A efectuat: Manastîrlî Marina

“Drama intelectualului – drama de constiinta sau traire suprema”

“Vreau sa sufar pentru ea si numai pentru ea! Experienta inseamna luciditate” (Constant Ionescu)

(Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste,intiia noapte de razboi“, „Patul lui Procust“

Liviu Rebreanu „Padurea spinzuratilor“ )

“Intelectualul nu este doar cel căruia îi sunt necesare cărţile ca o satisfacere a orgoliului si a afirmarii de sine, ci orice om căruia o idee - oricât de elementară ar fi ea - îi angajează şi îi ordonează viaţa.” Un asemenea personaj este protagonistul operei lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste,intiia noapte de razboi“\

Drama intelectualului intr-o societate bazata pe inegalitati este o tema frecventa in literatura româna si universala si cunoaste o tratare deosebit de complexa in opera lui Camil Petrescu.Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat in primul rând numai de probleme de constinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Liniile de gândire trasate in câmpul istoriei filozofice ii sunt cunoscute cu de-amanuntul si gândirea lui proprie aluneca spre ele cu abilitate si subtilitate. Faptul ii provoaca o placere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este defapt o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de o gândi o noua rânduiala. In aceasta lume vrea sa o ridice si pe sotia sa pentru a trai impreuna o dragoste eliberata de contingentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, sau numai a lui. Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorgidiu descoperă caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioză sentimentală, văzând în iubire un sentiment unic, irepetabil: Simţeam că femeia această era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi şi vrem să pierim la fel amândoi Pasiunea lui Stefan Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizează actul erotic şi acesta este şi izvorul geloziei sale, care îl fac să se zbată între certitudini şi îndoieli.. De aceea ii este necesara Ella careia i se subjuga si pe care n-o poate rupe din sufletul sau. Acesta este si izvorul geloziei sale, când comportarea sotiei ii infiltreaza in constiinta semne de intrebare, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli.

Pentru Stefan Gheorghidiu iubirea este receptata ca o experienta posibila, o imbogatire a relatiilor intime, nu ca o raportare a indragostitului la fiinta iubita. El este indragostit mai degraba dintr-un orgoliu

satisfacut si traieste doar iluzia iubirii, nu sentimentul ca atare, caruia nu se abandoneaza niciodata, si nici nu consimte la sacrificii in numele dragostei. Se poate spune chiar ca pentru personajul principal iubirea este o problema de {auto}cunoastere, nu de implicare sentimentala, caci in aspiratia lui catre absolut el nu urmareste adevarul despre Ella, ci mentinerea propriului echilibru interior. mmEroul pendulează între real şi ideal. Idealul lui este de sorginte filozofică. O dramă a incompatibilităţii dispersată în tendinţe şi relaţii – cu Ela (sotia sa), cu lumea, cu camarazii de război, deci cu combatanţii şi necombatanţii, care se transformă sau devine un eşec. Neputincios asistă la tranformarea femeii iubite: dintr-o tânără sensibilă, atrăgătoare, într-o femeie avidă de ban, de lux şi de distracţii: Vedeam cum femeia mea se înstrăina de zii şi zii în toate preocupările şi admiraţiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilănd dramatic între sperantă, tandreţe, dispreţ, chiar urăDrama lui este drama generată de imposibilitatea comunicării. Ea se consumă la mari adâncimi. Gesturile lui devin reci, se dispersează, se frâng. Este imaginea pe care o dă sabia pe care o tot apeşi şi ea nu se îndoaie, ci se frânge. “Am sărutat-o chiar pe această femeie, care nu mai era a mea, care era a morţii. Am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou.” Întreaga viaţă a eroului se consumă în aceste plonjări interioare, până la clipa definitivă, când i se pare eroului nostru, că ceea ce îl va salva este filozofia. “I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri.” – tot trecutul.

Despărţirea a devenit iminentă, altfel risca desfiinţarea lui ca personalitate.Dragostea pentru soţul ei cade în conformism conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant şi-l torturează. De la nevoia de dragoste absolută la gelozia chinuitoare - iată procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.El mărturiseşte: “Nu m-ai înşelat, m-am înşelat.” S-a înşelat în momentul în care a ales-o pe ea, pentru că nu corespunde idealurilor lui. Este într-un fel drama geloziei la Gheorghidiu. Este drama lui, provocată de o hotărâre şi de declanşarea unui sentiment care nu avea suport moral. Cea de-a doua direcţie este dictată de forţe şi raţiuni exterioare, circumscrise idealului pe care eroul şi l-a asumat, prin integrarea într-o existenţă cotidiană, care înseamnă familie şi război.

De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond firească, a intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale după dragostea absolută. Drama lui Gheorghidiu se consumă pe două direcţii: este o dramă a iubirii înşelate, nu a geloziei, este drama setei de certitudine. Eroul spune: “ Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.”C. Petrescu a transpus în paginile romanului, războiul autentic, concret, fără idealizare romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoacă. Scenele prezentate sunt de un profund realism şi ele par a fi notate la faţa locului. Stările sufleteşti ce preced prima luptă denotă o prospeţime răscolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alternează cu panica.

Şt. Gheorghidiu acumulează o cunoaştere exactă a războiului şi a realităţii în general, încât conştiinţa lui se limpezeşte de frământările minore care îi umpluseră sufletul de veninul geloziei. Ştefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea conştiinţei sale, ca sub o lupă, sunt examinate şi faptele Elei, şi frământările din conştiinţa sa. Singurul adevăr pe care îl ştie, este că o iubeşte pe Ela; această iubire îi dă coşmarul geloziei, deşi neagă că ar fi gelos. Când “certitudinile” sale îl

apropie de adevăr şi hotărăşte despărţirea, o face totuşi sub rezerva unui îndoieli; este motivul ce va determina împăcarea ulterioară, dar şi motivul care, spulberându-se, va pecetlui definitiva despărţire. Şi-a cunoscut Şt. Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale? Desigur. Dar a socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a iubirii, care să înfrângă obişnuitul, comunul, din relaţiile sociale curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii, adaptându-se perfect.

Pe Şt. Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a timpului său, ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului. Este, deci, Şt.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societăţii burgheze pe care o detestă şi deasupra căreia se ridică. Dar el se desparte de soţia sa- şi implicit de anturajul acesteia - lăsându-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea că nu poate aparţine unei asemenea lumi. Moralmente, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus într-un raport just frământările din conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii sociale, cele din urmă cântărind mai greu în balanţa conştiinţei. Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat astfel personalitatea morală.

Un asemenea inadaptat social, Camil Petrescu ni-l prezinta pe personajul operei sale „Patul lui Procust”, – George Dementru Ladima. Personajele romanului sunt relativizate prin reflectarea lor in mai multe constiinte. Ele se constituie antitetic, impletindu-si destinele. Erou absent, poet si gazetar intransigent, devenit incomod prin corectitudine si onestitate, avid de adevar si dreptate, nerealizat social, orgolios si lucid, fara simtul realitatii, Ladima traieste, autoiluzionandu-se, in lumea ideilor pure, fiind un inadaptat.

Personalitatea lui Ladima se contureaza din mai multe perspective: din amintirile lui Fred(caracterizare directa), din notele autorului, din relatarile Emiliei, din articolele lui Ladima publicate in subsolul cartii(caracterizare indirecta), din conclu-ziile procurorului care a condus ancheta asupra sinuciderii lui, din opiniile diferite ale prietenilor de cafea. Portretul fizic este schitat in cateva linii de catre Fred, privindu-i fotografia dupa moartea acestuia: “ inalt, slab, cu ochi rotunzi si orbitele mari, adancite cu o mustata de sergent major si carare de frizer, cu haina lui neagra, de alpaca, iar camasa alba si cu gulerul totdeauna prea larg, scrobita, cu mansetele mari, rotunde, ca niste burlane, prinse cu butoni roz de camasa, pe cand ceilalti butoni erau mici betigase”, … “Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost atat de demodat Nu cred ca avea mai mult de 35-40 de ani”. Ladima e vazut de Fred ca un om misterios, grav, pedant de bine crescut, om de superioritate intelectuala. Fred isi da seama ca sub aspectul dezolant al lui Ladima se afla intelectualul superior si neinteles.

Fred descopera, din scrisori, un Ladima sensibil, duios, naiv, indragostit de o fiinta idealizata, inchipuire a mintii lui. IEmilia vorbeste despre Ladima cu compatimire: O ducea rau, saracu, pentru ca n-avea nici o slujba. imi spunea cum era amanat mereu la gazete de azi pe maine. Pentru ea, el este un netot, cam aiurea, avea aerul unui profesor inacrit, de geografie, de provincie; ii era rusine sa iasa cu el. Era ceva ridicul in silueta demodata ca o figura dintr-un catalog vechi prafuit, a lui Ladima; demodat, arata ca un tata. Cauza tragediei lui Ladima este saracia, el era obsedat de lipsa de bani. Din pricina saracei nu putea sa mearga in aceeasi lume cu femeia pe care o iubea pe atunci.Ladima scria cu infrigurare, cucerind interesul si atentia publiculuiLadima nu poate scrie doua randuri, daca nu vin dintr-

o convingere adanca. Strabate aici insasi conceptia scriitorului, preo-cupat constant de problema intelectualului, a omului care gandeste, care are ceva de spus; el este un personaj inadaptabil.

Intelectual cinstit, cu principii oneste si ferme de viata, de etica profesionala, Ladima incearca sa evadeze din mizeria existentei cotidiene, traieste spiritual in alta lume, proiectandu-si visurile in viata. El este un om cu o constinta puternica a propriei valori, care ia adesea forma orgoliului. Ca si Stefan Gheorghidiu (Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi), Ladima traieste intens chinurile in propria-i constiinta. El isi accepta lucid destinul, se autoiluzioneaza, dar nu poate rezistaDeci Ladima se autoiluziona constient. Ca si Gheorghidiu, el si-a rupt axa sufleteasca. E un invins. Din orgoliu, si-a lasat bani in buzunar (pentru a nu se crede ca s-a sinucis din cauza mizeriei) si o scrisoare de dragoste catre doamna T., femeie superioara, in total contrast cu vulgara Emilia, vrand sa confirme astfel principiile sale de viata si dupa moarte. Ladima este un intelectual superior, o constiinta: Nu sunt in stare sa scriu doua randuri, care sa nu vie dintr-o convingere adanca. El se considera responsabil in actul creatiei, considerand creatorul de poezie un profet, un iluminat, gandind ca poezia trebuie sa aiba un continut, trebuie sa exprime ceva (din notele din subsolul paginilor). Dar enigma poetului si ziaristului Ladima, care-si pierde capul pentru o femeie inferiora si se sinucide, ramane nedezlegata. Fred, in epilog, formuleaza o intrebare retorica, menita sa dea nastere la reflectii: Sa fie intr-adevar poetul un exemplar sortit sa fie fatal si cenzurat de moarte?! sau, Ladima e omul fara sansa, ca si D., amant ridicol, gazetar mereu fara gazeta si poet necitit, in ciuda talentului si onestitatii sale?

Personajele sunt realiste,si construite paralel, cu incursiuni in trecut prin introspectia in care personajul isi sondeaza starile sufletesti.Personajele sunt in permanenta trasnformare, in rapport cu mediul social politic, structural or psihologica este pusa sub semnul unor trasaturi dominante ca “luciditatea,intelepciunea si cultura.” Timpul este reflectat ca o curgere continua in care sunt permise abaterile , revenirile , rememorarile, contrazicerile. Inglobeaza in prezent atat trecutul cat si viitorul.

Intelectualii sunt luminitele poporului pe care-l ghideaza in bezna nestiintei, ei traiesc intregul spectru de infuziuni a fricii, a dorintei de a se afirma si a incompatibilitatii sale cu mediul.Ei sunt mereu insetati de cunoastere: St.Gheorghidiu si George Demetru Ladima sunt personajele care permit cititorilor o avansare perpetua in lumea constiintei, a luminii si a nonconformismului. A trai decent nu inseamna sa te supui oridnuirii imprimate, ci sa te poti ridica constra tuturor,dar sa nu te pierzi pe tine in mrejele viltorii care te curma…