Dr. Comercial

1. OBLIGAŢIILE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI

Obiectivespecifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să descrii conţinutul obligaţiilor profesioniştilor comercianţi înlumina dispoziţiilor generale din noul Cod civil;

să stabileşti locul şi momentul încheierii unui contract comercial;

să identifici probele admisibile în materie comercială şi săstabileşti regimul juridic al acestora;

să identifici termenele de prescripţie.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

Drept comercial – II 7

1.1. Specificul obligaţiilor asumate de profesionişti încontextul dispoziţiilor noului Cod civil

7

1.2. Încheierea contractelor comerciale 10

1.3. Executarea obligaţiilor comerciale 13

1.4. Mijloace de probă specifice activită ii desfăşurate dețprofesionişti

18

1.5. Prescripţia extinctivă 22

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 25

Teste de autoevaluare 26

Bibliografie minimală 27

1.1. Specificul obliga iilor asumate de profesioni ti în contextul dispozi iilorț ș țnoului Cod civil

Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Legii nr. 287/2009 privind Codulcivil a reaprins problematica autonomiei dreptului comercial (Angheni,2011, p.40-57), de altfel subiect vechi în literatura juridică de specialitate. O analiză apunctelor de vedere exprimate în ultima perioadă, în diverse studii oriconferinţe publice, conduce la a observa că nota dominantă o constituiescepticismul faţă de noua configurare a materiei comerciale.

Cu toate acestea, în doctrină s-a susţinut că, prin reglementarea în noul Codcivil a unor instituţii juridice profund comerciale, a avut loc o comercializare adreptului civil (Schiau, 2009, p. 15; Sauleanu, 2011). O astfel de remarcă estevalabilă atât din punct de vedere statistic, numărul raporturilor juridice în carepărţi sunt profesioniştii fiind cu mult mai mare decât cel în care regăsim numaineprofesionişti, iar pe de altă parte prin numeroasele instituţii juridicereglementate.

Astfel, dispoziţiile comerciale ce îşi justificau specificitatea în comparaţie cucele civile tocmai ca urmare a naturii raporturilor comerciale, nu numai că nuau dispărut, ci dimpotrivă au fost extinse tuturor raporturilor de drept privat.Această concluzie cu uşurinţă se poate observa din modul în care regulilederogatorii ale obligaţiilor comerciale au fost preluate de noul Cod civil dinCodul comercial din 1887.

Printre instituţiile juridice preluate în Noul Cod civil enumerăm cu titlu deexemplu: profesioniştii şi întreprinderea (art. 3), asocierea în participaţie (art.1.949-1954), contractul de comision (art. 2.043-2.053), contractul deconsignaţie (art. 2.054-2.063), contractul de expediţie (art. 2.064-2.071),contractul de agenţie (art. 2.072-2.095), contractul de intermediere (art. 2.096-2.102), contractele bancare de tipul contractului de cont curent (art. 2.171-2.183), contului bancar curent (art. 2.184-2.190), depozitului bancar (art.2.191-2.192), facilitatea de credit (art. 2.193-2.195), închirierea casetelor devalori (2.196-2.198), garanţiile autonome de tipul scrisorii de garanţie şiscrisorii de confort (art. 2321-2322), titlurile de valoare (art. 2630-2631).

În materia obligaţiilor, prevederile noului Cod civil conturează modificărinumeroase şi substanţiale. În acest context, trebuie verificat în ce măsurăregulile derogatorii în această materie, aşa cum erau reglementate în Codulcomercial (art. 40-45, art. 59), au fost preluate în noua reglementare. Avem învedere acele reguli ce determină caracterul derogator al obligaţiilor comercialefaţă de obligaţiile civile, respectiv: solidaritatea codebitorilor; curgerea de drepta dobânzilor, interdicţia de a se acorda termenul de graţie, neadmiterea de cătreinstanţă a retractului litigios; locul executării obligaţiilor comerciale;determinarea preţului.

1.1.1. Natura specifică a raporturilor dintre profesioniştii comercianţi

Natura specială a raporturilor juridice ocazionate de activitatea comercială,comparativ cu raporturile juridice civile este incontestabilă, iar acest aspectrămâne un element constant indiferent de sursa lor normativă.


Fără îndoială că noul Cod civil, prin multe dispoziţii, aduce un plus deeficientizare în raporturile juridice în care parte sunt profesioniştii. Amobservat că problema interpretării unităţii dreptului privat din multe puncte devedere este doar terminologică.

Că unificarea celor două domenii este sau nu formală, nu ne împiedică aobserva evoluţia instituţiilor juridice (prin comparaţie) şi a extrage beneficiilemodificărilor aduse.

Specificitatea dreptului comercial nu poate fi ştirbită, iar dovada vitalităţiiacestuia o constituie chiar experienţa din statele ce au realizat din punct devedere formal unificarea dreptului privat (Sauleanu, 2011).

Aşa cum am precizat, în privinţa autonomiei dreptului comercial trebuie sădistingem între autonomia legislativă şi autonomia ştiinţifică. Ştiinţa dreptuluicomercial este necesară având raţiuni de existenţă proprie.

De altfel, dreptul comercial ca ramură de drept şi ca obiect de studiu înuniversităţi continuă a exista în ţările ce au adoptat un cod unic, precum Italiaîn ciuda adoptării Codului civil din 1942 (Sauleanu, 2011). Nu trebuie să uitămcă mare parte din instituţiile juridice ce ţin de ştiinţa dreptului comercial vorcontinua să fie reglementate de legislaţia specială.

Chiar dacă s-a renunţat în noua reglementare la fundamentele originale aledreptului comercial, stâlpii acestei structuri, anume faptele de comerţ şicomerciantul, totuşi aşa cum s-a reţinut şi în doctrină (Sauleanu, 2011) rămândefinitorii elementele ce conferă specificitate dreptului comercial, respectiv:rolul diminuat al persoanei comercianţilor; celeritatea operaţiunilor comerciale;instituţia aparenţei; importanţa şi securitatea creditului.

Pragmatismul dreptului comercial, în comparaţie cu dreptul civil se observă înlipsa de preocupare pentru conturarea unei teorii generale, prevalând interesulpentru oferirea comercianţilor a unor tehnice suple, rapide, eficace şi, totodată,sigure.

Aşa cum s-a reţinut şi în doctrină, specificitatea dreptului comercial, în general,dar şi specificitatea obligaţiilor comerciale, în special, poate rezulta dinurmătoarele:

a) rolul diminuat al persoanei contractanţilor în raporturile de drept comercial(dirijismul contractual);

b) celeritatea operaţiunilor comerciale a imprimat multor instituţii din dreptulcomercial un caracter aparte, adaptate la această necesitate;

c) importanţa aparenţei în dreptul comercial;

d) importanţa creditului în dreptul comercial, coroborat cu securitateaoperaţiunilor comerciale.

Observând aceste ultime precizări privind specificitatea raporturile comercialenu putem să nu subliniem că existenţa specificităţii este urmarea firească aevoluţiei comerţului, că indiferent de denumirea dată sau termenii folosiţi oriteoriile juridice adoptate, esenţa lor nu poate fi înlăturată şi că exigenţeleacestei activităţi s-au transpus de-a lungul timpului în plan legislativ, inclusivîn noua reglementare.


1.2. Încheierea contractelor comerciale

1.2.1. Principiul libertăţii contractuale

Persoana fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa, potrivit intereselorsale, cu respectarea limitelor generale legale. Aceste limite erau stabilitegeneric prin dispoziţiile art. 5 C. civ., potrivit cărora:

„nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care intereseazăordinea publică şi bunele moravuri”.

Aceste dispoziţii au fost reiterate în prevederile noului C. civ., respectiv în art.11 şi ele trebuie coroborate cu prevederile art. 1236 alin. (2) şi (3) din noul C.civ., conform cărora:

„cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală când estecontrară bunelor moravuri”.

Din această coroborare reiese că voinţa contractuală trebuie să se manifeste atâtîn cadrul legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nusunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.

În dreptul comercial, libertatea de voinţă a părţilor se manifestă deplin atât înstabilirea conţinutului contractului, cât şi în privinţa formei de exteriorizare aconsimţământului, ca element al voinţei de a contracta.

Astfel, principiul libertăţii contractuale are anumite consecinţe pentruraporturile contractuale la care participă comercianţii:

a) Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului. Orice contract,în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil prinsimplu act de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilorcontractante.

Acelaşi lucru este susţinut şi de jurisprudenţă, arătându-se că:

„libertatea contractuală consacră dreptul participanţilor la circuitul civil sau comercial de aîncheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, în limiteledispoziţiilor imperative de ordine publică şi bunele moravuri”.

Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă(scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic etc.

b) Libertatea probelor în litigiile comerciale. Obligaţiile comerciale şiliberaţiunile se probează cu mijloacele de probă admise în dreptul comun (înunele situaţii, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun), precum şi prinmijloacele de probă specifice (facturi acceptate, corespondenţă comercială,registrele comerciale etc.).

c) Libertatea părţilor de a alege o cale amiabilă de soluţionare a diferendelorsau de a opta pentru soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului comercial,inserând în contractele pe care le încheie o clauză de mediere (de conciliere)sau, în cazul arbitrajului, o clauză compromisorie.

d) Libertatea privind exclusivitatea, specifică contractelor de distribuţie deproduse, transfer de tehnologie sau de know-how etc.

e) Libertatea privind loialitatea sau confidenţialitatea, specifică contractelorprivind producţia, comercializarea sau distribuţia unui produs şi contractelor de


Reţineconsecinţeleprincipiului

libertăţiicontractuale în

materiecomercială!

prestare de servicii. Această clauză poate să fie numită şi clauza deneconcurenţă.

1.2.2. Încheierea contractelor prin corespondenţă

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prinîntâlnirea ofertei cu acceptarea ei. În aceste condiţii, acordul de voinţă este uşorde constatat când părţile sunt prezente la încheierea operaţiunii şi semneazăambele pe înscrisul constatator al operaţiunii respective, înscrisul menţionândinclusiv data încheierii lui.

Alta este situaţia în cazul încheierii contractului prin corespondenţă (încheiereacontractului între absenţi), când se pune problema determinării atât a existenţeiacordului de voinţă, cât şi a momentului şi chiar a locului încheierii lui. În acestsens, Codul comercial a reglementat, prin art. 35-39, anumite reguli specialecare guvernează încheierea contractului între absenţi.

Actualmente, momentul şi locul încheierii contractului este stabilit dedispoziţiile art. 1186 din noul C. civ.

1.2.3. Momentul încheierii contractului

Pentru naşterea unui contract între absenţi, sunt necesare două manifestări devoinţă care intervin succesiv: oferta şi acceptarea ofertei. Considerate separat,aceste declaraţii de voinţă au o valoare juridică autonomă şi, în acelaşi timp,tranzitorie, căci viaţa lor ia sfârşit în momentul în care, prin reunirea lor, serealizează acordul de voinţă ce dă naştere contractului care le absoarbe.

Oferta de a contracta

Oferta este o propunere a unei persoane adresată altei persoane (sau publicului)de a încheia un anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de voinţă făcută cuintenţia de a obliga pe ofertant. Pentru a fi valabilă, adică pentru a produceefecte juridice, oferta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarelecondiţii (art. 1188 noul C. civ.):

- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cuintenţia de a se angaja juridic (oferta data în glumă sau din simplă curtoazienu este o ofertă serioasă);

- să fie fermă (neîndoielnică);- să fie neechivocă;- să fie precisă şi conţină suficiente elemente pentru formarea contractului

(simpla ei acceptare să dea naştere contractului).

Acceptarea ofertei

Acceptarea reprezintă manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei (saupersoanelor din public, dacă a fost adresată publicului) de a încheia contractulîn condiţiile ofertei. La fel ca în cazul ofertei, şi acceptarea trebuie săîndeplinească anumite condiţii de valabilitate:

- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cuintenţia de a se angaja juridic;


- să concorde cu oferta (dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează saulimitează cuprinsul ofertei, acceptarea devine contra-ofertă);

- să fie neîndoielnică;- dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane (şi nu publicului), numai

aceasta o poate accepta;- acceptarea să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost

revocată.

Conform principiului potrivit căruia tăcerea nu valorează consimţământ (art.1196 alin. (2) noul C. civ.), acceptarea trebuie să fie expresă. Excepţiaacceptării tacite este valabilă atunci când:

- legea dă valoare juridică tăcerii (ex. prelungirea automată a contractului delocaţiune);

- părţile să fi convenit înainte că tăcerea are valoare de acceptare.

- tăcerea valorează acceptare când rezultă din practicile statornicite între părţi,din uzanţe sau din alte împrejurări

Oferta devine caducă dacă:

- acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil;

- destinatarul o refuză;- decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei

irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările oimpun.

Oferta poate fi revocată oricând, înainte de a fi ajuns la destinatar. Dupăaceastă dată, revocarea dă dreptul destinatarului să ceară despăgubiri pentrurepararea eventualului prejudiciu cauzat prin revocarea intempestivă. Naturajuridică a ofertei şi a acceptării este aceea de acte unilaterale, adică voinţeindependente. După întâlnirea ofertei cu acceptarea, are loc formareacontractului, care este un act bilateral, adică rodul a două voinţe.

Potrivit mai multor teorii exprimate în doctrină, contractul negociat princorespondenţă poate fi socotit ca încheiat în momentul când are loc:

- emisiunea voinţei acceptantului;- expedierea răspunsului său, soluţie adoptată îndeosebi în sistemele de

common law;- recepţia corespondenţei de către propunătorul ofertei, soluţie larg răspândită

în diferite legislaţii;- informarea acestuia asupra conţinutului comunicării pe care a primit-o.

Legiuitorul nostru a optat, în noul C. civ., pentru teoria recepţiei, art. 1186dispunând: „contractul se încheie în momentul în care acceptarea ajunge laofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi suntimputabile”. De asemenea, „contractul se consideră încheiat în momentul încare destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-lînştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite întrepărţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face înacest mod”.


1.2.4. Locul încheierii contractului

Între persoane prezente, contractul se consideră încheiat acolo unde ele l-ausemnat. Între persoane îndepărtate localizarea spaţială se realizează princorelare cu coordonata temporală. Acesta din urmă determină, indirect, însăşisituarea geografică a operaţiunii.

Ca atare, contractul prin corespondenţă se consideră încheiat la sediulofertantului, în cadrul regulii generale înscrise în art. 1186 din noul C. civ .

Locul încheierii contractului are importanţă în domeniul comerţuluiinternaţional, când părţile se află în state diferite. În această situaţie trebuiedeterminată legea aplicabilă, adică legea după care se va judeca litigiul. Deasemenea, localizarea în spaţiu a operaţiunii comerciale pe teritoriul Românieiprezintă interes şi sub raportul soluţionării conflictelor de jurisdicţie.

Sarcina de lucru 1

Precizează în 3 fraze care este importanţa determinării momentului şi alocului încheierii contractului comercial.

1.3. Executarea obligaţiilor comerciale

1.3.1. Determinarea preţului între profesionişti

Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art. 1.233 dinnoul C. civ.:

„Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică omodalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat inmod obişnuit in domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate in condiţii comparabilesau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil”.

Preţul este definit ca suma de bani pe care cumpărătorul dintr-un contract devânzare-cumpărare se obligă să o plătească vânzătorului în schimbul bunuluicumpărat.

Caracterele preţului sunt:

- să fie stabilit în bani;- să fie serios;- să fie determinat sau determinabil.


Preţul se stabileşte de către părţile contractante sau de un terţ (art. 1232 alin.(1) noul C. civ.).

Potrivit art. 1662 alin. (1) şi (2) din noul C. civ., preţul poate fi determinat şi decătre una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.

Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenulstabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului,la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheieriicontractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheieredefinitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului seplăteşte în cote egale de către părţi.

Art. 1664 alin. (3) din noul C. civ. dispune: „În lipsă de stipulaţie contrară,vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate estepresupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheieriicontractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacăaceastă zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare”.

1.3.2. Locul plăţii

Art. 1.494 din noul Cod civil stabileşte că în lipsa unei stipulaţii contrare oridacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiulcontractului, al practicilor stabilite între părţi ori al uzanţelor:

a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediulcreditorului de la data plăţii;b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în loculîn care bunul se afla la data încheierii contractului;

c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitoruluila data încheierii contractului.

Din compararea art. 1494 din noul Cod civil cu art. 59 C.com. observăm cătextele sunt similare singura diferenţă adusă prin noul Cod civil priveşteexecutarea obligaţiilor băneşti, diferenţă care este în favoarea creditorului,inversându-se prezumţia statornicită de art. 1104 alin. 3 C. civ. din 1864 careprevedea că plata este cherabilă, iar nu portabilă; aşadar, această modificareeste în avantajul creditorului.

1.3.3. Solidaritatea obligaţiilor

Art. 1.446 din noul Cod civil menţine prezumţia de solidaritate pentruobligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nuse prevede altfel.

Menţinerea legislaţiei comerciale speciale are ca şi consecinţă directămenţinerea cazurilor în care solidaritatea pasivă legală (sau absolută) ce nupoate fi înlăturată, având în vedere în acest sens cazurile prevăzute de Legea nr.31/1990.


Comparând textul art. 1.446 din noul Cod civil cu art. 42 C.com. observăm odiferenţă în sensul că în acest din urmă caz prezumţia este una relativă părţileputând stabili contrariul („în obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţisolidariceşte, afară de stipulaţiune contrară”). Or, în noul Cod civil prezumţiase aplică în toate aceste raporturi, mai puţin în cazurile în care legea prevedecontrariul.

Concluzia este că prezumţia de solidaritate a codebitorilor nu mai este unarelativă, ci una absolută. Părţile nu mai pot răsturna această prezumţie.

O altă concluzie ar fi aceea că această regulă derogatorie în materia obligaţiilorcomerciale ce fusese edictată pentru încurajarea creditului şi constituia ogaranţie pentru creditor a fost extinsă la nivelul tuturor raporturilor activităţiiunei întreprinderi.

În al doilea rând, dacă art. 42 alin. 3 C.com. prevedea expres că prezumţia desolidaritate nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care în ceea ce îipriveşte nu sunt fapte de comerţ, observăm că în noul Cod civil nu mai există oastfel de menţiune.

Două sunt interpretările posibile:

- fie prezumţia se aplică tuturor codebitorilor, inclusiv debitorilor ce îşiasumă obligaţia în afara exerciţiului activităţii unei întreprinderi;

- fie prezumţia se aplică doar profesioniştilor (noţiune în care nu sunt incluşidoar „comercianţii”).

Aşadar, concluzia ce se desprinde cu privire la compararea sferei deaplicabilitate a prezumţiei de solidaritate potrivit noului Cod civil faţă de Codulcomercial din 1887, observăm o lărgire a acesteia şi la alte persoane fizice şijuridice decât cei ce puteau fi calificaţi ca şi comercianţi în viziunea Coduluicomercial (Sauleanu, 2011).

1.3.4. Regimul juridic al dobânzilor

Cu privire la regula statornicită de art. 43 C.com. privind curgerea de drept adobânzilor, observăm în noul Cod civil menţinerea acestei reguli prindispoziţiile art. 1.535 alin. (1) potrivit căruia în cazul în care o sumă de bani nueste plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţăpână la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în ce lprevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (Sauleanu,2011).

Observăm şi în acest caz prin nespecificarea naturii obligaţiei asumate(respectiv profesionist sau neprofesionist) că daunele moratorii se datorează dela scadenţă indiferent de specificul obligaţiei (adică asumate în cursul activităţiiîntreprinderii sau nu), astfel că punctăm încă o dată lărgirea sferei deaplicabilitate a regulii din art. 43 C.com. la toate obligaţiile băneşti asumatedupă intrarea în vigoare a noii reglementări.

De menţionat sub acest aspect este că a fost modificată corespunzător şi O.G.nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti în sensul cădupă art. 10 s-a introdus art. 101 cu următorul conţinut: „Dispoziţiile art. 1535şi ale art. 1.538-1.543 din Codul civil sunt aplicabile dobânzii penalizatoare”.


Ulterior însă O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiibăneşti a fost abrogată de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legalăremuneratorie şi penalizatoare pentru obliga ii băne ti, precum şi pentruț șreglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Părţile sunt libere să stabilească prin convenţii rata dobânzii atât pentrurestituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plataunei obligaţii băneşti (art. 1 alin. (1) din O.G. nr.13/2011).

Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, rata dobânzii legale remuneratorii sestabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliuluide administraţie al Băncii Naţionale a României.

Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii dereferinţă plus 4 puncte procentuale.

În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scoplucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1),respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.

Observăm că diferenţierea nivelului dobânzii nu s-a făcut prin raportare lanoţiunea de profesionist/neprofesionist, ci cu privire la activitatea deîntreprindere care are sau nu scop lucrativ.

De asemenea, art. 5 din O.G. 13/2011 nu impune un plafon maxim pentrudobândă decât pentru raporturile ce nu decurg din exploatarea uneiîntreprinderi cu scop lucrativ acestea neputând depăşi dobânda legală cu maimult de 50% pe an.

Cu privire la regimul dobânzilor se impun următoarele precizări:

- cum contractul este supus legii în vigoare la momentul încheierii sale întot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şiîncetarea, astfel că şi clauzele penale urmează a fi supuse aceste reguli;

- clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produceefectele prevăzute de acesta, indiferent de data naşterii obligaţieiprincipale (art. 115 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil).

1.3.5. Punerea în întârziere a debitorului

Cu privire la punerea în întârziere a debitorului art. 1.523 alin. (1) prevedecă debitorul este de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simplaîmplinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect(deci fără a se face diferenţiere între profesionişti şi neprofesionişti), iar alin.(2) menţionează cazurile în care debitorul este de drept în întârziere, printrecare la lit. d): „dacă nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani,asumată în exerciţiul unei întreprinderi”.


O aplicaţie a punerii de drept în întârziere o regăsim şi în materia vânzării laart. 1.725 C. civ.:

„În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârzierecu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătitpreţul şi nici nu a preluat bunul.

În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări devaloare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor,atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă preţul a fost plătitsau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit preţul”.

De asemenea, art. 1535 alin. (3) C. civ. stabileşte dreptul suplimentar la daune -interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit în cazul în caredebitorul datora înainte de scadenţă dobânzi mai mici decât dobânda legală.

1.3.6. Cumulul penalităţii cu executarea în natură

În ceea ce priveşte cumulul penalităţii cu executarea în natură, art. 1.539 C.civ. stabileşte că un creditor nu poate cere atât executarea în natură, cât şi platapenalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentruneexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest caz, creditorulpoate cere atât executarea contractului, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă laacest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

1.3.7. Termenul de graţie şi retractul litigios

În schimb, instituţia termenului de graţie şi cea a retractului litigios nu maisunt avute în vedere de către legiuitor în noul Cod civil. Totuşi, în cadrulprocedurii punerii în întârziere a debitorului este reglementată (art. 1522)posibilitatea debitorului de a-şi executa obligaţia într-un termen rezonabil,inând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări.ț

O singură remarcă găsim cu privire la termenul de graţie (Sauleanu, 2011) înart. 1.619 din noul C. civ.: „Termenul de graţie acordat pentru plata uneiadintre datorii nu împiedică realizarea compensaţiei”.

Art. 1101 alin. (1) din Codul civil din 1864, ce reglementa termenul de graţie,nu a mai fost preluat în noul Cod civil (deşi alin. (1) al art. 1101 privind plataparţială a fost preluat în art. 1.490). Dimpotrivă, art. 1.495 din noul C. civ.stabileşte că în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiulcontractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţiatrebuie executată de îndată. În mod excepţional, alin. (2) prevede că instanţapoate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează săse facă plata o impune; a se observa că acest text nu se referă la acordarea unuitermen de plată după anumite împrejurări („în considerarea poziţieidebitorului” – art. 1101), ci la stabilirea acestuia atunci când un astfel determen nu a fost prevăzut şi nici nu rezultă din practicile statornicite ori dinuzanţe; aşadar, acest art. 1.495 alin. (2) din noul Cod civil nu reglementeazătermenul de graţie.


Sarcina de lucru 2

Identifică 5 elemente specifice executării obligaţiilor de către profesionişti.

1.4. Mijloacele de probă specifice activităţii desfăşurate de profesionişti

1.4.1. Consideraţii introductive

Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilorde probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile dintre profesionişti.

Libertatea contractuală – principiu fundamental al obligaţiilor comerciale – aredrept corolar libertatea probei în litigiile dintre profesionişti. Instrumentulprobatoriu al unui drept comercial trebuie, în primul rând, să facă deplinăcredinţă, pentru a consolida creditul comercial; în al doilea rând, trebuie să fieuşor de confecţionat pentru a nu înfrânge principiul celerităţii operaţiunilorcomerciale; în al treilea rând, proba trebuie să fie uşor de administrat.

Obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise de dreptulcomun, dar trebuie făcută sublinierea că, în privinţa lor, judecătorul are o maimare libertate de apreciere, impusă de natura operaţiilor comerciale.

1.4.2. Probele specifice raporturilor dintre profesionişti

Potrivit art. 277 alin. (2) – (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul deprocedură civilă, articol intitulat, „înscrisurile întocmite de profesionişti”,înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii uneiîntreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său,cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşidovedirea actului juridic. Înscrisul sub semnătură privată întocmit înexerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la dataconsemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub semnăturăprivată poate fi combătută cu orice mijloc de probă. Dacă înscrisul prevăzutla alin. (3) nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturiledintre părţi cu orice mijloc de probă.”

Totodată, dispoziţiile art. 280 din Codul de procedură civilă, reiau în mareparte prevederile art. 50-52 din Codul comercial (dispoziţii care au fostabrogate la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, respectiv ladata de 15 februarie 2013) registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute curespectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia deplină dovadă înjustiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională.Registrele prevăzute la alin. (1), chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor


legale, fac dovadă contra celor care le-au ţinut. Cu toate acestea, partea carese prevalează de ele nu poate scinda conţinutul lor. În toate cazurile, instanţaeste în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unuiprofesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la aceastăprobă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie săatribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.

Potrivit art. 289 Cod procedură civilă - Alte categorii de înscrisuri - ,contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporândcondiţii generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnăturăprivată, dacă legea nu prevede altfel. Dacă legea nu dispune altfel, biletele,tichetele şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor actejuridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii, au forţa probantăa înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate. Telexul,precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fostsemnate de expeditor, fac aceeaşi dovadă ca şi înscrisul sub semnăturăprivată (aceste dispoziţii erau prevăzute în reglementarea anterioară de art. 47C. com.).

a. Facturile acceptate

Factura reprezintă un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale uneivânzări comerciale: identificarea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, preţulmărfurilor, condiţii de livrare etc.

În practica comercială, factura este emisă, de regulă, cu prilejul executării unuicontract de vânzare-cumpărare, dar poate fi emisă şi în legătură cu un altcontract cum ar fi, de exemplu, o prestare de serviciu de către un comerciantsau o predare de mărfuri, ca depozit, gaj, comodat.

În privinţa forţei probante, factura face dovada deplină împotriva emitentului,adică a vânzătorului şi în favoarea aceluia ce-o deţine, adică a destinatarului, acumpărătorului. Factura poate să facă dovada şi în favoarea vânzătorului,atunci când este acceptată de cumpărător.

Acceptarea poate fi expresă, adică să rezulte din subscrierea facturii de cătrecumpărător sau din alte comunicări scrise, telefonice, telegrafice sau transmiseprin telex, fax sau chiar şi oral. Acceptarea, însă, poate fi şi tacită, când rezultădin modul de comportament al cumpărătorului, manifestat prin orice act dedispoziţie asupra mărfii: revânzare, depozitare, emisiune de cambii etc. Regulaeste că tăcerea nu produce efecte juridice, decât dacă este însoţită de fapteneechivoce şi puternice, de natură să demonstreze voinţa de a se obliga adebitorului.

b. Corespondenţa comercială

În sens comercial, prin corespondenţă se înţelege orice fel de scrisori,telegrame etc., schimbate între comercianţi şi între aceştia şi clientela lor, adicăexpediate şi primite.

Aşadar, rezultă că înscrisurile expediate şi primite de comerciant, careconstituie corespondenţa comercială, fac parte din categoria înscrisurilor subsemnătură privată. Se consideră că, din moment ce se recunoaştecorespondenţei valoarea unui înscris sub semnătură privată, este logic că ea


este suficientă să satisfacă cerinţa legii, în acele cazuri în care este reclamatănecesitatea unui înscris fie „ad probationem”, fie „ad validitatem”.

Specific dreptului comercial este faptul că adaugă sistemului dreptului comunvaloare probantă copiei simple a scrisorii, expediată, păstrată în registrulcopier, copie care este primită ca mijloc de probă, chiar şi în favoarea părţii dela care emană. Dovada poartă, însă, numai asupra conţinutului scrisorii, nu şi înce priveşte faptul dacă scrisoarea a fost efectiv expediată şi primită. Derogareade la normele dreptului comun se întemeiază, mai ales, pe considerentul căexistă un registru comercial obligatoriu în care corespondenţa expediată estecopiată.

Dacă destinatarul scrisorii contestă primirea sa, expeditorul este obligat să facădovada expedierii ei prin poştă, nefiind suficientă prezentarea copiei împreunăcu extrasul din registrul de ieşire (trimiterea scrisorii poate fi dovedită cuborderoul de predare a corespondenţei la oficiul poştal şi, de asemenea, cucondica de expediţie a expeditorului).

c. Telegramele

Telegramele reprezintă un mijloc modern, prin care se realizează, cu marerapiditate, operaţiunile comerciale. Telegrama este o comunicare a uneimanifestări de voinţă, transmisă la distanţă, prin telegraf, de către o persoană(expeditorul) altei persoane (destinatarul), prin intermediul oficiului telegrafic.

Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, dar, datorită principiului căactele sub semnătură privată îşi trag puterea probatorie din existenţa semnăturiipusă pe înscrisul invocat, acelaşi text condiţionează valoarea probatorie atelegramei, de dovedire că originalul este subscris de însăşi persoana arătată înea ca transmiţător. Data telegramelor stabileşte ziua şi ora în care ele au fostexpediate de oficiile poştale, până la proba contrarie.

d. Mijloacele moderne de comunicare. Comunicările prin telex, telefax şie-mail

Comunicările prin telex şi telefax constituie mijloace tehnice noi, care reproducşi transmit la distanţă cuvinte sau imagini, făcând posibilă o comunicare extremde rapidă şi cel mai adesea directă, între cei interesaţi (răspunzându-se astfelcelerităţii în afaceri).

Telexul reprezintă un sistem mixt de telefonie şi telegrafie în teleimprimator,care foloseşte prin comutare acelaşi circuit de transmisiune. Telefaxulconstituie o metodă de transmitere a textelor, desenelor şi fotografiilor peliniile de comunicaţie telefonice.

Trebuie subliniat faptul că, prin utilizarea celor două mijloace, deşi procedeulde transmitere este diferit, destinatarul primeşte un înscris (denumit telex,respectiv fax sau telefax), care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisuloriginal redactat şi semnat de expeditor.

Sub raportul probatoriu, comunicările prin telex şi telefax nu au un regimjuridic clar, neexistând o reglementare specifică în această privinţă. Acestemijloace moderne de comunicare pot folosi în justiţie ca un început de dovadăscrisă sau ca prezumţii.


Analizând jurisprudenţa Curţii de Arbitraj Bucureşti şi opiniile exprimate îndoctrină, s-a ajuns la concluzia că, telexul şi telefaxul pot fi asimilate ca forţăprobatorie telegramelor şi, deci, pot fi utilizate ca înscrisuri sub semnăturăprivată.

Înscrisurile în formă electronică sunt reglementate prin Legea nr. 455/2001privind semnătura electronică.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 2 din lege, înscrisul în forma electronicăreprezintă o colecţie de date în formă electronică, între care există relaţii logiceşi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţieinteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau alaltui procedeu similar.

Cât priveşte forţa probantă a unui înscris în formă electronică, Legea nr.455/2001 îl asimilează fie unui înscris sub semnătură privată, fie unui înscrisautentic. Astfel, are valoarea unui înscris sub semnătură privată când înscrisuluiîn formă electronică i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnăturăelectronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocatla momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat decreare a semnăturii electronice (art. 5 din lege).

În temeiul dispoziţiilor art. 6 din lege, „înscrisul în formă electronică, căruia is-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronicărecunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autenticîntre cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile”.

Sarcina de lucru 3

Identifică legislaţia Uniunii Europene aplicabilă în domeniul comerţuluielectronic şi enumeră actele normative.

1.5. Prescripţia extinctivă

1.5.1. Reglementarea şi termenele prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă constă în pierderea dreptului creditorului de a obţine ohotărâre judecătorească în temeiul căreia să se poată proceda la executareasilită a obligaţiilor, în urma neexercitării acţiunii în justiţie, în intervalulprevăzut de lege.

În materie comercială, prescripţia era reglementată în Codul comercial (Carteaa IV-a, Titlul II), care cuprindea dispoziţii atât în ceea ce priveşte termenulgeneral de prescripţie (art. 947), cât şi anumite termene speciale (art. 949 şi art.956). Caracteristica acestor termene era faptul că ele erau mai scurte decâttermenele de prescripţie reglementate în trecut de Codul civil, ceea ce seexplică prin aceea că cerinţa activităţii comerciale reclamă valorificarea în


termen scurt a drepturilor izvorâte din raporturile comerciale, şi clarificarea cuceleritate a situaţiilor litigioase.

Unele dispoziţii privind prescripţia se găsesc şi în legi comerciale speciale:Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi modificată (art.34, care dispune: „Dreptul la ac iunea în daune se prescrie prin trecerea a 6țluni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, ahotărârii adunării generale a ac ionarilor care a decis dizolvareațanticipată.”), Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (art.12 prevăzând: „Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen deun an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoascădauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşiriifaptei.”) etc.

În stadiul actual al reglementării, normele juridice care formează instituţiaprescripţiei extinctive sunt cuprinse, în principal, în Cartea a VI-a din noul Codcivil, intitulată „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculultermenelor”, Titlul I fiind dedicat integral reglementării acestei instituţii.

Ţinându-se seama de cele de mai sus, situaţia termenelor de prescripţiereglementate în materie comercială este următoarea:

Termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut în art. 2517 din noul C. civ.

Termene speciale de prescripţie în materie comercială sunt prevăzute îndispoziţiile art. 2519, 2520 şi 2521 din noul C. civ., precum şi de alte legispeciale (Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şimodificată, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale etc.).

Cât priveşte momentul începerii cursului prescripţiei, în dreptul comun regulaa fost instituită prin art. 1886 Cod civil, potrivit căruia „Nicio prescripţie nupoate începe să curgă mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui modde stingere”.

Prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică deordine publică, noile dispoziţii legale conferindu-i caracter de ordineprivată.

De asemenea, există posibilitatea renunţării la prescripţie (art. 2507 – 2511din noul C. civ.) sau a modificării de către părţi a duratei termenelor.

1.5.2. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei

Din momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cauzele desuspendare şi de întrerupere a prescripţiei extinctive erau aceleaşi, atât înmaterie civilă, cât şi comercială.

Suspendarea prescripţiei

Suspendarea însemnă oprirea cursului prescripţiei pe timpul cât dureazăcauzele limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului înimposibilitatea de a acţiona.


Reţine toateaspectele legate de

termenele deprescripţie în

materie comercială!

Sub reglementarea anterioară, suspendarea prescripţiei intervenea înurmătoarele situaţii:

- cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţămajoră să facă acte de întrerupere;

- pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iaracestea sunt puse pe picior de război;

- până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cuprivire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport saude prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă, cel mai târziu, pânăla expirarea unui termen de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei;

- între părinţi sau tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, cât timp dureazăaceste raporturi de ocrotire;

- cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi, câttimp cel cu capacitate de exerciţiu redusă nu are cine să-i încuviinţezeactele;

- în raporturile patrimoniale dintre soţi.

Actualmente, suspendarea prescripţiei este prevăzută de dispoziţiile art. 2532din noul C. civ. care reglementează cazurile generale de suspendare aprescripţiei, astfel:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cucapacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, câttimp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau alunui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfeladministrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şiaprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiurestrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile încare există o dispoziţie legală contrară;

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datorieisau exigibilitatea acesteia;

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilăa neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii oricontractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţiaadministrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu acunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu maimult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-astabilit un alt termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte dinforţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau


de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţelearmate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţiaeste împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timpnu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nuconstituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

10. în alte cazuri prevăzute de lege.

Cât priveşte efectele suspendării, după încetarea suspendării, prescripţia îşi reiacursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte.

Întreruperea prescripţiei

Întreruperea constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea uneicauze prevăzute de lege că întrerupe prescripţia şi începerea unei noi prescripţiila încetarea acestei cauze.

Sub vechea reglementare, întreruperea prescripţiei intervenea în următoarelesituaţii:

- prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel înfavoarea căruia curge (debitorul);

- prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiardacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă;

- printr-un act începător de executare.

În cazul obligaţiilor cambiale, întreruperea prescripţiei faţă de un debitorcambial nu produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori [art. 946 alin. (3) C.com.].

În prezent, cazurile de întrerupere a prescripţiei sunt reglementate de art. 2537din noul C. civ., potrivit căruia:

Prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice altmod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosulcăruia curge prescripţia;

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prinînscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prindepunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţicreditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a căruiacţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţainstanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul încare despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririipenale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituireaca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus înîntârziere;

5. în alte cazuri prevăzute de lege.


Sarcina de lucru 4

Argumentează în 4 fraze răspunsul la următoarea întrebare: Prinsemnarea de către debitor a extrasului de cont este întrerupt termenulprescripţiei?



Rezumat

Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Legii nr. 287/2009 privind Codulcivil a condus la o nouă configurare a materiei comerciale. Astfel, dispoziţiilecomerciale ce îşi justificau specificitatea în comparaţie cu cele civile tocmaica urmare a naturii raporturilor comerciale, nu numai că nu au dispărut, cidimpotrivă au fost extinse tuturor raporturilor de drept privat. Aceastăconcluzie cu uşurinţă se poate observa din modul în care regulile derogatoriiale obligaţiilor comerciale au fost preluate de noul Cod civil din Codulcomercial din 1887. În materia obligaţiilor, prevederile noului Cod civilconturează modificări numeroase şi substanţiale. În acest context trebuieverificat în ce măsură regulile derogatorii în această materie, aşa cum eraureglementate în Codul comercial (art. 40-45, art. 59), au fost preluate în nouareglementare. Avem în vedere acele reguli ce determină caracterul derogatoral obligaţiilor comerciale faţă de obligaţiile civile, respectiv: solidaritateacodebitorilor; curgerea de drept a dobânzilor, interdicţia de a se acordatermenul de graţie, neadmiterea de către instanţă a retractului litigios; loculexecutării obligaţiilor comerciale; determinarea preţului. Specificulobligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de probăa drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale. Libertateacontractuală – principiu fundamental al obligaţiilor comerciale – are dreptcorolar libertatea probei în litigiile comerciale. Instrumentul probatoriu al unuidrept comercial trebuie, în primul rând, să facă deplină credinţă, pentru aconsolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie uşor de confecţionatpentru a nu periclita celeritatea în circulaţia bunurilor comerciale; în al treilearând, proba să fie uşor de administrat. În materie comercială, prescripţia erareglementată în Codul comercial (Cartea a IV-a, Titlul II), care cuprindeadispoziţii atât în ceea ce priveşte termenul general de prescripţie (art. 947), câtşi anumite termene speciale (art. 949 şi art. 956). Caracteristica acestortermene era faptul că ele sunt mai scurte decât termenele de prescripţiereglementate în trecut de Codul civil, ceea ce se explică prin aceea că cerinţaactivităţii comerciale reclamă valorificarea în termen scurt a drepturilorizvorâte din raporturile comerciale, clarificarea grabnică a situaţiilorlitigioase. În stadiul actual al reglementării, normele juridice care formeazăinstituţia prescripţiei extinctive sunt cuprinse, în principal, în Cartea a VI-adin noul Cod civil, intitulată „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şicalculul termenelor”, Titlul I fiind dedicat integral reglementării acesteiinstituţii. Unele dispoziţii privind prescripţia se găsesc şi în legi comercialespeciale: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şimodificată (art. 34), Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţeineloiale (art. 12) etc.

Teste de autoevaluare

1. Principiul libertăţii contractuale se referă la:a) libertatea de a stabili conţinutul contractului;b) doar la stabilirea locului încheierii contractului;c) numai la posibilitatea de a stabili durata contractului.

2. Potrivit noului Cod civil, contractul negociat prin corespondenţă seconsideră încheiat în momentul:

a) emisiunii voinţei acceptantului;b) când acceptarea a ajuns la ofertant;c) cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei.

3. În cazul în care părţile nu au determinat preţul:a) vânzarea-cumpărarea comercială este valabilă, dacă părţile au înţeles

să se refere la preţul curent sau preţul corect;b) vânzarea-cumpărarea comercială nu este valabilă;c) vânzarea-cumpărarea comercială este valabilă, cu condiţia acceptării

preţului pieţei.

4. Potrivit dispoziţiilor noului Cod civil:a) se poate renunţa la prescripţie;b) nu se poate renunţa la prescripţie în nicio situaţie;c) nu poate fi modificată durata termenelor.

5. Solidaritatea codebitorilor în materie comercială presupune:a) posibilitatea pentru creditori de a solicita plata întregii creanţe;b) posibilitatea pentru creditori de a solicita de la oricare dintre debitori

executarea în întregime a obligaţiei;c) obligaţia pentru creditori de a solicita debitorilor să execute doar

partea fiecăruia din obligaţie.

Bibliografie minimalăCărpenaru, S. D. (2007). Drept comercial român. Bucureşti: Universul Juridic, pp.405-448.

Schiau, I. (2009). Drept comercial. Bucureşti: Hamangiu, pp. 393-407.

Roşu, A. (2010). Drept comercial. Bucureşti: Pro Universitaria


Angheni, S. (2011). Dreptul comercial – între dualism şi monism în Noul Cod civil.Comentarii, în Noul Cod civil comentarii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,coordonator Marilena Uliescu. Bucureşti: Universul juridic.

Sauleanu, L. (2011), Specificul obligatiilor asumate de profesionisti in contextuldispozitiilor Noului Cod civil, studiu susţinut în cadrul Conferinţei “Avocatura şimediul de afaceri. Impactul Noului Cod civil”, organizată de Baroul Vâlcea, 1octombrie 2011.

Boroi, G., Stănciulescu, L. (2012), Instituţii de drept civil în reglementarea nouluiCod civil, Bucureşti: Hamangiu.

Nemeş, V. (2012), Drept comercial, Bucureşti: Hamangiu.

***Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii (2011). Bucureşti: C.H. Beck.


2. CONTRACTE SPECIALE

2.1. Contractul de vânzare-cumpărare 29

2.2. Contractul de mandat comercial 55

2.3. Contractul de comision 60

2.4. Contractul de consignaţie 63

2.5. Contractul de report 67

2.6. Contractul de cont curent 70

2.7. Contractul de leasing 74

2.8. Contractul de franciză 80

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 85

Teste de autoevaluare 87

Lucrarea de evaluare 88

Bibliografie minimală 88

Angelica Roşu Contractele specialeObiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să identifici părţile în cadrul fiecărui tip de contract;

să prezinţi caracterele juridice specifice contractelor speciale, precum

şi a condiţiilor de validitate;

să analizezi efectele generate de încheierea contractelor speciale.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore


Angelica Roşu Contractele speciale

2.1. Contractul de vânzare-cumpărare

2.1.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Plecând de la aprecierile doctrinare conform cărora contractul de vânzare-cumpărare reprezintă etalonul sau contractul-tip ale cărui dispoziţii suntaplicabile şi altor contracte, este motivul pentru care şi legiuitorul a deschisseria expunerii contractelor speciale cu vânzarea (Costache, 2011, p. 9).

Contractul de vânzare este reglementat de noul Cod civil în Titlul IX (Diferitecontracte speciale), Capitolul I (Contractul de vânzare), art. 1650-1762,precum şi de alte acte normative speciale.

Pornind de la criticile formulate de doctrină şi jurisprudenţă referitoare lavechea definiţie1, art. 1650 din noul C. civ defineşte vânzarea ca fiind:

„contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmităcumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligăsă-l plătească.

Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietatesau orice alt drept.

Din definiţia legală mai sus enunţată, rezultă următoarele caracteristici:

- obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului un anumit bun;

- obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti un preţ, definiţia scoţândîn evidenţă faptul că preţul constituie obiectul unei obligaţii;

- poate fi transmis prin vânzare şi un dezmembrământ al dreptului deproprietate sau un alt drept;

- transmiterea dreptului de proprietate este de natura acestui contract, nu şide esenţa lui;

- alte drepturi reale care pot fi transmise sunt: nuda proprietate, uzufructul,superficia, cesiunea de creanţă, un drept ce decurge din proprietateaintelectuală, un drept asupra unei universalităţi juridice (de exemplu,vânzarea unei succesiuni).

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca fiind acelcontract în baza căruia o parte, numită vânzător, transferă şi garantează uneialtei părţi, numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun saualt drept real ori drept de creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice,cumpărătorul obligându-se, în schimb, să plătească vânzătorului o sumă debani, numită preţ. (Lupşan, 2010, p. 8)

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare:

1 Vechiul Cod civil definea vânzarea ca fiind „o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui” (art. 1294 C. civ.). Această definiţie a fost supusă criticii doctrinei deoarece ea limita obiectul vânzării doar la transmiterea dreptului de proprietate, deşi în schimbul unui preţ, se poate transmite şi un alt drept real.


Angelica Roşu Contractele speciale- drepturi personale nepatrimoniale şi nici drepturi patrimoniale care au

caracter strict personal (dreptul de uz, dreptul temporar de abitaţie alsoţului supravieţuitor);

- alte drepturi prevăzute de lege sau drepturi convenite prin acte unilateralesau prin contracte intuitu personae (de exemplu, dreptul de întreţinere,dreptul de pensie). (Deak, 2006, p. 15)

În art. 1651 din noul C. civ., legiuitorul asigură prin această prevedere ouniformitate de reglementare între efectele transmiterii proprietăţii şi cele alealtor drepturi (de folosinţă, de creanţă) pentru toate contractele care au caobiect un astfel de transfer:

“Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în modcorespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efecttransmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din celereferitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel”.

Spre exemplu, în cazul contractelor de rentă viageră sau de întreţinereconstituite cu titlu oneros (se transmite în schimbul rentei proprietatea asuprasau un dezmembrământ asupra unui imobil), înstrăinătorul (în cazul nostru,credirentierul sau întreţinutul) este ţinut să îndeplinească toate obligaţiilevânzătorului (Costache, 2011, p. 10).

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

Din definiţia contractului de vânzare-cumpărare comercială se pot desprindecaracterele juridice ale acestuia:

a. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (do ut des)deoarece dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelorpărţi contractante (art. 1171 C. civ.).

b. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, care seîncheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.

Caracterul consensual rezultă din dispoziţiile art. 1178 C. civ.

“Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacălegea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

Vânzarea nu este nici contract solemn, nici contract real, nefiind necesarăpredarea bunului în momentul încheierii contractului. Nu este necesară aşadarîndeplinirea vreunei formalităţi pentru valida încheiere a vânzării.

De la principiul consensualismului există şi unele excepţii:

1. O primă excepţie este formulată de art. 1244 C. civ. conform căruia:

„În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, subsancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale careurmează a fi înscrise în cartea funciară.”

Dispoziţiile de mai sus se completează cu cele ale art. 877 C. civ. potrivitcărora drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturitabulare, a căror dobândire, modificare sau stingere se realizează numai curespectarea regulilor de carte funciară. Mai mulţi coproprietari nu pot fi înscrişi


Angelica Roşu Contractele specialeîn aceeaşi carte funciară decât dacă se află în coproprietate pe cote-părţi ori îndevălmăşie (Costache, 2011, p. 11).

2. De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 C. civ.încheierea lor este supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea specială2.

3. Art. 1.675. C. civ. prevede că în cazurile anume prevăzute de lege, vânzareanu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitaterespective.

c. Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţiurmăresc la încheierea contractului realizarea anumitor interese patrimoniale.

d. Caracterul comutativ al vânzării rezidă în faptul că ambele părţi cunosc dinmomentul încheierii contractului întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce.Ele nu depind de un eveniment incert şi viitor, ca în cazul contractelor aleatorii.

e. Contractul de vânzare este un contract translativ de proprietate.

2.1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

În principiu, sunt aplicabile condiţiile esenţiale de validitate a convenţiilor, şianume cele prevăzute de art. 1179 din noul Cod civil: capacitatea părţilor,consimţământul, obiectul contractului şi cauza.

Capacitatea părţilor

Regula şi excepţia

Potrivit art. 28 alin. (1) C. civ., capacitatea civilă este recunoscută tuturorpersoanelor, ea fiind o condiţie esenţială, de fond care constă în aptitudineasubiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii la încheiereaunui act juridic.

Plecând de la cele expuse anterior, potrivit art. 1652 C. civ.: „Pot cumpăra sauvinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”. Astfel, orice persoană poatevinde sau cumpăra, dacă legea nu îi interzice expres acest lucru. Prin urmare,regula o constituie capacitatea, incapacitatea fiind excepţia. În cazulexcepţiilor, ele trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Vânzarea-cumpărarea constituie pentru ambele părţi un act de dispoziţie, ceeace impune ca acestea să aibă capacitatea de exerciţiu deplină. Persoanele lipsitede capacitate de exerciţiu sau care au capacitate de exerciţiu restrânsă vor puteaîncheia un asemenea contract numai prin intermediul ocrotitorului legal,respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în toate cazurile, cu autorizaţia instanţeide tutelă (Lupşan, 2010, p. 10).

Faţă de prevederile vechiului cod civil în ceea ce priveşte capacitatea civilă, unelement de noutate adus de Codul civil actual îl constituie posibilitateadobândirii capacităţii de exerciţiu anticipate: pentru motive temeinice, instanţade tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitateadeplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele

2 Legea 455/2001 privind semnătura electronică.


Angelica Roşu Contractele specialeminorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie. (art. 40C. civ.)

Vânzarea este un act de dispoziţie raportat la obiectul contractului, respectivpreţul şi bunul vândut. Raportat la patrimoniul părţilor contractante, vânzareamijloceşte şi efectuarea de acte de conservare sau de administrare apatrimoniului, cazuri în care părţile trebuie să aibă capacitatea încheierii astfelde acte.

Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării condiţiilor legale de cătrepersoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiurestrânsă este nulitatea relativă. Minorul devenit major poate însă confirmaactul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentatsau asistat, conform art. 48 C. civ. (Moţiu, 2011, p. 38)

Sarcina de lucru 1

Minorul căsătorit poate încheia un contract de vânzare? Dar în cazul în care căsătoria acestuia este anulată, minorul mai poate să vândă sau să cumpere? Argumentează, precizând şi temeiul legal.

Incapacităţi speciale

a. Incapacităţi de a cumpăra

1. Judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici,consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prinpersoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţeijudecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea [art. 1653 alin.(1) C. civ.]. Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii este nulitatea absolută.

Din interpretarea textului, rezultă că în cazul persoanelor expuse mai sus careîşi desfăşoară activitatea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al procurorilorde la parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţiafuncţionează pe întreg teritoriul ţării.

Sunt exceptate următoarele situaţii, caz în care este permisă cesiuneadrepturilor litigioase:

a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul deproprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz;

b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-anăscut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;

c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneştebunul în legătură cu care există dreptul litigios.



2. Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care sunt însărcinaţi săle vândă, cu excepţia cazului prevăzut la art. 1.304.

Această interdicţie este prevăzută de art. 1654 alin. (1) C. civ., încălcareaacestei interdicţii fiind sancţionată cu nulitatea relativă. Este permisă totuşiîncheierea de către mandatar aşa-numitului contract cu sine însuşi atunci cândsunt îndeplinite condiţiile art. 1304 C. civ.

3) Incapacitatea părinţilor, tutorelui, curatorului, administratorului provizoriu,pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) C. civ. ]

Raţionamentul acestei interdicţii vizează protejarea intereselor celui reprezentatsau ocrotit prin una din formele expuse. În privinţa tutorelui, textul trebuiecoroborat cu dispoziţiile art. 147 C. civ., potrivit căruia tutorele sau soţul, o rudăîn linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui pot cumpăra la licitaţie publică unbun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţin încoproprietate cu minorul, după caz. Această reglementare favorabilă se aplicăîn mod corespunzător curatorului (art. 186 C. civ.) şi părinţilor (art. 502 alin. 1C. civ.). Sancţiunea: nulitatea relativă.

4) Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor sindici, practicienilor îninsolvenţă, executorilor, precum şi alte asemenea persoane, care ar puteainfluenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiectbunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează. [art.1654 alin. (1) lit. c C. civ. ]

b. Incapacităţi speciale de a vinde

1. Persoanele prevăzute la art. 1654 alin. (1) nu pot, de asemenea, să vândăbunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită dinvânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează saua cărui administrare o supraveghează, după caz.

Scopul incapacităţii îl reprezintă prevenirea deturnării puterii de reprezentaresau de angajare a fondurilor pe care le administrează de către incapabil, îndauna celor ale căror interese el ar trebui să le vegheze. (Moţiu, 2011, p. 43)

2. Sunt interzise contractele în care, în schimbul unei prestaţii promise depersoanele prevăzute la art. 1654 alin.(1), cealaltă parte se obligă să plătească osumă de bani. [art. 1655 alin. (2) C. civ. ]. Apreciem că această formulare estedestul de ambiguă, dispoziţia fiind neclară.

Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anulareavânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite. Aceastădispoziţie este o aplicaţie a principiului nemo auditor propriam turpitudinemallegans (nimeni nu poate invoca propria culpă), fiind exclusă posibilitatea caînsuşi cel vinovat de încălcarea unei incapacităţi să poată înlătura, prinexercitarea acţiunii în anulare, consecinţele neconvenabile pentru el.

3. În ceea ce priveşte posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de adobândi terenuri situate în România, Constituţia revizuită prevede în art. 44alin. 2:


Angelica Roşu Contractele speciale„cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai încondiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratateinternaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzuteprin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

Sarcina de lucru 2

Consultând bibliografia indicată, Constituţia României şi Legea nr. 312/2005 precizează în ce condiţii (şi dacă e posibil) un cetăţean al unui stat membru UE poate dobândi drept de proprietate inter vivos asupra terenurilor în România. Dar un cetăţean străin? Dar în cazul unui apatrid?

Consimţământul părţilor

Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială de validitate şi în cazulîncheierii vânzării, mai ales că, în principiu, acest contract este unulconsensual, acordul de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, fiind necesarşi suficient pentru formarea validă a contractului. Conform art. 1204 şi 1205 C.civ., consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fieserios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Acordul de voinţă al părţilortrebuie să fie încheiat cu scopul de a produce efecte juridice. De asemenea,consimţământul nu trebuie să fie alterat printr-un viciu de consimţământ(eroare, dol, violenţă, leziune).

În legătură cu consimţământul, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vorfi expuse următoarele situaţii (Costache, 2011, p. 16):

promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare;

promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, promisiuni care potprecede încheierea validă a contractului de vânzare-cumpărare;

dreptului de preempţiune.

A. Promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare

Promisiunea unilaterală constituie un contract care constă în promisiuneaproprietarului bunului de a-l vinde unui eventual cumpărător, care îşi rezervăfacultatea de a-şi manifesta ulterior, de regulă, înlăuntrul unui termen,consimţământul de a-l cumpăra. Promisiunea de vânzare este un contractunilateral care creează obligaţii numai în sarcina promitentului.

Ca natură juridică, promisiunea de vânzare este o convenţie, un contract(denumit greşit din punct de vedere juridic antecontract), care nu transferădreptul de proprietate, ci dă naştere la o obligaţia de a face, respectiv la un


Angelica Roşu Contractele specialedrept de creanţă în persoana beneficiarului, acesta având posibilitatea de a optaîntre a cumpăra sau nu (Lupşan, 2010, p. 13). Fiind un contract unilateral,promisiunea creează obligaţii numai în sarcina promitentului şi trebuie săconţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu arputea executa contractul. (art. 1279 C. civ.)

Promisiunea de vânzare nu reprezintă însă o vânzare, fiind distinctă de aceastaşi nici nu poate produce efectele vânzării, fiind de fapt un antecontract (Moţiu,2011, p. 29). Dacă beneficiarul va opta în sensul cumpărării bunului, darpromitentul refuză perfectarea contractului, el va avea dreptul să soliciteexecutarea obligaţiei de către promitent sau desfiinţarea convenţiei, cu daune-interese. Codul civil prevede expres această situaţie în art. 1669 C. civ.

“(1) Când una dintre părţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuză din motive care îisunt imputabile să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea uneihotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate suntîndeplinite. (2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractultrebuia încheiat. (3) Dispoziţiile alin. (l) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazulpromisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz.

Cu toate acestea, în cazul promisiunii unilaterale de cumpărare se recunoaştedreptul proprietarului de a înstrăina bunul ori de a-l greva cu un drept real cazîn care obligaţia promitentului (care dorea cumpărarea bunului, dar nu şi-aputut realiza această intenţie) se consideră stinsă:

(4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă,mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul oriconstituie un drept real asupra acestuia.”

În cazul în care bunul a fost vândut unei terţe persoane sau nu mai există,beneficiarul are dreptul doar la daune-interese.

Dacă părţile au stipulat un termen, iar înăuntrul acestuia beneficiarulpromisiunii nu şi-a manifestat opţiunea, ulterior el nu îl mai poate obliga pepromitent să încheie contractul. Doctrina a opinat faptul că menţionarea înpromisiunea de contracta a datei la care se va încheia contractul promis nutrebuie să fie o condiţie de validitate a promisiunii, deoarece este posibil ca ladata încheierii promisiunii părţile să nu poată prevedea data exactă a încheieriicontractului promis şi ar fi injust ca această lipsă să atragă anulareacontractului. Dacă părţile nu au stabilit un termen, dreptul la acţiune prin carese solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract se vastinge în termenul general de prescripţie de ani, calculat de la data încheieriipromisiunii de vânzare sau de cumpărare. De asemenea, în absenţa unui termenconvenţional, promisiunea de a înstrăina un drept tabular nu va fi admisă sprenotare în cartea funciară, ceea ce afectează dreptul beneficiarului [art. 906 alin.(1) C. civ.]

În ceea ce priveşte riscul pieirii fortuite a bunului, acesta va fi suportat deproprietarul bunului, adică de promitent, deoarece promisiunea de vânzare dănaştere unei singure obligaţii şi aceasta nu presupune transferul dreptului deproprietate. În cazul în care se încheie vânzarea, ea va avea caracter translativde proprietate din momentul încheierii contractului şi numai pentru viitor.


Angelica Roşu Contractele specialeB. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare

Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare este un contractprin care ambele părţi se obligă, una că va vinde, iar cealaltă că va cumpăra unanumit bun la un preţ determinat, contract ce va fi perfectat în viitor. (Moţiu,2011, p. 30)

Promisiunea bilaterală este, de asemenea, un antecontract care nu transferădreptului de proprietate de la promitent la beneficiar. Dacă promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia stabilită, beneficiarul-cumpărător nu poatecere predarea bunului, deoarece nu e proprietar. Nerespectarea culpabilă aobligaţiei de a finaliza încheierea contractului de vânzare de către una din părţidă celeilalte dreptul la o acţiune în rezoluţiune, părţile fiind obligate să-şirestituie tot ceea ce şi-au prestat reciproc, iar partea în culpă va datora şidespăgubiri. Mai mult, dacă bunul se mai află în patrimoniul promitentului-vânzător, aplicând dispoziţiile art. 1669 alin. (1)“ când una dintre părţile uneipromisiuni bilaterale de vânzare refuză din motive care îi sunt imputabile săîncheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâricare să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate suntîndeplinite.

Deosebit de obligaţia încheierii în viitor a contractului promis, părţile pot să-şiasume prin promisiunea de vânzare-cumpărare şi alte obligaţii, cum ar fi: plataanticipată a preţului de vânzare convenit, punerea la dispoziţia beneficiaruluicumpărător a folosinţei bunului care formează obiectul promisiunii sau plataunei arvune pentru garantarea îndeplinirii obligaţiei asumate şi despăgubireapărţii vătămate pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare(Lupşan, 2010, p. 13). Stipularea unui preţ al promisiunii nu înseamnă căcealaltă parte s-a hotărât să cumpere, dar dacă vânzarea se realizează, sumaplătită reprezintă un având dacă părţile nu au convenit altfel (art. 1670 C. civ.)

Pentru încheierea validă a acestui antecontract, nu se cere o anumită formă,chiar şi atunci când contractul de vânzare trebuie încheiat, conform legii, înformă ad validitatem.

În ceea ce priveşte înscrierea în cartea funciară, potrivit art. 906 C. civ.,promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietateasupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se poate nota în carteafunciară, dacă promitentul este înscris în cartea funciară ca titularul dreptuluicare face obiectul promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingeriicererii de notare, prevede termenul în care urmează a fi încheiat contractul.Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentruexecutarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui. Promisiunea se vaputea radia, dacă cel îndreptăţit nu a cerut instanţei pronunţarea unei hotărâricare să ţină loc de contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixatpentru încheierea lui sau dacă, între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat încadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să răspundă de obligaţiilepromitentului.


Angelica Roşu Contractele specialeC. Dreptul de preempţiune

Dreptul de preempţiune constituie o formă a promisiunii unilaterale de vânzareprin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, săacorde preferinţa unei anumite persoane (beneficiarul promisiunii), la preţ egalşi în condiţii egale.

Spre exemplu, proprietarul (locator) se obligă faţă de chiriaş să-i acordepreferinţă în cazul în care s-ar decide să-şi vândă locuinţa. O asemeneaobligaţie, pentru a fi creatoare de efecte juridice, trebuie să fie prevăzută expresîn contractul încheiat de părţi. În această situaţie, promitentul rămâne liber săvândă sau nu bunul; dar dacă se hotărăşte să-l vândă este ţinut să îl prefere pebeneficiar. Dacă vinde bunul unei terţe persoane prin fraudă sau princomplicitate la fraudă din partea terţului achizitor, beneficiarul este îndreptăţitsă ceară anularea vânzării, invocând dreptul său de preferinţă. Dacă nu se facedovada fraudei, beneficiarul pactului are doar un drept la acţiune împotrivapromitentului pentru daune-interese. (Lupşan, 2010, p. 14)

Actualul Cod civil a consacrat expres noţiunea de preempţiune, legiuitorulpropunând o analiză a naturii juridice, a mecanismului de funcţionare, acondiţiilor şi efectelor exercitării acestui drept, acordând, de asemenea, atenţieşi anumitor aspecte de natură conflictuală: încălcarea acestui drept, concursuldintre preemptori, pluralitatea de bunuri vândute, exercitarea dreptului depreempţiune în cadrul executării silite. Însă nu şi o definiţie legală concludentă,care ar fi eliminat controversele doctrinare mai ales în legătură cu natura sajuridică (Costache, 2011, p. 19). Art. 1730 Noul Cod civ. prevede:

“(1) În condiţiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempţiune, numitpreemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun. (2) Dispoziţiile prezentului cod privitoarela dreptul de preempţiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileştealtfel.”

Legiuitorul a precizat izvorul acestui drept, fie de natură legală, fiind instituitprintr-o normă imperativă (Deak, 2006, p. 40), fie de natură contractuală careaminteşte de pactul de preferinţă, caz în care dreptul prioritar la cumpărare senaşte pe baza consimţământului părţilor.

In lumina noii reglementări, termenul acordat preemptorului pentru a se decideeste diferit, după natura bunului: 10 zile de la notificarea ofertei în cazulvânzării de bunuri mobile sau de cel mult 30 de zile în cazul vânzării de bunuriimobile. Potrivit aliniatului final al art. 1730, termenul curge în ambele cazuride la comunicarea ofertei către preemptor. În continuare, legiuitorul intervineexpres, specificând faptul că numai după scurgerea acestor termene, bunulpoate fi înstrăinat unei terţe persoane, în caz contrar, aplicându-se sancţiuneanulităţii relative a contractului, indiferent dacă există un drept de preempţiunelegal sau convenţional (art. 1731 C. civ.).

De asemenea, legiuitorul face distincţie între titulari ai dreptului legal depreempţiune şi titulari ai dreptului convenţional de preempţiune. Astfel, învirtutea preeminenţei legii, soluţia propusă de Codul civil poate fi uşoranticipată, totul în funcţie de deosebirea fundamentală între dreptul depreempţiune de natură legală şi dreptul de preempţiune de naturăconvenţională: în cazul concursului dintre cei doi, contractual valabil încheiatva fi cu titularul dreptului legal de preempţiune. Alte situaţii determinate de


Angelica Roşu Contractele specialeconcursul dintre preemptori dau câştig de cauză fie titularului dreptului legal depreempţiune ales de vânzător (dacă existau mai mulţi), fie titularului dreptuluiconvenţional care a fost cel dintâi înscris în cartea funciară3, fie titularuluidreptului convenţional de preempţiune care prezintă ca dată certă a vânzării pecea mai veche (în cazul unui bun mobil).

Articolul 1739 NCC prezintă lapidar şi sumativ caracterele juridice ale acestuidrept, amintind doar de cel indivizibil şi de cel incesibil. Totuşi, enumerarea nueste exhaustivă, putând adăuga caracterul de ordine publică al acestui drept, însensul că nu se poate renunţa la el anticipat, iar părţile nu pot deroga princonvenţii sau acte juridice unilaterale de la dispoziţiile ce reglementeazădreptul de preempţiune. (Chirică, 2008, p. 104). La acestea doctrina a adăugatşi caracterul temporar, sub dublu aspect: al calităţii persoanei titulare a acestuidrept şi sub aspectul epuizării lui, după ce acest drept a fost exercitat.

Sarcina de lucru 3

La 1 august 2000, X încheie cu Y un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul situat în Cluj, convenind ca în decurs de o lună să se prezinte la notar spre a încheia un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică pentru preţul de 50.000 euro. Ulterior, X încheie cu Z un contract de vânzare-cumpărare, act autentic care are ca obiect acelaşi imobil pe care îl şi predă cumpărătorului la preţul de 55.000 euro, iar acesta îşi intabulează dreptul de proprietate în cartea funciară.

a. În calitate de avocat al lui Y, pe cine chemaţi în judecată şi ce anume solicitaţi?

b. În calitate de judecător, consideraţi că X are sau nu obligaţia născută din antecontractul de vânzare-cumpărare de a vinde apartamentul lui Y? Motivaţi.

c. Putea vinde X lui Z acelaşi imobil? Motivaţi.

Consimţământul poate îmbrăca diverse modalităţi, care se traduc prin creareaunor varietăţi de vânzare comercială (pe încercate, pe gustate, prin măsurare,numărare, cântărire, după mostră etc.).

Obiectul contractului

3 Situaţia se aplică atunci când obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un bun imobil.


Angelica Roşu Contractele specialeA. Lucrul vândut

Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului,el trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

A. Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil.) Potrivit art. 1.657 C.civ., orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă orilimitată prin lege sau prin convenţie ori testament. Această prevedere consacrăprincipiul liberei circulaţii a bunurilor în sensul că pot fi vândute numailucrurile aflate în circuitul civil.

În principiu, toate lucrurile sunt în comerţ, dar există şi excepţii:

Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare res nullius, lucrurilecare, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului deproprietate (aerul, lumina soarelui, apa râurilor ş.a.);

Sunt declarate inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public alstatului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

B. Lucrul trebuie să existe în prezent sau să poată exista în viitor

Potrivit art. 1659 C. civ.,

„dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acestapierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunulpierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt înmomentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducereacorespunzătoare a preţului.”

Riscul pieirii totale sau parţiale a bunului aparţine vânzătorului, căcidacă bunul a pierit sau chiar nici nu a existat, prestaţia vânzătoruluirămâne fără obiect, fapt care atrage şi lipsa cauzei obligaţieicumpărătorului. În cazul în care bunul a existat şi a pierit parţial,cumpărătorul are posibilitatea legală de a solicita fie anulareacontractului (nu rezoluţiunea lui), fie o reducere a preţului proporţionalăcu pierderea suferită. Aceeaşi soluţie devine aplicabilă şi în cazul încare mai multe obiecte formează obiectul contractului şi doar unele aupierit la momentul încheierii contractului (Moţiu, 2011, p. 48).Opţiunea făcută de cumpărător nu trebuie să fie abuzivă, în sensul că varenunţa la contract atunci când bunul a devenit impropriu scopuluipentru care a fost achiziţionat.

Conform art. 1228 C. civ. în lipsa unei prevederi legale contrare,contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare, cu excepţiamoştenirilor nedeschise, care nu pot forma obiect al unei vânzări, subsancţiunea nulităţii absolute.

Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul vadobândi proprietatea asupra lui în momentul în care bunul s-a realizatsau în momentul individualizării (cazul bunurilor de gen) lor de cătrevânzător. Dacă bunul nu se va realiza, nu se va produce nici un efect,dar dacă nerealizarea bunului se datorează culpei vânzătorului, acestava plăti daune-interese. În cazul realizării parţiale a bunului,


Angelica Roşu Contractele specialecumpărătorul poate opta între solicitarea unei reduceri corespunzătoarea preţului, fie solicită desfiinţarea vânzării. Dacă vânzarea are caracteraleatoriu, iar cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului saugenului limitat, el va suporta şi riscul contractului şi va rămâne obligatla plata preţului (cazul cumpărării unei recolte viitoare de pe un anumitteren al vânzătorului).

C. Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil

Potrivit art. 1226 C. civ. obiectul obligaţiei, sub sancţiunea nulităţii absolute,trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. Bunurile certe sedetermină prin trăsături proprii (de exemplu, o construcţie este determinată prinindicarea localităţii în care este situată, a străzii, numărului, dimensiunilor,vecinătăţilor, materialului din care este construită, cu ce este acoperită ş.a.,).Dacă bunul vândut este un bun de gen, determinarea se va face prin arătareaspeciei (grâu, porumb), cantităţii, calităţii ş.a.

Bunul vândut trebuie să fie şi posibil din punct de vedere fizic (material) şijuridic; nimeni nu se poate obliga la imposibil (imposibilitatea se apreciază inabstracto, trebuind să fie absolută şi de neînvins pentru oricine). De asemenea,bunul trebuie să fie licit şi corespunzător regulilor de morală (Lupşan, 2010, p.16). Dacă obiectul contractului este imoral, acest lucru va atrage nulitateaabsolută a acestuia. Practica judiciară a decis în acest sens că dacă se dovedeştereaua-credinţă a cumpărătorului care a ştiut că obiectul vânzării provine dincontrabandă, în caz de confiscare a lucrului, el nu mai poate solicita restituireapreţului plătit.

D. Lucrul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului

Această condiţie rezultă din caracterul translativ de proprietate al contractuluide vânzare, pentru validitatea sa, fiind necesar ca vânzătorul să fie proprietarullucrului individual determinat care formează obiectul contractului. Codul civilreglementează situaţiile în care bunul aparţine altei persoane, sub denumirea devânzarea bunului altuia, în cadrul art. 1683 din noul C. civ.

Dacă obiectul îl constituie un bun individual determinat şi dacă acesta se aflăîn proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligatsă asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său cătrecumpărător. Proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentuldobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare decătre proprietar, dacă din lege sau din voin a păr ilor nu rezultă contrariul. Înț țsitua ia în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate cătrețcumpărător, acesta din urmă poate solicita rezolu iunea contractului, restituireațpre ului i, dacă este cazul, daune-interese.ț ș

Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nuasigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta dinurmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţuluiproporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractuluiîn cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietateaîntregului bun (Costache, 2011, p. 24).


Angelica Roşu Contractele specialeb. Preţul vânzării. Pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare, părţiletrebuie să cadă de acord, nu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului,care este obiectul prestaţiei cumpărătorului. Preţul reprezintă suma de bani pecare cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul lucruluicumpărat. Preţul este elementul cel mai important al contractului de vânzarecomercială şi, la fel ca în dreptul civil, trebuie să îndeplinească anumitecondiţii:

- să fie stabilit în bani, pentru că altfel este vorba de un contract de schimb;- se fie determinat sau determinabil, fie exprimat complet prin indicarea

sumei, fie să se prevadă în contract elemente cu ajutorul cărora urmează a sestabili în viitor cuantumul preţului. Poate fi determinat şi prin trimiterea laun alt preţ sau prin stabilirea preţului de către o terţă persoană determinatăde părţi (art. 1662 din noul C. civ.);

- să fie real, cu dublu înţeles: serios şi sincer, şi să fie efectiv, adică să seplătească de către cumpărător vânzătorului. Preţul este sincer şi serios cândelementele de fapt lăsate la aprecierea instanţei arată că el reprezintă ocontraprestaţie reală, în raport cu valoarea lucrului vândut. În cazul în carepreţul este fictiv sau derizoriu, contractul de cumpărare este nul, pentru căprestaţia cumpărătorului a rămas fără obiect şi, la rândul lui, contractulrămâne fără obiect.

Cauza contractului

Cauza trebuie să existe, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 1236 alin. (1) C.civ.: ”cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Lipsa cauzei atragenulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fostgreşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. Cauza ilicită sau imoralăatrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar,dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Înceea ce priveşte dovada cauzei, legiuitorul stabileşte o prezumţie relativă aexistenţei cauzei, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.

Cauza trebuie să fie licită, în sensul că scopul urmărit de părţi să fie înconcordanţă cu dispoziţii legale şi să nu contravină bunelor moravuri sauordinii publice. Frauda la lege reprezintă un caz particular de cauză ilicită acontractului şi intervine în cazul în care contractul constituie pentru părţimijlocul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237 şi art.1238 C. civ.).

Trebuie reţinut că în materia cauzei ilicite şi imorale, sancţiunea va fi nulitateaabsolută numai atunci când ea este comună ambelor părţi, în caz contrar,trebuie ca cealaltă parte să o fi cunoscut sau, după împrejurări, să fi trebuit să ocunoască.

2.1.3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială


Angelica Roşu Contractele specialeÎn materia vânzării-cumpărării, efectele contractului comercial sunt aceleaşi cucele produse de contractul civil, cu unele distincţii şi dezvoltări specifice.Principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmitereadreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător. Deasemenea, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii însarcina părţilor, în legătură cu lucrul vândut şi preţul vânzării.

Obligaţiile vânzătorului

Obligaţia de a transmite proprietatea bunului sau dreptului vândut

În materia contractului de vânzare, această obligaţie reprezintă o noutate (art.1672 C. civ.), în sensul prevederii ei exprese. Raportat la art. 1673 şi art. 1674,transmiterea proprietăţii de la vânzător la cumpărător se realizează de drept dinmomentul închei erii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţulnu a fost plătit încă. Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândeşte toatedrepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului.

Regulile cu privire la transmiterea proprietăţii bunului prevăzute de Codul civilau caracter supletiv, putând fi modificate potrivit voinţei părţilor (Costache,2011, p. 29).

Riscul pieirii fortuite a lucrului vândut, ca regulă generală, este suportat decătre proprietarul bunului la momentul pieirii fortuite, conform principiului resperit domino. Cu privire la acest aspect, codul civil actual prevede o regulă nouă în cazul contractelor translative de proprietate, şi anume, art. 1274 dispune:

”În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne însarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferatădobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierdedreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.“

Prin urmare, în cazul vânzării unui bun individual determinat, chiar dacă odatăcu încheierea contractului, în principiu, se transmite şi proprietatea suprabunului vândut, nu din acest moment trec asupra cumpărătorului riscurilepieirii fortuite a bunului. Transmiterea lor este condiţionată de predareaefectivă a bunului de la vânzător la cumpărător. Cu toate acestea, cumpărătorulpus în întârziere cu privire la predarea bunului preia riscul pieirii fortuite abunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacăobligaţia de predare ar fi fost executată la timp. În aceste situaţii, cumpărătoruldatorează preţul stabilit de părţi, chiar dacă lucrul pierit nu-i va mai putea fipredat. (Moţiu, 2011, p. 62)

Conform art. 1678 C. civ. atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen,proprietatea se transferă cumpărătorului numai după individualizarea acestoraprin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sauimpus de natura bunului. Dacă aceste bunuri pier fortuit până la momentulpredării, cel care va suporta riscul pieirii fortuite va fi vânzătorul şi nu va puteafi eliberat de obligaţia de predare.

Obligaţia de predare a bunului vândut şi de conservare a acestuia până la predare


Angelica Roşu Contractele specialePrin predarea bunului de către vânzător se înţelege punerea bunului ladispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, dupăîmprejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei. (art. 1685 C.civ.)

Predarea bunului nu are semnificaţia transmiterii dreptului de proprietate, ci adetenţiei. Şi cu privire la această obligaţie, normele civile sunt supletive, părţileputând deroga dispoziţiile cuprinse între art. 1685-1694.

Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ceeste destinat folosinţei sale perpetue, dar este însoţită şi de predarea titlurile şidocumentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. Până la predareabunului, vânzătorul este obligat să de a conserva bunul pentru ca acesta săpoată fi predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.

Locul predării - Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla înmomentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilorori, în lipsa acesteia, din uzanţe. (art. 1689 C. civ.)

Starea bunului - Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla înmomentul încheierii contractului. În cuprinsul contractului, i se pune în vedrecumpărătorului obligaţia de a verifica starea bunului în momentul încheieriicontractului, chiar dacă predarea lui se va face la o dată ulterioară:„Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice stareabunului potrivit uzanţelor”. Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii,cumpărătorul trebuie să-l informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere.În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia depredare. Rămân aplicabile dispoziţiile privind vânzarea bunului cu viciiascunse.

În cazul bunurilor de gen sau cele viitoare – acestea se vor preda încantitatea şi calitatea convenite. Potrivit art. 1486 C. civ., dacă obligaţia are caobiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate.El însă nu este liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţinmedie.

Momentul predării - În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predareabunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurăricunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poateface decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit capredarea să aibă loc la expirarea acelui termen. Cumpărătorul nu poate solicitade la vânzător predarea bunului, dacă el nu a făcut plata preţului. Dacăvânzătorul nu a prevăzut un termen de plată a preţului, atunci acesta are dreptde retenţie asupra bunului vândut, până când cumpărătorul execută plata,această situaţie justificându-se prin caracterul sinalagmatic al contractului devânzare. Aceeaşi situaţie de vine aplicabilă şi atunci când, deşi a fost prevăzutun termen de plată, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordatevânzătorului s-au diminuat.

Cheltuielile predării – cântărire, măsurare, numărare – sunt în sarcinavânzătorului, cele de ridicare în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu auconvenit altfel.

În caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a bunului decătre vânzător, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare a


Unde?

Când?

Cheltuielile


contractului sau poate cere rezoluţiunea contractului cu daune-interese sauexecutarea în natură a contractului.

Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii4 (art. 1337- 1351 C. civ.).Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte aproprietăţii bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitareaprerogativelor de proprietar ca urmare a valorificării de către vânzător sau decătre o terţă persoană a unui drept care exclude, în tot sau în parte, dreptulcumpărătorului asupra acelui bun. (Lupşan, 2011, p. 22)

Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotrivaevicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată abunului vândut [art. 1695 alin. (1) C. civ.]. Obligaţia se justifică prin aceea căel trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-i asigura cumpărătoruluistăpânirea liniştită a lucrului vândut, fiind văzută ca o prelungire în timp aobligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate. Motiv pentru carevânzătorul este obligat să îl apere pe cumpărător de eventualele tulburări,deposedări care ar putea avea drept efect pierderea parţială sau totală a bunului.(Moţiu, 2011, p. 68)

Evicţiunea îşi are sorgintea, de regulă, în fapta unei terţe persoane, iar,uneori, şi în fapta personală a vânzătorului. Potrivit art. 1695 alin. (2) şi (3)C. civ.:

“(2) Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numaidacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adusla cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată. (3) De asemenea, garanţia este datoratăîmpotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivitulterior vânzării.”

De regulă, evicţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă,prin care se consacră dreptul terţului asupra bunului care a format obiectulcontractului de vânzare-cumpărare şi de care cumpărătorul a fost deposedat.

Evicţiune poate fi de drept sau de fapt.

Sarcina de lucru 4

Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru a se antrena răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea rezultând din fapta unui terţ?

4 Termenul de evicţiune provine din latinescul evictio, -onis care însemna deposedare.


Angelica Roşu Contractele specialeModul de funcţionare a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. În cazul în carecumpărătorul este pe cale de a fi evins, el este dator să-l cheme în garanţie pevânzător în procesul intentat de terţul reclamant.

Pe lângă chemarea în garanţie a vânzătorului în procesul intentat de terţ,cumpărătorul are şi o altă posibilitate, şi anume, are deschisă calea unei acţiunidirecte (în dezdăunare) împotriva vânzătorului. În această situaţie, însă,cumpărătorul se expune la pierderea preţului, a daunelor-interese şi acheltuielilor de judecată, dacă vânzătorul face dovada că ar fi avut mijloacepotrivnice, necunoscute de cumpărător, pentru a respinge pretenţiile terţului -excepţia procesului rău condus. (Lupşan, 2010, p. 23). În acest sens sunt şidispoziţiile art. 1705 C. civ.:

”(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupralucrului vândut trebuie să-l cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiindcondamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţiedacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea. (2)Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţuluipierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficientepentru a împiedica evicţiunea.”

În concluzie, atâta vreme cât evicţiunea nu s-a produs, vânzătorul nu trebuiesă comită nici un fapt sau act juridic care ar putea să-l tulbur pe cumpărător(obligaţie de a nu face). Ea incumbă atât vânzătorului, cât şi succesorilor săi.Dacă evicţiunea este pe cale să se producă, în sensul că un terţ a invocat unanumit drept asupra bunului şi l-a acţionat în judecată pe cumpărător,vânzătorul are obligaţia de a-l apăra împotriva pretenţiilor terţului, fiind oobligaţie de a face. Dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul este răspunzător dedaune (obligaţie de a da).

Efectele obligaţiei de garanţie contra evicţiunii

Evicţiunea totală. Evicţiunea este totală în situaţia în care cumpărătorul pierde înîntregime proprietatea asupra lucrului care a format obiectul vânzării-cumpărării.

”Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregulbun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar ficunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. Odată cu rezoluţiunea,cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit.“Potrivit art. 1700 C. civ. (enunţat anterior), în caz de evicţiune totală,cumpărătorul poate solicita rezoluţiunea contractului.

Evicţiunea parţială. În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul pierde doar oparte a proprietăţii sau suferă o restrângere a dreptului de proprietate asuprabunului care formează obiectul vânzării-cumpărării.

Potrivit art. 1700 C. civ. raportat la art. 1703 C. civ., cumpărătorul poate optaîntre rezoluţiunea vânzării numai dacă evicţiunea parţială este atât deimportantă, încât el nu ar fi cumpărat dacă ar fi putut să o prevadă şi restituireaunei părţi din preţ proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacăeste cazul, să plătească daune-interese. Pentru stabilirea întinderii daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art.1.702, expuse în cazulproducerii evicţiunii totale.


Angelica Roşu Contractele specialeO altă noutate adusă de Codul civil prevede posibilitatea cumpărătorului de aînlătura el însuşi evicţiunea, prin plata unei sume de bani dată terţuluievingător sau dându-i un alt bun, vânzătorul fiind liberat de urmările garanţiei,în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobândalegală calculată de la data plăţii (Costache, 2011, p. 36), iar în al doilea caz prinplata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuieliloraferente. (art. 1704 C. civ.)

Sarcina de lucru 5

Care sunt posibilităţile pe care le are la îndemână cumpărătorul în cazul încare este acţionat în instanţă de către un terţ printr-o acţiune în revendicare a bunului cumpărat?

Obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului

Vânzătorul răspunde şi pentru utila posesiune a bunului vândut, după cumreiese şi din dispoziţiile art. 1672 C. civ. raportat la art. 1707 alin. (1) C. civ.:

“Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândutimpropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsurăîntrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sauar fi dat un preţ mai mic”.

Viciul ascunse reprezintă aşadar acele defecte ale bunului vândut care afecteazătotal sau parţial folosinţa acestuia, făcându-l impropriu întrebuinţării în scopulpentru care a fost cumpărat sau care sunt de natură săi micşoreze într-atât demult valoarea de întrebuinţare, încât, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, n-armai fi cumpărat lucrul sau nu ar fi plătit acelaşi preţ .

În cazul în care viciile pot fi înlăturate prin repararea bunului, cumpărătorul vaputea cere acest lucru.

Condiţiile obligaţiei de garanţie contra viciilor. Vânzătorul va răspundepentru vicii dacă sunt întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:

1. viciile să fie ascunse;

2. viciile să fi existat la data predării bunului;

3. viciile să fie grave.

1. Viciile să fie ascunse. Potrivit art. 1707 alin. (2) C. civ., este ascuns acelviciu care, la data contractării nu poate fi descoperit de către un cumpărătorprudent şi diligent fără a fi nevoie de asistenţă de specialitate. Deci vânzătorulnu răspunde de viciile aparente. Posibilitatea cumpărătorului de a cunoaşteviciile lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere diligenţa şiprudenţa cumpărătorului. Practica judiciară a fost sesizată cu nenumărate astfelde cauze, care au avut în centru clarificarea noţiunii de viciu ascuns, a


Angelica Roşu Contractele specialecircumstanţelor relevante care fac să subziste sau nu această obligaţie însarcina vânzătorului5.

Viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare alucrului şi, evident, cumpărătorul nu l-a cunoscut şi nici nu putea să-l cunoască,iar vânzătorul nu l-a încunoştinţat despre existenţa acestuia. Sarcina probeicunoaşterii viciului de către cumpărător incumbă vânzătorului. (Lupşan, 2011,p. 26)

Potrivit art. 1708 alin. (1) C. civ. dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătoruleste obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-acunoscut.

2. Viciile să existe în momentul încheierii contractului, adică viciul ascuns allucrului să fi existat anterior sau să fie concomitent vânzării. În cazul celorapărute ulterior nu va fi angajată răspunderea vânzătorului, căci riscurile trec lacumpărător odată cu preluarea bunului.

În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunului urmează săaibă loc la o dată ulterioară celei a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse iviteîntre momentul încheierii contractului şi transferul dreptului de proprietate.Dacă vânzarea s-a efectuat sub condiţie suspensivă, viciul ascuns trebuie săexiste la momentul îndeplinirii condiţiei. (Lupşan, 2010, p. 26)

3. Viciile să fie grave, această condiţie fiind expres prevăzută de art. 1707 alin.(1) C. civ, în sensul că ele fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care estedestinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoareaîncât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat unpreţ mai mic. În practica judiciară s-a decis că dacă lucrul care trebuie vândut,deşi prezintă nişte defecţiuni, poate fi folosit potrivit destinaţiei sale, viciul nu egrav. Exemplu: cumpărarea unui autoturism folosit, care are anumite pieseuzate şi a căror uzură putea fi prevăzută. Schimbarea acestora permitecumpărătorului să se folosească de bun potrivit necesităţilor sale.

În concluzie, putem aprecia şi asupra situaţiilor care nu atrag răspundereavânzătorului de viciile ascunse:

- când viciile sunt aparente sau au fost comunicate cumpărătorului;

- viciile au fost ascunse, dar şi cumpărătorul le ştia;

- viciile sunt ascunse, dar părţile au convenit ca vânzătorul să fie exonerat derăspundere;

- în cazul vânzărilor silite.

Efectele obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse

În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul,potrivit art. 1710 C. civ., are facultatea de a cere:

a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;

5 Aspecte relevante sin practica judiciară în această materie se regăsesc în lucrarea prof. Moţiu F. (2011, pp. 81-82).



b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;

c) reducerea corespunzătoare a preţului;

d) rezoluţiunea vânzării.

Dreptul de opţiune aparţine doar cumpărătorului, dar la cererea vânzătorului,instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractula fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsurăprevăzută la alin.(1), decât cea solicitată de cumpărător.

Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării este numită acţiuneredhibitorie. Această acţiune este admisă în cazul în care, datorită viciului,bunul este impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sau naturii sale orivaloarea de întrebuinţare este într-atât de micşorată încât, în cunoştinţă decauză, cumpărătorul nu ar fi încheiat contractul. Nu se cere, însă, ca bunul săfie absolut impropriu utilizării potrivit destinaţiei sale normale, dar dacădreptul de opţiune al cumpărătorului este exercitat în mod abuziv, instanţajudecătorească poate aprecia această situaţie şi să refuze desfiinţareacontractului, dispunând o altă măsură.

Dacă acţiunea redhibitorie a fost admisă, cumpărătorul va trebui să restituielucrul în starea în care se afla, iar vânzătorul să restituie preţul încasat şi să-ldespăgubească pe cumpărător pentru cheltuielile ocazionate de încheiereacontractului. Aceste despăgubiri sunt datorate de către vânzător chiar şi atuncicând cumpărătorul nu mai poate restitui bunul datorită viciilor ascunse.(Lupşan, 2011, p. 27)

Potrivit art. 1711 C. civ., dacă numai unele dintre bunurile vândute suntafectate de vicii şi acestea pot fi separate de celelalte fără pagubă pentrucumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea în condiţiile art.1.710, contractulse desfiinţează numai în parte. Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveştebunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în privinţa bunului accesoriu.

Dacă cumpărătorul nu cere rezoluţiunea contractului, el va păstra bunul, putândsolicita reducerea corespunzătoare a preţului, proporţional cu paguba provocatăde viciile ascunse şi restituirea părţii respective din preţul achitat. Acţiunea dereducere a preţului este numită acţiune estimatorie sau quanti minoris, căciaprecierea valorii lucrului se apreciază prin expertiză.

Acţiunea redhibitorie şi cea estimatorie nu se pot exercita concomitent,cumpărătorul fiind obligat să opteze pentru una dintre ele.

Dispoziţiile art. 1711 alin. (1) C. civ. prevăd că în situaţia în care la dataîncheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă unadintre măsurile prevăzute de art. 1710, vânzătorul este obligat la plata dedaune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus unadintre măsurile prevăzute la art.1.710 alin.(1) lit.c) şi d), el este obligat sărestituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, întot sau în parte, după caz. Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţămajoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor prevăzutede art.1.710 alin.(1).


Angelica Roşu Contractele specialeCumpărătorul are şi posibilitatea remedierii defecţiunilor de către vânzător sauchiar de către el pe seama vânzătorului, când această reparare este posibilă şicând ea nu ar ocaziona cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarealucrului. În aceeaşi măsură se poate cere şi înlocuirea de către vânzător bunuluidefect (Costache, 2011, p. 39). Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţiadreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

- în cazul bunului vândut, altul decât o construcţie, de la împlinirea unui an dela data predării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte,când va începe să curgă de la data descoperirii;

- în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării, afarănumai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe săcurgă de la data descoperirii.

În acest sens, în literatura de specialitate s-a apreciat că legiuitorul la prevăzutdouă momente alternative de la care poate să curgă termenul de prescripţie:

- un moment subiectiv, acela de la data descoperirii viciilor;

- un moment obiectiv, data împlinirii termenului de un an sau de 3 sau în dataexpirării termenului de garanţie, dacă acesta a fost prevăzut. (Moţiu, 2011, p.86)

Sarcina de lucru 6

Care sunt acţiunile pe care le are la îndemână cumpărătorul în cazul în care bunul cumpărat este afectat de vicii ascunse?

Obligaţia de informare şi securitate

Obligaţiile de informare şi securitate identificate de doctrina de dată recentă seevidenţiază cu precădere în raporturile dintre comercianţi şi consumatori, înconsiderarea faptului că aceştia din urmă nu cumpără mărfuri în cadrul uneiactivităţi profesionale, ci, de regulă, pentru folosinţa proprie sau a familiei lor;legea instituie astfel o prezumţie că ei nu sunt avizaţi asupra riscurilor şicaracteristicilor esenţiale ale bunurilor cumpărate, instituind în sarcinavânzătorului obligaţia de a-l informa complet, corect şi precis pe cumpărătorasupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor (art. 3 lit. a dinO.G. nr. 21/1992). Totodată, acelaşi act normativ enunţă dreptul cumpărătorilorde a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li sepresta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sausecuritatea, ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime şi de a fidespăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare aproduselor şi serviciilor.

Sarcina de lucru 7

Enumeră obligaţiile vânzătorului în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de profesioniştii comercianţi.



Obligaţiile cumpărătorului

Potrivit art. 1719 C. civ., cumpărătorul are următoarele obligaţii principale: săpreia bunul vândut şi să plătească preţul vânzării. Alături de aceste douăobligaţii, se alătură şi suportarea plăţii cheltuielilor vânzării, în lipsă destipulaţie contrară.

Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului

Constituie principala obligaţie a cumpărătorului, în lipsa căreia contractul devânzare ar deveni nul. Conform art. 1720 C. civ.:

”În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în carebunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea estetransmisă. (2) Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa uneistipulaţii contrare plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora,la locul destinaţiei”.

Plata preţului trebuie făcută vânzătorului, însă ea poate fi făcută şi unei altepersoane, indicată de vânzător. Dacă plata este făcută de cumpărător unui terţnedesemnat, atunci acesta nu este eliberat de plata preţului către vânzător.Totuşi, plecând de la prevederile art. 1475-1475 C. civ. (1) plata făcută uneialte persoane decât cele menţionate la art. 1475 este totuşi valabilă dacă: a) esteratificată de creditor; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatoriisemnate de creditor. Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin.(1) stinge obligaţia numai în măsura în care profită creditorului.

În practica judiciară s-a arătat că în caz de refuz al vânzătorului de primire aplăţii, cumpărătorul poate să-i facă o ofertă reală, iar apoi să consemneze sumape numele vânzătorului şi astfel se eliberează de obligaţia de plată a preţului.(Moţiu, 2011, p. 88)

În ceea ce priveşte modalitatea de plată a preţului, aceasta se poate realiza:

- ori sub forma unei sume globale care să facă obiectul unei prestaţii unice;

- ori în mod fracţionat, eşalonat în timp, în rate la anumite termene, de regulălunar, caz în care vânzătorul îşi poate lua măsuri de precauţie în vedereagarantării plăţii preţului, rezervându-şi prin contract proprietatea lucrului pânăla achitarea ultimei rate.

Dacă părţile au încheiat o vânzare pe credit, la scadenţă cumpărătorul, potrivitprincipiului indivizibilităţii plăţii prevăzut trebuie să plătească datoria înîntregime. Cumpărătorul poate plăti şi anticipat suma datorată, însă cuobligarea de a achita şi dobânda datorată până la termenul prevăzut în contract.


Cui?

Unde?Când?

Cum?

Angelica Roşu Contractele specialePotrivit art. 1722 C. civ., în cazul în care cumpărătorul află de existenţa uneicauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata preţului până la încetareatulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare. Înschimb, dacă respectivul cumpărător a cunoscut pericolul evicţiunii înmomentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata seva face chiar în caz de tulburare, nu poate suspenda plata preţului.

Cumpărătorul este obligat să plătească, până la plata integrală şi efectivă apreţului şi dobânzi, în următoarele trei cazuri:

- dacă părţile au convenit expres prin contract acest fapt;- dacă lucrul vândut este producător de fructe (naturale sau civile)cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândiriiproprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale ori din ziua predării,dacă bunul nu produce fructe însă îi procură alte foloase;- dacă cumpărătorul a fost pus la întârziere pentru a plăti preţul şi nu s-aconformat.

Dobânda datorată este cea convenţională, iar dacă părţile nu au prevăzut exprescuantumul acesteia, atunci instanţele judecătoreşti vor acorda dobânda legală.Reglementarea în acest domeniu este una recentă, şi anume O.G. nr. 13/2011privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti,precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniulbancar6.

Părţile au libertatea de a stabili de comun acord orice cuantum al dobânziipentru întârzierea plăţii preţului de către cumpărător, însă cu excepţiaraporturilor care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pean, orice clauză contrară fiind nulă de drept. Rata dobânzii remuneratorii sestabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliuluide Administraţie al B.N.R. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte lanivelul ratei dobânzii de referinţă, plus 4 puncte procentuale. În raporturilejuridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, însensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată,rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin.(2), diminuat cu 20%. În raporturile juridice cu element de extraneitate, atuncicând legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină,dobânda legală este de 6% pe an. (art. 3 şi 4 din O.G. nr. 13/2011)

În caz de neplată a preţului de către cumpărător, vânzătorul are următoareleopţiuni:

1. executarea silită a obligaţiei de plată;

2. excepţia de neexecutare şi daune-interese;

3. acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare şi daune-interese.(art. 1724 C. civ.)

1. Executarea silită a obligaţiei de plată

6 Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 607 din 29 august 2011.


Sancţiuni

Angelica Roşu Contractele specialeAcest mijloc juridic poate fi aplicat atunci când cumpărătorul este solvabil,modalităţile de realizare putând fi variate: poprire, executare silită mobiliară şiimobiliară, acţiuni personale ce se prescriu în termenul general de 3 ani. Art.1726 prevede cu caracter de noutate executarea silită directă în cazul bunurilormobile:

“(1) Când cumpărătorul unui bun mobil nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată,vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pecheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde. (2) Vânzarea se va face prin licitaţie publică sauchiar pe preţul curent dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de cătreo persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzător la platadiferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese.”

2. Excepţia de neexecutare

Invocând această excepţie, vânzătorul are drept de retenţie asupra bunului pânăîn momentul plăţii, dacă nu a acordat cumpărătorului un termen de plată. În cazcontrar, el nu mai poate invoca această excepţie şi nici nu poate refuza redareabunului decât dacă cumpărătorul a devenit insolvabil sau garanţiile acordatevânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de

predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plătipreţul la termenul stabilit. Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorulcunoştea insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstreazăbeneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în modsubstanţial. (art. 1694 C. civ.)

3. Rezoluţiunea vânzării

Vânzătorul poate opta şi pentru a cere rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata integrală sau parţială a preţului, inclusiv a dobânzilorasupra cărora s-a convenit (se presupune în acest caz că el şi-a îndeplinit toateobligaţiile sau este pe cale să le îndeplinească). Dreptul de opţiune aparţinenumai vânzătorului.

Acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului este oacţiune reală, deci urmăreşte lucrul vândut şi nu persoana cumpărătorului, ceeace înseamnă că poate fi intentată împotriva oricărei persoane în posesia căreiase află bunul vândut. Poate fi pornită fie de către vânzător, fie de moştenitoriisăi, de creditorii vânzătorului pe calea acţiunii oblice (Costache, 2011, p. 42).

Obligaţia cumpărătorului de a lua în primire lucrul

Cumpărătorul are dreptul şi în acelaşi timp este obligat să preia bunul vândut lalocul şi la termenul prevăzute pentru a fi predate de către vânzător, aceastăobligaţie a cumpărătorului fiind corelativă celei a vânzătorului de predare abunului. Cumpărătorul trebuie să preia bunul la data şi la locul prevăzute încontract şi să suporte cheltuielile de preluare şi pe cele de transport, dacă nu s-afăcut vreo derogare în acest sens.

Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheieriicontractului. Ca şi în cazul obligaţiei de plată, în cazul neexecutării de cătrecumpărător a obligaţiei de preluare a bunului achiziţionat, potrivit art. 1726 C.


Angelica Roşu Contractele specialeciv7. vânzătorul poate să depună lucrul într-un depozit, la dispoziţia şi pecheltuiala cumpărătorului sau de a-l vinde prin licitaţie publică sau pe preţulcurent. Alături de varianta executării coactive, prevăzută de articolul menţionatanterior, vânzătorul are şi posibilitatea solicitării rezoluţiunii contractului,solicitând şi daune-interese. Potrivit art. 1725 C. civ., în cazul vânzăriibunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire laîndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu apreluat bunul. Dacă bunurile mobile sunt supuse deteriorării rapide sau deselorschimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţapreluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă preţula fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit preţul. În acestedouă cazuri intervine rezoluţiunea de drept a contractului fără punerea înîntârziere a cumpărătorului, dacă în contract s-a stabilit un termen ferm pentruridicarea bunurilor. (Moţiu, 2011, p. 93)

Obligaţia cumpărătorului de suportare a cheltuielilor vânzării

Această obligaţie este prevăzută expres în art. 1666 alin. (1) C. civ. În lipsă destipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt însarcina cumpărătorului. Aici sunt incluse cheltuielile legate de autentificareacontractului, taxele notariale, taxele de timbru, onorariu notarial, cheltuielilepentru publicitatea imobiliară etc. Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile depredare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transportde la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenitaltfel. Atunci când plata preţului se face prin virament bancar, spezele bancaresunt în sarcina cumpărătorului, în absenţa unei clauze contrare. De asemenea,cheltuielile de transport sunt tot în sarcina cumpărătorului (art. 1667 C. civ.)

Dispoziţia art. 1666 C. civ. se referă doar la raporturile dintre părţi, nu şi dintrepărţi şi terţele persoane. Dacă terţul (un avocat, ca exemplu) este mandatarulambelor părţi, obligaţia de plată a onorariului este solidară. Dacă a plătit-o doaro singură parte, aceasta are o acţiune de regres împotriva părţii care nu şi-aîndeplinit obligaţia.

2.1.4. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

Potrivit legii, în cazul în care una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile asumate,cealaltă parte este îndreptăţită să uzeze de excepţia de neexecutare, să cearărezoluţiunea contractului sau să ceară executarea acestuia.

7 ”Când cumpărătorul unui bun mobil nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde. (2) Vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenitla prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese. (3) Dacă vânzarea are ca obiectbunuri fungibile supuse unui preţ curent în sensul alin.(2), iar neexecutarea contractului provine din partea vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de acelaşi gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate.”


Angelica Roşu Contractele specialeExcepţia de neexecutare este un mijloc de apărare al părţilor oricărui contractsinalagmatic, în temeiul căruia atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul suntdeopotrivă îndreptăţiţi să refuze propria executare, cât timp cealaltă parte nu îşiîndeplineşte obligaţia corelativă. Predarea lucrului şi plata preţului suntsimultane, ceea ce înseamnă că vânzătorul nu poate fi obligat să predea lucrulvândut, în cazul în care cumpărătorul nu plăteşte preţul. Aşadar, cumpărătorulce nu şi-a executat obligaţia de plată a preţului, nu poate cere vânzătoruluipredarea lucrului, vânzătorul fiind îndreptăţit să invoce excepţia deneexecutare.

Rezoluţiunea este o sancţiune ce intervine în caz de neexecutare a obligaţiilecontractuale.

În cazul bunurilor mobile, potrivit art. 1725 alin. (1) C. civ., cumpărătorul estede drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, lascadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.

Art. 1727 C. civ. consacră o situaţie specială de rezoluţiune în cazul bunurilormobile conform căruia, atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iarcumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de ladata predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să cearărestituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesiacumpărătorului şi nu a suferit transformări.

O ultimă prevedere legală cu privire la posibilitatea vânzătorului de a solicitarezoluţiunea se regăseşte în dispoziţiile art. 1728 C. civ., în materie de vânzarede imobile şi când s-a stipulat că în cazul în care nu se plăteşte preţul latermenul convenit cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmăpoate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţiade rezoluţiune din partea vânzătorului.

Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor

Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare, partea înculpă va răspunde sub forma penalităţilor şi sub forma despăgubirilor (daune-interese).

Răspunderea sub forma penalităţilor intervine în cazul când în contractul devânzare-cumpărare s-a stipulat o clauză penală. În scopul asigurării executăriiobligaţiilor asumate în contract, părţile pot conveni ca partea care nu îşi varespecta obligaţia să plătească celeilalte părţi o sumă de bani denumităpenalităţi.

Răspunderea sub forma despăgubirilor intervine în cazul în care, din cauzanerespectării obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare, a fost cauzat unprejudiciu. În condiţiile prevăzute de noul Cod civil, partea în culpă esteobligată să plătească despăgubiri.

În practica judiciară s-a decis că în cazul în care părţile au stipulat o clauzăpenală în contractul de vânzare-cumpărare, creditorul nu mai are dreptul săpretindă şi despăgubiri, chiar dacă prejudiciul ar fi mai mare decât suma careface obiectul clauzei penale.



Sarcina de lucru 8

Argumentează răspunsul la următoarea întrebare: Pot fi cumulate penalităţile de întârziere cu despăgubirile?

2.2. Contractul de mandat comercial

2.2.1. Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale contractului de mandat comercial

Art. 2009 din noul Cod civil arată că mandatul este acel contract în temeiulcăruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama alteipersoane, care i-a dat împuternicirea (mandantul), anumite acte juridice.

Deoarece, în multe cazuri, activităţile comerciale sunt complexe şi serealizează prin intermediari, Codul comercial reglementa amplu contractul demandat comercial, şi anume în art. 374-391 C. com.

Noul Cod civil conţine dispoziţii referitoare la mandat în art. 2009 – 2071,aceste texte cuprinzând şi reglementările contractelor de comision, consignaţie,expediţie.

În temeiul dispoziţiilor tranzitorii ale Legii nr. 71/2011, contractele de mandatîncheiate înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., în care nu s-a prevăzutun termen, sunt supuse reglementărilor anterioare.

2.2.2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat comercial

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să respectecondiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, prevăzute de art. 1179 dinnoul C. civ., respectiv: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor,obiectul contractului şi cauza.

Consimţământul părţilor contractante

Mandatul comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şimandatarului. După forma pe care o îmbracă, mandatul poate fi încheiat înformă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptareamandatului nu îmbracă deci întotdeauna forma expresă; ea poate fi tacită, însăneîndoielnică, rezultând din executarea însărcinării date (art. 2013 alin. (1) dinnoul C. civ.). Totuşi, simpla tăcere, neurmată de începerea executăriimandatului, nu poate fi interpretată ca o acceptare.

Capacitatea părţilor contractante

Încheierea contractului de mandat comercial presupune îndeplinirea condiţiilorde capacitate cerute de lege. Mandantul trebuie să aibă el însuşi capacitatea dea încheia actele juridice care urmează a fi încheiate în numele său de cătremandatar.


Angelica Roşu Contractele specialeMandatarul trebuie, la rândul său, să aibă capacitate deplină de exerciţiu,întrucât trebuie să manifeste un consimţământ valabil.

Obiectul şi cauza contractului

Potrivit art. 374 Cod comercial, obiectul contractului de mandat comercial îlreprezenta „tratarea de afaceri comerciale”, deci acele acte juridice care,potrivit legii, sunt considerate a fi fapte de comerţ. În doctrină, s-a remarcat căactele juridice care se încheie în baza mandatului comercial se referă, cel maifrecvent, la vânzarea-cumpărarea de mărfuri.

Actualmente, această distincţie referitoare la obiectul mandatului nu maisubzistă, legea prevăzând că mandatul poate avea ca obiect numai acte juridice.

În privinţa obiectului contractului, legea dispune că acesta să fie determinantsau cel puţin determinabil, să fie licit, moral şi posibil. În afara condiţiilorgenerale, comune tuturor contractelor, se impun şi următoarele precizări:

a) mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar; dacăacesta îndeplineşte şi fapte materiale, ele vor avea un caracter accesoriu (deexemplu: preluarea bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, înnumele şi pe seama mandantului);

b) actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul) sau altedeclaraţii strict personale nu pot fi încheiate prin mandatar.

Cât priveşte cauza contractului, aceasta reprezintă scopul urmărit de părţilecontractante la încheierea actului. Conform cerinţelor legii, cauza mandatuluicomercial, ca şi a oricărui alt contract, trebuie să satisfacă următoarele condiţii:să fie posibilă, să fie licită şi, respectiv morală.

Condiţii de formă

Mandatul comercial, în mod asemănător mandatului civil, poate fi dat în formăscrisă sau verbal, iar uneori chiar şi tacit. Contractul de mandat comercial esteun contract consensual, el fiind considerat valabil încheiat prin simplul acordde voinţă a părţilor, nefiind supus de lege vreunei forme speciale. Întocmireaunui înscris nu e necesară decât pentru dovada contractului (ad propationem);înscrisul, astfel redactat, se numeşte procură sau împuternicire, care este un actjuridic unilateral, prin care mandantul precizează actele sau operaţiunilejuridice pe care îl împuterniceşte pe mandatar să le îndeplinească, în numele şipe socoteala sa, fixând, de asemenea, şi limitele împuternicirii de reprezentare.

Întocmirea acestui înscris probator este necesară pentru ca terţii contractanţi săfie în măsură să verifice puterile conferite mandatarului, precum şi limitele încare acesta poate contracta în numele şi în contul mandantului.

Dacă pentru actul juridic pe care mandatarul a fost împuternicit să-l încheielegea cere forma solemnă, care de regulă este forma autentică, atunci procuratrebuie să fie dată în aceeaşi formă, pentru că mandatul formează un totindivizibil cu actul pentru care a fost dat, în acest fel respectându-se regula


Angelica Roşu Contractele specialecunoscută sub numele „regula simetriei formelor” (art. 1301 din noul C. civ.).Prin urmare, procura poate fi dată sub forma:

- înscrisului sub semnătură privată;- înscrisului autentic.

Sarcina de lucru 9

Identifică trăsăturile caracteristice contractului de mandat comercial.

2.2.3. Efectele contractului de mandat

Încheierea valabilă a contractului de mandat comercial are ca efect generareaunor obligaţii în sarcina părţilor. Obligaţiile privesc raporturile dintre părţi,respectiv pe cele dintre mandant şi terţi.

Obligaţiile mandatarului

Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează înnumele şi pe seama mandantului.

Obligaţiile mandatarului sunt prevăzute de art. 2017 – 2024 din noul C. civ.

• Mandatarul are obligaţia să execute mandatul.

Mandatarul are obligaţia de a executa contractul, care se concretizează prinîncheierea actelor juridice cu care a fost împuternicit de mandant. Activitateamandatarului trebuie să fie desfăşurată în limitele împuternicirii date demandant. Depăşirea acestor limite este considerată permisă, dacă este îninteresul mandantului şi dacă mandatarul nu mai are timpul necesar pentru acere instrucţiuni de la mandant. Mandatarul trebuie să execute personalmandatul încredinţat, dacă prin contract nu i s-a permis să îşi substituie o altăpersoană.

Dacă prin contract au fost numiţi mai mulţi mandatari pentru încheiereaaceloraşi acte juridice, atunci aceştia, răspund solidar pentru îndeplinireamandatului încredinţat (art. 2022 noul C. civ.).

• Mandatarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şidiligenţa unui bun proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului şiinstrucţiunile primite.

Mandatarul care nu se conformează instrucţiunilor primite de la mandant varăspunde pentru prejudiciile cauzate mandantului. Mandatarul răspunde pentrustricăciunile bunurilor, care i-au fost încredinţate spre păstrare sau vânzare, cu


Angelica Roşu Contractele specialeexcepţia cazului când demonstrează că acele stricăciuni s-au produs din cauzăde forţă majoră sau ca urmare a viciilor acelor bunuri.

• Mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului (art. 2019 din noul C. civ.).

Potrivit dispoziţiilor acestui text de lege, orice mandatar este ţinut să deasocoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit întemeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datoratmandantului.

În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de lamandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligatsă le conserve

• Mandatarul este dator să încunoştinţeze fără întârziere pe mandant despreexecutarea mandatului. Acest lucru este firesc, căci mandantul este acela caredobândeşte drepturi şi se obligă prin activitatea mandatarului. În cazul în care,prin contract, au fost convenite anumite modalităţi de informare a mandantului,mandatarul trebuie să se conformeze clauzelor contractului.

• Mandatarul are obligaţia să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenitemandantului. Dacă în cursul executării mandatului său, mandatarul primeştesume de bani cuvenite mandantului, acesta trebuie să le remită sau să leconsemneze pe numele mandantului.

Nerespectarea obligaţiei atrage curgerea dobânzii în favoarea mandantului,începând cu ziua din care mandatarul era obligat să le trimită sau să leconsemneze. Dacă mandatarul schimbă destinaţia sumelor de bani primitepentru mandant, dobânda curge din ziua primirii sumelor respective. În aceastăsituaţie, mandatarul datorează şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

Obligaţiile mandantului

Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului, care a datîmputernicirea mandatarului.

• Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacelenecesare pentru executarea mandatului (art. 2025 din noul C. civ.). Acestemijloace pot consta atât în bunuri corporale, cât şi în informaţii şi documentaţiicare ar putea fi utile mandatarului pentru îndeplinirea împuternicirii sale.Aceste obligaţii cuprind şi îndatorirea de a avansa sumele de bani necesarepentru acoperirea cheltuielilor ce ar putea fi ocazionate mandatarului înrealizarea mandatului său.

• Mandantul are obligaţia de a plăti mandatarului remuneraţia datoratăpentru îndeplinirea mandatului.

Spre deosebire de mandatul dintre două persoane fizice, care se prezumăgratuit, în lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat pentru exercitarea unei


Angelica Roşu Contractele specialeactivităţi profesionale este prezumat cu titlu oneros, chiar dacă remuneraţia nueste prevăzută în contract. Remuneraţia este datorată necondiţionat de reuşitaafacerii, dacă mandatarul nu a fost în culpă. În lipsa unei convenţii privindremuneraţia, cuantumul se determină potrivit legii, uzanţelor, ori în lipsă, dupăvaloarea serviciilor prestate.

• Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentruexecutarea mandatului.

Aceste cheltuieli includ atât sumele avansate de mandatar pentru îndeplinireamandatului, cât şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferitecu ocazia îndeplinirii mandatului. Mandantul are obligaţii şi faţă de terţelepersoane în baza actelor juridice încheiate de mandatar, evident în limiteleîmputernicirii sale.

Răspunderea mandatarului faţă de mandant în cazul substituirii unei terţe persoane

Contractul de mandat este, de regulă, un contract intuitu personae, aşa încâtmandatarul trebuie să îndeplinească el însuşi împuternicirea dată de mandant.Cu toate acestea, este posibil ca, în conţinutul contractului să se prevadă cămandatarul are posibilitatea să-şi substituie o terţă persoană pentru îndeplinireaîn totalitate sau numai parţial a împuternicirii date de mandant.

Potrivit art. 2023 alin. (2) din noul C. civ., mandatarul îşi poate substitui un terţdacă: a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul; b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestorîmprejurări; c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar ficunoscut împrejurările ce o justifică.

În aceste cazuri, mandatarul este obligat să-l înştiinţeze în prealabil pemandant.

2.2.4. Încetarea contractului de mandat

Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează întoate cazurile prevăzute de art. 2030 din noul C. civ.:

a) revocarea sa de către mandant;

b) renunţarea mandatarului;

c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor actesuccesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nuîncetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectareadreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitoriloracestora.

Cu toate că mandatul este, prin natura sa, revocabil, legea nu-lîndreptăţeşte nici pe mandant, nici pe mandatar să renunţe la el în modintempestiv sau în lipsa unei juste cauze.

Dacă mandatul încetează, indiferent din ce motive, mandatarul va putea cere săfie retribuit proporţional cu serviciile prestate. Practica judiciară a arătat că


Angelica Roşu Contractele specialemandatul, chiar arbitrar retras, nu poate fi menţinut împotriva voinţeimandantului, pentru că mandatul are caracter intuitu personae, iar încredereanu poate fi impusă. Singura acţiune pe care o poate exercita mandatarul în acestcaz este acţiunea în daune şi nu cea în reintegrare.

Sarcina de lucru 10

Prezintă, pe scurt, efectele mandatului fără reprezentare.

2.3. Contractul de comision

2.3.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comision

În relaţiile comerciale, mandatul apare, de multe ori, ca un procedeu tehnicprea riguros; el presupune cunoaşterea de către terţi a persoanei mandantului,precum şi limitele împuternicirii date de acesta mandatarului. Pentru asemenearelaţii, mai avantajos pentru terţi este contractul de comision, care este tot unmandat, dar fără reprezentare sau cu o reprezentare indirectă.

Potrivit art. 2043 din noul C. civ.:

„Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea debunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, careacţioneazã cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numitã comision”.

Astfel, contractul de comision este un contract prin care o parte, numităcomisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, săachiziţioneze sau să vândă bunuri ori să presteze servicii, în nume propriu, darpe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision.

Contractul de comision apare ca o varietate a contractului de mandat fărăreprezentare. În aceasta constă deosebirea esenţială dintre cele două contractecomerciale. În timp ce mandatarul încheie acte în nume străin, deci în numeleşi pe seama mandantului, comisionarul nu beneficiază de dreptul dereprezentare şi încheie acte juridice „proprio nomine”, adică în nume propriu,dar pe seama comitentului. În consecinţă, în cazul contractului de mandatexistă o reprezentare directă, pe când în cazul contractului de comision,reprezentarea este indirectă.

Caracterele juridice ale contractului

Din definiţia contractului de comision rezultă caracterele juridice ale acestuia.Prin urmare, contractul de comision este:

- un contract bilateral (sinalagmatic), el dând naştere la obligaţii în sarcinacomisionarului şi comitentului;

- un contract cu titlu oneros deoarece, prin încheierea contractului, ambele părţiurmăresc realizarea unui folos patrimonial;



- un contract consensual, deoarece ia naştere prin simplul acord de voinţă alpărţilor.

2.3.2. Condiţiile de validitate ale contractului

Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiilecerute de art. 1179 C. civ., necesare oricărei convenţii, şi anume: capacitatea,consimţământul, obiectul şi cauza.

Consimţământul părţilor

Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă alpărţilor. Consimţământul poate fi expres sau tacit, ca urmare a executăriicontractului. Se cere însă, în plus, să existe o manifestare expresă a voinţeicomisionarului, din care să rezulte că a acceptat să încheie acte juridice înnume propriu, dar pe seama comitentului. În caz de îndoială, se consideră cămandatul este cu reprezentare, având în vedere că, în principal, mandatulimplică puterea de reprezentare. Contractul de comision are la bazăîmputernicirea pe care comitentul o dă comisionarului. Această împuternicireeste un act unilateral, care exprimă voinţa comitentului. Înscrisul constatatorpoartă denumirea de procură, ca şi în cazul contractului de mandat.

Capacitatea părţilor

Pentru încheierea contractului de comision trebuie să fie îndeplinite condiţiilede capacitate cerute de lege. Comitentul trebuie să aibă el însuşi capacitatea dea încheia actele juridice pe care la va încheia, pe seama sa, comisionarul.Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi, întrucât elîncheie acte juridice în nume propriu.

Obiectul contractului

Potrivit art. 2043, contractul de comision are ca obiect „achiziţionarea sauvânzarea de bunuri ori prestarea de servicii”. Obligaţia comisionarului este oobligaţie de a face, ca atare el este un prestator de servicii. Obligaţia asumatăde comisionar este obligaţie de mijloace. În general, comisionarul este el însuşicomerciant, îndeplinind astfel de operaţiuni cu caracter profesional.

2.3.3. Efectele contractului de comision

Între părţile contractului de comision se nasc obligaţii guvernate de regulilemandatului. Comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţi. Acest tip decontract creează două tipuri de raporturi juridice: între comitent şi comisionarşi între comisionar şi terţ (art. 2045 din noul C. civ.). Prin urmare, întrecomitent şi terţ nu se nasc niciun fel de raporturi juridice.

Obligaţiile comisionarului

a) Comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în limitaputerilor conferite.

În executarea mandatului său, comisionarul se supune întocmai instrucţiunilorcomitentului şi este obligat să-l informeze pe acesta asupra modificărilor,împrejurărilor avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o eventualăreconsiderare a acestuia.


Angelica Roşu Contractele specialeÎn situaţia în care comisionarul a depăşit limitele împuternicirii conferite,comitentul poate refuza operaţiunea îndeplinită de comisionar. Totuşi,comisionarul se poate îndepărta de la împuternicirea primită, dacă socoteşte căînsuşi comitentul ar fi dat încuviinţarea pentru afacerea respectivă, care-iavantajoasă şi care trebuie încheiată cât se poate de urgent.

Prin încheierea contractului între comisionar şi terţi nu se stabilesc raporturijuridice între comitent şi terţi şi comitentul nu are niciun fel de acţiune contraterţilor, dar acţiunile comisionarului către terţi pot fi cedate comitentului. Deregulă, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelorjuridice cu terţii, dar nu şi de îndeplinirea obligaţiilor asumate de aceştia, afarănumai dacă s-a stipulat clauza del credere prin care comisionarul se angajeazăsă garanteze comitentului executarea obligaţiei de către cocontractant.

b) Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndepliniriimandatului primit.

În temeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitentasupra mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să modificeîmputernicirea primită. Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionarîn nume propriu, dar pe seama comitentului, drepturile dobândite decomisionar trec direct asupra comitentului, care este în realitate stăpânulafacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul încheiatcu terţul se răsfrâng asupra comitentului. Ca efect al celor arătate, dreptul deproprietate asupra bunurilor ce fac obiectul unui contract încheiat întrecomisionar şi un terţ, precum şi riscurile aferente, se transmit direct, de la terţla comitent sau, după natura operaţiei, de la comitent la terţ.

c) Comisionarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şidiligenţa unui profesionist. Aşadar, comisionarul răspunde pentru nerespectareaobligaţiilor indiferent de forma culpei, deci şi în cazul unei culpe uşoare şi încazul unei culpe foarte uşoare.

Obligaţiile comitentului

a) Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenităcomisionarului.

Cuantumul remuneraţiei este stabilit prin convenţia părţilor şi poate fi o sumăfixă sau un procent calculat la valoarea afacerilor realizate de comisionar.Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în carecomisionarul a încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate,încă, obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate. Neîndeplinirea obligaţieide plată a comisionului, în condiţiile în care comisionarul şi-a executatobligaţiile asumate prin contract, atrage obligarea comitentului la platadaunelor către comisionar.

b) Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cuîndeplinirea însărcinării primite. Dacă, în îndeplinirea însărcinării primite,comisionarul a făcut anumite cheltuieli, comitentul are obligaţia să restituiesumele de bani respective. Cheltuielile trebuie dovedite. De asemenea,comitentul are obligaţia să plătească despăgubiri, în cazul în care comisionarula suferit anumite prejudicii în îndeplinirea însărcinării primite.

2.3.4. Încetarea contractului de comision


Angelica Roşu Contractele specialeContractul de comision încetează în aceleaşi cazuri ca şi contractul de mandatcomercial, şi anume:

- prin revocarea împuternicirii de către comitent;- prin renunţarea comisionarului la împuternicirea primită;- prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul comitentului sau

comisionarului, ţinându-se seama de caracterul oneros al contractului şi denecesitatea asigurării securităţii raporturilor comerciale.

Sarcina de lucru 11

Prezintă şi Argumentează, pe scurt,motivele pentru care obligaţia comisionarului este calificată ca o obligaţie de mijloace.

2.4. Contractul de consignaţie

2.4.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie era reglementat de Legea nr. 178/1934, fiind uncontract cu largă aplicare în activitatea comercială.

Actualmente, sediul materiei se află în noul C. civ., Cartea a V-a, „Despreobligaţii”, art. 2054 – 2063.

Potrivit art. 2054 alin. (1) din noul C. civ.,

„Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision care areca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predatconsignatarului în acest scop”.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile citate, contractul de consignaţie este o varietatea contractului de comision, totuşi cuprinzând elemente şi ale altor tipuri decontracte, (de exemplu: ale vânzării de mărfuri, ale depozitului), ceea ce-l facesă aibă fizionomia juridică a unui contract comercial de sine-stătător. Prinurmare, contractul de consignaţie are unele caracteristici proprii:

- actele juridice încheiate de consignatar, în nume propriu şi pe socotealaconsignantului, sunt numai contracte de vânzare;

- aceste contracte au ca obiect numai mărfuri şi obiecte mobile;- mărfurile şi obiectele trebuie să fie proprietatea consignantului;- vinderea se face pe un preţ stabilit, în mod anticipat, de consignant. Acest

caracter este un efect normal al calităţii de proprietar al consignantului,singurul, deci, în măsură să decidă asupra valorii bunului supus vânzării;

- consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută capreţ al vânzării sau, dacă vânzarea nu s-a putut face, să restituie în natură,


Angelica Roşu Contractele specialebunurile încredinţate spre vânzare, chiar dacă remuneraţia sa nu a fostplătită sau ar putea invoca alte creanţe asupra consignantului.

Pe baza acestor elemente, contractul de consignaţie poate fi definit ca acelcontract prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi,numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în numepropriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţiaconsignatarului de a remite preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut.

Caracterele juridice ale contractului de consignaţie

Din definiţia dată, rezultă caracterele juridice ale contractului de consignaţie.Astfel:

- contractul de consignaţie este un contract bilateral (sinalagmatic), el dândnaştere la obligaţii în sarcina consignatarului şi a consignantului;

- contractul de consignaţie este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecaredintre părţile contractante urmăreşte realizarea unui folos patrimonial;

- contractul de consignaţie este un contract consensual; el ia naştere prinsimplul acord de voinţă al părţilor. Remiterea către consignatar a bunurilormobile pentru a fi vândute terţilor nu este o condiţie a încheierii contractului, ciun efect al acestuia.

2.4.2. Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie este valabil încheiat, dacă îndeplineşte condiţiilecerute oricărei convenţii: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art.1179 din noul C. civ.).

Consimţământul se realizează prin acordul părţilor, expres sau tacit.Contractul are la bază un act unilateral (împuternicirea dată de consignantconsignatarului, prin care se stabilesc condiţiile de vânzare a bunurilor: preţ,termene etc.).

Capacitatea părţilor. Ambele părţi trebuie să aibă capacitatea cerută de lege.Consignantul trebuie să aibă capacitatea de dispoziţie, deoarece actele juridicese încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să aibă capacitate deplină deexerciţiu, pentru că încheie acte juridice „proprio nomine”. De obicei,consignatarul este un comerciant profesionist, situaţie care agravează regimulrăspunderii sale, el trebuind să dea dovada, în executarea obligaţiilor asumate,de diligenţa unui bun proprietar.

Obiectul contractului constă în prestaţia consignatarului, care se obligă săîncheie cu terţii contracte de vânzare pentru vinderea unor bunuri aleconsignantului, potrivit împuternicirii date de acesta.

2.4.3. Efectele contractului de consignaţie

Prin contractul de consignaţie, consignantul îl împuterniceşte pe consignatar săîncheie, în nume propriu, dar pe seama consignantului, anumite acte juridice devânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului. Înconsecinţă, contractul de consignaţie dă naştere la numite obligaţii între părţile


Angelica Roşu Contractele specialecontractante – consignant şi consignatar. De asemenea, prin încheierea actelorde vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.

Obligaţiile consignantului

Din contractul încheiat rezultă anumite obligaţii pentru consignant:

a) consignantul are obligaţia să predea consignatarului bunurile mobile careurmează să fie vândute. Această obligaţie este un efect al contractului, fiindnecesar ca aceste bunuri să se găsească la dispoziţia consignatarului pentru a-şiputea îndeplini mandatul.

Această obligaţie de predare este prevăzută expres în alin. (1) al art. 2054 dinnoul C. civ., text mai sus enunţat, precum şi din alin. (1) al art. 2057 din acelaşiact normativ.

b) consignantul este obligat la plata remuneraţiei cuvenite consignatarului.Potrivit art. 2058 din noul C. civ., această remuneraţie se stabileşte princontract sau, în lipsă, ca diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit de consignantşi preţul efectiv al vânzării.Dacă vânzarea s-a fãcut la preţul curent, remuneraţia se va stabili de cătreinstanţă, potrivit cu dificultatea vânzării, diligenţele consignatarului şiremuneraţiile practicate pe piaţa relevantă pentru operaţiuni similare.

Art. 2062 din noul C. civ. prevede:

“În lipsă de stipulaţie contrară, consignatarul nu are un drept de retenţie asuprabunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consignantului, pentrucreanţele sale asupra acestuia.

Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rămân valabile în cazde exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile de depozitare incumbăconsignantului, dacă exercitarea dreptului de retenţie a fost întemeiată.

c) consignantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de consignatar cuîndeplinirea însărcinării primite. Prin cheltuielile făcute în executareaînsărcinării trebuie înţelese sumele de bani avansate pentru conservarea şidesfacerea bunurilor predate în consignaţie, în cazul când s-a convenit astfelprin contractul de consignaţie.

Obligaţiile consignatarului

Din contractul de consignaţie încheiat rezultă următoarele obligaţii în sarcinaconsignatarului:

a) Consignatarul este obligat să ia măsurile necesare pentru păstrarea şiconservarea bunurilor primite. În vederea identificării bunurilor date înconsignaţie, consignatarul este obligat să păstreze bunurile în starea în care aufost primite (ambalajele originale, etichetele, mărcile intacte etc.) şi să ledepoziteze la locul convenit.

b) Consignatarul este obligat să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la osocietate acceptată de consignant. Asigurarea se va face pentru o valoare cel


Angelica Roşu Contractele specialepuţin egală cu preţul bunurilor prevăzute în contract sau în notele şi facturilecare însoţesc bunurile, acoperindu-se astfel toate riscurile.

c) consignatarul are obligaţia să execute mandatul dat de consignant. Înîndeplinirea acestui mandat, consignatarul va respecta limitele împuterniciriiprimite şi, în mod deosebit, preţul de vânzare stabilit de consignant. În calitateasa de proprietar, consignantul va putea modifica oricând aceste preţuri.

d) consignatarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatuluisău. El va trebui să-l informeze pe acesta asupra vânzărilor făcute, asuprasumelor încasate şi asupra destinaţiei acestora, obligaţie ce include şi pe acea aremiterii sumelor încasate.

Nerespectarea obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage răspundereacivilă şi/sau răspunderea penală a părţii în culpă.

Răspunderea civilă. Din contractul de consignaţie rezultă anumite obligaţiipentru consignant şi consignatar. Pentru nerespectarea obligaţiilor, se angajeazărăspunderea civilă contractuală a părţii în culpă, în condiţiile stabilite de legepentru contractul de mandat.

2.4.4. Încetarea contractului de consignaţie

Deoarece în raporturile dintre consignant şi consignatar sunt aplicabile regulilemandatului, contractul de consignaţie încetează prin:

- revocarea de către consignant a împuternicirii;- renunţarea consignatarului la mandat;- moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului sau

consignatarului.

Contractul de consignaţie este revocabil de către consignant în orice moment,chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulaţia contrară încontract.

Sarcina de lucru 12

Stabileşte 4 asemănări şi 2 deosebiri între contractul de consignaţie şi contractul de depozit prevăzut de art. 2103 din noul C. civ.

2.5. Contractul de report

2.5.1. Noţiunea şi condiţiile contractului de report

În conformitate cu dispoziţiile art. 1772 din noul C. civ., contractul de reportconstă în cumpărarea cu plata imediată a unor titluri de credit şi valorimobiliare care circulă în comerţ şi vânzarea lor simultană, cu termen şi pe unpreţ determinat, către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.


Angelica Roşu Contractele specialeTrebuie subliniat că, din punct de vedere doctrinar, atât titlurile de credit cât şivalorile mobiliare au fost plasate în categoria titlurilor comerciale de valoare.

Din definiţia contractului de report, rezultă că, acesta este un act juridiccomplex, care cuprinde o dublă vânzare: o vânzare ce se execută imediat, iarcea de-a doua este o revânzare cu termen şi la un preţ determinat.

În temeiul acestui contract, o persoană care este proprietara unor titluri decredit sau valori mobiliare, care circulă în comerţ – numită reportat – transmiteproprietatea acestor titluri sau valori (le dă în report) unei alte persoane –numită reportator – în schimbul unei sume de bani, plătibilă imediat cu titlu depreţ. Proprietara titlurilor date în report se transmite de la reportat la reportator,care va suporta, în calitate de proprietar, riscurile de pierdere, furt saudistrugere a acestora.

Totodată, prin acelaşi contract, părţile convin revinderea unor titluri de creditsau valori mobiliare de aceeaşi specie, la un anumit termen, pe un preţdeterminat, de data aceasta reportatorul fiind vânzător, iar reportatul fiindcumpărător. Diferenţa dintre cele două preţuri este aşa-zisul „preţ de report”(sau premiu), constituind remuneraţia serviciilor prestate de reportator. Potrivitlegii, reportatorul revinde reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, iar nutitluri pe care le dobândeşte de la reportat. Operaţiunea de report este preferatăde persoanele care nu vor să piardă titlurile pe care le deţin, aşa cum seîntâmplă când ar vinde titlurile pentru a obţine suma de care acestea au nevoie,de acea aceste titluri vor fi date doar în report. În plus, reportatorul, pentruserviciul prestat, va primi o remuneraţie, denumită preţ de report.

Contractul de report poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie denumerar, ci şi de acela interesat să deţină temporar anumite titluri de credit(cum este cazul celui care este interesat să obţină o majoritate într-o adunaregenerală). În acest caz, acţionarul care deţine acele titluri, le vinde cu condiţiaca cel care le cumpără, să i le revândă la termen, la un preţ determinat.Vânzarea se va face la preţul nominal, iar la termen, cu ocazia revânzării, se vaîncasa un profit de la cel care le-a folosit, diferenţa de sumă încasatădenumindu-se „deport”.

Caracterele juridice ale contractului de report

- contractul de report este un contract uzitat de profesioniştii comercianţi;- contractul de report este un contract real întrucât, pentru validitatea

contractului, legea impune predarea reală a titlurilor de credit date în report;

- contractul de report este sinalagmatic, părţile obligându-se reciproc la o dublă vânzare;

- contractul de report are caracter oneros, ambele părţi urmărind, direct şi indirect, obţinerea unui câştig. În mod direct, atât reportatul, cât şi reportatorul urmăresc obţinerea preţului titlurilor sau valorilor date în report. În plus, ei urmăresc obţinerea unor beneficii sau profituri prin plasarea avantajoasă a titlurilor sau valorilor;

- contractul de report este comutativ, întinderea obligaţiilor părţilor fiind determinată cu certitudine, de la data încheierii contractului;

- contractul de report este translativ de proprietate, întrucât proprietatea


Angelica Roşu Contractele specialetitlurilor (sau valorilor) se transferă la cumpărător.

Condiţiile reportului

Pentru încheierea unui contract de report, trebuie îndeplinite următoarelecondiţii:

- să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator, în sensul uneivânzări pe bani gata şi al unei revânzări pe termen;

- manifestările de voinţă privind vânzarea şi revânzarea să fie simultane şi săaibă loc între aceleaşi persoane (reportat şi reportator);

- vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă încomerţ (acţiuni, obligaţiuni emise de societăţile comerciale etc.);

Legea cere ca vânzarea şi revânzarea să privească titluri de credit de aceeaşispecie, ceea ce înseamnă că revânzarea nu trebuie să aibă ca obiect titlurile decredit vândute. Totodată, se cere ca titlurile de credit să fie predate efectiv decătre reportat reportatorului.

În doctrina dreptului comercial se discută dacă în contractul de report avem unsingur preţ sau două preţuri, din dispoziţiile legii rezultând că există douăpreţuri: preţul iniţial plătit de reportator reportatului şi preţul la scadenţă plătitde reportat reportatorului.

Majoritatea autorilor consideră însă că în contractul de report există un singurpreţ, cel convenit de părţi şi plătibil la scadenţă. Într-adevăr, prin încheiereacontractului de report, reportatul urmăreşte protejarea titlurilor de creditîmpotriva oricărui risc creat prin oscilaţia preţurilor. Acest lucru se realizeazăprin fixarea unui preţ în chiar momentul încheierii contractului şi care va fiplătit pentru redobândirea titlurilor de credit.

2.5.2. Condiţiile de validitate

Asemeni oricărui contract şi contractul de report, pentru a fi valabil, trebuie săîndeplinească condiţiile generale prevăzute de art. 1179 din noul C. civ., şianume: capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.

Consimţământul. Contractul de report are la bază acordul de voinţă întrereportat şi reportator, în sensul unei vânzări pentru bani gata şi a unei vânzăricu termen. Vânzarea şi revânzarea trebuie să fie simultane, iar manifestarea devoinţă să se producă între aceleaşi persoane. Pentru a fi valid contractul, estenecesară predarea reală a titlurilor sau valorilor date în report.

Capacitatea părţilor. În cazul contractului de report, atât reportatul, cât şireportatorul trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu.

Obiectul contractului. Vânzarea şi revânzarea trebuie să aibă ca obiectmaterial titluri de credit sau valori mobiliare care sunt în comerţ.

2.5.3. Efectele contractului de report

Efectele contractului de report se referă, în principal, la transferul dreptului deproprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora.


Angelica Roşu Contractele specialeProprietatea asupra titlurilor de credit, care fac obiectul contractului de report,se transferă la cumpărător. Astfel, el cuprinde două operaţii de vânzare şioperează un dublu transfer de proprietate: primul între reportat şi reportator pebani gata, iar al doilea între reportator şi reportat, la termen.

Obligaţiile reportatului

a) reportatul trebuie să predea reportatorului titlurile de credit date în report;predarea trebuie să fie reală, şi nu o predare simbolică.

b) reportatul trebuie să achite reportatorului preţul determinat, la termenulstabilit pentru vânzarea titlurilor de aceeaşi specie; în jurisprudenţă s-a stabilitcă, dacă la scadenţa reportului, nici reportatul nu oferă preţul şi nicireportatorul nu transmite titlurile de aceeaşi specie, revânzarea se considerărezoluţionată, fără daune, fără a afecta validitatea primei vânzări.

Obligaţiile reportatorului

a) reportatorul are obligaţia să achite reportatului preţul convenit pentrutitlurile primite în report; deoarece titlurile sunt date în report cu plataimediată, plata acestora se face la semnarea contractului;

b) reportatorul este obligat să preia de la reportat titlurile date în report;această obligaţie este corelativă obligaţiei reportatului de a preda titlurile, fărăde care contractul nu este valid încheiat;

c) reportatorul va restitui reportatului fructele civile, dacă părţile au convenitastfel.


Angelica Roşu Contractele specialeFructele civile ale titlurilor

În cursul duratei contractului, titlurile de credit pot produce anumite fructecivile (dobânzi, prime, dividende). Dacă în contractul de report nu s-a prevăzutaltfel, fructele civile conferite de titlurile de credit şi valorile mobiliare date înreport se cuvin reportatorului (art. 1773 din noul C. civ.).

2.5.4. Încetarea contractului de report

Contractul de report încetează ca urmare a producerii efectelor sale, la termenulstabilit de părţi. La scadenţă, reportatorul transmite proprietatea asupra unortitluri de credit de aceeaşi specie, iar reportatorul va plăti determinat. Potrivitlegii, la împlinirea termenului pentru revânzare, părţile, prin acordul lor devoinţă, pot să prelungească contractul de report pentru o altă durată, cupăstrarea condiţiilor iniţiale ale contractului. Potrivit art. 1776 din noul C. civ.,contractul de report poate fi reînnoit sau supus deportului:

- reînnoirea intervine la expirarea reportului şi are ca obiect titluri care diferăprin conţinut sau specia lor, presupunând o predare efectivă a titlurilor (esteo novaţiune prin schimbarea obiectului contractului);

- deportul este o operaţiune inversă reportului şi intervine pentru satisfacereanevoilor pe termen, de credit ale unei persoane: operaţiunea juridică privinddeportul intervine pentru satisfacerea nevoilor unei persoane de a realiza unanumit stoc de acţiuni în vederea exercitării dreptului de opţiune la o nouăemisiune ori pentru a obţine majoritatea de voturi în adunarea generală aacţionarilor.

2.6. Contractul de cont curent

2.6.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de cont curent

Codul comercial nu definea contractul de cont curent, mulţumindu-se sămenţioneze efectele acestuia.

Literatura de specialitate defineşte contractul de cont curent ca fiind unprocedeu tehnic constând în înţelegerea părţilor ca în loc să achite separat şiimediat creanţele reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute una către cealaltă,lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către parteadebitoare (Cărpenaru, 2007, p. 535).

Acest contract este reglementat în actuala reglementare de dispoziţiile art. 2171– 2183 din noul C. civ.

Potrivit art. 2171 alin. (1) din noul C. civ., contractul de cont curent este acelaprin care părţile, denumite curentişti, se obligă sã înscrie într-un contcreanţele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şiindisponibile până la închiderea contului.

Procedeul tehnic mai sus-menţionat este folosit de comercianţii care au unvolum mare de afaceri reciproce şi, mai ales, atunci când se găsesc în localităţidiferite, pentru evitarea lichidării individuale a fiecărei creanţe.

Părţile între care se încheie contractul de cont curent se numesc „curentişti”, iarprestaţiile reciproce pe care şi le fac, se numesc „remize” sau „remise”. Acesteprestaţii constau în operaţiuni, prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte


Angelica Roşu Contractele specialepărţi, o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenitătransmiţătorului să fie depusă în contul curent.

În consecinţă, remisa poate consta: într-o sumă de bani efectiv plătită; oricetitlu de credit remis (cambie, bilet la ordin, C.E.C., ordin de plată etc.) şi oricecredit concedat (de exemplu, preţul datorat ca urmare a unei vânzări demărfuri).

Remisele sunt facultative. Un curentist nu poate obliga pe celălalt să-i facăremise, dar este firesc ca remisele reciproce să existe, deoarece contractul decont curent nu este un contract de împrumut (propriu-zis), ci un contract derezultat, accesoriu, conex, cu unul sau mai multe acte obiective de comerţ.

Din moment ce suma de bani a fost trecută în cont, ea îşi pierdeindividualitatea, contopindu-se în masa sumelor înregistrate în cont, la activsau pasiv, după caz. La scadenţă se vor aduna posturile de la activ şi de lapasiv, pentru a se stabile care dintre părţi este debitoare şi, în această calitate,trebuie să achite soldul rezultat.

Cel care face prestaţia (trimite marfa sau trimite cambiile) va apărea în cont încalitate de creditor, deoarece el are dreptul la preţul mărfii, respectiv la sumelede bani încasate de la debitorii cambiali, iar cel care primeşte prestaţia(valoarea patrimonială) apare în calitate de debitor, fiind obligat la platasumelor de bani corespunzătoare.

Caracterele juridice ale contractului de cont curent

Contractul de cont curent prezintă următoarele caractere juridice:

- contractul de cont curent este un contract bilateral, deoarece părţile seobligă să se crediteze reciproc pentru prestaţiile făcute;

- contractul de cont curent este un contract intuitu personae, în sensul că,identitatea persoanei cu care se încheie contractul este determinată princonsimţământul exprimat la naşterea convenţiei;

- contractul de cont curent este un contract consensual, legea necerând oanumită formă pentru validitatea lui, de unde rezultă că el se încheie prinsimplul acord de voinţă;

- contractul de cont curent este un contract oneros, întrucât sumele trecute încont produc dobânzi de la data înscrierii lor şi sunt datorate de debitor;

- contractul de cont curent este un contract cu executare succesivă,caracterizându-se prin alternanţa remiselor şi prin succesiunea înscrierii lorîn contul curent;

- contractul de cont curent este un contract accesoriu, întrucât se încheie învederea executării altui contract sau a altor contracte între aceleaşi părţi.

2.6.2. Efectele contractului de cont curent

Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice. Unele efecte alecontractului sunt considerate principale (esenţiale), iar altele secundare.

Efectele principale privesc transferul dreptului de proprietate, novaţia,indivizibilitatea şi compensaţia. Efectele secundare se referă la curgereadobânzilor şi drepturile la comision şi alte cheltuieli.



Efectele principale

Transferul dreptului de proprietate asupra valorii transmise în contulprimitorului. Acest transfer operează prin înscrierea în cont a remiterii. Caefect al contractului de cont curent, prin înscrierea în cont a unei remiteri,având ca obiect o anumită valoare patrimonială, va opera transmitereadreptului de proprietate privind valoarea respectivă între transmiţător şiprimitor (art. 2173 din noul C. civ). Prin efectuarea operaţiunilor în cont, decreditare a transmiţătorului şi, respectiv, de debitare a patrimoniului cuvaloarea remisă, primitorul devine titularul dreptului de proprietate asupravalorii în cauză (marfă).

Novaţia. Alt efect al contractului de cont este novaţia, adică transformareacauzei iniţiale a remisei într-o cauză nouă, contractuală, derivată din contractulde cont din contul curent. Potrivit contractului iniţial (de exemplu, contractulde vânzare-cumpărare), primitorul mărfii datora preţul. Remiterea în contstinge creanţa cu toate acţiunile, excepţiile, garanţiile şi accesoriile ei. Creanţaveche se transformă într-un articol de cont; creanţa care se naşte este o creanţăcu termen care poate fi executată numai asupra soldului, la încheiereacontractului. Creanţele civile înscrise într-un cont comercial dau naştere uneicreanţe comerciale. Dacă obligaţiile iniţiale s-au înfăţişat sub forme diferite:vânzare-cumpărare, mandat, asigurare, transport etc., acestea dobândesc ounică formă, de simple credite şi debite în contul curent.

Indivizibilitatea. Ca efect al contractului de cont curent încheiat între părţi,sumele înscrise în cont pe baza prestaţiilor făcute îşi pierd individualitatea; elese contopesc într-un indivizibil. Până la data încheierii contului, la împlinireatermenului, între părţi nu există nici creanţe, nici datorii. Ca efect alcontractului, numai la împlinirea termenului convenit se va stabili soldul şi decise va cunoaşte partea care va datora celeilalte o sumă de bani.

Compensaţia. Contractul de cont curent are ca efect şi o compensaţie. Deci,datoriile reciproce ale părţilor se sting până la concurenţa debitului şicreditului, urmând a se plăti eventuala diferenţă. Numai la data încheieriicontului curent are loc efectul compensatoriu al celor două mase de credit şidebit.

Potrivit dispoziţiilor art. 2172 din noul C. civ., creanţele care nu pot faceobiectul compensaţiei nu pot face obiectul unui cont curent şi nu se vor înscrieîn acesta sau, dacă sunt înscrise, înscrierea se consideră nescrisã.

În cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în cont exclusivcreanţele derivând din exerciţiul activitãţii profesionale, dacă nu se prevedeexpres contrariul.


Angelica Roşu Contractele specialeEfectele secundare

Curgerea dobânzilor. Contractul de cont curent produce efecte în privinţadobânzilor. Dobânda curge de la data lichidării pentru soldul rezultat, indiferentcă a fost raportat ca articol nou, într-un alt cont curent sau a rămas ca o creanţădefinitivă, după încheierea contului.

Dreptul la comision şi alte cheltuieli. Existenţa contractului de cont curent nuexclude dreptul la comision şi plata cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise încontul curent. În cazul în care, cu ocazia unei operaţiuni, cel care primeşteprestaţia săvârşeşte anumite servicii care, în mod obişnuit, se plătesc (deexemplu, comision), partea în cauză are dreptul să se crediteze cu suma ce i s-ar cuveni, dacă părţile nu ar fi fost în raporturi de cont curent. Totodată, parteacare a făcut anumite cheltuieli pentru o operaţiune trecută în cont (de exemplu,cheltuieli de poştă, vamă etc.) are dreptul să se crediteze în cont cu sumelerespective. Aceste cheltuieli reprezintă o prestaţie pentru partea care le-a făcutşi, deci, se înscriu în cont. În ambele situaţii, pentru sumele datorate, dobânzilecurg de la data înscrierii în cont a operaţiunii.

2.6.3. Închiderea contului curent

Pentru a putea constata care dintre părţi, în urma prestaţiilor reciproce, estecreditor şi pentru ce sumă, trebuie să se încheie contul, stabilindu-se un soldfinal, rezultat al diferenţei dintre credit şi debit.

Potrivit art. 2179 din noul C. civ., încheierea contului curent şi lichidareasoldului vor avea loc la scadenţa prevăzută în contract sau la momentulîncetării contractului de cont curent. Regula este dată de faptul că încheiereacontului are loc la încetarea contractului, la data fixată de părţi, când contul seîncheie definitiv. Dar este posibil ca, părţile să se înţeleagă ca încheierea săaibă loc şi în cursul executării contractului.

În condiţiile legale invocate distingem:

• Încheierea contului în cursul contractului. O încheiere periodică (anuală,trimestrială) a contului, la termenele stabilite, prezintă interes pentru părţi,deoarece acestea au posibilitatea să cunoască la intervale mai scurteoperaţiunile înscrise în cont şi dobânzile aferente, precum şi partea care arecalitatea de debitor.

• Încheierea definitivă a contului coincide cu încetarea sau desfiinţareacontractului, la data convenită de părţi. Soldul astfel obţinut este rezultatul finalal diferenţei dintre articolele de credit şi debit înscrise în cont şi producedobânzi de la data lichidării contului.

2.6.4. Încetarea contractului de cont curent

Conform art. 2183 din noul C. civ., contractul de cont curent încetează înurmătoarele situaţii:

- prin scadenţa termenului convenit. De la această dată, eventualeleoperaţiuni trecute în cont nu vor mai produce efecte;

- în lipsă de convenţie, prin retragerea uneia din părţi. Cel ce denunţăcontractul nu trebuie să justifice actul său. Întrucât buna-credinţă se


Angelica Roşu Contractele specialeprezumă, partea interesată poate dovedi reaua-credinţă sau abuzul de dreptal celeilalte părţi;

- în caz de incapacitate,insolvenţă sau moarte, oricare dintre curentişti,reprezentantul incapabilului sau moştenitorul poate denunţa contractul.

Sarcina de lucru 13

Explică în 5 fraze procedeul tehnic al contractului de cont curent.

2.7. Contractul de leasing

2.7.1. Noţiune, definiţie, sediul materie

Noţiunea de leasing este utilizată atât din punct de vedere economic cât şijuridic. Într-o primă accepţiune, cea economică, leasingul reprezintă ooperaţiune de finanţare, în care finanţatorul asigură fondurile necesare pentruîntreaga investiţie.

În accepţiunea juridică, leasingul reprezintă un contract complex, care permiteunei persoane să obţină şi să utilizeze un lucru, fără a plăti imediat preţul, cuposibilitatea de a-l cumpăra la un preţ rezidual.

Cu alte cuvinte, leasingul este acel contract prin care o parte, denumitălocator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţăasupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, numită utilizator, lasolicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, iar lasfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respectedreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, la un preţ reprezentândvaloarea reziduală a acestuia, de a prelungi contractul de leasing ori de a încetaraporturile contractuale.

Reglementarea leasingului în dreptul român o regăsim în prevederileOrdonanţei Guvernului nr. 51/1997. Acest act normativ a fost publicat în M.Of. nr. 224 din 30 august 1997, a fost republicat în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie2000 şi a fost ulterior modificat prin Legea nr. 533/2004, Legea nr. 287/2006,Legea nr. 93/2009 şi prin Legea nr. 383/2009.

Părţile în contractul de leasing

Fiind o operaţiune comercială structurată în mai multe raporturi juridicedistincte, în mecanismul leasingului intervin următoarele persoane:

- locatorul bunului sau finanţatorul operaţiunii, care este o entitate juridicăspecializată, persoană juridică română sau străină; în raport de naturaoperaţiunii de leasing ce constituie obiectul lor de activitate, societăţile de



leasing sunt societăţi comerciale, care au ca obiect principal de activitatedesfăşurarea operaţiunilor de leasing şi au un capital social minim, subscris şivărsat integral în numerar, la înfiinţare, egal cu echivalentul în monedanaţională - leu - al sumei de 200.000 euro, în condiţiile art. 19 alin. (2) dinLegea nr. 287/2006;- utilizatorul, locatarul sau beneficiarul bunului;- terţul sau furnizorul, care poate fi constructorul, producătorul saufabricantul lucrului ori un intermediar (agent de distribuţie, concesionar etc.).

În contractul de leasing propriu-zis intervin numai primele două părţimenţionate mai sus.

Elementele şi etapele leasingului

Leasingul s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finanţare a investiţiilorproductive, oferind un plus de siguranţă deţinătorului de capital. Pe de altăparte, leasingul este privit ca o tehnică modernă de creditare a comerţului. Prinoperaţiunile de leasing se închiriază temporar bunuri şi servicii, în speţă bunuriimobile şi bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil. Înmod obişnuit, bunurile date în locaţie sunt maşinile, echipamentele şi utilajelede uz comercial.

Elementele şi etapele definitorii ale leasingului sunt următoarele:

1. solicitarea adresată finanţatorului de către client, viitorul utilizator, privindîncheierea unui contract de leasing a unui anumit bun;

2. încredinţarea de către finanţator, utilizatorului, a unui mandat privindselecţionarea furnizorului, a bunului şi de negociere a contractului decumpărare a bunului de către finanţator;

3. negocierea de către utilizator şi furnizor a unui contract de cumpărare abunului, în baza mandatului primit de la locator, conform necesităţilor sale;

4. cumpărarea de către locator, în vederea închirierii, a unor bunuri, înconformitate cu condiţiile negociate de utilizator;

5. încheierea contractului de leasing între locatorul/finanţator şilocatarul/utilizator privind închirierea bunului pe o anumită perioadă, înschimbul unei redevenţe;

6. utilizarea bunurilor de către utilizator, numai în scopuri profesionale,potrivit obiectului de activitate;

7. manifestarea opţiunii clientului, la îndeplinirea termenului, de a cumpărabunurile închiriate, de a prelungi contractul sau de a înceta raporturilecontractuale; dacă acesta îşi exercită opţiunea de cumpărare, atunci preţul vafi stabilit ţinând cont de vărsămintele efectuate anterior cu titlu de redevenţăşi de valoarea reziduală a bunului.

Leasingul a apărut ca urmare a faptului că finanţarea comerţului se realiza cumare greutate, valoarea maşinilor şi utilajelor era foarte mare, iar beneficiariiaveau reţineri la cumpărarea lor, de teama uzurii morale. Cumpărarea lornecesita un mare efort financiar, iar cumpărătorii trebuiau să suporte şi riscurilece decurgeau din transferul dreptului de proprietate, riscuri legate de eventualanerealizare a parametrilor tehnico-economici proiectaţi şi de uzură morală. Deasemenea, nu trebuie omisă şi dificultatea înregistrată la obţinerea unor garanţiibancare sau plata unor dobânzi bancare ridicate. Utilizarea acestei operaţiuni


Angelica Roşu Contractele specialemoderne în activitatea comercială a înlăturat toate inconvenientele arătate maisus.

Forme de leasing

În literatura de specialitate formele leasingului au fost semnalate raportat lamai multe criterii:

I. După obiectul operaţiunilor de leasing se pot distinge mai multe forme:

1. Leasingul echipamentului industrial;2. Leasingul imobiliar, cu destinaţie comercială sau locativă;3. Leasingul mobiliar al bunurilor de folosinţă îndelungată;4. Leasingul fondului de comerţ.

II. În raport de părţile contractante, leasingul se împarte în două grupe:

1. Leasing direct, care presupune încheierea nemijlocită a contractuluiîntre furnizor şi utilizator;

2. Leasing indirect, care se realizează prin intervenţia ca locator a unorsocietăţi specializate.

III. În raport de efectele lor fiscale, operaţiunile de leasing sunt de două feluri:

a) Leasing financiar – orice contract de leasing care întruneşte cel puţin unadintre următoarele condiţii:

- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care faceobiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la carecontractul de leasing produce efecte;

- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietateasupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator, la momentulexpirării contractului;

- perioada de leasing depăşeşte 80 % din durata normală de utilizare a bunuluice face obiectul leasingului (art. 7 pct. 7 lit. d din Legea nr. 571/2003,modificată şi completată).

În leasingul financiar, utilizatorul este tratat, din punct de vedere fiscal, caproprietarul bunului ce face obiectul leasingului, având obligaţia de a efectuaamortizarea acestuia şi având dreptul de a deduce dobânda.

b) Leasing operaţional - orice contract de leasing încheiat între locator şilocatar care nu îndeplineşte cerinţele leasingului financiar (art. 7 pct. 8 dinLegea nr. 571/2003). În leasingul operaţional locatorul este cel care, din punctde vedere fiscal, este tratat ca proprietar având obligaţia de a efectuaamortizarea acestuia şi având dreptul de a deduce chiria (rata de leasing).

IV. Având în vedere particularităţile tehnicii de realizare, leasingul prezintăurmătoarele variante:

1. Leasingul experimental, prin care se urmăreşte promovarea vânzării demaşini-unelte şi utilaje industriale.

2. Time-sharing sau leasingul ordinatoarelor, prin care se finanţează şicomercializează calculatoarele electronice şi alte utilaje. Time-sharing sefoloseşte pentru închirierea, în comun, de către un număr de utilizatori, aunui utilaj, în timpi partajaţi. Astfel, un computer poate fi utilizat, simultan,de mai multe firme şi, ca urmare, rata de leasing plătită de fiecare utilizatorva fi mult redusă.


Angelica Roşu Contractele speciale3. Lease-back, care permite unui comerciant să-şi procure mijloacele

financiare, prin transformarea investiţiilor în fonduri disponibile. Prinoperaţiunea de lease-back, un bun este vândut de către proprietar unuifinanţator, societate specializată în leasing. După efectuarea tranzacţiei,societatea închiriază bunul fostului proprietar, obligându-se să respecteopţiunea acestuia de a cumpăra bunul, la încetarea contractului.

2.7.2. Natura juridică

Leasingul poate fi caracterizat ca o formă de finanţare cu termen. În acelaşitimp, leasingul se aseamănă cu contractele de închiriere şi de vânzare în rate.Leasingul este un mecanism contractual complex şi original, care se realizeazăprin următoarele mijloace juridice:

• un contract de mandat, încheiat între locator/finanţator şi utilizator, princare primul, în calitate de mandant, împuterniceşte pe acesta din urmă, sănegocieze cu furnizorul elementele vânzării, stabilind parametrii tehnici aibunului ce face obiectul contractului de leasing, realizând în acelaşi timpoperaţiunile tehnice şi formalităţile administrative;

• un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între furnizor şi locator, princare se achiziţionează bunul solicitat de utilizator;

• un contract de locaţie (contractul de leasing propriu-zis), încheiat întrelocator şi utilizator, contract a cărui durată, precum şi ratele de leasing, suntdeterminate de termenul de amortizare a bunului;

• un contract accesoriu, care include o promisiune unilaterală a locatorului dea respecta, la finele contractului, opţiunea utilizatorului de cumpărare abunului, de prelungire a contractului sau de încetare a raportului juridic.

Caractere juridice

Contractul de leasing are următoarele caractere juridice:

- este un contract bilateral – întrucât la încheierea acestuia participă douăpărţi (contractul leasing propriu-zis);

- este un contract sinalagmatic – întrucât se caracterizează prininterdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor;

- este un contract oneros – întrucât ambele urmăresc obţinerea unui avantajpatrimonial;

- este un contract solemn, forma scrisă fiind o condiţie ad validitatem.Precizăm însă că există autori care susţin că forma scrisă a contractului deleasing reprezintă doar o condiţie ad probationem (Schiau, 2009, p. 508);

- este un contract comutativ - întrucât părţile cunosc întinderea obligaţiilorîncă din momentul încheierii contractului;

- are caracter intuitu personae, în ceea ce priveşte persoana utilizatorului,contractul încheindu-se în considerarea calităţilor economice, managerialeale acestuia; finanţatorul va putea, însă, înstrăina, fără restricţii, proprietateabunului, către alt finanţator, cedentul rămânând răspunzător în calitate degarant.


Angelica Roşu Contractele speciale- în raport de faptul că legiuitorul reglementează, de o manieră imperativă,

conţinutul minimal al contractului de leasing şi consacră o poziţie forte afinanţatorului, s-a apreciat în literatura de specialitate că acest contract poatefi clasificat printre cele de adeziune. Opinia noastră este în sensul că o astfelde susţinere şi-a pierdut actualitatea, întrucât art. 6 alin. 3 din O.G. nr. 51 /1997 precizează expres că elementele legale menţionate sunt minimale,părţile putând stabili şi alte clauze.

- este un contract cu titlu executoriu - părţile putând trece la executarea silităfără a mai fi necesară învestirea cu formulă executorie a acestui titlu.

2.7.3. Efectele contractului

Dat fiind caracterul complex al contractului de leasing, obligaţiile părţilor vorfi marcate de interdependenţa, de fuziunea operată între contractelecomponente ale tehnicii de leasing. În operaţiunea de leasing, terţul furnizor îşiasumă un număr de obligaţii, şi anume:

- livrarea bunului în stare de funcţionare;- participarea la instruirea personalului destinat exploatării bunului;- reparaţia defecţiunilor care nu provin din culpa utilizatorului;- asigurarea pieselor de schimb necesare reparaţiei sau achitarea contravalorii

lor.

Finanţatorul/locator, în funcţie de stipulaţiile contractuale, are următoareleobligaţii:

a. să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri,potrivit intereselor sale;

b. să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, încondiţiile expres formulate de către acesta sau, după caz, să dobândeascădreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator;

c. să încheie contract de leasing cu locatarul/utilizatorul şi să transmităacestuia, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract,cu excepţia dreptului de dispoziţie, iar în cazul programelor pentrucalculator, să transmită dreptul de utilizare asupra programelor pentrucalculator către locatar/utilizator, fără a-şi mai putea exercita acest drept peperioada derulării contractului de leasing;

d. să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpărabunul, de a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura leasingului,ori de a înceta raporturile contractuale;

e. să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, încondiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale;

f. să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacăprin contractul de leasing părţile nu au convenit altfel.

Pe toată durata contractului, societatea are dreptul de a controla periodic stareabunului şi modul de folosire. De asemenea, societatea poate vinde bunul altuifinanţator, cu condiţia ca noul proprietar să respecte contractul de leasing.

Utilizatorul este ţinut:


Angelica Roşu Contractele specialea. să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul şi în condiţiile de

livrare agreate cu furnizorul;

b. să exploateze bunul, conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi săasigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze;

c. să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing,decât cu acordul finanţatorului:

d. să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing – rate deleasing, asigurări, impozite, taxe - în cuantumul şi la termenele menţionateîn contract;

e. să suporte cheltuielile de întreţinere, precum şi orice alte cheltuieli aferentebunului sau din contractul de leasing.

f. să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţiicontrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sauprin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunuluiutilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing,până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;

g. să permită locatorului/finanţatorului verificarea periodică a stării şi amodului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing;

h. să îl informeze pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare adreptului de proprietate venită din partea unui terţ;

i. să nu aducă modificări bunului şi să nu schimbe locul declarat în contract,fără acordul locatorului/finanţatorului;

j. să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing (art.10 din Ordonanţă).

Utilizatorul este îndreptăţit să introducă o acţiune directă împotrivafurnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnicăşi service-ul în perioada de garanţie şi postgaranţie. Acest drept acordatutilizatorului, care nu este parte în contractul de vânzare dintre furnizor şifinanţator, poate fi privit ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelorcontractului. Utilizatorul poate, de asemenea, să exercite acţiunile posesoriifaţă de terţi, în cazul producerii unor tulburări din partea acestora, care săafecteze folosinţa liniştită a bunului.

Sarcina de lucru 14

Identifică 3 avantaje pe care le prezintă operaţiunile de leasing.


Angelica Roşu Contractele speciale2.7.4. Răspunderea părţilor contractului

Răspunderea utilizatorului

În cazul în care locatarul/utilizatorul refuză primirea bunului la termenulconvenit sau dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment,finanţatorul va putea rezilia contractul cu daune-interese [art. 14 alin. (1) dinO.G. nr. 51/1997].

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 51/1997, dacă în contract nu se prevede altfel, încazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a rateide leasing, timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută încontractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractulde leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plăteascătoate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.Utilizatorul răspunde pentru prejudiciile pricinuite bunului sau terţilor întimpul utilizării bunului, direct sau prin prepuşii lui, inclusiv pentru pierderea,deteriorarea sau distrugerea bunului.

Răspunderea finanţatorului

În temeiul art. 16 din ordonanţă, dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptulde opţiune al locatarului/utilizatorului, aşa cum este prevăzut în prezentaordonanţă, locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalulprejudiciului produs prin încălcarea acestei obligaţii, iar instanţajudecătorească, învestită cu stabilirea daunelor-interese, va putea pronunţa ohotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Finanţatorul nu răspunde dacă bunul nu este livrat utilizatorului. Din momentulîncheierii contractului şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesiabunului, finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi, pentruprejudiciile provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea utilizatorului(art. 18 din Ordonanţă).

2.7.5. Încetarea contractului

Contractul de leasing poate înceta în următoarele situaţii:

- expirarea termenului, cu excepţia situaţiei în care utilizatorul optează pentruprelungirea contractului;

- reziliere, în situaţia în care utilizatorul refuză să preia bunul la termenulconvenit sau se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment ori nuachită două rate de leasing succesiv sau când finanţatorul nu respectădreptul de opţiune al utilizatorului;

- prin convenţia părţilor.

2.8. Contractul de franciză

2.8.1 Noţiune, apariţie, părţi, avantaje

Pentru definirea conceptului, franciza ar trebui mai întâi privită din perspectivasa economică, cea mai în măsură să ofere o imagine fidelă a ansamblului deoperaţiuni comerciale menite să dezvolte o activitate economică francizată.Funcţia definitorie a francizei constă în aptitudinea acesteia de a transpune pe o


Angelica Roşu Contractele specialepiaţă, în aceleaşi condiţii şi parametri, o afacere care şi-a demonstrat dejasuccesul pe o altă piaţă.

Potrivit definiţiei sale legale, franciza este un sistem de comercializare bazat peo colaborare continuă între persoane fizice şi juridice, independente din punctde vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei altepersoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta oafacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.

Sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimuljuridic al francizei şi art. 7 pct. 14 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Apariţie

Acest sistem de comercializare este o creaţie a legislaţiei nord-americane, carea interzis, acum câteva decenii, ca anumite produse să fie comercializate directde către producători, impunând utilizarea unor distribuitori specializaţi. Înaceste condiţii, comercializarea acelor produse a fost concesionată unorsocietăţi comerciale specializate în desfacere, cărora le-a fost transmisă oanumită formulă de comercializare, împreună cu mijloacele şi metodelesusceptibile de a obţine cele mai bune condiţii de rentabilitate.

Ulterior, contractul a cunoscut o mare dezvoltare în SUA, unde firme caMcDonald's, Coca Cola sau Hilton au obţinut o dezvoltare rapidă prinpracticarea acestui sistem de comercializare a produselor sau serviciilor lor.

Părţile contractului

Părţile contractului sunt francizorul şi beneficiarul.

Având în vedere prevederile art. 1 lit. b) din O.G. nr. 52/1997, francizorul esteun comerciant, titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, care oferă unansamblu de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii, asigură beneficiarului opregătire iniţială şi utilizează personal şi mijloace financiare pentrupromovarea mărcii sale, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului sauserviciului.

Conform art. 1 lit. c) din O.G. nr. 52/1997, beneficiarul este un comerciant,persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiulomogenităţii reţelei de franciză şi care primeşte dreptul de a exploata o anumităafacere, un produs sau un serviciu.

În doctrină, s-a arătat că utilizarea termenului de beneficiar poate ficonsiderată ca necorespunzând realităţii faptice. Termenul ar putea fiinterpretat ca desemnând o persoană care primeşte un câştig sau trage un folosde pe urma cuiva sau a ceva. (Schiau, 2009, p. 519, nota 1 subsol); (Mocanu,2008, p. 171). De aceea, denumirea de francizat a fost apreciată ca fiind maipotrivită.

Ca efect al independenţei juridice, beneficiarul este direct şi singur răspunzătorîn raporturile cu clienţii, fie pe baze contractuale, fie delictuale.

Prin intermediul francizei se creează o unitate economică simplă între francizorşi beneficiar, prin utilizarea unei mărci de fabrică sau de comerţ în condiţiileunor anumite formule sau metode de comercializare; această legăturăeconomică este bazată pe o colaborare strânsă şi continuă între părţilecontractuale, independente din punct de vedere financiar.


Angelica Roşu Contractele specialeAvantaje

Prin încheierea şi executarea contractului de franciză, ambele părţi beneficiazăde o serie de avantaje economice şi strategice.

Francizorul poate pătrunde pe pieţele externe, fără eforturi de investiţii şi încondiţiile de maximă eficienţă, putând crea un sistem de comercializare aproduselor şi serviciilor de dimensiuni mult mai mari decât i-ar permitemijloacele proprii. Beneficiarul îşi desfăşoară activitatea, beneficiind dereputaţia mărcii francizorului, asigurându-şi clientela şi extindereaoperaţiunilor comerciale, precum şi folosirea unor brevete sau a know-how-lui,puse la dispoziţia sa de francizor. Beneficiarii cuprinşi într-o reţea de francizăsunt independenţi între ei, fapt ce explică de ce o eventuală criză care afecteazăun beneficiar sau chiar o întreagă piaţă geografică dependentă de unsubfrancizor, nu se va propaga şi către ceilalţi membri ai reţelei ori cătresocietatea francizoare.

2.8.2. Caracteristici

Contractul de franciză prezintă următoarele caracteristici:

- este un contract comercial;- este un contract sinalagmatic, întrucât se caracterizează prin interdependenţa

şi reciprocitatea obligaţiilor;- este un contract consensual, încheindu-se prin simplul acord de voinţă al

părţilor;- este un contract oneros, întrucât ambele părţi urmăresc obţinerea unui folos

patrimonial;- este un contract comutativ, ambele părţi cunoscând întinderea obligaţiilor

din momentul încheierii contractului;- este un contract intuitu personae, întrucât francizorul îl selecţionează pe

beneficiar în considerarea capacităţii sale profesionale (se multiplicăsuccesul afacerii francizate) şi de a adera la principiul omogenităţii reţeleide franciză.

Pe lângă aceste caractere generale, franciza prezintă şi următoarele trăsăturispecifice:

- părţile sunt independente din punct de vedere financiar, cu gestiune şicontabilitate proprie, precum şi cu personalitate juridică distinctă;

- între părţi se desfăşoară o colaborare strânsă şi continuă pentru promovareaafacerii, produsului sau serviciului concesionat;

- franciza se integrează unei reţele de franciză.

Aşadar, reţeaua de franciză poate fi privită, atât ca un ansamblu de raporturicontractuale (art. 1 lit. e) din Ordonanţă), cât şi ca un mecanism comercialformat din francizor şi beneficiari (art. 12 din Ordonanţă).

Art. 13 din Ordonanţă identifică scopul reţelei de franciză, în sensul că:

„reţeaua de franciză este formată de francizor şi beneficiari. Prin organizare şi dezvoltare,reţeaua de franciză trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei şi/sau distribuţiei deproduse şi/sau servicii”.


Angelica Roşu Contractele specialeDin aceste dispoziţii se pot extrage omogenitatea, publicitatea, unitatea şicoeziunea reţelei de franciză.

Omogenitatea reţelei de franciză – este o realitate comercială evidentă; ea sepoate constata, comparând oricare dintre unităţile francizate din aceeaşi reţea,indiferent unde s-ar afla.

Publicitatea se realizează, în general, centralizat, prin intermediulfrancizorului, căruia beneficiarii din reţea îi plătesc o taxă de publicitate,reprezentând contribuţia acestora la suportarea cheltuielilor de publicitate.

Acest control asupra publicităţii se justifică prin necesitatea păstrării unităţiireţelei şi promovarea imaginii unei mărci, în mod nediferenţiat. Francizorul vafi responsabil faţă de beneficiari de modul în care îşi îndeplineşte aceastăobligaţie.

Unitatea şi coeziunea reţelei este dată, conform art. 1 lit. e) din O.G. nr.57/1997, de scopul comun al părţilor, adică:

„promovarea unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltareaproducţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu”.

Omogenitatea, unitatea şi coeziunea reţelei de franciză asigură repetareasuccesului afacerii francizate; franciza fiind o modalitate de a reitera şimultiplica o afacere reuşită, reţeaua de franciză este instrumentul acesteimultiplicări.

Raporturi precontractuale

Încheierea unui contract de franciză este precedată de o perioadăprecontractuală, în care părţile se cunosc reciproc şi caută să stabilească, câtmai exact, care va fi cadrul de desfăşurare a raporturilor lor viitoare. De aceea,în perioada precontractuală, părţile trebuie să beneficieze de toate informaţiilenecesare pentru ca decizia lor de colaborare să fie fundamentată pe o bunăcunoaştere a avantajelor şi rigorilor francizei.

În această fază are loc selecţia beneficiarului de către francizor, pe bazaevaluării performanţelor sale economice sau a potenţialului său de integrare înreţeaua de franciză. În aceeaşi perioadă, francizorul trebuie să transmităpotenţialului beneficiar informaţiile despre experienţa dobândită şitransferabilă, condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţialăsau taxa de intrare în reţea, redevenţele periodice, redevenţele din publicitate,determinarea tarifelor privind prestările de servicii şi tarifele privind produsele,serviciile şi tehnologiile, în cazul obligaţilor contractuale de cumpărare. Deasemenea, francizorul trebuie să transmită potenţialului beneficiar elementelecare permit acestuia să realizeze calculul rezultatului previzionat şi să-şiîntocmească planul financiar. Francizorul transmite şi obiectivele şi ariaexclusivităţii acordate, durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii,cesiunii.


Angelica Roşu Contractele speciale2.8.3. Efectele contractului de franciză

Francizorul îşi asumă următoarele obligaţii:

a) să deţină şi să exploateze o activitate comercială, pe o anumită perioadă,anterior lansării reţelei de franciză;

b) să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială;c) să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă

comercială şi/sau tehnică permanentă, pe toată durata existenţei drepturilorcontractuale;

d) să transmită beneficiarului dreptul de a utiliza firma, emblema sau sigla sa,marca produselor, serviciilor sau tehnologiilor, precum şi orice alte drepturide proprietate intelectuală sau industrială necesare exploatării comerciale aafacerii;

e) să transmită concesionarului un ansamblu de informaţii practice (know-how)rezultând din experienţa sa şi verificate de el, privind prezentarea produselorîn vederea vânzării, transformarea produselor în legătură cu prestarea deservicii, relaţiile cu clientela, gestiunea administrativă şi financiară,procesele de fabricaţie şi de distribuţie ale unei mărfi sau ale unui serviciu;

f) să asigure aprovizionarea ritmică cu o gamă omogenă de produse, serviciişi/sau tehnologii.

Pentru realizarea operaţiunii, francizorul trebuie să informeze pe beneficiarasupra rentabilităţii investiţiilor, să supravegheze activitatea comercială aconcesionarului, să organizeze campania publicitară şi să acorde asistenţătehnică. De cele mai multe ori, francizorul asigură şi exclusivitateaoperaţiunilor pe un anumit teritoriu. El are dreptul să controleze respectarea decătre beneficiar a tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii sale.

Beneficiarul are următoarele obligaţii:

a) să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precumşi reputaţia acesteia;

b) să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şianaliza performanţelor şi a situaţiei reale financiare, precum a asigura ogestiune eficientă în legătură cu franciza;

c) să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atâtpe toată durata contractului de franciză, cât şi ulterior;

d) să respecte regulile şi politicile comerciale stabilite de francizor privinddesfacerea produselor sau prestarea serviciilor;

e) să plătească concedentului o taxă de intrare pentru admiterea în afacere şi oredevenţă, care se calculează în procente sau într-o cotă fixă, în funcţie dedesfacerile realizate;

f) să restituie francizorului sau, după caz, să înceteze utilizarea oricărui buncorporal sau incorporal aparţinând acestuia.

2.8.4. Încetarea contractului

Contractul de franciză încetează prin ajungerea la termen şi reziliere. Fiind uncontract intuitu personae, atunci când este încheiat pe o perioadănedeterminată, el poate fi denunţat oricând, de către oricare dintre părţi. De


Angelica Roşu Contractele specialeasemenea, el încetează prin decesul, incapacitatea ori falimentul persoaneifizice sau lichidarea ori falimentul persoanei juridice.

Sarcina de lucru 15

Explică natura juridică a contractului de franciză.

Rezumat

Contractul de vânzare este cel mai în amănunt reglementat de Codul civil,fiind contractul cadru pentru toate celelalte contracte ce cuprind prestaţiireciproce. Ca element de noutate, noul Cod civil unifică regimul juridic alcontractelor civile şi comerciale, consacrându-i-se un capitolul întreg (art.1650-1762), alături de o serie de alte norme speciale care fac referire şi lavânzare. Având caractere juridice speciale care îl delimitează de toate celelaltecontracte, contractul de vânzare-cumpărare se încheie, în regulă generală, pebaza principiului libertăţii convenţiilor şi cel al autonomiei de voinţă,respectându-se condiţiile generale de validitate prevăzute C. civ., la care seadaugă câteva particularităţi. Din noua reglementare lipseşte prohibireavânzării între soţi – ceea ce, însă, nu a atras şi renunţarea la revocareadonaţiilor între aceştia, pe timpul căsătoriei. În privinţa efectelor contractului,au fost expuse obligaţiile vânzătorului şi ale cumpărătorului, ele fiind de altfel,de cele mai multe ori în practică, sursa litigiilor civile dintre părţi. În dreptulnostru, de regulă, dreptul de proprietate se transmite din chiar momentulîncheierii contractului de vânzare-cumpărare, de unde rezultă că raţiuneaîncheierii contractului o reprezintă însăşi transmiterea proprietăţii. fiind, aşacum se cunoaşte, legea părţilor. Majoritatea normelor expuse în cazul acestuicontract, au caracter supletiv, părţile putând deroga de la acestea, potrivitvoinţei lor.

Noul C. civ. reglementează contractul de mandat comercial prin dispoziţiile art.2009 – 2071, aceste texte cuprinzând şi reglementările contractelor decomision, consignaţie, expediţie. Având în vedere dispoziţiile art. 2009 dinnoul C. civ., contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contractprin care o persoană numită mandatar se obligă în numele şi pe seama uneialte persoane, care i-a dat împuternicirea, numită mandant, anumite actejuridice. Potrivit reglementării anterioare (art. 374 C. com.) obiectulcontractului de mandat comercial îl reprezenta „tratarea de afacericomerciale”. Actualmente, această distincţie referitoare la obiectul mandatuluinu mai subzistă, legea prevăzând că mandatul poate avea ca obiect numai actejuridice. Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie sărespecte condiţiile generale pentru încheierea contractelor prevăzute de art.



1179 din noul C. civ.. respectiv: capacitatea de a contracta, consimţământul,părţilor, obiectul şi cauza. Încheierea valabilă a contractului de mandatcomercial are ca efect generarea unor obligaţii în sarcina părţilor. Obligaţiileprivesc raporturile dintre părţi, respectiv pe cele dintre mandant şi terţi.

Potrivit dispoziţiilor noului C. civ., contractul de comision este mandatul careare ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii peseama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titluprofesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision. Din definiţia legalămai sus enunţată rezultă că acest contract apare ca o varietate a contractului demandat, şi anume mandat fără reprezentare. Contractul de comision este valabilîncheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1179 din noul C. civ.,necesare oricărei convenţii. Între părţile contractului de comision se nascobligaţii guvernate de regulile mandatului. Comisionarul se obligă direct şipersonal faţă de terţi. Acest tip de contract creează două tipuri de raporturijuridice: între comitent şi comisionar şi între comisionar şi terţ. Prin urmare,între comitent şi terţ nu se nasc niciun fel de raporturi juridice.

Contractul de consignaţie este definit de art. 2054 din noul C. civ. ca fiind „ovarietate a contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunurimobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop”.Contractul de consignaţie este valabil încheiat dacă îndeplineşte condiţiilecerute oricărei convenţii: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art.1179 din noul C. civ.). Prin contractul de consignaţie, consignantul îlîmputerniceşte pe consignatar să încheie, în nume propriu, dar pe seamaconsignantului, anumite acte juridice de vânzare-cumpărare pentru vindereaunor bunuri ale consignantului. În consecinţă, contractul de consignaţie dănaştere la numite obligaţii între părţile contractante – consignant şi consignatar.De asemenea, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumiteobligaţii între consignatar şi terţi.

În temeiul unui contract de report, aşa cum este acesta reglementat în prezentde dispoziţiile art. 1772 din noul C. civ., o persoană, numită reportator,cumpără de la reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare,care circulă în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp, să revândă reportatuluititluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbulunei sume determinate. Efectele contractului de report se referă, în principal, latransferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit şi valorilormobiliare şi fructele civile ale acestora. Proprietatea asupra titlurilor de credit şivalorilor mobiliare care fac obiectul contractului de report se transferă lacumpărător. Astfel, el cuprinde două operaţii de vânzare şi operează un dublutransfer de proprietate: primul între reportat şi reportator pe bani gata, iar aldoilea între reportator şi reportat, la termen.

Literatura de specialitate defineşte contractul de cont curent ca fiind unprocedeu tehnic constând în înţelegerea părţilor ca în loc să achite separat şiimediat creanţele reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute una către cealaltă,lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către parteadebitoare. Acest contract este reglementat în prezent de dispoziţiile art. 2171 –2183 din noul C. civ.

Leasingul este acel contract prin care o parte, denumită locator/finanţator,transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al



cărui proprietar este, celeilalte părţi, numită utilizator, contra unei plăţiperiodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing,locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatoruluide a cumpăra bunul, la un preţ reprezentând valoarea reziduală a acestuia, de aprelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă întrepersoane fizice şi juridice, independente din punct de vedere financiar, princare o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumităbeneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, otehnologie sau un serviciu. Sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernuluinr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei şi art. 7 pct. 14 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Teste de autoevaluare

1. Contractul de vânzare-cumpărare:a) este un contract unilateral;b) poate fi cu titlu gratuit;c) este solemn, când are ca obiect un teren, dar numai dacă acesta este

situat în extravilan.

2. Garanţia contra viciilor lucrului este o obligaţie a:

a) cumpărătorului;b) vânzătorului;c) ambele variante.

3. Contractul de consignaţie poate avea:

a) caracter gratuit;b) caracter translativ de proprietate;c) caracter sinalagmatic.

4. Contractul de report:

a) este un contract intuitu personae;b) este un contract solemn;c) este un contract real.

5. Prin contractul de leasing:

a) o parte transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţăasupra unui bun al cărui proprietar este, unei alte părţi;

b) se vinde pe credit un bun imobil;c) se garantează un credit.



Lucrarea de verificare

1. Prezintă în 20 de rânduri specificul obligaţiilor asumate de profesionişti încontextul dispoziţiilor noului Cod civil.

2. Precizează conţinutul obligaţiei de garanţie contra viciilor pe care o arevânzătorul.

Nota Bene. Lucrarea va fi încărcată pe platforma Danubius Online, lasec iunea ț Teme din cadrul site-ului de curs, până la data ce va fi precizată lasec iunea ț Anun uri,ț spre a fi evaluată si notată. Această notă se va regăsi, înprocentul precizat în programa analitică, în nota finală.

Bibliografie minimalăAngheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C. (2004). Drept comercial. Ediţia 3. Bucureşti: AllBeck.

Ciutacu, F. (2006). Garanţiile de executare a obligaţiilor. Garanţiile personale şigaranţiile reale. Slatina: Themis Cart.

Clocotici, D.; Gheorghiu, Gh. (2000). Operaţiunile de leasing. Bucureşti: LuminaLex.

Cucu, C.; Gavriş, M. (2006). Contractele comerciale. Practică judiciară. Bucureşti:Hamangiu.

Deak, Fr. (2001). Tratat de drept civil. Contracte speciale. Ediţia a III-a actualizată şicompletată. Bucureşti: Universul Juridic.

Gheorghiu, Gh.; Turcu, G. N. (2002). Operaţiunile de franciză. Bucureşti: LuminaLex.

Chirică, Dan (2008). Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea şischimbul. Bucureşti: C. H. Beck

Schiau, I. (2009). Drept comercial. Bucureşti: Hamangiu

Roşu, A. (2010). Drept comercial. Bucureşti: Pro Universitaria

Lupşan, G. (2010). Drept civil. Contracte. Galaţi: Universitară Danubius.

Costache, M. (2011). Drept civil. Contracte. Galaţi: Universitară Danubius.

Moţiu, F. (2011). Contracte speciale. Bucureşti: Universul Juridic

Angheni, S. (2011), Dreptul comercial – între dualism şi monism în Noul Cod civil.Comentarii, în Noul Cod civil comentarii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,coordonator Marilena Uliescu, Bucureşti: Universul juridic.

***Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii (2011). Bucureşti: C.H. Beck.


Dr. Comercial

Documents

Transcript of Dr. Comercial