drepturi şi obligaţii civile, indiferent dacă părţile au dorit sau nu acest lucru, dar se impune o reparaţiune în cazul apariţiei unui prejudiciu.

II. Gestiunea de afaceri Gestiunea de afaceri denumită ca atare sau denumită de

alţi autori ca gestiunea intereselor altei persoane, etimologic provine din verbele latine gero, gessi, gestum, gerere care înseamnă a duce, a purta, a administra, adică a gera, ceea ce denotă că gestiunea de afaceri este o administrare a intereselor altuia însă fără ştirea acestuia.

A. Definiţie – Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit prin care o persoană numită gerant, săvârşeşte din proprie iniţiativă, fără împuternicire, acte juridice sau fapte materiale, în folosul sau în interesul altei persoane, numită gerat.

Pentru a-şi produce efectele specifice, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să existe o gestiune (gerare) a afacerilor altuia constând în săvârşirea uneia sau mai multor fapte materiale sau acte juridice utile geratului.

Actele de gestiune nu trebuie, în principiu, să depăşească sfera actelor de administraţie, dar se pot face şi acte de dispoziţie, dacă sunt utile intereselor geratului.

Utilitatea gestiunii se apreciază în momentul săvârşirii actelor respective, chiar dacă ulterior utilitatea lor dispare pentru gerat. Ex. gerantul repară acoperişul casei vecinului, degradat de o furtună, act care este util chiar dacă ulterior casa este distrusă de un incendiu.

În nici un caz, gerantul nu poate face acte care implică din partea autorului lor o apreciere subiectivă cum ar fi încheierea unui contract de valorificare a dreptului de autor, chiar pentru o operă deja ajunsă la cunoştinţa publicului de către însuşi autorul ei.

b) actele de gestiune să fie săvârşite din propria iniţiativă a gerantului, fără împuternicire (chiar tacită) din partea geratului şi chiar fără ştirea acestuia.

Voinţa geratului neavând nici un rol în gestiunea de afaceri, capacitatea sa juridică fiind indiferentă.

c) actele de gestiune să fi fost săvârşite cu intenţia de a gera interesele altuia, alături de propriile sale interese. Ex. plata integrală făcută de unul dintre codebitorii solidari din delict.

Dacă actele au fost săvârşite cu intenţie liberală, de a dona sau de a face un serviciu gratuit, nu ne aflăm în prezenţa unei gestiuni de afaceri şi nici dacă actele săvârşite reprezentau executarea unei obligaţii (legale sau convenţionale) a celui ce le-a săvârşit.

d) gerantul să aibă capacitatea deplină de a se obliga, dacă săvârşeşte acte juridice.

B. Obligaţiile părţilor. Gestiunea de afaceri este un izvor de obligaţii, având ca efecte, potrivit legii, crearea unor obligaţii atât în sarcina gerantului cât şi în sarcina geratului.

a) Gerantul este obligat: - să continue gestiunea începută, până când geratul sau

moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia şi să se ocupe ei înşişi de interesele lor.

Dacă însă continuarea gestiunii ar fi prejudiciabilă pentru gerant, acesta poate să o întrerupă fără a fi ţinut răspunzător.

- să manifeste în gestiune diligenţa, unui bun gospodar (apreciere în abstracto), răspunzând de orice culpă.

Dacă însă se dovedeşte că fără intenţia lui, lucrarea s-ar fi compromis, gerantul nu va răspunde pentru dol.

- să dea socoteală geratului, când acesta va ratifica gestiunea.

Gerantul mai este obligat, faţă de terţi, să răspundă de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin actele de gestiune în numele său propriu, fără ca terţii să ştie că el acţiona pentru altul.

Dacă însă a acţionat în numele geratului atunci numai acesta va fi direct obligat faţă de terţi, dacă actele în care a fost reprezentat, fără împuternicire i-au fost utile sau dacă el a ratificat gestiunea.

b) Geratul, la rândul său, este obligat faţă de gerant: - să-l indemnizeze de toate cheltuielile necesare şi utile

făcute în interesul gestiunii, inclusiv în executarea obligaţiilor asumate în nume propriu, dar în interesul geratului.

Până la plata tuturor acestor obligaţii, gerantul are un drept de retenţie asupra bunului la care se referă gestiunea de afaceri.

- Faţă de terţi, geratul trebuie să îndeplinească toate obligaţiile contractate de gerant, fie în numele geratului, fie în nume propriu, dar în interesul geratului.

În toate cazurile, geratul este ţinut de aceste obligaţii numai în măsura în care gestiunea i-a folosit.

Dacă însă geratul ratifică gestiunea transformând-o, retroactiv, într-un mandat, geratul devenit mandant, va fi ţinut de toate actele încheiate de gerantul mandatar, fără ca acesta să trebuiască a dovedi utilitatea lor.

III. Plata lucrului nedatorat A. Definiţie: Prin plată se înţelege executarea unei

obligaţii care poate avea ca obiect o prestaţie pozitivă (a da, a face) sau o prestaţie negativă (a nu face).

În ipoteza în care executarea unei asemenea obligaţii nu are fundament, plata trebuie restituită, fiind făcută fără cauză, nefiind datorată..

Putem defini plata nedatorată ca fiind acel fapt juridic licit care rezidă din aceea că o persoană, denumită solvens execută, din eroare, o prestaţie la care nu era obligată, către o altă persoană denumită accipiens, lipsind intenţia de a plăti pentru aceasta.

Cel care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă, sau care nu-i incumbă, este îndreptăţită să pretindă celui care a încasat-o restituirea ei.

Pentru a ne afla în prezenţa unei plăţi nedatorate, se cer îndeplinite următoarele:

B. Condiţii: - remiterea lucrului sau a sumei de bani să se fi făcut cu

intenţia de a plăti, adică în scopul de a stinge o obligaţie prin plată;

- între cel care a făcut plata nedatorată (solvens) şi cel care a primit-o (accipiens) să nu fi existat obligaţia respectivă;

- plata să se fi făcut din eroare, adică în credinţa de a stinge o obligaţie existentă, căci dacă solvensul ştia că nu datorează nimic accipiensului, se poate presupune că a dorit să facă o libertate, să plătească o obligaţie naturală, să confirme o obligaţie anulabilă etc., situaţii în care el nu are drept la restituire.

Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate variază ca întindere, după cum accipiensul era, la data plăţii, de bună credinţă sau de rea credinţă.

Accipiensul de bună credinţă, care credea că într-adevăr solvensul îi datorează ceea ce plăteşte, va fi ţinut la restituire numai în măsura în care s-a îmbogăţit.

El va restitui în natură lucrul cert primit, sau cantitatea corespunzătoare de lucruri generice ori fungibile, sau, după caz, suma de bani primită, fără dobânzi.

Dacă lucrul cert primit ca plată nedatorată a pierit fortuit, accipiensul de bună-credinţă nu este obligat nici la restituire, nici la despăgubiri.

Dacă accipiensul a înstrăinat lucrul cert primit, înainte de a i se fi cerut restituirea lui, el va remite solvensului numai preţului pe care l-a încasat.

În toate cazurile, accipiensul de bună-credinţă păstrează fructele pe care le-a perceput înainte de a afla că plata a fost nedatorată.

Accipiensul de rea-credinţă, care ştia că plata nu-i este datorată de către solvens, va fi ţinut să restituie suma de bani primită, cu dobânzi din ziua plăţii.

Lucrul cert sau lucrurile de gen primite, în natură, dacă ele mai există, sau contravaloarea lor din ziua cererii de restituire, dacă ele au pierit, chiar fortuit, precum şi toate fructele culese de la data primirii plăţii nedatorate.

Dacă accipiensul a înstrăinat lucrul cert primit ca plată nedatorată, el va trebui să restituie contravaloarea lui, chiar dacă aceasta este superioară preţului încasat.

Accipiensul de rea-credinţă este liberat de obligaţia de restituire numai dacă lucrul cert a pierit în mod fortuit şi dacă dovedeşte că el ar fi pierit chiar dacă rămânea în posesia solvensului.

Accipiensul incapabil nu este obligat la restituire decât în măsura în care se dovedeşte că a profitat de această plată, s-a îmbogăţit.

Dacă însă accipiensul incapabil a primit plata nedatorată cu rea-credinţă, ştiind că nu-i este datorată, va trebui s-o restituie în întregime, ca sancţiune a faptei ilicite săvârşite şi pentru care trebuie să răspundă.

La rândul său, solvensul căruia i se restituie plata nedatorată este obligat să restituie accipiensului – chiar dacă acesta a fost de rea credinţă – toate cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea lucrului primit ca plată nedatorată,

precum şi cheltuielile utile, în măsura în care au sporit valoarea lucrului.

Cheltuielile voluptorii, făcute exclusiv în scopul înfrumuseţării lucrului nu trebuie să fie restituite, dar accipiensul care le-a făcut are dreptul să ridice adăugirile aduse lucrului, dacă prin aceasta nu-i aduce nici-o stricăciune.

IV. Îmbogăţirea fără justă cauză A. Definiţie. Este un principiu de drept civil pe care

literatura şi practica juridică l-au consacrat deşi nu este reglementat în vreun act normativ.

Prin aplicaţiile sale particulare reglementate de lege potrivit căruia persoana care realizează o îmbogăţire constând în sporirea sau micşorarea activului patrimoniului său, în dauna unei alte persoane are suferă o însărăcire corespunzătoare, micşorarea patrimoniului său, în lipsa oricărui temei juridic, lege, contract etc., care să le justifice, este obligată să restituie însărăcitului valoarea cu care s-a îmbogăţit, dar nu mai mult decât valoarea însărăcirii.

Între îmbogăţirea primei persoane şi însărăcirea celei de a doua, trebuie să existe o relaţie cauzală, chiar dacă îmbogăţirea nu s-a realizat printr-un transfer direct de valori între patrimoniile lor, ci prin intermediul unei terţe persoane. Ex. proprietarul unei case de locuit se îmbogăţeşte în dauna antreprenorului care a efectuat lucrări de sporire a valorii casei, la cererea unui chiriaş de la care însă n-a putut obţine plata lucrărilor respective.

Dacă valoarea însărăcirii nu este egală cu valoarea îmbogăţirii, obligaţia de restituire este limitată la valoarea celei mai mici dintre ele.

Atât existenţa cât şi valoarea îmbogăţirii şi însărăcirii se apreciază pe data introducerii acţiunii în restituire.

Dacă însă îmbogăţitul a fost de rea credinţă, el trebuie să restituie valoarea îmbogăţirii sale anterioare.

Principalele aplicaţii ale îmbogăţirii fără justă cauză sunt:

- plata nedatorată; - gestiunea de afaceri; - obligaţiile de restituire a cheltuielilor necesare şi utile

făcute cu lucrul de către depozitar, creditorul gajist etc.; - obligaţia despăgubirii proprietarului lucrului accesoriu

de către proprietarul lucrului principal în caz de accesiune, etc. Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice licite. 2. Stabilirea asemănărilor precum şi a deosebirilor

acestora faţă de faptele juridice ilicite. 3. Prezentarea faptelor juridice licite pentru a fi însuşite

ca instituţii ale răspunderii juridice obligaţionale. 4.Gestiunea de afaceri. Definiţie. Condiţii. Obligaţiile

părţilor. 5. Plata lucrului nedatorat. Definiţie. Condiţii. 6. Îmbogăţirea fără justă cauză. Definiţie. Principalele

aplicaţii ale îmbogăţirii fără justă cauză. 7. Expunerea cazurilor practice în care pot fi generate sau

întâlnite aceste fapte juridice licite. Test autoevaluare Cursul 3

1. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:

d) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna geratului, chiar dacă ulterior bunul gestionat a pierit din cauză de forţă majoră;

e) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna geratului, dar numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din cauză de forţă majoră;

f) în raport de momentul în care operaţiunea a ajuns la cunoştinţa geratului. Răspuns: a)

203. Cel care şi-a mărit patrimoniul fără vreun temei

legitim, micşorându-se astfel patrimoniul unei alte persoane: a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a

micşorat patrimoniul celeilalte persoane, la momentul intentării acţiunii;

b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a mărit patrimoniul, iar această mărire trebuie apreciată la momentul în care a avut loc creşterea valorii patrimoniului;

c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit până în momentul intentării acţiunii.

Răspuns: c) 204. Raportul juridic la care dă naştere îmbogăţirea fără

justă cauză poate avea izvorul: a) într-un fapt juridic, în sens larg, sau act juridic

unilateral; b) într-un fapt juridic ilicit, stricto sensu; c) într-un fapt juridic licit, stricto sensu.

Răspuns: b)

205. Termenul de prescripţie al acţiunii în restituirea plăţii nedatorate: a) curge de la momentul efectuării plăţii; b) curge de la momentul când solvensul trebuia să

cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată;

c) este de 6 luni. Răspuns: b)

206. Nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate:

a) când plata s-a făcut în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;

b) când plata s-a făcut în temeiul unui contract anulabil pentru viciu de consimţământ;

c) când plata a fost efectuată în temeiul unui contract rezolubil.

Răspuns: a)

CURSUL 4 RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Obiectivele cursului: - precizarea cazurilor în care răspunderea civilă

delictuală este o răspundere directă sau indirectă.; - stabilirea principiilor şi regulilor care operează în

domeniul răspunderii civile delictuale. - definirea noţiunii de delict şi cvasidelict şi împrejurările


Cuvinte cheie: prejudiciu, delict, cvasidelict, răspundere

civilă delictuală, răspundere directă, răspundere indirectă, caracter solidar, raport de cauzalitate, sancţiunea, pedeapsă, făptuitor.

Notiţe curs – Cursul 4 Răspunderea civilă delictuală. Noţiune Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii

civile care intervine atunci când printr-o faptă păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege, spre deosebire de răspunderea contractuală care provine din nerespectarea unei obligaţii prevăzute în contractul încheiat de părţi.

În principiu răspunderea civilă delictuală este o răspundere directă, pentru fapta proprie dar se poate manifesta şi ca răspundere indirectă - numai în cazurile expres prevăzute de lege.

În dreptul nostru civil sunt consacrate următoarele cazuri în care răspunderea civilă delictuală este indirectă şi anume:

a) răspunderea pentru fapta altuia care la rândul ei cunoaşte patru ipostaze distincte:

- răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare săvârşite de copiii lor minori;

- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru pagubele pricinuite de elevii şi ucenicii aflaţi în subordinea lor;

- răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite păgubitoare ale prepuşilor lor;

b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acţiunea lucrurilor sau animalelor ce avem în pază.

Ca răspundere directă, răspunderea civilă delictuală este în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa celui chemat să răspundă.

Ca răspundere indirectă, în unele ipoteze (răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor şi răspunderea institutorilor şi artizanilor), răspunderea civilă delictuală este subiectivă, întemeindu-se pe o culpă prezumată de lege până la proba contrară.

În alte ipoteze (răspunderea comitenţilor) ca şi în cazul răspunderii pentru lucruri şi animale, răspunderea civilă delictuală are caracter obiectiv, întemeindu-se pe ideea de cauzalitate.

Răspunderea civilă delictuală prezintă o serie de trăsături specifice în comparaţie cu răspunderea civilă contractuală.

Normele legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun în materia răspunderii civile.

Tot ceea ce nu este răspundere contractuală este supus normelor cu caracter general ale răspunderii civile delictuale.

Subiect pasiv al răspunderii civile delictuale poate fi atât persoana fizică cât şi persoana juridică, iar în unele cazuri, chiar statul.

Răspunderea directă este o formă a răspunderii civile delictuale, ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de însăşi persoana în sarcina căreia se naşte obligaţia la reparaţie, iar ca temei subiectiv, culpa acelei persoane.

Răspunderea directă este o răspundere pentru fapta proprie.

Răspunderea indirectă este tot o formă a răspunderii civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicită a persoanelor pentru care cel îndatorat la reparaţiune este obligat, potrivit legii, să răspundă, sau acţiunea păgubitoare a lucrurilor ori animalelor aflate în paza acestuia.

Răspunderea indirectă este o răspundere pentru fapta altuia sau, după caz, pentru lucruri sau animale.

Ea intervine numai în situaţiile expres reglementate de lege.

Cu excepţia răspunderii părinţilor şi, respectiv, a răspunderii institutorilor şi artizanilor, răspunderea indirectă este o răspundere fără culpă obiectivă.

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art.998-1003 cod civil, care sintetizează un număr redus de principii ce corespund tuturor cerinţelor de etică şi echitate socială, principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în art.998-999 cod civil, iar prin art.1000-1002 cod civil se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru prejudiciile cauzate de lucruri ori animale, precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin vina unor construcţii care-i aparţin.

Prin art.1003 cod civil se concretizează caracterul solidar al persoanelor răspunzătoare.

Alături de dispoziţiile cuprinse în codul civil, în dreptul nostru civil există şi alte norme juridice prin care se poate angaja răspunderea civilă delictuală, respectiv în domeniul aerian, domeniul energiei nucleare, contenciosului administrativ, norme cu caracter special, care se aplică în mod derogatoriu pentru aceste domenii.

Aceste texte de lege nu-şi propun să descrie şi să enumere în mod concret fapte ilicite ce pot atrage răspunderea civilă, acest rol revenindu-i practicii şi doctrinei judiciare.

Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere poartă denumirea de „delict civil” ceea ce face ca răspunderea pentru această faptă să se mai numească şi răspundere civilă delictuală.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

Codul civil distinge între delictul civil, care este o faptă ilicită săvârşită cu intenţie (art.998) şi cvasidelict, care este o faptă săvârşită prin imprudenţă sau neglijenţă (art.999).

În literatura noastră juridică mai veche s-a afirmat că distincţia dintre delict şi cvasidelict este relativă la un element psihic:

- delict, când există intenţie păgubitoare şi - cvasidelict, când paguba respectivă este corelativă

cu o imprudenţă, o nebăgare de seamă sau chiar o nepricepere a agentului cu privire la limitele dreptului său obiectiv, ceea ce din punct de vedere al elementului de imputabilitate, adică de conştiinţă, corespunde mai mult cu o culpă presupusă decât cu o culpă reală.

Deoarece consecinţele celor două fapte ilicite sunt aceleaşi, respectiv repararea integrală a prejudiciului de către autorul faptei prejudiciabile această grupare este inutilă.

În schimb, desemnarea răspunderii civile prin sintagma răspundere delictuală este deplin consacrată în terminologia juridică.

Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.

Fapta ilicită extra-contractuală este acea conduită prin care se încalcă obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane cât şi neexecutarea lato-sensu a obligaţiilor născute dintr-o faptă ilicită şi dintr-un act juridic unilateral.

Literatura şi practica judiciară consideră că răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică în cazul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin urmare având un caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă.

Specificul pedepselor este caracterul lor strict personal, prin care se urmăreşte o restrângere sau interzicerea de drepturi şi prin care, uneori făptuitorul este obligat la anumite prestaţii (amenzi penale sau contravenţionale).

Ca urmare a acestui caracter, pedepsele, indiferent de natura lor, nu pot fi aplicate şi executate decât în timpul vieţii

celui care a săvârşit fapta cum este cazul atât la amendă, cât şi la pedeapsa privativă de libertate, care nu se pot aplica şi executa decât în timpul vieţii condamnatului.

Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său.

În caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspunderea delictuală nu are caracterul unei pedepse (care nu se poate transmite moştenitorilor celui care a cauzat prejudiciul prin fapta ilicită).

Chiar dacă răspunderea civilă este o sancţiune fără caracter de pedeapsă, nimic nu se opune ca această sancţiune civilă să fie asociată cu o pedeapsă.

Este cazul în care fapta ilicită este în acelaşi timp o infracţiune sau o abatere administrativă, situaţie în care alături de pedeapsa penală prevăzută de lege sau de sancţiunea administrativă aplicată, făptuitorului i se va aplica şi sancţiunea civilă a obligării la plata despăgubirilor.

Chiar dacă se aplică cele două sancţiuni, pedeapsa penală şi sancţiunea civilă, acestea nu se confundă, nu îşi pierd individualitatea şi nici nu îşi modifică natura juridică.

Se poate observa că, deşi unul din principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător de propria lui faptă, necesităţi de ordin obiectiv, deduse din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără a avea vreo vină, au impus extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii.

Toate aceste răspunderi speciale, pentru a atrage recuperarea prejudiciului este necesar să îndeplinească pe lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi unele condiţii speciale.

Această grupare a condiţiilor speciale pe structura condiţiilor generale are drept rezultat o adaptare a condiţiilor generale la specificul fiecărui fel de răspundere precum şi o completare a condiţiilor specifice, care singure nu ar fi suficiente să angajeze răspunderea în cazurile specifice.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Notiunea şi felurile răspunderii civile delictuale; 2. Precizarea cazurilor în care răspunderea civilă

delictuală este o răspundere directă sau indirectă; 3. Principiile şi regulile care operează în domeniul

răspunderii civile delictuale; 4. Delictul şi cvasidelictul. Noţiunea şi împrejurările


Test de autoevaluare – Cursul 4

207. În cazul răspunderii civile delictuale, se acoperă: a) atât paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat, numai

dacă acestea au fost previzibile; b) numai prejudiciul previzibil; c) şi prejudiciul imprevizibil. Răspuns: c)

208. Atrage aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale: a) când una dintre părţile unui contract, nemulţumită că

cealaltă parte contractantă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract, o loveşte pe aceasta cauzându-i o vătămare corporală;

b) reziliază contractul din proprie iniţiativă fără să-l înştiinţeze pe cocontractant;

c) refuză să regularizeze cu partenerul obligaţiile asumate de fiecare în parte.

Răspuns: a)

209. În materia răspunderii civile delictuale, este supusă reparaţiunii:

a) numai prejudiciul previzibil; b) şi prejudiciul moral; c) şi prejudiciul eventual. Răspuns: b)

210. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat răspunderea civilă delictuală, este beneficiara unei asigurări de persoane, atunci pentru prejudiciul suferit de victimă: a) se poate cumula suma primită de victimă de la

asigurator cu despăgubirea datorată de autorul prejudiciului; b) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la

acoperirea diferenţei dintre indemnizaţia de asigurare şi prejudiciu;

c) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo despăgubire, când şi el are calitatea de asigurat.

Răspuns: a)

CURSUL 5 RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

Obiectivele cursului: - arătarea şi definirea condiţiilor care conduc la angajarea

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

- definirea şi exemplificare noţiunii de prejudiciu şi modurile de repararea ale acestuia;

- definirea şi exemplificarea de faptă ilicită; - definirea şi exemplificarea raportului de cauzalitate între

fapta ilicită şi prejudiciu; - definirea şi exemplificare noţiunii de vinovăţie a

făptuitorului precum şi cea a capacităţii juridice a acestuia. Cuvinte cheie: prejudiciu, faptă ilicită, faptă proprie,

raport de cauzalitate, vinovăţie, capacitate juridică, repararea prejudiciului, faptă păgubitoare, culpă, victimă, despăgubiri.

Notiţe curs - Cursul 5

Răspunderea pentru fapta proprie Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este

reglementată în art. 998-999 Cod civil. Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală este

necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: - existenţa unui prejudiciu; - existenţa unei fapte ilicite; - existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită

şi prejudiciu; - existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul; - existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit

fapta ilicită. Răspunderea pentru fapta proprie este o răspunderea

directă, specie a răspunderii civile delictuale ce implică obligarea la repararea prejudiciului, a însăşi persoanei care a săvârşit fapta păgubitoare.

Răspunderea pentru fapta proprie, constituie domeniul principal al răspunderii fondate pe culpa făptuitorului, culpa însă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către victimă.

Fiind o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, persoana fizică poate deveni subiect pasiv al acesteia numai dacă posedă (efectiv sau prezumat de lege) însuşirile psihice intelective şi volitive care să-i permită să prevadă urmările faptei sale şi să aleagă între o conduită conformă cu cerinţele disciplinei sociale şi una potrivnică acestor cerinţe.

Devine subiect al acestei răspunderi numai acela care acţionează cu discernământ în momentul săvârşirii faptei păgubitoare.

Cel lipsit total de discernământ nu poate fi ţinut responsabil de fapta sa proprie, în această situaţie găsindu-se: minorul sub 14 ani, alienatul şi debilul mintal, precum şi acela care, din alte cauze, este lipsit, permanent sau temporar de discernământ.

Lipsa parţială a discernământului este irelevantă sub aspectul răspunderii civile, legea prezumându-l responsabil pe acela care acţionează cu discernământ diminuat.

Prejuduciul este un element esenţial al răspunderii delictuale ce constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană sau ca urmare a acţiunii unui animal sau lucru aflat în paza juridică.

Prin prejudiciu nu trebuie înţeles numai încălcarea unui drept subiect ci şi pierderea suferită ca urmare a încălcării unui simplu interes ce nu alcătuieşte conţinutul unui drept subiectiv.

Ex. plata unor despăgubiri pentru întreţinerea pe care victima unui accident o presta în fapt (fără a avea obligaţia legală) copiilor soţului său proveniţi dintr-o altă căsătorie sau acordarea unor despăgubiri concubinei şi copilului acesteia dacă fuseseră întreţinuţi în fapt de victimă.

În cazul acestor exemple este necesar a se dovedi o anumită permanenţă care să justifice presupunerea că ar fi continuat şi pe viitor acordarea unei astfel de întreţineri.

Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral

În principiu despăgubirea care se acordă în cadrul răspunderii delictuale este întotdeauna patrimonială indiferent dacă această despăgubire constă într-o reparare în natură a pagubei sau în echivalentul bănesc al acestei pagube.

Această despăgubire patrimonială este întotdeauna susceptibilă de evaluare bănească, poate fi apreciată în bani.

Discuţii s-au ivit în situaţia în care prejudiciul nu este susceptibil de o astfel de evaluare bănească – aşa numitul prejudiciu moral (nepatrimonial).

Ex. atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, suferinţa de ordin afectiv determinată de pierderea unei persoane apropiate, suferinţa de ordin fizic provocată de o accidentare.

În dreptul nostru, problema admisibilităţii despăgubirilor materiale pentru acoperirea unui prejudiciu moral a cunoscut o evoluţie aparte determinată de schimbările istorice.

Până la instaurarea totalitarismului, repararea prejudiciului moral a fost admisă fără rezerve de doctrina şi jurisprudenţa de drept civil invocându-se argumente de text legal şi în primul rând dispoziţiile art. 998 şi 999 C.civil care folosesc termenul de prejudiciu fără a distinge între cel patrimonial şi cel moral.

După anul 1952, printr-o decizie a Tribunalului Suprem s-a decis că „nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral”, invocându-se imposibilitatea transformării în bani a suferinţei morale ori specularea unui prejudiciu moral, ca mijloc de îmbogăţire

Astăzi, această problemă nu mai poate constitui obiect de controverse, legislaţia recent adoptată consacrând expres o astfel de posibilitate.

Ex. – Legea nr.554/2004 dispune că în cazul anulării actului administrativ sau recunoaşterea dreptului încălcat, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale solicitate.

- Legea 11/1991 privind concurenţa neloială (art.9) menţionează expres daunele morale pentru care se poate introduce acţiune în justiţie.

1. Condiţii cerute pentru repararea prejudiciului a) prejudiciu cert – atât în privinţa existenţei cât şi a

posibilităţii de evaluare. Este cert şi un prejudiciu viitor, susceptibil de evaluare şi sigur că se va produce în viitor (ex. despăgubirile pentru scăderea ori pierderea capacităţii de muncă a unei persoane).

b) prejudiciul să nu fi fost încă reparat – de obicei, cel care a săvârşit fapta trebuie să acopere prejudiciile. Sunt însă situaţii când altcineva decât autorul plăteşte aceste despăgubiri:

- victima primeşte pensie de la asigurările sociale; - victima primeşte pensie de la societatea de asigurare; - victima primeşte pensie de la o terţă persoană ce nu are

această obligaţie. În cazul pensiei de asigurări sociale, se va putea intenta

acţiune în răspundere delictuală numai pentru diferenţa de prejudiciu.

În privinţa despăgubirilor acordate de o societate de asigurare, în baza unei asigurări personale, se va cumula această despăgubire cu pensia de asigurări sociale şi, eventual, despăgubirile acordate în răspunderea delictuală.

În a treia situaţie, victima, primind despăgubiri de la o terţă persoană neobligată nu mai poate acţiona în răspundere delictuală pe autorul, prejudiciul său fiind acoperit în întregime.

În cazul unui ajutor benevol de la prieteni sau cunoscuţi, obligaţia autorului subzistă în acoperirea întregului prejudiciu.

2. Repararea prejudiciului Victima are la îndemână acţiunea în justiţie pentru

despăgubiri. Această acţiune nu mai este posibilă dacă părţile s-au înţeles asupra întinderii despăgubirilor şi a modalităţilor de reparare.

Repararea prejudiciului prin acţiune în justiţie este supusă unor principii şi anume:

- repararea integrală a prejudiciului (damnum emergens si lucrum cessans). Nu se are în vedere nici starea materială a părţilor şi nici gravitatea vinovăţiei cu excepţia situaţiei unor culpe concurente;

- repararea în natură şi/sau echivalent. În principiu – repararea se face în natură iar numai atunci când nu este posibil se face prin echivalent.

Repararea prin echivalent se poate face fie prin acordarea unei sume globale fie prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive cu caracter viager sau temporar.

Dacă după acordarea despăgubirilor, se face dovada unor noi prejudicii apărute ulterior se pot obţine despăgubiri suplimentare fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat.

În privinţa reparării prin echivalent, momentul în care se apreciază cuantumul prejudiciului este cel al pronunţării hotărârii şi nu data producerii.

Pentru o deplină reparare prin echivalent, victima poate solicita şi plata dobânzii legale până în momentul achitării integrale.

În situaţia vătămării sănătăţii, dacă aceasta nu a avut consecinţe de durată se iau în considerare cheltuielile de îngrijire medicală şi diferenţa de retribuţie acordându-se de regulă o sumă globală.

Dacă vătămarea sănătăţii a avut drept consecinţă pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, repararea prin echivalent se face sub forma unor prestaţii periodice care pot fi majorate sau micşorate atunci când intervin modificări în starea sănătăţii, putându-se ajunge chiar la sistarea plăţii pentru viitor.

Împrejurarea că victima este minoră nu exonerează pe autor de obligaţia de a acorda despăgubiri.

Dacă, prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane, un prim aspect este acela al acordării despăgubirilor legate de

plata cheltuielilor medicale şi a celor de înmormântare. După 1990 se acordă nu numai cheltuieli cu înmormântarea efectivă ci şi cele ocazionate de ceremoniile creştineşti ulterioare.

În privinţa persoanelor apropiate decedatului, dacă aceştia au dreptul la pensie de urmaş trebuie să se adreseze asigurărilor sociale şi apoi împotriva vinovatului pentru recuperarea eventualei diferenţe neacoperite a prejudiciului.

Dacă persoana respectivă primea efectiv întreţinere de la victimă potrivit Codului Familiei, este îndreptăţită să ceară acelaşi lucru de la cel vinovat, o astfel de cerere putând formula şi cel care nu primea efectiv întreţinere dar era îndreptăţit.

Dacă existau persoane ce primeau întreţinere deşi nu erau îndreptăţite şi aceasta avea caracter de stabilitate, se va continua acordarea de către persoana vinovată a acestei întreţineri.

Dat fiind faptul că această întreţinere are caracter de despăgubire, nu se ţine seama de posibilităţile materiale ale celor obligaţi.

Referitor la durata în timp a prestaţiei de întreţinere aceasta se acordă până la majorat sau la împlinirea vârstei de 25 ani dacă îşi continuă studiile.

Întotdeauna, plata întreţinerii începe de la momentul producerii faptei.

3. Fapta ilicită Deşi, potrivit art.998 c.civil se menţionează instituirea

răspunderii pentru „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”, atât literatura cât şi practica au apreciat că este necesară o faptă ilicită. Menţiuni exprese în acest sens întâlnim în Decr.31/1954 - art.35 al.final şi Decr.32/1954 - art.25 al.final.

Definiţie: Orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, este faptă ilicită.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei, se ţine seama nu numai de încălcarea unor norme juridice ci şi a unor norme de convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale în plan social.

Nu are relevanţă juridică, atitudinea subiectivă a persoanei faţă de fapta sa sau de urmările acesteia în sensul de a fi acţionat cu intenţie sau numai din neglijenţă, important fiind numai săvârşirea acelei fapte.

Există însă, cel puţin două excepţii de la cele arătate mai sus:

- săvârşirea unei fapte cauzatoare de prejudicii sub imperiul forţei majore;

- comiterea faptei de către o persoană lipsită de discernământ.

În privinţa faptei ilicite mai trebuie menţionat faptul că se are în vedere nu numai acţiunea (fapta comisivă) ci şi omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei activităţi sau neluarea unor măsuri atunci când această acţiune trebuia întreprinsă de o anumită persoană.

Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei a) Legitima apărare – întrucât codul civil nu dă o definiţie

a legitimei apărări se apelează la dispoziţiile penale care cer întrunirea mai multor condiţii:

- atac material, direct, injust; - atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a

drepturilor acesteia sau a unui interes colectiv; - atacul să pună în pericol persoana sau drepturile acesteia

sau interesul colectiv; - apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi

cu împrejurările în care s-a produs atacul. b) starea de necesitate – definită tot de codul penal

(art.45) constă în săvârşirea faptei pentru a salva de la un pericol iminent, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a

altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes colectiv.

Nu va fi stare de necesitate dacă persoana ce săvârşeşte fapta îşi dă seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

c) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului, dat cu respectarea legii;

d) consimţământul victimei – dacă aceasta a fost de acord încă înainte de producerea faptei ca autorul să acţioneze într-un anumit mod deşi exista posibilitatea cauzării unei pagube.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu Pentru instituirea răspunderii unei persoane, este necesar

ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate în sensul că acea faptă a cauzat un anume prejudiciu.

Codul civil este transant în acest sens prin dispoziţiile art.998 – fapta omului „... care cauzează altuia prejudiciu” şi art.999 – răspundere angajată nu numai pentru „... prejudiciul cauzat prin fapta sa...” dar şi acela „... cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

În privinţa acestui raport de cauzalitate, practica judecătorească acceptă premisa coexistenţei dintre cauză şi condiţii cuprinzând în noţiunea „raport de cauzalitate” nu numai faptele ce constituie cauza necesară dar şi condiţiile cauzale definite ca acele fapte ilicite care au făcut posibilă, au favorizat acţiunea cauzală.

Vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul Pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta

săvârşită să fie imputabilă autorului adică acesta să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o.

Aceasta este în strânsă legătură cu latura subiectivă a faptei, cu atitudinea pe care autorul o are faţă de fapta sa şi urmările acesteia.

Aceleaşi două texte din codul civil (art.998 şi art.999) prevăd răspunderea celui a cărui „greşeală” ori a cărui „neglijenţă” sau „imprudenţă” a ocazionat prejudiciul.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o în momentul săvârşirii faptei.

Răspunderea civilă presupune săvârşirea faptei cu vinovăţie iar lipsa acesteia ănlătură răspunderea.

Formele vinovăţiei – este necesară, din nou, raportarea la dreptul penal care precede 2 forme: intenţia şi culpa, iar intenţia poate fi:

- directă – când autorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului şi

- indirectă – când autorul prevede rezultatul faptei şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii sale.

Culpa este, la rândul săi, de două feluri: - imprudenţa (uşurinţa) – când autorul prevede

rezultatul dar nu-l acceptă considerând că nu se va produce şi, - neglijenţa – când autorul nu prevede rezultatul faptei

deşi trebuia şi putea să-l prevadă. În dreptul civil, spre deosebire de cel penal, răspunderea

civilă operează pentru cea mai uşoară culpă iar obligaţia de reparare a prejudiciului este integrală indiferent de gravitatea vinovăţiei.

Criterii pentru stabilirea vinovăţiei Prezintă relevanţă numai în situaţia culpei, înlăturându-se

criteriul subiectiv acceptat în dreptul penal unde se porneşte de la capacitatea efectivă a fiecărui subiect de a aprecia semnificaţia propriilor sale fapte.

În dreptul civil, se adoptă drept criteriu de apreciere a culpei, criteriul obiectiv completat cu unele elemente subiective (locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, calităţile şi pregătirea subiectului activ).

În apreciere, instanţa trebuie să adopte ca tip de referinţă omul normal, avizat, prudent.

Capacitatea de discernământ Factorul intelectiv al vinovăţiei comportă atitudinea

psihică a persoanei de a înţelege semnificaţia faptei, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit.

În lipsa acestei atitudinii nu se poate vorbi de vinovăţie chiar dacă fapta a fost săvârşită iar prejudiciul a fost produs.

Elemente specifice întâlnim în trei situaţii: - minorii – prin lege se stabileşte o prezumţie legală

relativă de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14 ani. În consecinţă, pentru antrenarea răspunderii civile anterior acestei vârste este necesar să se facă dovada că minorul a acţionat cu discernământ.

- persoanele nepuse sub interdicţie care suferă de boli psihice ce le afectează discernământul dacă au peste 14 ani, se prezumă discernământul, fiind necesar, pentru înlăturarea acestei prezumţii, să se facă dovada efectivă că, la momentul săvârşirii faptei persoana nu a avut discernământ.

- alineatul sau debilul mintal pus sub interdicţie – răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă dovada, că la momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisul a acţionat cu discernământ.

Împrejurări care înlătură vinovăţia – acele fapte şi împrejurări care au împiedicat sau anihilat libertatea de acţiune a individului fie restrângând sau anihilând posibilitatea de înţelegere a semnificaţiei faptei şi urmărilor sale fie anihilând capacitatea de deliberare şi decizie a subiectului, obligându-l ca, împotriva voinţei sale să acţioneze într-un anumit fel, deşi, intelectiv, urmările erau previzibile.

Când se analizează astfel de împrejurări se pleacă de la premisa că fapta omului a jucat un rol cauzal – fie singuri fie în asociere cu un alt fapt sau eveniment exterior.

Dacă fapta autorului a fost singura cauză a prejudiciului, prin aceste împrejurări exoneratoare va trebui demonstrată lipsa

totală de vinovăţie întrucât în cazul răspunderii civile răspunderea se angajează şi pentru culpa cea mai uşoară.

Dacă, la producerea prejudiciului au concurat şi faptele altor persoane ori anumite evenimente exterioare aceasta poate conduce fie la excluderea totală fie numai la diminuarea vinovăţiei autorului. În acest caz, răspunderea va fi solidară.

În literatura juridică şi practica judecătorească sunt reţinute drept împrejurări principale ce înlătură vinovăţia: fapta victimei însăşi; fapta unui terţ pentru care autorul nu e ţinut a răspunde; cazul fortuit; cazul de forţă majoră.

Făcând o paralelă între răspunderea penală şi cea civilă, se contată că nu există o identitate perfectă a celor două instituţii, sfera vinovăţiei civile fiind mai largă decât cea a vinovăţiei penale înglobând atât cazurile de vinovăţie penală dar putând reţine vinovăţia autorului chiar dacă aceasta este numai civilă fără a se suprapune cu cea penală.

Această diferenţiere prezintă consecinţe teoretice şi practice deosebite:

- instanţa penală poate obliga la despăgubiri civile chiar când prenunţă achitarea întrucât fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni ori pentru că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;

- autoritatea de lucru judecat a penalului asupra civilului se întinde numai până la limita sferei vinovăţiei penale putându-se reţine o vinovăţie civilă fără a se putea invoca această autoritate întrucât obiectul procesului penal l-a constituit numai stabilirea vinovăţiei penale şi nu a vinovăţiei în general.

Proba răspunderii civile pentru fapta proprie Sarcina probei revine victimei prejudiciului ea fiind cea

care reclamă ceva în faţa justiţiei (art.1109 c.civil). Ea trebuie să dovedească prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

Fiind vorba de dovedirea unor fapte juridice, este admisibil orice mijloc de probă inclusiv martori.

Mai dificilă este dovedirea vinovăţiei, atât fiind caracterul subiectiv, intern, al acestui element, dovada sa directă fiind uneori imposibilă.

Se pot dovedi numai elemente exterioare de comportament.

Aspecte specifice privind răspunderea pentru fapta ilicită în cazul persoanelor juridice.

Şi răspunderea acestei categorii de persoane poate fi contractuală sau delictuală, iar aceasta din urmă poate fi pentru fapta proprie, pentru fapta altuia (în calitate de comitent sau răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile, edificiile ori animalele ce-i aparţin).

Răspunderea pentru fapta proprie va fi angajată atunci când organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revin, au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Dacă fapta nu a fost săvârşită de organele persoanei juridice ci de către un reprezentant al acesteia cu prilejul exercitării atributelor ce i-au fost încredinţate, răspunderea va fi nu pentru fapta proprie ci o răspundere pentru fapta altuia.

La rândul lor, persoana sau persoanele fizice ce intră în componenţa organelor persoanei juridice nu sunt scutite de răspundere. Ele răspund propriu atât faţă de persoana juridică cât şi faţă de victima prejudiciului.

O primă consecinţă constă în aceea că victima poate, la alegere, să cheme în judecată fie persoana juridică în solidar cu persoanele fizice ce au acţionat ca organe ale acesteia fie numai acele persoane fizice.

Altă consecinţă rezultă din faptul că persoana juridică plătind despăgubirile are dreptul la acţiune în regres împotriva persoanelor fizice din componenţa organelor de conducere.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale 1. Reglementarea răspunderii pentru fapta proprie; 2. Condiţii necesare angajării răspunderii civile

delictuale. Definirea condiţiilor; 3. Prejudiciul. Definire, exemplificare, moduri de

repararea prejudiciului; 4. Fapta ilicită. Definire, exemplificare; 5. Raportul de cauzalitate. Definire şi exemplificare; 6. Vinovăţia. Noţiunea şi formele vinovăţiei; Capacitatea

juridică a făptuitorului; Proba răspunderii civile pentru fapta proprie.

Test autoevaluare – Cursul 5

1. Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală sunt necesare următoarele condiţii:

a. existenţa unei persoane capabile juridic care să comită o faptă ilicită prejudiciabilă şi o persoană prejudiciată;

b. existenţa unei prevederi legale prin care să poată fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;

c. existenţa unei convenţii între părţi pentru a fi angajată răspunderea juridică civilă a celui care a comis o faptă ilicită şi un prejudiciu;

d. existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei şi a capacităţii celui care a cauzat prejudiciul.

Răspuns: d 2. Prejudiciul este:

a. un element esenţial al răspunderii civile delictuale ce constă într-un efect negativ suferit de o anumită persoană printr-o faptă ilicită;

b. paguba legal stabilită printr-o hotărâre judecătorească în sarcina unei sau unor persoane determinate;

c. plata efectuată de către debitor creditorului ca urmare a unei convenţii legale stabilite între cei doi;

d. încălcarea unui drept subiectiv aparţinând unei persoane majore.

Răspuns: a 3. Pentru repararea prejudiciului se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

a. prejudiciul să fie corect determinat prin convenţia părţilor, prin lege sau prin hotărâre judecătorească;

b. prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost încă reparat; c. stabilirea cu certitudine a întinderii şi modalităţilor de

reparare a prejudiciului; d. cel păgubit să fie într-o stare economică precară din

cauza producerii prejudiciului. Răspuns: b

4. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat răspunderea civilă delictuală, este beneficiara unei asigurări de persoane, atunci pentru prejudiciul suferit de victimă:

d) se poate cumula suma primită de victimă de la asigurător cu despăgubirea datorată de autorul prejudiciului;

e) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la acoperirea diferenţei dintre indemnizaţia de asigurare şi prejudiciu;

f) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo despăgubire, când şi el are calitatea de asigurat.

Răspuns: a

CURSUL 6 RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI

PERSOANE

Obiectivele cursului: - definirea instituţiei răspunderii juridice delictuale pentru

fapta altei persoane ca o răspundere indirectă; - precizarea persoanelor care răspunde indirect pentru

faptele păgubitoare comise de cei pentru care sunt responsabili; - precizarea răspunderii părinţilor pentru faptele

prejudiciabile ale copiilor lor minori; - precizarea răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor

pentru faptele elevilor şi ucenicilor aflaţi în supravegherea lor juridică;

- precizarea răspunderii comitenţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de prepuşii lor.

Cuvinte cheie: răspundere indirectă, comitent, prepus,

elev, ucenic, copii minori, artizani, părinţi, ocrotire părintească.

Notiţe curs – Cursul 6 Răspunderea pentru fapta altei persoane I. Noţiuni introductive Răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere

indirectă parte a răspunderii civile delictuale, care derogă de la dreptul comun în materie şi care se înfăţişează sub forma prezumţiilor de răspundere stabilite de lege în sarcina unor

persoane care au calitatea de părinţi, institutori, artizani sau comitenţi, pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alte persoane, copii, elevi, ucenici sau prepuşi , aflate în supravegherea, îndrumarea sau la dispoziţia lor.

Cei prezumaţi de lege responsabili pentru faptele altora sunt desemnaţi şi prin termenul de „partea sau persoana, civilmente responsabilă”.

Această expresie este utilizată cu precădere în situaţiile în care acţiunea în responsabilitate civilă este promovată în cadrul procesului penal, fiind menită să sublinieze odată mai mult că numai în domeniul dreptului civil este posibilă şi admisibilă tragerea la răspundere a unei persoane pentru fapte săvârşite de alte persoane.

Legea reglementează trei asemenea posibilităţi de răspundere pentru fapta altei persoane şi anume:

- răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite prin faptele copiilor lor minori;

- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor;

- răspunderea comitenţilor pentru faptele păgubitoare ale prepuşilor lor. În primele două posibilităţi răspunderea pentru fapta altuia are caracter subiectiv, fondându-se pe o prezumţie de culpă, iar în ultima ipoteză ea are caracter obiectiv, fondându-se pe o prezumţie de cauzalitate ceea ce de fapt luate împreună conduc spre acelaşi rezultat al obligaţiei de reparare a prejudiciului.

II. Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite păgubitoare ale copiilor lor minori.

În cadrul acestei forme de răspundere pentru fapta altuia fondată pe o prezumţie de culpă (a părinţilor în supravegherea copiilor minori care locuiesc împreună cu ei) şi totodată de cauzalitate (între conduita părinţilor şi conduita copiilor lor).

Culpa se concretizează aici într-o stare psihică ce a determinat lipsa de supraveghere şi îmbracă forma neglijenţei,

imprudenţei ori a intenţiei maliţioase în îndeplinirea de către părinţi a îndatoririlor privind educarea copiilor.

Lipsa de supraveghere şi de educaţie constituie încălcări ale îndatoririlor părinteşti şi, totodată, factori de cauzare (cauze concurente) ale faptei păgubitoare săvârşite de minor şi a prejudiciului provocat prin acea faptă.

Ambii părinţi răspund pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori răspunderea lor fiind solidară.

Legea se referă la părinţii din căsătorie, dar au fost asimilaţi acestora şi părinţii din afara căsătoriei, indiferent dacă filiaţia faţă de ei a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, precum şi înfietorii, fără a se distinge după cum înfierea este cu efecte depline sau cu efecte restrânse.

Prezumţia legală de culpă care apasă asupra părinţilor, fie ei din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfietori, nu poate fi extinsă prin analogie şi asupra altor persoane care, fără a avea calitatea de părinţi, sunt ţinuţi de îndatoriri asemănătoare îndatoririlor părinteşti faţă de persoanele care au nevoie de ocrotire cum sunt tutorii.

Această prezumţie nu cade nici în sarcina rudelor sau altor persoane, ori a instituţiilor de ocrotire, cărora minorul le-a fost încredinţat pentru motive temeinice cu ocazia divorţului părinţilor lui, şi nici în sarcina persoanelor sau instituţiilor de ocrotire cărora minorii le-au fost date, în condiţiile legii, cu încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, în plasament familial.

În cazurile în care, prin efectul scindării ocrotirii părinteşti, exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti trec asupra unuia dintre părinţi, acestuia singur îi revine şi paza copilului, iar prezumţia de răspundere, care este de culpă şi cauzalitate în acelaşi timp, apasă exclusiv asupra acestui părinte.

Asemenea cazuri sunt:

- ipotezele în care unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa;

- ipoteza divorţului când răspunderea revine integral părintelui căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare;

- ipoteza copilului din afara căsătoriei, pentru care răspunde numai părintele faţă de care i-a fost stabilită filiaţia, iar în cazul stabilirii filiaţiei s-a făcut faţă de ambii părinţi, numai aceluia căruia i s-a încredinţat copilul;

- ipoteza în care unul dintre părinţi fiind declarat mort prin hotărâre judecătorească, celălalt se recăsătoreşte, dacă hotărârea declarativă de moarte este ulterior anulată, răspunde numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul;

- ipoteza înfierii, în care răspunderea trece de la părinţii fireşti la înfietori; Legea stabileşte două condiţii minimale pentru ca răspunderea părinţilor să devină operantă şi anume:

- copilul să fie minor la data săvârşirii faptei, deoarece numai cât timp copilul este minor, părinţii sunt îndatoraţi să-i dea educaţie şi să-l supravegheze;

- copilul să locuiască împreună cu părinţii; comunitatea de locuinţă a copilului şi părinţilor fiind o premisă indispensabilă pentru ca aceştia din urmă să poată exercita supravegherea şi să facă direct educaţie copilului. În cazurile când, prin efectul scindării ocrotirii părinteşti, dreptul de a ţine copilul revine exclusiv unuia din părinţi, condiţia comunităţii de locuinţă fiind îndeplinită numai faţă de acesta, şi răspunderea îi va reveni în întregime lui.

Condiţia comunităţii de locuinţă nu este îndeplinită nici faţă de părintele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate sau în arest preventiv, pe toată durata privaţiunii de libertate şi nici faţă de părintele dispărut, pe

durata dispariţiei, afară de situaţia în care dispariţia este opera voinţei acelui părinte.

Tot astfel, nu este îndeplinită această condiţie nici în cazul copilului care, datorită încheierii unui contract de muncă, are o locuinţă proprie, distinctă de aceea a părinţilor.

Alte situaţii în care condiţia comunităţii de locuinţă nu este îndeplinită sunt:

- ipoteza în care autoritatea tutelară încuviinţează ca minorul care a împlinit vârsta de 14 ani să aibă locuinţa în altă localitate, în scopul desăvârşirii studiilor sau a pregătirii profesionale,

- ipoteza părăsirii fortuite de către minor a locuinţei părinteşti şi instalarea lui, în pofida opoziţiei părinţilor şi a diligenţelor depuse de aceştia în supraveghere, într-o altă locuinţă (cum este cazul minorei care se mută în locuinţa concubinului ei). Victima, sub condiţia ca atât minorul cât şi părintele să aibă discernământ, poate opta între acţiunea în responsabilitate pentru fapta proprie, îndreptându-se numai împotriva minorului autor al faptei ilicite păgubitoare, acţiunea în responsabilitate pentru fapta altuia îndreptându-se împotriva părinţilor şi o acţiune în responsabilitate combinată, urmărind obligarea în solidar a părinţilor şi a copilului.

Părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica săvârşirea faptei păgubitoare.

În cazul în care minorul a săvârşit fapta ilicită împreună cu alte persoane, iar părinţii lui au fost obligaţi la repararea integrală a prejudiciului, părinţii se pot îndrepta împotriva celorlalţi coautori cu o acţiune în regres şi dovedind culpa fiecăruia dintre ei, să obţină partea lor contributivă la reparaţie, corespunzător gravităţii culpei dovedite.

III. Răspunderea institutorilor şi artizanilor (meşteşugarilor) pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor

Reprezintă tot o răspundere pentru fapta altuia, fondată pe o prezumţie legală de culpă a institutorilor şi artizanilor în supravegherea elevilor şi ucenicilor, ce poate fi răsturnată prin dovada contrară, a lipsei de culpă de către cel ţinut responsabil, şi totodată pe o prezumţie de cauzalitate, între îndeplinirea prezumat defectuoasă a obligaţiei de supraveghere şi fapta păgubitoare săvârşită de elev sau ucenic.

Aceste prezumţii apasă asupra persoanelor încadrate în muncă la o instituţie sau o unitate productivă, comercială şi care în virtutea atribuţiilor de serviciu dau instrucţiuni şi asigură supravegherea elevilor sau ucenicilor din acea unitate cum sunt:

- cadrele didactice din învăţământul general, profesional, tehnic sau liceal;

- persoanele însărcinate cu supravegherea în coloniile de vară, în taberele şcolare, în instituţiile de reeducare morală ori în instituţiile de ocrotire pentru copiii lipsiţi de ocrotire părintească;

- maiştrii sau cei asimilaţi lor sub aspectul îndreptăţirii ce au de a îndruma practica în producţie a celor ce se pregătesc pentru însuşirea unei meserii precum şi al îndatoririi ce le revine privind supravegherea acestora în timpul cât durează pregătirea şi instruirea practică. De asemenea, prezumţiile apasă şi asupra celor cărora, lucrând în cadrul unei organizaţii cooperatiste le revin asemenea sarcini şi îndatoriri, precum şi meşteşugarilor cu ateliere particulare ce angajează ucenici pentru instruire practică în atelierele lor.

Răspunderea institutorilor şi artizanilor, spre deosebire de răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori, nu este condiţionată de împrejurarea ca cel ţinut responsabil să aibă locuinţă comună cu acela pentru care este chemat să răspundă.

În schimb, deşi legea nu o cere expres, pentru angajarea acestei răspunderi este necesar ca elevul sau ucenicul autor al

faptei păgubitoare să fie minor, căci obligaţia de supraveghere poate exista numai cu privire la minori.

Pentru intervenţia răspunderii institutorilor şi artizanilor se cere însă condiţia ca fapta păgubitoare a elevului sau ucenicului să fi fost săvârşită pe timpul cât el se afla sub supravegherea acesteia.

Institutorii şi artizanii nu răspund pentru pagubele pricinuite de elevi sau ucenici în timpul cât acestea din urmă nu se aflau, sau nu trebuiau să se afle sub supravegherea lor cum ar fi situaţiile în care fapta ilicită este săvârşită în afara şcolii sau atelierului, într-o zi de sărbătoare când programul de instruire şcolară şi practică este întrerupt, în timpul vacanţei, etc.

Răspunderea institutorilor şi artizanilor nu operează în cazul în care elevul şi ucenicul se sustrage în timpul desfăşurării programului de instruire şcolară sau practică de sub supravegherea acestora, fugind de la şcoală, din atelier sau din institutul de reeducare.

Institutorii şi artizanii nu răspund nici pentru faptele păgubitoare ale elevilor sau ucenicilor săvârşite pe când aceştia absentau nemotivat de la programul stabilit.

IV. Răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor

Această ipoteză de răspundere pentru fapta altuia dă expresie unei obligaţii legale de garanţie întemeiată pe ideea riscului de activităţi şi nu pe aceea a riscului de profit şi care este condiţionată de împrejurarea ca prepusului să i se poată imputa o culpă în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost în fapt încredinţate de comitent.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului comportă îndeplinirea următoarelor cerinţe:

- cel pentru care se răspunde (prepusul) să se afle într-un raport de prepuşenie cu cel care răspunde (comitentul);

- fapta păgubitoare să fi fost săvârşită de către prepus în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost încredinţate;

- prepusul să fi săvârşit această faptă din culpă. Comitentul răspunde indiferent dacă prepusul a săvârşit fapta păgubitoare în exerciţiul normal al funcţiilor sale sau abuzând de aceste funcţii când prepusul deviază funcţiile de la scopul pentru care i-au fost conferite, exercitându-le în folosul său nu al comitentului, ori când îşi depăşeşte atribuţiile.

Astfel, comitentul este ţinut răspunzător pentru pagubele pricinuite de către şoferul său care comite un accident de circulaţie în timpul deplasării cu autovehiculul ce i-a fost încredinţat pentru nevoile serviciului.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului intervine ori de câte ori funcţia prepusului a procurat acestuia prilejul de a săvârşi fapta culpabilă, precum şi în toate cazurile când prepusul a lucrat pentru îndeplinirea scopului în vederea căruia i-au fost încredinţate funcţiile, chiar dacă a acţionat fără să aibă instrucţiuni din partea comitentului, ori împotriva instrucţiunilor primite de la el sau nesocotind o prohibiţie expresă a acestuia.

Comitentul răspunde însă numai pentru faptele păgubitoare săvârşite de prepus în timpul serviciului.

El nu răspunde şi pentru faptele păgubitoare săvârşite de prepus în timpul său liber sau în perioada concediului de boală sau de odihnă.

De asemenea, comitentul nu răspunde nici pentru faptele păgubitoare săvârşite de prepus care nu sunt obiectiv imputabile acestuia din urmă.

Victima poate pretinde obligarea comitentului la despăgubiri numai dacă dovedeşte că prepusul a acţionat din culpă.

Comitentul apare astfel, în raporturile cu victima, un garant al consecinţelor patrimoniale negative suferite de aceasta ca urmare a culpei prepusului.

Legiuitorul a creat această garanţie legală exclusiv în folosul victimei, pentru asigurarea cât mai eficientă a protecţiei juridice a intereselor sale, recunoscând totodată victimei şi dreptul de a pretinde direct de la prepus, în condiţiile dreptului comun, repararea prejudiciului încercat.

Atunci când fapta păgubitoare a fost săvârşită în comun de către mai mulţi prepuşi, victima se bucură de către beneficiul solidarităţii, putând reclama repararea integrală de la oricare dintre ei.

Răspunderea comitentului este alăturată celei a prepusului fiind vorba de o răspundere, de o obligaţie „in solidum”, adică, comitentul şi prepusul, în temeiul a două obligaţii independente (cel dintâi în calitate de gerant, cel de al doilea în calitate de autor al faptei ilicite) sunt ţinuţi să repare integral prejudiciul suferit de victimă, aceasta putându-se îndrepta împotriva oricăruia dintre ei, sau împotriva amândurora.

Comitentul care a plătit victimei despăgubirea are un drept de regres împotriva prepusului.

În cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi în comun, comitentul se poate întoarce, pentru recuperarea plăţii făcute, împotriva tuturor acestora sau a oricăruia dintre ei.

Această facultate se justifică prin ideea că în raporturile lui cu prepuşii, comitentul nu este un codebitor solidar alături de ei.

Plătind despăgubiri victimei, comitentul s-a subrogat în drepturile acesteia, iar prepuşii autori ai faptei ilicite rămân obligaţi solidar faţă de el, întocmai cum erau obligaţi şi faţă de victimă.

Dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului pentru recuperarea sumei plătite cu titlu de despăgubire victimei se fondează pe ideea că în sarcina comitentului nu se

poate reţine, în absenţa probei contrare, nici o culpă în prejudicierea victimei.

Dacă se face însă dovada că şi comitentului îi este imputată o faptă culpabilă proprie, care a contribuit la producerea prejudiciului, sarcina despăgubirii se repartizează, potrivit regulilor culpei comune, între comitent şi prepus, proporţional cu gravitatea culpei fiecăruia dintre ei.

În acest caz, comitentul care a plătit victimei întreaga despăgubire se poate întoarce împotriva prepusului numai pentru partea din plată ce corespunde contribuţiei acestuia la cauzarea prejudiciului.

Comitentul îşi pierde dreptul la regres în cazul în care prepusul probează că a săvârşit fapta păgubitoare la ordinul acestuia, precum şi atunci când plăteşte întreaga despăgubire fără să-l înştiinţeze pe prepus, care, necunoscând această împrejurare, plăteşte şi el pentru a doua oară victimei despăgubirea.

De astă dată însă comitentul are la îndemână o acţiune împotriva victimei care, primind două despăgubiri pentru un singur prejudiciu, are obligaţia să restituie comitentului plata nedatorată de la el.

În cazul în care prejudiciul încercat de angajator se datorează culpei comune a prepuşilor săi şi a prepuşilor altui angajator, acesta din urmă are obligaţia să plătească celui dintâi numai diferenţa dintre valoarea prejudiciului integral şi partea din prejudiciul cauzat de prejudiciul păgubitului (angajator).

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale 1. Instituţiei răspunderii juridice delictuale pentru fapta

altei persoane ca o răspundere indirectă; 2. Persoanele care răspund indirect pentru faptele

păgubitoare comise de cei pentru care sunt responsabili;

3. Răspundea părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori;

4. Răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor aflaţi în supravegherea lor juridică;

5. Răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de prepuşii lor.

Test autoevaluare – Curs 6

211. Dacă mai mulţi prepuşi ai unor comitenţi diferiţi au săvârşit împreună o faptă ilicită prejudiciabilă: a) victima poate să ceară oricăruia dintre prepuşi să

acopere prejudiciul în totalitate; b) victima poate chema pe comitenţii prepuşilor să

acopere prejudiciul, comitenţii răspunzând, în acest caz, solidar;

c) fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă proporţional cu contribuţia prepusului său.

Răspuns: c) 212. În temeiul art. 1000 alin. 2 Cod civil, poate fi obligat la

repararea prejudiciului cauzat: a) adoptatorul pentru faptele săvârşite de adoptatul

minor; b) tutorele pentru faptele săvârşite de minorul pe care îl

are în tutelă; c) părintele pentru faptele copilului său, dar numai dacă

filiaţia este din căsătorie. Răspuns: a)

213. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului în

temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civil:

a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;



214. Pentru a fi declanşată răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite şi condiţiile: a) copilul să fie minor şi să existe un raport de

cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; b) copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta

săvârşită la data săvârşirii ei; c) copilul să aibă domiciliul sau locuinţa oriunde.

Răspuns: a)

215. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului în temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civil: a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;



CURSUL 7 RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE

DE ANIMALE, LUCRURI, EDIFICII

Obiectivele cursului: - stabilirea condiţiilor în care este antrenată răspunderea

civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri neînsufleţite, animale sau edificii;

- precizarea persoanelor şi a calităţii acestora care sunt ţinute răspunzătoare de pagubele create de lucruri, animale sau edificii;

- definirea şi exemplificarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale, sau edificii;

Cuvinte cheie: lucru neînsufleţit, animal, edificiu, ruină,

paznic, proprietar, parte civilmente responsabilă, debitor, codebitor, antreprenor, arhitect, probă, antrepriză.

Notiţe curs – Cursul 7 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,

animale, edificii

I. Răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite Reprezintă o specie a răspunderii civile delictuale fondată

pe o prezumţie legală de cauzalitate în temeiul căreia cel păgubit prin fapta unui lucru poate obţine repararea prejudiciului încercat de la cel ce deţine paza juridică a lucrului respectiv, fără să dovedească vreo culpă a paznicului.

Răspunde în calitate de paznic (deţinător al pazei juridice) persoana fizică sau juridică ce are lucrul în serviciul său, putând exercita asupra lui o putere independentă de direcţie şi de control, care îi permite să ferească pe alţii de daunele ce ar putea fi produse de lucrul de sub paza sa.

O asemenea calitate are proprietarul, acesta rămânând paznic, răspunzător, chiar în privinţa lucrului pe care l-a pierdut.

El încetează însă să fie obligat la pază dacă şi-a abandonat lucrul sau dacă a consimţit ca lucrul său să intre în stăpânirea altor persoane.

Statul este paznic al bunurilor ce-i aparţin, numai în măsura în care aceste bunuri n-au fost repartizate în administrare directă unor persoane juridice.

În caz contrar, răspunderea pentru lucrurile proprietate de stat revine persoanei (fizice sau juridice) titulară a dreptului de administrare directă, care deţine în temeiul acestui drept puterea de control şi direcţie.

Tot astfel au calitatea de paznici şi titularii drepturilor de folosinţă, precum şi titularii drepturilor reale principale care dezmembrează dreptul de proprietate:

- superficiarul, uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptul de abitaţie sau al unei servituţi aparente.

De asemenea, sunt paznici şi aceia care dobândesc în temeiul unui act juridic un drept personal cu privire la lucru, adică detentorii precari ai lucrului cum ar fi depozitarul, comodatarul, locatarul, etc.

Stabilirea răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite implică în mod necesar distincţia între paza structurii şi paza utilizării lui, deoarece puterea de direcţie şi control asupra lucrului se poate scinda şi trece, prin act juridic, numai în parte asupra altei persoane decât proprietarul.

În acest caz edificator este exemplul când proprietarul poate închiria temporar automobilul său altei persoane care în caz de accident pe timpul cât autovehiculul este folosit de chiriaş, răspunde proprietarul dacă accidentul s-a datorat unui viciu al structurii maşinii, chiriaşul răspunzând dacă accidentul a avut drept cauză greşita utilizare a autovehiculului.

În cazul scindării pazei juridice, proprietarul rămâne paznic al structurii lucrului şi răspunde pentru prejudiciile datorate acestei structuri.

De altfel, în toate cazurile proprietarul este prezumat că deţine puterea de direcţie şi control asupra lucrului, câtă vreme acesta nu dovedeşte că a transferat-o, prin efectele unui act juridic, altei persoane.

Obligaţia lui de pază se prelungeşte în timp chiar dincolo de momentul în care el încetează să mai fie proprietar, ca urmare a transmiterii dreptului său de proprietate, până în momentul predării efective a lucrului către dobânditor, căci numai în acel moment trece asupra acestuia din urmă puterea de direcţie şi control.

Pe de altă parte, dobânditorul unui lucru poate deveni paznic juridic al acelui lucru chiar mai înainte de a fi dobândit proprietatea lui, dacă punerea sa în stăpânirea lucrului s-a făcut anterior acestei date.

Proprietarul încetează să mai fie paznic în privinţa lucrului ce i-a fost furat fără vina sa; prin efectul furtului, proprietarul este lipsit de uzul, controlul şi direcţia lucrului, aceste prerogative trecând în fapt asupra hoţului.

Tot astfel, prepusul care, ignorând legătura sa de dependenţa faţă de comitent, foloseşte în interes personal lucrul

ce i-a fost încredinţat, devine paznic şi răspunde pentru pagubele pricinuite de acel lucru.

Posesorul fie el legitim sau nelegitim, este prezumat paznic, această calitate derivând nu numai dintr-un raport juridic, ci şi din starea de fapt a posesiei.

Răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite este condiţionată de împrejurarea ca la producerea rezultatului păgubitor să fi participat activ un lucru.

Participarea lucrului trebuie să îmbrace caracterul unei fapte distincte şi să aibă forţă cauzală proprie.

Ca urmare, rămân în afara domeniului de incidenţă al acestei specii de răspundere faptele păgubitoare la producerea cărora lucrurile îndeplinesc numai rolul de instrumente pasive prin care se transmit efectele negative ale unor fapte omeneşti (ex. pistolul utilizat pentru uciderea unei persoane).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri are un caracter obiectiv, ea stabilindu-se fără considerare la comportarea paznicului.

Răspunderea paznicului se justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci prin existenţa unui raport de cauzalitate între lucrul aflat sub paza sa şi prejudiciul încercat de persoana vătămată.

Pentru ca persoana păgubită să obţină despăgubirea, este suficientă dovada că lucrul respectiv a participat la producerea prejudiciului.

Participarea lucrului poate să aibă loc cu sau fără contact material, dar obligatoriu trebuie să fie activă, în sensul ca ea să fie cauzală, să reprezinte cauza sau una dintre cauzele generatoare ale prejudiciului.

Caracterul cauzal al participării lucrului se prezumă de vreme ce victima a făcut dovada că acel lucru a fost implicat (direct sau indirect) în producerea prejudiciului.

Paznicul se poate exonera de răspundere înlăturând această prezumţie, dacă dovedeşte caracterul necauzal al participării lucrului.

Contraproba făcută de paznic are ca efect înlăturarea răspunderii pentru lucrurile cauzatoare de prejudicii numai în măsura în care demonstrează că lucrul a participat la producerea prejudiciului doar ca un instrument ce a prelungit mâna omului şi că, deci, omul şi nu lucrul a cauzat prejudiciul.

Atât proba participării lucrului cât şi contraproba caracterului necauzal al acestei participări pot fi făcute prin orice mijloace de dovadă.

În cazul în care o terţă persoană suferă un prejudiciu la producerea căruia participă cauzal două sau mai multe lucruri, având paznici diferiţi, ca de exemplu, unul din pasagerii dintr-un autobuz este accidentat grav ca urmare a ciocnirii acelui autobuz cu un alt autovehicul, victima poate pretinde reparaţie integrală oricăruia dintre paznicii acelor lucruri.

La rândul lui, fiecare dintre paznici se poate exonera de răspundere, rămânând răspunzător numai celălalt sau ceilalţi paznici, dacă dovedeşte că lucrul său a fost implicat în producerea prejudiciului prin fapta acestora din urmă.

Pe de altă parte, paznicul care a plătit victimei întreaga despăgubire se subrogă în drepturile acesteia putând pretinde celorlalţi paznici partea lor contributivă la reparaţie în conformitate cu regulile aplicabile codebitorilor solidari.

Partea contributivă a fiecărui paznic la repararea prejudiciului se stabileşte în raport cu importanţa participării lucrului său la producerea acestuia.

Dacă nu se poate stabili în ce măsură participarea fiecărui lucru a determinat cauzal păgubirea victimei, paznicii tuturor lucrurilor implicate în producerea prejudiciului vor contribui egal la repararea lui.

Pentru anumite lucruri cu regim juridic special sunt reglementate forme aparte de răspundere, şi anume:

- răspunderea pentru aeronavele de tip clasic şi pentru cele supersonice;

- răspunderea pentru vehiculele cu pernă de aer; - răspunderea pentru cosmonave şi alte obiecte lansate

în spaţiul extraterestru (extra atmosferic); - răspunderea pentru energia nucleară etc. II. Răspunderea pentru fapta animalelor Este o răspundere specifică răspunderii delictuale având

un regim aproape identic, în privinţa condiţiilor structurii, fundamentului şi cauzelor de exonerare, cu răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite.

Este ţinut responsabil de prejudiciile cauzate de animale paznicul acestora, adică acela care deţine puterea de folosire, direcţie şi control asupra lor şi pe care o exercită personal sau prin prepusul lui, în mod independent.

Are calitate de paznic proprietarul animalului, precum şi persoana care a dobândit în mod licit, cu consimţământul acesteia, o autoritate în privinţa animalului.

Este, de asemenea, paznic şi persoana care a dobândit în mod ilicit (prin furt sau uzurpare) puterea de folosire şi control asupra animalului.

Răspunderea proprietarului este alternativă cu răspunderea persoanelor care se servesc de animal, acestea din urmă răspund numai pe timpul cât animalul se află în serviciul lor, au deci o răspundere subsidiară, spre deosebire de proprietar, a cărui răspundere este generală.

Sunt îndreptăţiţi la reparaţie toţi aceia care au fost păgubiţi prin fapta unui animal, precum şi succesorii lor în drepturi.

Nu au beneficiul acestei îndreptăţiri paznicul păgubit el însuşi prin fapta animalului de sub paza sa şi nici acela care, participă la folosirea animalului cu consimţământul benevol şi dezinteresat al paznicului.

Răspunderea pentru fapta animalelor, priveşte toate animalele care formează obiectul unui drept de proprietate, orice animal apropiat fiind, prin efectul apropierii susceptibil de a fi supus unei paze.

Este irelevant sub acest aspect dacă animalul se află sub pază sau a scăpat de sub pază, ori este lăsat liber, nepăzit (în ultimul caz fiind vorba de animale din categoria celor care, potrivit obiceiului, sunt lăsate să rătăcească liber, cum sunt porumbeii şi albinele).

Intervenţia acestei răspunderi nu comportă vreo distincţie între animale domestice şi cele sălbatice ori între animalele normale şi cele vicioase.

Se răspunde deopotrivă pentru animalele care trăiesc şi se înmulţesc pe lângă casa omului, ca şi pentru acelea care se află în captivitate la circuri sau în grădini zoologice, pentru porumbeii din porumbării, iepurii de casă, albinele din stupi şi peştele din iaz.

Legea declară că animalele sălbatice care sunt obiect de vânătoare aparţin statului.

Se instituie cu privire la aceste animale, în sarcina organizaţiilor care gospodăresc direct sau au în folosinţă fonduri de vânătoare, o răspundere specială fondată pe o prezumţie legală relativă de culpă.

Domeniul de aplicare al acestei răspunderi speciale este limitat la pagubele cauzate culturilor agricole pentru fapta cerbilor şi mistreţilor care trăiesc pe un fond de vânătoare.

Răspunderea pentru fapta animalelor, fiind supusă, în principiu, aceloraşi reguli ca şi răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite, întinderea obligaţiei la reparaţie a paznicului animalului se stabileşte după aceleaşi criterii ca întinderea obligaţiei similare a paznicului lucrului.

Astfel, în cazul pagubelor pricinuite prin lupta între vieţuitoare aparţinând unor paznici diferiţi, primeşte aplicare soluţia valabilă pentru coliziunea de vehicule, în sensul că

fiecare paznic este răspunzător pentru paguba cauzată de animalul pe care îl are în pază.

Paznicul se poate exonera de răspundere dovedind forţa majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ pentru care el nu răspunde.

III. Răspunderea pentru ruina edificiului. Este asemănătoare cu răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucrurile neînsufleţite având ca domeniu de aplicare pagubele pricinuite prin dărâmarea unei construcţii ca urmare a lipsei de întreţinere din partea proprietarului sau a unui viciu de construcţie.

Pentru aceste pagube este ţinut răspunzător proprietarul, chiar dacă nu deţine edificiul şi nu este în măsură să exercite efectiv paza acestuia.

Proprietarul nu poate transmite prin act juridic, odată cu paza edificiului şi răspunderea pentru ruina acestuia, el rămâne răspunzător, chiar în ipoteza transmiterii posesiei edificiului către o altă persoană.

În cazul proprietăţii sub condiţie, coexistând doi proprietari, unul sub condiţie suspensivă şi unul sub condiţie rezolutorie, răspunderea se distribuie între aceştia după cum urmează:

- proprietarul sub condiţie suspensivă devine răspunzător numai la îndeplinirea condiţiei dar întrucât condiţia retroactivează până la momentul încheierii contractului, făcând ca dobândirea calităţii de proprietar să aibă loc chiar din acest moment, şi răspunderea lui se naşte tot atunci;

- proprietarul sub condiţie rezolutorie este în realitate proprietar actual şi, la rândul său, datorează reparaţiune până la îndeplinirea condiţiei, deoarece, sub rezerva producerii acelui eveniment cu efecte retroactive el rămâne proprietar la data ruinării edificiului.

În ipoteza în care edificiul se află în proprietatea comună pe cote-părţi a mai multor persoane, fiecare coproprietar este

ţinut răspunzător pentru pagubele produse prin ruina acestuia, proporţional cu partea ce-i revine din dreptul de proprietate asupra edificiului.

Această soluţie este valabilă şi pentru cazul când edificiul formează obiectul unui drept de proprietate în devălmăşie.

Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin ruina unui asemenea edificiu nu are însă caracterul unei obligaţii proprii a fiecărui codevălmaş, ci reprezintă o sarcină a proprietăţii acelui edificiu, motiv pentru care păgubitul se poate îndestula pentru pagubele suferite, potrivit întinderii dreptului său la reparaţie, urmărind în primul rând celelalte bunuri devălmaşe ale codebitorilor şi numai în măsura în care ele n-ar fi suficiente pentru repararea integrală, va putea urmări şi bunurile proprii ale fiecăruia dintre ei.

Dacă dreptul de proprietate asupra edificiului este dezmembrat prin constituirea unui drept de superficie, superficiarul şi nu proprietarul este acela care răspunde pentru pagubele produse prin ruina edificiului respectiv.

În cazul în care dezmembrarea dreptului de proprietate asupra edificiului se face prin constituirea unui uzufruct răspunde nudul proprietar, iar atunci când dezmembrarea este urmarea constituirii unei servituţi, răspunderea revine titularului fondului dominant.

Soluţia este deosebită în cazul drepturilor reale principale cum ar fi în cazul dreptului de administrare transmis de stat unor instituţii sau organizaţii, răspunderea revenind acestora din urmă, chiar şi în cazul dreptului de folosinţă.

Domeniul de aplicare a răspunderii pentru ruina edificiului este limitat la situaţiile în care ruina se produce ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie a edificiului.

Intervenţia sa în timp este, de asemenea, limitată la intervalul cuprins între momentul terminării construcţiei edificiului, mai exact, între momentul recepţionării construcţiei

acela al începerii demolării voluntare a acestuia, căci şi edificiul aflat în construcţie şi cel supus demolării se află în paza unui antreprenor care este ţinut răspunzător el însuşi pentru pagubele ce s-ar produce cu ocazia desfăşurării activităţii sale de construire ori de demolare.

Nu se cere ca lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie al edificiului să fie imputabile celui chemat să răspundă.

În concepţia legiuitorului, lipsa de întreţinere, ca şi viciile de construcţie, primesc semnificaţia unor elemente obiective de determinare a obligaţiei de garanţie ce revine proprietarului şi nu semnificaţia unor elemente prin referire la care s-ar putea stabili caracterul deficient al conduitei proprietarului.

Pe plan cauzal, lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie trebuie să constituie cauze ale ruinei edificiului, iar aceasta din urmă, la rându-i, să fie cauza păgubirii unui terţ.

Sarcina probei acestei duble relaţii cauzale revine persoanei păgubite, dovada putând fi făcută prin orice mijloace de probă.

Proprietarul se poate exonera de răspundere dovedind că ruina edificiului se datorează unei cauze străine: forţă majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ pentru care el nu răspunde.

Proprietarul va fi exonerat numai parţial, dacă dovedeşte că paguba suferită a avut o determinare cauzală multiplă, în cadrul căreia ruina edificiului din cauza lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie a fost doar o cauză concurentă.

Proprietarul care a plătit despăgubirea are un drept de regres, după următoarele distincţii:

- în cazul în care ruina este cauzată de lipsa de întreţinere datorată proprietarului anterior, cel care a cumpărat casa poate reclama de la vechiul proprietar înapoierea despăgubirii plătite, dar numai în limitele obligaţiei de garanţie de care este ţinut vânzătorul sau mai exact, numai în măsura în care lipsa de întreţinere, nefiind cunoscută la momentul

perfectării contractului de vânzare cumpărare, îmbracă forma unui viciu ascuns al clădirii;

- dacă imobilul a fost închiriat proprietarul are regres împotriva locatarului ori de câte ori ruina se datorează neefectuării reparaţiilor ce cădeau în sarcina acestuia din urmă în baza contractului de locaţiune sau, deşi nu cădeau în sarcina lui, el s-a obligat să le execute;

- atunci când ruina se datorează efectuării unor reparaţii pentru care era necesară autorizarea unui organ administrativ, iar acel organ nu a autorizat sau a autorizat cu întârziere reparaţiile respective şi ca urmare ele n-au putut fi făcute în timp util, proprietarul poate reclama de la organul administrativ respectiv înapoierea despăgubirii plătită terţului prejudiciat prin ruina edificiului;

- atunci când ruina edificiului se datorează unui viciu de construcţie, proprietarul se poate îndrepta cu regres împotriva arhitectului sau antreprenorului căruia îi fusese încredinţată construirea edificiului, pentru recuperarea sumelor plătite ca despăgubiri persoanei prejudiciate.

Dreptul său de regres izvorăşte din contractul de antrepriză şi este supus prescripţiei extinctive din materia răspunderii fondate pe un asemenea contract.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale 1. Răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite. 2. Răspunderea pentru fapta animalelor 3. Răspunderea pentru ruina edificiului. Test autoevaluare – Cursul 7

216. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale reglementată de art. 1001 Cod civil, nu poate fi angajată împotriva: a) celui care deţine paza juridică a unui animal sălbatic; b) detentorului precar al animalului; c) proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost


Răspuns: c)

217. Deţine paza juridică a lucrului şi răspunde în temeiul art. 1000 al.1 Cod civil: a) posesorul de bună sau de rea credinţă; b) elevul care ia lecţii de conducere, utilizând în acest

scop, autoturismul proprietate a şcolii de şoferi; c) ucenicii în timpul lor liber.

Răspuns: a)

218. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale: a) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de

răspundere; b) cazul fortuit nu exonerează de răspundere; c) răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului.

Răspuns: b)

219. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general - art. 1000 Cod civil: a) cazul fortuit nu exonerează de răspundere; b) răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului; c) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de

răspundere. Răspuns: a)

220. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale reglementată de art. 1001 Cod civil, nu poate fi angajată împotriva: a) celui care deţine paza juridică a unui animal sălbatic; b) detentorului precar al animalului; c) proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost


Răspuns: c)

CURSUL 8 OBLIGAŢII COMPLEXE

Obiectivele cursului: - definirea obligaţiilor complexe create prin respectarea

raportului obligaţional de către diferite părţi; - clasificarea obligaţiilor complexe după criteriile

specifice acestora; - definirea noţiunii de obligaţie sub condiţie, obligaţie cu

termen, obligaţie cu subiecte multiple sau obligaţie cu obiecte multiple.

Cuvinte cheie: creditor, debitor, raport obligaţional,

obiect, obligaţie sub condiţie, obligaţie cu termen, condiţie suspensivă, condiţie rezolutorie, obligaţie complexă, obligaţie solidară, obligaţii conjuncte, obligaţii indivizibile, obligaţii alternative, obligaţii facultative, termen cert, termen incert,

termen legal, termen convenţional, termen judiciar, termen de graţie, termen de decădere, condiţie potestativă.

Notiţe curs – Cursul 8

Obligaţii complexe I. Noţiuni introductive În forma sa cea mai simplă, raportul obligaţional

presupune un creditor, un debitor şi un obiect, care intră în categoria obligaţiilor pure şi simple.

Acest raport obligaţional se poate înfăţişa şi sub forme mai complexe, conţinând elemente suplimentare, care intră în categoria obligaţiilor complexe.

Obligaţiile pure şi simple sunt acele raporturi de obligaţii care îşi produc efectele în mod ireversibil şi se execută în întregime, imediat după naşterea lor.

Sunt acele obligaţii care, de fapt, nu sunt afectate de nici o modalitate.

Obligaţiile complexe sunt acele raporturi obligaţionale, care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte fiinţa, executarea sau subiectele şi obiectul lor, elemente suplimentare ce sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce conferă o anumită specificitate faţă de obligaţiile pure şi simple.

Obligaţiile complexe, la rândul lor, se clasifică în mai multe categorii.

În funcţie de elementul care dă complexitatea raportului juridic, avem:

a)obligaţii afectate de modalităţi, când elementul suplimentar afectează fiinţa sau executarea obligaţiei adică exigibilitatea acesteia.

Acestea sunt: - obligaţii sub condiţie; - obligaţii cu termen.

b) Obligaţiile cu subiecte multiple, care au o pluralitate de subiecte şi care pot fi:

- obligaţii solidare; - obligaţii conjuncte; - obligaţii indivizibile. c) Obligaţii cu obiecte multiple, care au o pluralitate de

obiecte şi care sunt: - obligaţii alternative; - obligaţii facultative II. Obligaţii afectate de modalităţi A. Termenul Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va

produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligaţii.

Termenul este susceptibil de mai multe clasificări după diferite criterii.

1.După efectele pe care le produce, avem: a) termen suspensiv, care suspendă executarea obligaţiei

până la îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur. Ex. vânzarea pe credit. b) Termen extinctiv, este acela la a cărui împlinire

obligaţia civilă se stinge pentru viitor. 2. După momentul cunoaşterii sau necunoaşterii

împlinirii sale, poate fi: a) termen cert, când data împlinirii este cunoscută din

momentul naşterii raportului juridic obligaţional, cum ar fi o anumită dată din calendar, o sărbătoare fixă etc;

b) termen incert, când data împlinirii nu este cunoscută în momentul naşterii raportului obligaţional, dar această dată sigur se va împlini în viitor.

Ex. renta viageră sau contractul de întreţinere. 3. După izvorul său, termenul poate fi: a) termen legal, când este stabilit printr-o dispoziţie a

legii, ca în cazul moratorului legal sau al prorogării legale;

b) termen convenţional, când este stabilit prin acordul de voinţă al părţilor şi poate fi: expres sau tacit;

c) termen judiciar, când este fixat de către instanţa de judecată, numit termen de graţie.

4. După persoana care beneficiază de termen, poate fi: a) termen în favoarea debitorului; b) termen în favoarea creditorului; c) termen în favoarea ambelor părţi. 5. După modul în care a fost precizat în raportul juridic

obligaţional, termenul poate fi: a) termen expres, când este prevăzut de părţi în mod

formal; b) termen tacit, când este dedus din natura raportului

juridic obligaţional. Termenul creează în anumite efecte specifice astfel: 1.Efectele termenului suspensiv – Acest termen nu

afectează existenţa obligaţiei, care există ca şi cum ar fi pură şi simplă, ci numai exigibilitatea acesteia, care este amânată până la împlinirea termenului suspensiv.

Termenul dă deci debitorului dreptul să opună creditorului, care ar cere anticipat plata, o excepţie, cel puţin în cazul în care termenul este stipulat în favoarea debitorului.

De aici rezultă mai multe consecinţe: a) perdente termine – creditorul poate lua măsuri de

conservare a patrimoniului debitorului său, ca: înscrierea unei ipoteci, separaţie de patrimoniu etc;

Nu poate promova acţiunea pauliană sau oblică, deoarece aceste acţiuni depăşesc sfera măsurilor de conservare.

b) Dacă debitorul execută obligaţia înainte de împlinirea termenului el face o plată valabilă şi nu una nedatorată şi ca urmare nu poate cere restituirea ei;

c)În cazul obligaţiilor care au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat, creditorul devine proprietar din momentul naşterii raportului juridic,

urmând a suporta riscul pieirii fortuite după regula res perit creditori, respectiv res perit domine.

Prin urmare, vânzătorul va fi liberat de obligaţia de a preda lucrul, pe când cumpărătorul va trebui să plătească preţul.

Efectele termenului extinctiv - - împlinirea acestui termen are ca efect stingerea raportului obligaţional pentru viitor.

Până la împlinirea termenului extinctiv obligaţia există şi părţile trebuie să o execute definitiv.

Împlinirea acestuia nu afectează existenţa obligaţiei pentru trecut ceea ce face ca prestaţiile neexecutate să existe în continuare.

3. Efectele termenului de graţie – Termenul de graţie produce acelaşi efect suspensiv ca şi termenul legal sau convenţional, dar acesta se acordă de instanţă numai în favoarea debitorului, ţinând cont de situaţia sa patrimonială, fără consimţământul creditorului şi fără a se ţine seama de stipulaţiile contractuale.

Termenul de graţie se poate acorda în cazul executării oricărei obligaţii efectul fiind acela de împiedicare a executării silite, dar nu şi a compensaţiei, deoarece termenul de graţie este o favoare acordată debitorului.

Sunt şi situaţii anume prevăzute de lege în care nu se poate acorda termenul de graţie, cum sunt:

- în cazul contractului de depozit; - în cazul în care părţile au prevăzut un pact comisoriu

expres; - în materie comercială nu se acordă termenul de graţie; - în cazul rezoluţiunii vânzării de imobile. Renunţarea la termen. Partea în folosul căreia a fost prevăzut termenul poate

renunţa la beneficiul acestuia: a)dacă termenul a fost stipulat în beneficiul debitorului

ceea ce se prezumă dacă nu sunt stipulaţii sau circumstanţe

contrarii, debitorul poate renunţa la termen şi, în consecinţă, poate oferi creditorului plata, adică poate obliga pe creditor să primească executarea obligaţiei;

b) dacă termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, acesta poate renunţa la termen, şi poate solicita debitorului executarea imediată a obligaţiei;

c)dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi, ele pot renunţa la acesta numai prin acordul de voinţă.

Renunţarea la termen produce efecte ca şi împlinirea acestuia, respectiv obligaţia devine imediat exigibilă, adică pură şi simplă şi creditorul poate să uzeze de toate căile de drept pentru a dobândi de îndată plata creanţei sale.

Decăderea din beneficiul termenului. Debitorul poate fi decăzut de drept din beneficiul

termenului în două situaţii legale: a)când prin fapta sa a micşorat garanţiile pe care le-a dat

creditorului, cum ar fi garanţiile propriu-zise: gajul, ipoteca, privilegiile şi nu despre micşorarea gajului în general al creditorilor chirografari căci, orice act de înstrăinare nefraudulos debitorului este opozabil creditorilor chirografari;

b) când a devenit insolvabil, indiferent dacă are sau nu vreo culpă, cu excepţia cazului în care creditorul cunoştea o asemenea stare la încheierea contractului.

Decăderea se deosebeşte de renunţare prin faptul că prima este contrară voinţei debitorului, pe când a doua este voluntară.

B. Condiţia Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va

produce, de care depinde însăşi existenţa raportului obligaţional, naşterea ori stingerea acestuia, cu efect retroactiv.

Ca şi termenul este un eveniment viitor, dar spre deosebire de acesta, realizarea evenimentului este nesigură.

De esenţa obligaţiei sub condiţie este ca evenimentul să se realizeze în viitor, iar producerea lui să fie nesigură.

De asemenea, dacă în cazul termenului este efectuată executarea obligaţiei, în cazul condiţiei este afectată însăşi existenţa acesteia şi a dreptului corelativ.

Obligaţiile a căror fiinţă depinde de realizarea unei condiţii se numesc obligaţii condiţionale.

Condiţiile se pot clasifica după mai multe criterii: 1.După efectele pe care le produce, condiţia poate fi: a)condiţia suspensivă este aceea de care depinde naşterea

raportului obligaţional. Ex. o persoană se obligă să-i doneze altei persoane un

apartament dacă aceasta din urmă va absolvi o facultate ca şef de promoţie.

b) Condiţia rezolutorie este aceea a cărei îndeplinire duce la desfiinţarea retroactivă a raportului obligaţional.

Ex. unul din coproprietari îi vinde unui terţ, fără consimţământul celorlalţi coproprietari, imobilul ce constituie proprietatea comună pe cote părţi.

În această situaţie terţul a dobândit un drept sub condiţia rezolutorie ca bunul să nu cadă la partaj în lotul altui coindivizar decât proprietarul înstrăinător.

2. După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi:

a) Condiţie cauzală - care este aceea a cărei realizare depinde de întâmplare, de hazard, nefiind în puterea vreuneia dintre părţi;

Ex. Contractul de donaţie încheiat de un donator fără copii care poate fi revocat dacă i se naşte ulterior un copil.

b) Condiţie mixtă - este acea împrejurare a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei terţe persoane determinate.

Ex. Cineva promite că îşi va vinde autoturismul dacă se va căsători cu o persoană anume.

c) Condiţie potestativă - este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi.

La rândul ei această condiţie este de două feluri: c1- condiţia potestativă pură atunci când realizarea

evenimentului viitor depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi;

c2- condiţia potestativă simplă este acel eveniment viitor a cărui realizare sau nerealizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior ori de voinţa unei părţi nedeterminate.

3.După cum condiţia constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, ea poate fi:

a)condiţie pozitivă, când obligaţia depinde de un eveniment ce urmează să se îndeplinească;

Ex. îţi vând apartamentul meu dacă mă voi stabili în străinătate.

b) Condiţie negativă, când obligaţia depinde de un eveniment ce urmează să nu se îndeplinească;

Ex. îţi vând autoturismul dacă nu mă voi căsători. 4.După alte criterii, când nu produce efecte juridice

valide, condiţia poate fi: a)condiţia imposibilă este aceea care constă într-un

eveniment ce nu se poate realiza material (imposibilitate materială) sau juridic (imposibilitate juridică) conform regulii ad imposibilium nulla obligatio est;

b) condiţia imorală este aceea care contravine regulilor de convieţuire socială;

c)condiţia ilicită este aceea care contravine legii sau prin care se urmăreşte obţinerea unui rezultat contrar legii.

Efectele condiţiei. Efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, adică

din momentul naşterii raportului obligaţional afectat de condiţie şi nu acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei.

Pentru a stabili efectele condiţiilor trebuie făcută distincţia între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie, iar în cadrul fiecăreia dintre ele trebuie să distingem între efectele:

- anterioare îndeplinirii condiţiei – pendente conditione;

- care se produc după de condiţia s-a îndeplinit – evenimente conditione;

- care se produc în cazul în care condiţia a căzut – deficiente conditione.

Sarcina. Sarcina este specifică contractelor cu titlu gratuit

(liberalităţi) şi constă într-o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face, impusă de dispunător gratificatului.

Sarcina nu afectează existenţa raportului obligaţional ci stabileşte numai o obligaţie faţă de una din părţi, iar în caz de neexecutare, creditorul se poate adresa instanţei pentru a-l obliga pe debitor la executarea în natură sau la plata de despăgubiri

III. Obligaţiile plurale A. Obligaţii cu pluralitate de obiecte 1. Obligaţiile alternative. Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărui obiect

constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea de către debitor a unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei.

Suntem în prezenţa unei asemenea obligaţii, de exemplu, în situaţia în care debitorul se obligă să predea creditorului fie un computer, fie un televizor de o anumită valoare.

Debitorul va fi liberat de obligaţie când va preda unul din cele două lucruri la care s-a obligat (art.1026-1033).

Specificul acestei obligaţii îl constituie faptul că obiectul obligaţiei cuprinde două sau mai multe prestaţii.

Obligaţia alternativă trebuie stipulată în mod expres, ea neprezumându-se niciodată, deoarece obligaţia pură şi simplă constituie regula, pe când obligaţia alternativă constituie excepţia.

Efecte.

Problema efectelor obligaţiilor alternative trebuie abordată după cum dreptul de alegere al prestaţiei ce trebuie executată aparţine debitorului sau, dimpotrivă creditorului.

În principiu, alegerea prestaţiei care trebuie executată aparţine debitorului.

Când alegerea obiectului prestaţiei aparţine debitorului, acesta va preciza singur care prestaţie o execută, fără a cere consimţământul creditorului.

Creditorul poate primi sau refuza plata, în acest din urmă caz, debitorul având posibilitatea să recurgă la instituţia ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune.

Opţiunea odată făcută devine irevocabilă. Obligaţia alternativă mai produce următoarele efecte: - dacă la scadenţă debitorul nu optează asupra prestaţiei

care va fi executată, creditorul poate cere executarea silită pentru oricare din prestaţiile datorate, dar numai pentru una din ele;

- dacă obligaţia are două obiecte, iar unul dintre ele este imoral, ilicit sau imposibil, ea se consideră pură şi simplă având un singur obiect care urmează a fi prestat;

- dacă obligaţia are două obiecte şi unul din ele piere sau nu mai poate fi predat din orice altă cauză, chiar imputabilă debitorului, obligaţia alternativă devine pură şi simplă.

Când alegerea obiectului prestaţiei a fost lăsată creditorului, acesta poate face alegerea numai dacă acest drept i-a fost recunoscut în mod expres în convenţie, consimţământul tacit fiind exclus.

Odată făcută alegerea de către creditor, aceasta este irevocabilă, acesta neputând reveni pe considerentul că bunul pentru care a optat are unele vicii ascunse, având în asemenea caz numai o acţiune redhibitorie sau estimatorie.

Efectele obligaţiei alternative sunt următoarele: - dacă obligaţia are două obiecte şi numai unul a pierit

fără culpa debitorului, creditorul are dreptul de a primi obiectul

rămas, fără ca el să aibă dreptul să ceară valoarea lucrului pierit, pentru că această valoare nu era datorată;

- dacă unul din obiecte piere din culpa debitorului, creditorul are dreptul de a opta între obiectul rămas sau preţul lucrului pierit;

- dacă amândouă obiectele pie din culpa debitorului, creditorul poate pretinde plata preţului oricăruia dintre ele;

- dacă numai unul din obiecte a pierit din culpa debitorului iar celălalt a pierit fortuit, creditorul nu are drept de opţiune, putând cere numai valoarea bunului pierit din greşeala debitorului.

2. Obligaţiile facultative. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă

la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el, de a se libera, executând o altă prestaţie determinată.

Suntem în cazul unei astfel de obligaţii, de exemplu în cazul în care debitorul se obligă să predea creditorului un utilaj agricol, dar prin convenţie el are dreptul să plătească o sumă determinată, în locul acestuia.

Ceea ce este specific acestor obligaţii este faptul că au ca obiect o singură prestaţie, dar debitorul poate executa o altă prestaţie determinată.

Prin urmare, există o pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti, o obligaţie fiind înlocuită cu alta.

Efecte. Creditorul poate cere debitorului să execute nu numai

prestaţia care constituie obiectul obligaţiei, cealaltă prestaţie fiind doar o facultate de plată la care poate recurge numai debitorul, chiar dacă a fost obligat să execute printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Dacă obiectul obligaţiei piere fortuit, din cauză de forţă majoră, fără culpa debitorului sau este scos din circuitul civil, debitorul va fi liberat de orice plată, deoarece el este ţinut numai la această prestaţie, care reprezintă obiectul obligaţiei.

Dacă obiectul piere din culpa debitorului acesta va trebui să plătească contravaloarea lucrului.

B. Obligaţii cu pluralitate de subiecte Pluralitate de subiecte există atunci când un raport juridic

obligaţional are fie mai mulţi creditori şi un singur debitor, fie mai mulţi debitori şi un singur creditor, fie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

Pluralitate de subiecte poate să existe din punct de vedere activ, între creditori, cât şi din punct de vedere pasiv, între debitori.

La obligaţiile cu pluralitate de subiecte, regula, în dreptul nostru civil este divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor.

De la această regulă există şi excepţii, respectiv obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile unde datoriile sau creanţele nu se mai divid între subiectele pasive sau active.

1. Obligaţiile conjuncte (divizibile) Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu

pluralitate, de subiecte (mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori) între care creanţa sau datoria se divide de plin drept.

Ca urmare, fiecare creditor nu poate cere debitorului sau debitorilor decât cota sa parte din creanţă, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau creditorii săi, decât pentru cota parte din datoria la care s-a obligat.

Efecte. Caracteristic obligaţiilor conjuncte este coexistenţa a tot

atâtea raporturi de obligaţie independente unele de altele, după câţi creditori sau debitori sunt.

De aici decurg o serie de efecte, precum: - dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate

fi urmărit numai pentru plata părţii sale din datorie; - dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe

debitor numai pentru partea sa din creanţă;

- insolvabilitatea unuia dintre debitori este suportată de către creditor, deoarece ceilalţi codebitori nu pot fi urmăriţi pentru plata celui insolvabil etc.

2. Obligaţiile solidare. Raportul de obligaţie privit în simplitatea lui, există între

un creditor şi un debitor. Adeseori însă, raportul de obligaţie se complică datorită

pluralităţii părţilor legate prin acelaşi raport, fie că un creditor are mai mulţi debitori, fie că un debitor este ţinut de mai mulţi creditori.

Obligaţia solidară este acea obligaţie cu subiecte multiple, în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga sa datorie sau fiecare dintre debitorii solidari pot fi obligaţi la executarea integrală a prestaţiei datorată creditorului.

Efectele solidarităţii sunt determinate de prezumţia că fiecare creditor reprezintă pe toţi ceilalţi, care i-au dat mandat să-i reprezinte, dar numai pentru a conserva şi realiza creanţa, deci nu pentru a-i prejudicia.

Obligaţiile solidare sunt de 2 feluri: - obligaţii solidare active; - obligaţii solidare pasive. Solidaritate activă există atunci când obligaţia este

solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume drept fiecăruia dintre ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor.

Solidaritatea activă produce mai multe efecte: - în raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor

comun, unde se produc următoarele consecinţe; - fiecare dintre creditori are dreptul să pretindă şi să

primească plata integrală a creanţei sale, care liberează pe debitor faţă de toţi creditorii;

- debitorul poate plăti întreaga creanţă oricăruia dintre creditori, atâta timp cât a fost chemat în judecată de către unul dintre creditorii solidari;

- remiterea de datorie făcută de unul dintre creditorii solidari liberează pe debitor numai pentru partea acestuia în raporturile dintre creditorii solidari conform dispoziţiilor art.1038 cod civil care dispune: creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori solidari, în toate actele care pot avea ca efect conservarea obligaţiei.

Solidaritate pasivă există atunci când sunt mai mulţi debitori, la care creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.

Solidaritatea pasivă poate să rezulte nu numai din voinţa expresă a părţilor, convenţie sau testament, dar în unele cazuri şi din lege cum este, spre exemplu, solidaritatea persoanelor care au cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită.

Spre deosebire de solidaritatea activă, unde legea nu este izvor al solidarităţii, codul civil prevede mai multe cazuri de solidaritate pasivă legală:

- când mai multe persoane prin fapta lor ilicită, au cauzat, în comun, un prejudiciu altei persoane, răspund solidar faţă de victimă;

- când mandanţii au împuternicit un singur mandatar pentru o afacere comună, fiecare răspunde solidar pentru toate efectele manadatului, etc.

3. Obligaţii indivizibile. Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de

subiecte al căror obiect nu este susceptibil de divizare prin natura ori prin convenţia părţilor.

Problema indivizibilităţii se pune numai în situaţia în care obligaţia are mai mulţi creditori sau debitori, deoarece în situaţia în care există un singur creditor sau debitor, problema indivizibilităţii nu prezintă interes practic, pentru că obligaţia

divizibilă va trebui executată ca şi cum ar fi indivizibilă, debitorul neputând face o plată fracţionată.

În ceea ce priveşte izvoarele indivizibilităţii acestea sunt două:

- natura prestaţiei care formează obiectul prestaţiei caz în care indivizibilitatea este naturală;

- voinţa părţilor, caz în care indivizibilitatea este voluntară, deci obiectul obligaţiei este divizibil, executarea ei nu se poate face decât în întregime, deoarece aşa au convenit părţile.

4. Obligaţiile in solidum Existenţa acestei categorii de obligaţii cu pluralitate de

debitori este controversată în literatura juridică existând mai multe opinii care în final toate conduc la unele trăsături definitorii astfel:

- obligaţiile in solidum izvorăsc fie din lege, fie din acte juridice;

- deşi implică o pluralitate de debitori, ele nu fac parte nici din grupa obligaţiilor divizibile, nici din aceea a obligaţiilor indivizibile, şi nici din grupa obligaţiilor solidare;

- fiecare dintre codebitori răspunde de creditor pentru plata întregii datorii, acesta fiind singurul aspect sub care se poate face o similitudine între obligaţiile in solidum şi obligaţiile solidare;

- datoria nu se împarte între cel obligat in solidum şi cel care a cauzat paguba prin fapta proprie, ci debitorul ţinut in solidum are drept de regres împotriva celuilalt debitor pentru întreaga plată efectuată creditorului.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Obligaţiile complexe. Definire şi criterii de clasificare.

2. Obligaţii afectate de modalităţi. 2.1. Obligaţiile cu termen.

2.2. Obligaţii condiţionale. 3. Obligaţiile plurale

3.1. Pluralitatea de obiecte (obligaţia alternativă; obligaţia facultativă)

3.2. Pluralitatea de subiecte (obligaţii conjuncte; obligaţii solidare; obligaţii indivizibile).


221. După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi: d) suspensivă sau rezolutorie; e) cauzală, potestativă sau mixtă; f) pozitivă sau negativă.

Răspuns: b)

222. Termenul suspensiv: d) afectează existenţa obligaţiei; e) afectează exigibilitatea obligaţiei; f) marchează momentul stingerii obligaţiei.

Răspuns: b)

223. Termenul de graţie: d) este un termen legal, facultativ; e) este un termen judiciar; f) poate fi acordat de instanţă în favoarea debitorului sau

a creditorului. Răspuns: b)

224. Dacă debitorul execută plata mai înainte de împlinirea termenului suspensiv:

d) el face o plată nedatorată şi este îndreptăţit să ceară restituirea ei;

e) el face o plată valabilă şi obligaţia se stinge; f) el poate cere compensarea ei.

Răspuns: b)

CURSUL 9 EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului: - precizarea modalităţilor de executare a obligaţiilor; - modul de executare a obligaţiilor în natură sau

executarea directă; - modul de executarea obligaţiilor prin echivalent,

executare indirectă; - modul de executare prin plată, obiectul plăţii, locul

plăţii şi persoana care face plata, precum şi persoana care primeşte plata.

Cuvinte cheie: executare directă, executare silită,

executare în natură, executare prin echivalent, plată, obiectul plăţii, prestaţie, plată cherabilă, plată portabilă, imputarea plăţii, dovada plăţii, executare indirectă, dezdăunare, punere în întârziere, daune moratorii, daune compensatorii, evaluare judiciară.

Notiţe curs – Cursul 9 Executarea obligaţiilor

I. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor Noţiune. Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea

prestaţiei însăşi la care s-a obligat debitorul şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acestuia. Acest principiu presupune executarea obligaţiei în natura sa specifică, realizarea obiectului avut în vedere de părţi, debitorul neavând posibilitatea înlocuirii cu o altă prestaţie.

Plata. În general, debitorul execută de bună voie obligaţia, prin

plată, indiferent de natura acestei obligaţii. Prin noţiunea de plată în sens juridic nu trebuie înţeles

numai remiterea unei sume de bani ci executarea, în general, a oricărei obligaţii.

Ex. vânzătorul când transferă dreptul de proprietate al lucrului vândut; cumpărătorul când remite preţul stabilit face de asemenea o plată; antreprenorul când execută lucrarea la care s-a obligat face o plată.

Privită ca mod de stingere a unei obligaţii, codul civil a reglementat-o prin art.1092-1121 sub următoarele aspecte: condiţiile plăţii, subiectele, obiectul plăţii, data acesteia etc.

Condiţiile plăţii. Potrivit art.1093 cod civil, obligaţia poate fi achitată de

orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată. În principal, cel ţinut a face plata este debitorul ce poate

plăti personal sau prin reprezentant. Dar plata poate fi făcută şi de persoana ţinută alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusorul sau cauţiunea reală) precum şi de o persoană interesată în efectuarea sa.

Ex. dobânditorul unui imobil ipotecat poate efectua plata pentru evitarea urmăririi silite.

Plata poate fi însă efectuată şi de o persoană neinteresată (art.1093 al.2 cod civil). El poate face plata în numele

debitorului (contract de mandat sau gestiune de afaceri) sau în nume propriu când vrea să facă o liberalitate în favoarea debitorului. De la această posibilitate de plată există două excepţii:

- în cazul obligaţiei de a face „intuitu personae”; - dacă părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de

altcineva. Potrivit art.1095 Cod civil, dacă plata constă în

executarea unei obligaţii de a da respectiv transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui bun ea trebuie făcută de proprietarul capabil de a înstrăina deci trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie proprietarul lucrului.

Dacă obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau bunuri consumptibile, nu se poate cere restituirea chiar dacă plata a fost făcută de o persoană lipsită de capacitate când creditorul le-a consumat cu bună credinţă (art.1095 al.2 cod civil).

Această bună credinţă constă în faptul necunoaşterii de către creditor că cel ce face plata nu este proprietar sau nu are capacitate de exerciţiu.

Dacă plata s-a efectuat cu bunul aparţinând altei persoane, acesta are la îndemână acţiunea în revendicare de la creditor.

Cui se face plata? Pentru a stinge obligaţia, plata trebuie făcută creditorului

sau împuternicitului acestuia sau aceluia ce este autorizat de lege să primească pentru creditor sau de justiţie ex. un creditor popritor.

În codul civil sunt prevăzute unele situaţii în care plata este valabilă chiar făcută unei alte persoane decât creditorul sau un împuternicit al acestuia:

- când creditorul ratifică plata făcută unei persoane ce nu are calitatea de a primi;

- când plata a folosit creditorului ex. când debitorul plăteşte unui creditor al creditorului;

- când plata a fost făcută unui creditor aparent (art.1097 cod civil) ex. debitorul plăteşte unui moştenitor al creditorului ce deţine creanţa şi care, ulterior este înlăturat de la moştenire.

Cel care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, o plată făcută către o persoană incapabilă fiind sancţionată cu nulitate relativă, cel care a făcut o astfel de plată putând fi obligat să plătească din nou cu excepţia cazului în care se face dovada că aceasta a profitat creditorului incapabil.

Obiectul plăţii. Potrivit art.1100 cod civil „...creditorul nu poate fi silit a

primi alt lucru decât acela care i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”.

Acceptând o altă prestaţie decât cea datorată, obligaţia nu se mai stinge prin plată ci prin alt mod de stingere – dare în plată.

Dacă obiectul obligaţiei constă în a da un bun cert, debitorul trebuie să-l predea în starea în care se găseşte în momentul predării. Nu va răspunde de predarea bunului sau de stricăciuni, dacă acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut a răspunde decât după punerea sa în întârziere (art. 1102 cod civil). Nu va răspunde nici în acest caz dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi la creditor (art.1156 al.2 cod civil).

Dacă obiectul plăţii este un bun de gen, debitorul nu este eliberat de plată prin pieire sau stricăciuni.

Indivizibilitatea plăţii. Debitorul nu poate sili pe creditor a primi numai o parte

din datorie dacă este vorba de prestaţii succesive, la termenele stabilite fiecare prestaţie face obiectul unei plăţi distincte (ex. plata lunară a chiriei).

Excepţii:

- convenţia părţilor; - în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi

moştenitori, datoria se va diviza între aceştia; - în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie când

datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici; - dacă datoria este plătită de fidejusori, ei au beneficiu de

discuţiune; - dacă instanţa acordă debitorului termen de graţie poate

dispune şi eşalonarea plăţii. Data plăţii. Plata de face când datoria a ajuns la scadenţă adică a

devenit exigibilă. La obligaţiile cu execuţie imediată plata trebuie făcută în

momentul naşterii raportului juridic iar dacă obligaţia este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părţi, creditorul neputând pretinde plata înainte.

În cazul plăţii cu întârziere creditorul are dreptul la despăgubiri, acordarea acestora fiind, în principiu, condiţionată de punerea în întârziere în raporturile dintre persoanele fizice.

Locul plăţii. Potrivit art.1104 cod civil, plata trebuie să fie efectuată la

locul convenit de părţi. Dacă nu s-a stabilit un astfel de loc, plata se efectuează la domiciliul debitorului (art.1104 al.2) – plata este cherabilă. Dacă s-a convenit ca plata să se facă la domiciliul creditorului plata se numeşte portabilă.

Prin lege sau convenţia părţilor se poate stabili şi un alt loc al efectuării plăţii.

Când obiectul plăţii este un bun cert şi nu s-a stabilit locul plăţii, aceasta se va face la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului (art.1104 al.2 cod civil).

În privinţa cheltuielilor pentru efectuare plăţii, art.1105 cod civil dispune că acestea cad în sarcina debitorului deşi părţile pot conveni altfel.

Imputaţia plăţii.

Această problemă se pune când un debitor are, faţă de acelaşi creditor, mai multe datorii având ca obiect bunuri de aceeaşi natură şi plăteşte insuficient pentru stingerea tuturor acestor datorii este necesar în acest caz a se şti care este ordinea de stingere.

Imputaţia plăţii, în principiu, poate fi făcută prin acordul părţilor sau legea dispune asupra modului în care se face această imputaţie, precum şi una dintre părţi, poate dispune.

În lipsa unei convenţii, primul care decide este debitorul (art.1110 cod civil). Dacă acesta nu o face, creditorul – prin chitanţă eliberatorie stabileşte ce datorie s-a stins.

Când nici una dintre părţi nu stabileşte, imputaţia se face după principiile înscrise în Codul civil şi anume:

- dacă numai una din datorii este scadentă, plata se impută asupra acesteia;

- dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia se va face asupra aceleia care este mai oneroasă pentru debitor;

- dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celei mai vechi;

- dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime plata se va imputa proporţional asupra fiecăreia.

Dovada plăţii. Debitorul este cel obligat să facă dovada plăţii. Uneori,

faptul plăţii este prezumat de lege. Astfel, potrivit art.1138 cod civil, remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face proba eliberării de plată iar remiterea copiei legalizate instituie prezumţia de plată.

În celelalte cazuri, creditorul trebuie să elibereze o chitanţă liberatorie. În privinţa probelor, se aplică regulile generale – pentru prestaţii mai mici de 250 lei, dovada se poate face numai prin înscris. În situaţia unei imposibilităţi morale de preconstituire, dovada de face cu orice mijloace de probă.

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor

În situaţia neexecutării de bună voie, creditorul poate recurge la executarea silită.

În principiu, şi executarea silită se face tot în natură, debitorul făcând tot o plată dar silită. Executarea prin echivalent se face numai atunci când nu este posibilă executarea în natură.

În principiu, orice fel de obligaţii pot fi executate silit cu excepţia celor care presupun o participare strict personală a debitorului (obligaţiile intuitu personae).

Dacă aceste mijloace de executare silită se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere şi anume daunele cominatorii.

Aceste daune constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei.

Ele nu sunt legate de un prejudiciu pentru creditor ci au caracterul unei sancţiuni civile.

Astfel de daune nu se aplică obligaţiilor ca au ca obiect sume de bani, existând instituţia dobânzii în caz de întârziere. Ele se aplică numai pentru obligaţii de a face sau a nu face.

Prin modificările aduse Codului de Procedură civilă prin O.U.G. nr.138/2000 şi O.U.G. nr.59/2001 se dă posibilitatea creditorului să realizeze mai eficient executarea în termene mult mai scurte şi sub sancţiunea unor amenzi care se fac venit la stat.

II. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea

prin echivalent) Noţiune. Potrivit art.1073 Cod civil, creditorul este îndreptăţit la

îndeplinirea exactă a obligaţiei asumate altfel „…are drept la dezdăunare”. Aceasta constă în echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. Ele se mai

numesc şi despăgubiri sau daune interese şi pot fi acordate fie sub forma unei sume de bani, fie a unor sume prestate periodic.

Deci, executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Există situaţii în care executarea în natură nu mai este posibilă, relevând astfel importanţa executării prin echivalent şi anume:

- în cazul obligaţiilor de a face când obligaţia este intuitu personae sau când obligaţia trebuia executată într-un termen esenţial pentru creditori;

- în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia asumată.

Dacă executarea nu mai este posibilă, creanţa iniţială este înlocuită cu o creanţă de despăgubire ce are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de creditor.

Categorii de despăgubiri. Despăgubirile (daune interese) pot fi moratorii când

reprezintă echilibrul prejudiciului cauzat ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei şi daune compensatorii când reprezintă prejudiciul suferit pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.

Condiţiile răspunderii civile contractuale. - existenţa unei fapte ilicite constând în nerespectarea

unei obligaţii contractuale; - existenţa unui prejudiciu patrimonial; - raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; - vinovăţia celui ce nu respectă obligaţia asumată. Din momentul în care se întrunesc aceste condiţii, se

naşte pentru creditor dreptul subiectiv de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.

Pentru exercitarea acelui drept este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere şi să nu existe o cauză de neresponsabilitate.

Condiţiile acordării de despăgubiri (daune interese). - Prejudiciul – constă în urmarea faptei debitorului ce

constă tocmai în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Între faptă şi prejudiciu trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Sarcina dovedirii prejudiciului incumbă creditorului. Se exceptează situaţiile în care prejudiciul este fixat prin

lege – cazul obligaţiilor având drept obiect sume de bani când legea fixează dobânda.

- Vinovăţia – pentru naşterea dreptului creditorului de a pretinde despăgubiri este necesar ca neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare să-i fie imputabilă debitorului (să existe vinovăţie).

Această condiţie a vinovăţiei rezultă în mod implicit din dispoziţiile art.1082 cod civil. Debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor ci întotdeauna când nu se va dovedi existenţa unei cauze străine neimputabile. Se acceptă deci nu numai vinovăţia sub forma intenţiei ci şi a culpei.

Pe de altă parte operează o prezumţie de culpă care este însă relativă putând fi răsturnată prin dovedirea cazului de forţă majoră, cazului fortuit sau culpa creditorului.

- Punerea debitorului în întârziere – această punere în întârziere trebuie efectuată în formele prevăzute de lege. Deci simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere.

Se poate face în următoarele forme: - notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti

(art.1079 cod civil); - cererea de chemare în judecată a debitorului.

Există însă situaţii în care nu mai este necesară punerea în întârziere:

- în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art.1370 cod civil, la vânzarea de produse şi bunuri mobile, aceasta se va rezolvi de drept şi fără punerea în întârziere, după expirarea termenului pentru ridicarea lor;

- când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului. Convenţia trebuie să fie expresă;

- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat;

- în cazul obligaţiilor continue (ex. furnizarea apei, energiei);

- în cazul încălcării obligaţiei de a nu face. Convenţii cu privire la răspundere. Normele legale ce reglementează instituţia răspunderii

sunt, în principiu, supletive putând fi modificate prin convenţia părţilor. Această convenţie trebuie însă să intervină înainte de producerea prejudiciului.

Nu au relevanţă convenţiile încheiate ulterior când creditorul renunţă la repararea prejudiciului. Astfel de convenţii pot fi caracterizate, eventual, ca o iertare de datorie.

Executarea despăgubirilor (daunelor interese). 1. Evaluarea judiciară Prejudiciul suferit cuprinde pierderea suferită (damnum

emergens) şi câştigul nerealizat (lucrum cesans). Debitorul va fi ţinut să repare numai prejudiciul

previzibil la momentul încheierii contractului, cu excepţia cazului în care neexecutarea obligaţiei este intenţionată în privinţa debitorului. În acest caz debitorul va fi ţinut să răspundă şi de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului.

În toate situaţiile, se impune repararea numai a prejudiciului direct, ce se găseşte în legătură cauzală cu fapta ce a generat neexecutarea contractului.

2. Evaluarea legală – cea făcută prin lege şi se referă numai la obligaţii ce au ca obiect o sumă de bani.

Potrivit art.1088 cod civil „…la obligaţiile ce au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate…”.

În astfel de situaţii creditorul nu este obligat să facă dovada unui prejudiciu iar dobânda legală se calculează din ziua chemării în judecată.

3. Evaluarea convenţională Părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor

după ce s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate deci după producerea prejudiciului.

Se poate, de asemenea, stabili în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată ulterioară încheierii acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul daunelor interese datorate. O astfel de înţelegere se numeşte clauză penală şi poate fi definită ca acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

În privinţa condiţiilor de validitate a unei astfel de clauze menţionăm: are un caracter accesoriu (dacă obligaţia principală este nulă şi clauza penală va fi nulă), trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, instanţa nu este în măsură să modifice această clauză.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale

1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor. 1.1. Plata; 1.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor; 2. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin

echivalent); 2.1. Condiţiile acordării despăgubirilor (daunelor-

interese); 2.2. Evaluarea daunelor interese. Test autoevaluare – Cursul 9

225. Obligaţia este lichidă când:

d) poate fi îndeplinită prin executare silită; e) este determinată; f) are o existenţă reală.

Răspuns: b)

226. În sensul Codului civil, noţiunea de „plată” în materia obligaţiilor, semnifică: d) remiterea unei sume de bani, exclusiv; e) executarea voluntară a obligaţiei de către debitorul ei; f) executarea silită a obligaţiei de către debitorul ei.

Răspuns: b) 227. Executarea în natură a obligaţiilor poate fi cumulată

întotdeauna cu: d) daunele interese – moratorii; e) daunele interese – compensatorii; f) daunele cominatorii.

Răspuns: a)

228. Imputaţia plăţii făcută de creditor: d) este obligatorie pentru debitor;

e) nu este obligatorie pentru debitor; f) poate fi contestată de către debitor dacă creditorul l-a

surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele pe care le-a făcut.

Răspuns: c)

229. În cazul în care debitorul nu şi-a achitat plata: d) instanţa poate acorda debitorului un termen de graţie; e) instanţa este obligată să acorde un termen de graţie

dacă debitorul cere aceasta; f) instanţa nu poate dispune eşalonarea plăţii înăuntrul

unui termen de graţie. Răspuns: a)

CURSUL 10 GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului: - definirea noţiunii de garantare a executării obligaţiilor; - precizarea mijloacelor prin care se realizează garantarea

executării obligaţiilor; - definirea noţiunii de creditori chirografari şi a dreptului

de gaj general al creditorilor; - definirea noţiunilor de acţiune oblică indirectă sau

subrogatorie şi acţiune pauliană sau revocatorie şi a condiţiilor în care aceste acţiuni se pot exercita, de cine şi pentru ce.

Cuvinte cheie: garanţii generale, garanţii speciale,

dreptul de gaj general, creditor chirografar, clauză penală,

arvună, separaţie de patrimoniu, acţiune oblică, acţiune pauliană, acţiune în simulaţie, creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Notiţe curs – Cursul 10 Garantarea executării obligaţiilor Prin garantarea obligaţiilor înţelegem totalitatea

mijloacelor juridice, respectiv a drepturilor şi acţiunilor recunoscute de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor raportului obligaţional, prin a căror executare se asigură realizarea drepturilor de creanţă.

După cum se ştie, orice juridic obligaţional se încheie pentru a fi executat, urmând ca partea care s-a obligat, să-şi execute obligaţia cu bună credinţă.

Însă, prudenţa îl determină pe creditor să-şi ia anumite măsuri de asigurare a executării obligaţiei, mai ales când există pericolul insolvabilităţii debitorului.

Garantarea executării obligaţiilor se realizează prin două categorii de mijloace juridice:

- garanţii generale; - garanţii speciale. Garanţiile generale sunt recunoscute tuturor creditorilor,

cea mai cunoscută fiind dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, prevăzută de art. 1718 cod civil, garanţie care este insuficientă în caz de insolvabilitate a debitorului.

Caracteristic acestui drept de gaj general este că se aplică tutor creditorilor chirografari, toţi aceştia fiind egali în faţa patrimoniului debitorului.

Garanţiile speciale, spre deosebire de cele generale, sunt recunoscute numai anumitor creditori, fiind diferite de acelea pe care le poate utiliza orice creditor în limita gajului general.

Creditorii care beneficiază numai de mijloace generale de garantare a drepturilor lor de creanţă se numesc creditori chirografari, iar creditorii cărora le sunt recunoscute mijloacele juridice speciale de garantare, se numesc creditori cu garanţie sau garantaţi.

Este controversată ideea de a se include în această categorie de garanţii clauza penală şi arvuna, care, amândouă contribuie la executarea obligaţiilor.

Atât clauza penală cât şi arvuna nu adaugă nimic la dreptul de gaj general, creditorul acestora rămânând un creditor egal cu toţi ceilalţi în ceea ce priveşte posibilitatea urmăririi bunurilor debitorului.

Clauza penală contribuie indirect şi la executarea obligaţiei de către debitor, dar în primul rând, ea este un mijloc convenţional de evaluare a prejudiciului.

Arvuna constă într-o sumă de bani pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi la încheierea contractului, ca dovadă a încheierii acestuia şi pentru a se asigura executarea lui.

Arvuna presupune existenţa unei obligaţii principale şi constă, de obicei, într-o sumă de bani fiind o convenţie accesorie pe care părţile o pot încheia şi care funcţionează ca o clauză penală.

Garanţiile sunt reglementate în titlul XIV al codului civil, titlul XV şi titlul XVIII, og nr.61/2002, Legea nr.99/1999 şi Legea nr.190/1999.garanţiile se împart în două mari categorii:

1. Garanţiile generale ale executării obligaţiilor care sunt mijloace juridice recunoscute tuturor creditorilor şi se întemeiază pe dreptul general de gaj asupra patrimoniului debitorului.

Acest drept de gaj general oferă creditorilor două categorii de mijloace privitor la patrimoniul debitorului şi la actele juridice încheiate care sunt:

- mijloace preventive şi de conservare cum sunt:

- dreptul de a cere separaţie de patrimoniu; - dreptul de a cere punerea sechestrului asigurător asupra

bunurilor debitorului; - acţiunea oblică, etc. - mijloace reparatorii: - acţiunea pauliană; - acţiunea în simulaţie. 2. Garanţiile speciale ale executării obligaţiilor care

sunt acelea care conferă creditorului garantat anumite drepturi şi prerogative suplimentare faţă de cele oferite oricărui crditor, şi care sunt de două feluri:

- garanţii personale care constau în angajamentul pe care o persoană decât debitorul principal şi-o asumă faţă de creditor de a executa obligaţia în caz că debitorul nu o execută;

- garanţii reale care sunt drepturi reale accesorii constituite de regulă de către debitor, asupra unor bunuri individual determinate, care conferă creditorului un drept de preferinţă şi de urmărire asupra acestora.

II. Dreptul de gaj general al creditorilor Este un drept de natură specială conferit prin lege, ca

garanţie, creditorilor chirografari, în temeiul principiului de drept civil potrivit căruia debitorul răspunde de îndeplinirea obligaţiilor sale cu toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună şi proporţională a tuturor creditorilor săi chirografari.

Dreptul de gaj general al creditorilor nu are nimic comun cu noţiunea de gaj, ca garnţie reală, care implică deposedarea debitorului de bunul determinat constituit ca amanet, fără a-l deposeda pe debitor.

Acest drept al creditorilor îi îndreptăţeşte pe aceştia să urmărească în realizarea creanţelor lor, întreg activul patrimonial al debitorului, considerat ca universalitate juridică existentă independent de bunurile individuale care o compun la un moment dat.

Acest drept nu implică indisponibilizarea bunurilor debitorului şi nu conferă creditorilor nici dreptul de urmărire şi nici dreptul de preferinţă, pe care le conferă drepturile reale şi garanţiile reale.

În schimb dreptul de gaj general al creditorilor îi îndreptăţeşte pe creditori să recurgă la măsuri conservatorii şi preventive (sechestrul asigurător, punerea de peceţi, acţiunea oblică, cererea de separaţie a patrimoniului suscesoral de patrimoniul moştenitorilor etc.) precum şi la măsuri reparatorii (acţiunea pauliană, acţiunea în simulaţie etc) menite să preîntâmpine ajungerea debitorului în stare de insolvabilitate şi, respectiv, să readucă în patrimoniul acestuia bunurile prin a căror înstrăinare şi-a provocat ori şi-a agravat o asemenea stare.

III. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) În cazul în care debitorul, din neglijenţă, din delăsare, din

nepricepere sau cu rea credinţă, nu exercită anumite drepturi pe care le are asupra unei terţe persoane, prin aceasta micşorându-şi patrimoniul sau devenind insolvabil, legea conferă creditorului chirografar dreptul de a le exercita, în numele debitorului său, substituindu-se acestuia.

Acţiunea oblică se fondează pe dreptul de gaj general al creditorului şi constituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului.

Domeniul de aplicare al acţiunii oblice cuprinde numai drepturile şi acţiunile patrimoniale care sunt în pericol de ase pierde datorită pasivităţii debitorului.

Creditorului nu-i este îngăduit să exercite drepturile şi acţiunile strict personale ale debitorului, cum sunt cele care se referă la starea şi capacitatea persoanei cele care implică o apreciere etică din partea titularului, ex. revocarea unei donaţii, şi nici acţiunile ce privesc bunuri neurmăribile ale acestuia.

De asemenea, creditorul nu este îndreptăţit să se substituie debitorului în administrarea patrimoniului acestuia căci o astfel de imixtiune a creditorului ar răpi debitorului

libertatea de acţiune, punându-l într-o situaţie asemănătoare cu aceea a incapabilului.

Pentru exercitarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii:

- debitorul să fi neglijat ori refuzat a-şi exercita el însuşi dreptul sau acţiunea în exercitarea căreia i se subrogă creditorul;

- să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin pierderea dreptului neexercitat de el;

- creanţa creditorului să fie certă şi lichidă (nu se cere ca ea să fie şi exigibilă, cu atât mai puţin, ca să existe un titlu executor) deoarece acţiunea oblică constituie numai un mijloc de evitare a diminuării gajului general şi nu un mijloc de executare silită.

Exercitarea acţiunii oblice nu reclamă ca debitorul să fi fost pus în întârziere de a-şi valorifica dreptul, şi nici ca, creanţa să fie anterioară dreptului pe care creditorul voieşte să-l valorifice în numele debitorului.

Creditorul promovează această acţiune direct împotriva terţului căruia îi este opozabil dreptul debitorului nefiind necesar ca acesta din urmă să fie introdus în proces, dar introducerea lui în cauză este totuşi utilă, pentru a-i face hotărârea judecătorească opozabilă şi pentru a-l împiedica să tranzacţioneze fraudulos cu pârâtul.

Terţul pârât are dreptul să opună creditorului reclamant toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului.

Acţiunea oblică nu antrenează indisponibilizarea drepturilor debitorului, acesta poate dispune de ele chiar după intentarea acţiunii, actele sale fiind opozabile creditorului dacă nu sunt frauduloase.

IV. Acţiunea pauliană (revocatorie) Este o acţiune civilă prin care creditorului poate cere

anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

Vizând existenţa acelor acte, acţiunea pauliană este îndreptată atât împotriva debitorului cât şi împotriva terţului care a beneficiat depe urma lor.

Fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de o parte, în dreptul de gaj general al creditorului, iar pe de altă parte în ideea că prin actele sale frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva creditorului, delict ale cărei consecinţe negative este obligat a le repara.

Faţă de terţul benefiar al actului, dacă acesta a fost complice la fraudă (de rea credinţă) acţiunea pauliană se fondează pe principiul responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de bună credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe urma actului ce a prejudiciat pe creditor, terţul este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza principiului că nimeni nu se poate îmbogăţii pe nedrept în detrimentul altuia.

Pentru promovarea acţiunii pauliene sunt necesare următoarele condiţii:

- să existe o fraudă din partea debitorului; - să se fi cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului,

care să constea în micşorarea gajului general de natură să determine insolvabilitatea totală sau parţială a debitorului;

- actul atacat să nu constituie exerciţiul unui drept strict personal al debitorului, astfel nu poate fi atacat actul prin care debitorul renunţă la revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, nici actul de recunoaştere al unui copil din afara căsătoriei, etc.;

- creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, căci dacă este posterioară, acel act nu poate fi nici prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;

- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă; - în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat, în

complicitate cu debitorul, la fraudă. În principiu, orice act încheiat de către debitor în aceste

condiţii poate fi atacat prin acţiune pauliană.

Actele cu titlu gratuit sunt atacabile chiar dacă terţul achizitor a fost de bună credinţă.

Prin excepţie, unele acte care întrunesc condiţiile necesare pentru promovarea acţiunii pauliene nu pot fi, totuşi, atacate pe această cale.

Astfel de acte sunt: - plata unei datorii; - contractarea unor noi obligaţii; - exercitarea unei opţiuni legale; - partajul, dacă creditorul nu a intervenit la partea şi nu

s-a opus ca acesta să se facă în lipsa lui etc. Acţiunea pauliană este o acţiune personală revocatorie,

efectul ei revocator fiind relativ, limitat la raportul dintre creditor şi terţ.

Faţă de terţul dobânditor, acţiunea pauliană are ca efect revocarea actului, dar numai în măsura în care aceasta este necesară pentru îndestularea creditorului.

Terţul poate opri această acţiune şi să păstreze bunul, plătind creditorului datoria celui de la care a dobândit bunul.

Actul revocat rămâne valabil în raporturile dintre debitor şi terţi, valoarea lucrului care excede plata creditorului nu aparţine debitorului, ci terţului dobânditor.

Când terţul a dobândit cu titlu oneros, el are acţiune în regres împotriva debitorului pentru întreaga valoare de care a fost lipsit prin admiterea acţiunii creditorului urmăritor.

Revocarea profită numai creditorului care cerut-o şi creditorilor care au intervenit în instanţă, aceştia putând urmări pe cale silită bunul chiar în mâinile terţului, ca şi cum el n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului.

Faţă de creditorii care n-au intervenit în acţiune actul atacat rămâne valabil, iar bunul înstrăinat rămâne în patrimoniul dobânditorului, neputând fi urmărit de ei.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Garantarea executării obligaţiilor; 2. Dreptul de gaj general al creditorilor; 3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie); 4. Acţiunea pauliană (revocatorie).


230. Creditorii chirografari sunt acei creditori care: d) au o garanţie reală pentru creanţa lor; e) au numai un drept de gaj general asupra bunurilor

debitorilor lor; f) nu pot intenta acţiunea revocatorie sau pauliană.

Răspuns: b) 231. Creditorul:

d) poate intenta acţiune în declararea simulaţiei unor acte încheiate de debitorul lor, numai dacă debitorul este insolvabil sau este pe cale a deveni insolvabil;

e) poate face o cerere de efectuare a înregistrării în cartea funciară a dreptului real dobândit de debitorul său, când acesta neglijează efectuarea acestei înscrieri;

f) nu poate interveni în procesele debitorului său cu privire la bunuri din patrimoniul acestuia.

Răspuns: b)

232. Pe calea acţiunii oblice, creditorul: d) poate să facă acte de dispoziţie sau de administrare

pentru debitor; e) se poate substitui debitorului în administrarea

patrimoniului său;

f) nu poate intenta acele acţiuni care privesc drepturi patrimoniale ale debitorului, care au însă un obiect neurmăribil.

Răspuns: c)

233. Când creditorul câştigă procesul prin care a pornit acţiunea oblică: d) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu

pierderea trece în patrimoniul creditorului; e) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu

pierderea este readus în patrimoniul debitorului, creditorul care a introdus acţiunea având un drept preferenţial cu privire la acest bun, pentru satisfacerea creanţei sale;

f) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului el servind la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari.

Răspuns: c)

234. Prin intermediul acţiunii revocatorii (pauliene), creditorul: d) poate ataca actul debitorului său care refuză să accepte

o ofertă de donaţie; e) poate ataca un act cu titlu gratuit al debitorului, numai

dacă terţul este complice la fraudă; f) poate ataca un act încheiat de debitorul său în frauda

sa, chiar dacă nu şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate.

Răspuns: b)

CURSUL 11 STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului: - definirea şi exemplificare mijloacelor legale sau

convenţionale de stingere a obligaţiilor, precum şi a noţiunii de stingere a obligaţiei;

- definirea noţiunii de compensaţie, confuziune, dare în plată, remitere de datorie şi imposibilitate de executare.

Cuvinte cheie: stingere a obligaţiei, încetare a

raportului juridic de obligaţie, mijloace de stingere a obligaţiei, moduri de stingere a obligaţiei, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, novaţie, dare în plată, imposibilitate fortuită de executare.

Notiţe curs – Cursul 11 Stingerea obligaţiilor I. Noţiune Stingerea obligaţiei înseamnă, de fapt, încetarea

raportului juridic de obligaţie prin unul din mijloacele de stingere a obligaţiilor reglementate de lege, sau convenite de părţi.

Stingerea obligaţiei, acţionează numai pentru viitor, păstrând efectele produse de raportul juridic de obligaţie până în momentul stingerii sale legale.

Stingerea obligaţiei se deosebeşte de transmiterea obligaţiei, făcând ca raportul juridic să înceteze complet şi faţă de toate părţile, iar nu doar faţă de una dintre părţile, căreia prin transmiterea obligaţiei, i se substituie o altă persoană.

II. Mijloace de stingere a obligaţiilor

Sunt moduri stabilite de lege sau convenite de părţi, prin care raportul juridic de obligaţie încetează pentru viitor.

Mijlocul firesc de stingere a obligaţiilor îl constituie plata, adică satisfacerea dreptului de creanţă al creditorului prin obţinerea prestaţiei la care era obligat debitorul.

Raporturile de obligaţie pot înceta şi prin alte moduri de stingere a obligaţiei, care pot fi:

- voluntare, când stingerea obligaţiei implică o manifestare de voinţă a părţilor cum ar fi darea în plată, remiterea de datorie, novaţia, sau

- legale, când obligaţia se stinge în temeiul legii, independent de voinţa părţilor cum ar fi compensaţia, confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare.

Unele moduri de stingere a obligaţiei dau satisfacţie creditorului, a cărui creanţă o realizează, plata, darea în plată, compensaţia.

Altele sting obligaţia de a da satisfacţie creditorului remiterea de datorie, confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare.

Raporturile de obligaţie cu execuţie succesivă se mai pot stinge şi prin împlinirea termenului extinctiv, ca şi prin reziliere.

Rezoluţia nu este un mod de stingere a obligaţiei în sensul propriu al cuvântului, ea desfiinţând obligaţia cu efect retroactiv.

III. Compensaţia Este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce

având ca obiect, amândouă, bunuri de acelaşi fel. După izvorul ei, compensaţia poate fi legală,

convenţională sau judiciară. A. Compensaţia legală operează automat, în temeiul

legii, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- există două obligaţii reciproce, între persoane având fiecare, în mod personal şi în acelaşi timp, atât calitatea de creditor cât şi calitatea de debitor al celeilalte;

Dacă una dintre părţi nu este obligată în nume personal, ci, spre exemplu, în numele minorului aflat sub tutela sa, compensaţia legală nu poate opera;

- obligaţiile reciproce au ca obiect sume de bani sau alte bunuri fungibile de acelaşi fel;

- ambele obligaţii sunt certe, lichide şi exigibile. Nu pot fi compensate: - obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă, care nu

sunt certe; - obligaţiile cedeterminate în ce priveşte natura şi/sau

cuantumul obiectului lor, care nu sunt lichide; - obligaţiile neajunse la scadenţă, care nu sunt exigibile.

Termenul de graţie acordat de judecător după împlinirea scadenţei nu împiedică însă compensaţia legală, obligaţia scadentă rămânând şi în acest caz, exigibilă;

- obligaţiile neînzestrate cu acţiune în justiţie care nu sunt nici ele exigibile.

B. Compensaţia convenţională operează în temeiul voinţei comune a părţilor, chiar dacă nu sunt întrunite toate condiţiile compensaţiei legale, obiecte diferite, creanţe neexigibile, etc.

Compensaţia convenţională reprezintă, prorpiu-zis, o dare în plată reciprocă.

C. Compensaţia judiciară poate fi dispusă prin hotărâre, de către instanţa de judecată, dacă părţile în litigiu şi-au formulat pretenţii reciproce, prin acţiune şi prin cerere reconvenţională, admise deopotrivă ca întemeiate.

Compensaţia judiciară poate fi dispusă chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale.

Efectele compensaţiei sunt următoarele:

- compensaţia operează ca o dublă plată, producând stingerea obligaţiilor reciproce, în întregime dacă ele sunt egale, sau până la concurenţa celei mai mici dacă sunt inegale, precum şi stingerea tuturor accesoriilor acestor obligaţii: garanţii reale sau personale;

Atunci când între acelaşi persoane există mai multe datorii reciproce compensabile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii.

- compensaţia legală operează de plin drept, chiar fără ştirea părţilor.

Ea nu operează însă împotriva voinţei părţilor, care pot renunţa, expres sau tacit, la efectele acesteia, fie înainte, fie după îndeplinirea condiţiilor compensaţiei legale.

Cu toate acestea prin renunţare nu se pot înlătura efectele compensaţiei care s-au produs de plin drept în beneficiul unor terţe persoane, astfel, debitorul care plăteşte o datorie deşi putea să invoce compensarea ei cu o datorie pe care o avea, faţă de el, creditorul accipiens, nu va mai putea apoi, urmărind creanţa sa, să se prevaleze, împotriva altor creditori concurenţi, de garanţiile care însoţeau creanţa sa şi care s-ar fi stins odată cu aceasta, dacă el n-ar fi renunţat la efectele compensaţiei.

Efectele compensaţiei legale se produc în momentul în care condiţiile acesteia se găsesc întrunite.

Efectele compensaţiei convenţionale se produc în momentul încheierii acordului de voinţă al părţilor sau la termenul stabilit prin acest acord.

Efectele compensaţiei judiciare se produce din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat.

Compensaţia nu poate fi invocată fiind exclusă de lege în următoarele situaţii:

- de către debitorul unei creanţe insesizabile cum ar fi obligaţia legală de întreţinere, de la executarea căreia debitorul nu se poate sustrage invocând în compensaţie vreo creanţă a sa faţă de creditorul întreţinerii;

- de către debitorul a cărui creanţă a fost poprită în folosul unui terţ;

- de către depozitarul obligat la restituirea depozitului etc.

IV. Confuziunea Este un mijloc legal de stingere a unei obligaţii prin

întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţilor de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.

Confuziunea stinge obligaţia, deoarece un raport juridic nu poate subzista decât între două subiecte de drept distincte.

Creditorul care dobândeşte şi calitatea de debitor al aceleiaşi obligaţii, sau invers, s-ar afla, în cazul menţinerii obligaţiei, în raport juridic cu el însuşi, ceea ce este de neconceput.

Între persoane fizice, confuziunea intervine cel mai adesea cu ocazia succesiunii, când unul dintre subiectele raportului de obligaţie succede celuilalt şi acceptă succesiunea pur şi simplu.

Dacă succesiunea este acceptată sub beneficiu de inventar sau dacă creditorii succesiunii obţin separaţia de patrimonii confuziunea nu mai poate opera.

Între persoane juridice, confuziunea intervine cu ocazia reorganizării lor prin comasare (fuziune sau absorbţie).

Odată cu obligaţia principală, confuziunea stinge şi accesoriile ei.

Când confuziunea se realizează în persoana unui codebitor solidar, creanţa se stinge numai pentru partea acestuia, ceilalţi codebitori rămânând obligaţi pentru restul creanţei.

Când confuziunea se realizează între creditor şi fidejusor, se stinge numai obligaţia accesorie a fidejusorului.

Efectul extinctiv al confuziunii este, uneori, limitat de lege.

Astfel, când debitorul succede creditorului, creanţa acestuia, deşi stinsă, intră în calculul activului succesoral pentru determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile.

Confuziunea nu poate opera dacă asupra creanţei respective există înfiinţată o poprire care o indisponibilizează.

Când actul juridic prin care creditorul a dobândit şi calitatea de debitor al aceleiaşi obligaţia, sau invers, este desfiinţat retroactiv, prin efectul nulităţii sau al rezoluţiei, efectul extinctiv al confuziunii este, şi el, desfiinţat, obligaţia renăscând ex tunc.

V. Darea în plată Reprezintă un mijloc de stingere a unei obligaţii constând

în acceptarea de către creditor a unei alte prestaţii în locul celei datorate de către debitor.

Acceptul creditorului trebuie să intervină chiar în momentul executării prestaţiei.

Dacă acest acord a fost prealabil, s-a realizat o novaţie de datorie prin schimbare de obiect.

Darea în plată este o varietate a plăţii şi produce aceleaşi efecte:

- stinge obligaţia împreună cu toate accesoriile ei. Atunci când obligaţia iniţială avea ca obiect plata unei

sume de bani, iar creditorul acceptă în loc transferul proprietăţii unui lucru, darea în plată realizează o vânzare, fiindu-i aplicabile, în acest caz, şi reglementările specifice acesteia, privind capacitatea părţilor, condiţiile de formă şi de autorizare prealabilă, dacă este cazul, garanţia de evicţiune şi de vicii, etc.

VI. Remiterea de datorie Este un mijloc voluntar de stingere a unei obligaţii,

constând în renunţarea creditorului la dreptul său de creanţă, cu consimţământul debitorului.

Remiterea de datorie are, deci un caracter contractual, implicând acordul, expres sau tacit, al debitorului.

O renunţare unilaterală a creditorului la creanţa sa n-ar putea fi opusă debitorului, care are oricând facultatea de a se libera de datorie prin procedura ofertei reale, sau de a invoca alte moduri de stingere a acesteia (compensaţia etc.).

În principiu, remiterea de datorie este gratuită. O remitere de datorie cu caracter oneros ar putea fi

privită, după caz, ca o novaţie prin schimbare de obiect, ca o dare în plată ori ca o tranzacţie.

Remiterea de datorie făcută prin act între vii trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale unui contract cu titlu gratuit.

Fiind o liberalitate, ea este supusă reglementărilor specifice privitoare la raport, revocare şi reducţiune.

Realizând, însă, numai o donaţie indirectă, remiterea de datorie, nu este supusă condiţiilor de formă ale contractului de donaţie, putându-se săvârşi în orice formă, scrisă, verbală şi chiar tacită (rezultând din fapte neechivoce ale creditorului, care învederează voinţa acestuia de a-l libera pe debitor).

Remiterea de datorie făcută prin testament constituie un legat de liberaţiune şi trebuie să îndeplinească atât condiţiile de fond cât şi cele de formă ale testamentului.

Efectul remiterii de datorie constă în stingerea obligaţiei, cu toate accesoriile ei.

Odată cu debitorul principal sunt liberaţi şi fidejusorii, precum şi codebitorii solidari, afară de cazul când creditorul şi-ar fi rezervat expres dreptul de a urmări partea din datorie ce revine acestor codebitori.

Remiterea de datorie acordată unui fidejusor nu-l liberează decât pe acesta, lăsând nestinsă obligaţia principală a debitorului şi obligaţiile celorlalţi fidejusori, dacă erau mai mulţi.

În cazul remiterii de datorie făcută prin act între vii, efectul liberator se produce la data realizării acordului de voinţă al părţilor.

În cazul celei făcute prin testament, dacă debitorul legatar acceptă legatul de liberaţiune, acesta produce efecte retroactiv, de la data deschiderii succesiunii.

Dovada remiterii de datorie se face potrivit regulilor din dreptul comun.

În privinţa liberării debitorului sunt aplicabile prezumţiile legale de liberare izvorâte din remiterea voluntară, de către creditor sau mandatarul său, debitorului a înscrisului constatator al creanţei.

Sarcina de a dovedi natura actului liberator astfel prezumat va reveni celui interesat (moştenitor rezervator al creditorului, urmărind revocarea sau reducerea liberalităţii; comoştenitor, alături de debitorul iertat al creditorului, urmărind raportul donaţiei indirecte, etc.).

Remiterea titlului (înscrisului) de creanţă se aseamănă cu remiterea de datorie fiind tot un act voluntar prin care creditorul predă debitorului înscrisul constatator al dreptului său de creanţă.

VII. Imposibilitatea de executare Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că executarea a

devenit imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore, independent de culpa debitorului.

Potrivit art.1156 cod civil, debitorul este liberat prin intervenţia cazului fortuit sau forţei majore, dacă pieirea obiectului obligaţiei a avut loc fără culpa debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.

Dacă a fost pus în întârziere, debitorul va fi liberat numai dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat la creditor.

Dacă bunul piere în întregime, obligaţia se va stinge integral, iar când bunul piere parţial, se va stinge în măsura pierderii bunului.

În cazul în care bunul a fost furat, cel ce l-a sustras nu este liberat de obligaţia de restituire a preţului, indiferent de cum acesta a pierit sau s-a distrus.

Imposibilitatea fortuită de executare poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu face.

Nu este incidenţă în materia obligaţiilor de a da bunuri generice, deoarece „genera non pereunt”, debitorul nefiind exonerat de plată sub cuvânt că bunul a pierit fortuit, pentru că fiind un bun de gen, va putea fi înlocuit prin predarea unor bunuri din aceeaşi categorie.

Pentru ca acest mod de stingere a obligaţiilor să opereze trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- pieirea obiectului obligaţiei să se fi produs independent de orice culpă a debitorului;

- pieirea bunului care constituie obiectul derivat al raportului juridic să se fi produs înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale 1. Mijloace se stingere a obligaţiei; 2. Compensaţia; 3. Confuziunea; 4. Darea în plată; 5. Remiterea de datorie; 6. Imposibilitatea fortuită de executare. Test autoevaluare – Cursul 11

1. Stingerea unei obligaţii existente prin înlocuirea acesteia cu o nouă obligaţie constituie: a) darea în plată; b) delegaţie;

c) novaţie. Răspuns: c

2. Operaţiunea pe care părţile unui raport juridic

obligaţional se înţeleg ca în locul prestaţiei asumate, debitorul să execute o altă prestaţie constituie: a) delegaţie sau remitere de datorie; b) novaţie prin schimbare de cauză; c) dare în plată.

Răspuns: c

3. Remiterea de datorie: a) nu poate fi refuzată de debitor; b) este un act juridic unilateral; c) făcută prin acte intervivos constituie o donaţie

indirectă şi este supusă regulilor de fond ale donaţiei. Răspuns: a

4. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor şi debitor: a) are ca efect stingerea raportului juridic obligaţional şi

liberează garanţiile obligaţiei principale; b) nu liberează garanţiile şi accesoriile obligaţiei

principale; c) nu poate înceta atunci când încetează cauza care a

provocat-o. Răspuns: a

5. Compensaţia legală operează cu îndeplinirea şi a următoarelor condiţii: a) între părţi să existe obligaţii reciproce care să îşi aibă

izvorul în acelaşi fapt juridic – lato sensu;

b) creanţele să aibă ca obiect sume de bani sau o cantitate oarecare de bunuri fungibile, chiar dacă nu ar fi de aceeaşi specie;

c) creanţele reciproce ce urmează a se compensa să fie certe, lichide şi exigibile.

Răspuns: c

DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGATIILOR - spiruharet.ro · În examinarea diferitelor categorii de...

Documents

Transcript of DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGATIILOR - spiruharet.ro · În examinarea diferitelor categorii de...