dr civil.

Lect.univ.Dr. Adrian Stoica Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale Note de curs

Universitatea OVIDIUS ConstanţaDepartamentul ZIFacultatea de Drept şi Stiinţe AdministrativeSpecializarea Stiinţe AdministrativeForma de învăţământ ZIAnul de studiu IISemestrul IValabil începând cu anul universitar 2009-2010

Caiet de Studiu Individualpentru

Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale

Coordonator disciplină:Lect.univ.dr.Adrian Stoica-Constantin

1


ANUL IINote de curs drept civil

Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale

Curs I-Patrimoniul şi drepturile patrimoniale 1.Structura generală a noţiunii de patrimoniu A)Noţiune Codul civil sau alte legi nu conţin o definiţie a patrimoniului, deşi numeroase texte legale fac referiri la această noţiune.Cu titlu de exemplu, art.1718 C.civ. care reglementează gajul general şi care după cum vom observa, constituie fundamentul teoriei patrimoniului, art.1781 referitor la separaţia patrimoniului defunctului de acela al moştenitorului, art.26 lit.e din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, etc. În accepţiune curentă prin patrimoniu se înţelege averea sau avuţia unei persoane.În sens mai larg(lato sensu), se vorbeşte de patrimoniu public(bunăoară, Legea apelor din 1996 în art.1 alin.2), ori în alte situaţii de patrimoniu cultural care include bunurile culturale ale unei naţiuni ca, operele de artă, monumentele, etc.Se mai poate vorbi, deasemenea de un patrimoniu geografic(solul), de un patrimoniu biologic(flora şi fauna) şi de un patrimoniu lingvistic. Ne interesează însă sensul tehnic, juridic al acestei noţiuni.Cuvântul patrimoniu, provine din latinescul patrimonium, acest cuvânt derivând de la pater famillias, care era proprietarul întregii averi familiale.Noţiunea avea şi un caracter real pentru că desemna bunurile unei familii, bunuri care se transmiteau din tată în fiu.Juriştii romani nu au definit patrimoniul, dar au surprins elementele sale.După distincţia lui Gaius rezultă că patrimoniul este alcătuit din dreptul de proprietate şi din drepturile reale şi persoanele, acestea din urmă putând figura la activ ca şi creanţe, sau la pasiv ca datorii.Este curios faptul că romanii nu au simţit nevoia de a grupa drepturile şi obligaţiile într-un tot unic, nu pe timpul vieţii unei persoane, ci la încetarea ei din viaţă, la moştenire(hereditas). Pentru a ne întoarce la sensul contemporan al noţiunii de patrimoniu, este necesar să anticipăm distincţiile sau clasificarea drepturilor patrimoniale, deoarece, patrimoniul după cum vom observa se referă exclusiv la sfera drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.Astfel, drepturile şi obligaţiile unei persoane pot să poarte asupra unor bunuri determinate considerate ut singuli faţă de celelalte drepturi şi obligaţii ale aceluiaşi subiect de drept.După cum ve-ţi observa pe parcursul studierii materiei, sub acest aspect am calificat drepturile reale şi de creanţă, mobiliare şi imobiliare, corporale şi incorporale.Dar de altă parte, drepturile şi obligaţiile pot să poarte asupra unui ansamblu de bunuri, adică asupra unei universalităţi. Tradiţional se distinge între universalitatea de drept(de jure)-patrimoniul şi diverse universalităţi de fapt(de facto)-după cum vom studia, această universalitate reprezintă o grupare de bunuri mai mult sau mai puţin omogene care prin voinţa proprietarului este considerată şi tratată ca bun unic(Ex.fondul de comerţ care constituie un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit, sau uzufructul constituit asupra unei turme de vite(art.556 C.civ),etc).Universalităţile de fapt nu înglobează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei

2


persoane, ele fiind fracţiuni de patrimoniu, sau într-un alt termen ‚ sub-patrimoniu’, deoarece nu cuprind un activ şi un pasiv.Unii autori francezi susţin că pe lângă aceste două tipuri de universalităţi, trebuie să i se facă loc şi unui ansamblu care reuneşte bunurile de producţie şi munca omului în cadrul unei intreprinderi. Singura universalitate de jure(de drept) admisă în dreptul nostru este cea care se numeşte patrimoniu.În consecinţă, literatura noastră juridică a definit prin numeroase fraze noţiunea de patrimoniu, dar vă prezint două dintre cele mai sugestive: a)’patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele’. b)’patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând unei persoane’. Foarte important de subliniat faptul că bunurile nu intră în definiţia patrimoniului deoarece în concepţia Codului civil drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri.S-a observat îndreptăţit, că dacă în patrimoniu ar fi incluse alături de drepturile patrimoniale şi bunurile care formează obiectul acestora, s-ar ajunge la o dublare a valorii economice ceea ce ar denatura raportul activ-pasiv. Din cuprinsul definiţiei patrimoniului se pot desprinde următoarele idei: a)patrimoniul este compus dintr-un activ şi un pasiv, însemnând că drepturile au acelaşi titular iar bunurile reunite acelaşi proprietar.Coeziunea acestui ansamblu este fungibilitatea elementului activ şi a elementului pasiv; b)drepturile care-l compun sunt patrimoniale, evaluabile în bani.De aceea când spunem patrimoniu, spunem implicit pecuniar, de unde rezultă că cele care nu au o asemenea expresie vor rămâne prin natura lor în afara patrimoniului-de aceea ele sunt numite drepturi extrapatrimoniale sau nepatrimoniale. c)patrimoniul este distinct de bunurile care îl compun la un moment dat.El există indiferent de schimbările şi modificările care se produc cu drepturile şi obligaţiile care-i alcătuiesc conţinutul. B)Elementele patrimoniului Aşa cum am amintit patrimoniul este compus între activ şi pasiv, el prezintă întruchiparea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane.Ren. prof.univ.dr.O.Ungureanu, spunea că ‚patrimoniul amalgamează drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic’.Însă ca expresie contabilă în el se distinge un activ şi un pasiv. a)Activul patrimonial este alcătuit din drepturile patrimoniale, adică acele drepturi care pot fi exprimate în bani, adică drepturile reale(ex.dreptul de proprietate asupra apartamentului, dreptul de uzufruct asupra unor terţe bunuri, etc), drepturile de creanţă(ex.dreptul de a primi preţul asupra bunului vândut, etc), precum şi unele acţiuni în justiţie cu privire la respectarea drepturilor asupra unui bun(ex.acţiunea în revendicare a unui bun). Aşa cum am arătat, în patrimoniu nu sunt cuprinse drepturile care nu au o semnificaţie economică şi nu sunt susceptibile de o evaluare în bani. Nu vor fi totuşi considerate în afara patrimoniului, drepturile asupra unor bunuri insesizabile sau cele care sunt exclusiv ataşate persoanei, cum ar fi dreptul de a revoca o donaţie pentru o ingratitudine. b)Pasivul patrimonial este compus din datoriile(obligaţiile, sarcinile) care pot fi evaluabile în bani.Ele constau în obligaţia de a da, obligaţia de a face sau obligaţia de a

3


nu face ceva ce ar fi putut face dacă titularul nu s-ar fi obligat la abţinere.Pasivul este cel care face din patrimoniu o universalitate in jure, care ipotetic poate depăşi o simplă colecţie de bunuri. Aceste două componente ale patrimoniului(activ şi pasiv) nu pot fi disociate.A dobândi un patrimoniu nu înseamnă numai a deveni proprietarul bunurilor care-l compun, ci înseamnă deopotrivă a deveni debitorul datoriilor care îl grevează.Sub acest aspect, patrimoniul este indivizibil.Atât activul cât şi pasivul sunt susceptibile de o evaluare pecuniară.Dacă primul îl depăşeşte pe al doilea, se poate admite că numai soldul este cel care formează patrimoniul.Invers, dacă cel de al doilea îl depăşeşte pe primul nu trebuie să concluzionăm că patrimoniul nu mai există;el există dar este negativ. Este necesar să subliniem faptul că activul patrimoniului se întinde pe două planuri distincte:-1)acela al capitalului; -2)acela al veniturilor. Aşadar din punct de vedere economic, activul poate fi împărţit în: -capital-care reprezintă expresia valorică a bunurilor dintr-un patrimoniu şi care la rândul său poate fi, a)productiv(ex.un imobil închiriat, o sumă de bani împrumutată care produce dobândă, etc), sau b)neproductiv (un imobil neînchiriat,etc);-venituri, care reprezintă valori direct legate de activitatea persoanelor.Considerăm faptul că, capacitatea de muncă a unui individ nu constituie un element al patrimoniului său.Într-adevăr, forţa de muncă-spre deosebire de salariile care derivă din ea-nu face parte din patrimoniu deoarece, deşi ea are o semnificaţie economică, este strâns legată de corpul uman iar acesta este în afara patrimoniului. C)Caracterele juridice ale patrimoniului 1.Patrimoniul este o universalitate juridică Această trăsătură semnifică faptul că, patrimoniul este o totalitate sau o masă de drepturi şi obligaţii patrimoniale care aparţin unei persoane. Patrimoniul înglobează-aşa cum am mai arătat-un activ compus din drepturile unui titular iar bunurile în ansamblul lor, acelaşi proprietar în persoana titularului şi un pasiv, adică toate datoriile sau obligaţiile patrimoniale ale aceleiaşi persoane.Există o corelaţie esenţială între activ şi pasiv, făcând ca drepturile să corespundă obligaţiilor.Drepturile şi obligaţiile privite singular sunt distincte de universalitate(universitas juris), fapt care conduce la concluzia potrivit căreia, patrimoniul este independent de schimbările şi modificările care se produc cu drepturile şi obligaţiile care-i alcătuiesc conţinutul.(Ex. cu protofelul) 2.Unicitatea patrimoniului Aceasta presupune că o persoană fizică sau juridică nu poate avea decât un singur patrimoniu şi că orice persoană are un patrimoniu, chiar dacă ea are numai datorii.Altfel spus, niciun patrimoniu fără o persoană şi nici o persoană fără patrimoniu.Unicitatea patrimoniului derivă din unitatea subiectului care este titular al patrimoniului. 3.Inalienabilitatea patrimoniului Aceasta înseamnă că persoanele nu pot transmite prin acte între vii întregul lor patrimoniu.Bineînţeles, nimic nu se poate opune ca o persoană să cedeze prin acte inter vivos(vânzare, donaţie, etc), toate bunurile pe care le posedă la un anumit moment dat.Dar vânzarea în prezent(actuală) a bunurilor pe care le va obţine în viitor este în principiu prohibită.Apoi ea nu poate ceda datoriile sale, adică să-i oblige pe creditorii săi

4


să accepte un alt debitor în locul său.Aceasta pentru că, creditul a fost încredinţat unei persoane determinate şi nu alteia cu care debitorul ar dori să se substituie. Transmiterea întregului patrimoniu al unei persoane fizice, se face prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului.În acest caz moştenitorii culeg nu numai unul sau altul din bunurile defunctului ci ansamblul datoriilor sale.În această materie, deci trebuie să se facă distincţia între cesiunea între vii(cesio inter vivos) şi cesiunea pentru cauză de moarte(cesio mortis causa).În cazul persoanelor juridice această transmisiune are loc în momentul încetării lor, în urma reorganizării prin comasare şi prin divizare totală. 4.Divizibilitatea patrimoniului Personalitatea fiind indivizibilă, şi cum patrimoniul este o emanaţia a personalităţii, o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu.Sub acest aspect criticile la adresa teoriei clasice au fost cele mai virulente deoarece chiar legea prevede situaţii frecvente în care aceeaşi persoană apare ca titular a două patrimonii distincte.Patrimoniul, este de regulă unic el este însă divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii fiecare având un regim juridic bine determinat(quasi patrimonia).Astfel, pentru persoanele fizice divizibilitatea patrimoniului este prevăzută de lege(ex.în cazul soţilor unde deosebim între masa bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei prevăzută de art.30 din C.fam. şi masa bunurilor proprii ale fiecărui soţ prevăzută de art.31 C.fam.).Întradevăr, soţii pot avea în patrimoniul lor atât bunuri proprii cât şi bunuri comune.Bunurile comune-potrivit art.30 din C.fam.-sunt bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei.Aceste bunuri nu pot fi urmărite decât de către creditorii comuni ai soţilor, iar numai în caz de neîndestulare a lor aceşti creditori vor putea urmări şi bunurile personale ale soţilor.De altă parte, creditorii personali ai fiecărui soţ, nu pot urmări decât bunurile proprii, iar numai în cazul în care ei nu s-ar îndestula din această categorie de bunuri, vor putea cere împărţirea bunurilor comune pentru ca astfel să-şi satisfacă creanţa din bunurile cuvenite soţului debitor. O altă situaţie în care operează divizibilitatea patrimoniului este cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, pentru ca moştenitorul să răspundă pentru obligaţiile defunctului în limitele valorii activului patrimonial lăsat de către defunct, adică intra vires hereditas.În acest caz totul se petrece ca şi cum moştenitorul ar avea două patrimonii:al său propriu şi acela care-l culege prin succesiune; alminteri s-ar ruina ori moştenitorul, ori creditorii defunctului.Tot divizibilitate există şi în cazul separaţiei de patrimonii cerută de creditorii defunctului şi când nu are loc confuziunea de patrimonii( art.781, 784 şi 1743 C.civ)-aici scopul este de a nu opera confuziunea între patrimoniul lăsat de de cujus şi patrimoniul moştenitorilor care pot fi insolvabili.Altfel, dacă nu s-ar obţine separarea de patrimonii, poate opera confuziunea, iar creditorii defunctului vor veni în concurs cu creditorii moştenitorilor, fiind astfel de neconceput ca creditorii unei persoane solvabile să piardă ceea ce le-a fost dat şi ceea ce ar putea obţine, pentru că debitorul lor moare şi că îi convine debitorului său solvabil să accepte succesiunea. Faţă de aceste exemple de divizibilitate a patrimoniului prevăzute de lege, poate exista şi o divizibilitate voluntară când de pildă, un comerciant îşi poate diviza patrimoniul într-o grupă de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc un fond de comerţ afectat unei activităţi comerciale.Mai trebuie reţinut faptul că o societate comercială are întotdeauna un patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor.Bunurile societăţii

5


constituie gajul general al creditorilor societăţii şi nu al creditorilor particulari ai asociaţilor. D)Funcţiile patrimoniului Patrimoniul prezintă o importanţă practică deosebită şi anume:-constituie gajul general al creditorilor chirografari;-explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal;-face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor, deci explică devoluţiunea succesorală a drepturilor şi obligaţiilor; 1.Patrimoniul şi dreptul de gaj general al creditorilor chirografari Patrimoniul reprezintă singura garanţie generală a creditorilor chirografari.În acest sens, art.1718 C.civ. statuează:’Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini datoriile sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare’.Acest text citat instituie aşa numitul drept de gaj general al creditorilor.Creditorii chirografari-după cum se cunoaşte-sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală(gaj, ipotecă sau privilegiu) prin care să le fie asigurată creanţa, ei având drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblu, ca o universalitate juridică;deci nu este vorba de unul sau altul din bunurile debitorului, ci de ansamblul bunurilor care compun patrimoniul. Trebuie reţinut că sintagma ‚gaj general’ nu trebuie confundată cu dreptul de gaj care este o garanţie specială a creditorilor gajişti;acesta este un drept real accesoriu dreptului de creanţă care conferă atributele de urmărire şi de preferinţă.Gajul general înseamnă dreptul creditorului de a urmări oricare din bunurile ce se află în patrimoniul debitorului pentru a-şi realiza creanţa, fără însă a-l putea opri pe acesta să le înstrăineze.Rezultă că creditorul va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul debitorului în momentul procedurii de executare silită precum şi bunurile ce vor intra în patrimoniu(aşa-zise bunuri viitoare) până la realizarea integrală a dreptului de creanţă. 2.Subrogaţia reală cu titlu universal Subrogaţia(adică înlocuirea) este de două feluri:a)subrogaţia personală şi b)subrogaţia reală.a)Subrogaţia personală constă în situaţia în care într-un raport juridic o persoană este înlocuită cu alta.De ex., dacă 2 debitori sunt obligaţi la plata unei datorii faţă de un creditor, în cazul în care unul dintre ei achită singur întreaga datorie, debitorul plătitor se subrogă în drepturile creditorului plătit şi va putea urmări pe celălalt debitor pentru partea ce revenea acestuia.b)Subrogaţia reală reprezintă înlocuirea unui lucru cu un alt lucru şi ea poate fi:I)subrogaţie reală cu titlu universal şi II)subrogaţie reală cu titlu particular.(Ex.dacă dintr-un patrimoniu este vândut un lucru, locul lui este luat de preţul încasat care la rândul său, va putea fi înlocuit cu un alt lucru achiziţionat din preţul obţinut). I.)Subrogaţia reală cu titlu universal presupune înlocuirea automată a unei valori cu altă valoare în cuprinsul unui patrimoniu.Spunem că este cu titlu universal deoarece înlocuirea unei valori cu alta se face fără a lua în considerare individualitatea lucrului care iese şi a celui care intră în patrimoniu.Această înlocuire se produce automat dar nu în baza unei prevederi legale. Subrogaţia reală cu titlu universal prezintă desigur şi o importanţă practică.De ex.-în cazul în care mai mulţi moştenitori dobândesc împreună un patrimoniu şi vor să iasă din indiviziune prin împărţirea bunurilor.Acele bunuri care nu pot fi comod împărţite în natură vor fi înstrăinate iar sumele obţinute vor lua locul bunurilor.Alt exemplu priveşte

6


efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte a unei persoane când, dacă moştenitorii prezumtivi au înstrăinat o parte din bunuri cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă, actele lor vor rămâne valabile.Dar locul acelor bunuri va fi luat de sumele de bani primite de succesorul prezumtiv de la terţii dobânditori. II)Subrogaţia reală cu titlu particular înseamnă înlocuirea unui bun individual determinat cu un alt bun privit izolat(ut singuli).În acest caz nefiind vorba de înlocuirea unei valori cu altă valoare, subrogaţia operează numai dacă este prevăzută expres de lege.Există o astfel de subrogaţie în cazul prevăzut de art.1721 C.civ care statuează că în situaţia în care un imobil ipotecat a fost distrus sau deteriorat, ipoteca se strămută asupra sumei primite cu titlu de indemnizaţie, de asigurare sau, după caz, asupra despăgubirii primite de la autorul prejudiciului.De asemenea, ipoteza art.51 din Legea 18/1991 privind fondul funciar referitoare la schimbul de terenuri care prevede că prin schimburile efectuate fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit, etc.3.Transmisiunea universală şi cu titlu universal Transmisiunea universală are loc atunci când se transmite întregul patrimoniu de la o persoană la alta în timp ce transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţională(fracţie ordinară, zecimală, procent) a întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane. Suntem în prezenţa unei transmisiuni universale, de exemplu, atunci când o persoană decedează iar patrimoniul lăsat, integral, este cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală legală sau testamentară.Dimpotrivă, în ipoteza în care patrimoniul susccesoral este dobândit pe cote părţi de doi sau mai mulţi moştenitori ne vom afla în prezenţa unei transmisiuni cu titlu universal.Aşadar, succesibililor nu li se va da unul sau altul din bunuri ori una sau alta din datoriile conţinute în patrimoniu, ci, de exemplu, o treime din bunuri şi o treime din datorii dacă moştenitorii sunt în număr de 3;1/4 dacă sunt patru, etc.În acest caz, vom spune că bunurile defunctului se vor găsi în indiviziune între moştenitorii care, mai repede sau mai târziu, vor cere partajul asupra acestora. De altă parte, transmiterea patrimoniului către succesori îi va expune pe aceştia la plata tuturor datoriilor defunctului chiar dacă ceea ce primesc în calitate de activ are valoare inferioară datoriilor care grevează moştenirea;ei sunt ţinuţi ultra vires hereditas ceea ce înseamnă practic de a plăti datoriile defunctului din sumele personale. Acest rezultat neaşteptat este o consecinţă a unicităţii patrimoniului care în acest fel pune în lumină un principiu echitabil.Astfel, nu se poate concepe de ce moartea defunctului sporeşte şansele creditorilor lui, aceştia profitând de bunurile moştenitorului debitorului.Împotriva unui asemenea pericol moştenitorii se pot feri în două moduri şi anume: I.Fie renunţând la succesiune(adică la activ şi la pasiv); II.Fie acceptând-o sub beneficiu de inventar. În acest din urmă caz ei vor fi ţinuţi intra vires succesionis, adică numai până la concurenţa activului succesiunii.Aceasta presupune că creditorii defunctului nu vor putea urmări decât bunurile acestuia.Se poate observa însă că beneficiul de inventar contrazice, în parte, noţiunea clasică de patrimoniu.E)Teorii referitoare la patrimoniu 1.Teoria personalistă a patrimoniului sau teoria clasică(Teoria lui Aubry şi Rau)

7


Aceasta spune că patrimoniul este o emanaţie a personalităţii, o aptitudine a persoanei.Sintetizată, această teorie emană următoarele reguli: -numai persoanele pot avea un patrimoniu; -orice persoană are un patrimoniu; -o persoană nu poate avea decât un patrimoniu care este unitar şi indivizibil;aceasta pentru că ea nu are decât o personalitate care este indivizibilă; -patrimoniul nu poate fi separat de persoana care îl are.Această regulă vrea să spună că atâta timp cât patrimoniul se reduce la aptitudinea persoanei de a dobândi drepturi şi de a contracta datorii, nu este posibil ca cineva să-şi înstrăineze patrimoniul în timpul vieţii;acesta nu poate fi transmis decât odată cu încetarea din viaţă. La un moment dat în cadrul acestei teorii se confundă patrimoniul cu personalitatea(patrimoniul este personalitatea însăşi protejată în plan economic).Această teorie are riscul că afirmă patrimoniul ca fiind indivizibil.Subliniem că în Codul civil german şi în Codul civil elveţian această concepţie a fost părăsită.De asemenea, dreptul anglo-german nu a admis niciodată această teorie. 2.Teoria patrimoniului de afectaţiune sau teoria obiectivă Această teorie a apărut la începutul sec. Al XX-lea în Germania şi a fost preluată mai apoi de doctrina franceză prin Saleilles.Ideea principală a acestei teorii rezidă în aceea că unitatea drepturilor şi obligaţiilor constituite ca o universalitate, nu depinde de apartenenţa la o anumită persoană ci de scopul sau afectaţiunea pe care titularul le-a dat-o acestora.O asemenea universalitate poate constitui un patrimoniu distinct, independent de patrimoniul general al fiecărei persoane.În consecinţă potrivit acestei teorii, o persoană poate avea mai multe patrimonii, deoarece noţiunea de persoană sau personalitate şi noţiunea de patrimoniu trebuie separate;patrimoniul este independent de personalitate.Se consideră, în mod obiectiv, că patrimoniul constituie o masă se bunuri şi că el există în absenţa bunurilor efectiv apropiate;ceea ce sudează între ele elementele eterogene ale patrimoniului este scopul, afectaţiunea.Mai mult în cadrul acestei teorii se admite că pot exista patrimonii fără subiecte de drept, patrimonii-scopuri(de ex.fundaţia). Din cele arătate rezultă inutilitatea-în cadrul acestei teorii-indivizibilităţii patrimoniului.În sfârşit trebuie subliniat că aceasta este concepţia care câştigă tot mai mult teren(Noul Cod civil al regiunii Quebec prevede la art.2 că, ‚Orice persoană este titulara unui patrimoniu.Acesta poate face obiectul unei divizări sau unei afectaţiuni dar numai în măsura prevăzută de lege’), deşi celebra teorie lui Aubry şi Rau îşi păstrează valoarea, cel puţin din punct de vedere didactic.

2.Aspecte generice privind drepturile patrimoniale A)Drepturile reale: 1.Definiţie şi clasificare; Drepturile reale(jus in re)-sunt drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor îşi poate exercita atributele conferite de lege, nemijlocit, asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Trebuie subliniat faptul că, dreptul real este un raport între oameni cu privire la un lucru şi nu un raport între om şi un lucru.Dreptul real presupune un raport juridic privitor la un lucru între subiectul activ şi subiectul pasiv, acesta din urmă fiind toate celelalte persoane nedeterminate care au obligaţia negativă de a nu aduce atingere exercitării dreptului real de către titularul său(cu unele rezerve pe care le vom evoca ulterior).

8


Definiţia clasică a drepturilor reale, consideră dreptul real ca fiind o putere juridică pe care o persoană o are de a reţine direct totul sau o parte din utilităţile economice ale lucrului.În cadrul acestui raport contactul între persoană şi lucru este imediat, sub garanţia şi controlul Statului;’lucrul este ca şi subjugat sau supus persoanei, el este obligat să i se supună’.Este însă o aparenţă, deoarece un lucru nu poate fi subiectul pasiv al unui drept. Calsificarea drepturilor reale constă în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Drepturile reale principale sunt acelea care au o existenţă independentă faţă de alte drepturi;deci ele nu depind de alte drepturi cum ar fi, de exemplu, proprietatea, uzul, uzufructul, etc. Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care depind de existenţa altor drepturi;de exemplu, dreptul de gaj sau de ipotecă.Ele sunt accesorii drepturilor de creanţă. Dacă drepturile reale principale poartă asupra materialităţii însăşi a lucrului fiind puse în serviciul titularului dreptului, în schimb, drepturile reale accesorii poartă asupra valorii pecuniare a lucrului, această valoare fiind pusă deoparte în interesul titularului dreptului. O altă clasificare deosebeşte drepturile reale prevăzute de Codul civil de drepturile reale prevăzute în acte normative. Codul civil, stabileşte că drepturile reale principale, sunt:dreptul de proprietate care poate fi publică sau privată, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.De menţionat faptul că dreptul de proprietate publică aparţine Statului şi unităţilor administrativ-teritoriale iar dreptul de proprietate privată aparţine oricărui subiect de drept. Drepturile reale accesorii reglementate de Codul civil sau de alte acte normative sunt:dreptul de gaj sau de amanet, dreptul de ipotecă şi privilegiile. Dreptul de gaj este dreptul real constituit în favoarea creditorului asupra unui bun sau mai multor bunuri mobile ale debitorului sau ale unei terţe persoane(cu sau fără deposedare) şi care conferă titularului său posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul obţinut pe acel bun sau bunuri, faţă de alţi creditori. Dreptul de ipotecă înseamnă dreptul real constituit asupra unui imobil sau a unor imobile determinate aflate în proprietate altei persoane, fără deposedare, care îi conferă titularului său (numit creditor ipotecar) posibilitatea de a urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit, cu prioritate, din preţul obţinut prin vânzarea acelui bun. Privilegiile sunt drepturi reale aparţinând unor creditori care datorită calităţii şi modului în care s-a născut creanţa pot obţine plata datoriei cu prioritate din valoarea unor bunuri determinate ale debitorului, chiar înaintea unor creditori care au constituite garanţii reale(ex.cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor, cheltuielile îngropării în raport cu condiţia şi starea defunctului, cheltuielile pentru conservarea lucrului, restul de preţ al vânzătorului pe imobilul vândut, etc). În rândul drepturilor accesorii este inclus de doctrină şi jurisprudenţă şi dreptul de retenţie.Acest drept dă posibilitatea celui ce deţine un bun al altuia să nu-l restituie proprietarului până nu i se plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun(acest drept reprezintă contravaloarea îmbunătăţirilor aduse bunului de cel ce-l foloseşte, îmbunătăţiri făcute de acesta cu bună-credinţă şi cu acordul proprietarului acelui bun).

9


Alte drepturi reale reglementate de alte acte normative decât Codul civil şi ale căror subiecte sunt Statul şi unităţile administrativ-teritoriale:-dreptul de administrare;-dreptul de folosinţă;-dreptul de concesiune;-dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite unor societăţi cu capital român şi străin, etc. B)Drepturile de creanţă(sau personale): 1.Definiţie Putem defini drepturile de creanţă(sau personale), ca fiind acele drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora titularul lor sau subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv numit debitor, ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva.Drepturile de creanţă mai sunt denumite şi drepturi personale, în opoziţie cu cele reale;aceasta pentru a sublinia că ele sunt opozabile numai anumitor persoane(debitori). Aceste drepturi sunt constituite din două elemente:-o relaţie interpersonală între creditor şi debitor;-un element economic care constă într-un drept al creditorului asupra patrimoniului debitorului, drept care se numeşte gaj general. Raporturile juridice izvorâte din drepturile de creanţă se numesc raporturi de obligaţii deoarece dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie.Dreptul de creanţă apare, aşadar, ca o putere juridică care permite unei persoane(creditor) să ceară altei persoane(debitor) o prestaţie.Altfel spus, creditorul chirografar(creditorul obişnuit) are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului său, adică el are dreptul de a scoate bunurile, prin intermediul justiţiei, la licitaţie publică iar din preţul obţinut să i se plătească creanţa sa.Din aceste punct de vedere, dreptul de creanţă se înfăţişează ca un drept la o fracţiune de patrimoniu.În cazul în care preţul rezultat din procedura de executare silită a bunurilor debitorului este insuficient pentru a despăgubi toţi creditorii chirografari, aceştia vor fi plătiţi proporţional cu suma nominală creanţei lor.În acest sens art.1719 C.civ. statuează:’Bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă’(prin analogie se înţelege proporţional cu valoarea creanţelor’.C)Privire comparativă între drepturile reale şi drepturile de creanţă Ceea ce uneşte aceste două categorii de drepturi este, faptul că ambele sunt drepturi patrimoniale.Dar ele se deosebesc în primul rând prin structura lor:1.în dreptul real există o singură persoană în faţa lucrului;2.în dreptul de creanţă, există două persoane.Dreptul real fiind dreptul pe care o persoană îl are asupra unui lucru, studiul său conduce la lucruri, la bunuri;dreptul de creanţă fiind un drept pe care o persoană îl are împotriva altei persoane(aceasta din urmă fiind obligată faţă de prima) implică studiul obligaţiilor. În aparenţă aceste drepturi sunt asemănătoare, bunăoară, un uzufructuar şi un locatar care locuiesc obişnuit în casă, însă în realitate cele două drepturi au o natură foarte diferită:uzufructuarul are dreptul de folosinţă pe când locatarul are dreptul pe care închiriatorul i l-a dat în folosinţă.Aşadar unul are un drept real, iar celălalt un drept de creanţă. Alte deosebiri putem sublinia:

10


-În privinţa subiectelor:la drepturile reale subiectul activ este determinat în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat(universal), pe când la drepturile de creanţă ambele subiecte(creditor şi debitor) sunt determinate de la începutul constituirii acelui drept. -În privinţa conţinutului obligaţiei:drepturilor reale le corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului, pe când drepturilor de creanţă le corespunde obligaţia subiectului pasiv(determinat, numit debitor) de a da, a face sau a nu face ceva ce ar fi putut face în lipsa acestei obligaţii. -În principiu, drepturile reale sunt absolute în sensul că sunt opozabile erga omnes pe când drepturile de creanţă(fiind o relaţie strânsă între două persoane) sunt relative, adică sunt opozabile numai debitorului;în principiu, ele sunt opozabile terţilor care pot să nu le cunoască existenţa.Dar, aşa cum am mai arătat, trebuie întotdeauna să distingem între efecte şi situaţia juridică creată. -Drepturile reale, spre deosebire de drepturile de creanţă sunt mai energice în realizarea lor;ele prezintă două importante prerogative şi anume:dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. 1.Dreptul de urmărire reprezintă posibilitatea recunoscută titularului dreptului real de a pretinde şi urmări bunul care formează obiectul dreptului său din mâna oricui s-ar afla în mod nelegitim, aceasta pentru că el este opozabil terţilor;Ex.:proprietarul unui bun imobil îl poate revendica de la orice deţinător(în schimb în materie mobiliară dr.de urmărire este paralizat prin disp.art.1909 C.civ deoarece acest text de lege stabileşte un termen de 3 ani în carecele ce a pierdut sau i s-a furat bunul poate solicita revendicarea acestui);sau uzufructuarul poate cere folosinţa obiectului uzufructului de la orice persoană, inclusiv de la proprietar.În opoziţie, titularul dreptului de creanţă nu poate pretinde decât debitorului său executarea obligaţiei. 2.Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza cu prioritate dreptul său faţă de titularii altor drepturi sau, într-o altă formulare, înseamnă puterea titularului de a exclude de la utilităţile bunului pe toţi acei care nu se pot prevala decât de un drept de creanţă sau de un drept real posterior.De ex.:1.Dacă vânzătorul este insolvabil, cumpărătorul lucrului nu va trebui să împartă cu creditorii acestuia valoarea bunului cumpărat, deoarece devenind proprietar el are un drept real care este preferabil tuturor drepturilor de creanţă. Ex.2.Creditorul ipotecar-graţie dreptului său real-va fi plătit înaintea creditorilor chirografari, iar cei mai vechi creditori ipotecari înaintea celor mai recenţi(prior tempore, prior jure). -În cadrul drepturilor reale este necesar ca lucrul să fie chiar de la început existent şi individualizat, pe când la drepturile de creanţă această condiţie nu contează, deoarece pentru susţinerea raportului juridic fiind suficiente cele două subiecte de drept(creditor şi debitor).De ex.:poţi fi creditorul unor bunuri de gen neindividualizate, nu însă şi proprietarul lor decât după momentul individualizării lor. -Titularul unui drept real poate, în principiu, să-l abandoneze prin voinţa lui unilaterală(art.477 şi art.646 C.civ);el este singur şi lucrul depinde numai de el.Din contră, în unele situaţii creditorul nu poate să renunţe unilateral la creanţa sa, îi trebuie şi acordul debitorului(ex.proprietarul în faţa chiriaşului când contractul nu a ajuns la termen).

11


-Din punct de vedere al duratei lor, drepturile reale pot fi perpetue(dreptul de proprietate şi dreptul de servitute) sau pot să aibe o durată mai mare de timp, în timp ce drepturile de creanţă au, de regulă, o durată limitată. -Drepturile reale sunt limitate ca număr la cele reglementate de lege, părţile neputând crea prin voinţa lor alte drepturi reale.Drepturile de creanţă, dimpotrivă, sunt nelimitate părţile putând conveni asupra creării altora(contractele nenumite). -Pe marginea acestor comparaţii mai putem reţine că drepturile reale nu sunt supuse riscului deprecierii monetare, pe când drepturile de creanţă care au ca obiect o sumă de bani sunt afectate de acest hazard.De remarcat că drepturile reale accesorii nu rămân în afara deprecierii monetare, ipoteca nu garantează decât împotriva insolvabilităţii nu şi împotriva devalorizării monetare. D)Categorii intermediare de drepturi reale Obligaţiile propter rem(obligaţii reale impuse titularului unui drept real asupra unui bun) şi cele scriptae in rem(reprezentând acele obligaţii care corespund unor drepturi de creanţă şi sunt, totodată, strâns legate de stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât proprietarul lor) sunt obligaţii reale.Acestea reprezintă o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Obligaţiile propter rem(denumite şi obligaţii reale sau drepturi reale in faciendo) sunt îndatoriri care decurg din stăpânirea unui bun şi obligă la îndeplinirea unor sarcini în legătură cu acel bun(de aceea se numesc propter rem).Obligaţiile reale –care se referă, de regulă, la stăpânirea unui bun-se caracterizează printr-o opozabilitate mai mare decât drepturile de creanţă şi mai restrânsă decât drepturile reale.Aceste obligaţii, sunt opozabile nu numai deţinătorului actual al bunului ci şi deţinătorilor ulteriori, pe când obligaţia corelativă drepturilor reale este opozabilă erga omnes.Aceasta este disticţia esenţială dintre obligaţiile propter rem şi drepturile reale. Aceste obligaţii se transmit oricărui deţinător al bunului şi încetează pentru cel care nu mai deţine bunul.Aceste obligaţii sunt de 2 feluri:-legale(de ex.-situaţia dobânditorului unui imobil ipotecat care va trebui să achite toate datoriile care-l grevează, ori potrivit art.592 C.civ. care obligă coproprietarii unui zid comun să contribuie la repararea sa) şi conveţionale care se nasc prin acordul părţilor(ex.obligaţia pe care şi-o asumă proprietarul unui fond aservit atunci când se constituie o servitute de trecere, de a efectua lucrările necesare exercitării servituţi, etc). Obligaţiile scriptae in rem corespund unor drepturi de creanţă dar sunt, totodată, strâns legate de stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât proprietarul lor(ex.-potrivit art.1441 C.civ., cel ce dobândeşte proprietatea asupra unui imobil închiriat sau arendat, are obligaţia să respecte contractul de închiriere sau de arendare până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat.Proprietarul actual al bunului este un terţ în raport cu părţile contractului de închiriere sau de arendare;pentru acest motiv se spune că asemenea obligaţii sunt opozabile terţilor). În cadrul acestor categorii intermediare pot fi incluse şi drepturile intelectuale(numite uneori proprietăţi incorporale sau proprietăţi intelectuale).Ele nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi de creanţă;ele nu se exercită nici asupra unui lucru, nici asupra unei persoane.Aceste drepturi constituie o categorie particulară de drepturi.Obiectul lor este imaterial deoarece constă într-o activitate intelectuală a titularului lor(literatură, artistică sau ştiinţifică).Potrivit art.1 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, dreptul de autor asupra operei literare, artistice sau

12


ştiinţifice, precum şi asupra oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală, este recunoscut şi garantat în condiţiile legii.Acest drept, putem afirma că este legat de persoana autorului şi comportă prerogative de ordin moral şi patrimonial-un drept patrimonial, este dreptul de a trage folos din exploatarea operei-un drept extrapatrimonial, numit şi drept moral al autorului, în virtutea căruia acesta este liber de a nu divulga opera sa sau de a-i aduce modificări.E)Drepturile potestative Cuvântul “potestativ” este folosit de Codul civil în legătură cu condiţia, modalitate a actelor juridice.În literatura actuală de specialitate, potestativitatea evocă relaţia directă stabilită între o persoană – “potentior” şi o situaţie juridică ce implică interesele altuia, situaţie în care cea dintâi persoană poate interveni prin voinţa sa unilaterală.În sfârşit, în doctrină, cuvântul “potestativ” este asociat cu cel de “drept”, formând sintagma drept potestativ, drept ce se caracterizează prin aceea că atribuie titularului său puterea de a interveni în situaţii juridice existente (pentru a le modifica sau stinge) ori de a crea noi situaţii juridice, printr-o activitate proprie, unilaterală. Categoria de drepturi potestative a fost semnalată în literatura de specialitate, după 1989, în mod izolat, de catre M. Eliescu, sub denumirea de drepturi secundare. În prezent, literatura de specialitate s-a mărginit la a examina aplicaţii ale drepturilor potestative, sau la a semnala existenţa acestora, în contextul clasificării drepturilor subiective. Faptul că tradiţionala clasificare a drepturilor subiective în drepturi reale şi drepturi de creanţă este neîndestulătoare, s-a constatat că o serie de drepturi în mod vădit nu se incadreaza in nici una dintre cele doua categorii mentionate.Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva dintre aceste drepturi şi anume:-dreptul de opţiune succesorală, dreptul de a denunţa un contract, dreptul de preemţiune, dreptul de retract.Întrucat aceste drepturi prezintă numeroase caractere comune, in doctrina au fost grupate in categoria drepturilor potestative. Trecând la analiza obiectului drepturilor potestative, în care reamintim că obiectul drepturilor reale-reprezintă un bun asupra căruia titularul poate să exercite anumite prerogative, iar obiectul drepturilor de creanţă-o prestaţie pe care titularul dreptului este îndreptăţit să o pretindă şi să o obţină de la altă persoană- putem mentiona că, acestea au un obiect imaterial, respectiv o situaţie juridică, care poate fi prezentă, viitoare sau chiar eventuală.În interiorul drepturilor potestative putem analiza şi o categorie specială anume, drepturile de optiune (sau opţionale), care au ca obiect o situaţie juridică incertă.Incertitudinea se refera la faptul că, în conţinutul acelei situaţii juridice pot interveni mutaţii care sunt în puterea titularului dreptului. Cu privire la exercitarea drepturilor potestative, putem preciza că acestea se exercită printr-un act unilateral de voinţă şi presupune o ingerinţă de interese a altei persoane.Pare neîndestulatoare simpla evocare a obiectului acestor drepturi pentru definirea lor ca o categorie distinctă a drepturilor subiective.De aceea, considerăm necesar să mentionăn şi faptul că exercitarea unui drept potestativ implică interesele altuia, respectiv o ingerinţă în “sfera juridică” a altei persoane. Concluzionând, se poate spune că, în ansamblul lor, drepturile potestative alcătuiesc o categorie distinctă de drepturi subiective, însă sunt departe de a forma o categorie omogenă şi bine conturată, astfel cum sunt, spre exemplu, drepturile de creanţă.Cu toate acestea, însă, datorită trăsăturilor pe care drepturile potestative le au în comun, ele pot fi

13


incluse în aceeaşi categorie, deoarece: au ca obiect o situaţie juridică; se exercită prin voinţa unilaterală a titularului; exercitarea lor implică o îngerinţă în sfera de interese juridice a altei persoane; subiectul pasiv nu se poate opune la exercitarea dreptului de către titularul său. La final putem defini drepturile potestative ca fiind acele drepturi, care au ca obiect o situaţie juridică şi care se exercită prin voinţa unilaterală a titularului său, exercitare care implică o ingerinţă în sfera de interese juridice a altei persoane, cu menţiunea că subiectul pasiv nu se poate opune la exercitarea acestuia de către titularul său. 3.Clasificarea bunurilor A)Noţiune şi definiţie; Între fiinţă şi avere, între persoană şi bunuri există o legătură naturală, psihologică, economică, sociologică pe care dreptul o înregistrează şi o reglementează. Codul civil consacră bunurilor Cartea aIIa intitulată ‚Despre bunuri şi despre deosebitele modificări ale proprietăţii’(art.461-643), iar Noul Cod civil alocă în Cartea aIIIa(art.535-952) trei titluri:Titlul I-Bunurile şi drepturile reale în general(art.535-554); Titlul II-Proprietatea privată (art.555-692) şi Titlul III Dezmembrămintele dreptului de proprietate(art.693-772). Actualul Cod civil, nu dă o definiţie a bunurilor.Ele sunt însă lucrurile văzute în drept.Pentru că lucrurile sunt utile omului producându-i avantaje, ele se numesc în drept bunuri.Dacă, de regulă, lucrurile sunt bunuri, totuşi coincidenţa nu este perfectă şi asta pentru că, nu toate lucrurile sunt bunuri deoarece nu toate lucrurile pot fi apropriate(adică a face ca un lucru să fie potrivit pentru un anumit scop);sunt lucruri care prin natura lor nu pot fi apropriate(deoarece sunt res communes) cum ar fi:aerul, lumina, razele soarelui, marea, etc.Folosinţa lor este comună dar juridic vorbind, ele nu sunt bunuri. În schimb, Noul Cod civil prin dispoziţiile art.535 evidenţiează noţiunea de bunuri, în sensul că, ’sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial’. În sens economic, prin bun se înţelege orice lucru care este util.În sens juridic, termenul de bun are două accepţiuni:Stricto sensu sunt bunuri lucrurile care pot fi obiecte de drepturi şi obligaţii patrimoniale;în acest sens este preferabil de a se folosi termenul de lucru, iar lato sensu prin bunuri vom înţelege nu numai lucrurile ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, dar şi drepturilor patrimoniale precum şi acţiunile referitoare la bunuri în accepţiunea restrânsă.Bunurile în sens larg, sunt esenţialmente drepturi care au o valoare economică, dar care nu presupun în mod obligatoriu suportul material al unui lucru corporal. Bunul se detaşează de lucru dacă îndeplineşte două condiţii: să fie util omului şi să fie apropriabil sub forma drepturilor patrimoniale.Deci bunul reprezintă un lucru util sau o valoare economică care poate deveni obiect al dreptului patrimonial.Dar bunul nu se confundă cu dreptul patrimonial pentru că îi este acestuia doar obiect. În raport cu cele dezvoltate mai înainte, dar şi potrivit noţiunii din Noul Cod civil, putem defini bunul ca o valoare economică ce este utilă omului şi este susceptibilă de apropriere(adică a face ca un lucru să fie potrivit pentru un anumit scop) sub forma drepturilor patrimoniale.

14


B)Distincţia principală a bunurilor: -bunuri mobile şi bunuri imobile Aceasta este diviziunea fundamentală cunoscută de Codul nostru civil;ea este uneori combinată cu distincţia dintre bunurile corporale şi incorporale.Numai în mod secundar Codul reţine şi alte clasificări, chiar dacă acestea nu au o aplicaţie frecventă. După formularea art.461 C.civ. care stabileşte:’Toate bunurile sunt mobile sau imobile’, iar art.563 din Noul C.civ. prevede deasemenea:’Bunurile sunt mobile sau imobile’, aspect care conduce la concluzia că între acestea nu există o categorie intermediară. Bunurile imobile1 sunt acele bunuri care au o aşazare fixă şi stabilă cum sunt:pământul, clădirile şi în general tot ce este legat de sol. Bunurile mobile2 sunt bunurile care nu au o aşezare fixă şi stabilă fiind susceptibile de deplasare dintr-un loc în altul, fie prin ele însăle, fie cu concursul unei forţe străine,cum sunt:animalele, lucrurile separate de sol, bunurile incorporale, etc. Este important de reţinut că voinţa privată nu are influenţă asupra clasificării mobile-imobile făcută de Codul civil.Interesul practic al acestei distincţii Deoarece din prevederile Codului civil se desprinde ideea că legiuitorul acordă mai multă importanţă imobilelor dacât mobilelor, aceasta nu semnifică neaparat că proprietatea imobiliară ar fi superioară, ci doar că ea prezintă o diferenţă de regim juridic care are diverse cauze(fizice, economice, psihologice). Cauze fizice. Imobilul este o parte a teritoriului ceea ce îl face vizibil permanent, sub privirile şi controlul proprietarului său.Dimpotrivă bunurile mobile nu au acest caracter, ele pot fi deplasate, ascunse, distruse. Din acest caracter fizic se desprind următoarele reguli:-restricţiile dreptului de proprietate sunt mult mai multe pentru imobile şi mai puţine pentru mobile;mai mult, există în proprietatea mobiliară o anumită libertate personală.-imobilul este întotodeauna susceptibil de o individualizare geodezică şi pentru el s-a putut organiza o publicitate imobiliară.Dimpotrivă bunurile mobile nu pot fi identificate în acest fel;-pentru înstrăinare formele de publicitate se aplică numai imobilelor pentru a fi cunoscute de terţi şi pentru a fi opozabile, în timp ce alienările mobiliare nu cunosc o publicitate oficială decât mişcările posesiei, ale stăpânirii de fapt;-aceeaşi diferenţă se regăseşte şi cu privire la garanţiile reale prin care un debitor garantează plata datoriei sale afectând pentru aceasta unul din bunurile sale.Asfel, pentru imobile ipoteca este cea care lasă debitorul în posesia bunului dar are loc şi o publicitate oficială(înscrierea ipotecii);pentru mobile este gajul care presupune o deposedare obligatorie a debitorului şi care nu reclamă o publicitate organizată.-fixitatea imobilului uşurează dovada propietăţii;din contră, instabilitatea mobilului face ca această probă să devină dificilă.De accea pentru mobile revendicarea are o arie mai

1 Codul civil actual reglementează în Titlul I, Cap.I, Despre imobile, art.462-471.Noul Cod civil va reglementa prin art.537 şi 538 dispoziţii referitoare la bunurile immobile.2 Codul civil actual reglementează în Titlul I, Cap.II, Despre imobile, art.472-474.Noul Cod civil va reglementa prin art.539-Bunurile mobile, iar art.540-Bunurile mobile prin anticipaţie(bogăţiile de orice natură ale subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor).

15


restrânsă dacât în materie imobiliară;uneori, pentru mobile, revendicarea este pur şi simplu suprimată de art.1909 C.civ. care spune că posesia de bună credinţă valorează proprietatea.Tot dificultatea de probă explică de ce, în unele cazuri, cel care primeşte mobile pentru cu obligaţia de restituire(exemplu, tutorele) este ţinut să le facă inventarul, pentru ca astfel să se impiedice ca acestea să se confunde cu mobilele personale. Cauze economice Postulatul medieval res mobilis, res vilis(bunurile mobile sunt mai puţin valoroase) este astăzi contrazis.După adoptarea Codului civil francez(1804) şi a celui român(1865) averea mobiliară s-a dezvoltat;uneori bunurile mobile pot să atingă valori foarte ridicate, mai ales prin apariţia de noi specii de mobile corporale(bijuterii, opere de artă, etc) sau incorporale(fonduri de comerţ, titluri de bursă, drepturi de autor, brevete de invenţii, etc).Este adavărat că mobilele de o valoare mai scăzută(îmrăcăminte, alimente, recolte, etc) sunt mult mai numeroase decât imobilele.Dar ele sunt mai sensibile la variaţiile de valoare decât imobilele(cea mai bună investiţie este cea imobiliară) şi constituie într-o mare măsură obiect de comerţ şi de trafic.În sfârşit, bunurile mobile sunt, în general, reproductibile, adică pot fi înmulţite. Cauze psihologice Imobilul, s-a spus, are o mai mare virtute de înrădăcinare în fiinţa umană, un caracter familial mai accentuat decât mobilul;moştenirea, în sensul codului, înseamnă în primul rând imobilele.Grija pe care Codul civil o are pentru a asigura conservarea bunurilor imobiliare în familie nu priveşte deopotrivă şi averea mobiliară.Este de observat şi faptul că executarea silită se porneşte în primul rând împotriva bunurilor mobile ale debitorului şi numai apoi cu privire la imobile, procedura pentru acestea din urmă fiind mai lungă şi formalistă(art.488-561 C.pr.civ.). Dar există mobile cărora legea le-a asigurat un statut particular prin care se apropie de imobile.De exemplu, navele, aeronavele, vapoarele de mici tonaje, fondurile de comerţ deşi nu au o aşezare fixă pot fi localizate într-un anumit punct care permite înmatricularea lor şi organizarea unui regim de publicitate(de ex.art.14 din C.aerian).Din spirit umanitar anumite bunuri sunt exceptate de la executarea silită;sunt bunurile mobile necesare vieţii şi desfăşurării profesiei:bunurile de uz personal sau casnic, de cult religios, alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, combustibilul necesar pentru trei luni de iarnă, bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului, etc(art.406 şi 407 C.pr.civ.). Criteriile clasificării bunurilor Codul civil a aplicat criterii diferite bunurilor corporale şi incorporale.Astfel, pentru bunurile corporale a luat în considerare realitatea fizică, adică ele sunt imobile şi respectiv mobile prin natura lor(art.463, art.472 C.civ.).De altă parte, pentru bunurile incorporale distincţia devine artificială;ele sunt imobile prin obiectul la care se aplică(art.471 C.civ.), de exemplu, uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind la revendicarea unui imobil.Şi tot în categoria bunurilor incorporale intră mobilele prin determinarea legii, adică printr-o declarare artificială a legii(art.474 C.civ.).În art.468 C.civ. legiuitorul distinge o a treia categorie de bunuri:imobilele prin destinaţie iar art.465 C.civ. evidenţiază şi o treia varietate de mobile:mobilele prin anticipaţie.1.Bunuri corporale(res corporales)

16


Acestea sunt bunurile care au o existenţă materială fiind percepute de simţurile omului;ele se văd, le putem atinge şi pot fi posedate.Pentru noţiunea juridică de bun corporal este indiferent dacă bunul este un corp solid, lichid sau sub formă gazoasă. Aşadar, prin natura lor ele vor fi imobile sau mobile.Ceea ce face de nediscutat natura imobilului(denumit uneori fond) este pământul;încă o dată, imobilul este o porţiune de pământ sau un lucru încorporat în pământ;o clădire sau o construcţie, un arbore, o plantă sunt imobile prin natura lor.Recoltele în rădăcini(gata să fie tăiate) arborii pe picior(gata să fie doborâţi), în principiu, păstrează natura lor imobiliară dar numai atâta timp cât separaţia nu a avut loc(art.465 alin.1 C.civ.); de asemenea materialele care vor proveni din demolarea unei construcţii.Dar chiar din acest moment, sub anumite aspecte, codul le tratează ca mobile prin anticipaţie, având în vedere desprinderea(separarea) lor viitoare.În adevăr, vânzarea recoltelor desprinse din rădăcini, arborii care se taie, materialele din demolări, toate concepute ca o vânzare de bunuri viitoare, vor urma regimul vânzărilor mobiliare, mai simplu şi mai lejer decât al vânzărilor imobiliare. În opoziţie, mobilul prin natura sa este definit de o mobilitate, fie proprie, fie împrumutată(art.473 C.civ.).Animalele intră în această categorie.Într-o definiţia negativă putem defini mobilele prin lipsa lor de aderenţă la pământ.Categoria lor este imensă, eterogenă şi în înmulţire rapidă:animale, vehicule, vapoare, aeronave, îmbrăcăminte, alimente, lingouri de aur, bilete de bancă, etc. Bunurile enumerate de art.468 C.civ.(animale afectate la cultură, instrumente arătoare, porumbeii de porumbărie, lapinii ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, etc) şi caracterizate de lege drept imobile prin destinaţie, în realitate sunt mobile prin natura lor.2.Bunurile incorporale(res incorporales) Sunt bunuri incorporale acelea care nu au o existenţă materială(corp, substanţă), cărora le lipseşte materia tangibilă.Ele nu sunt, totuşi, imaginare deoarece reprezintă o valoare economică în patrimoniul persoanei; bunurile incorporale sunt drepturile. Drepturile în esenţa lor sunt incorporale numai că cea mai mare parte a lor poartă asupra unor bunuri corporale;s-ar putea spune că în acest caz ele sunt bunuri corporale.Sunt însă şi drepturi care nu au ca obiect un lucru tangibil;acestea sunt bunurile incorporale absolute sau bunuri pur incorporale. a)Drepturi care se poartă asupra bunurilor corporale Ele sunt mobile sau imobile prin obiectul la care se aplică.Este adevărat că dispoziţiile Codului civil nu folosesc această expresie decât pentru imobile(a se vedea art.471) dar există şi mobile prin obiectul lor numai că legiuitorul a vrut să le numească mobile prin determinarea legii(art.474 care nu face o enumarare limitativă). Aceste subclasificări au importanţă, după cum vom vedea, pentru drepturile reale, drepturile de creanţă şi pentru acţiunile în justiţie. Dreptul real poate fi detaşat intelectualmente de bunul asupra căruia poartă pentru a fi considerat el însuşi un bun; această operaţiune este valabilă numai în privinţa dezmembrămintelor dreptului de proprietate(de exemplu, dreptul de a percepe pe durata vieţii veniturile rezultate dintr-un uzufruct, este un bun);dacă dreptul poartă asupra unui bun imobil atunci-conf.art.471 C.civ.-dreptul va fi un bun imobil(prin obiectul la care se aplică) iar dacă dreptul poartă asupra unui mobil, în mod asemănător, va fi bun mobil.Vom reţine că operaţiunea prezentată ne este valabilă în ceea ce priveşte dreptul de proprietate care, absorbind toate utilităţile lucrului, se confundă cu acesta;dreptul de

17


proprietate este singurul care se identifică cu obiectul său.De aceea o persoană care are un uzufruct asupra unei case nu va spune ‚casa mea’(cum ar spune în cazul proprietăţii) ci va spune ‚casa asupra căreia am un uzufruct’, ditingând în acest mod dreptul incorporal de obiectul său material. Dreptul de creanţă;când creditorul său poate cere debitorului său un anumit bun, atunci însuşi acest drept este un bun.Dreptul va fi imobil dacă obiectul său va fi imobiliar(sunt cazuri rare deoarece cumpărătorul devine proprietar imediat).Invers, creanţele vor fi privite ca mobiliare dacă obiectul lor este mobiliar.Aici sunt incluse, în primul rând, creanţele care tind să realizeze transferul proprietăţii unui bun mobil în natură.Există însă creanţe de sume de bani(care sunt mobile) denumite ‚obligaţii....care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare’(art.474 alin.1C.civ.).Domeniul de aplicare al drepturilor de creanţă, după cum s-a subliniat, este aproape infinită deoarece lucrurile sunt convertibile în bani.Creanţele de servicii-obligaţii de a face sau a nu face-sunt tot mobiliare deoarece în caz de neexecutare ele se transformă în obligaţii de sume de bani.Apoi dreptul la închiriere al locatarului, în ciuda aparenţei, are un caracter mobiliar deoarece se consideră că are ca obiect nu imobilul, ci o serie de obligaţii care incumbă celui care închiriază. Sunt şi alte drepturi de creanţă care datorită faptului că obiectul lor este indirect în relaţie cu un imobil, pot da naştere la confuzii.De ex. creanţa preţului dintr-o vânzare a unui imobil este, totuşi, mobiliară chiar dacă ea pare să ţină locul imobilului din patrimoniul vânzătorului. Acţiunea în justiţie Aceasta reprezintă mijlocul juridic pe care o persoană îl are pentru a-şi apăra un drept în justiţie. Clasificarea acţiunilor urmează clasificarea drepturilor pe care au menirea să le valorifice.Astfel, acţiunea în justiţie prin care o persoană cere instanţei-împotriva contestaţiilor altora-respectarea dreptului asupra unui bun, este ea însăşi un bun;de pildă, acţiunea în revendicare.Această acţiune înlocuieşte într-o oarecare măsură bunul în patrimoniul proprietarului şi ea va fi imobiliară dacă bunul revendicat este un imobil şi mobiliară dacă bunul revendicat este un bun mobil.Art.474 C.civ. stabileşte acest lucru când vorbeşte despre ’acţiunile care au ca obiect.....efecte mobiliare’.Aplicând acelaşi raţionament trebuie să concluzionăm că toate acţiunile care tind la plata unei sume de bani au un caracter mobiliar.În această categorie intră toate acţiunile daune-interese. b)Bunurile incorporale absolute(bunuri pur incorporale) Acestea, conform doctrinei, sunt bunurile detaşate în mod absolut de orice suport material;sau, altfel spus, ele sunt incorporale prin chiar imaterialitatea obiectului.Aşa fiind, lor nu le mai putem aplica regula obiectului dreptului pentru a le clasa de o parte sau de alta a binomului mobile-imobile;este necesară, deci, o decizie din partea legiuitorului pe care acesta a şi luat-o prin formula folosită în art.474 C.civ.:mobile prin determinarea legii.Ele vor fi exclusiv mobile şi pentru speciile noi de drepturi care au apărut după redactarea Codului civil;în concluzie aceasta este categoria care rămâne deschisă bunurilor. Potrivit art.474 C.civ. sunt mobile prin determinarea legii ‚interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalulacestor companii constă în imobile;...aceste interese se socot ca mobile numai în privinţa fiecăruia din asociaţi şi pe

18


cât timp ţine asociaţia’.Sunt de asemenea mobile prin determinarea legii ‚veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor’ S-a observat că textul art.474 C.civ., în ansamblul său, este confuz şi incomplet.Este confuz fiindcă termenii ‚obligaţiuni’ şi ‚acţiuni’ sunt întrebuinţaţi în mod imprecis. Cu toate aceste lacune şi impreciziuni ale legii, vom reţine că sunt mobile prin determinarea legii(conf.art.474 C.civ.) părţile sociale care aparţin asociaţilor, fie într-o societate de persoane, fie într-o societate de capitaluri(acţiuni în sensul dreptului comercial).Acestea sunt drepturi de o natură particulară, adică creanţe ale asociaţilor împotriva persoanei juridice;bunăoară, dreptul la o fracţiune din beneficiile periodice sau la dizolvare, dreptul la o fracţiune din activul partajabil;chiar dacă există imobile în activ, părţile sociale nu vor fi considerate imobiliare ci tot mobiliare pentru ca ele să poată fi transmise. Sunt apoi mobile prin determinarea legii orice fel de rente(art.474 alin.final), adică dreptul la o anumită sumă de bani plătibilă anual, fie până la moartea creditorului(renta viageră), fie pe o perioadă nedeterminată(rentă perpetuă).Un exemplu de constituire a unei rente viagere este acela când un proprietar în vârstă în loc de a-şi vinde imobilul în schimbul unui preţ plătit o dată, el îl înstrăinează în schimbul unei rente. În fine, tot mobile prin determinarea legii, lato sensu, vor fi considerate şi drepturile intelectuale chiar dacă nu există în acest sens, un text de lege expres.În această categorie sunt incluse:dreptul de autor, dreptul de inventator, brevetele şi mărcile de fabrică. C)Distincţiii secundare: 1.Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile Definire.-Sunt bunuri consumptibile bunurile care nu pot fi folosite, conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa(distrugerea fizică a substanţei) ori fără a fi înstrăinate de la prima lor întrebuinţare.Cele neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără ca prin aceasta să se consume substanţa lor sau să fie implicată înstrăinarea. Criteriul distincţiei-Această distincţie pe care o găsim implicit în art.1560 C.civ. îşi are explicaţia în realitatea fizică.În adevăr, sunt bunuri care se consumă, se distrug de la prima folosire(de pildă, alimentele, cărbunele, benzina) şi altele care, dimpotrivă, rezistă la o folosire îndelungată şi repretată(ex., hainele, televizoarele, autoturismele, etc.). Pe lângă consumarea materială a bunurilor dreptul ia în considerare, pentru monedă, consumarea juridică, adică înstrăinarea.Moneda nu poate fi utilizată altfel pentru efectuarea unei plăţi decât înstrăinând-o(cheltuind-o). Interesul practic al distincţiei-Acest interes există în cazul în care o persoană are dreptul de a folosi temporar un lucru cu obligaţia de a-l restitui(ex.uzufruct sau împrumut).Dacă este vorba despre bunuri neconsumptibile de la prima întrebuinţare, la sfârşitul uzufructului sau împrumutului va trebui să se restituie chiar acel lucru care a fost dat în uzufruct sau a fost împrumutat;dimpotrivă, dacă obligaţia de restituire poartă asupra unor bunuri consumptibile, restituirea se va putea face prin echivalent;aşadar, va fi suficient să se restituie bunuri asemănătoare în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare(art.526 C.civ.).De fapt, în cazul bunurilor consumptibile, uzufructul(care devine cvasiuzufruct) şi împrumutul(care devine împrumut de consumaţie-mutuum) conferă în realitate un drept de proprietate pentru că astfel este imposibil să întrebuinţezi astfel de bunuri fără prerogativele proprietăţii(dreptul de a distruge şi a înstrăina).

19


2.Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile Definire.Criteriul distincţiei. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii;ele pot să ţină locul unele altora, în plăţi şi restituiri(banii, ţigările, alimentele, etc.). Bunurile nefungibile sunt cele care nu se pot înlocui unele cu altele pentru a libera pe debitor;altfel spus, sunt cele care sunt considerate în individualitatea lor şi care nu pot fi înlocuite unele cu altele(un cal de cursă, o monedă de aur veche, un tablou, etc.). Se poate observa că în acest caz definirea noţiunii porneşte tot de la o realitate fizică.Faţă de aceste lucruri, în mod obiţnuit, omul nu se raportează asupra individualului ci asupra genului(Codul civil nu întrebuinţează această expresie ci pe aceea de specie în art.1103.).Lucrurile care se determină prin numărare, măsurare, cântărire sunt lucruri de gen(5 kg. De făină, 20l de benzină, etc.).Lucrurile de gen sunt fungibile între ele;sunt interschimbabile.Aici sunt incluse şi valoriile imobiliare, acţiunile şi obligaţiile, chiar dacă ele se negociează la bursă. De partea cealaltă, există lucruri care, chiar dacă aparţin aceluiaşi gen, diferă prin individualitate;fiecare exemplar este unic, nesusceptibil de cantitate.În identitatea sa el constituie un corp cert(C.civ. art.1102 vorbeşte despre ‚corp cert şi determinat’).Lucrurile sau bunurile certe(individuale) sunt în antiteză cu lucrurile sau bunurile de gen.Lucrurile certe sau determinate prin caractere individuale nu sunt fungibile cu nicio altă categorie de bunuri.Fungibilitatea lipseşte constant la imobile pentru că şi dacă s-ar asemăna ele nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu(de pildă, două clădiri sau două terenuri).Pentru mobile- s-a spus- că dacă există caracteristici suficiente pentru ca simţurile noastre să nu se poată înşela, fungibilitatea lor pare a priori exclusă(animale, costume de comandă, etc.). Cu toate acestea dreptul a remodelat natura după utilitatea şi folosinţa omului sau după intenţia contractanţilor mai mult decât datul fizic;aşadar, în distincţia fungibilitate-nefungibilitate primează comercialitatea şi nu naturalitatea.Astfel, vânzarea unui cal care a câştigat un Grand Prix înseamnă vânzarea unui bun cert, determinat, în timp ce vânzarea a 10 cai pentru arat sau transport este o vânzare de bunuri de gen.Dar, în mod excepţional, bunuri certe(imobile) pot apărea ca bunuri de gen(ex.vânzarea unor terenuri pentru construcţie care se vând la metru pătrat, fiecare metru pătrat fiind fungibil cu ceilalţi).Invers, lucruri care la prima vedere par a fi de gen, pot deveni determinate prin voinţa părţilor.De ex., exemplarele unei aceleiaşi ediţii sunt bunuri fungibile;totuşi, dacă sunt numerotate diferit sau dacă unul dintre ele a aparţinut unei personalităţi, în ochii bibliofililor ele nu mai sunt fungibile. Se mai poate reţine că valorile mobiliare la purtător, de ex., titlurile ieşite din aceeaşi emisiune, sunt fungibile.S-a şi spus că fungibilitatea monezii este o fungibilitate absolută pentru că ea poate fi raportată la toate celelalte bunuri(din moment ce pot fi apreciate în bani), având vocaţia de a le înlocui în executarea obligaţiilor. Interesul practic al clasificării În primul rând acest interes rezidă în instituţia compensaţiei(art.1143 C.civ.) care presupune existenţa fungibilităţii ca obiect între cele două obligaţii compensate.’Compensaţia nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de bunuri fungibile de aceeaşi specie şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile’(art.1145 C. Civ.).

20


În al doilea rând, vânzarea are efecte diferite după cum ea poartă asupra bunurilor fungibile sau asupra celor nefungibile.Astfel, vânzătorul unui bun nefungibil(cert, determinat) trebuie să livreze cumpărătorului chiar lucrul vândut fără a-l putea să-l substituie cu altul echivalent;dimpotrivă, vânzătorul unui bun fungibil poate să facă această substituire deoarece angajamentul său nu se referă la un exemplar determinat.Apoi cumpărătorul unui bun nefungibil(prin ipoteză bun cert, determinat) îi devine imediat proprietar.Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul cumpărătorului lucrurilor de gen atâta timp cât ele nu au fost individualizate;până la individualizare vânzătorul rămâne proprietar şi suportă riscul pieirii lor din cauză de forţă majoră(res perit domino). În al treilea rând, importanţa clasificării constă în consecinţele raportului fungibilitate-consumptibilitate.Din acest punct de vedere Codul civil nu face o delimitare clară dar bunurile consumptibile sunt, în general, şi bunuri fungibile(alimente, combustibili, etc.).Numai în mod cu totul excepţional un bun consumptibil nu este şi fungibil.De exemplu, ultima butelie de vin din anul 1848 din potgoria Cotnari nu este un bun fungibil din lipsa uneia identice.Invers:un bun poate să fie fungibil fără să fie consumptibil la prima folosinţă;este cazul bunurilor durabile fabricate în serie. În al patrulea rând, dacă locul plăţii nu este precizat în act, el va fi diferit în raport cu bunurile care se transmit:la bunul individual determinat(nefungibil) locul predării este acela în care se află bunul în momentul încheierii actului(art.1319 C.civ.) iar la bunurile de gen(fungibile), domiciliul debitorului. În al cincilea rând importanţa practică a acestei distincţii rezultă şi din acţiunea în revendicare.Dacă bunurile fungibile au fost amestecate cu alte bunuri fungibile ale debitorului, de aceeaşi specie şi calitate, executarea va fi posibilă în natură.Dacă ele nu mai sunt în posesia acestuia, el va putea fi condamnat să le înlocuiască cu alte bunuri fungibile pentru ca astfel reclamantul să obţină o reparaţie în natură.În lipsa bunurilor fungibile debitorul va fi obligat la plata echivalentului lor, o sumă de bani;revendicarea se transformă într-un drept de creanţă.D)Gruparea bunurilor: 1.Noţiune Bunurile se prezintă fie izolat, fie fac parte dintr-o anumită grupare.Sub acest aspect se pune problema de a delimita bunul de componentele lui, pe de o parte, şi apoi de a delimita bunul de gruparea din care el face parte;această chestiune priveşte numai bunurile corporale. Demersul este important şi poate avea consecinţe practice.Astfel, proprietatea unui lucru îi conferă proprietarului o putere juridică asupra lui şi totodată un control fizic. În cazul în care avem în vedere un bun izolat el se concepe ca o parte a materiei; el formează o legătură corporală, un tot care este perceput de oameni ca atare având un anumit scop.De exemplu, un dulap este un bun chiar dacă sertarele se pot detaşa, la fel sacul de grâu care este compus dintr-o mulţime de grăunţe, ori un autoturism care ar putea fi descompus în mai multe piese.Aşadar, pentru a fi în prezenţa unui bun izolat trebuie să existe o legătură corporală şi un scop al unificării.În orice caz, calitatea de uniune corporală a unui bun durează numai atâta timp cât legătura corporală este în fiinţă; de pildă, până în momentul în care cineva dezmembrează autoturismul pentru a vinde piesele separat. Dar bunurile nu sunt întotdeauna izolate.Un bun se poate găsi cu altul într-un raport juridic, fără însă ca acest raport să formeze o entitate distinctă de elementele

21


componente(raportul principal-accesoriu).Dacă însă, dimpotrivă, anumite bunuri reunite formează un ansamblu care are existenţa sa proprie vom fi în prezenţa unei universalităţi.În ambele cazuri rezultă o unitate de regim juridic.În continuare vom analiza aceste două cazuri. 2.Raporturi juridice între bunuri Aceste grupări ocazionează alte clasificări ale bunurilor.Astfel: a)Bunuri principale şi bunuri accesorii. Sunt situaţii când între două bunuri, chiar dacă din punct de vedere material sunt distincte, unul îl completează într-o oarecare măsură pe celălalt; spunem că el este accesoriu bunului principal.De ex., rama pentru tablou, cheile pentru lacăt, căpăstrul pentru cal, roata de rezervă pentru automobil.Accesoriul nu este întotdeauna indispensabil bunului principal dar îi aduce acestuia o utilitate suplimentară.Pot fi situaţii în care este dificil să se determine care este principalul şi care este acceasoriul.În acest caz va trebui să avem în vedere un criteriu funcţional:accesoriul este în serviciul principalului şi nu invers. Din litera şi spiritul Codului civil mai rezultă o regulă şi anume: imobilul faţă de mobil este întotdeauna principal iar pământul (solul) în comparaţie cu construcţiile şi plantaţiile(art.489 C.civ.) este bunul principal.Totuşi în privinţa lucrurilor mobile în unele cazuri legiuitorul alege criteriul valorii(art.506, 507 C.civ.) Din mai multe texte ale Codului civil rezultă raportul dintre principal şi accesoriu exprimat prin maxima accesorium sequitur principale, accesoriul urmează soarta principalului(art.482 şi urm.).Această maximă are două consecinţe: -dacă două bunuri complemetare, aparţinând la doi proprietari diferiţi se vor reuni material, proprietarul principal va dobândi şi proprietatea accesorului.Acest mod de dobândire a proprietăţii se numeşte accesiune, prin el se transmite accesoriului condiţia juridică a principalului; -dacă într-un contract sau într-un testament s-a dispus de bunul principal se prezumă, cu excepţia unei clauze contrarii, că s-a dispus şi de bunul accesoriu. Raportul dintre bunul principal şi accesoriu are vocaţia de a cuprinde şi raportul dintre capital şi venituri(bun principal şi fructe) şi de asemenea raportul de destinaţie. Acesta din urmă apare când un proprietar afectează unul din bunurile sale, mobil prin natura lui, în serviciul unui imobil care este tot în proprietatea sa.De ex., când afectează o combină pentru recoltele de pe terenul său.Bunul a cărui destinaţie s-a unit astefel cu imobilul va împrumuta condiţia juridică a acestuia, adică(combina) va deveni imobil.Această idee de imobil prin destinaţie este exprimată în art.468 C.civ. Acest raport de destinaţie nu este nici el lipsit de consecinţe juridice.Astfel: -dacă imobilul este vândut fără altă specificare, imobilele prin destinaţie îi sunt înglobate;vânzarea va fi pentru întreg; -dacă imobilul este ipotecat, ipoteca se întinde de plano şi asupra imobilelor prin destinaţie(art.1746 C.civ.). -aceste imobile prin destinaţie nu pot fi dobândite de către creditori decât odată cu însuşi imobilul. Pentru a exista acest raport de destinaţie este necesar ca mobilul să fie aşezat pe imobil cu scopul de a servi la exploatarea economică a acestuia.Enumerarea făcută de art.468 C.civ. nu este limitativă aşa încât pe lângă exploatarea agricolă şi exploatarea industrială se poate lua în considerare şi cea comercială de care, de fapt, textul nu

22


vorbeşte.De pildă, sunt imobile prin destinaţie păturile şi aşternuturile dintr-un hotel; ba chiar şi exploatarea civilă, bunăoară, obiectele necesare serviciului unei case particulare(covoarele de pe scară).Numărul de accesorii prin destinaţie este nelimitat deoarece se pot face infinite combinaţii. b)Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. În sens larg această clasificare este o ipostază a raportului dintre principal şi accesoriu.Potrivit art.482 C.civ. ‚Proprietarul unui bun mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul....’.Cea mai mare parte a lucrurilor sunt frugifere.Dar există şi bunuri care nu produc niciun venit şi care sunt denumite bunuri sterile(ex.bijuteriile, lingourile de aur, etc.). Bunurile frugifere sunt acelea care produc în mod periodic fructe(în sens juridic) fără consumarea substanţei lor(de ex., terenul agricol care dă anual o recoltă sau o casă care este închiriată).Aşadar numim fruct orice bun accesoriu care este produs periodic dintr-un bun principal (teren, pomi, capital, etc.) fără ca substanţa acestuia să se diminueze.Fructele naturale sunt acelea care privin din însuşi corpul bunului principal(capitalului) în mod spontan(ex. ciupercile şi fructele copacilor).Fructele industriale sunt produsele obţinute ca urmare a activităţii omului, bunăoară, legumele obţinute prin cultură(art.483 C.civ.).Fructele civile sunt cele care nu provin din punct de vedere material din bunul principal (capital) ci dintr-un echivalent bănesc rezultat în urma folosirii bunului principal, de ex. chirii, arenzi, dobânzi, etc. Fructul se distinge de product deoarece el este produs în mod periodic şi diminuează substanţa.Productul presupune consumarea substanţei şi este produs de bunul principal la intervale neregulate;el nu se mai reproduce.De ex., pietrele desprinse episodic dintr-o carieră neexploatată(art.537 alin.2) sau arborii tăiaţi izolat(art.531 C.civ.).Aceste bunuri odată separate de fond nu se vor mai reproduce.În cazul în care, bunăoară, o carieră de piatră este exploatată în mod regulat produsele rezultate sunt considerate fructe şi nu producte(art.537 C.civ.).Tot aşa dacă proprietarul unei păduri a amenajat-o pentru tăieri regulate, arborii tăiaţi nu vor mai fi producte, ci fructe(art.530 C.civ.).Iată cum periodicitatea producţiei estompează epuizarea progresivă a substanţei. Interesul practic al distincţiei: -proprietarul bunului principal dobândeşte de plin drept proprietatea fructelor şi a productelor(art.482 C.civ.); -uzurfuctuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte;acestea din urmă se cuvin proprietarului; -posesorul de bună credinţă are dreptul la fructe, nu şi la producte (art.485 C.civ.); -fructele naturale şi industriale se dobândesc prin percepere(culegere) în timp ce cele civil se dobândesc zi cu zi(prin trecerea timpului); -revendicarea bunului frugifer se întinde şi asupra fructelor şi productelor; -în dreptul fiscal, de regulă, impozitarea este radical diferită, după cum este vorba de capital sau de venituri;impozitul care se refră la patrimoniu are la bază principiul proporţionalităţii, în timp ce impozitul pe venitul persoanelor fizice rezultă din principiul progresivităţii.3.Universalităţile Ele constituie un ansamblu de bunuri care formează un tot.Ele sunt împărţite în universalităţi de fapt şi universalităţi de drept. a)Universalităţile de fapt

23


Ele reprezintă o grupare de bunuri mai mult sau mai puţin omogene care prin voinţa proprietarului este considerată şi tratată ca un bun unic.Clasice sunt următoarele exemple:o bibliotecă(un ansamblu de volume), o turmă(o sumă de animale), etc.O turmă, o bibliotecă pot face obiectul unei vânzări fără a mai fi nevoie să se enumere în actul de vânzare-cumpărare elementele componente.Ele pot să facă şi obiectul unui legat.Dacă cuprinsul lor se va schimba până la data decesului titularului, testamentul se va executa aşa cum se prezintă ele la acea dată deoarece legatul nu a purtat asupra uneia sau alteia dintre cărţi sau asupra unuia sau altuia dintre animale;el a purtat asupra bibliotecii, respectiv a turmei în abstracţiunea lor.Deci univeralitatea rămâne aceeaşi în ciuda fluctuaţiilor care se pot produce înlăuntrul ei;bunurile nou achiziţionate iau locul celor înstrăinate sau dispărute şi au aceeaşi condiţie juridică.Astfel, în cazul uzufructului unei turme de vite(art.556 C.civ.) animalele sunt privite nu ut singuli, ci ca un ansamblu de bunuri; fiecare animal este un element al turmei.În opoziţie este reglementat uzufructul asupra unui animal(art.555 C.civ.). Uneori o universalitate de fapt este alcătuită din bunuri eterogene, cum ar fi fondul de comerţ care cuprinde:clientela, mărcile de fabrică, denumirea, brevetele de invenţii(acestea fiind bunuri incorporale), bunuri mobile şi imobile(bunuri corporale).Aşadar aceste elemente sunt diferite şi de o importanţă inegală.Cu toate acestea fondul de comerţ este un bun unic, susceptibil de a fi vândut;el este o universalitate de fapt nu de drept.Universalităţile de fapt sunt în fond subpatrimonii care se deosebesc de acestea prin aceea că în sânul lor nu funcţionează relaţia activ-pasiv.Importanţa lor se vădeşte în caz de vânzare-cumpărare, gaj, sechestru, etc., când universalitatea este privită în bloc, nu pe bucăţi sau fragmente. Este util poate să mai subliniem că este de natura unei universalităţi de fapt de a avea în compunere bunuri mobile;de asemenea că identitatea sa se datorează unei unice gestiuni iar bunurile sunt tratate ca fungibile. b)Universalităţi de drept(de jure) Aşa cum am mai arătat, unica universalitate de drept este patrimoniul persoanelor fizice şi juridice.Dacă comparăm universalitatea de drept cu universalitatea de fapt observăm că aceasta din urmă prezintă o unitate a bunurilor rezultată din voinţa proprietarului şi a circumstanţelor de fapt în timp ce cealaltă rezultă dintr-o necesitate juridică;ea este reglementată de lege.Dar deosebirea esenţială este-aşa cum am mai subliniat deja- că universalitatea de fapt nu are o latură pasivă aşa cum are universalitatea de drept(de jure)-patrimoniul.

24


Curs IITeoria generală a dreptului de proprietate 1.Aspecte introductive Nu există societate umană fără proprietate.Instinct sau cucerire a omului, rând pe rând fantasmă şi stimulent pentru unii, factor de opresiune pentru alţii, proprietatea a dezlănţuit pasiuni, a împărţit gândirea, a aţâţat cupiditatea(lăcomia de bani, de câştig), a întărâtat ura, a provocat revoluţii.În Codul nostru civil, la fel ca şi în Codul civil francez, aproape toate articolele gravitează în jurul proprietăţii;dreptul de proprietate este, aşa cum vom vedea, matricea drepturilor subiective moderne. La început vom analiza proprietatea în ea însăşi, proprietatea pură şi simplă;vom face abstracţie de diversitatea bunurilor.Abia după aceea vom studia proprietatea în raport cu modalităţile sale iar după posesie, dezmembrămintele dreptului de proprietate, apoi vom studia apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, iar la final modurile de dobândire a drepturilor reale. Două precizări sunt totuşi necesare.În primul rând, Cartea aIIa a Codului civ. care ne oferă în art.480 definiţia legală a proprietăţii este intitulată:’Despre bunuri şi osebitele modificări ale proprietăţii’(art461-643).S-a sesizat în doctrină că această titulatură conţine o ambiguitate şi anume că legiutorul român de la 1865(asemenea celui francez de la 1804) a atribuit modificărilor o arie mai vastă înglobând atât modalităţile dreptului de proprietate, cât şi dezmembrămintele acesteia, în special uzufructul şi servituţile.De altfel, încă din aceea epocă aceste două instituţii erau tratate ca instituţii autonome. În al doilea rând, remarca este legată de Cartea aIII-a din Cod intitulată:’Despre diferitele moduri în care se dobândeşte proprietatea’(art.644-1914).Aceasta sugerează faptul că în concepţia Codului, proprietatea nu este un raport static(dintre proprietar şi bunul său) ci unul dinamic în sensul că proprietatea trece de la o persoană la alta, că circulaţia este esenţa sa. A)Noţiune şi definiţie În sens larg cuvântul ‚proprietate’ este aplicabil tuturor drepturilor.În general a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a folosi un bun şi de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime.În dreptul roman expresia dominium(stăpânire), proprietate) se referea numai la proprietatea propriu-zisă(dominium proprietatis) dar şi la alte drepturi reale cum ar fi, de pildă, proprietatea unui drept de uzufruct(dominium uzufructus). Într-un înţeles restrâns termenul de proprietate desemnează proprietatea asupra bunurilor corporale, mobile sau imobile.În acest sens este întrebuinţat şi de legiuitor în Codul civil, art.480. Dar cuvântul ‚proprietate’ evocă adesea însuşi lucrul pe care proprietarul şi l-a apropriat şi care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate;aceasta este întrebuinţarea sa vulgară(ex.această casă este propietatea mea) pe care însă o întâlnim şi în unele texte ale codului(art.582, 589, 614, etc.). În Constituţie şi în Codul civil(titlul II) termenul de ‚proprietate’ şi cel de ‚drept de proprietate’ sunt sinonime.În sfârşit, termenul de ‚proprietate’ este folosit şi în înţelesul de categorie economică. Dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept real;el este ‚prototipul’ drepturilor reale, prin drept real înţelegând puterea juridică exercitată direct

25


asupra unui lucru şi care permite titularului de a reţine în tot sau în parte din utilităţile sale economice.El este un drept real tip care absoarbe toate utilităţile lucrului sau bunului şi care nu are limită decât lucrul însuşi.Proprietatea este un drept complet(plena in re potesta).Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul are toate puterile asupra bunului său.Acest ansamblu de puteri se descompune în trei atribute:usus sau just utendi; fructus sau jus fruendi şi abusus sau jus abutendi.După cum spunea Ihering, în cadrul proprietăţii ‚dreptul şi obiectul sunt intim legate.Nu pot coexista asupra aceluiaşi lucru două raporturi de proprietate;unitatea lucrului, unitatea dreptului’. Dreptul de proprietate fiind o instituţie centrală a dreptului civil a ocazionat o definiţie care a devenit celebră;este vorba despre definiţia pe care o dă art.480 C.civ. potrivit căreia:’Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege’. La această definiţie legală a proprietăţii, pentru o mai uşoară înţelegere a instituţiei, trebuie să reproducem şi prevederile art.481 C.civ. care statuează:’Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire’. Critica definiţiei.Definiţia dată de cod a fost criticată atât de doctrina franceză, cât şi de cea autohtonă din mai multe puncte de vedere.Astfel: -s-a obiectat mai întâi că legiuitorul în loc să definească proprietatea prin natura ei a definit-o prin atributele ei(‚..... dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru...’);s-a considerat această critică puţin întemeiată deoarece nu este greşit a defini un drept prin atributele sale.Dimpotrivă, numai aşa ea este mai clară şi mai realistă; -definiţia a fost apoi criticată pentru că dacă legiuitorul a voit să definească proprietatea prin atributele ei, ar fi trebuit să facă o enumerare completă a acestor atribute(usus, fructus şi abusus); ori art.480 C.civ. pare a se referi numai la fructus şi abusus deoarece nu se menţionează expres şi usus.Totuşi s-a spus că expresia ‚a se bucura’ include usus şi fructus; -o altă critică s-a referit la faptul că legiuitorul în definiţia dată proprietăţii foloseşte cuvântul ‚absolut’, adică proprietatea este un drept absolut.Această critică a venit mai ales din partea curentelor socialiste care considerau că proprietatea privată este incompatibilă cu proprietatea colectivă, socialistă. -s-a mai susţinut(Duguit şi şcoala sa) că proprietatea nu trebuie să fie definită ca un drept individual, ci ca o funcţie socială;că proprietatea are mai întâi datoria de a folosi bunul pentru satisfacerea nevoilor umane; -definiţia formulată de Cod a fost considerată incompletă şi pentru că se subliniază că proprietarul, spre deosebire de titularii altor drepturi reale, exercită atributele dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu. În sfârşit, nu este o critică ci doar o observaţie, faptul că definiţia foloseşte cuvântul lucru;acesta nu se potriveşte exact la bunrile incorporale.Se spune că nu poţi avea o veritabilă proprietate asupra unui bun incorporal(ex., proprietarul unei creanţe);unei creanţe îi poţi fi titular. În raport cu aceste consideraţii preliminare putem defini dreptul de proprietate ca fiind, acel drept real care conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare.

26


2)Scurt istoric Proprietatea colectivă, proprietatea familială şi proprietatea individuală La origine, proprietatea era colectivă, adică bunurile aparţineau tribului sau clanului; exista colectivismul comunităţilor agrare.De aceea s-a susţinut ipoteza unui comunism primitiv care a evoluat progresiv spre proprietatea individuală(E. De Lovelye).Se pare că proprietatea individuală a apărut mai întâi cu privire la bunurile mobile(îmbrăcăminte, unelte, arme, etc.); se susţine chiar că la începuturi omul nu a fost cultivator, ci vânător şi pescar.Mai apoi, imobilele cu destinaţia de locuinţe au făcut obiectul aproprierii(adică a face ca un lucru să fie potrivit pentru un anumit scop); pentru început ale aproprierii familiale.Pământul însă va rămâne mult timp proprietatea colectivităţii. Dreptul roman La Roma împărţirea pământului s-ar fi făcut sub guvernarea lui Numa.În epoca celor XII Table singurul titular al dreptului de proprietate era pater familias şi era un drept absolut.Aceasta înseamnă că orice îngrădire a dreptului de proprietate era contrară naturii sale;ea era o ‚servitute’.Dreptul roman nu admitea decât în mod excepţional atingeri ori limitări ale dreptului de proprietate(de pildă, în Digeste se întâlnesc unele sancţiuni pentru proprietarul care îşi tulbură vecinii prin exercitarea dreptului său de proprietate). Dreptul roman cunoştea patru feluri de proprietăţi:proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină. Proprietatea quiritară este denumită dominum ex jure Quiritum(stăpânire după dreptul cetăţenilor romani) şi este cea mai veche formă a proprietăţii private romane.Ea pune în evidenţă că la început proprietatea(în special cea funciară) a fost colectivă aparţinând întregului popor şi numai mai târziu a devenit privată.Apoi, lucru important, această proprietate era ocrotită de dreptul civil roman spre deosebire de celelalte proprietăţi.În cadrul acestei proprietăţi, singurul mod valabil de înstrăinare era mancipio sau iure cessio. Proprietatea pretoriană era proprietatea recunoscută şi ocrotită de pretor.Ea a apărut la sfârşitul Republicii şi s-a impus datorită dezvoltării comerţului care reclama o mai mare flexibilitate la încheierea tranzacţiilor şi o mai eficace ocrotire a bunei credinţe; în alte cuvinte, se impunea înlăturarea formalismului excesiv. Proprietatea provincială era proprietatea statului roman şi era constituită din teritoriile cucerite de acesta(ager publicus).Posesorii unor astfel de pământuri trebuiau să plătească statului un impozit(vectigal);această stăpânire funciară era denumită în texte posesiune(possesio) sau uzufruct(usus fructus) şi nu proprietate provincială, această denumire fiind opera doctrinei. În dreptul roman voinţa părţilor era insuficientă în a realiza prin ea însăşi transferul de proprietate.Pe lîngă voinţa părţilor mai era necesară şi remiterea lucrului.Această remitere era însoţită de solemnităţi speciale:mancipatio şi in jure cessio pentru bunurile de valoare şi simpla traditio pentru celelalte bunuri. Solemnităţile au fost abandonate la Roma încă din epoca clasică rămânând tradiţiunea.Transferul dreptului de proprietate cerea deci două operaţiuni distincte: un acord de voinţă şi o tradiţiune.Dacă tradiţiunea nu era realizată, vânzătorul avea obligaţia de a face cumpărătorului predarea lucrului;aşadar vânzătorul era debitorul tradiţiunii şi rămânea proprietarul bunului până la momentul predării lui.

27


Dar condiţia tradiţiunii devenise greoaie pentru circuitul civil şi comercial care reclamau rapiditate.Dezvoltarea comerţului a condus la o mlădiere a regulei tradiţiunii, la ‚dematerializarea’ tradiţiunii.Ea a fost înlocuită prin remiterea unui obiect care o simbolizează.De exemplu, predarea cheilor pivniţei ţinea loc de predarea vinului vândut;sau tot tradiţiune simbolică era atunci când, în loc de a obliga cumpărătorul unui teren să facă ‚turul proprietarului’(circum ambulare fundum), se admitea că este suficient ca vânzătorul să indice cumpărătorului, dintr-un loc ridicat, hotarele fondului. Vechiul drept românesc Se pare că după întemeierea principatelor domnitorul a devenit proprietarul tuturor bunurilor libere; proprietatea acestora nu a mai putut fi dobândită decât pe calea daniilor domneşti care se făceau prin hrisoave şi cărţi domneşti; prin ele domnitorul răsplătea anumite ‚slujbe’ ori încuraja colonizarea aşezărilor săteşti.Mai târziu se ajunge ca proprietatea provenită din daniile domneşti să nu se mai deosebească de proprietatea originară care provenea direct de la un ‚moş’.Noţiunea juridică de ‚pământ’ a primit de-a lungul istoriei noastre, în perioada prefeudală, o accepţiune restrânsă de ‚moşie’.În sens juridic moşia a semnificat pământul moştenit de la un moş(autor, defunct).În concepţia juridică populară moşia este alcătuită din ‚părţi de folosinţă’ şi ‚părţi nefolositoare’(pustietăţi).De altă parte, proprietatea individuală există alături de proprietatea colectivă.Aceasta din urmă numită şi proprietate moşneşească a dăinuit până în zilele noastre şi era o proprietate în codevălmăşie bazată pe legături de sânge.În cadrul acestei codevălmăşii s-a născut dreptul de precumpărare şi de răscumpărare (protimesis). Trebuie însă menţionat că de proprietatea individuală şi de proprietatea în codevălmăşie au beneficiat de un număr relativ restrâns din populaţia ţării pentru că în afară de boieri, moşneni şi răzeşi, restul populaţiei era formată din şerbi până la Constantin Mavrocordat;aceştia din urmă în lipsa proprietăţii asupra pământului s-au transformat în clăcaşi.Abia la 1864 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a realizat o reformă agrară efectivă, ţăranii fiind împroprietăriţi(ţăranii fără pământ, dependenţi de un stăpân).În orice caz, pădurea, păşunea şi apele erau folosite în devălmăşie de comunităţile săteşti. Dreptul francez În vechiul drept francez pământul(cu excepţia ţăranilor liberi) era concedat de suveran fie unui nobil(contracte de feudă) fie unui nenobil(contract încheiat pe un cens anual).Aşadar propietatea funciară nu era ca în dreptul roman-un drept exclusiv- ci era descompusă în două elemente:suzeranului îi aparţinea ‚domeniul eminent’, vasalului ‚domeniul util’(era un fel de concesiune). Conţinutul domeniului util era format din dreptul de a cultiva şi de a culege fructele;totuşi această situaţie nu se confundă cu arenda deoarece concesionarul are nu un drept personal ci un drept real.Apoi, situaţia nu se confundă nici cu cea a uzufructuarului nudei proprietăţi deorece uzufructul este un drept temporar în timp ce concesiunea a devenit perpetuă. Domeniul eminent conferea sezeranului un drept de mutaţie în cazul transmiterii bunului moştenitorilor concesionarului sau unui cumpărător; de altă parte, atunci când este vorba despre o concesiune pe cens, suzeranul are drept de a încasa redevenţe. Aşadar, deşi titularul domeniului util şi titularul domeniului eminent trag, ambii, foloasele fondului, nici unul nu câştigă tot ceea ce este ataşat dreptului de proprietate.

28


Revoluţia de la 1789 a făcut un transfer de proprietate;nobilii renunţă fără indemnizaţie la domeniul eminent.Deci proprietatea va trece de la domeniul eminent la domeniul util;s-au naţionalizat bunurile bisericii şi s-au confiscat bunurile emigranţilor. Codul civil francez de la 1804 defineşte dreptul de proprietate în art.544.Redactorii codului au împrumutat definiţia din Institutele lui Justinian, şi au tradus în viaţă concepţia revoluţionară subliniind absolutismul acestui drept.Totuşi există şi o influenţă a vechului drept francez, deoarece o limită este prevăzută în art.544 care spune că proprietarul nu trebuie să facă din dreptul său ’o folosinţă prohibită de legi sau regulamente’.De altă parte, Codul sustrage aproprierii private unele bunuri cum ar fi cele din domeniul public(art.538-541). Drepturile anglo-saxone. Dreptul englez, în raport cu drepturile continentale europene, este cu totul original.Concepţia asupra proprietăţii pământurilor îşi are rădăcina în sistemul feudal consacrat de Wilhelm Cuceritorul (1066), după care toate pământurile sunt proprietatea Coroanei iar titularii drepturilor imobiliare rămân simpli ocupanţi feudali.Orice teren vine de la Coroană, la care el se va întoarce când nu va mai exista nicio altă persoană care să aibă asupra lui un just titlu.Detentorii de interese(estates) asupra proprietăţii imobiliare nu au decât o concesuine de mai lungă sau scurtă durată.Aceştia(real property) se deosebesc de cei care au la origine o închiriere(personal property); de asemenea, concesiunea poate fi pe durata vieţii detentorului original(estate for life), pe durata vieţii detentorului original(estate in fee tail).Se poate conchide că în dreptul englez nu există proprietate funciară absolută.Totuşi în Magna Charta(1215) se poate citi în art.52:’Orice bărbat pe care noi l-am privat sau deposedat de către egalii săi, noi îl vom repune imediat în drepturile sale’. Pe de altă parte, dreptul american al proprietăţii nu deosebeşte proprietatea imobiliară de propietatea mobiliară în dreptul succesiunilor;dar această distincţie există doar în dreptul comercial.

3.Caracterele juridice ale dreptului de proprietate A)Dreptul de proprietate este un drept absolut Dreptul de proprietate este un drept absolut deoarece el este dreptul cel mai complet dintre drepturile reale;el conferă titularului totalitatea prerogativelor, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia.Absolutul înseamnă în mod obişnuit nelimitat.Redactorii Codului proclamând absolutismul acestui drept au vrut să instaureze principiul că proprietarul nu poate fi subiectul nici unei restricţii, nici din partea persoanelor fizice şi nici chiar din partea Statului;ca orice regulă el are şi excepţii, după cum vom vedea.Şi apoi, un drept absolut nu înseamnă discreţionar. Dar absolutismul proprietăţii afirmat de art.480 C.civ. este totuşi relativ deoarece este dezminţit de textul invocat care adaugă:’în limitele prevăzute de lege’;oricum poate să pară puţin contradictoriu să începi prin a spune că dreptul de proprietate este absolut iar în continuare să adaugi că el suferă limitări prin lege.Aşadar, pretinsa proprietate absolută este mai degrabă un exces, o nostalgie de suveranitate, un vis de stăpân(Justinian definea proprietatea ca-plena in re potestas-ca o pletitudine, îi anunţa caracterul absolut). Încă o dată superlativul ‚absolut’ nu trebuie înţeles ca fără limite, deoarece proprietatea privată suferă nenumărate îngrădiri.Cu drept cuvânt s-a spus că dreptul de proprietate fiind social conţine el însuşi germenul propriei limitări.De altă parte, el este

29


absolut pentru că este opozabil erga omnes.Aceasta înseamnă că dacă totuşi bunul ajunge în detenţia sau posesia nelegitimă a altei persoane, proprietarul are dreptul de a-l revendica prin acţiunea în revendicare.Proprietatea are vocaţia de a fi recunoscută ca o libertate.Din interpretarea art.480 C.civ. rezultă că tot ce nu este interzis, este permis;că, deci, tot ceea ce legea nu interzice proprietarului, îi este permis acestuia.Ori, în opoziţie, titularul oricărui alt drept real nu poate face decât ceea ce i s-a acordat în mod expres să facă(de ex.uzufructul). Caracterul absolut al dreptului de proprietate îi conferă acestuia dreptul de urmărire şi de preferinţă.B)Dreptul de proprietate este un drept exclusiv El este exclusiv pentru că puterile conferite de acest drept sunt independente de orice alte puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv.Excepţie, situaţia în care legea sau voinţa proprietarului dispune altfel:de ex., dezmembrămintele dreptului de proprietate(uz, uzufruct, superficie, servitute şi abitaţie). Caracterul exclusiv implică, după opinia noastră, caracterul deplin al dreptului de proprietate, adică faptul că el conferă proprietarului cele trei atribute:posesia, folosinţa şi dispoziţia. Odată apropriat un bun este propriu, nu comun;el aparţine individual, exclusiv unuia singur.Excluderea oricărei alte persoane este reversul recunoaşterii plenitudinii dreptului de proprietate.Exclusivitatea proprietăţii în materie imobiliară impune terţilor interdicţia de principiu de a intra la altul;această siguranţă patrimonială nu se confundă cu inviolabilitatea domiciliului. Privită prin prisma exclusivităţii proprietatea apare pentru titularul său ca un monopol.Ea semnifică că terţii nu au, în principiu, nici o parte din utilitatea lucrului care aparţine altuia.Ei nu pot nici să-l întrebuinţeze, nici să-l folosească., nici şi dispună de el.Exclusivitatea se află în raport şi cu dreptul de reproducere fotografică; în adevăr, proprietarul bunurilor are un drept la imagine asupra bunurilor sale. În fine, exclusivitatea operează nu numai faţă de terţi ci şi faţă de Stat.C)Dreptul de proprietate este un drept perpetuu Prin perpetuitatea dreptului de proprietate înţelegem acea trăsătură a sa care desemnează faptul că el durează atâta timp cât există şi bunul şi nu se pierde prin neuz.Fără îndoială, Codul civil ar fi trebuit să precizeze că dreptul de proprietate este nu numai exclusiv ci şi perpetuu;oricum, perpetuitatea este de esenţa proprietăţii. Proprietatea este perpetuă în două sensuri: sub aspectul ereditar şi sub aspectul imprescriptibilităţii. Ce ar însemna proprietatea dacă ea ar fi temporară?Aceasta ar semnifica negarea proprietăţii.Deci dreptul de proprietate nu este viager ci ereditar.Proprietatea nu se stinge la moartea titularului său ci ea trece moştenitorilor pe care de cujus i-a desemnat prin testamentul său, în lipsa testamentului, celor pe care legea îi cheamă să-i succeadă; ea este transmisibilă pentru cauză de moarte din generaţie în generaţie. Dintr-un alt punct de vedere proprietatea este numită perpetuă pentru că ea nu este susceptibilă de a se pierde prin neuz, prin nefolosinţă;proprietarul care din diverse motive este împiedicat să-şi exercite dreptul, nu îl pierde pentru că el sau moştenitorii săi, chiar după o perioadă îndeplungată, pot să revendice proprietatea.Dreptul de proprietate nu se stinge în caz de neexercitare, prin efectul prescripţiei extinctive.Regula este că acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate este imprescriptibilă.Aceasta nu înseamnă că

30


proprietarul care nu şi-a exercitat dreptul timp de 30 de ani poate întotdeauna să revendice bunul.Aceasta deoarece, în acest interval, un terţ s-ar putea să se pună în posesie şi să devină proprietar prin prescripţia achizitivă(uzcapiunea).Deci în acest caz, acţiunea în revendicare a proprietarului poate fi paralizată de uzucapiunea intervenită.Concluzia este că principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate nu prezintă interes practic decât în cazul în care nimeni nu poate justifica prescripţia achizitivă; în acest caz proprietarul este preferat Statului. Dintr-o altă perspectivă proprietatea este perpetuă şi pentru că ea este, în principiu, inviolabilă;art.136 alin.(5) din Constituţie statuează: ‚Proprietatea privată este, inviolabilă, în condiţiile legii organice’. Caracterul inviolabil presupune că proprietatea nu poate fi cedată prin forţă(art.481 C.civ.).Dreptul de proprietate, conţinând în el atributul dispoziţiei, rezultă că el este transmisibil prin acte inter vivos şi în mod obligatoriu se va trtansmite proprietatea pentru cauză de moarte.Transmisiunea nu se opune perpetuităţii;dimpotrivă, ea subliniează şi întăreşte caracterul perpetuu al dreptului de proprietate; de asemenea abandonul. În sfârşit, caracterul perpetuităţii dreptului de proprietate face posibilă reconstituirea sa, problemă delicată nu numai pentru legislaţia şi jurisprudenţa noastră, dar şi pentru celelalte ţări foste socialiste. 4.Analiza atributelor dreptului de proprietate În plenitudinea sa, dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin reunirea lor constituie deplina proprietate.Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietăţii, considerate atributele acesteia-aşa cum am mai arătat- în număr de trei:jus utendi sau usus, jus fruendi sau fructus şi jus abutendi sau abusus. A)Jus utendi sau usus Acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se servi sau întrebuinţa bunul.Uzul poate aparţine fie proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie şi în interes propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprieterului în numele şi interesul acestuia. Usus este pentru proprietar contactul direct cu obiectul apropriat, puterea de a se servi personal de lucrul său după destinaţia acestuia.Întrebuinţarea unei case constă pentru proprietar în faptul de a o locui el însuşi.Întrebuinţarea sau uzul este ca o alternativă a folosinţei.Pentru că este o facultate, dreptul de întrebuinţare include pentru proprietar şi dreptul de a nu se servi de lucrul său după bunul plac(de ex. dintr-un câine maidanez, stăpânul suă îl poate face câine de salon). Uzul, după cum s-a afirmat, este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietăţii sale.Acest fel de folosinţă se referă la un bun neproductiv sau neexploatat. B)Jus fruendi sau fructus Este aceea prerogativă a dreptului de proprietate în temeiul căreia proprietarul poate folosi bunul în interesul său culegând inclusiv fructele. Fructus este în primul rând dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv.Aşa fiind folosinţa include un drept de opţiune;acestă opţiune conţine, aşadar, un drept de inacţiune.Dreptul de a nu folosi bunul, de a-l lăsa neexploatat, trebuie şi el inclus în acest atribut.

31


Din cele arătate rezultă că atunci când un bun este pus în valoare, folosinţa constă în dreptul de a percepe fructele de orice fel pe care acel bun le produce.În alte cuvinte, folosinţa este dreptul de a culege liber veniturile acelui lucru, fie prin acte materiale de folosinţă(proprietarul îl valorifică direct, culege el însuşi fructele naturale sau industriale;cules de fructe, de cereale, de struguri, ciuperci, etc), fie prin acte juridice(bunăoară, când percepe fructele civile dând bunul în arendă sau în chirie). Mai rezultă că dreptul de folosinţă priveşte şi dreptul de a păstra sau consuma fructele percepute, fie că este vorba de un act material de consumare sau de un act juridic de înstrăinare.Dreptul de liberă dispoziţie este armonizat cu o dispensă de răspundere deoarece titularul folosinţei nu are a da socoteală de modul de utilizare a veniturilor sale. C)Jus abutendi sau abusus Acest atribut conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său.În acest atribut proprietatea se manifestă, cum am mai spus, ca ‚o mică suveranitate’.Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real. Dreptul de dispoziţie este înţeles ca dreptul de ‚a abuza’(abusus) material sau juridic de un bun(cuvântul suna rău chiar şi în secolul al XIX-lea, de aceea legiuitorul nu l-a întrebuinţat).Stăpân pe el, proprietarul găseşte în puterea de dispoziţie cele mai importante mijloace de a-şi satisface voinţa sa de dominaţie asupra lucrului său.Astfel, acestă liberă dispoziţie se dezvoltă pe un plan material şi pe unul juridic. Actele materiale.Proprietarul în virtutea lui abusus are dreptul de a demola o construcţie, a dezrădăcina un arbore, de a dărâma un zid, de a distruge recolta, de a tăia picioarele unui scaun, de a arde un anumit bun; desigur, cu excepţia cazurilor în care norme prohibitive interzic distrugerea.Interesul proprietarului temperează însă frenezia lui distructivă. Actele juridice de dispoziţie.Proprietarul are dispoziţia juridică a bunului său.Puterea sa în exercitarea acestui drept culminează.Proprietarul este cel care poate după placul lui să vândă sau să dea gratuit ceea ce are(vânzare, testament, donaţie, etc);pot să existe proprietăţi inalienabile dar această inalienabilitate nu este niciodată perpetuă.Proprietarul poate să îdeplinească valabil, cu privire la bunul său, orice acte de dispoziţie chiar dacă nu sunt acte de înstrăinare(înstrăinarea nu trebuie să se confunde cu dispoziţia);bunăoară, constituirea unei ipoteci.El poate apoi să încheie orice acte juridice privind bunul său, adică, contracte de închiriere, de întreţinere şi reparaţii, contracte de asigurare, să dea mandat pentru gestionarea bunurilor.Deasemenea el poate să-şi dezmembreze proprietatea:poate să constituie un drept de uzufruct în profilul terţului sau să cedeze nuda proprietate reţinând uzfructul, etc.Anumite acte de înstrăinare nu sunt acte de dispoziţie(de ex.vânzarea recoltelor); dar el le poate îndeplini valabil deoarece cine poate mai mult, poate şi mai puţin. Şi acest atribut presupune un aspect negativ pentru că a refuza să înstrăinezi un bun este tot un mod de a dispune de el. În orice caz, dreptul de dispoziţie trebuie exercitat în condiţiile art.480 C.civ., adică în limitele determinate de lege.În cazul în care prin exercitarea dreptului de dispoziţie titularul dreptului de proprietate aduce prejudicii drepturilor altor persoane vom fi în prezenţa abuzului de drept.Asupra acestui aspect vom mai reveni.

32


5.Delimitarea materială a proprietăţii Delimitarea materială a proprietăţii interesează toate bunurile:mobile sau imobile.Evident, numai bunurile corporale sunt susceptibile de o asemenea delimitare, nu şi cele incorporale.Dacă cu privire la bunurile mobile această individualizare nu ridică probleme deosebite, ea comportă unele dificultăţi în ce priveşte imobilele. Delimitarea imobilelor(terenuri) nu se reduce numai la o anumită suprafaţă ci presupune reprezentarea în spaţiu a volumului pe care terenul(imobilul) îl are pe o parcelă de pământ.În raport cu evoluţia dreptului imobiliar, delimitarea proprietăţii are trei dimensiuni şi anume:-ea presupune delimitarea suprafeţei pe sol;-a înălţimii(a suprasolului sau a spaţiului aerian);- a adâncimii(a subsolului).Art.489 C.civ. statuează:’Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui’.Textul de lege citat, exprimă puterea proprietarului care se exercită asupra volumului care se întinde pe verticală(deasupra şi în subsol).Dar această putere a proprietarului poate fi limitată şi chiar desfiinţată în numele interesului general, fie că este vorba de partea de deasupra solului, fie de cea de dedesupt, după cum precizează imediat articolele următoare(art.490, 491C.civ.).În epoca modernă societatea este interesată(dacă nu cumva îngrijorată) de resursele şi bogăţiile aflate pe sol, în subsol şi deasupra solului.De aceea tendinţa legiuitorului este de a limita prerogativele proprietăţii individuale legate de acestea. O precizare este importantă:proprietatea solului presupune, în mod firesc, pe cea de deasupra şi pe cea de dedesupt, în înălţimea şi în adâncimea utile exercitării acestui drept. Trebuie făcută precizarea că în doctrină, unii autori tratează suprafaţa terenului, spaţiul de deasupra lui, subsolul şi terenurile cu ape, sub titlul de limite materiale ale dreptului de proprietate. A)Delimitarea suprafeţei Proprietatea împarte pământul în nenumărate patrulatere care fiecare constituie un imobil, o entitate autonomă.Adesea el este traversat de ape care au un alt regim juridic. Delimitarea proprietăţilor funciare la suprafaţă se face prin grăniţuire. Ea reprezintă operaţiunea care constă în a determina linia despărţitoare între două fonduri vecine prin semne materiale care se numesc borne.Existenţa construcţiilor pe proprietăţile învecinate nu face imposibilă grăniţuirea;dacă însă aceste construcţii se ating, delimitarea în acest caz se face prin zidurile lor.Grăniţuirea presupune, deci, o operaţiune juridică de delimitare a proprietăţilor vecine, urmată de o operaţiune materială de împlântare a unor semne(borne) stabilite şi aparente care materializează linia despărţitoare pe teren;acestea sunt ‚martorii’ permanenţi ai demarcaţiei. Legea statuează că fiecare proprietar are dreptul imprescriptibil de a-şi obliga vecinii să participe la această operaţiune(art.584 C.civ.) cu scopul cagraniţele imobilului-fiind fixate în contradictoriu cu ei-să le fie opozabile pe viitor.Grăniţuirea este facultativă.Ea este considerată un simplu act de administrare. Ea poate fi făcută în mod amiabil dacă părţile cad de acord în acest sens, printr-un proces-verbal de grăniţuire(hotărnicie).În caz contrar, în lipsa acestui acord, ea se realizează în justiţie;este, deci, vorba despre o grăniţuire judiciară.Delimitarea este făcută de instaţa de judecata de judecată sesizată cu o acţiune în grăniţuire de către unul dintre vecini;statuarea instanţei se face, de rugulă după efectuarea unei expertize, iar punerea în executare a dispoziţiilor stabilite în hotărârea judecătorească pronunţată, după

33


rămânerea ei irevocabilă, va fi pusă în aplicare de către executorul judecătoresc, deasemenea după ce şi acesta este sesizat de către partea reclamantă. Grăniţuirea judiciară este cârmuită de două reguli: -delimitarea este declarativă de drepturi.Fiecare parte trebuie să facă dovada dreptului său;până la proba contrară posesia presupune proprietatea; -delimitarea, o dată făcută, este definitivă;ea nu mai poate fi schimbată decât prin acordul părţilor.Totuşi, hotărârea judecătorească pronunţată asupra liniei despărţitoare nu are autoritate de lucru judecat asupra proprietăţii. Îngrădirea poate fi privită şi ea ca o modalitate de delimitare a proprietăţilor funciare;totuşi, ea este mai mult un mijloc de apărare a imobilului, o consecinţă a individualismului proprietăţii funciare.Art.585 C.civ. proclamă:’Tot proprietarul îşi poate îngrădi proprietatea, afară de excepţia ce se face la art.616’.Îngrădirea este un drept şi uneori chiar o obligaţie pentru proprietar, de a ridica la graniţele proprietăţii sale o îngrădire(împrejmuire); regimul ei juridic este reglementat prin lege;acest drept este imprescriptibil. Astăzi acest drept pare natural dar odinioară practicile feudale obligau prorpietarii să-şi lase terenurile deschise pentru vânătorile senioriale sau regale ori pentru păşunatul turmelor de vite.Sfârşitul sec.al XX-lea aduce tehnici noi, uneori sofisticate, pentru apărarea imobilului.În locul zidurilor şi gardurilor străjuite de câinii de pază, a apărut securizarea electronică pentru care se cheltuiesc adesea sume importante;ea pune în discuţie probleme juridice inedite:până unde poate merge inviolabilitatea domiciliului?Intruşii inocenţi nu trebuie apăraţi? B)Suprasolul Din interpretarea strictă a art.489 C.civ. rezultă că dreptul proprietarului solului se întinde asupra volumului situat pe verticala terenului său, în principiu fără limită.Aceasta îl îndreptăţeşte pe proprietar să-l ocupe cu construcţii şi plantaţii şi să se opună intruziunii terţilor, fără a avea de dovedit vreun prejudiciu;altminteri, în lipsă de a dispune de spaţiul aerian, dreptul de proprietate ar fi uluzoriu,.În mod practic, dreptul la spaţiul de deasupra solului se reduce la ceea ce este util exploatării. Proprietarul solului poate să se opună ca pe proprietatea sa să se întindă iaşinduri ale construcţiilor sau plantaţiilor de pe fondul vecin(art.609, 612 C.civ.).De aceea el îl poate obliga pe vecinul său să taie ramurile arborilor sau arbuştilor care se întind deasupra solului său şi poate tăia singur rădăcinile care înaintează pe fondul său. Proprietatea solului, în mod excepţional, poate fi separată de cea a volumului de deasupra; de pildă, constituirea unui drept de superficie în favoarea unui terţ care construieşte sau plantează, etc.În marile oraşe terenul este puţin şi scump dar spaţiul aerian vertical aproape nelimitat. Avioanele au liberă trecere pe deasupra proprietăţilor private sub dubla condiţie de a nu împiedica exercitarea drepturilor proprietarilor, şi de a repara eventualele pagube cauzate de survolul lor.Navigaţia aeriană nu este posibilă decât sacrificând drepturile proprietarului asupra spaţiului aerian, mai ales în preajma aerodromurilor. De altă parte, sunt numeroase restricţiile reglementate de legislaţia urbanismului şi construcţiilor, a transportului şi distribuţiei energiei electrice, a transmisiunilor telefonice, telegrafice, herziene, ect;toate acestea au creat un număr mare de servituţi asupra solului şi a părţii de deasupra lui.De ex., art.102 din Legea nr.18/1991 statuează că liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuţie a energiei electrice, conductele de

34


transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, etc. Se vor amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicare.Aşadar, regula stabilită de art.489 C.civ. conform căreia proprietarul spaţiului de deasupra nu are decît valoarea unei prezimţii simple care poate fi răsturnată. C)Subsolul Proprietarul solului, cu excepţia unor convenţii sau constituiri de drepturi reale, este în principiu şi proprietarul subsolului.El poate face-potrivit art.491 C.civ.-‚sub faţa pământului toate construcţiile şi săpăturile ce găseşte de cuviinţă şi trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce’.Teoretic, proprietatea subsolului s-ar întinde până în centrul pământului.Ea poartă asupra oricăror lucruri îngropate cu excepţia tezaurelor, cum ar fi apele subterane, cariere, zăcăminte; de aemenea, tezaurul prevăzut de art.45 din Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil care se referă la bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geologice.Proprietarul solului, fără a dovedi vreun prejudiciu, poate să se opună intruziunii unui terţ în subsolul său.Totuşi, art.491 C.civ. reţine limitările asupra dreptului subsolului care rezultă din modificările prescrise de legi şi regulamente privitoare la mine, precum şi de legile şi regulamentele administrative. În ce priveşte regimul minelor s-au confruntat trei sisteme:sistemul accesiunii potrivit căruia proprietatea minieră aparţine proprietarului solului, deoarece prin accesiune acesta este şi proprietarul subfeţei, adică al subsolului;sistemul libertăţii miniere potrivit căruia zăcământul minier este un res nullius, adică un lucru care nu aparţine cuiva şi de aceea se recunoaşte oricui dreptul de a face cercetări pe orice proprietate; se acordă descoperitorului un drept de preferinţă în exploatarea zăcământului; sistemul domenialităţii în care proprietatea aparţine statului.Aşadar, în acest sistem proprietatea miniară este distinctă de aceea a suprafeţei.Proprietarului suprafeţei i se recunoaşte cel mult un drept de redevenţă asupra venitului net rezultat din exploatare.Acest al treilea sistem a devenit prioritar cu motivarea că bogăţiile miniere trebuie exploatate în folosul colectivităţii cu atât mai mult cu cât proprietarul suprafeţei nu are vreun merit în crearea lor, ele fiind un dar al naturii care trebuie să profite tuturor. Potrivit art.1 din Legea minelor nr.85/2003, resursele minerale (cărbunii, minereurile feroase, neferoase, de aluminiu, de metale nobile, radioactive, de pământuri rare şi dispersate, sărurile haloide, pietrele preţioase şi semipreţioase, rocile bituminoase, etc.) situate pe teritoriul şi în subsolul ţării şi pe platoul continental, în zona economică a României din Marea Neagră, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin Statului român.Aşa cum vom mai observa pe parcurs, prin revizuirea Constituţiei, potrivit art.136 alin.(3), ‚numai bogăţiile de interes public ale subsolului constituie obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Resursele minerale se valorifică prin activităţi miniere care se consesionează persoanelor juridice române sau străine ori se dau în administrare instituţiilor publice de către autoritatea competentă.Dreptul de folosinţă a terenurilor necesare efectuării activităţilor miniere se dobândeşte prin:vânzarea-cumpărarea terenurilor la preţul convenit între părţi;prin schimbul de terenuri;prin închirierea terenului pe durată determinată;prin exproprierea pentru cauză de utilitate publică;concesionarea terenurilor;asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul de licenţă ori prin alte proceduri prevăzute de lege.Dreptul de proprietate asupra terenului nu conferă dreptul de preemţiune asupra concesionării sau dării în administrare a activelor miniere.

35


Trebuie subliniat că sunt strict interzise activităţile miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale, zonele de protecţie sanitară şi perimetrele de protecţie hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă, precum şi instituirea dreptului de servitute pentru activităţi miniere. Ca şi proprietatea de deasupra solului şi proprietatea subsolului poate fi detaşată de sol şi poate aparţine uni terţ în virtutea unei convenţii(mai puţin dreptul rezervat Statului). D)Proprietatea apelor Constituţia în art.136 alin.(3) prevede că apele cu potenţialul energetic valorificabil, de interes naţional şi marea teritorială fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hodrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime(art.3 alin.(1) din Legea nr.107/1996, Legea apelor).Apele din domeniul public sunt date în administrarea Regiei Autonome ‚Apele Române’ de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în condiţiile legii. Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.De asemenea, insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei(art.3 alin.(3) din Legea apelor). Apa care nu are caracterul unei ape curgătoare este considerată un accesoriu al terenului pe care îl acoperă.Aşa de pildă, apa de ploaie aparţine proprietarului terenului pe care cade; de asemenea sunt accesoriul fondului pe care se găsesc apa din fântâni, apa din iazuri, din lacurile nesărate care nu comunică cu marea şi nu sunt constituite prin barajul unui curs de apă.Solul scufundat de ape ca şi apele însele aparţin proprietarilor riverani.Proprietarul lacurilor şi iazurilor păstrează întotdeauna terenul pe care îl acoperă apa, chiar şi atunci când apa va dispărea.Evident, proprietarul iazului nu dobândeşte proprietatea terenurilor riverane pe care apa, în creştere le va acoperi.Ăn acest sens, art.497 C.civ. stabileşte că proprietarul iazului nu câştigă nici un drept asupra pământului riveran ce se acoperă cu apa iazului când urmează vărsături extraordinare. Iazurile şi lacurile care comunică cu marea intră în domeiul public maritim şi, deci, nu pot forma obiectul proprietăţii private;de asemenea, lacurile navigabile sau flotabile aparţin domeniului public. Apele curgătoare nu se lasă închise în graniţele terenului.De aceea vechea concepţie care făcea din ele un accesoriu al terenurilor traversate cedează în faţa ideii că apele sunt un bun comun, de care toată lumea trebuie să se bucure(desigur cu respectarea legii).Fluviile şi râurile navigabile sau fotabile nu sunt susceptibile de proprietate privată(art.476 C.civ.).Dar râurile care nu sunt nici navigabile nici flotabile şi care-aşa cum am mai arătat-au lungimi mai mici de 5 km şi bazine hidrografice ce nu depăşesc 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, pot aparţine proprietarilor terenurilor pe care se formează sau curg.Aceasta înseamnă, în opinia noastră, că ei au un drept preferenţial asupra apei(drept de riveranitate) putând să interzică pescuitul şi accesul persoanelor străine(mai puţin cazurile în care se constituie un drept de servitute în condiţiile art.28 din Legea apelor);ei pot folosi preferenţial apa pentru nevoile casnice, agricole sau

36


industriale şi, de asemenea, pot extrage nisipul sau pietrişul albiei.Acestea din urmă, la fel ca şi rocile utilizabile în construcţii situate pe terenuri proprietate personală, nu vor putea fi comercializate ci folosite numai pentru nevoile proprii(a se vedea în acest sens art.29 din Legea minelor). Apele subterane pot fi folosite de proprietarul terenului numai cu respectarea normelor de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru acestea nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică de până al 0,2 l/sec., destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriilor proprii(art.9 alin.(2) din lege).Apa unui izvor aparţine, în principiu, proprietarului terenului pe care iese. Trebuie să se distingă între proprietatea albiei şi folosinţa apelor.Publicul are un drept general de folosinţă a apelor dar el nu-l poate exercita dacât în măsura în care riveranii îl lasă să acceadă la acestea.Apele sunt şi trebuie să rămână comune. Pe malurile apelor aparţinând domeniului public, dacă nu sunt impuse restricţii, orice persoană are dreptul de liber acces, pe propria răspundere, pentru plimbare sau recreere, fără a produce prejudicii apelor, albiilor, malurilor şi riveranilor(art.25 alin.(1) din lege).

37


Curs IIITeoria generală a dreptului de proprietate

1.Limitări ale dreptului de proprietate A)Consideraţii introductive Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre o degenerescenţă constantă a proprietăţii imobiliare.În faţa evoluţiei noţiunii de interes social, restricţiile dreptului de proprietate s-au multiplicat, fie că este vorba de limitarea proprietăţii în favoarea domeniului public, fie că limitările sunt edictate în numele urbanismului, protecţiei naturii şi a mediului, esteticii, siguranţei şi sănătăţii publice, etc.Fără îndoială, prerogativele clasice ale proprietăţii vor fi subordonate în viitor şi mai mult unui control riguros din partea societăţii.Dar, pe de ată parte, în mod paradoxal, proprietatea este protejată mai mult ca niciodată prin tratate şi convenţii internaţionale. Definiţia proprietăţii cuprinsă în art.480 C.civ. poate fi împărţită în două părţi:prima în care se enunţă atributele şi caracterele proprietăţii(‚...dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut’); a doua parte în care legiuitorul stabileşte restricţiile(şi poate chiar condiţiile) acestui drept(‚...în limitele determinate de lege’). Aşadar, acesta a doua parte a definiţiei legale ne evocă faptul că exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele determinate de lege.Per a contrario exercitarea dreptului de proprietate nu va mai fi protejată, nu va mai exista drept iar dacă prin fapta sa proprietarul va cauza o pagubă altuia va fi angajată responsabilitatea sa. Din formularea legii(a doua parte a definiţiei) rezultă că atunci când legea o cere proprietarul nu are numai obligaţia de a nu face o anumită exercitare a dreptului său, ci şi să facă anumite acte pozitive(de ex. de a ceda bunul său în baza art.481C.civ.). Tot din această a doua parte a definiţiei mai rezultă, implicit, că limitarea are un sens larg incluzând usus, fructus şi deopotrivă abusus. Din cele înfăţişate rezultă că limitările dreptului de proprietate nu se pot face decât prin lege şi numai pentru interesul general, colectiv;în alte cuvinte există o corelaţie între interesul general şi cel individual, corelaţia care se reflectă în limitele exerciţiului dreptului de proprietate. În docrina noastră mai veche şi mai recentă s-a învederat că după izvorul lor limitele exerciţiului dreptului de proprietate pot fi legale(când îşi au izvorul în lege), judecătoreşti(când proprietarul abuzând de dreptul său va fi constrâns de instanţă la anumite restrângeri) şi convenţionale(când limitele rezultă din voinţa părţilor).S-a subliniat însă, cu deplin temei, că numai limitările legale ne interesează;că dacă proprietarul îşi exercită dreptul în mod abuziv urmează a fi sancţionat(se angajează răspunderea civilă delictuală) şi nu restricţionat iar dacă el a convenit asupra unei restricţii cu alte persoane, el ţi-a exercitat un drept în limitele legii. De aceea vom analiza succint:a)limitări care privesc exerciţiul atributului de dispoziţie juridică;b)limitări care rezultă din raporturile de vecinătate;c)limitări care rezultă din folosirea subsolului;d)limitări temporare sau definitive privind folosinţa bunurilor(rechiziţia);e)limitări care presupun pierderea dreptului de proprietate privată prin expropriere. a)Limitări care privesc exerciţiul atributului de dispoziţie juridică

38


În această categorie o parte a doctrinei a inclus bunurile inalienabile definitiv sau temporar, precum şi cele alienabile condiţionat, pe de-o parte şi bunurile aflate în circuitul civil în condiţii restrictive, pe de altă parte. Alienabilitatea(înstrăinarea) bunurilor este regula generală pentru bunurile proprietate privată, iar inalienabilitatea este excepţia.Din diverse raţiuni(natura ori destinaţia bunului, situaţia sa juridică sau însuşirile sale specifice) , legiuitorul poate declara anumite bunuri inalienabile excluzându-le total sau parţial din circuitul civil(adică ele nu pot fi dobândite sau transmise prin acte juridice). Inalienabilitatea bunurilor, reprezintă imposibilitatea ca un bun să fie urmărit de către creditorii titularului acelui bun, sau mai putem spune că inalienabilitatea reprezintă indisponibilitatea acelui bun. În principal sunt inalienabile lucrurile nesusceptibile de apropriere privată(aerul, apa, razele soarelui, etc), bunurile domeniului public, drepturile de uzufruct, uz, abitaţie, etc.Trebuie subliniat faptul că inalienabilitatea bunurilor din domeniul public îşi are izvorul principal în dreptul public, iar dreptul Statului asupra acestor bunuri nu poate definit conf.art.480 C.civ.Aşadar putem discuta în acest sens, despre o proprietate inalienabilă. Există apoi bunuri proprietate privată care sunt declarate de lege temporar inalienabile sau alienabile condiţionat precum:-locuinţele dobândite în proprietate de chiriaşi în temeiul Legii nr.112/1995.-locuinţele realizate cu subvenţii de la bugetul de Stat în baza art.19 din Legea nr.114/1996;ele nu pot fi înstrăinate decât după restituirea sumelor actualizate primite cu acest titlu.- terenurile atribuite în baza Legii fondului funciar(art.19 alin.(1), art.21 şi art.43 din Lg.18/1991) ele nu pot fi înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii. Unele bunuri nu pot fi indisponibilizate.Astfel, terenurile cu privire la care există litigii la instanţele judecătoreşti;sau imobilele construite, cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin utilizarea unor credite acordate de instituţiile financiare autorizate, nu pot fi înstrăinate până la rambursarea integrală a creditului, decât cu acordul prelabil al creditorului ipotecar(art.5 din Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare) Bunuri care au un circuit civil restrâns sunt:-armele şi muniţiile(Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor);-materialele explozive(Legea nr.126/1995 privind regimul materialelor explozive);-deşeurile toxice(Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului), etc. b)Limitări ale dreptului de proprietate născute din raporturile de vecinătate:Atunci când două fonduri aparţin unor proprietari diferiţi se crează o situaţie de fapt;vecinătatea este întotdeauna un fapt.Exploatarea celor două fonduri vecine dă naştere unor raporturi juridice între titulari, denumite raporturi de vecinătate.Din acest tip de raport rezultă mai multe categorii şi anume: b1)Raporturi de vecinătate cu caracter de drepturi reale; Codul civil reglementează aceste raporturi în materia servituţilor, fiind vorba despre servituţile naturale(art.578-585 C.civ.) şi servituţile legale(art.586-619 C.civ.).Noul Cod civil reglementează prin art.755-764 Dispoziţiile generale ale servituţilor şi prin art.770-772 Stingerea servituţilor.De aceea în doctrinăs-a spus, cu temei, că servituţile naturale şi

39


cele legale nu sunt în realitate veritabile servituţi ci doar restricţii, îngrădiri ale dreptului de proprietate; că o servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate iar servituţile naturale şi cele legale nu pot fi caracterizate astfel. b2) Raporturi de vecinătate care constituie sarcini reale; Obligaţiile reale de a face sau obligaţiile propter rem sunt situate , aşa cum am mai arătat, la limita dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă.Acestea constau într-o obligaţie care cade asupra celui care este titularul unui anumit drept real şi se transmite titularilor succesivi ai acestui drept.Cel care este astfel obligat poate să se elibereze de această sarcină abandonând dreptul real.Ele pot rezulta din lege sau din voinţa părţilor şi se transmit o dată cu transmiterea bunului respectiv.În unele cazuri executarea acestor obligaţii presupune luarea în considerare a raporturilor de vecinătate. În acest sens, art.58 din Legea nr.18/1991 dispune că deţinătorii de terenuri învecinate au obligaţia de a asigura protecţia şi ameliorarea solului, obligaţia de a permite efectuarea lucrărilor de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de corectare a torenţilor care servesc la apărarea şi conservarea lucrărilor de irigaţie, îndiguiri, desecări, etc.Bineînţeles, aceste lucrări nu pot fi executate de deţinătorii de terenuri decât împreună, ca urmare a stării de vecinătate. În ce priveşte obligaţiile propter rem asumate prin voinţa omului, în doctrină este exemplificată situaţia constituirii unei servituţi de trecere când proprietarul fondului aservit se obligă, în calitate de vecin, să efectueze lucrările necesare exerciţiului servituţii.Aşadar ar fi vorba despre o obligaţie propter rem asumată de proprietarul fondului aservit, accesorie servituţii de trecere. b3)Raporturi de vecinătate rezultate din contracte încheiate cu proprietarii vecini; Proprietarii fondurilor învecinate pot încheia diferite convenţii prin care să-şi asume unele obligaţii reciproce dar nu cu titlu de servituţi, ci cu titlu de drepturi de creanţă(este adevărat că ele se aseamănă cu servituţile).De ex., un proprietar se obligă faţă de vecinul său să-i permită să ia apă din fântâna aflată pe fondul său;sau doi proprietari vecini pot să încheie o convenţie prin care să-şi permită reciproc(sau unilateral) posibilitatea de a planta arbori la o distanţă mai mică decât distanţa prevăzută de lege(art.607-609 C.civ.). b4) Raporturi faptice de vecinătate; În unele cazuri între proprietarii fondurilor învecinate se pot naşte simple raporturi de fapt(deci fără un conţinut juridic).De ex., tolerarea vecinului de a lua apă din fântâna situată pe fondul altui proprietar, sau acceptarea tacită de a trece pe fondul vecin, etc.Acestea sunt simple îngăduinţe ăntre proprietarii vecini şi ele durează atâta timp cât proprietarul fondului aservit torelează exerciţiul acestor acte materiale.Beneficiarul lor nu le poate redobândi prin justiţie şi nici nu poate invoca uzucapiunea. De altă parte, actele de pură facultate sunt acelea prin care proprietarul beneficiază de o situaţie de fapt, fără a fi îndreptăţit la menţinerea acesteia;el îndeplineşte aceste acte în limitele dreptului său.De ex., proprietarul care beneficiază de o anumită perspectivă deoarece pe terenul vecinului nu s-a construit nimic.El însă nu se va putea opune la ridicarea unei construcţii. b5)Abuzul de drept în raporturile de vecinătate; Consideraţii generale.De la originea societăţii vecinătatea a fost o realitate.Astăzi însă raporturile între proprietarii vecini s-au modificat considerabil datorită profundelor transformări sociale şi economice.Dacă legea recunoaşte proprietarului dreptul de a obţine toate foloasele şi de a profita de întreaga utilitate a bunului său, aceasta nu

40


înseamnă că el poate exercita în mod abuziv prerogativele proprietăţii.Raporturile de vecinătate crează pentru proprietari un comportament particular.Aceste raporturi comportă o anumită dificultate în aplicare deoarece au la bază legi, regulamente, cutume şi jurisprudenţe. Buna vecinătate- presupune cel puţin două îndatoriri:prima, vecinul să nu-l prejudicieze pe vecin şi a doua, vecinul nu trebuie să-l incomodeze într-un mod intolerabil pe vecin.Aceste două situaţii corespund pe plan doctrinar şi jurisprudenţial la două teorii:a) abuzul de drept şi b) inconvenientele anormale de vecinătate. a) Răspunderea proprietarului pentru abuzul de drept; Condiţiile angajării acestei răspunderi sunt următoarele:1.un prejudiciu cauzat vecinului;2.un act de folosinţă făcut de proprietar asupra imobilului său;3.intenţia de a vătăma(animus nocendi)-în acest caz nu este suficientă o simplă neglijenţă, ci prejudiciul trebuie să fie cauzat în mod intenţionat, adică cu rea credinţă în raport cu vecinul său;4.lipsa unui interes serios şi legitim.Dacă el ar avea o utilitate atunci el ar fi justificat.Lipsa de interes este elementul esenţial al abuzului de drept deoarece ea permite să se prezume intenţia de a vătăma, elemnt psihologic care ar fi greu de dovedit. Sancţiunea abuzului de drept în această materie constă în primul rând în repunerea lucrurilor în starea normală(de ex., demolarea lucrărilor făcute cu rea credinţă); se previne astfel un viitor prejudiciu.De la caz la caz, după repunerea lucrurilor în starea normală, se poate cere ca o măsură complementară, condamnarea proprietarului abuziv la daune-interese în baza art.998 C.civ. b)Răspunderea proprietarului pentru inconvenientele anormale de vecinătate; Uneori, un proprietar prin întrebuinţarea care o dă imobilului său, crează o sursă de inconveniente pentru proprietarii vecini, ca de exemplu: instalarea unei intreprinderi industriale care degajă mirosuri pestilenţiale(amenajarea unei porcării în apropierea unor blocuri de locuit), fumuri, zgomote, trepidaţii, etc;în aceste situaţii, proprietarul a depăşit limitele geografice ale fondului său.Dacă aceste inconveniente depăşesc măsura obişnuită care trebuie suportată de către vecini, proprietarul respectiv va fi răspunzător pentru prejudiciu;aceasta pentru că nimeni nu are voie să cauzeze altuia o tulburare anormală de vecinătate. În doctrină aceste inconveniente au fost calificate în 2 categorii:-prima se referă la exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor materiale ale fondului(de ex., proprietarul care făcând o săpătură a secat un izvor de pe fondul vecin);-a doua fiind cea cauzată prin depăşirea limitelor geografice ale propriului fond şi introducerea(immisio) unor substanţe toxice în subsol, solul sau spaţiul aerian al fondurilor vecine(fum, mirosuri, zgomote, unde electrice, etc). Pe plan legislativ, din punctul de vedere al inconvenientelor anormale de vecinătate, s-a discutat dacă principiul trebuie să fie obligaţia de a repara inconvenientele anormale sau de a suporta inconvenientele normale.Chiar dacă incovenientele anormale sunt mai bogate în consecinţe şi dificultăţi, principiul dominant al comunităţii de vecinătate este obligaţia de a suporta incovenientele normale. Condiţiile responsabilităţii.

41


1.Prejudiciul(dauna) rezultă din caracterul anormal al tulburării şi este cauzat vecinilor în asemenea măsură încât diminuează valoarea proprietăţilor lor;este vorba despre un prejudiciu continuu.S-a observat în prectică că aceste inconveniente nu rezultă numai din vecinătatea unei uzine, a unei linii de cale ferată că, de asemenea, din vecinătatea unui teatru, a unei şcoli, a unui spital, etc.Putem afirma că, este echitabil ca cel care trage folos dintr-o activitate să repare daunele care sunt chiar consecinţa acestei activităţi. Sunt cazuri(rare) când incovenientul de vecinătate provoacă o pagubă indirectă.De ex., atunci când într-un imobil se exercită o activitate care prezintă riscuri grave de incendiu pentru proprietarii învecinaţi şi când aceştia trebuie să plătească o primă de asigurare majorată. 2.Existenţa unei vinovăţii(neglijenţă, imprudenţă sau, uneori culpă subtilă) chiar dacă ea nu apare întotdeauna cu claritate.Vina, aşadar, constă într-o neglijenţă sau imprudenţă(proprietatul unui arbore plantat la distanţa regulamentară este răspunzător de daunele cauzate de rădăcinile care se întind pe terenul vecinului).Desigur în practică se pune problema dacă el a luat sau nu anumite precauţii care ar fi putut împiedica paguba, iar răspunderea în astfel de cazuri va fi obiectivă, grevată pe art.1000 alin.(1) C.civ. 3.Sancţiunea inconvenientelor de vecinătate constă în primul rând într-o reparaţie în natură pentru că ea se apropie cel mai mult de principiul reparării integrale.Instanţa poate să prescrie măsuri obligatorii pentru proprietarul responsabil de natură a face să înceteze dauna:să desfiinţeze gardul care ai vederea, să înceteze poluarea fonică sau toxică, etc.Complementar există acordarea de daune-interese. În concluzie, nu există un criteriu precis care să permită determinarea şimitei care nu trebuie depăşită de proprietar;aprecierea responsabilităţii fiind o chestiune de fapt care se va face de către instanţa de judecată de la caz la caz. c)Limitări ale folosinţei unor bunuri în situaţii speciale: -Rechiziţia de bunuri. Sunt situaţii excepţionale când organele autorităţii publice sunt abilitate prin lege pentru a obliga agenţii economici, instituţiile publice precum şi alte persoanejuridice sau fizice să cedeze temporar unele bunuri mobile sau imobile forţelor destinate apărării naţionale sau autorităţilor publice. Aceste situaţii speciale sunt:declararea mobilizării generale sau parţiale ori a stării de război, instituirea stării de urgenţă sau de asediu, concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, prevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre(Legea nr.132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public). Rechiziţia implică o limitare legală a dreptului de proprietate fie prin afectarea temporară a atributului folosinţei bunului, fie prin încetarea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile consumptibile sau perisabile, însă în ambele situaţii cu plata unor despăgubiri în condiţiile legii. Caracterele juridice ale rechiziţiei de bunuri:1.priveşte bunuri neconsumptibile indiferent dacă acestea se află în proprietatea publică sau privată;2.este, în principiu, o măsură temporară care va înceta o dată cu încetarea situaţiei excepţionale şi când bunurile rechiziţionate vor trebui restituite;3.este o măsură obligatorie;4.rechiziţia se face cu acordarea de despăgubiri atât în cazul rechiziţiei temporare, cât şi în cazul rechiziţiei definitive(ptr.valoarea bunurilor consumptibile sau perisabile).

42


d)Limitări ale dreptului de proprietate privind folosinţa subsolului; Această limitare este prevăzută în Constituţie în art.44(5) care statuează:’Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii’.Prin această reglementare constituţională s-a avut în vedere subsolul terenurilor proprietate privată; aceasta pentru că subsolul unui teren proprietate privată, este şi el după cum ştim, proprietate privată.Mai puţin bogăţiile de interes public ale subsolului care sunt proprietate publică potrivit art.136(3) din Constituţie. e)Exproprierea pentru cauză de utilitate publică; Noţiune şi reglemetare.-Autorităţile publice pot să-şi mărească patrimoniul imobiliar prin modurile de dobândire de drept comun(prin vânzare-cumprare sau prin liberalităţi).Dar ele pot recurge şi la un alt procedeu care le este specific şi care are la bază însăşi ideea de putere publică:cedarea forţată care aplicată imobilelor îmbracă forma exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Cuprinsă în art.481 C.civ. care stabileşte că:’Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afră numai pentru cauză de utilitate publică şi primind a dreaptă şi prealabilă despăgubire’, ea îşi găseşte actualmente reglementarea comletă în art.44 din Constituţie şi din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Textele constituţionale stabilesc, pe de o parte, premisele cedării forţate a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, o garanţie dată proprietăţii individuale deoarece exproprierea este subordonată:1.existenţei unei cauze de utilitate publică;2.plata unei despăgubiri drepte şi prealabile. Despăgubirea trebuie plătită, în principiu, înainte ca expropriatorul să intre în posesia imobilului expropriat şi ea nu poate fi pronunţată decât de autoritatea judecătorească. Deci, exproprierea constă în trecerea forţată în proprietatea publică prin hotărâre judecătorească a unor imobile aflate în proprietate privată cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică. Bunurile supuse exproprierii.Sunt expropriabile numai bunurile imobile proprietate privată.În acest sens, Legea nr.33/1994(art.2) statuează că pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor. Referitor la bunurile imobile proprietate publică, ele sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii competente.Nu pot fi supuse exproprierii nici bunurile imobile aflate în proprietatea privată a Statului deoarece în calitatea sa de proprietar acesta poate să afecteze utilităţii publice oricare din bunurile pe care le are în proprietate privată.Putem spune în acest sens, că se va schimba doar regimul juridic al imobilelor respective.În acelaşi mod se pune problema şi pentru bunurile imobile proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, când utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes local. Utilitatea publică se declară pentru pentru lucrări de interes naţional sau pentru lucrări de interes local(art.5).Legea nr.33/1994 enumeră principalele categorii de lucrări de utilitate publică într-o listă nelimitativă(art.6).

43


Pentru lucrările de interes naţional utilitatea publică se declară de către Guvern iar pentru cele de interes local de către consiliile judeţene sau de Consiliul local al municipiului Bucureşti, după caz. Actul de declarare a utilităţii publice se aduce la cunoştiinţă publică prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază este situat imobilul şi prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în presa locală, după cum este vorba despre utilitate publică de interes naţional sau local. Fiind un act administrativ declaraţia de utilitate publică este supusă controlului judiciar în baza Legii contenciosului administrativ. Măsuri premergătoare exproprierii.-Expropriatorul va întocmi planurile care cuprind imobilele expropriate, cu indicarea numelui proprietarilor şi a ofertelor de depăgubir.În termen de 15 zile de la publicare titularilor drepturilor reale asupra imobilelor în cauză li se va notifica propunerile de expropriere şi procesul-verbal întocmit de comisia de cercetare prealabilă(art.13), ei putând face întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notificării(art.14 alin.1).Întâmpinările se soluţionează în termen de 30 de zile de către o comisie a cărei componenţă, mod de funcţionare şi procedură sunt prevăzute de art.15-17 din lege. Prin hotărârea motivată a comisiei se poate accepta sau respinge punctul de vedere al expropriatorului.În cazul respingerii acesteia, acesta are posibilitatea să revină cu noi propuneri.În cazul în care şi acestea sunt respinse, expropriatorul, proprietarul ori titularii altor drepturi reale asupra imobilului pot introduce o contestaţie împotriva hotărârii comisiei la Curtea de Apel în raza căreia este situat imobilul propus pentru expropriere. Exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor.-Acestea sunt reglementate în Capitolul IV al Legii nr.33/1994.Soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa Tribunalului în raza căruia este situat imobilul.Instanţa va verifica dacă sunt întrunite condiţiile cerute pentru expropriere, fără a putea repune în discuţie, în principiu, problemele de fond privitoare la expropriere(de ex., necesitatea acesteia, întinderea, faptul că nu a fost contestată hotărârea comisiei, etc.).Prin excepţie, Tribunalul va putea exercita un control asupra problemelor de fond în cazul în care expropriatorul cere o expropriere parţială iar proprietarul solicită exproprierea totală. Tot Tribunalul va hotărâ şi asupra despăgubirilor cuvenite fiecăreia dintre persoanele interesate; şi în această fază părţile se pot învoi asupra întinderii despăgubirilor cuvenite, caz în care instanţa va pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă.Dacă părţile nu se înţeleg referitor la cuantumul despăgubirilor, acesta se va stabili de către o comisie formată din 3 experţi(unul desemnat de expropriator, unul numit de instanţă şi unul din partea persoanelor supuse exproprierii).Despăgubirea se compune atât din valoarea reală a imobilului, cât şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane.La stabilirea valorii reale a imobilului se va ţine seama de valoarea de piaţă a unui imobil similar la data întocmirii raportului de expertiză.Despăgubirea stabilită de instanţă va trebui să nu fie mai mică decât cea orefită de expropriator dar nici mai mare decât cea solicitată de proprietar şi alte persoane. Hotărârea pronunţată în materie de expropriere este supusă căilor de atac prevăzute de lege(apel, recurs). Efectele exproprierii.-Exproprierea produce următoarele efecte:-imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice sarcini;

44


-se sting drepturile reale derivate din dreptul de proprietate-uzul, uzufructul, abitaşie, superficie precum şi orice alte drepturi reale.De asemenea se sting drepturile de concesiune şi dreptul de folosinţă.Titularii acestor drepturi au drept la despăgubiri.-în ce priveşte dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează bunul expropriat, acestea se strămută de drept asupra despăgubirii stabilite de instanţă(art.28 alin.2).-se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat(de ex., cele născute din contractul de locaţiune, de comodat). Retrocedarea şi dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului.-Legea nr.33/1994 reglementează două drepturi în favoarea proprietarului imobilului expropriat(art.35-37) şi anume:1.dreptul de a cere şi de a obţine retrocedarea imobilului expropriat;Dacă imobilele nu au fost utilizate în termen de 1 an potrivit scopului în considerarea căruia au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, şi nici nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică, foştii proprietari pot cere retrocedarea lor(art.35).Cererea de retrocedare se va introduce la Tribunalul care a hotărât exproprierea.Retrocedarea imobilului se va face în schimbul unui preţ care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată;2.dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului în ipoteza în care expropriatorul s-ar hotărâ să-l înstrăineze;Acest drept este recunoscut fostului proprietar atunci când expropriatorul s-a hotărât să înstrăineze imobilul şi dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu s-au realizat(art.37). În scopul realizării acestui drept, expropriatorul este obligat să comunice în scris fostului proprietar oferta sa de înstrăinare.Titularul dreptului de preemţiune îl poate exercita în termen de 60 de zile de la data comunicării.Orice act de înstrăinare încheiat de către expropriator cu încălcarea dreptului de preemţiune este lovit de nulitate relativă deoarece ocroteşte un interes personal. f)Limitări de drept public; Acestea reprezintă acele restricţii edictate în profitul utilităţii publice sau a unui interes general.Unele dintre ele afectează bunurile mobile, altele bunurile imobile. Limitări de acest gen, pot afecta, după caz, utilizarea bunurilor, modalităţile de folosinţă şi chiar puterea de dispoziţie asupra lor. Intervenţionismul Statului se manifestă în special asupra imobilelor.Dar şi în materie sunt, sunt deja numeroase limitări de natură sanitară, morală, economică, culturală, etc.În ce priveşte imobilele, aceste limitări aduc atingere atât proprietăţii urbane cât şi a celei rurale şi se referă în principal la reguli de urbanism, amenajarea teritoriului, la mediul înconjurător, la exigenţele lucrărilor publice, etc. De ex., legislaţia în materia urbanismului(Legea nr.50/1991) şi a amenajării teritoriului are o importanţă particulară deoarece impune reguli de igienă,salubritate, estetică, afectează dreptul de a construi, de a demola şi impune anumite destinaţii imobilelor. Există din partea autorităţilor un control a priori şi a posteriori asupra realizării construcţiilor în conformitate cu proiectele aprobate şi cu autorizaţia de construire.Servituţile care rezultă din aceste prevederi nu dau, în principiu, dreptul proprietarului la o îndemnizaţie.

45


Există apoi servituţi privind conservarea patrimoniului cultural(monumente istorice), a conservării rezervelor de energie, de zăcăminte, etc., servituţi pentru instalarea unor echipamente(canalizare, comunicaţii, telecomunicaţii, etc.), servituţi relative la apărarea naţională, etc.

2.Formele dreptului de proprietate; După anul 1989, odată cu abolirea regimului comunist, dreptul de proprietate de stat şi cooperatist s-a transformat în principal în drept de proprietate privată iar o parte a devenit proprietate publică.În prezent distingem:1)-după subiectele dreptului de proprietate:a)dreptul de proprietate al persoanelor fizice şi b)dreptul de proprietate al persoanelor juridice;2)-după modul de dobândire:a)dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice şi dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice;b)dreptul de proprietate dobândit prin acte între vii şi dreptul de proprietate dobândit prin acte pentru cauză de moarte;c)dreptul de proprietate originară, dobândit prin moduri originare de dobândire a proprietăţii, şi dreptul de proprietate derivată, dobândit prin acte juridice translative de proprietate;3)- după cum dreptul de proprietate este afectat sau nu de modalităţi:a) drept de proprietate pur şi simplu, care are ca titular exclusiv o singură persoană asupra unuia şi aceluiaşi bun şi b) drept de proprietate afectat de modalităţi care poate fi drept de proprietate comună, drept de proprietate rezolubilă sau revocabilă şi drept de proprietate anulabilă, drept de proprietate inalienabilă, etc.4)după regimul său juridic dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:a) drept de proprietate publică şi b) drept de proprietate privată.Această clasificare este cea mai importantă.Constituţia consacră aceste două forme în art.136 alin.(1) care statuează că:’Proprietatea este publică sau privată’. Într-o accepţiune largă prin drept de proprietate privată înţelegem-aşa cum s-a arătat-dreptul de proprietate particulară aparţinând persoanelor fizice şi juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de Stat şi dreptul de proprietate privată al Statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale ale Statului sau de autorităţile locale(cum sunt regiile autonome). Referitor la dreptul de proprietate publică acesta va fi definit în cele ce urmează.Însă important este de reţinut că, dreptului de proprietate privată i se aplică, de regulă, dreptul comun prevăzut de Codul civil, dreptului de proprietate publică îi este aplicabil un regim juridic derogator.

3.Dreptul de proprietate publică; a)Definiţie.Reglementare.Sediul materiei; Dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate în care atributele acestuia se exercită de către Stat şi unităţile administrativ-teritoriale şi care poartă asupra bunurilor din domeniul public el fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. Potrivit art.1 din Legea nr.213/1998(modificată prin Legea nr.171/2003), se statuează că:’Dreptul de proprietate publică aparţine Statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public’. Din definiţia la care ne-am oprit rezultă următoarele principii:

46


-titularii dreptului de proprietate publică sunt Statul şi unităţile administrativ-teritoriale;-obiectul dreptului de proprietate publică este compus din bunurile care fac parte din domeniul public;de aici rezultă că noţiunile de proprietate publică şi domeniul public sunt echivalente în ceea ce priveşte bunurile pe care le înglobează;-dreptul de proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil, insesizabil. Sediul materiei îl consituie Constituţia(art.136 alin.1), Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Codul civil(art.475 alin.2, art.476-478, art.499, art.1310 şi art.1844), Codul silvic, Legea apelor nr.107/1996, etc. b)Subiecţii(titularii) dreptului de proprietate publică; Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare titularii dreptului de proprietate publică sunt:-Statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional;-unităţile administrativ-teritoriale(comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local. În acest sens, Constituţia statuează că proprietatea publică aparţine Statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.Apoi Legea nr.18/1991 stabileşte în art.4 alin.2 că:’Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine Statului, sau de interes local, caz în care de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor’(s.n.). c)Obiectul dreptului de proprietate publică; Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în art.3 prevede că:’domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art.136 alin.3 din Constituţie, din cele stabilite prin Anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi orice bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de Stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege’. Trebuie să precizăm că anexa acestei legi enumeră bunuri care fac parte din:1.domeniul public al Statului;2.domeniul public judeţean; 3. domeniul public local(comune, oraşe, municipii). Din categoria bunurilor de uz public fac parte acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă generală adică:pieţe, poduri, parcuri publice, etc., iar din cea a bunurilor de interes public, acele bunuri care prin natura lor sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public precum:căile ferate, reţelele de distribuire a energiei electrice, clădirile instituţiilor publice, etc. Desigur, bunurile exemplificate trebuie să fi intrat în proprietatea Statului cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data dobândirii lor, excepţie făcând numai bunurile care potrivit art.136 alin.3 din Constituţie fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Aceste bunuri sunt:’Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică’. d)Caracterele dreptului de proprietate publică; Acestea sunt în număr de 3:1.el este inalienabil;2. imprescriptibil; 3. insesizabil.Le vom analiza în mod distinct. 1.Dreptul de proprietate publică este inalienabil-Acest caracter este înscris în art.136 alin.4 din Constituţie care stabileşte că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt inalienabile;aşadar ele nu pot fi înstrăinate prin acte juridice nici în mod voluntar, nici

47


prin expropriere, putem afirma că ele sunt scoase din circuitul civil.Mai mult decât atât, cu unele excepţii, dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea drepturilor reale derivate:uz, uzufruct, abitaţie, servitute, etc.-aşadar, noţiunea de inalienabilitate include şi interdicţia de a înstrăina unele prerogative ale dreptului de proprietate publică.De asemenea, bunurile nu pot fi gajate sau ipotecate. 2.Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil-În adevăr, el este imprescriptibil extinctiv şi achizitiv;extinctiv pentru că acţiunea în revendicare poate fi introdusă oricând, dreptul la acţiune în sens material nu se stinge şi achizitiv deoarece bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi dobândite de nicio persoană prin uzucapiune în cazul imobilelor sau prin posesie de bună credinţă în cazul mobilelor.Regula imprescriptibilităţii dreptului de proprietate publică, este consacrată şi de Legea nr.18/1991 şi de asemenea de Legea nr.213/1998.Imprescriptibilitatea este de fapt o consecinţă a inalienabilităţii dreptului de proprietate publică. 3.Dreptul de proprietate publică este insesizabil-Aceasta înseamnă că bunurile ce formează obiectul acestui drept nu pot fi urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe temeiul dreptului real de administrare ori cu alt titlu.Acest caracter este o consecinţă firească a caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică deoarece, dacă el nu ar opera, s-ar ocoli regula inalienabilităţii.În adevăr, dacă această categorie de bunuri ar fi supusă executării silite, atunci s-ar ajunge la vânzarea lor silită şi deci la înstrăinarea lor.Aşa cum am mai arătat, Statul este întotdeauna prezumat ca solvabil şi de aceea nu se aplică asupra bunurilor sale regimul comun privind urmărirea silită. e)Modalităţile de exercitare ale dreptului de proprietate publică: Modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică sunt de competenţa organelor centrale ale puterii executive pentru bunurile din domeniul public de interes naţional şi autorităţile publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes local.În concret aceste modalităţi, sunt: e1.Dreptul de administrare al bunurilor din proprietate publică; El se referă la parimoniul autorităţilor centrale sau locale.Dar acest drept poate fi atribuit şi altor subiecte de drept public preum regiile autonome şi instituţiile centrale.Dreptul de administare acordat în favoarea unor persoane juridice de drept public constituie principala modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică. Potrivit art.1 din Legea nr.213/1998, bunurile din domeniul public pot fi date, după cat, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean şi local.Aşadar, titularii dreptului de admninistrare sunt:regiile autonome, prefecturile şi autorităţile publice centrale şi locale cu personalitate juridică(ministere, comisii judeţene şi consilii locale), instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau, după caz, local. Dreptul de administrare ia naştere în temeiul unor acte de drept administrativ.Aşadar, dreptul de administrare este un drept real principal şi el este constituit pe temeiul proprietăţii publice.El are o natură mixtă:astfel, în raport cu titularii dreptului de proprietate publică are o natură administrativă şi o natură civilă faţă de celelalte subiecte de drept.Dreptul de administrare nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

48


În ceea ce priveşte caracterele juridice ale dreptului de administrare, ele sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de proprietate publică, anume:este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. e2.A doua modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică-CONCESIONAREA; Această posibilitate rezultă din prevederile art.136 alin.4 din Constituţie care statuează că bunurile proprietate publică pot fi concesionate sau închiriate potrivit legii.Deasemenea Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, stabileşte că bunurile ce aparţin domeniului public sau privat de interes local pot fi concesionate sau închiriate.Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prevede că concesionarea bunurilor proprietate publică se va face prin licitaţie publică, în condiţiile legii. Concesionarea este reglementată printr-o lege specială.Este vorba de Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor şi Normele metodologice-cadru aprobate prin H.G. nr.216/1999.În concepţia legii, contractul de concesiune este contractul prin care o persoană numită concedent transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane numită concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.Concesiunea poate fi de tre feluri:1.Concesiunea de bunuri;2.Concesiunea de servicii publice şi 3.Concesiunea de servicii economice.În ce priveşte natura acestui contract, majoritatea doctrinarilor consideră că el are o natură mixtă.Dreptul de concesiune este un drept real, temporar şi inalienabil.El nu poate fi subconcesionat;deci contractul de concesiune are un caracter intuitu personae. Subiecţii acestui drept sunt:concedentul care poate fi autoritatea publică care acţionează în numele Statului, al judeţului, al oraşului ori al comunei, şi concesionarul care poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept privat(română sau străină); nu şi o persoană de drept public. Pentru perioanda concesiunii, concesionarul are posesia şi folosinţa bunului şi totodată dreptul de a culege fructele acestuia.Aşadar, concesionarul nu are drept de dispoziţie juridică asupra bunului. Durata concesiunii este de 49 de ani, dar termenul poate fi prelungit cu cel mult jumătate din durata iniţială. Încetarea concesiunii are loc prin:-împlinirea termenului, când contractul încetează de drept;-prin denunţarea unilaterală a contractului de către concedent;-prin rezilierea contractului;-prin dispariţia bunului concedat ori printr-o imposibilitate obiectivă de a-l exploata. e3.Închirierea; Este reglementată în Legea nr.213/1998 şi se face prin licitaţie publică iar ulterior se aprobă prin hotărâre a guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, după caz. Contractul de închiriere se referă atât la bunuri care fac parte din domeniul public cât şi la bunuri din domeniul privat.Locatar poate fi orice persoană fizică sau juridică indiferent de cetăţenie sau naţiona- litate.Locatorul însă poate fi numai Statul sau unitatea administrativ-teritorială ori o instituţie publică sau regie autonomă.De reţinut însă că,

49


închirierea bunurilor proprietate publică nu presupune existenţa unui drept real ci este vorba doar de un drept personal. e4.Dreptul (real)de folosinţă asupra unor bunuri din domeniul public. Legea nr.213/1998 prevede în art.17:’Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice’.De altă parte, art.136 alin.4 din Constituţie, modificat prin Legea de revizuire nr.429/2003 stabileşte că:’.... de asemenea ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică’. Dreptul de folosinţă îl putem defini ca fiind acel drept real principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ. Definiţia enunţată pune în lumină caracterele dreptului de folosinţă care sunt:1.-este un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică;2.-este un drept cu titlu gratuit deoarece titularul nu trebuie să plătească vreo chirie, redevenţă sau taxă;3.-este un drept imobiliar deoarece are ca obiect numai bunuri imobile;4.-este un drept temporar întrucât este constituit numai pentru o anumită perioadă de timp;5.-este un drept revocabil, autoritatea care l-a constituit putând reveni asupra acestui act. Mai trebuie subliniat că acest drept este opozabil erga omnes mai puţin titularului dreptului de proprietate publică, şi că el nu dezmembrează această proprietate.Acest drept presupune posesia şi folosinţa de care se bucură titularul.Având folosinţa, titularul are dreptul de a culege fructele reţinându-le în proprietatea sa. f)Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publică. În conformitate cu art.7 din Legea nr.213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin următoarele moduri:-pe cale naturală.Legea vizează astfel bogăţiile de interes public care se vor forma în mod natural pe teritoriul sau în subsolul ţării;-prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;-prin exproprierea pentru cauză de utilitate publică;-prin acte de donaţie sau legate acceptate, în condiţiile legii, de organe competente atunci când bunul intră în domeniul public;-prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al Statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public, pentru cauză de utilitate publică;-alte moduri prevăzute de lege(de ex., accesiunea, confiscarea, comoara, vânzarea sau schimbul pentru cauză de utilitate publică). În ceea ce priveşte modurile de încetare a dreptului de proprietate publică, acestea sunt:-pieirea bunului pe cale naturală sau prin intervenţia omului;-trecerea bunului în domeniul privat.Ea se face prin hotărâre a guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local;-trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată, pentru retrocedarea lor foştilor proprietari sau pentru a fi vândute. Proprietatea publică poate fi de domeniu public sau de domeniu privat;fiecare din aceste domenii pot fi de interes naţional sau de interes local(judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal).

50


Curs IVTeoria generală a dreptului de proprietate

1.Domeniul public şi domeniul privat. Domeniul public este acel domeniu din care fac parte numai bunurile care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică a Statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Lato sensu domeniul public include toate bunurile care sunt obiect al proprietăţii publice, precum şi bunurile proprietate privată care prin natura lor ori în temeiul unei dispoziţii legale trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare întrucât reprezintă valori destinate uzului public sau folosinţei în interes public.Aşa cum s-a mai arătat bunurile proprietate privată care fac parte din domeniul public(în sens larg) cum sunt bisericile, catedralele, alte lăcaşuri de cult, bunurile din patrimoniul cultural naţional, bunurile din fondul arhivistic naţional, etc., datorită importanţei lor sunt supuse unui regim juridic de drept public. Stricto sensu , prin domeniul public înţelegem numai bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică al Statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi serviciile publice. Sintagma ‚domeniu public’ nu se confundă cu cea de ‚proprietate publică’;acesta pentru că domeniul public reprezintă o totalitate de bunuri în timp ce proprietatea publică este însuşi dreptul subiectiv care are ca obiect bunurile care formează domeniul public. Apariţia Legii nr.213/1998 a pus capăt unei controverse prelungite care trebuia să răspundă la întrebarea:care este raportul dintre domeniul public şi bunurile proprietate publică?Legea menţionată în art.3 a răspuns:’domeniul public este alcătuit numai din acele bunuri asupra cărora poartă un drept de proprietate publică’. Domeniul public se compune în primul rând din bunurile enumerate în art.136 pct.3 din Constituţie dar şi din alte bunuri prevăzute de lege.Apoi art.5 din Legea nr.18/1991 statuează că:’Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau a altor drepturi reale având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau privat’.Potrivit art.5, aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, etc.Conforma art.3 din aceeaşi lege ‚Administrarea domeniului de interes public naţional se face de către organele prevăzute de lege iar administrarea domeniului public de interes local, de către primării sau, după caz, de către prefecturi’. Reglementările Legii nr.213/1998 circumscriu cu multă exactitate sfera bunurilor proprietate publică statuând în art.3 alin.1 că domeniul public este compus din următoarele bunuri:-bunurile enumerate de art.136 alin.3 din Constituţie;-bunurile enumerate în anexa acestei legi;-orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de Stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Legea nr.213/1998 delimitează domeniul public al Statului(bunurile enumerate de art.136 alin.3 din Constituţie şi cele prevăzute la pct.I din Anexa la această lege precum şi

51


alte bunuri de uz sau interes public naţional declarate ca atare prin lege) de domeniul public al judeţelor, oraşelor, municipiilor şi comunelor(pct.II şi III din Anexă şi alte bunuri de uz sau interes general declarate ca atare prin hotărârea consiliilor).În sfârşit, Legea nr.213/1998 reglementează procedura de inventariere a bunurilor proprietate publică.Inventarierea este procedeul prin care se face delimitarea dintre domeniul public al Statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Din cele invederate rezultă că bunurile care formează domeniul public sunt de o importanţă deosebită şi sunt destinate uzului sau interesului public. Domeniul privat-este definit de obicei prin antiteză spunându-se că el este acel domeniu din care fac parte bunurile Statului care nu aparţin domeniului public.Aşa cum s-a arătat, aceste bunuri nu sunt afectate în mod exclusiv uzului public şi de aceea formează domeniul privat al Statului.Altfel spus, domeniul privat cuprinde bunurile(mobile sau imobile)pe care Statul sau unităţile administrativ-teritoriale le au ca orice persoană fizică sau juridică.Uneori el este denumit proprietate domenială privată. În conformitate cu art.6 din Legea nr.18/1991, domeniul privat al Statului şi, respectiv, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege precum şi din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public(de pildă, terenurile care au aparţinut cooperativelor agricole de producţie, neatribuite conform Legii nr.18/1991, terenurile provenite din fostele iazuri comunale folosite ca păşuni, fâneţe şi arabil, restituite comunelor, oraşelor, etc.).Domeniul privat cuprinde bunurile pe care Statul sau unităţile administrativ-teritoriale le deţin ca orice persoană fizică sau juridică.Din domeniul privat mai fac parte bunurile care au încetat de a mai aparţine domeniului public, clădirile, alte imobile şi mobilierul lor, dacă nu sunt destinate pentru uz sau interes public;apoi, bunurile pe care Statul sau unităţile administrativ-teritoriale le dobândesc ca orice particular prin donaţie, testamente sau alte acte juridice.De reţinut este că domeniul privat se formează şi prin moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate cum sunt dobândirea bunurilor fără stapân, moştenirile vacante, dezafectarea unor bunuri proprietate publică, drepturi de preemţiune. Domeniul privat al Statului şi unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit şi din bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către Stat, dacă prin natura lor sau potrivit legii nu se includ în domeniul public.În măsura în care bunurile au fost preluate de Stat fără titlu valabil, abuziv sau prin vicierea consimţământului, ele pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora sau, după caz, pot obţine măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii(de ex., Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea Statului, Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989). Domeniul privat este supus dispoziţiilor de drept comun dacă prin lege nu se prevede altfel. În ce priveşte concesionarea, închirierea şi locaţia de gestiune a bunurilor din domeniul public şi privat al Statului, acestea se fac numai prin licitaţie publică.Tot astfel se va face şi vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat al Statului(Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală).

52


În legătură cu delimitarea care este necesară pentru a şti dacă un bun aparţine domeniului public sau privat s-au propus următoarele criterii:-natura bunurilor.În general bunurile afectate serviciilor publice aparţin domeniului public;acest criteriu nu trebuie însă absolutizat;-afectarea bunurilor la uzul direct al publicului;deci nu afectat unui serviciu public sau de utilitate publică. Legat de diviziunea dintre domeniul public şi domeniul privat trebuie reţinut şi textul art.1844 C.civ. care stabileşte ca imprescriptibile lucrurile care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată fiind scoase din circuitul civil.

2.Dreptul de proprietate privată(proprietatea privată): a)Aspecte generale: -Definiţie.Reglementare.Sediul materiei; Dreptul de proprietate privată, în opoziţie cu dreptul de proprietate publică, poate fi definit ca fiind acel drept de proprietate în care prerogativele sale se exercită de către persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, de Stat sau unităţile administrativ-teritoriale şi care poartă asupra bunurilor mobile şi imobile, fiind alienabil, sesizabil şi imprescriptibil, în condiţiile legii. Prevederile constituţionale stabilesc fără echivoc că proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular(art.41alin.2). Proprietăţii private i se aplică regimul juridic de drept comun reglementat în Codul civil şi în alte acte normative.Într-o economie de piaţă ea trebuie să constituie forma dominantă de proprietate.Aşa cum am observat, dacă pentru proprietatea publică există o lege organică(Legea nr.213/1998), pentru proprietatea privată nu există o asemenea lege specială. Sediul materiei, îl constituie art.41 alin.(2) şi art.136 alin.(6) din Constituţie;Codul civil art.480-483;Legea nr.18/1991;Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, etc. Ori noţiunea de proprietate privată cuprinde pe lângă domeniul privat al Statului şi dreptul de proprietate privată aparţinând persoanelor fizice sau juridice. b)Subiectele dreptului de proprietate privată; Titularii acestui drept pot fi:persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, Statul şi unităţile adimistrativ-teritoriale;acestea din urmă având, aşadar, calitatea de persoane juridice civile.Dar unităţile administrativ-teritoriale pot avea şi calitatea de persoane juridice de drept public atunci când sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local. Proprietatea privată poate aparţine oricărui subiect de drept.În categoria persoanelor juridice de drept privat sunt incluse:societăţile comerciale(Legea nr.31/1990), societăţile comerciale cu participare străină cu sediul în România(Legea nr.31/1990 şi Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat), societăţile agricole(Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură), organizaţiile cooperatiste(de ex. Legea nr.169/1996 privind cooperaţia de consum şi de credit precum şi Decretul-lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperativelor meşteşugăreşti), asociaţiile şi fundaţiile(O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii care a abrogat expres Legea nr.21/1924 pentru persoanele

53


juridice), cultele religioase(Decretul nr.177/1948 privind regimul cultelor religioase).De dată recentă a apărut un nou subiect de drept:grupul de interes economic(Legea nr.161/2003). c)Caracterele dreptului de proprietate privată; Acestea sunt următoarele: 1.Dreptul de proprietate privată este alienabil;adică, indiferent de titular, el poate fi înstrăinat;obiectul său se găseşte în circuitul civil.Însă, trebuie să reţinem că bunurile din domeniul privat al Statului pot fi vândute, concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune numai prin licitaţie publică şi nu prin alte acte juridice cum o pot face persoanele fizice sau juridice.De asemenea bunurile care alcătuiesc dreptul de proprietate privată a Statului şi unităţilor administrativ-teritoriale nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu gratuit şi nici date în plată. 2.Dreptul de proprietate privată este prescriptibil;acest caracter trebuie înţeles în sensul că proprietatea privată este imprescriptibilă doar sub aspect exctinctiv deoarece ea nu se stinge prin neuz indiferent de durata pasivităţii proprietarului.Dar, de altă parte, dacă o persoană a folosit bunul în condiţiile legii-fără a fi proprietar-el poate invoca prescripţia achizitivă(uzucapiunea) pentru a deveni proprietar.În aceste condiţii, acţiunea în revendicare iniţiată de proprietar pentru readucerea bunului în patrimoniul său poate fi sortită eşecului prin invocarea uzucapiunii. 3.Dreptul de proprietate privată este sesizabil; aceasta înseamnă că bunurile care fac obiectul proprietăţii private vor putea fi urmărite de creditori pentru a-şi realiza creanţele lor.Urmărirea se poate face atât asupra bunurilor mobile cât şi asupra bunurilor imobile protrivit cu procedura de urmărire silită prevăzută de Codul de procedură civilă şi alte legi speciale.Mai menţionăm că dreptul de proprietate privată este un drept exclusiv şi perpetuu. d)Obiectul dreptului de proprietate privată; Aici trebuie deosebit între persoana fizică şi persoana juridică.Regula este că o persoană fizică poate avea în proprietate orice bun mobil sau imobil mai puţin bunurile care fac parte din domeniul public.Dacă actualmente o persoană fizică poate avea un număr nelimitate de construcţii, în ce priveşte terenul, acesta este limitat în unele cazuri.Astfel potrivit Legii nr.18/1991, constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor poate fi făcută, de regulă, pentru o suprafaţă minim 0.5ha şi maxim 10ha, în echivalent arabil. În conformitate cu art.67 din această lege, dobândirea prin acte între vii a terenurilor nu poate depăşi 10ha teren agricol în echivalent arabil, de familie, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.Persoanele fizice pot dispune liber de dreptul lor de proprietate, inclusiv prin crearea unor dezmembrăminte.Clădirile pot fi închiriate iar terenurile arendate. În ce priveşte dreptul de proprietate privată al persoanelor juridice cum ar fi societăţile comerciale, regimul lor este reglementat de Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale;acestea sunt proprietare asupra patrimoniului lor, etc. e)Statul şi unităţile administrativ-teritoriale: Aşa cum am arătat, Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot avea calitatea de titulari ai dreptului de proprietate privată.Bunurile care formează proprietatea privată a Statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, constituie domeniul privat al acestora. 1.Obiectul domeniului privat;

54


Potrivit art.4 din Legea nr.213/1998-acesta este alcătuit din bunurile aflate în proprietatea Statului şi a entităţilor sale teritoriale şi care nu fac parte din domeniul public. În unele cazuri legea face o referire expresă în sensul că anumite bunuri fac parte din domeniul privat al entităţilor teritoriale.De ex., art.18 alin.(3) din Legea nr.18/1991 care stabileşte că terenurile neatribuite de comisiile pentru aplicarea Legii nr.18/1991 trec în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului.De asemenea, vor primi aceeaşi destinaţie terenurile aflate în intravilan care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat fără moştenitori.Aceste terenuri o dată intrate în domeniul privat vor putea fi, în principiu, închiriate, concesionate sau vândute. În domeniul privat al Statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale nu intră bunurile din patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale cu capital de Stat deoarece aceste bunuri sunt proprietatea acestora. 2.Constituirea domeniului privat; Domeniul privat se constituie prin mijloace de drept civil(vânzare-cumpărare, donaţie, schimb, legat, uzucapiune, accesiune, etc.) sau prin modalităţi specifice pe care particularii nu le au(dobândirea bunurilor fără stăpân sau abandonate, a moştenirilor vacante, dezafectarea unor bunuri proprietate publică, exercitarea dreptului de preemţiune recunoscut Statului în anumite condiţii).Pentru moştenirile vacante(cele care nu au moştenitori), legiuitorul a prevăzut expres că ele vor intra în domeniul privat al Statului sau al unităţilor teritorial-administrative(art.25 din Legea nr.213/1998). 3.Regimul juridic al domeniului privat. De regulă regimul juridic al bunurilor din domeniul privat este cel de drept comun.Aşa fiind aceste bunuri vor putea fi înstrăinate, uzucapate, asupra lor se vor putea constitui dezmembrăminte iar proprietatea bunurilor mobile se va supune regulei prevăzute în art.1909 C.civ.Aceasta rezultă din prevederile Legii nr.213/1998 care, pe de o parte, statuează că asupra bunurilor din domeniul privat Statul şi entităţile teritoriale au un drept de proprietate privată iar, pe de altă parte, că regimul juridic al acestor bunuri este cel de drept comun, dacă legea nu dispune altfel(art.5 alin.2). Totuşi pentru înstrăinarea acestor bunuri este necesară procedura licitaţiei publice iar în cazul bunurilor care sunt în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale înstrăinarea trebuie să aibe la bază şi o expertiză însuşită de consiliul local sau judeţean, dup caz. Într-o opinie, pe care o împărtăşim, s-a spus că bunurile din domeniul privat ar putea să fie urmărite de creditori dacă prin lege nu se dispune altfel; aceasta pentru că ele se supun regimului de drept comun.

3.Regimul juridic al terenurilor: a)Noţiuni generale; Regimul comunist, în perioada anilor 1947-1989, a îngrădit progresiv dreptul de proprietate asupra terenurilor ajungându-se până acolo încât-prin Legea nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale- s-a interzis înstrăinarea terenurilor prin acte între vii. După 1989 o dată cu revenirea societăţii româneşti la sistemul Statului de drept, a fost necesar să se adopte măsuri reparatorii pentru cei ce au pierdut proprietatea imobiliară pe nedrept.În privinţa terenurilor, legea de bază care reglementează restituirea

55


terenurilor este Legea nr.18/1991 privind fondul funciar.Potrivit acestei legi terenurile sunt împărţite pe de o parte, din punct de vedere al destinaţiei lor iar, pe de altă parte, din punct de vedere al formei de proprietate. În funcţie de primul criteriu terenurile se împart în:1.terenuri cu vegetaţie agricolă;2.terenuri cu destinaţie forestieră;3.terenuri aflate permanent sub apă;4.terenuri din intravilan;5.terenuri cu destinaţie specială. Potrivit criteriului secund deosebim:1.terenuri aflate în proprietate privată;2.terenuri aflate în proprietate publică. b)Circulaţia terenurilor potrivit Legii nr.54/1998; Legea nr.54/1998 privitoare la circulaţia juridică a terenurilor a abrogat Capitolul V din Legea nr.18/1991 asigurând astfel o fluidizare mai accentuată a circulaţiei terenurilor.Astfel ele au devenit alienabile, sesizabile şi prescriptibile achizitiv. Din cuprinsul acestei legi(dar şi din ansamblul legislaţiei în materie:Legea nr.18/1991, Codul civil, Legea nr.16/1994 a arendei, etc.), se pot desprinde cel puţin trei principii majore: 1.Principiul liberei circulaţii juridice a terenurilor; Aceasta înseamnă că toate terenurile proprietate privată se află în circuitul civil putând fi înstrăinate sau dobândite prin modurile prevăzute de lege:acte între vii, succesiune, legate, uzucapiune şi prin hotărâre judecătorească.De asemenea asupra terenurilor se vor putea constitui dezmembrăminte ale dreptului de proprietate(uzufruct, uz, superficie, servitute) ori vor putea fi date în arendă, închiriate ori concesionate.Apoi ele vor putea fi grevate de drepturi reale accesorii(ipotecă, drept de retenţie, etc.). De la acest principiu există şi excepţii, astfel:-potrivit art.32 din Legea nr.18/1991 sunt scoase temporar şi parţial din circuitul civil timp de 10 ani terenurile dobândite în temeiul unor dispoziţii speciale din Legea fondului funciar(art.19 alin.2, art.21 şi 43);dar ele vor putea fi transmise prin acte juridice mortis causa sau prin succesiune legală.-sunt interzise înstrăinările sub orice formă a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii(art.15 alin.1 din Legea nr.54/1998); prin titlu cu privire la care există litigiu trebuie să înţelegem temeiul juridic al dobândirii dreptului de proprietate.-în ce priveşte străinii şi apatrizii, anterior revizuirii Constatuţiei, art.41 ali.2, teza a II-a, interzicea acestora dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din România.De asemenea, Legea nr.54/1998 prin art.3 a reiterat această interdicţie atât pentru cetăţenii străini şi apatrizi, cât şi pentru persoanele juridice străine. Actualmente, după revizuirea Constituţiei, art.44 alin.2, teza aII-a statuează:’Cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate privatî asupra terenurilor numai în condiţiile rezulate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală’.Rezultă că după aderarea României la U.E. cetăţenii străini şi apatrizii domiciliaţi pe teritoriile acestor state pot dobândi proprietatea asupra terenurilor. Este important că în toate cazurile, dobândirea proprietăţii prin acte între vii nu poate depăşi 200ha de teren agricol în echivalent arabil de familie.În caz contrar, Legea 54/1998(art.2 alin.3) sancţionează actul de dobândire în plus prin reducţiune până la limita suprafeţei legale, creând o nulitate absolută parţială a acelui act.

56


2.Principiul potrivit căruia înscrisul autentic este o condiţie de validitate a înstrăinării terenurilor; În adevăr, art.2 alin.(1) din Legea nr.54/1998, statuează că terenurile situate în intravilan sau extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii, încheiate în formă autentică.Această formă este cerută şi pentru schimbul de terenuri(art.12 alin.2). Faţă de aceste prevederi rezultă că forma autentică a actului de înstrăinare este cerută ad validitatem(ca o condiţie de validitate) . Nerespec- tarea ei atrage nulitatea absolută.Excepţia acestei regule o constituie transmisiunile de terenuri care au loc prin acte mortis causa, unde nu se impune forma autentică a actului. 3.Principiul potrivit căruia înstrăinarea terenurilor prin vânzare se va face cu respectarea dreptului de preemţiune; În acest sens Legea nr.54/1998 stabileşte:’Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de preemţiune al coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor’(art.5). Definiţia dreptului de preemţiune, este că acesta este dreptul conferit prin lege unor persoane de a cumpăra cu prioritate un teren agricol din extravilan în cazul în care proprietarul doreşte să-l înstrăineze prin vânzare. Natura juridică a acestui drept a fost mereu controversată, deoarece într-o opinie majoritară, s-a susţinut că este un drept real opozabil tuturor, cu caracter temporar.O altă opinie susţine ideea că acesta este un drept relativ care conferă titularului său prioritate la încheiarea unui contract, respectiv dreptul de a cere proprietarului care ţi-a manifestat intenţia de a vinde terenul să încheie contractul cu el.O altă opinie ne spune că de fapt nu ne găsim în prezenţa unui drept patrimonial, real sau de creanţă ci suntem în prezenţa unei simple obligaţii de publicitate a hotărârii proprietarului unui teren agricol în extravilan. Titularii dreptului de preemţiune-sunt:coproprietarii, vecinii şi arendaşii(art.5 din Legea nr.54/1998). Condiţiile dreptului de preemţiune sunt:1.vânzarea trebuie să aibă ca obiect un teren agricol situat în extravilan;2.contractul trebuie să aibă ca efect transmiterea dreptului de proprietate. Exercitarea dreptului de preemţiune-Potrivit legii proprietarul este obligat să înregistreze oferta de vânzare la consiliul local competent teritorial.Ea trebuie să cuprindă:numele şi prenumele vânzătorului, suprafaţa de teren, categoria de folosinţă a terenului şi locul unde este situat;legea nu cere şi menţionarea preţului dar pentru ca oferta să fie valabilă ea trebuie obligatoriu să menţioneze şi preţul terenului. Dreptul de preemţiune este reglementat şi de Codul Silvic-Codul silvic(Legea nr.26/1996) reglementează un drept de preemţiune în favoarea Satului la cumpărarea unor terenuri forestiere(art.52). c)Restituirea terenurilor în baza Legii nr.18/1991. Două sunt modalităţile prin care această lege realizează obiectul acestei proceduri şi anume:1.reconstituirea dreptului de proprietate şi 2.constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. 1.Reconstituirea presupune restituirea terenurilor persoanelor care au avut teren în proprietate dar au pierdut această proprietate în condiţiile stipulate de lege-în această situaţie se urmăreşte retrocedarea proprietăţii, pe cât posibil, pe vechiul amplasament.Potrivit art.9 din Legea nr.18/1991 şi art.3 din Legea nr.1/2000, suprafaţa

57


maximă care poate fi atribuită prin reconstituire este de 50ha pentru fiecare proprietar deposedat, în echivalent arabil. 2.Constituirea dreptului de proprietate reprezintă, crearea dreptului de proprietate pentru unele categorii de persoane care nu au avut niciodată terenuri în proprietate şi care deci nu sunt îndreptăţite la reconstituire-în acest caz se realizează împroprietărirea unor categorii de persoane.

58


Curs VTeoria generală a dreptului de proprietate 1.Circulaţia juridică a construcţiilor: a)Consideraţii generale Construcţiile de orice fel constituie obiectul dreptului de proprietate privată, sunt în circuitul civil general.Aceasta presupune că ele pot fi dobândite prin orice mod de dobândire prevăzut de lege:vânzare-cumpărare, donaţie, moştenire legală, testament, uzucapiune, accesiune.De asemenea dreptul de proprietate asupra construcţiilor poate fi dezmembrat prin instituirea unor drepturi reale principale în favoarea altuia(uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie), precum şi grevat de un drept real accesoriu imobiliar(ipotecă sau privilegiu imobiliar).Dacă înainte de anul 1989, transmisiunea dreptului de proprietate între vii era condiţionată de obţinerea unei autorizaţii administrative de înstrăinare iar contractele, fără deosebire, trebuiau încheiate în formă autentică, în vremurile noastre, aceste reguli au fost abrogate, astfel încât principiul este că, construcţiile pot fi înstrăinate prin simplul acord de voinţă al părţilor(solo consensu), fără a mai fi necesar pentru validitatea actului o anumită formă sau obţinerea unei autorizaţii.Acest acord de voinţă al părţilor este necesar să fie consemnat într-un înscris sub semnătură privată sub două aspecte:1.pentru dovada actului juridic;2.pentru îndeplinirea cerinţelor de publicitate imobiliară pentru ca actul de înstrăinare să devină opozabil faţă de terţi.Desigur, nimic nu împiedică părţile să încheia actul în formă autentică dacă ele doresc. b)Excepţii de la regula consensualismului. De la această regulă există unele excepţii cuprinse în Codul civil şi legi speciale(Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, Decretul-lege nr.61/1990 modificat prin Legea nr.85/1992 privind vânzarea locuinţelor din fondurile Sattului către populaţie, Legea nr.114/1992-Legea locuinţei, Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, etc.). Aceste excepţii sunt: A)Forma autentică pentru actul de înstrăinare între vii: În materia donaţiilor când cerinţa formei autentice a actului de înstrăinare este cerută de lege ad validitatem(art.813 C.civ.).Nrespectarea acesteia se sancţionează cu nulitatea absolută a actului de donaţie. Actele de înstrăinare a construcţiilor ce se transmit o dată cu terenul pe care se află amplasate. B)Obţinerea unei autorizaţii sau aprobări prealabile pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra construcţiei.-Această condiţie este impusă în următoarele situaţii: a)Executarea lucrărilor de construcţii sau desfiinţarea acestora.Construcţiile pot fi realizate numai pe baza unei autorizaţii de construire sau desfiinţare care se eliberează de către delegaţiile permanente ale consiliilor judeţene, de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari(art.4 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executăţii construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor). Autorizaţia de construire este un act de autoritate al administraţiei publice locale în temeiul căruia se asigură respectarea măsurilor legale cu privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor.

59


Ca acte ale administraţiei publice locale, atât autorizaţia de construcţie cât şi cea de desfiinţare a construcţiilor sunt supuse controlului judecătoresc conform Legii nr.29/1990 a contenciosului administrativ. Prin legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, s-a instituit obligativitatea obţinerii şi eliberării certificatului de urbanism pentru adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare şi execuţie a lucrărilor publice şi pentru legalizarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile. Certificatul de urbanism este actul de informare, cu caracter obligatoriu, prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscut regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi alte operaţiuni imobiliare potrivit legii.El se eliberează la cerere de către preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari, iar scopul eliberării este de a obţine autorizaţia de executare a lucrărilor de construcţii sau de desfiinţare a construcţiilor. Locuinţe sau alte spaţii dobândite de către persoanele fizice în temeiul Decretului-Lege nr.61/1990 şi a Legii nr.85/1992.Prin aceste acte este reglementată vânzarea locuinţelor şi a altor spaţii construite din fondurile Statului şi din fondurile unităţilor economice şi bugetare de stat.Sancţiunea nerespectării cerinţei autorizaţiei prealabile pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra acestor locuinţe sau spaţii prin acte între vii este nulitatea relativă a actului. Donaţiile oferite regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat se acceptă de către conducătorii acestora cu autorizaţia prealabilă a organului tutelar sau, după caz, a consiliului judeţean ori a municipiului Bucureşti.

2.Modalităţile dreptului de proprietate: a)Aspecte introductive; Dreptul de proprietate poate fi pur şi simplu sau afectat de modalităţi.El este pur şi simplu atunci când are ca titular o singură persoană iar existenţa sa nu atârnă de un eveniment sau de o împrejurare viitoare. Modalităţile dreptului de proprietate, sunt moduri care afectează dreptul de proprietate în sensul că aduc puterii proprietarului anumite restricţii(totuşi, în cadrul lor proprietatea nu este dezmembrată). Modalităţile dreptului de proprietate sunt:

a) proprietatea rezolubilă sau condiţională;b) proprietatea anulabilă;c) proprietatea inalienabilă;d) proprietatea afectată unui scop(proprietatea afectată în garanţie şi problema

fiduciei);e) proprietatea comună cu variantele ei:

-proprietatea comună pe cote-părţi(coproprietatea obişnuită sau temporară, coproprietatea forţată şi perpetuă);-proprietatea comună în devălmăşie; -proprietatea periodică.

Distinct de aceste modalităţi, vom trata proprietatea aparentă. a)Proprietatea rezolubilă(sau condiţională); Sunt cazuri când, fie prin voinţa celui care transmite, fie prin voinţa legiuitorului, proprietatea se dobândeşte sub o anumită condiţie.De aceea putem spune că, proprietatea

60


rezolubilă, este aceea proprietate care poate fi transmisă numai dacă se realizează un eveniment(o condiţie) care poate fi în interesul celui care transmite sau în interesul celui care dobândeşte. Următorul exemplu va fi edificator:o persoană donează averea sa altuia cu condiţia că efectele donaţiei vor înceta dacă cel care a primit gratificarea(donatarul) va înceta din viaţă înaintea donatorului.Deci soarta donaţiei va atârna de împlinirea condiţiei rezolutorii(art.1019 C.civ.).Prin încheiarea actului de donaţie are loc de îndată transferul dreptului de proprietate de la donator la donatar.Dar existenţa dreptului de proprietate dobândit de cel gratificat este nesigură atâta vreme cât condiţia se mai poate realiza.Aceasta deoarece nu se ştie încă dacă donatarul va supravieţui donatorului pentru ca astfel el să rămână definitiv proprietar al averii primite sau va deceda înaintea acestuia, caz în care bunurile se vor întoarce în patrimoniul donatorului. Din cele expuse rezultă că întotdeauna când un bun este transmis sub condiţie vor exista doi proprietari dintre care unul sub condiţie suspensivă iar celălalt sub condiţie rezolutorie.Proprietarul sub condiţie suspensivă poate face acte de conservare a dreptului său(art.1016 C.civ.).Dar proprietarul sub condiţie rezolutorie este acela care, de regulă, are posesia bunului şi are aparenţa proprietăţii;ori tocmai prin această situaţie lui este superioară celuilalt proprietar. Proprietatea rezolubilă poate lua naştere nu numai prin voinţa părţilor dar şi prin voinţa legiuitorului.Astfel:-donaţiile dintre soţi sunt revocabile(art.937 C.civ.);-situaţia donatarului a cărui donaţie este revocată pentru naşterea unui copil(art.836 C.civ.).-cazul prevăzut de art.1365 C.civ. care stabileşte:’Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea vânzării’. b)Proprietatea anulabilă; Proprietatea anulabilă reprezintă acea modalitate juridică a dreptului de proprietate care apare în situaţia în care transferul proprietăţii se face în temeiul unui act lovit de nulitate relativă3(anulabil). Dacă acţiunea este admisă dreptul de proprietate al dobânditorului va fi desfiinţat retroactiv.În cazul în care actul translativ anulabil a fost confirmat, dreptul de proprietate al dobânditorului va fi consolidat.Trebuie subliniat că efectul retroactiv al anulării actului translativ se referă nu numai la părţile actului ci şi la raporturile cu terţii. Elementele de apropriere cu proprietatea rezolubilă constau în aceea că, pe de o parte, proprietatea dobânditorului este incertă timp de 3 ani(termenul de prescripţie al acţiunii în nulitate relativă), iar, pe de altă parte, efectul anulării este retroactiv(ex tunc). c)Proprietatea inalienabilă; Proprietatea inalienabilă este o proprietate care se reduce la dreptul de a poseda şi a folosi, lipsindu-i temporar dreptul de dispoziţie, astfel ea se apropie de uzufruct. De principiu, inalienabilitatea unui bun nu poate fi declarată prin voinţa omului, dar sunt situaţii când o asemenea clauză de inalienabilitate trebuie acceptată în actele translative de proprietate.Aceasta sub dubla condiţie ca inalienabilitatea să fie stabilită

3 Nulitatea relativă este nulitatea care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea actului juridic civil, a unei norme care ocroteste un interes particular, individual ori personal.Nulitatea relativă este indicată prin formulele: -actul este anulabil, sau actul este anulat.Nulitatea absolută este nulitatea care sanctioneaza nerespectarea , la incheierea actului juridic, a unei norme care ocroteste un interes general, obstesc. În legislatie, nulitatea absolută este desemnata prin formule ca, nulitatea de drept, ìnulitate sau ìnulitate de plin drept.

61


temporar şi să fie justificată de un interes serios şi legitim.Acest interes poate fi, fie în favoarea dispunătorului(de ex. atunci când el îşi rezervă uzufructul4 bunului vrea să se asigure că va rămâne aceeaşi persoană nud proprietar), fie în favoarea dobânditorului gratificat(de ex., ca o garanţie împotriva risipei), fie chiar a unui terţ(de ex., când gratificatul trebuie, ca o sarcină a liberalităţii, să-i plătească terţului o rentă viageră; însă trebuie să aibe din ce).Apoi, inalienabilitatea poate fi absolută(bunul nu poate fi înstrăinat vreunei persoane) sau relativă(bunul nu poate fi înstrăinat unei anumite persoane). d)Proprietatea afectată unui scop; Este aceea proprietate care este afectată fie exclusiv, fie de preferinţă unui scop care a fost determinat de către proprietarul anterior;proprietarul actual suportă restricţiile în dreptul său iar la nevoie el va fi obligat să cedeze proprietatea altei persoane. Proprietarul actual, acceptând dobândirea proprietăţii el s-a obligat să se conformaze afectaţiei dorite de proprietarul anterior.Instituţia tip în care proprietatea afectată unui scop îşi are locul cel mai potrivit este fundaţia.Aceasta are ca scop realizarea unui scop de interes general sau, după caz, comunitar(art.15 alin.1 din O.G. nr.26/2000). Proprietatea afectată în garanţie; Proprietatea afectată în garanţie, este aceea proprietate care are la bază o clauză de rezervare de proprietate.Această modalitate este inclusă în cadrul proprietăţii afectate unui scop deoarece există o serie de apropieri. Clauza de rezervare de proprietate, este clauza prin care un vânzător-pentru a-şi garanta creanţa-îşi rezervă proprietatea bunului vândut până la plata integrală a preţului de către cumpărător şi poartă aceleaşi efecte ca o garanţie reală, dar mai comodă şi mai solidă decât gajul sau ipoteca. Proprietatea în acest caz, se va transmite sub condiţie suspensivă, adică numai la data achitării preţului.Astfel, vânzătorul va rămâne în acest caz proprietar până la plata integrală.Desigur dacă bunul va pieri riscul îl are vânzătorul. Problema fiduciei; În rândul proprietăţii afectate unui scop poate fi inclusă şi proprietatea fiduciară, chiar dacă în acest moment în dreptul intern ea nu a primit o reglementare legală.În schimb, Noul Cod civil, afectează insituţia fiduciei în Cartea aIIIa, Titlul IV, art.773-791. Proprietatea fiduciară, este proprietatea născută dintr-un act unilateral sau convenţie prin care o persoană numită fiduciant(sau constituant) transmite unei persoane de încredere, numită fiduciar, proprietatea temporară a anumitor bunuri, cu sarcina pentru ea de a o transmite la rândul ei fiduciantului sau unui terţ determinat după ce i-a avut folosinţa convenită. Fiduciarul are atributele unui proprietar(usus, fructus şi abusus).Mai putem spune că, fiducia constă în a face din proprietate un simplu instrument de realizare a unei finalităţi.Obligaţiile care îi sunt impuse fiduciarului în interesul altuia(fiduciant sau bedeficiar) şi totodată caracterul temporar al fiduciei, limitează mult prerogativele proprietarului;fiduciarului i-a fost încredinţată proprietatea pentru un scop determinat, iar bunurile care fac obiectul fiduciei nu se amestecă cu celelalte bunuri ale fiduciarului;ele formează o masă particulară care constituie patrimoniul fiduciar.

4 Dreptul de uzufruct este dreptul unei persoane de a se bucura de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa (art.517 C.civ.).

62


Din punct de vedere practic, se disting două forme ale acestui drept şi anume:1.fiducia-gestiune(când fiduciantul poate încredinţa unui terţ în care are încredere intreprinderea sa cu scopul de a fi gestionate de către fiduciar şi cu sarcina pentru acesta din urma de a-i preda fructele şi de a remite proprietatea sa, la împlinirea unui termen);2.fiducia-garanţie(permite debitorului să remită creditorului său un bun sau o masă de bunuri cu sarcina pentru acesta de a le transfera primului în caz de rambursare a datoriei). g)Proprietatea comună: Este acea proprietate care se caracterizează prin aceea că prerogativele dreptului de proprietate aparţin împreună şi concomitent mai multor persoane.Ea poate fi:proprietatea comună pe cote-părţi;proprietatea în devălmăşie;proprietatea periodică(partajabilă în timp). Proprietatea comună pe cote-părţi Este acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează ărin aceea că un bun aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceştia având o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate(o mai denumin şi coproprietate). Drepturile coproprietarilor pot fi inegale(de ex., 1/8, 7/8, etc.).În cazul în care proprietatea comună are ca obiect nu un bun determinat ci o universalitate de bunuri, ea se numeşte indiviziune.Coproprietatea se deosebeşte de indiviziune în sensul că prima este o modalitate a dreptului de proprietate, iar indiviziunea constituie o modalitate a patrimoniului. Din punctul de vedere al duratei , proprietatea comună este de 2 feluri:-proprietatea comună pe cote părţi(coproprietatea) obişnuită sau temporară;-proprietatea comună pe cote-părţi(coproprietatea) forţată şi perpetuă.1.Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară. Exemple:a)când defunctul lasă mai mulţi moştenitori şi când aceştia devin coproprietarii bunului sau bunurilor succesorale, dar şi debitorii comuni ai datoriilor existente;b)când două persoane cumpără în comun un apartament, etc. Ceea ce caracterizează această modalitate este faptul că ea se menţine decât prin voinţa tuturor coproprietarilor(oricare dintre ei are libertatea de a-i pune capăt oricând cerând partajul potrivit art.728 C.civ.) de aceea se mai numeşte şi voluntară sau temporară. Coproprietatea obişnuită poate lua naştere:-dintr-o moştenire când în urma lui de cujus rămân mai mulţi moştenitori;-dintr-un contract în care mai multe persoane dobândesc împreună un bun;-dintr-o coposesiune exercitată de mai multe persoane asupra unuia sau mai multor bunuri(uzucapiunea);-ca efect al desfacerii căsătoriei când proprietatea devălmaşă a soţilor se transformă în coproprietate obişnuită pe cote-părţi. Condiţiile exercitării dreptului de proprietate comună pe cote părţi cu caracter obişnuit sau temporar-Din acest drept de proprietate comună se desprind două reguli cu următoarele consecinţe: Prima regulă stabileşte că un copărtaş nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bunul privit în materialitatea sa. Din acestă regulă rezultă că niciun act nu poate fi făcut cu privire la bun fără acordul unanim al copărtaşilor, de aceea trebuie să distingem între actele materiale şi actele juridice cu privire la acel bun sau la acele bunuri.

63


Actele materiale constau în acte de folosinţă şi acte de dispoziţie materială. Actele materiale de folosinţă privesc atributul folosinţei bunului sau bunurilor din coproprietate.Putem afirma că în cadrul acestei modalităţi există o pluralitate de posesii ce se exercită asupra aceluiaşi bun comun.Dacă însă coproprietarii nu se înţeleg cu privire la folosirea materială a bunurilor, nu există altă cale decât incetarea coproprietăţii, fiind posibilă soluţia partajului de folosinţă, pe cale judecătorească.. Fructele şi productele bunului indiviz revin fiecărui coproprietar în funcţie de cota parte pe care o are din dreptul de proprietate.Se face totuşi o distincţie între fructele civile şi fructele industriale, acestea din urmă presupunând o activitate a omului în producerea lor.De aceea fructele civile se cuvin tuturor coproprietarilor pentru că ele nu sunt rodul muncii unuia sau atuia dintre corporpietari(în limita cotelor lor), iar fructele industriale se cuvin acelui coproprietar care a depus o muncă în obţinerea lor. Actele materiale de dispoziţie, au incidentă aceeaşi regulă a unanimităţii.De principiu, un singur copărtaş nu poate încheia acte de dispoziţie fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi.Totuşi jurisprudenţa a decis că dacă un copărtaş a procedat în acest fel, valabilitatea actului de dispoziţie va depinde de rezultatul împărţelii(partajului);dacă prin partaj bunul sau parte din bun va fi atribuit copărtaşului respectiv, prin caracterul declarativ al împărţelii, actul de dispoziţie va fi valabil retroactiv, în caz contrar, adică dacă bunul înstrăinat va fi atribuit în lotul altui coproprietar, el va fi retroactiv desfiinţat. Cea de-a doua regulă recunoaşte faptul că oricare dintre coproprietari poate înstrăina sau greva cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului în favoarea unui terţ sau a unuia dintre coproprietari. Este normal să fie aşa deoarece fiecare dintre copărtaşi are un drept de proprietate propriu, exclusiv asupra cotei sale.Această înstrăinare poate avea loc deopotrivă atât prin acte cu titlu oneros, cât şi prin acte cu titlu gratuit;prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte. Obligaţiile coproprietarilor-În calitatea lor de coproprietari aceştia au şi unele obligaţii.Astfel, în raport cu cota lor parte, ei sunt obligaţi la plata datoriilor ocazionate de întreţinerea, conservarea şi administrarea bunului comun. Încetarea coproprietăţii temporare sau obişnuite-Coproprietatea poate înceta oricând prin diverse modalităţi.Pornind de la art.728 C.civ.:’Nimeni nu este obligat să rămână în indiviziune’, dar şi după cele prezentate concluzionăm că încetarea coproprietăţii poate avea loc în următoarele moduri:-în cazul în care toate cotele-părţi din dreptul de proprietate sunt dobândite, prin acte juridice sau prin uzucapiune, de unul dintre copărtaşi sau de o terţă persoană;-prin pieirea totală a bunului sau prin expropriere;-prin împărţeală sau partaj. Împărţeala sau partajul este aceea operaţiune juridică prin care încetează starea de coproprietate sau de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate asupra unui anume bun dintre acelea care formau obiectul coproprietăţii. Partajul poate fi făcut prin acordul coproprietarilor(împărţeala convenţională sau voluntară prevăzută de art.730 C.civ.), sau pe cale judecătorească(împărţeala sau partajul judiciar este reglementat de art.728-729 C.civ., în Cartea aIVa din C.pr.civ. cu modificările aduse prin O.U.G. nr.138/2000).

64


Partajul pe cale judecătorească(judiciar) se realizează prin următoarele modalităţi: 1)prin partajarea în natură a bunului sau bunurilor; 2)prin atribuirea bunului comun în proprietatea exclusivă a unuia dintre copărtaşi.Atribuirea bunului se face numai cu acordul copărtaşului, iar dacă acesta acceptă, va fi obligat la plata unei sulte către ceilalţi copărtaşi. 3)prin vânzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc.Această modalitate se realizează când bunul comun nu este dorit de nici unul dintre copărtaşi.Instanţa de judecată va dispune vânzarea lui stabilind totodată dacă vânzarea se va face de părţi prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc. Efectele partajului-Împărţeala are caracter declarativ de drepturi şi nu translativ de drepturi.Din caracterul declarativ decurge consecinţa că fiecare copărtaş este considerat proprietar exclusiv în mod retroactiv, adică de când s-a născut coproprietatea. Sediul materiei sunt prevederile art.728-729 C.civ., deşi acestea se referă la succesiuni, ele sunt aplicabile şi în materia coproprietăţii.Noul Cod Civil în schimb, va reglementa ‚Coproprietatea obişnuită’ în disp.art.634-645 din Secţiunea aIIa, iar ‚Partajul’ la art.669-686 din Secţiunea V, din Cap.IV, Titlul II, Cartea aIIIa.2.Proprietatea comună (coproprietatea) forţată şi perpetuă Este o coproprietate forţată deoarece există şi se menţine indiferent de voinţa coproprietarilor şi este perpetuă deoarece scopul bunurilor care îi alcătuiesc obiectul este permanent. Obiectul coproprietăţii forţate şi perpetue poartă asupra unor bunuri imobile care prin natura lor nu pot fi împărţite, sunt accesorii şi pot fi folosite în mod permanent de doi sau mai mulţi proprietari.Această coproprietate urmează soarta juridică a bunului principal:accesorium sequitur principale şi de aici concluzia că aceasta nu poate fi înstrăinată decât cu bunul principal. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor-Fiecare coproprietar poate utiliza bunul aflat în coproprietate forţată fără consimţământul celorlalţi dar cu respectarea următoarelor limite:-prin folosinţă să nu aducă atingere dreptului egal şi reciproc al celorlalţi coproprietari;-folosinţa trebuie exercitată numai pentru utilizarea bunului principal pentru care a fost afectat bunul accesoriu. Un coproprietar nu poate face acte de dispoziţie prin care să înstrăineze bunul aflat în coproprietate forţată, dar poate înstrăina oricând bunul principal, fără consimţământul celorlalţi(ex., înstrăinarea unui apartament care presupune implicit şi ‚înstrăinarea’ părţilor comune, holul comun al scării, uscătorul, etc.). Cazurile de coproprietate forţată:-coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine.Ex., potecile, drumurile, fântânile şi izvoarele.Acestea trebuie să fie situate chiar pe linia despărţitoare a proprietăţilor. -coproprietatea despărţiturilor dintre două fonduri.Acestea sunt un ansamblu de drepturi şi obligaţii.Prin despărţitura comună se înţelege zidul comun(art.590-601 C.civ.), şanţul comun(art.602-605 C.civ.) şi gardul comun(art.606-609 C.civ.). Zidul comun-Îngrădirea privată este cea care aparţine în totalitate proprietarului imobilului împrejmuit, fiind efectuată pe cheltuiala sa, iar îngrădirea comună este cea ridicată de doi proprietari vecini, fiind în coproprietatea acestora.

65


Obligaţiile coproprietarilor-Întreţinerea zidului comun va fi pe cheltuiala comună(art.592 C.civ.), fiind o obligaţie propter rem,coproprietarii se pot sustrage acesteia doar abandonând dreptul lor asupra zidului(art.593 C.civ.). Proba în materie de despărţituri comune, potrivit ierarhiei stabilite de Codul civil, o reprezintă: 1.Titlul-Constituie dovada fie a comunităţii, fie a necomunităţii zidului dacă el emană de la cei doi proprietari în litigiu, sau de la un autor care le este comun. 2.Prescripţia-Dacă timp de 30 de ani cei doi vecini s-au comportat ca şi coproprietari ai zidului(au contribuit împreună la întreţinerea lui), acel zid va fi considerat comun.Dacă numai unul dintre ei a făcut acte de posesie, zidul va fi considerat că-i aparţine. 3.Prezumţiile de comunitate şi prezumţiile de necomunitate(semne)-Acestea sunt presupuneri impuse de legiuitor.Astfel, prezumţia de comunitate sau relativă, este cea stabilită de art.590 C.civ., iar cea de necomunitate de art.591 C.civ. Şanţul comun-Potrivit art.602 C.civ.’Toate şanţurile între două proprietăţi se socotesc comune de nu va fi titlu sau semn contrariu’.Din acest text, rezultă că această prezumţie poate fi răsturnată prin proba contrară(titlu, uzucapiune sau semne de necomunitate).Prin semn de necomunitate se înţelege şi situaţia când pământul este înălţat sau aruncat numai de o parte a şanţului(art.603 C.civ.).Coproprietarii sunt obligaţi să suporte cheltuielile necesare întreţinerii şanţului. Gardul comun-Acest caz este reglementat de art.606 C.civ., care stabileşte că ‚Orice gard ce desparte două proprietăţi se socoteşte comun afară numai dacă una din două prorpietăţi va fi îngrădită sau de nu va fi titlu sau posesiune îndestulătoare care să constate din contră’.Această regulă se aplică şi gardurilor uscate şi a celor vii.-coproprietatea forţată asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente-Acest caz de proprietate forţată se referă numai la acele clădiri în care există mai multe apartamente(sau spaţii) care aparţin unor proprietari diferiţi.Obiectul acestei coproprietăţi forţate îl presupune căile de acces la părţile comune ale unei clădiri, curtea, scările care duc la apartamente, zidurile comune, instalaţiile, etc.Asigurarea condiţiilor de funcţionare a locuinţelor şi spaţiilor cu altă destinaţie din clădire-care alcătuiesc un condominiu-este efectuată de Asociaţia de proprietari.Această asociaţie, reprezintă o formă de asociere autonomă şi nonprofit a proprietarilor unui condominiu. Încetarea coproprietăţii forţate-Principiul general este că această coproprietate este permanentă, dar poate înceta în următoarele cazuri:-prin acordul coproprietarilor(ex., curtea unei case cu mai multe apartamente, podul, etc.);-când menţinerea acesteia nu se mai impune(ex., deşi coproprietarii nu au ajuns la o înţelegere pentru un partaj, podul unei case poate fi partajat de instanţa de judecată fără a fi lezate interesele vreunuia);-când un coproprietar dobândeşte proprietatea exclusivă a întregului imobil de la celalţi coproprietari;-exproprierea pentru cauză de utilitate publică;-pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate. Proprietatea comună în devălmăşie(art.30-36 C.fam.) Aceasta reprezintă, acea proprietate comună potrivit căreia obiectul ei aparţine nefracţionat titularilor.Cu toate că oricând două sau mai multe persoane pot dobândi anumite bunuri împreună printr-o convenţie, în legislaţia noastră singurul caz de

66


devălmăşie este cel legat de dreptul de proprietate în devălmăşie al soţilor, care îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a acestora-duo erunt in carne uno. Proprietatea devălmaşă a soţilor are ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de ei sau de oricare dintre ei în timpul căsătoriei. Potrivit art.30 alin.(1) din C.fam.’Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.Orice convenţie contrară este nulă’, iar art.31 enumeră categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ, bunuri care nu pot fi incluse în sfera bunurilor comune ale acestora.Izvorul dreptului de proprietate în devălmăşie a soţilor constă în faptul dobândirii de bunuri în timpul căsătoriei de oricare dintre ei. Administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor comune, se realizează potrivit art.35 din C.fam., de comun acord de către ambii soţi, legea instituind o prezumţie de mandat tacit reciproc între soţi. Totuşi, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ(art.35 alin.2 C.fam.).Dacă actul de înstrăinare a unui imobil a fost încheiat numai de unul dintre soţi, sancţiunea va fi nulitatea relativă a actului, celălalt soţ, în termenul de prescripţie de 3 ani de la data aflării va putea să ceară anularea acelui act. Datoriile comune ale soţilor, sunt determinate limitativ de către legiuitor, prezumând că celelalte sunt proprii(art.32 C.fam.).Regimul juridic al datoriilor comune reglementate de art.33 şi 34 C.fam.instituie o ordine de urmărire a bunurilor soţilor, ordine care este imperativă. Concubinii nu pot beneficia de comunitatea de bunuri prevăzută de art.30 din C.fam.(specifică numai soţilor), dar nimic nu se opune ca pe baza convenţiei lor să se constate că bunurile dobândite de ei sunt proprietate cote-părţi, în raport cu contribuţia fiecăruia. Încetarea dreptului de proprietate în devălmăşie-Se face prin desfacerea sau încetarea căsătoriei, moment în care aceasta se transformă în proprietate comună pe cote-părţi.Excepţional potrivit art.36 alin.(2) C.fam., ea poate înceta şi în timpul căsătoriei. Proprietatea periodică(partajabilă în timp) Exemplu:un student şi un avocat cumpără în comun un apartament pe litoralul Mării Negre;primul va locui nouă luni dintr-un an pentru a urma cursurile, cel de-al doilea trei luni pentru a se odihni. Chiar dacă această formă a proprietăţii se îndepărtează de definiţia cuprinsă în art.480 C.civ., deoarece pune în discuţie perpetuitatea dreptului, reprezintă totuşi o proprietate. În concepţia Noului Cod civil, potrivit dispoziţiilor art.687-692 din Cap.V,Titlul II, Cartea aIIIa, această variantă a proprietăţii comune există ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv prerogativele dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale.Această formă de proprietate comună se naşte în temeiul unui act juridic, iar referitor la actele de dispoziţie, orice proprietar va putea încheia(pentru intervalul său de timp) acte de vânzare- cumpărare, închiriere, ipotecare.Orice alt act de dispoziţie sau de închiriere care priveşte un alt interval de timp, vor fi lovite de nulitate relativă.

67


3.Proprietatea aparentă. Există o legătură între aparenţă şi adagiul latin error communis facit jus-eroarea comună este creatoare de drept. De exemplu:o persoană dobândeşte prin vânzare, donaţie, etc. Un bun de la altă persoană care însă nu este proprietarul bunului.Ea dobândind de la un non domino(neproprietar), în mod evident, nu a dobândit nimic iar adevăratul proprietar(verus domino) poate să-l revendice pentru că nemo plus juris transfere potest quam ipse habet(Nimeni nu poate să transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are).Este posibil ca dobânditorul să fie de bună credinţă , adică el să nu cunoască lipsa calităţii de proprietar a autorului său.În acest caz el trebuie să restituie bunul dar în considerarea bunuei sale credinţe, legea îi acordă o primă favoare permiţându-I să păstreze fructele produse de lucru(art.485 C.civ.). În adevăr proprietarul apparent nu poate transmite drepturi pe care nu le are dar legea poate face ca un asemenea transfer să devină valabil cu respectarea unor condiţii foarte stricte. Condiţiile în care trebuie să opereze proprietatea aparentă sunt mult mai severe decât la uzucapiune şi anume:a)buna credinţă a dobânditorului.Aşadar buna credinţă presupune o eroare existentă în momentul achiziţionării bunului de către dobânditor şi nu contează dacă eroarea a fost de drept sau de fapt.b)o eroare comună.Această condiţie presupune idea potrivit căreia, prin această aparenţă creată oricine s-ar fi putut înşela.c)o eroare invincibilă.Înseamnă că în raport cu situaţia de fapt era imposibil sau foarte greu ca aparenţa pretinsului proprietar să nu înşele(inducă în eroare). Efectele proprietăţii aparente, presupun o analiză a raporturilor între: a)adevăratul proprietar şi proprietarul aparent.Chiar dacă teoria aparenţei protejează numai terţii, nu înseamnă că ea nu are niciun effect în raportul proprietar adevărat-proprietar aparent.Proprietarul aparent trebuie să restituie bunul dacă îl mai deţine, în caz contrar trebuie să restituie acestuia fie preţul pe care l-a încasat(dacă este de bună credinţă), fie valoarea actuală a bunului cu daune-interese(dacă este de rea credinţă).Proprietarul apparent, dacă este de bună credinţă poate păstra fructele pe care le-a perceput. b)adevăratul proprietar şi terţi.Aici aparenţa este creatoare de drept.Deşi terţul dobânditor primeşte bunul de la o persoană care nu are niciun drept asupra lui, devine totuşi proprietar sau titular al unui drept real:usufruct, servitude, etc.Raţiunea legii constă în ocrotirea bunei credinţe unite cu eroarea comună şi invincibilă.Astfel, dobânditorul nu poate fi obligat la restituire nici de către adevăratul proprietar, nici de către proprietarul apparent.Responsabil faţă de terţi trebuie considerat atât proprietarul apparent(pentru eroarea provocată), cât şi proprietarul adevărat. Teoria proprietăţii aparente se aplică atât bunurilor mobile cât şi a celor immobile, numai că pentru mobile datorită incidenţei art.1909 C.civ. ea nu prezintă interes practic. Aparenţa care rezultă dintr-o simulaţie.Trebuie să distingem întotdeauna dacă proprietarul adevărat este responsabil sau nu de crearea aparenţei, adică dacă aparenţa rezultă dintr-o simulaţie a proprietarului sau, dintr-o eroare comună. În cazul proprietăţii simulate aparenţa este creată de adevăratul proprietar.Exemplu:pentru a sustrage un anumit bun gajului creditorilor săi,

68


debitorul(adevăratul proprietar) va încheia o vânzare cu o rudă care va deveni astfel proprietar apparent.În realitate însă debitorul a rămas proprietarul bunului, vânzarea fiind simulată. Efectele simulaţiei.Între părţi, actul simulat(aparent) nu are valoare.În schimb, situaţia în cazul în care terţii au tratat cu falsul proprietar este diferită.Legea însă, pentru a proteja terţii care nu cunoşteau existenţa actului secret a stabilit în art.1175 C.civ. următoarea regulă:’Actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali;un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane’.Aceasta înseamnă că, actul secret nu va putea desfiinţa efectele actului aparent(public), actele încheiate de proprietarul apparent cu terţii de bună credinţă vor fi considerate valabile, vânzarea fiindu-i opozabilă adevăratului proprietar.Acesta nu mai are decât o singură soluţie:să ceară preţul bunului de la pseudo-dobânditor(proprietarul aparent) care i-a înşelat încrederea.

69


Curs VIPosesia 1.Consideraţii generale: a)Noţiune.Definiţie.Scurt istoric. Prevederile art.1846 alin.(2) C.civ. defineşte posesia astfel:’Posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înţine sau de altul în numele nostru’.Această definiţie a fost criticată, deoarece ‚deţinerea’ sau detenţia are un sens juridic deosebit de acela al posesiei, iar sintagme ‚folosirea unui drept’ este improprie deoarece posesia poate exista chiar şi atunci când posesorul nu exercită un drept asupra lucrului(posesia bunurilor găsite sau furate). Posesia este o stare de fapt, nu o stare de drept, deoarece există independent de dispoziţiile legale care se referă la dobândirea sau stingerea drepturilor, aceasta nu poate face obiectul unei transmisiuni(Ex., stăpânirea în fapt a unei case, a unui automobil, exercitarea în fapt al unui drept de uzufruct, servitute, etc). În consecinţă, putem defini posesia ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al unui drept real. De-a lugul istorie, posesia a primit numeroase definiţii şi conotaţii juridice.Astfel, la Roma posesiunea propriu-zisă se numea posesiune interdictală sau pretoriană deoarece apărarea ei se făcea pe cale pretoriană.Dintre aceşti posesori unii pot invoca un titlu juridic(de ex., proprietarii, posesorii de bună credinţă, arendaşii pe termen lung, etc, adică emfiteoţii) în timp ce alţii nu por invoca un astfel de titlu, ei având o posesie injustă(de ex., hoţul care a dobândit un imobil prin violenţă). În vechiul drept medieval posesia era considerată un drept subiectiv.Jus possesiones era atât un atribut al proprietăţii cât şi un drept al posesorilor(chiar şi neproprietari);jus possesiones era aşadar un drept real care rezulta din posesia de un an a imobilelor, drept ce era garantat prin acţiunile posesorii. În sec.al XIX-lea s-au conturat cele două celebre teorii asupra posesiei:cea subiectivă, a lui Savigny, şi cea obiectivă, a lui Ihering.

2.Conţinutul structural al posesiei: a)Natura juridică a posesiei; Doctrina atribuie posesiei natura juridică a unui fapt căruia trebuie să i se recunoască efecte juridice.Posesia nu este totuşi un pur fapt.Înseamnă mai mult deoarece i se recunosc anumite efecte juridice; posesia este un fapt juridic voluntar şi licit din care se naşze o situaţia juridică specifică posesorului. b)Caracterele posesiei; Acestea sunt următoarele: 1.-posesia se bezează pe intenţia de a poseda pentru sine, adică animus rem sibi habendi;dacă acest element lipseşte, posesia nu mai există, va fi vorba despre o deţinere sau o detenţie precară; 2.-posesia este incidentă numai drepturilor reale, nu şi celor de creanţă(personale);apoi, posesia nu se poate exercita asupra universalităţilor de bunuri cum ar fi moştenirea sau fondul de comerţ;

70


3.-posesia face să nască un drept probabil de proprietate sau un alt drept real. c)Elementele posesiei. Pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente cumulativ îndeplinite şi anume:unul material(corpus) şi altul psihologic(animus). Elementul material(corpus) constă din totalitatea faptelor materiale exercitate direct asupra lucrului, inclusiv anumite acte juridice(de ex., depozit, locaţiune, comodat, etc.). Acest element variază în funcţie de doi factori:-în primul rând, în fucţie de natura fizică a lucrului(de ex., posesia unui autoturism se deosebeşte de posesia unui câine, etc.);-în al doilea rând, în funcţie de dreptul real invocat de cel ce exercită corpus(bunăoară, este posesor cu titlu de proprietar acela care se comportă în exterior faţă de lucru aşa cum ar face-o proprietarul însuşi;sau este posesor cu titlu de uzufructuar acela care se comportă aşa cum ar face-o un uzufructuar, etc.). Este important de reţinut că posesia se exercită de către posesor personal sau prin intermediul altei persoane;în acesta din urmă caz posesorul posedă corpore aliena. Elementul psihologic sau intenţional(animus) constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică ca şi cum ar fi exercitat-o proprietarul sau titularul unui drept real.Sub acest aspect, art.1847 C.civ. precizează că posesia se exercită ‚sub nume de proprietar’ iar art.1854 C.civ. stabileşte că elementul intenţional al posesiei se prezumă rezultând din cel material.Elementul animus nu înseamnă neaparat credinţa posesorului că este proprietar ci-aşa cum am arătat-numai voinţa de a poseda pentru sine şi nu pentru altul.Animus este un element al posesiei în timp ce buna sau reaua credinţă o calitate sau un viciu al posesiei.

3.Posesia şi detenţia precară. Detenţia precară, în opoziţie cu posesia este o stare de drept.Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu(convenţional, legal sau judiciar) în baza căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra unui lucru(de ex., sunt detentori precari:depozitarul, locatarul, cărăuşul, creditorul gajist, tutorii pentru bunurile celor aflaţi sub ocrotirea lor, etc.). Detenţia a fost definită ca fiind exerciţiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea şi pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.Putem afirma că detenţiei îi lipseşte elementul animus domini sau animus sibi habendi(elementul psihologic al posesiei).Această definiţie a posesiei presupune trei condiţii şi anume: 1.-puterea de fapt:înseamnă că detenţia precară presupune o stăpânire efectivă a lucrului deţinut.Detentorul are corpus-ul pe care proprietarul nu-l mai are.Astfel, locatarul, depozitarul, cărăuşul, etc., toţi au lucrul în mâinile lor, efectiv îl deţin; 2.-puterea de drept:în această condiţie, detenţia precară presupune că stăpânirea lucrului se exercită în temeiul unui titlu(un titlu juridic); Titlul(causa detentionis) poate avea o natură diferită.El poate fi un contract(titlul detenţiei locatarului este un contract de închiriere) ori un act unilateral(executorul testamentar deţine bunurile succesiunii în baza unei clauze testamentare), sau o dispoziţie legală(uzufructul legal), etc. 3.-obligaţia de restituire:obiectul detenţiei precare.Este detentor precar cel care, în virtutea titlului său, trebuie să restituie la un anumit moment lucrul proprietarului.Trebuie subliniat faptul că ‚precar’ nu înseamnă ‚fără titlu’, precaritatea presupune un fundament

71


juridic.De aceea, detenţia precară nu trebuie confundată nici cu posesia de rea credinţă, deoarece durata detenţiei şi data restituirii sunt determinate prin titlu(de ex., durata locaţiei este fixată prin contractul de închiriere). Comparaţie între detenţia precară şi posesie.-Detentorul precar ca şi posesorul are, relativ la lucrul deţinut, o putere de fapt.Şi unul şi celălalt exercită o stăpânire efectivă asupra bunului deţinut;putem afirma că şi unul şi celălalt au ‚corpus’. Totuşi ele se diferenţiază sensibil: -prima diferenţă:putere de fapt sau existenţa unui titlu.Posesia nu este decât un simplu fapt(res facti), iar detenţia este o stare de drept(res juris). -a doua diferenţă:pretenţia la proprietate sau recunoaşterea dreptului proprietarului.Mai simplu spus, detentorul recunoaşte dreptul altuia, posesorul nu. Dacă se are în vedere elementul intenţional(animus), atunci posesorul are prin definiţie animus domini, adică intenţia de a se afirma ca proprietar, în opoziţie, detentorul precar recunoaşte că nu el este proprietar, nu este animat de o voinţă de apropriere, îi lipseşte animus domini sau animus possidendi. Regimul juridic al detenţiei precare.-În raporturile detentorului precar cu proprietarul, principiul este acela că acestea sunt guvernate de titlul care fundamentează detenţia(ex.contractul de închiriere, contract de depozit, etc.). Detentorul precar nu beneficiază de prescripţia achizitivă deoarece el nu are possesio ad usucapionum(Constituie posesiunea care prezintă drept efect dobandirea proprietăţii prin uzucapiune, deci printr-o folosinţă îndelungată).Deasemenea, el nu se poate prevala de protecţia posesorie împotriva proprietarului însuşi, deoarece rezultă din titlul care stabileşte drepturile şi obligaţiile fiecărui detentor. În schimb, situaţia detentorului faţă de terţi este diferită.În raport cu aceştia, dacă-i tulbură în vreun fel posesia, el se bucură de protecţia posesorie(possesio ad interdicta). În materia detenţiei precare operează principiul imutabilităţii, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că detentorul nu poate să se transforme prin voinţa sa(solo animo) în posesor, iar, pe de altă parte, că precaritatea titlului este ereditară(transmisiunea succesorală nu poate aduce nicio schimbare titlului).

4.Intervetirea detenţiei precare(titlurilor). Dispoziţiile art.1858 C.civ. stabileşte cazurile de intervertire a detenţiei precare.Aceste cazuri sunt:-când deţinătorul lucrului primeşte cu bună credinţă de la altă persoană decât adevăratul proprietar un titlu translativ de proprietate cu privire la bunul pe care îl deţine(vom fi în situaţia proprietăţii aparente).De ex., depozitarul care cumpără bunul deţinut în depozit de la o persoană pe care o crede moştenitor al deponentului, sau cazul locatarului care după decesul proprietarului cumpără bunul de la acela pe care îl crede moştenitor.De la încheiarea actului de vânzare-cumpărare el poate deveni posesor deoarece are şi animus domini.-un alt caz este acela când deţinătorul lucrului prin acte de rezistenţă neagă drepturile celui de la care deşine bunul.De ex., din diferite motive locatarul consideră că el este proprietarul imobilului şi refuză să mai achite chiria.În acest mod locatarul din detetntor devine posesor.

72


-când deţinătorul strămută posesia lucrului printr-un act cu titlu particular la o persoană de bună credinţă.Din momentul încheierii actului translativ de proprietate, cumpărătorul de bună credinţă începe să stăpânească bunul în calitate de posesor;el are o posesie utilă.-când deţinătorul transmite posesia la altul printr-un act cu titlu universal, dacă succesorul cu titlu universal este de bună credinţă.Cu titlu de ex., moştenitorul care dobândind o succesiune are credinţa că un bun deţinut de către de cujus cu titlu precar se află în proprietatea acestuia. Această ipoteză vizată şi de art.1858 alin.4 C.civ. este criticabilă deoarece moştenitorul fiind succesorul defunctului nu poate să aibă mai multe drepturi decât acesta şi firesc ar fi ca moştenitorul să aibă obligaţia de restituire a lucrului deoarece autorul său nu a fost posesor ci numai detentor precar.

5.Posesia şi proprietatea aparentă. Trebuie deosebită situaţia posesorului de cea a proprietarului aparent.Acesta din urmă este o persoană care, printr-o eroare comună, este considerat ca proprietar. Aşadar, proprietatea aparentă îşi află temeiul în credinţa terţilor şi nu în comportamentul proprietarului aparent faţă de bun.Proprietarul aparent este, aşa cum am mai spus, persoana care se consideră proprietar, în schimb, posesorul este persoana care se comportă şi acţionează ca un proprietar. Legea nu acordă efecte proprietarului aparent ci doar terţilor care au fost înşelaţi de aparenţă.Contrar de aceasta, posesorul beneficiază de efectele posesiei;legea înţelege să-l protejeze sub acest aspect.

73


Curs VIIPosesia 1.Dobândirea şi pierderea posesiei. Posesia se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente(corpus şi animus).În ceea ce priveşte elementul material(corpus), acesta poate fi exercitat fie personal de către posesor, fie prin reprezentant(de ex., mendatarul, depozitarul, etc.).Referitor la elementul psihologic(animus), acesta trebuie să fie prezent în mod nemijlocit în persoana posesorului şi nu a reprezentantului.Excepţie de la acesta regulă o face reprezentanţii legali ai persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu. Posesia se pierde prin dispariţia celor două elemente.Practic acest lucru are loc în caz de înstrăinare a posesiei sau în caz de abandon al bunului.Când bunul este furat şi deci dispare elementul corpus sau când posesia pentru sine se transformă în posesie pentru altul în acest caz dispare elementul animus.În cazul în care posesorul înstrăinează bunul respectiv iar dobânditorul îl închiriază înstrăinatorului, această operaţiune se numeşte constituit posesor(constitutum possesorium), practic, fostul posesor se va transforma într-un simplu detentor precar(deoarece are numai corpus şi nu mai are animus).Exemplul cel mai elocvent în această situaţie este atunci când o persoană îşi vinde casa dar continuă să locuiască în ea în calitate de chiriaş.

2.Dovada posesiei. Ea se face prin probaţiunea celor două elemente ale posesiei.Dovada elementului material este relativ simplă şi ea se face prin orice mijloc de probă inclusiv martori şi prezumţii5; de ex., plata taxelor şi a impozitelor pentru un anumit bun imobil, înscrierea terenului în registrul agricol, etc. Elementul psihologic, este mai dificil de probat iar efectele pe care le produce posesia faţă de detenţie au la bază doar elementul animus, adică intenţia celui care exercită corpus, iar din acest punct de vedere există două reguli: -Prima este prezumţia de neprecaritate, adică animus domini6 este prezumat şi este reglementată de art.1854 C.civ. Acest text vizează situaţia că orice persoană care stăpâneşte bunul este prezumată până la proba contrară posesor şi nu detentor(ex., dacă imobilul este ocupat de către un chiriaş, sarcina probei pentru a demonstra că ocupantul nu este decât un detentor revine reclamantului care trebuie să dovedească existenţa contractului de închiriere); -A doua regulă este prezumţia de neintervertire7 de titlu prevăzută de art.1855 C.civ.Acest text, reglementează situaţia în care posesorul a început a poseda pentru altul, şi se presupune că acesta a conservat această calitate dacă nu există proba contrară. Dar, această prezumţie poate fi răsturnată prin proba contrară, dacă ocupantul poate dovedi că pe parcurs din detentor, cum era iniţial, a devenit posesor.

5Reprezintă, procedee logice cum sunt inducţia(formă fundamentală de raţionament care realizează trecerea de la particular la general) şi deducţia.6Animus domini= posesie exclusivă iar animus condomini = posesie comună.7 Neinversare;în această situaţie este vorba despre posedarea în temeiul unui titlu pentru o altă persoană, pe o perioadă de timp, când acest posesor şi-a conservat această calitate dobândită, nu a încercat să se poarte ca şi proprietar, adică el a rămas un detentor precar şi se va comporta ca atare.

74


3.Calităţiile şi viciile posesiei: Pentru ca posesia să producă efecte juridice-în plus faţă de existenţa celor două elemente(corpus şi animus)-ea trebuie să fie utilă, adică neviciată.Ca posesia să fie utilă ea trebuie să îndeplinească anumite calităţi prevăzute de art.1847 C.civ. şi anume:să fie, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.La aceste calităţi, doctrina şi jurisprudenţa a adăugat şi pe aceea de a fi neechivocă.Aceste calităţi odată îndeplinite, posesia îşi va produce efectele specifice inclusiv dobândirea proprietăţii prin uzucapiune(prescripţie achizitivă). Viciile posesiei.-Sunt reversul calităţilor sale şi ele sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea şi echivocul.Dacă una din acestea există, posesia este viciată. a)Discontinuitatea posesiei; Potrivit art.1848 C.civ.’posesiunea este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale’.Textul citat vizează că acest viciu va exista ori de câte ori faptele şi actele materiale se vor exercita la intervale mai mari decât este normal.Posesorul nu trebuie însă să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să şie continuă deci utilă., altfel spus întreruperile pasagere nu antrenează viciul discontinuităţii.Cu titlu de ex., posesia continuă asupra unui teren există atunci când, la intervale diferite, se fac asupra sa lucrările specifice pentru obţinerea recoltelor. Continuitatea posesiei este prezumată de art.1850 C.civ. care statuează că:’Posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar fără însă ca aceasta să împieadice proba contrarie’.Rezultă că intermitenţele trebuie să fie urmate de acte de stăpânire a bunului. Discontinuitatea este:-un viciu absolut, deoarece ea poate fi invocată de orice persoană interesată să anihileze efectele posesiei(art.1862 C.civ.);-un viciu temporar pentru că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă(art.1856 C.civ.). La final trebuie reţinut faptul că, discontinuitatea nu trebuie confundată cu întreruperea posesiei din materia uzucapiunii. b)Violenţa; Posesia pentru a fi utilă trebuie să fie începută, menţinută sau conservată în mod paşnic, fără violenţă.Art.1847 C.civ. statuează că posesia trebuie să fie netulburată sau paşnică, iar art.1851 prevede că:’Posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului’. Caracterele viciului violenţei sunt următoarele:1.este un viciu temporar, pentru că odată încetată violenţa posesia utilă reîncepe;2.este un viciu relativ deoarece produce efecte numai între părţile dintre care a intervenit; de aceea el a poate fi invocat numai de persoana împotriva căreia s-a manifestat violenţa. Viciul violenţei se aplică atât în materia bunurilor imobile cât şi în cea a mobilelor. c)Clandestinitatea; Prevederile art.1847 C.civ. statuează că posesia trebuie să fie, printre altele, publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor, iar art.1852 C.civ. stabileşte că ‚posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască’;nu are importanţă dacă posesorul nu a avut intenţia de disimulare8. Clandes- tinitatea vizează bunurile mobile care pot fi relativ

8A ascunde adevărata faţă a situaţiei.

75


uşor ascunse, deoarece bunurile imobile sunt de regulă la vedere, iar acest viciu, în cazul lor, este mai greu de conceput. Clandestinitatea este un viciu relativ şi temporar.Este relativă deoarece nu există decât cu privire la anumite persoane, acestea fiind singurele îndreptăţite să le invoce şi este temporară deoarece încetează imediat ce posesia a devenit publică. d)Echivocul9. Aşa cum am arătat, posesia trebuie să fie neechivocă, această cerinţă fiind opera jurisprudenţei. Putem afirma că o posesie este echivocă în cazul în care nu se cunoaşte dacă posesorul are sau nu elementul intenţional animus domini(ex., în cazul concubinilor, chiar dacă aceştia au locuit împreună într-un imobil comun, nici unul nu poate dobândi proprietatea prin prescripţie achizitivă a unui teren aflat lângă acest imobil, care şi acesta a fost folosit în comun, deoarece posesia lor asupra acestui bun, a fost echivocă). Echivocul există, de exemplu, când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun şi când nici una nu poate pretinde o posesie proprie.De asemenea el există în cazul coproprietăţii când nu se poate şti cu certitudine dacă unul din coproprietari s-a purtat ca proprietar exclusiv sau ca titular al unei cote părţi din dreptul de proprietate. Echivocul este un viciu relativ deoarece el poate fi invocat în cazul coproprietăţii numai de ceilalţi copărtaşi, deasemenea el este un viciu temporar deoarece posesia devine utilă atunci când este stabilit că posesorul stăpâneşte cu elementul intenţional animus domini. Concluzia prevederilor art.1847 şi 1853 din C.civil este că aceste texte, asimilează echivocul cu precaritatea. În realitate, precaritatea nu constituie un viciu al posesiei deoarece ea desemnează lipsa posesiei.Astfel art. 1853 C.civ., evidenţiază realitatea detentorilor precari, anume:locatarii, depozitarii, uzufructuarii, coproprietarul pentru bunul aflat în indiviziune, etc. Ceea ce îi lipseşte detentorului este elementul animus, adică intenţia de a poseda pentru el, fapt care duce la concluzia că precaritatea este perpetuă deoarece oricât timp ar dura stăpânirea bunului nu poate avea efect dobândirea proprietăţii sale prin prescripţie achizitivă.Totodată ea are un caracter absolut deoarece nu produce efecte juridice faţăde nicio persoană.

4.Efectele posesiei: Deoarece posesia este o stare de fapt, ea produce efecte.Aceste efecte sunt însă variabile şi ţin de diverşi factori. Aceste efecte sunt: -a)Posesia crează o prezumţie de proprietate în persoana posesorului; -b)Posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului asupra căruia exercită posesia; -c)Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii. La toate acestea s-ar mai adăuga şi efectul posesiei prelungite care duce prin uzucapiune la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor iar prin prescripţia 9Se referă la ceva care se poate interpreta în mai multe feluri.În cazul posesiei este vorba despre incertitudinea care planează asupra elementului intenţional animus domini, actele îndeplinite asupra unui bun sunt susceptibile de două explicaţii, de două interpretări.

76


instantanee la dobândirea proprietăţii mobilelor, dar acest efect va fi tratat în mod distinct. a)Posesia crează o prezumţie de proprietate în persoana posesorului; Acest efect are loc deoarece posesia crează o aparenţă în sensul că posesorul ar fi şi proprietarul bunului(art.1854 C.civ.).Această aparenţă, potrivit legii este valabilă până la proba contrară, posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl posedă.Această prezumţie de proprietate este relativă(juris tantum) deoarece ea poate fi răsturnată prin proba contrarie şi este operantă numai în cazul bunurilor imobile.În cazul bunurilor mobile această prezumţie este absolută(jure et de jure) deoarece art.1909 C.civ. prevede că posesia de bună credinţă asupra unui bun mobil valorează titlu de proprietate, în acest caz nu se mai face dovada contrară. Beneficiarul prezumţiei de proprietate(posesorul bunului) are avantajul că în cazul unui litigiu este scutit de a aduce probe în sprijinul dreptului său, avantaj care este limitat, deoarece pentru a răsturna situaţia, reclamantul poate să demonstreze existenţa unui viciu care afectează posesia(ex., dacă reclamantul demonstrează echivocul posesiei, posesorul va avea sarcina dovedirii titlului său). Prezumţia de proprietate încetează să opereze în situaţia în care se face dovada că posesorul este de rea credinţă. b)Posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului asupra căruia exercită posesia; Prevederile art.485 C.civ. stabileşte principiul potrivit căruia, posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul pe care îl posedă, principiu care derogă de la regula generală reglementată de art.483 C.civ. care evidenţiază că fructele(naturale, civile şi industriale) se cuvin proprietarului bunului frugifer. Buna credinţă constă în credinţa pe care o are posesorul că este proprietarul bunului pe care îl posedă(art.486 C.civ.), fiind incidentă numai în prezenţa a două condiţii şi anume: -existenţa unui titlu de dobândire(poate fi o vânzare, o donaţie, un testament, etc.).Acest titlu(just titlu) nu trebuie să fie neaparat un titlu translativ de proprietate(cum prevede art.486 C.civ.) ci un titlu declarativ de drepturi.Jurisprudenţa a stabilit că titlul poate fi şi un titlu putativ(ex., cazul unui tată care lasă copilului un bun iar acesta din urmă se crede proprietar pentru că l-a primit prin moştenire, deşi nu există la originea posesiei tatălui nici vânzare, nici donaţie şi nici alt titlu translativ). -viciul titlului.Aceasta înseamnă că un viciu afectează titlul de dobândire şi că datorită lui titlul nu-şi poate produce efectul(transferul proprietăţii).De ex., nulitatea (relativă sau absolută) actului translativ:o vânzare afectată de o cauză de nulitate, este improprie pentru a transfera proprietatea. În ipoteza în care posesorul este de rea credinţă(atunci când cunoaşte viciile titlului său), el va fi obligat să restituie proprietarului o dată cu lucrul toate fructele percepute sau chiar acelea pe care trebuia să le perceapă(chiar şi contravaloarea celor industriale sau a celor civile). c)Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii.Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie prin care posesorul unui bun imobil urmăreşte să-şi apere posesia împoreiva oricăror tulburări sau deposedări.

77


Scopul acestor acţiuni este acela de a restabili situaţia de fapt existentă anterior tulburării sau deposedării, prin ele se apără o situaţie de fapt, posesia, fără a se pune în discuţie dreptul de proprietate sau un alt drept real. În situaţia unui litigiu în care se discută dreptul de proprietate asupra lucrului, atunci vom fi în prezenţa acţiunilor petitorii şi nu posesorii. Caracterele acţiunilor posesorii sunt:-prin ele poate fi apărată numai posesia asupra bunurilor imobile(pentru cele mobile-potrivit art.1909 C.civ.-posesorul este prezumat a fi proprietar);-au ca scop apărarea simplului fapt al posesiei, nu pun în discuţie dreptul asupra bunului;-se judecă după o procedură specială prevăzută de art.674-676 C.pr.civ.;- acţiunile posesorii sunt acţiuni reale. Clasificarea acţiunilor posesorii: 1.acţiunea posesorie generală numită şi acţiune posesorie în complângere(complenda); Reprezintă acţiunea de drept comun în materie de posesie deoarece la ea se recurge pentru orice tulburare, mai puţin când posesorul este deposedat prin violenţă. Tulburările pot fi: de fapt, atunci când încălcarea posesiei se face prin acte materiale(de ex., trecerea fără drept pe terenul vecin) sau de drept care constau într-o pretenţie juridică exercitată împotriva posesorului(de ex., somaţia făcută chiriaşului de către un terţ care pretinde să i se plătească lui chiria şi celui cu care a încheiat contractul de închiriere). Pentru exercitarea acestei acţiuni, art.674 C.pr.civ., prevede:-să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare;-reclamantul trebuie să facă dovada că înainte de tulburare sau deposedare a posedat bunul cel puţin 1 an;-posesia reclamantului să fie utilă, adică neviciată(să fie continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar). 2.acţiunea posesorie specială numită şi în reintegrare(reintegranda); La această acţiune se poate recurge numai atunci când tulburarea sau deposedarea are loc prin violenţă. Prin violenţă vom înţelege orice faptă contrară ordinii de drept care implică rezistenţă din partea adversarului şi care tinde la deposedarea posesorului.Violenţa nu presupune numai loviri, insulte, etc. ci şi alte procedee abuzive cum ar fi:ocuparea unui teren, a unei case, ridicarea unui zid, ridicarea sau dărâmarea unui gard, distrugerea recoltelor, etc. Singura condiţie cerută pentru acţiunea în reintegrare este aceea ca să nu fi trecut mai mult de 1 an de la data tulburării. La final, putem preciza faptul că acţiunile posesorii pot fi exercitate nu numai de către posesori ci şi de către detentorii precari, dar şi de către proprietari sau alţi titulari ai drepturilor reale.

78


Curs VIIIDezmembrămintele dreptului de proprietate 1.Aspecte generale: Putem afirma faptul că, dreptul de proprietate poate fi unitar, când toate utilităţile bunului şi toate puterile se află în mâinile proprietarului, sau eterogen, când acestea sunt dispersate între diverşi titulari ai drepturilor dezmembrate. Aşa cum am mai amintit, dreptul de proprietate este prototipul drepturilor reale, este dreptul real cel mai deplin pentru că conferă proprietarului suma celor trei atribute:posesia, folosinţa şi dispoziţia.Dar, există şi situaţii când unele din aceste atribute sunt desprinse din dreptul de proprietarului pentru a se bucura de ele alte persoane.Această desprindere sau dezmembrare a dreptului de proprietate în alte drepturi reale în favoarea unei persoane, poartă denumirea de dezmembrămintele dreptului de proprietate. Aşadar, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturile reale rezultate prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conţinutul dreptului de proprietate asupra bunurilor.Ele sunt opozabile atât terţilor cât şi proprietarului. Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt:dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie.Aceste dezmembrăminte pot fi constituite numai pentru bunurilor proprietate privată, nu şi pentru cele din domeniul public.

2.Uzufructul: a)Definiţie; Uzufructul este acel drept real principal care conferă titularului său(numit uzufructuar) atributele de posesie şi folosinţă asupra bunului ce aparţine altei persoane(numit nud proprietar) cu obligaţia de a conserva substanţa. Uzufructul este reglementat de art.517-564 C.civ.Se poate spune că uzufructul este un drept real de folosinţă asupra lucrului altuia.Din cele trei atribute întruchipate de proprietate, usus şi fructus trec la uzfructuar, de aceea acest drept trebuie deosebit de situaţia rezultată dintr-un contract de închiriere, de arendare ori de împrumut.Nudul proprietar nu are obligaţii personale(obligaţii pozitive) faţă de uzfructuar ci doar o obligaţie negativă de a respecta acest drept real. b)Scurt istoric; În Roma Antică, uzfructul însemna ‚dreptul de a se folosi şi de a se bucura de lucrul altuia şi de a-i culege fructele fără a-i consuma substanţa’(Institutele lui Iustinian, 2, 4), adică, jus alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia.După definiţie uzufructul nu se putea aplica decât lucrurilor corporale şi acelora care nu se consumă la prima întrebuinţare.Dar mai târziu această restricţie a fost părăsită aşa încât uzufructul putea fi constituit şi asupra bunurilor incorporale, precum sunt creanţele(usufructus nominis), iar în acest caz uzufructuarul culegea fructele civile, adică dobânzile. Pentru unii autori uzufructul în dreptul roman era născut din posesie şi considerat mai mult ca un raport de fapt cu un anumit bun, decât ca un veritabil dezmembrământ al dreptului de proprietate. Deoarece, mai târziu, C.civ. francez nu agrea în nici un fel servituţile în raporturile dintre persoane, a făcut din uzufruct un veritabil drept real.

79


c)Caracterele uzufructului; 1.Este un drept asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altuia(jus in re alliena).Uzufructul are ca obiect un bun material, mobiliar sau imobiliar care aparţine unui terţ care este proprietar, iar între uzufructuar şi proprietar nu este vorba despre o indiviziune, deoarece fiecare din cele două părţi au drepturi diferite şi independente.Fiind un drept real, atunci când este constituit asupra bunurilor corporale uzfructul are cele două atribute esenţiale ale drepturilor reale:dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.În situaţia în care creditorii nudului proprietar urmăresc bunul dat în uzufruct, dreptul de preferinţă al uzufructuarului îi va sili să reducă executarea numai la nuda proprietate.Tot aşa, dreptul de urmărire îi dă posibilitatea uzufructuarului să facă opozabil uzufructul său faţă de toată lumea. 2.Este un drept esenţialmente temporar.Această trăsătură trebuie înţeleasă în sensul că dacă titularul său este o persoană fizică, uzufructul poate fi cel mult viager(art.557 C.civ., adică pe durata vieţii), iar dacă este vorba de o persoană juridică, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 de ani(art.559 C.civ.). 3.Pe durata sa uzufructul acordă proprietarului bunului puteri reduse.Această trăsătură de caracter constă în faptul că folosinţa şi fructele aparţin uzufructuarului, proprietarul are doar un titlu nud(lipsit de eficacitate veritabilă) ceea ce a făcut ca el să se numească nud proprietar.Însă, proprietarul poate înstrăina această nudă proprietate(prin vânzare, donaţie, etc.) dar valoarea economică este de obicei redusă.Numai la moartea uzufructuarului(imprimă uzufructului un caracter aleatoriu), nudul proprietar va dobândi plenitudinea prerogativelor unui proprietar devenind proprietar deplin. 4.Uzufructul se poate constitui nu numai asupra unui lucru ci şi asupra unui drept.Art.520 C.civ., stabileşte că uzufructul poate privi atât bunurile mobile cât şi cele imobile, corporale sau necorporale(ex., dreptul de proprietate literară, artistică, etc.) Uzufructul poate avea ca obiect creanţe, în special creanţe de sume de bani producătoare de dobânzi(uzufructuarul are dreptul la beneficiile oferite de fructele civile şi nu la capital), iar uzufructul asupra creanţelor ordinare sau asupra rentelor viagere, va avea caracter viager ca orice uzufruct. 5.Este un drept incesibil(nu poate fi transmis prin acte şi fapte juridice între vii ori pentru cauză de moarte).Cu toate acestea, potrivit art.534 C.civ. uzufructuarul are totuşi posibilitatea de a ceda altei persoane, beneficiul sau emolumentul uzufructului(ansamblul de avantaje şi prerogative pe care uzufructuarul le dobândeşte în temeiul dreptului său).Important este de reţinut faptul că cedarea nu reprezintă aceeaşi operaţiune cu transmiterea, deoarece prin cedare uzufructuarul cedează doar emolumentul uzufructului nu şi dreptul, acesta fiind intuitu personae. d)Inconvenientele uzufructului. În raport cu cele arătate rezultă că uzufructul prezintă multiple avantaje.Există însă de multe ori şi inconveniente între uzurfuctuar şi nudul proprietar. Astfel, uzufructuarul nu se gândeşte decât la prezent, cu scopul de a extrage randamentul maxim din bun, fără teama de a-l epuiza, iar în opoziţie cu aceasta, nudul proprietar se dezinteresează de bun deoarece nu lui îi profită emolumentul.Faţă de aceste aspecte, se pune problema eventualelor reparaţii ale bunului;uzufructuarul nu-l poate obliga pe nudul proprietar să facă aceste reparaţii. Un alt inconvenient este acela că în unele cazuri, uzufructul poate fi practicat pentru a eluda legea, iar dacă operaţiunea este frauduloasă instanţa o poate desfiinţa.

80


e)Natura juridică a uzufructului. Teoria clasică vede în uzufruct un dezmembrământ al dreptului de proprietate;atributele proprietăţii sunt repartizate între uzufructuar care deţine usus şi fructus şi nudul proprietar care are abusus.Acesta din urmă nu are decât dreptul de a dispune de nuda proprietate, nu însă şi dreptul de a distruge bunul;dreptul său există chiar dacă bunul este inalienabil în perioada în care este afectat acestui drept.Această teorie devine discutabilă în cazul în care uzufructul poartă asupra bunurilor incorporale(creanţele). f)Obiectul dreptului de uzufruct. Potrivit Codului civil ‚Uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri, mobile şi imobile’(art.520 C.civ.), corporale sau incorporale, fungibile sau nefungibile.Sfera de aplicare a uzufructului este mai întinsă decât aceea a proprietăţii în sensul tehnic al cuvântului, deoarece cuprinde nu numai bunurile corporale ci şi creanţele şi drepturile. Prin excepţie, uzufructul poate purta(art.526 C.civ.) şi asupra unor bunuri consumtibile.În această situaţie uzufructuarul dobândeşte pe lângă cele două atribute specifice şi abusus putând astfel dispune de bunul respectiv dar cu obligaţia ca la stingerea uzufructului să restituie bunuri de acelaşi gen, aceaşi cantitate, calitate şi valoare sau preţul obţinut.Acest uzufruct se numeşte cvasiuzufruct. Cu privire la uzufructul bunurilor incorporale, acestea cunosc o importanţă tot mai mare.Este vorba despre uzufructul creanţelor, valorilor mobiliare, rentelor, fondului de comerţ, etc.Aşadar, un bun incorporal, adică un drept, este susceptibil de uzufruct. În ceea ce priveşte uzufructul asupra drepturilor de creanţă el poate purta asupra creanţelor civile, asupra acţiunilor sau părţilor sociale dintr-o societate şi în general asupra valorilor mobiliare. Potrivit interpretării date art.521 şi 523 C.civ., fructele civile percepute de uzurfuctuarul unei creanţe pot fi constituite din avantaje, foloase, beneficii, dobânzi.În schimb, dacă la sfârşitul uzufructului creanţa nu a ajuns la scadenţă, titlul rămas valabil va trebui predat nudului proprietar. g)Constituirea dreptului de uzufruct. Potrivit art.518 C.civ. uzufructul se stabileşte prin voinţa omului.Faţă de conţinutul acestei prevederi, uzufructul poate fi dobândit şi prin uzucapiune. Constituirea uzufructului prin voinţa omului se face în două moduri: prin convenţie şi prin testament. 1.Uzufructul constituit prin convenţie poate fi direct sau indirect.El se va constitui direct atunci când proprietarul înstrăinează atributele de posesie şi folosinţă, mai puţin dispoziţia(constituirea per translationem).Constituirea este indirectă, dacă vechiul proprietar înstrăinează nuda proprietate şi reţine posesia şi folosinţa bunului(constituirea per deductionem).De regulă această ultimă variantă care este cea mai frecventă şi presupune vânzarea unui imobil cu rezerva uzufructului la un preţ care este deseori o rentă viageră. 2.Uzufructul constituit prin testament este acela dispus de testator printr-un legat.Art.805 C.civ. stabileşte că prin testament nuda proprietate poate fi lăsată unei persoane iar uzufructul altei persoane. Dar aşa cum am amintit, dreptul de uzufruct poate fi dobândit prin uzucapiune, cu respectarea condiţiilor legale, subiect pe care îl vom dezvolta cu ocazia studierii instituţiei uzucapiunii.

81


h)Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului.Corespunzător prerogativelor pe care le are-usus şi fructus-uzufructuarul are unele drepturi şi obligaţii.Astfel, drepturile sale sunt: 1.Are dreptul să ceară predarea în folosinţa sa a bunului supus uzufructului, iar în caz de refuz uzufructuarul are la dispoziţie acţiunea confesorie, asemănătoare cu acţiunea în revendicare; 2.Are dreptul să se folosească de bun precum şi de a-i culege fructele.Fructele naturale şi cele industriale sunt dobândite pe măsura perceperii lor.Fructele civile se dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţie cu durata uzufructului său; 3.Are dreptul de a ceda beneficiul(emolumentul) dreptului său de uzufruct dar nu însuşi acest drept; 4.Are la îndemână-pentru protejarea dreptului său- pe lângă acţiunea confesorie şi acţiunile posesorii; 5.Când uzufructul are ca obiect bunuri care se consumă prin folosinţă(bani, grâne, băuturi), uzufructuarul poate dispune de ele dar la sfârşitul uzufructului trebuie să le restituie în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare ori preţul obţinut. 6.Uzufructuarul poate ipoteca uzufructul al cărui titular este(art.1750 pct.2 C.civ.). În ceea ce priveşte obligaţiile uzufructuarului, vom distinge două etape şi anume:înainte de a intra în folosinţa uzufructului şi în timpul exercitării dreptului de uzufruct. Prima etapă vizează următoarele obligaţii: 1.Uzufructuarul are obligaţia de a proceda la inventarierea mobilelor şi a constata starea imobilelor(art.540 C.civ.).Acest inventar trebuie făcut în prezenţa nudului proprietar; 2.Uzufructuarul este obligat de a da o cauţiune.Aceasta înseamnă că el trebuie să găsească o persoană care să se oblige că în caz de insolvabilitate a uzufructuarului, va răspunde cu propria sa avere.Vânzătorul sau donatorul care şi-a rezervat uzufructul şi a transmis doar nuda proprietate, nu sunt obligaţi a da cauţiune. A doua etapă(în timpul exercitării dreptului său) stabileşte următoarele obligaţii: 1.Uzufructuarul este obligat să se folosească de lucru ca un bun proprietar(art.541 C.civ.); 2.Obligaţia de a aduce la cunoştiinţa nudului proprietar orice încălcări sau uzurpări ale dreptului celui din urmă; 3.Uzufructuarul trebuie să suporte cheltuielile şi sarcinile obişnuite cu privire la lucru.Celelalte sarcini vor fi suportate de nudul proprietar. 4.Uzufructuarul este obligat să respecte şi să continue a folosi lucrul întocmai ca şi proprietarul(art.517 C.civ.). i)Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar. Referitor la drepturi distingem: 1.Dreptul proprietarului de a dispune de lucru dar numai cu respectarea atributelor care revin uzufructuarului; 2.Dreptul proprietarului de a exercita toate acţiunile care privesc proprietatea lucrului supus uzufructului(ex., acţiunea în revendicare sau acţiunile posesorii) şi de asemenea de a beneficia de productele acestuia. Obligaţiile nudului proprietar sunt:

82


1.O obligaţie de garanţie prin care nudul proprietar trebuie să-l garanteze pe uzufructuar împotriva evicţiunii10, aceasta în situaţia constituirii uzufructului cu titlu oneros(vânzarea). 2.O obligaţie negativă de a nu aduce atingere exercitării de către uzufructuar a drepturilor sale.În această situaţie este vorba despre reparaţiile efectuate asupra lucrului.Pentru unele lucrări de îmbunătăţiri şi amenajări cad în sarcina uzufructuarului, dar reparaţiile mari rămân în sarcina nudului proprietar. j)Stingerea uzufructului. Aceasta are loc în următoarele cazuri: 1.Prin moartea uzufructuarului.Aşa cum am amintit, uzufructul are un caracter viager şi nu se transmite moştenitorilor; 2.La împlinirea termenului pentru care a fost constituit(potrivit art.519 C.civ. ele poate fi constituit pe viaţă sau pe o durată limitată cu termen extinctiv); 3.Atunci când uzufructuarul dobândeşte şi nuda proprietate, adică prin consolidarea dreptului(art.557 C.civ.); 4.Uzufructul se stinge prin neuz sau prin prescripţie extinctivă(pentru neuz art.557 C.civ. arată că acesta se stinge în termen de 30 de ani); 5.În cazul în care lucrul a pierit în totalitate; 6.Prin abuz de folosinţă dacă prin acest abuz uzufructuarul a provocat stricăciuni sau deteriorări fondului.Acest abuz va fi stabilit de către instanţă la cererea nudului proprietar; 7.Dacă uzufructuarul este o persoană juridică, durata sa nu poate depăşi 30 de ani(art.559 C.civ.).k)Lichidarea uzufructului. La încetarea uzufructului principala obligaţie a uzufructuarului este aceea de a restitui proprietarului posesia bunului respectiv(bineînţeles cu excepţia în care acesta a fost stins prin consolidare sau prin pieirea totală). Lucrul trebuie restituit proprietarului în starea în care uzufructuarul l-a primit.În cazul cvasiuzufructului uzufructuarul trebuie să restituie alte bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate sau preţul lor. Dacă bunul a pierit sau a fost deteriorat din culpa uzufructuarului acesta este obligat la despăgubiri faţă de proprietar.

3.Dreptul de uz şi de abitaţie. Aceste drepturi sunt reglementate de Codul civil în art.565-575.Ele sunt strâns legate de uzufruct, fiind denumite în doctrină şi uzufructuri cu prerogative limitate.Aceste drepturi se particulerizează prin aceea că titularul lor se bucură de atributele posesiei şi folosinţei bunului numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale.Ceea ce distinge aceste drepturi de uzufruct este caracterul lor strict personal.Titularul lor nu poate ceda(vinde, dona sau închiria) emolumentul acestor drepturi iar creditorii săi nu pot să le sechestreze. Dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun, mobil sau imobil, iar dreptul de abitaţie are ca obiect o casă de locuit sau o locuinţă. Dreptul de uz este acel drept real principal care conferă titularului atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun proprietatea altuia dar numai pentru nevoile sale şi

10 Evicţiunea este pierderea proprietăţii lucrului în tot sau în parte, sau tulburarea cumpărătorului(în cazul de faţă a uzufructuarului) în exercitarea atributelor sale de proprietar.

83


ale familiei.Culegerea fructelor poate fi făcută numai în natură iar dacă acestea depăşesc trebuinţele titularului dreptului şi ale familiei sale, ele nu pot fi înstrăinate.Titular al dreptului de uz nu poate fi decât o persoană fizică, şi poate fi dobândit la fel ca şi uzufructul prin convenţie, testament şi uzucapiune.Dreptul de uz se stinge în acelaşi mod ca şi uzufructul(art.565 C.civ.) diferenţa este că de acest drept vor putea beneficia şi moştenitorii uzuarului dacă aşa s-a stabilit prin convenţie. Dreptul de abitaţie este un drept real imobiliar care are ca obiect o locuinţă şi conferă titularului posesia şi folosinţa acelei locuinţe pentru el şi pentru familia sa. Dreptul de abitaţie poate fi constituit prin convenţie(vânzare, donaţie, etc.), prin testament, prin prescripţie achizitivă şi prin efectul legii(art.4 din Legea nr.319/1944).Acest drept este inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat.La această ultimă interdicţie există totuşi o excepţie stabilită de art.572 alin.(2) C.civ. când titularul acestui drept poate să închirieze o parte din locuinţă dacă, fiind prea mare, depăşeşte nevoile de locuit ale sale şi ale familiei. Titularul acestui drept are următoarele obligaţii: 1.Să folosească imobilul ca un bun proprietar(art.567 C.civ.); 2.Să dea cauţiune nudului proprietar în cazul în care nu este scutit de aceasta; 3.Să suporte sarcinile folosinţei locuinţei; 4.Să constate starea imobilului la intrarea în posesie; 5.Casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului decedat; 6.Soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie.Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor are un caracter temporar, până la ieşirea din indiviziune a moştenitorilor dar cel puţin pe timp de un an de la decesul celuilalt soţ; Dreptul de abitaţie poate fi apărat fie prin acţiunea confesorie11, fie pe calea acţiunii personale dacă abitaţia s-a constituit prin act juridic.

11 Este acea actiune reala prin care reclamantul cere instantei de judecata sa stabileasca prin hotararea ce o va pronunta, ca el este titularul unui drept real dezmembramant al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitatie, servitute sau superficie) asupra bunului altuia si sa-l oblige pe parat, care poate fi proprietarul sau o alta persoana, sa-i permita exercitarea lui deplina si netulburata. Este o actiune petitorie, deoarece pune in discutie existenta dreptului real al reclamantului.Spre deosebire de celelalte actiuni petitorii, ea este prescriptibila in termen de 30 de ani.

84


Curs IXDezmembrămintele dreptului de proprietate 1.Dreptul de servitute. a)Consideraţii generale; Servituţile sunt organizări între două fonduri vecine.Art. 576 C.civ. defineşte servitutea ca fiind ‚o sarcină impusă unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil având un alt stăpân’.(De ex., să presupunem că un fond nu are cale de acces facilă ceea ce incomodează exploatarea sa;o servitute de trecere asupra fondului învecinat rezolvă problema, exploatarea primului fond devenind normală) Dreptul de servitute este dreptul real principal, perpetuu şi indivizibil constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care aparţin unor proprietari diferiţi. Sediul materiei- Îl constiuie art.576-673 C.civ., titlul IV din Codul civil intitulat ‚Despre servituţi’. Scurt istoric-Originea servituţilor o aflăm în dreptul roman care suprapunând mai multe drepturi de natură diferită asupra aceluiaşi bun i-au sporit posibilităţile de exploatare.Dreptul roman cunoştea distincţia dintre servituţile personale şi cele prediale;aşadar servituţile erau drepturi asupra unui lucru al altuia(praedium serviens), stabilite în profitul unei persoane(praedium dominans) sau al unui fond. Înainte de a deveni urbane ele au fost prin excelenţă rurale(servitutes prediorum rusticorum).Cele mai importante au fost cele relative la apă:apeduct, apa din fântână, adăpătoare, etc. Începând cu sec.al XVI-lea s-a reluat regula romană, adăugându-se însă unele drepturi senioriale cum ar fi corvezile şi dijmele care se deosebeau de servituţile reale deoarece erau servituţi personale.Servituţile personale au fost abolite prin Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil român de la 1864. b)Caracterele dreptului de servitute: 1.Servitutea este un drept real.Servitutea nu crează un raport juridic între o persoană anume şi o altă persoană anume, ci între proprietarii actuali.Servitutea existentă va subzista în acelaşi fel şi în cazul în care proprietatea va fi vândută.Dreptul de servitute este considerat ca un dezmembrământ al proprietăţii deoarece într-o anumită măsură fondul aservit este lipsit de plenitudinea prerogativelor sale în profitul fondului dominant. 2.Servitutea este un drept real imobiliar deoarece ea se constituie în mod obligatoriu numai în folosul, respectiv sarcina, unor bunuri imobile prin natura lor(nu va putea fi constituită asupra arborilor, nici asupra imobilelor prin destinaţie şi nici asupra altei servituţi).Obiectul lor trebuie să fie corporal. 3.Servitutea este o sarcină impusă fondului servant.Proprietarul fondului aservit trebuie să suporte o sarcină care, corespuzător, se află în patrimoniul proprietarului fondului dominant(un drept real), sarcina fiind impusă unui bun, nu unei persoane. 4.Servitutea este un drept perpetuu ceea ce înseamnă că ea există atâta timp cât există cele două fonduri şi situaţia care a determinat constituirea ei.Servitutea constituită, subzistă în ciuda morţii proprietarului.O servitute poate fi suprimată în cazul în care proprietarii celor două fonduri sunt de acord în acest sens.Desfiinţarea ei nu este posibilă decât pentru servituţile create prin voinţa proprietarilor deoarece ceea ce a fost creat prin voinţă, poate fi desfiinţat prin voinţă.Perpetuitatea servituţii rezultă din caracterul său

85


accesoriu, în sensul că ea este legată de fondul dominant fiind, în principiu, perpetuă ca şi acest fond. 5.Servitutea este indivizibilă ceea ce înseamnă că ea profită întregului fond dominant şi grevează în întregime fondul aservit.Dacă bunul imobil aparţine mai multor proprietari(coproprietate) ea nu se poate constitui asupra acelui bun decât cu consimţământul unanim al titularilor. 6.Servitutea nu poate fi înstrăinată, urmărită sau ipotecată independent de fondul al cărui accesoriu este, deoarece ea se transmite o dată cu fondul.Nu este posibil ca o servitute să fie vândută sau sechestrată sau ipotecată. Referitor la servituţile asupra bunurilor din domeniul public, acestea sunt valabile în măsura în care ele sunt compatibile cu uzul sau interesul public iar servituţile valabil consituite anterior intrării bunului în domeniul public se menţin în condiţiile alin.1 art.13 din Legea nr.213 privind proprietatea publică. c)Utilitatea servituţilor-Servituţile au o mare importanţă în organizarea juridică a proprietăţii, fie că este vorba despre proprietate funciară, sau de proprietatea construcţiilor.Servituţile facilitează exploatarea terenurilor şi utilizarea construcţiilor.Putem spune că acestea oferă un mijloc tehnic de a multiplica utilizarea economică a unui bun afectându-l în serviciul mai multora. d)Natura juridică a servituţilor-Ea a suscitat controverse şi o diversitate de teorii în doctrina juridică, dar majoritatea autorilor contemporani susţin că teoria personalistă12

trebuie respinsă acceptând analiza tradiţională care reduce servituţile la un raport între fonduri şi exclude orice raport de drept între proprietari.Veritabilele servituţi nu implică pentru proprietarul fondului servant, decât obligaţii de a nu face(de ex., de a nu construi) sau de a tolera pe fondul său utilizarea sau folosinţa altuia(de ex., servitute de apeduct de trecere).Doar în mod accesoriu servitutea poate consta în obligaţii de a face. e)Distincţia dintre servitute şi uzufruct-Astfel:-uzufructul este un drept real mobiliar cât şi imobiliar;servituţile sunt întotdeauna drepturi imobiliare;-uzufructul fiind stabilit în favoarea unei persoane este esenţialmente temporar(maxim viager);servituţile sunt stabilite în favoarea unui fond şi sunt perpetue;-uzufructul consituie în patrimoniul titularului un drept care poate fi cedat, sesizat, ipotecat;servituţile fiind accesorii fondului dominant nu pot fi cedate proprietarului altui fond şi nici sesizate sau ipotecate separat de fondul însuşi;-uzufructul nu este un accesoriu în timp ce servitutea este accesorie fondului dominant. f)Clasificarea servituţilor. Moduri de clasificare. Având în vedere criteriile stabilite de prevederile Codului civil, servituţile se clasifică astfel:

I). După modul de constituire, art. 577 C. civ. împarte servituţile în trei categorii:

a) servituţi naturale, care se nasc din situaţia naturală a lucrurilor, ca de exemplu servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea izvorului, servitutea de grăniţuire, precum şi cea de îngrădire;

b) servituţi legale care sunt stabilite prin lege, ca de exemplu servitutea referitoare la zidul sau şanţul comun, interdicţia de a construi sau planta pe un teren cu nerespectarea unei distanţe stabilite de lege faţă de hotar, servitutea de vedere, servitutea de trecere;

12 Teoria personalistă a fost susţinută de Planiol şi Michon care considerau servitutea ca o obligaţie.

86


c) servituţi stabilite prin fapta omului considerate a fi singurele servituţi veritabile, adică prin titlu (convenţie sau testament), uzucapiune sau prin destinaţia proprietarului.

Distincţia dintre servituţiile naturale şi cele legale este nejustificată, ambele ca-tegorii avându-şi izvorul în lege.

Fiind deci obligaţii izvorâte din raporturile de vecinătate, aceste aşa-zise servituţi, care nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sunt opozabile terţilor, fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Aşa fiind, în accepţiunea proprie a noţiunii de servitute intră numai acele servituţi stabilite prin fapta omului, adică prin titlu, uzucapiune sau prin destinaţia proprietarului. Numai prin aceasta se dezmembrează dreptul de proprietate, celelalte servituţi naturale şi legale vizând raporturile de vecinătate.

II). După obiectul lor, servituţile se clasifică în: pozitive şi negative.

a) sunt pozitive acele servituţi care permit proprietarului fondului dominant să facă în mod direct anumite acte pe fondul aservit, ca de exemplu servitutea de trecere, de a lua apă din fântână;

b) sunt negative acele servituţi care impun proprietarului fondului aservit anumite restricţii sau limitări în exercitarea dreptului său de proprietate. Ele se prezintă sub forma unor obligaţii de a nu face, ca de exemplu distanţa plantaţiilor (art. 607-608 C. civ.), distanţa construcţiilor (art. 610 C. civ.).

III). După cum sunt stabilite în folosul unei clădiri sau teren, servituţile se clasifică în urbane şi rurale:

a) servituţile urbane sunt acele servituţi stabilite în folosul unei clădiri, indiferent de natura urbană sau rurală a localităţilor unde se află;

b) servituţile rurale sunt cele stabilite în folosul unui teren.

IV). După modul în care se manifestă, servituţile sunt aparente şi neaparente:

a) sunt aparente acele servituţi care, potrivit art. 622 alin. (2) C. civ., se cunosc prin lucrări exterioare, ceea ce face posibilă observarea lor de către titularul fondului aservit, ca de exemplu servitutea de apeduct, servitutea de scurgere a apelor, plantaţiile sau construcţiile situate la o distanţă mai mică decât cea legală, servitutea de vedere.

b) servituţile neaparente sunt acele servituţi a căror existenţă nu poate fi constatată printr-un semn exterior, o lucrare exterioară vizibilă, ca de exemplu servitutea de a nu planta la o distanţă mai mică decât cea legală, de a nu zidi decât până la o anumită înălţime.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că ceea ce face ca servitutea să fie aparentă sau neaparentă nu ţine de natura servituţii, ci de felul cum se exercită, adică de circumstanţele de fapt.

V)După modul lor de exercitare, servituţile pot fi continue şi necontinue:

a) sunt continue acele servituţi pentru a căror exercitare şi existenţă nu este necesar faptul actual al omului (art. 622 C. civ.), ca de exemplu servitutea de scurgere a apelor de ploaie, servitutea de vedere, picătura streşinii.

87


Chiar dacă este continuă, aceasta nu înseamnă că servitutea trebuie exercitată neîntrerupt, pentru că nu continuitatea dă caracterul continuu al servituţii.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că servitutea continuă este aceea ce se execută fără ca omul să fie obligat să facă acte succesive şi repetate de uz.

b) sunt necontinue acele servituţi pentru a căror exercitare este necesar faptul actual al omului, ca de exemplu servitutea de trecere, de a lua apă din fântână .Este necontinuă, nu pentru că se exercită cu intermitenţe, ci pentru că nu poate fi exercitată decât prin acte din partea omului.

Interferenţa dintre servituţile continue şi necontinue, aparente şi neaparente permite şi o altă clasificare, şi anume:

a) servituţi continue şi aparente, ca de exemplu servitutea de vedere;

b) servituţi necontinue şi neaparente, ca de exemplu servitutea de trecere pe o potecă sau un drum vizibil;

c) servituţi continue şi neaparente, cum este servitutea de a nu construi;

d) servituţi necontinue şi aparente, cum este servitutea de trecere, când aceasta se realizează pe o potecă sau drum vizibil.

Este important de precizat că, dintre acestea, numai servituţile continue şi aparente se pot dobândi prin uzucapiune şi se pierd prin neîntrebuinţare (art. 623 C. civ.). g)Modurile de constituire a servituţilor prin fapta omului I)Constituirea servituţilor prin titlu.Regula este că orice servitute poate fi stabilită prin titlu(act juridic), de aceea ele sunt de două feluri:constitutive şi recognitive.a)Servituţile constitutive sunt cele care rezidă dintr-un titlu constitutiv.Titlul constitutiv este un act juridic în sens de negotium13 şi nu de instrumentum14.În mod obişnuit acest act juridic este o convenţie între doi vecini(unul vinde celuilalt o servitute asupra propriului fond).Noţiunea de titlu cuprinde atât actele juridice cu titlu oneros cât şi actele cu titlu gratuit.b)Servituţile recognitive sunt cele care emană dintr-un titlu recognitiv.Acest titlu, reprezintă înscrisul care nu este creator al unei servituţi noi dar recunoaşte existenţa unei servituţi vechi al cărei titlu constitutiv nu a putut fi găsit(art.628 C.civ.).Condiţia este ca acest titlu să emane de la proprietarul fondului servant, prin aceasta el va suplini lipsa unui titlu actual. II)Constituirea servituţilor prin uzucapiune.Potrivit art.623 C.civ. pot fi stabilite prin uzucapiune numai servituţile propriu-zise şi aparente (servitutea de vedere, de scurgere a apelor, etc.).Posesia trebuie exercitată timp de 30 de ani.Pentru ca prescripţia achizitivă să conducă la dobândirea servituţii trebuie îndeplinite două condiţii:1.servitutea să fie continuă(să impună intervenţia unor acte succesive şi repetate din partea proprietarului fondului dominant);2.servitutea să fie aparentă(să necesite efectuarea şi existenţa unor lucrări exterioare).

13 negotium juris ce semnfică înţelegerea propriu-zisă dintre părţi.Reprezintă efectiv, operaţiunea juridică realizată(Ex: contract de vânzare –cumpărare, de închiriere, etc).14 instrumentum probationes, semnifică înscrisul în care este evidenţiată înţelegerea sau, mai clar spus, actele în forma lor materializată; este proba existenţei lui negotium, sau mai clar, înscrisul constatator al înţelegerii.

88


III)Constituirea servituţilor prin destinaţia proprietarului.Această modalitate de constituire are loc în situaţia în care un proprietar a două imobile vecine stabileşte între ele o stare de fapt care ar însemna o servitute dacă ar aparţine unor proprietari diferiţi(ex., X trece conducta de apă pe fondul B pentru a alimenta fondul A;apoi el vinde cele două fonduri unor proprietari diferiţi;sau moare iar la partaj fiecare imobil este atribuit altui moştenitor). h)Exercitarea servituţilor.Este condusă de două principii:1.Realitatea servituţii, adică caracterul său de drept real.Proprietarul fondului dominant nu este creditorul fondului aservit.Dreptul său poartă asupra fondului servant şi de aceea el poate face asupra acestuia tot ce este necesar servituţii.Invers, proprietarul fondului servant nu este ţinut decât de a-l lăsa pe proprietarul fondului dominant să facă lucrările şi de a le suporta.2.Fixitatea servituţii.Reprezintă un fundament al perpetuităţii acesteia.O servitute o dată dobândită nu poate fi modificată în întinderea şi folosinţa ei. i)Accesoriile servituţii.Utilizarea servituţilor poate să reclame recunoaşterea unor drepturi accesorii sau chiar realizarea acestor lucrări(art.629 C.civ. stabileşte că servitutea de a lua apă din fântâna altuia implică şi dreptul de trecere).Subliniem că numai accesoriile necesare exercitării servituţii pot fi impuse de plin drept.Aceste obligaţii accesorii sunt considerate obligaţii propter rem;consecinţa este că ele urmează fondul servant şi incumbă tuturor proprietarilor succesivi ai acestui fond. j)Stingerea servituţilor.Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele moduri:1.prin confuziune(art.638 C.civ.) adică prin reunirea ambelor fonduri în patrimoniul aceluiaşi proprietar(ne poate exista servitute asupra patrimoniului aceluiaşi proprietar);2.prin neuz sau prescripţie extinctivă ceea ce înseamnă că ea nu se exercită timp de 30 de ani;3.prin pieirea fondului aservit;în acest caz servitutea nu mai are obiect (art. 636 C.civ.).4.prin renunţarea la dreptul de servitute;5.prin revocarea, rezilierea sau anularea dreptului care a dat naştere servituţii. k)Servituţi administrative. Aceste servituţi sunt reglementate prin legi speciale în domeniul apelor, pădurilor, cele aeronautice ca şi servituţi de utilitate publică: servitutea de distribuire a energiei(gaz, electricitate, apă, etc.), servituţile de transmisiune(telefon, televiziune), etc. Servituţile de utilitate publică care au un caracter administrativ se disting de servituţile de drept civil, prin următoarele caractere:1.nu comportă fonduri dominante ele fiind stabilite în interes general;2.ele constrâng adesea pe proprietarul fondului la anumite munci cum ar fi executarea branşamentului de-a lungul unei căi publice sau demolarea unor lucrări;3.unele obligă proprietarul să nu-şi utilizeze fondul(interdicţia de a construi);4.altele permit puterii publice să impună fondului servant anumite îngrădiri(ocuparea temporară a terenului sau implantarea anumitor lucrări). Putem afirma faptul că, aceste servituţi nu au un fond dominant, iar beneficiarii lor sunt persoane juridice, asociaţii, concesionari sau administratori ai serviciilor publice.

89


2.Dreptul de superficie. a)Considerente introductive.Definiţie. Codul civil nu reglementează expres dreptul de superficie, astfel că existenţa acestui drept a fost controversată, practica instanţelor judecătoreşti la începutul secolului fiind oscilantă în ceea ce priveşte recunoaşterea acestui drept.După unii autori, s-a conturat opinia că dreptul de superficie există ca un drept real distinct, cu o fizionomie proprie şi astfel el trebuie recunoscut.

Justificarea dreptului de superficie în absenţa unor reglementări exprese s-a făcut prin interpretarea unor texte de lege, el nefiind decât o excepţie de la regula instituită de art. 492 C. civ., în literatură exprimându-se teza că acest drept ar rezulta indirect din prevederile art. 492 C. civ.

Regula instituită de prevederile art. 492 C. civ., potrivit căreia „proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiilor sau plantaţiilor de pe acel teren” nu este absolută, nu constituie o prezumţie legală absolută, pentru că în acest text de lege se prevede că această regulă este valabilă, „până ce se dovedeşte din contră”.

Aşa fiind, prin acest text de lege se instituie o prezumţie relativă de proprietate asupra construcţiilor amplasate pe un teren în favoarea proprietarului terenului, cel care a edificat construcţia putând face dovada contrară, respectiv că aceste construcţii sau plantaţii nu sunt proprietatea titularului dreptului de proprietate asupra terenului.

Făcând această dovadă contrară, cel care a edificat o construcţie pe terenul altuia devine titularul unui drept de superficie.

În literatura de specialitate dreptul de superficie a fost definit ca fiind acel drept real principal, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, asupra construcţiilor sau plantaţiilor care se află edificate pe un teren, proprietatea altei persoane şi asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă.

Aşa fiind, rezultă că, în cazul acestui drept real imobiliar, se suprapun două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor sau a plantaţiilor edificate şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi care aparţine altei persoane decât constructorului.

Existenţa dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau altor lucrări situate pe terenul proprietatea altei persoane atrage după sine un drept de folosinţă asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.

Aşadar, constructorul are, în ce priveşte terenul altei persoane, doar posesia şi folosinţa, atributul dispoziţiei rămânând la proprietarul terenului, ceea ce îi conferă caracterul de dezmembrământ al dreptului de proprietate.

b)Caracterele juridice ale dreptului de superficie. În ce priveşte caracterele juridice ale dreptului de superficie, acestea sunt:

a) drept real imobiliar, având ca obiect numai construcţii, plantaţii sau lucrări aşezate pe sol;

b) drept imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, astfel că acţiunea în revendicare poate fi promovată oricând, până la stingerea dreptului de superficie;

90


c) drept perpetuu, ceea ce înseamnă că nu se stinge prin neuz, şi există atâta timp cât durează construcţia

d) dreptul de superficie nu poate înceta pe calea ieşirii din indiviziune, deoarece dreptul superficiarului şi dreptul proprietarului terenului nu sunt în stare de indiviziune.

c)Natura juridică a dreptului de superficie.

Dreptul de superficie este caracteristic decât imobilelor, este transmisibil pentru cauză de moarte şi prin acte între vii.Superficiarul estetitularul dispoziţiei(abusus), obiect al acestui drept.Mai putem afirma că, dreptul de suparficie conferă titularului nu numai usus şi fructus(ca în cazul uzufructului) ci şi abusus.

Dreptul de superficie este temporar, poate fi înstrăinat, cedat sau ipotecat.

d)Constituirea dreptului de superficie.

Dreptul de superficie se dobândeşte prin titlu, prin uzucapiune, prin legat sau prin lege.De obicei, constituirea acestui drept se face prin convenţie încheiată între constructor şi proprietarul terenului pe care s-a ridicat construcţia.

Dreptul de superficie poate fi constituit şi printr-un act de concesiune atunci când acesta are ca obiect terenuri din domeniul privat al Statului şi unităţilor adiministrativ-teritoriale(Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor).

Referitor la momentul dobândirii dreptului de superficie acesta coincide cu momentul încheierii convenţiei între constructor şi proprietarul terenului.Dacă construcţia este în curs de realizare acest drept se dobândeşte treptat pe măsura încorporării materialelor în teren.

e)Exercitarea dreptului de superficie.Aşa cum s-a prezentat, superficiarul este proprietarul construcţiilor, plantaţiilor sau a lucrărilor executate.El exercită asupra acestora atributele dreptului de proprietate, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia, ceea ce înseamnă că el va putea să le înstrăineze chiar fără consimţământul proprietarului terenului, prin orice act juridic(între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit). Odată cu înstrăinarea construcţiei se va transmite dobânditorului şi dreptul de folosinţă asupra terenului.

Dreptul de superficie poate fi grevat de sarcini reale sau de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi poate constitui obiectul urmăririi silite imobiliare.

f)Stingerea dreptului de superficie.Acest drept încetează în următoarele situaţii:

1. când construcţia, plantaţia sau lucrarea a pierit sau a fost desfiinţată de superficiar;

2.când proprietarul terenului devine-prin convenţie, succesiune, uzucapiune-şi proprietar al construcţiei, plantaţiei sau lucrării respective;tot astfel când proprietarul construcţiei, plantaţiei sau lucrării dobândeşte în acelaşi timp şi dreptul de proprietate asupra terenului şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor;

3.prin expropriere.

91


3.Drepturile reale de folosinţă.Sunt drepturi reale speciale datorită sursei legale din care emană.

Putem defini dreptul real de folosinţă, ca dreptul de folosinţă temporar, exercitat de o persoană asupra unui imobil, cu menţiunea că aceasta trebuie să aibe o calitate specială prevăzută de lege pentru a beneficia de el.

Astfel, legislaţia internă prevede 4 asemenea cazuri:

I.Dreptul real de folosinţă prevăzut de art.19 alin.3 din Legea nr.18/1991, legea fondului funciar.Dispoziţiile acestei legi reglementează un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, care sunt proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale.

Constituirea acestui drept.Din prevederile legale enunţate rezultă că titularii acestui drept trebuie să aibă o calitate specială, adică să facă parte din personalul de specialitate al serviciilor publice comunale, cu condiţia ca solicitanţii să nu aibe ei sau membrii familiei, teren în localitatea respectivă.Acest drept se acordă solicitantului munai pe perioada în care aceasta are calitatea de membru al personalului de specialitate din serviciul public comunal.Acest drept se instituie prin acte administrative individuale şi este necesar ca solicitantul să domicilieze în localitatea în care se află terenul.

Caracterele juridice sunt:

-este un drept real;

-este un drept intuitu personae(se cere solicitantului o anumită calitate);

- este un drept inalienabil;

-este un drept temporar;

-este opozabil erga omnes inclusiv proprietarului;

Conţinutul juridic al dreptului real de folosinţă:

-conferă proprietarului atributul posesiei(titularul nu stăpâneşte terenul ca proprietar ci doar ca un beneficiar al acestui drept);

-conferă titularului atributul folosinţei(titularul poate să exploateze terenul şi să culeagă proprietatea fructelor, iar cu acordul proprietarului el poate să efectueze şi anumite investiţii utile exploatării terenului).

Stingerea dreptului real de folosinţă.Se distinge între, cauze specifice de stingere şi cauze care afectează dreptul de proprietate privată al unităţii administrative.

1.Cauze specifice de stingere:

-decesul titularului;

-pierderea calităţii avute ca titular în vederea constituirii dreptului;

-plecarea din localitate a titularului dreptului de folosinţă;

-stingerea dreptului cu titlu de sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei de a cultiva terenul şi de a asigura protecţia solului;

-stingerea dreptului ca urmare a exercitării sale abuzive.

92


2.Cauze care afectează dreptul de proprietate privată al unităţii administrative:

-pierderea dreptului de proprietate de către unitatea teritorial-administrativă ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate asupra acestui teren sau a admiterii acţiunii în revendicare a proprietarului;

-prin efectul exproprierii potrivit art.28 alin.3 din Legea nr.33/1994.

O dată cu stingerea dreptului, indiferent de cauze, titularul este îndrituit de a fi despăgubit pentru investiţiile făcute pe teren şi care au fost executate cu acordul proprietarului.

II.Dreptul real de folosinţă asupra terenurilor aferente locuinţelor cumpărate în condiţiile Decretului-Lge nr.61/1990(modificat prin Legea nr.85/1992).

Conţinutul acestui act normativ, stabileşte că o dată cu vânzarea locuinţei se transmite cumpărătorului şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, pe durata existenţei construcţiei.Acest drept de folosinţă poate exista în prezent numai în situaţia în care el nu a fost transformat(până la 1 nov.2001) într-un drept de proprietate.

III.Dreptul real de folosinţă asupra unor terenuri agricole statuat de art.20 din Legea nr.1/2000(legea pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997).

Potrivit legii, consiliile locale pot atribui în folosinţă loturi de până la 5ha familiilor fără pământ, familiilor nou întemeiate, specialiştiilor care lucrează în agricultură, etc.Această distribuire se face numai în localităţiile în care rămân terenuri agricole după aplicarea Legii nr.1/2000 şi se aseamănă cu cel reglementat de art.19 din Legea nr.18/1991.

IV.Dreptul real de folosinţă special prevăzut de O.U.G. nr.184/2002.

În conformitate cu acest act normativ cetăţenii străini şi apatrizii care au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit legii nr.10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităţilor, pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special care conferă titularului drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie.

93


Curs XApărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale

1.Aspecte preliminare. Protecţia proprietăţii împotriva terţilor implică două ipostaze:a)protecţia împotriva atingerilor materiale aduse proprietăţii(care vizează nu însuşi dreptul de proprietate ci bunul corporal care este obiectul dreptului de proprietate-degradări, distrugeri, deteriorări materiale, etc);b)protecţia împotriva atingerilor juridice aduse proprietăţii(acestea sunt îndreptate împotriva dreptului de proprietate şi pot fi însoţite uneori de o atingere materială, fiind de fapt o intenţie posesivă rezultată dintr-o pretenţie la dreptul de proprietate-animus domini). Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au fost grupate în două categorii:a)mijloacele directe sau specifice care sunt aşa numitele acţiuni reale, adică acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii.-acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin care reclamantul cere instanţei de judecată să statueze că el este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real cu privire la un bun(acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie şi acţiunea în prestaţie tabulară).-acţiunile posesorii sunt acţiunile în justiţie prin care reclamantul solicită apărarea posesiei sale împotriva oricărei tulburări, după caz, fie pentru a o menţine, fie pentru a o redobândi dacă a pierdut-o(acţiunea generală sau în complângere şi acţiunea specială sau în reintegrare). b)mijloace indirecte sau nespecifice, precum acţiunile în justiţie întemeiate pe drepturile de creanţă(acţiunile în executarea contractelor, în răspundere contractuală, în restituirea plăţii nedatorate, etc.).

2.Acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie.a)Acţiunea în grăniţuire, este acţiunea prin care titularul ei solicită instanţei de judecată să stabilească prin semne exterioare linia despărţitoare între cele două fonduri vecine.Aceasta poate fi exercitată de către proprietatr, uzufructuar şi chiar de posesor, nu însă de către detentorii precari.Acţiunea în grăniţuire poate fi introdusă şi împotriva chiriaşului sau arendaşului, însă nu între coproprietarii aceluiaşi fond.Exercitarea acestei acţiuni este facultativă şi poate fi efectuată fie prin convenţia părţilor, fie prin hotărâre judecătorească(art.584 C.civ.). Acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală, imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă.Ea este petitorie deoarece are drept scop delimitarea proprietăţii limitrofe. Hotărârea pronunţată într-o acţiune în grăniţuire este declarativă de drepturi şi nu constitutivă de drepturi.În cadrul soluţionării acestei acţiuni judecătorul nu are puteri translative de proprietate;el nu va putea să procedeze la atribuiri de proprietate sau la un schimb forţat de parcele. De aceea, hotărârea pronunţată în cadrul procesului de grăniţuire are putere de lucru judecat numai cu privire la delimitarea fondurilor pentru părţile care au participat la judecată.

94


b)Acţiunea negatorie este acţiunea prin care reclamentul titular al dreptului de proprietate contestă(neagă) pârâtului că ar avea un drept de uzufruct, superficie, uz, abitaţie sau un drept de servitute asupra unui bun proprietatea sa şi să înceteze exercitarea sa nelegitimă.Această acţiune este petitorie şi reală deoarece în cadrul procesului se pune în discuţie existenţa dreptului real al pârâtului, fiind imprescriptibilă.c)Acţiunea confesorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei să stabilească că el este titularul unui drept de uzufruct, al unui drept de superficie, al unui drept de uz sau abitaţie ori al uni drept de servitute cu privire la bun şi să-l oblige pe pârât să-i permită exercitarea netulburată.Este o acţiune petitorie, deoarece în cadrul litigiului se analizează existenţa sau inexistenţa dreptului real al reclamentului şi este prescriptibilă în termen de 30 de ani. 3.Acţiunea în revendicare: a)Definiţie. Este aceea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut bunul său, cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului şi restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Pe scurt, este o acţiune prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.Aceastăacţiune poate fi introdusă numai de titularul dreptului de proprietate. b)Caracterele acţiunii în revendicare.a)este o acţiune reală deoarece se referă la un bun;b)este o acţiune petitorie întrucât prin ea se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate al reclamantului.Dacă reclamantul nu va face dovada dreptului de proprietate se va respinge chiar dacă pârâtul deţine bunul fără titlu;c)acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv.Înseamnă că oricât timp nu ar fi exercitată această acţiune nu se stinge decât odată cu stingerea dreptului de proprietate.Stingerea dreptului de proprietate are loc, după cum ştim, în cazul în care o altă persoană a dobândit bunul, prin uzucapiune sau prin posesie de rea credinţă.

4.Revendicarea bunurilor imobile: Acest concept pune în discuţie două probleme: a)Proba dreptului de proprietate; Aceasta incumbă reclamantului care pretinde că este proprietarul imobilului.Este de fapt o regulă generală de purtare a proceselor.Art.1169 C.civ., statuează că”Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.Proba dreptului de proprietate nu este deloc simplă(a fost denumită probatio diabolica). Dificultatea principală survine din împrejurarea că în sistemul nostrum de drept înscrisul translativ de proprietate nu poate face dovada deplină a dreptului de proprietate decât dacă emană de la adevăratul proprietar.Pentru ca o persoană să fie considerată cu adevărat proprietar, ea trebuie să dovedească că a dobândit bunul tot de la un adevărat proprietar şi tot aşa urcând la infinit lanţul transmisiunilor. În sistemul Codului civil singura dovadă deplină şi absolută a dreptului de proprietate o constituie uzucapiunea.

95


În materie de conflict de probe ierarhia stabilită este:prescripţia achizitivă, titlurile şi indiciile şi prezumţiile de fapt.Dificultăţile survin atunci când cele două părţi invocă probe, în principiu, de aceeaşi valoare.Practica judiciară şi doctrina au cristalizat câteva regului şi anume:a)Titlu contra titlu-atunci când cele două părţi au câte un titlu care provine de la acelaţi autor va avea preferinţă acela care a transcris primul titlul în registrul de publicitate imobiliară. Când titlurile provin de la autori diferiţi se compară titlurile între ele şi va fi mai puternic acela care are la bază un autor care are un drept preferenţial, de aceea instanţele vor aprecia în funcţie de circumstanţe care dintre părţi invocă “un titlu mai bun”; b)Titlu contra posesie-când numai una dintre părţi are titlu şi acesta aparţine reclamantului, acesta câştigă cu condiţia ca titlul să emane de la un terţ şi să poarte o dată anterioară începerii posesiei pârâtului.Dacă posesia pârâtului era anterioară titlului invocat de reclamant va trebui să câştige pârâtul deoarece această posesie anterioară face suspect titlul obţinut de reclamant de la un autor neposesor.Totuşi, dacă reclamantul este în măsură să producă titlul autorului său sau al autorilor precedenţi şi dacă acest titlu ar fi el însuşi mai vechi decât posesia pârâtului, el va avea câştig de cauză;c)Posesie contra posesie-dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nu poate face dovada uzucapiunii, trebuie să se dea câştig de cauză posesorului iar dacă ambele părţi au avut succesiv posesia bunului, se compară cele două posesii şi va câştiga acela care dovedeşte o posesie caracterizată(mai îndelungată, neviciată, de bună-credinţă, etc.). Faţă de aceste aspecte trebuiesc făcute unele precizări, în sensul că: -prin titlul de proprietate, se înţeleg atât actele translative de proprietate(vânzare, donaţie, testament, schimb, etc.) cât şi cele declarative(hotărârea judecătorească, actul de partaj voluntar, tranzacţia, etc.);-posesia poate fi posesia actuală a pârâtului sau posesia anterioară, pierdută a reclamantului.Ea poate fi mai mult sau mai puţin caracterizată, ceea ce depinde de durata sa şi de calităţile sale şi de asemenea de orice prezumţii de fapt care pot sprijini(adeverinţe privind plata impozitului, situaţia cadastrală, etc.). b)Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare. Acest principiu decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care nu se stinge prin neuz indiferent de timpul cât titularul său nu l-a exercitat.Acţiunea în revendicare se stinge numai odată cu stingerea dreptului de proprietate.Aseasta poate fi paralizată prin invocarea şi proba uzucapiunii de către actualul posesor. Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare îşi are originea, în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.Principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate nu prezintă interes practic decât în cazul în care nimeni nu poate justifica uzucapiunea, caz în care proprietarul este preferat Statului.Invers, dreptul de proprietate nu mai este protejat prin acţiunea în revendicare atunci când un terţ face dovada prescripţiei achizitive(uzucapiunii).

5.Revendicarea imobilelor preluate abuziv de către Stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Naţionalizările, confiscările, rechiziţiile precum şi alte deposedări abuzive săvârşite în perioada comunistă(6 martie 1945-22 decembrie 1989), au ridicat mari probleme instanţelor judecătoreşti în rezolvarea acţiunilor în revendicare formulate de foştii

96


proprietari sau moştenitorii acestora.În plana social şi de asemenea juridic s-au opus două concepţii:1.cea a foştilor proprietari care în mod legitim solicitau repunerea lor în situaţia anterioară(restitutio in integrum);2.cea a chiriaşilor din casele naţionalizate. O problemă controversată care a durat ani de zile a fost legată de competenţa instanţelor în soluţionarea acestor acţiuni. Într-o primă fază unele din instanţele noastre s-au considerat competente a examina asemenea acţiuni(în materia Decretului 92/1950) invocându-se competenţa generală pe care ele o au în materie civilă. Ulterior însă Curtea Supremă de Justiţie a revenit asupra acestei jurisprudenţe, statuând prin hotărârea nr.1/1995 în Secţii Unite că instanţele nu sunt competente să cenzureze dispoziţiile Decretului 92/1950 şi implicit a altor acte normative asemănătoare, depăşindu-şi astfel atribuţiile puterii judecătoreşti.Consecinţa a fost că urmare a recursurilor în anulare promovate de procurorul general, numeroase hotărâri de admitere a unor acţiuni în revendicare au fost desfiinţate, imobilele redevenind proprietatea Statului. În această situaţie cei care au fost privaţi de bunurilor lor pe nedrept, s-au plâns C.E.D.O. susţinând că astfel nu s-a respectat art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate.Prin hotărârea C.E.D.O. din 28.10.1999 dată în cauza Brumărescu c.României, s-a statuat că reclamantul a redobândit dreptul de proprietate asupra bunului urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.Curtea Europeană a constatat că Statul român a încălcat în cauză art.1 al Protocolului nr.1 al Convenţiei şi a obligat Statul român sau la restituirea bunului în natură sau la plata de despăgubiri.Dupăaceastă hotărâre, Secţiile Unite ale Curţii Suprema de Justiţie au stabilit prin hotărârea nr.1 din 28 septembrie 1998 să revină asupra deciziei sale din 1995 statuând că şi tribunalele sunt competente să judece orice acţiune privitoare la aducerea unor atingeri aduse dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale comise în anii 1944-1989. 6.Revendicarea bunurilor mobile. Pornind de la principiul (art.1909 C.civ.)potrivit căruia “în materie de mobile posesia valorează titlu”, într-adevăr posesia de bună-credinţă face să se dobândească proprietatea asupra mobilelor (aceasta fiind o funcţie achizitivă a principiului), totodată posesia face să se prezume până la proba contrară, o dobândire regulată a proprietăţii în persoana posesorului(aceasta este funcţia probatorie a principiului). În consecinţă, pentru mobilele corporale posesia valorează titlu (de proprietate)potrivit principiului enunţat din dispoziţiile art.1909 C.civ.Această regulă cuprinsă în textul enunţat a suscitat mai multe păreri doctrinare. Într-o primă opinie s-asusţinut că regula înscrisă în art.1909 C.civ. reprezintă un efect special al prescripţiei achizitive care are loc chiar în momentul primirii lucrului de către posesor-de aici şi denumirea de prescripţie instantanee. A doua opinie susţine că art.1909 C.civ. nu reprezintă altceva decât un mod de dobândire a proprietăţii prin efectul legii. Ultima opinie susţine că art.1909 C.civ. crează în favoarea posesorului o prezumţie legală de proprietate care nu poate fi răsturnată.

97


Putem concluziona prin afirmaţia că, fiecare dintre aceste opinii exprimă o parte din adevăr, dar explicaţia soluţiei date de art.1909 C.civ. pare a rămâne securitatea şi rapiditatea circuitului mobiliar.

7.Efectele acţiunilor în revendicare. Restituirea bunului revendicat.-Când acţiunea de revendicare este admisă prin hotărâre judecătorească va recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate şi pe cale de consecinţă va dispune obligarea pârâtului la restituirea bunului(cu toate accesoriile lui) reclamantului sau, după caz, îl va obliga pe pârât de a se abţine a mai aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate. Restituirea bunului se face în natură şi liber de orice sarcini.Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă(fie că bunului a pierit, fie că a fost dobândit de un terţ, fie expropriat), atunci pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului echivalentul bănesc. Restituirea fructelor.-Dacă bunul revendicat a produs fructe, regimul lor va fi în funcţie de buna sau reaua credinţă a posesorului.Astfel, dacă pârâtul a fost de bună credinţă el are dreptul să păstreze fructele(art.485 C.civ.) iar dacă a fost de rea credinţă va fi obligat să restituie fructele în natură iar dacă nu mai este posibil, contravaloarea lor. Restituirea cheltuielilor.-Atât posesorul de bună credinţă cât şi cel de rea credinţă au dreptul de a cere reclamantului-proprietar restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-au făcut cu privire la bunul respectiv. Cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru conservarea bunului.Acestea trebuiesc făcute deoarece fără ele conservarea bunului nu poate fi exercitată şi oricum ar fi fost făcute şi de către proprietar. Cheltuielile utile sunt acelea care deşi nu erau necesare au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului.Dacă cheltuielile necesare trebuie restituite în întregime, cheltuielile utile se restituie numai în limita sporului de valoare a bunului la momentul la momentul obligării la restituire.Justificarea obligaţiei de restituire a acestor cheltuieli are la bază principiul îmbogăţirii fără justă cauză a proprietatrului revendicant. Cheltuielile voluptorii(de plăcere sau de înfrumuseţare) sunt acelea pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea sa personală şi nu se restituie, însă posesorul este în drept să ridice acele lucruri fără însă a deteriora bunul respectiv. Referitor la construcţiile noi şi plantaţiile făcute de posesor, acestea se vor supune regimului din materia accesiunii, avându-se în vedere dacă posesorul a fost de bună sau de rea credinţă.

8.Regimul revendicării bunurilor proprietate publică. Proprietatea publică, indiferent de titular, se caracterizează prin imprescriptibilitate, inalienabilitate şi insesizabilitate.Aceste caractere sunt împrumutate şi de acţiunea în revendicare în materia proprietăţii publice şi de aceea apărarea acestui drept de proprietate are un regim special. El are la bază următoarele principii:a)principiul imprescriptibilităţii sub aspect extinctiv.Aceasta înseamnă că acţiunea în revendicare privind bunului proprietate publică nu se prescrie fără nicio excepţie.b)principiul imprescriptibilităţii sub aspect achizitiv a acţiunii în revendicare a Statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu privire la bunurile din domeniul public

98


indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile.De aici rezultă că, într-o acţiune în revendicare a unui bun imobil proprietate publică, pârâtul nu va putea invoca uzucapiunea iar atunci când se revendică un bun mobil corporal proprietate publică, nu va putea invoca în favoarea sa posesia de bună credinţă(art.1909 C.civ.). În ceea ce priveşte revendicarea drepturilor reale derivate din dreptul de proprietate publică(dreptul real de administrare, dreptul real de concesiune şi dreptul real de folosinţă a bunurilor imobile) acestea au aceleaşi caractere juridice, adică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, aceasta deoarece ele nu reprezintă altceva decât modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică.De aceea revendicarea lor urmează regimul juridic al acţiunii în revendicarea dreptului de proprietate publică.

99


Curs XI Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale 1.Consideraţii introductive Prin moduri de dobândire a dreptului de proprietate vom înţelege totalitatea mijloacelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de proprietate indiferent de forma sa. Aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate sunt următoarele:-convenţia sau contractul translativ sau constitutiv de drepturi reale;-succesiunea legală şi cea testamentară;-accesiunea;-posesia de bună-credinţă(pentru dobândirea bunurilor mobile);-uzucapiunea(pentru bunurile imobile);-dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă;-tradiţiunea;-ocupaţiunea(pentru bunurile mobile);-hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi. În cazul proprietăţii publice, după cum am studiat, operează moduri specifice de dobândire:exproprierea pentru cauză de utilitate publică, achiziţiile publice(O.U.G. nr.60/2001), trecerea unor bunuri din domeniul privat al Statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică. Modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de Codul civil(Cartea a III-a intitulată”Despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii”) se aplică şi dezmembrămintelor, mai puţin drepturilor reale care derivă din dreptul de proprietate publică(dreptul de administrare, de concesiune, de folosinţă).

2.Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale Modurile de dobândire a drepturilor reale se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:a)după întinderea dobândirii dreptului există:-moduri de dobândire universală sau cu tltlu universal.Acestea sunt moduri prin care se dobândeşte o întreagă universalitate sau o fracţiune dintr-o universalitate (De ex., când dobânditorul primeşte întreaga succesiune sau alături de alţi moştenitori numai o fracţiune din aceasta).-moduri de dobândire cu titlu particular.În aceste situaţii dobândirea poartă asupra unui bun sau asupra unor bunuri privite în individualitatea lor.Aceste cazuri sunt cele mai numeroase:contractul, uzucapiunea, legatul cu titlu particular, accesiunea, posesia de bună-credinţă, etc.b)după caracterul dobândirii:-moduri de dobândire cu titlu oneros.Reprezintă acele moduri prin care o persoană dobândeşte dreptul de proprietate numai dacă se obligă să achite înstrăinătorului un echivalent, de regulă o sumă de bani(de ex., vânzarea-cumpărarea, schimbul, renta viageră, contractul de întreţinere);-moduri de dobândire cu titlu gratuit.Sunt acele moduri care constau în acte sau fapte juridice în temeiul cărora dobânditorul se îmbogăţeşte fără a fi obligat la plata unui echivalent(ex., donaţia, uzucapiunea, succesiunea, etc.).

100


c)după momentul în care se produce efectul dobândirii dreptului de proprietate deosebim:-cele inter vivos(destinate să-şi producă efectul translativ în timpul vieţii părţilor);-cele pentru cauză de moarte(transmisiunea dreptului de proprietate se va face la momentul morţii actualului proprietar-succesiunea legală şi testamentară).d)după situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:-cele originare.Reprezintă acele mijloace juridice în temeiul cărora dobânditorul unui bun este primul său proprietar(cazul uzucapiunii sau a accesiunii);-cele derivate.Care reprezintă acele mijloace ce au ca efect transmisiunea dreptului de proprietate de la o persoană la alta(dreptul de proprietate există deja în patrimoniul înstrăinătorului-contractele, succesiunea legală şi testamentară).

3.Convenţia sau contractul ca mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale. Din acest punct de vedere, ne interesează acele contracte prin care se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real(vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul, etc.). În materie operează principiul consensualismului potrivit căruia transmisiunea dreptului de proprietate ori constituirea dreptului real are loc în momentul încheierii contractului. Excepţii de la acest principiu:-atunci când părţile prin convenţie au stabilit să amâne transferul proprietăţii până la împlinirea unui termen sau realizarea unei condiţii;-atunci când este vorba de un lucru viitor transferul va opera la realizarea acestui lucru;-în ipoteza în care contractul are ca obiect lucruri de gen, situaţie în care transferul operează în momentul individualizării bunului.

4.Accesiunea sau incorporaţiunea: O putem defini ca fiind încorporarea sau unirea unui lucru cu un alt lucru fiecare având proprietari diferiţi.Accesiunea se clasifică în funcţie de obiectul ei: imobiliară(naturală şi artificială) şi mobiliară. a)Accesiunea imobiliară naturală; Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea sau încorporarea a două bunuri, dintre care cel puţin bunul principal este imobil, având proprietari diferiţi, fără intervenţia omului. Principiul general care domină în textele Codului civil materia accesiunii imobiliare este că pământul se consideră totdeauna ca lucru principal. În prezent, când există bunuri mobile şi imobile de valoare mult mai mare decât pământul, considerăm că această concepţie tradiţională ar trebui schimbată şi în plan legislativ.Revenind, vom analizat cele două cazuri de accesiune imobiliară naturală, şi anume cel privind accesiunea pământurilor depuse sau create de ape şi accesiunea animalelor. 1. Accesiunea pământurilor create de ape. Este acea formă de accesiune ce ia naştere în următoarele cazuri reglementate de lege: aluviunea, avulsiunea, insulele şi prundişurile. 1.1.Aluviunea. Constă în creşterile sau adăugirile de pământ care se formează treptat, în timp, fără intervenţia omului, pe malurile apelor curgătoare.

101


Aluviunile sunt definite de art. 495 C. civ. ca fiind „creşterile de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile râurilor şi fluviilor”. Aceste creşteri de pământ rezultate din depunerea de către apele curgătoare pe unul din maluri, aparţin, după cum prevede art. 495 C. civ., proprietarului riveran pe fondul căruia s-au depus, indiferent de natura cursului de apă. Dar aceste creşteri de pământ pot rezulta şi din retragerea apelor, în timp, de la un mal la altul. Potrivit art. 496 C. civ., pământul liberat prin retragerea apei aparţine proprietarului riveran de-a lungul căruia s-a retras apa. Corelativ cu aceasta, proprietarul fondului spre care s-a retras apa şi care scade nu va putea să ceară despăgubiri pentru pierderea suferită de la cel căruia i-a profitat retragerea apelor şi nici nu poate revendica terenul ce a fost descoperit. 1.2.Avulsiunea.Constă în ruperea bruscă a unei bucăţi de pământ dintr-o proprietate şi alipirea ei de apa curgătoare la altă proprietate riverană (art. 498 C. civ.). Prin urmare, spre deosebire de aluviune, care presupune o creştere progresivă a terenului, prin adăugarea în timp de pământ, nisip etc., avulsiunea presupune ruperea dintr-o dată a unei bucăţi compacte de pământ dintr-un fond riveran aparţinând altei persoane, care se alipeşte altui fond riveran situat în aval, aparţinând altui proprietar. Proprietarul terenului de la care s-a smuls suprafaţa de teren o va putea însă revendica în termen de un an, dată până la care proprietarul fondului la care s-a alipit nu dobândeşte proprietatea asupra sa. Dacă însă nu a fost revendicată în termenul de un an prevăzut de art. 498 C. civ., porţiunea de teren alipită devine proprietatea fondului la care s-a adăugat. În situaţia în care bucata de teren smulsă aparţine domeniului public, nu va putea opera accesiunea imobiliară naturală întrucât acţiunea în revendicare a imobilelor ce fac parte din domeniul public este imprescriptibilă, astfel încât titularul va putea să-şi revendice oricând bucata de pământ. 1.3.Insulele şi prundişurile.Art. 499-501 C. civ. reglementează situaţia insulelor şi prundişurilor formate de cursurile de apă. Ele sunt o formă a accesiunii imobiliare naturale constând în întinderile de uscat rezultate din retragerea apelor, râurilor neplutitoare şi nenavigabile. Potrivit art. 499 C. civ. „insulele şi prundurile care se formează în albia fluviilor şi a râurilor navigabile sau plutitoare sunt ale statului dacă nu se opune titlu sau prescripţie”. Această prevedere din Codul civil se coroborează cu prevederile art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, care dispune că aparţin domeniului public albiile râurilor şi fluviilor, de unde se desprinde concluzia că insulele şi prundişurile ce se formează în aceste albii aparţin tot statului, însă în regim de drept privat. Art. 499 C. civ. dispune în acelaşi sens, cu condiţia ca statului să nu i se opună un titlu sau prescripţia. Or, titlul sau prescripţia nu pot fi opuse decât proprietăţii private, indiferent cine este titularul acesteia, deci şi statului. b)Accesiunea imobiliară artificială;Spre deosebire de accesiunea naturală care se realizează fără intervenţia omului, accesiunea imobiliară artificială se realizează numai prin activitatea omului. Potrivit art. 492 C. civ. „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contră”.

102


Aşadar, art. 492 C. civ. instituie o dublă prezumţie, potrivit căreia orice construcţie şi plantaţie făcută pe un fond se prezumă că aparţine proprietarului fondului şi că a fost edificată pe cheltuiala sa. Această prezumţie nu este însă una absolută, ci este o prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrarie, astfel că cel care a construit pe fondul altuia trebuie să-şi dovedească susţinerea, în favoarea celuilalt operând prezumţia că este proprietar a tot ce se află pe fondul său. Am arătat că în cazul accesiunii naturale proprietarul lucrului accesoriu nu putea formula cerere de dezdăunare de la proprietarul fondului ce a crescut, astfel că accesiunea naturală are loc cu titlu gratuit. În cazul accesiunii artificiale, această regulă nu mai este valabilă, astfel că proprietarul fondului pe care se află construcţiile sau plantaţiile făcute de altul datorează despăgubiri celui care a construit sau plantat. Obligarea la contravaloarea construcţiilor sau plantaţiilor este o aplicaţie a principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi fără justă cauză, pentru că în caz contrar proprietarul fondului ar dobândi în mod gratuit lucrările făcute pe fondul său cu materialele sau cheltuiala altuia. Aşadar, accesiunea artificială are loc numai cu titlu oneros.Accesiunea artificială are loc numai în ipoteza în care există o încorporare materială, respectiv materialul mobiliar întrebuinţat îşi pierde individualitatea mobiliară, devenind imobil prin natura sa. În caz contrar, accesiunea nu va avea loc şi proprietarul materialului va păstra dreptul său.Art. 493 şi 494 C. civ. reglementează două cazuri de accesiune imobiliară artificială: 1.Accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de un proprietar pe terenul său cu materialele altuia. Art. 493 C. civ. prevede că proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar al construcţiei sau plantaţiei ce le-a edificat cu acele materiale străine, iar proprietarul materialelor nu are dreptul să le revendice sau să le ridice.

În această situaţie, în concretizarea principiului potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi fără just temei, proprietarul terenului poate fi obligat la plata contravalorii reale a materialelor, la preţul de circulaţie liberă a acestora de la data când se face plata, şi nu de la data când au fost încorporate. Numai aşa se realizează o justă despăgubire care permite persoanei căreia i-au fost încorporate materialele în lucrări să-şi achiziţioneze materiale de aceeaşi cantitate şi calitate cu cele pe cale le-a avut. Proprietarul construcţiei sau plantaţiilor realizate cu materialele altuia va putea fi obligat şi la plata unor daune-interese în condiţiile răspunderii civile delictuale.Proprietarul terenului dobândeşte proprietatea construcţiilor sau plantaţiilor făcute cu materialele altuia indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă, după cum ştia sau nu că materialele aparţin altei persoane. 2.Accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de o persoană cu materialele sale pe un teren proprietatea altuia. Art. 494 C. civ. prevede că „dacă construcţiile şi plantaţiile au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul terenului are dreptul de a le ţine pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice” În acest caz, terenul fiind bunul principal, proprietarul său va deveni prin acce siune şi proprietar al construcţiei sau plantaţiei. În ceea ce-l priveşte pe constructor, care până atunci era proprietar al materialelor, el devine un simplu creditor al proprietarului pe al cărui teren a edificat construcţia sau plantaţia.

103


Prevederile art. 494 C. civ. se aplică numai în situaţiile în care terţul a edificat pe terenul altuia construcţii noi, nu şi atunci când lucrările efectuate sunt reparaţii sau îmbunătăţiri aduse imobilului. De asemenea, textul este inaplicabil construcţiilor provizorii care pot fi ridicate. În relaţiile dintre părţi nu se aplică dispoziţiile acestui articol în cazul în care lucrările au fost executate în temeiul unei convenţii încheiate între proprietarul terenului şi constructor şi nici în raporturile dintre coproprietari, atunci când unul dintre ei construieşte pe terenul proprietate comună, dacă ceilalţi coproprietari şi-au dat acordul. Când proprietarul fondului construieşte el însuşi pe fondul său, însă cu ma terialele altuia, situaţii rare în practică, nu se pune problema bunei sau relei-credinţe a acestuia în efectuarea lucrărilor, tratamentul juridic fiind acelaşi. În schimb însă, în cazul în care o persoană construieşte sau plantează pe terenul altuia cu materialele sale, o atare distincţie devine necesară. c)Accesiunea mobiliară. Presupune unirea a două bunuri mobile care aparţin la proprietari diferiţi ori confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană prin munca sa folosind materialele altuia. Codul civil reglementează trei cazuri de accesiune mobiliară:a)Adjuncţiunea(art.504-507 C.civ.) care constă în unirea a două bunuri mobile având proprietari diferiţi astfel încât deşi ele formează un singur tot, pot fi despărţite şi conservate separat fără a-şi pierde individualitatea(ex., tabloul şi rama în care este încadrat, o piatră preţioasă şi inelul la care este montată, etc.);b)Specificaţiunea(art.508-510 C.civ.) constă în prelucrarea unei materii astfel încât se obţine un obiect nou, materia primă sau bunul fiind proprietatea altuia(ex., un croitor confecţionează un costum dintr-o stofă proprietatea altuia, acesta din urmă plătind manopera.Dacă manopera este atât de importantă încât trece cu mult valoarea materiei prime întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul devine proprietar dar are obligaţia de a plăti preţul materie prime proprietarului acestuia).c)Confuziunea(art.511-516 C.civ.) are loc atunci când două sau mai multe mişcătoare aparţin unor proprietari diferiţi s-au unit astfel încât nu se mai pot recunoaşte.Dacă unul din bunuri poate fi considerat principal, proprietarul acestuia va deveni proprietar al bunului rezultat din unire şi el va fi obligat de a despăgubi pe celălalt proprietar.Dacă bunurile unite sunt echivalente, lucrul obţinut devine comun, proprietarii putând cere împărţirea acestuia.

5.Tradiţiunea.Ea constituie un alt mod de dobândire a proprietăţii.Prin tradiţiune(art.644 C.civ.) înţelegem remiterea, predarea materială a unui bun. În prezent ea are o sferă de aplicare restrânsă deoarece prin intermediul acesteia are loc transferul dreptului de proprietate în cazul darurilor manuale(a unor donaţii curente) înlocuind astfel forma înscrisului autentic, condiţie esenţială în contractul de donaţie. Tradiţiunea mai poate opera şi în cazul titlurilor de valoare la purtător(obligaţiunile C.E.C.). Obiectul tradiţiunii îl poate forma numai bunurile corporale, nu şi cele imobile.

6.Ocupaţiunea(ocuparea):

104


Definiţie.-Este un mod de dobândire a proprietăţii care constă în luarea în posesie a unui bun care nu aparţine cuiva, a unui bun fără stăpân. Aceasta este forma cea mai primară de a dobândi proprietatea prin luarea în posesie a unui lucru pe care nimeni nu-l are în proprietate(de ex., perla unei scoici dinăuntrul unui peşte mari, puiul unui câine fără stăpân, etc.), este deci un mod originar de dobândire a proprietăţii animo domini, în sensul că dobânditorul este primul propritar cunoscut.Ocupaţiunea presupune două condiţii:luarea în posesie a bunului şi intenţia de a-l face propriu(animus occupandi).Totuşi credem că intenţia nu trebuie să fie calificată, aşa cât şi o persoană lipsită de capacitate să fie beneficiara ocupaţiunii(de ex., un minor sau un alienat mintal). Referitor la acest mod de dobândire a proprietăţii, putem distingem formele de dobândire res nullius, bunurile părăsite şi comoara (tezaurul). a)Res nullius-Codul civil, dar şi legislaţia actuală stabilesc sfera res nullius ca fiind foarte limitată. Pentru că aceste bunuri nu sunt destinate folosinţei tuturor, în principiu oricine, poate să pună stăpânire pe ele.Din interpretarea dată art.477 şi 646 C.civ. rezultă faptul că întotdeauna bunurile imobile fără stapân vor deveni ale Statului, deasemenea şi bunurile imobile sau mobile derivate dintr-o succesiune vacantă sau a uneia abandonate.Dar această interpretare nu poate fi dată restrictiv deoarece ocupaţiunea ca mod de dobândire a proprietăţii, n-ar mai exista. În mod tradiţional în domeniul res nulius intră animalele sălbatice şi peştii, acestea ca şi bunurile abandonate(res derelictae) pot fi dobândite prin ocupaţiune. Vânătoarea şi pescuitul reprezintă îndeletniciri străvechi, care de ele se leagă practic naşterea dreptului de proprietate. S-a spus în perioada interbelică, că vânatul şi peştele sunt res nullius deoarece nu sunt nici lucruri comune şi nici părăsite ori rătăcite şi nu aparţin nimănui. Actualmente situaţia pare a fi schimbată şi asta deoarece vânatul reprezintă bun public de interes naţional(art.2 alin.2 din Legea fondului cinegetic), el face deci parte din domeniul public al Statului iar fondul piscicol poate aparţine după caz, domeniului public de interes naţional sau local ori domeniului privat(art.5 şi 6 din Legea fondului piscicol). b)Bunurile părăsite.Acestea sunt bunurile mobile pe care proprietarul lor le-a abandonat în mod voluntar, cu intenţia de a le lăsa să fie dobândite de alte persoane. Dobândirea proprietăţii lor are loc prin ocupaţiune şi este imediată(de ex., obiectele aruncate la pubelă), de aceea trebuie să existe voinţă de abandonare a lor din partea proprietarului preexistent.Dar există şi abandonuri prohibite cum ar fi obiectele poluante sau periculoase care au un regim special de depozitare, sau părăsirea animalelor. Vehicolele fără stăpân sau abandonate.-Regimul juridic al acestor bunuri este reglementat de Legea nr.421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al Statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale.În concepţia legii vehicol fără stăpân este vehicolul de orice categorie, fără plăcuţă de înmatriculare staţionat pe domeniul public sau privat al Statului, al cărui proprietar sau deţinător legal este de necunoscut.În opoziţie, vehicolul abandonat este acela care se află pe domeniul public sau privat al Statului de cel puţin un an, al cărui proprietar sau deţinător legal este cunoscut, dar există indicii temeinice(de ex., starea de deteriorare a vehicolului) de renunţare din partea unuia dintre aceştia asupra exercitării drepturilor sale de proprietar.

105


c)Comoara sau tezaurul.(juridic, termenii sunt sinonimi) În definiţia dată de Codul civil comoara este orice lucru ascuns sau îngropat, pe care nimeni nu poate justifica că este proprietar şi care este descoperit printr-un efect al hazardului. Proprietatea unui tezaur este a aceluia ce l-a găsit în propriul său fond, iar dacă acesta este găsit în fond străin se împarte pe din două între cel ce l-a descoperit şi între proprietarul fondului(art.649 C.civ.).Noţiunea de comoară este legată de noţiunile de uitare(vetust) şi hazard.Descoperirea comorii nu poate constitui un mod de dobândire a proprietăţii decât dacă ea este făcută din întâmplare de un terţ. Descoperirile arheologice nu pot avea regimul juridic al comorii.Astfel, indiferent de faptul că aceste bunuri au fost descoperite pe domeniul public sau pe cel privat al unei persoane fizice, vor intra în proprietatea publică a Statului(Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional).Persoanele fizice care au descoperit întâmplător aceste bunuri sunt obligate să le predea autorităţilor în termen de 48 de ore de la descoperire, având dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată la momentul acordării recompensei, iar în cazul descoperirii unor bunuri culturale de valoare excepţională se poate acorda şi o bonificaţie de până la 15% din valoarea bunului. Noul Cod civil va reglementa drepturile asupra tezaurului găsit, în art.946.

106


Curs XII Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale 1.Hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai atunci când ea are un caracter constitutiv sau atributiv de drepturi.Ex.:hotărârea judecătorească care ţine loc de act autentic în cazul în care s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare(suplinirea consimţământului), sau hotărârea prin care se dispune exproprierea pentru cauză de utilitate publică. 2.Uzucapiunea(prescripţia achizitivă): a)Noţiune; Ca mod de dobândire a proprietăţii, uzucapiunea se întemeiază pe faptul posesiei pe perioada de timp cerută de lege a imobilului, astfel că în absenţa posesiei unui imobil nu se poate vorbi de dobândirea dreptului de proprietate prin acest mod. Când posesiunea unui imobil se prelungeşte pe o anumită durată, în anumite condiţii impuse de lege, acest fapt nu rămâne fără consecinţe juridice, cea mai importantă fiind aceea că la epuizarea termenului această stare de fapt dobândeşte conotaţii juridice, în sensul că duce la naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul persoanei care a avut posesia utilă a acestuia. Aşadar, când posesia unui imobil se prelungeşte o anumită perioadă de timp, legea o consideră izvor al proprietăţii, iar posesorul va fi considerat proprietar. În literatura juridică, prescripţia achizitivă sau uzucapiunea a fost definită ca un mijloc de a dobândi proprietatea unui lucru prin posesiunea acestuia în timpul fixat de lege. Deci până la împlinirea termenului, în timpul posesiei exercitată de către posesorul neproprietar există numai o aparenţă de proprietate; în toată această perioadă, posesorul se află într-o situaţie incertă, existând permanent pericolul ca adevăratul proprietar să facă acte prin care să întrerupă prescripţia achizitivă. Numai după împlinirea termenelor fixate de lege, faptul posesiei de până atunci se transformă într-o stare de drept şi se consolidează dreptul de proprietate, posesorul devenind proprietar, ceea ce face ca proprietarul iniţial să nu mai poată revendica imobilul uzucapat, putându-i fi opusă, pe calea excepţiei, dobândirea proprietăţii prin acest mod originar. Invocarea uzucapiunii – ca mod originar de dobândire a proprietăţii – este cel mai eficace mod de a apăra dreptul de proprietate asupra unui imobil, astfel încât, chiar dacă cel care a avut un titlu de proprietate asupra imobilului l-a pierdut, prin invocarea uzucapiunii dreptul său va putea fi apărat fiind necesar doar să facă dovada faptului posesiei în termenul şi în condiţiile impuse de lege. Aşadar, uzucapiunea dă naştere dreptului de proprietate ori a unui alt drept real asupra unui bun imobil, prin posedarea lui de către una sau mai multe persoane, în condiţiile şi termenele prevăzute de lege. În dreptul nostru civil, dobândirea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale prin uzucapiune este reglementată în mod diferit, în funcţie de locul de situare a imobilelor. Astfel, în regimul de publicitate imobiliară prin registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni, proba dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune are un rol extrem

107


de important, fiind singura dovadă absolută a dobândirii unui asemenea drept, astfel că odată făcută dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru a uzucapa, dreptul se consolidează în mod absolut. În schimb, în sistemul de publicitate imobiliară prin cărţile funciare – sistem real de publicitate – drepturile reale imobiliare se dobândesc în principiu numai prin înscrierea în cartea funciară, înscrierea având efect constitutiv de drepturi, legea prevăzând expres situaţiile în care aceste drepturi se dobândesc fără înscriere (art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938), iar uzucapiunea nu figurează printre modalităţile de dobândire a unui drept real fără înscrierea în cartea funciară. Aşa fiind, în cadrul acestui sistem de publicitate imobiliară, dobândirea proprietăţii prin uzucapiune nu este recunoscută decât în cazurile expres prevăzute de lege. c)Sediul materiei; Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi altor drepturi reale principale prin mijloace de drept civil sunt diverse, unul din aceste moduri, reglementat prin prevederile art. 645 C. civ., fiind şi prescripţia. Tot Codul civil, în art. 1837, dispune că prescripţia achizitivă este un mod de a dobândi proprietatea. În Codul civil român cuvântul uzucapiune nu se regăseşte, deşi în legislaţiile străine acest termen este întâlnit. În Codul civil român intrat în vigoare la 1864 uzucapiunea este reglementată în Cartea a III-a titlul XX, dispoziţii care se completează cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, iar în ce priveşte teritoriile unde publicitatea imobiliară se realizează prin cărţile funciare sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. d)Felurile uzucapiunii; În sistemul Codului civil, uzucapiunea este de două feluri, respectiv:A) uzucapiunea de 30 ani reglementată de prevederile art. 1890-1894 C.civ.;B) uzucapiunea de 10-20 ani reglementată de prevederile art. 1895 şi urm. C.civ. A)Uzucapiunea de 30 ani. Pentru ca dreptul de proprietate sau alt drept real să fie dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, potrivit art. 1890 C. civ., este necesară îndeplinirea a două condiţii:-să existe o posesie utilă;-posesia să fi fost exercitată timp de 30 ani, fiind irelevant dacă uzucapantul a fost de bună sau rea-credinţă. Pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie lipsită de vicii, deci să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar (art. 1847 C. civ.). Numai dacă pe lângă cele două elemente ale sale – corpus şi animus –, posesia are şi calităţile cerute de lege, ea produce unul din efectele sale principale, şi anume prescripţia achizitivă. Alături de aceste calităţi ale posesiei care o fac aptă pentru a duce la dobândirea unui drept real prin prescripţia achizitivă, literatura de specialitate şi practica judiciară au apreciat că pentru a fi utilă posesia trebuie să mai aibă şi o altă calitate, respectiv să fie neechivocă. Posesia este echivocă când actele de stăpânire materială exercitate de posesor pot fi interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic al posesiei (subl. ns.– I.A), adică nu rezultă clar dacă există voinţa de a poseda pentru sine.

108


Dacă posesia exercitată este utilă, uzucapiunea se consideră împlinită după trecerea termenului de 30 de ani. Acest termen se calculează pe zile întregi, astfel că ziua de începere a prescripţiei (dies a quo) nu intră în calcul (art. 1887 C. civ.), însă ziua de împlinire (dies a quem) intră în acest calcul, uzucapiunea considerându-se împlinită după trecerea celei din urmă zi a termenului (art. 1889 C. civ.). Odată exercitată posesia utilă în perioada de 30 ani prevăzută de lege, prin efectul acesteia se dobândeşte dreptul de proprietate, aşa cum a fost exercitat asupra bunului, respectiv liber de sarcina unui uzufruct sau a unei servituţi existente anterior, pentru că posesia utilă s-a exercitat şi împotriva acestor sarcini care grevau proprietatea ce a fost dobândită prin efectul prescripţiei achizitive În jurisprudenţă s-a decis că proprietatea nu se pierde prin neuz, indiferent de durata cât bunul nu este folosit de proprietarul său, el putând intenta o acţiune în revendicare chiar dacă au trecut mai mult de 30 ani de la ultimul act de folosinţă, care însă poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii dacă în timpul cât proprietarul nu a uzat de bunul său, acesta a fost posedat în condiţiile legii de altă persoană. Tot în jurisprudenţă s-a decis că indiferent cât a avut stăpânirea materială a bunului, un posesor precar nu va putea dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, chiar dacă stăpânirea bunului depăşeşte 30 ani. Dobândirea bunului prin convenţie exclude uzucapiunea. B)Uzucapiunea de 10-20 de ani(art.1895-1899 C.civ.).-Dispoziţiile art.1895 C.civ. evocă faptul că o persoană de buna credinţă care printr-o justă clauză a câştigat un nemişcător determinat, va ‚prescrie’ proprietatea acelui bun prin 10 ani, cu condiţia ca proprietarul adevărat să locuiască în raza teritorială a tribunalului unde se află acel nemişcător detrminat şi prin 20 de ani dacă locuieşte afară din acea rază teritorială. Dacă adevăratul proporietar a locuit atât în circumscripţia tribunalului unde se află bunul cât şi în altă circumscripţie, termenul de uzucapiune se calculează adăugându-se la termenul cât a locuit în circumscripţia în care se află bunul, dublul anilor cât a stat în altă circumscripţie pentru ca să fie de 10 ani(de ex., proprietarul a stat în circumscripţia unde se află bunul 6 ani.Pentru a uzucapa uzucapantul trebuie să posede bunul 14 ani pentru că din 10 se scade 6 iar restul înmulţit cu 2(4×2=8) se adaugă la 6. Originalitatea acestei prescripţii comparativ cu cea de 30 de ani constă în termenul mai scurt cerut pentru a uzucapa, este o prescripţie de favoare făcută posesiei de bună credinţă prin raportare la posesia de rea credinţă. Condiţiile acestei uzucapiuni sunt:-posesia să se întemeieze pe un just titlu;-posesia să fie de bună credinţă; Posesia să se întemeieze pe un just titlu.Art.1897 C.civ. stabileşte că prin just titlu înţelegem orice act juridic transletiv de proprietate precum vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul, etc. e)Caracterele juridice pe care trebuie să le prezinte justul titlu sunt următoarele: a)Translativ de proprietate.Mai precis, prin titlu trebuie înţeles actul juridic(negotium) care are ca efect transferul dreptului de proprietate posesorului în cazul în care acesta ar fi încheiat actul cu adevăratul proprietar dar el este lipsit de acest efect pentru că a fost încheiat cu un neproprietar, în alte cuvinte fiind vorba despre un titlu translativ viciat;

109


b)Titlul să provină de la un non domino.Titlul trebuie să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, adică de la un neproprietar.Jurisprudenţa şi doctrina au decis că în cazul în care acelaşi proprietar transmite succesiv un bun la două persoane, dintre care prima omite să-şi transcrie titlul, aceasta nu va putea opune uzucapiunea de 10-20 de ani celuilalt dobânditor, deoarece titlul ei nu emană de la un non domino ci de la adevăratul proprietar şi acest titlu nu este opozabil dobânditorilor care au transcris; c)Titlul presupune un raport între un autor şi un având cauză.Potrivit acestei trăsături se presupune că numai dobânditorii cu titlu particular, ai unui bun determinat, pot beneficia de prescripţia prescurtată, desigur că avândul cauză cu titlu universal va putea continua prescripţia începută de autorul său; d)Titlul să existe şi să fie valabil.Justul titlu trebuie să existe în realitate.Atunci când el există doar în imaginaţia posesorului, el constituie titlu putativ şi nu este suficient.Totodată titlul trebuie să fie valabil, deoarece titlul nul nu poate servi pentru uzucapiune de 10-20 de ani.Transcrierea în registrul de publicitate imobiliară nu este obligatorie, însă pentru a fi opozabil revendicantului justul titlu trebuie să fi dobândit dată certă. Nu pot constitui just titlu:-convenţiile de locaţiune, comodat, etc.;-convenţiile de împărţeală care au un caracter declarativ de drepturi;-hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi;-certificatul de moştenitor care nu constituie titlu de proprietate ci declară doar calitatea de moştenitor şi întinderea drepturilor succesorale. Posesia trebuie să fie de bună credinţă.Prin buna credinţă în această materie înţelegem credinţa greşită a posesorului că a dobândit bunul imobil de la adevăratul proprietar, că el stăpâneşte bunul cu convingerea că o face în calitate de titular al dreptului de proprietate.Buna credinţă este prezumată de lege(art.1899 alin.2 C.civ.) ceea ce înseamnă că revendicantul poate dovedi reaua credinţă a posesorului prin orice mijloc de probă. f)Efectele uzucapiunii. Principalul efect al uzucapiunii este acela că prin împlinirea termenului se naşte dreptul de proprietate al uzucapantului şi concomitent se stinge dreptul de proprietate al fostului proprietar. Uzucapiunea trebuie invocată pe cale de acţiune în justiţie sau pe cale de excepţie (art.1841 C.civ.).De aceea, prin simpla împlinire a termenului de prescripţie uzucapantul nu devine ipso iure titularul dreptului uzucapat ci dobândeşte numai dreptul de a invoca beneficiul uzucapiunii.Creditorii uzucapantului pot invoca şi ei uzucapiunea pe calea acţiunii oblice15.Dacă renunţarea s-a făcut în frauda intereselor creditorilor, aceştia au dreptul să solicite revocarea renunţării prin acţiunea pauliană16(art.1843 C.civ.).

15 Reprezintă, acel mijloc juridic prin care creditorul chirografar exercită drepturile şi acţiunile patrimoniale ale debitorului sau atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercite.Acţiunea oblică se fondează pe dreptul de gaj general al creditorului, constituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului, şi urmăreşte ca scop conservarea patrimoniului acestuia.Domeniul de aplicare al acţiunii oblice cuprinde numai drepturile şi acţiunile patrimoniale care sunt în pericol de a se pierde datorită pasivităţii debitorului.16 Sau actiune revocatorie.Este acea actiune prin care creditorul solicită revocarea sau desfiinţarea judiciară a actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor sale.Vizând existenţa acelor acte, acţiunea pauliană este îndreptată împotriva terţului care a beneficiat de pe urma lor; fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de o parte, în dreptul de gaj al creditorului, iar pe de altă parte în ideea că prin actele frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva

110


Curs XIIIPublicitatea imobiliară 1.Aspecte generale: Prin publicitate imobiliară se înţelege totalitatea mijloacelor juridice prin care se evineţiază situaţia materială şi juridică a imobilelor în mod public pentru a se ocroti cicuitului lor civil. Publicitatea imobiliară are ca obiect cunoaşterea de către terţi(erga omnes) a operaţiunilor de constituire, transmitere sau stingere a drepturilor reale imobiliare şi a unor drepturi personale. Scopul publicităţii imobiliare este multiplu.Astfel prin acesta se oferă o mai mare siguranţă a drepturilor reale existente şi a transmisiunii acestor drepturi prin aducerea la cunoştinţa terţilor a situaţiei juridice a acestor bunuri.Totodată ea constituie o evidenţă clară a tuturor bunurilor imobile. Prin publicitatea imobiliară se realizează atât securitatea juridică statică, prin aceea că atestă existenţa drepturilor imobiliare ale persoanelor fizice şi juridice, cât şi securitatea juridică dinamică, prin faptul că ea conferă celor interesaţi date certe cu privire la situaţia juridică a imobilelor. Sistemele de publicitate imobiliară existente pe teritoriul ţării noastre au fost şi sunt:-sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, sistem care este reglementat de Codul civil şi Codul de procedură civilă(este aplicabil în Vechea Ţară-România înainte de 1918);-sistemul cărţilor funciare reglementat de Legea nr.115/1938 şi Decretul 241/1947 şi care a fost aplicabil până la definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări, sistem abrogat prin art.72 alin.3 din Legea nr.7/1996.Acest sistem era aplicabil în Transilvania, Banat şi Bucovina.-sistemul real de publicitate imobiliară reglement de Legea nr.7/1996. 2.Sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni. Acesta este un sistem personal de publicitate a drepturilor reale imobiliare, bazat pe registre care se ţin pe numele proprietarilor şi nu pe imobile.Aşa fiind, situaţia juridică a imobilului poate fi aflată numai dacă se cunoaşte numele proprietarilor succesivi operaţiune, de regulă deosebit de dificilă. Aceste registre se ţin actualmente în cadrul Birourilor de carte funciară doar pentru verificări, întrucât nu mai sunt operabile deoarece există definitivat cadastrul la nivelul întregii ţări. 3.Sistemul cărţilor funciare. O caracteristică principală a sistemului de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare este aceea că evidenţa se ţinea nu pe proprietari, ci pe imobile, fiecare imobil

creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat a le repara.Faţă de terţul beneficiar al actului, dacă acesta a fost complice la fraudă (deci de rea credinţă), acţiunea pauliană se fondeaza pe regula responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de bună credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe urma actului ce a prejudiciat pe creditor, terţul este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza regulei că nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept in detrimentul altuia.

111


avându-şi cartea sa funciară în care sunt cunoscute toate actele translative sau constitutive de drepturi(se cheamă şi publicitatea reală). Cărţile funciare erau întocmite şi numerotate pe localităţi.Dacă o comună avea mai multe sate, fiecare sat avea cartea sa funciară, ca localitate. După o vreme au fost ţinute de fostele notariate de stat, ulterior au fost trecute la judecătoriile competente teritorial. Cartea funciară propriu-zisă era alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi sau foi. Titlul cărţii cuprindea:numărul ei şi denumirea comunei, a oraşului sau a municipiului în care este situat imobilul. Partea I cuprindea descrierea imobilului cu elementele sale componente. Partea aII-a, denumită şi foaia de proprietate, cuprindea înscrierile privitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului. Partea aIII-a cuprindea înscrierile privitoare la sarcini(întabularea, înscrierea provizorie şi notarea). 4.Acţiunile de carte funciară: a)Acţiunea în prestaţie tabulară; Aşa cum am arătat, înscrierile în cartea funciară aveau efect constitutiv de drept pentru înseşi părţile actului juridic supus acestei operaţii şi în acelaşi timp făceau actul opozabil terţilor. Potrivit art.22-23 din Decretul-Lege nr.115/1938, cel care se obligase la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real imobiliar era obligat să predea înscrisurile necesare pentru intabularea acestui drept în cartea funciară, iar în măsura în care era vorba despre stingerea unui asemenea drept, era ţinut să predea actele necesare pentru radierea lui.În cazul în care refuza să-şi îndeplinească această obligaţie, persoana îndreptăţită se putea adresa instanţei de judecată cu o acţiune în prestaţie tabulară. Prin intermediul acestei proceduri, instanţa de judecată dispunea prin hotărâre judecătorească, intabularea sau, după caz, radierea dreptului înscris în cartea funciară. b)Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară. Prin intermediul acestei acţiuni, se cerea instanţei de judecată îndreptarea sau înlăturarea unei înscrieri din cartea funciară care era necorespunzătoare realităţii, statuând situaţia juridică reală a unui imobil. Scopul acestei acţiuni în rectificare era acela de a rezolva neconcordanţa care se putea ivi între realitate şi situaţia de catre funciară(când înscrierea sau titlul pe baza căruia s-a făcut înscrierea nu au fost valabile, dacă prin înscriere dreptul a fost greşit calificat-ex., în loc de drept de abitaţie s-a înscris drept de uzufruct, etc).

112


Curs XIVPublicitatea imobiliară

1.Noile cărţi funciare: a)Aspecte introductive; Legea nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară a fost edictată pentru a introduce un sistem unic pentru toată ţara.Acest sistem a înlocuit treptat sistemele de publicitate existente în prezent.În spiritul acestei legi, publicitatea imobiliară se realizează prin cărţi funciare la temelia cărora se vor constitui documentele cadastrale ale localităţilor. Prin cadastrul general se realizează identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, el este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică.Componentele sale sunt:parcela, construcţia şi proprietarul.În înţelesul legii prin imobil se înţelege parcela de teren cu sau fără construcţii. Cadastrul general se organizează în fiecare unitate administrativ-teritorială:comună, oraş, municipiu, judeţ şi la nivelul întregii ţări, realizându-se:-identificarea, înregistrarea şi descrierea în documentele cadastrale a terenurilor şi a celorlalte bunuri imobile prin natura lor, măsurarea şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi informative;-identificarea şi înregistrarea tuturor proprietarilor şi a altor deţinători legali de terenuri şi de alte bunuri imobile, în vederea asigurării publicităţii şi opozabilităţii drepturilor acestora faţă de terţi;-furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. Efectuarea lucrărilor cadastrale este de competenţa Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie care are organizate oficii în fiecare judeţ.Potrivit O.U.G. 41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.7/1996, aprobată prin Legea nr.499/2004, art.3 din lege conduce la înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin reorganizarea Oficiului Naţional de Cadastru, şi subordonarea acesteia Ministerului Administraţiei şi Internelor. Potrivit Legii nr.7/1996 în momentul de faţă, activitatea specifică de publicitate imobiliară a fost transmisă Oficiilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară aflate în subordinea Agenţiei Naţionale.În circumscripţia fiecărei judecătorii funcţionează câte un birou de carte funciară subordonat Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, birou care a preluat activitatea fostelor C.F. ale judecătoriilor.Acest birou de carte funciară este în responsabilitatea unui registrator care are statutul unui consilier juridic, fiind subordonat numai directorului direcţiei de publicitate imobiliară din cadrul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. b)Scurtă privire istorică asupra primelor începuturi ale cadastrului; Începuturile cărţilor funciare(numite în trecut funduare) se găsesc în toate ţările din Apus încă din sec.XI-XIV d.H.Vechiul drept german este cel care a contribuit cel mai mult la dezvoltarea lor.El se catacteriza prin publicitate şi specialitate. Cărţile funciare au fost introduse în Transilvania din iniţiativa Austriei, în trei etape:-în 1794 în localităţile de graniţă supuse dreptului austriac;-în 1855 în localităţile supuse dreptului ungar;

113


-în 1870 în celelalte localităţi de drept austriac. Realizarea unui cadastru şi a unei cărţi funciare moderne a fost încercată în perioadă în perioada interbelică prin Legea nr.23/1933 şi Legea nr.115/1938.Prin Legea din 1933 s-a încercat crearea unui cadastru naţional unitar, introducerea cărţilor funciare în Vechea Ţară precum şi unificarea legislaţiei cărţilor funciare. Nerealizându-se aceste deziderate, Legea nr.115/1938(concepută iniţial pentru aplicare naţională)a fost pusă în aplicare numai în Transilvania(în 1938 în Bucovina, în 1947 pe tot cuprinsul Transilvaniei). c)Registrul cadastral de publicitate imobiliară Publicitatea imobiliară se realizează prin înscrierea în cărţile funciare a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate.Cărţile funciare alcătuiesc registrul cadastral de publicitate imobiliară al unei anumite localităţi şi se ţin de către Biroul de carte funciară. Alături de registrul cadastral şi strâns legat de acesta există următoarele documente de evidenţă: a)un registru special de intrare; b)planul de identificare a imobilelor; c)repertoriul imobilelor care indică numărul cadastral al parcelelor şi numărul de ordine al cărţilor funciare în care sunt înscrise; d)indexul alfabetic al proprietarilor; e)o mapă în care se păstrează cererile de înscriere împreună cu un exemplar al înscrisurilor constatatoare ale actelor şi faptelor juridice supuse înscrierii. d)Cărţile funciare; În conformitate cu art.21 din lege, cartea funciară este structurată astfel:un titlu care conţine numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi trei părţi. Partea I (denumită şi Foaia de avere) cuprinde descrierea imobilelor şi este formată din: a)numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil; b)suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi, după caz, construcţiile; c)amplasamentul şi vecinătăţile; d)valoarea impozabilă. Partea aII-a (se mai numeşte şi Foaia de proprietate) se referă la înscrierile privind dreptul de proprietate, astfel: a)numele proprietarului; b)actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept; c)strămutările proprietăţii; d)servituţile constituite în favoarea imobilului; e)faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate; f)orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau în partea aII-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute. Partea a III-a (numită şi Foaia de sarcini) cuprinde înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini:

114


a)dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, servituţiile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de trei ani; b)faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte; c)sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; d)orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte. e)Corpul de proprietate; Legea prevede că unul sau mai multe imobile alipite de pe teritoriul unei localităţi, aparţinând aceluiaşi proprietar, formează corpul de proprietate care se înscrie în cartea funciară. Mai multe corpuri de proprietate de pe teritoriul aceleiaşi localităţi, aparţinând unui proprietar, formează partida sa cadastrală care se înscrie în aceeaşi carte funciară.Prcela care este grevată de sarcini nu va putea fi alipită la alt corp de proprietate ci va forma-în caz de dezlipire-un corp de proprietate separat. Potrivit art.44, corpul de proprietate este susceptibil de alipiri sau dezlipiri. Alipirile au loc atunci când mai multe parcele se unesc într-un singur corp sau dacă la un corp de proprietate de adaugă o nouă parcelă ori atunci când se măreşte suprafaţa unei parcele. Dezlipirile se realizează prin despărţirea unei parcele de un corp sau micşorarea întinderii unei parcele. Alipirile şi dezlipirile se vor evidenţia în cartea funciară prin transcrieri şi reînscrieri. f)Principiile noilor cărţi funciare; Art.27-28 din Legea nr.7/1996 instituie principiul publicităţii integrale conform căruia drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrise în cartea funciară pentru a deveni opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată dispună de ele. Principiul relativităţii potrivit căruia înscrierile în cartea funciară se poate face numai împotriva aceluia care, la data înregistrării carerii, este înscris, sau urmează a fi înscris în cartea funciară ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea va fi făcută; Principiul forţei probante a înscrierilor drepturilor reale.Această putere doveditoare a cărţilor funciare instituie două prezumţii:1) dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul ei există;2)dacă un drept s-a radiat se prezumă că nu există; Principiul legalităţii care are două aspecte:legalitatea formală şi legalitatea materială.Legalitatea formală înseamnă că registratorul poate încuviinţa numai înscrierea actelor şi faptelor permise de lege, iar potrivit legalităţii materiale registratorul este obligat să cerceteze dacă cererea de înscriere şi titlul pe care se întemeiază întrunesc condiţiile prevăzute de lege.În caz contrar, cererea de înscriere se respinge printr-o încheiare motivată ce poate fi atacată cu plângere în termen de 15 zile de la comunicare la instanţa competentă în circumscripţia căreia se află imobilul.Plângerea se depune la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară căruia îi revine sarcina de a o înainta instanţei competente, după ce în prealabil a procedat la înscrierea acesteia. g)Înscrierile în cărţile funciare;

115


După obiectul lor, acestea sunt în număr de trei:întabularea, înscrierea provizorie şi notarea. Întabularea are ca obiect înscrierea drepturilor reale.Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile terţilor fără înscriere în cartea funciară dacă provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune însă ele nu vor putea fi transmise de titularul lor decât după înscrierea în cartea funciară(art.28). Înscrierea provizorie, imperfectă, nu conferă certitudine în privinţa drepturilor reale la care se referă.Ea se face în cazul dobândirii unor drepturi imobiliare afectate de condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă(art.31). Notarea este aceea înscriere care priveşte faptele, drepturile personale ori raporturile juridice în legătură cu imobilele întabulate şi se poate în anumite cazuri prevăzute de lege. În cărţile funciare pot fi notate drepturile de creanţă sau alte raporturi juridice, acţiunea în prestaţie tabulară introdusă în legătură cu imobilul, acţiunea în rectificare a înscrierilor în cartea funciară, acte şi fapte juridice referitoare la situaţia juridică personală a titularului dreptului înscris, etc. h)Efectele înscrierii în cartea funciară. Efectele înscrierii în cartea funciară.-Întabularea şi înscrierea provizorie au ca efect opozabilitatea faţă de terţi a actelor şi faptelor juridice prin care se dobândesc, se modifică sau se sting drepturile reale imobiliare. Notarea, pe lângă opozabilitatea faţă de terţi are ca efect şi informarea acestora cu privire la drepturile personale, faptele persoanele ori raporturile juridice referitoare la imobilele întabulate.

116

dr civil.

Documents

Transcript of dr civil.