1.Răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui RomânieiGeneralităţi

Constituţia României consacră două texte exprese răspunderii şefului de stat: articolul 96, care instituie răspunderea penală a Preşedintelui, sub forma punerii sub acuzare, şi articolul 95 consacrat suspendării din funcţie a şefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a Preşedintelui.

Analiza regimului juridic al răspunderii Preşedintelui trebuie începută de la principiul constituţional al imunităţii sale, instituit prin articolul 84, şi al imposibilităţii tragerii la răspundere juridică pentru voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, specific şi parlamentarilor.

Prin actele şi faptele săvârşite în exerciţiul mandatului, se înţelege formele de activitate compatibile cu funcţia, sau, altfel spus, acele modalităţi prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituţionale ale şefului de stat.

Se face astfel o distincţie între două categorii de acte şi fapte ale Preşedintelui:– cele prin care el îşi duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o protecţie juridică

specială;– cele prin care se exprimă ca simplu cetăţean, situaţie în care preşedintele se bucură de acele

garanţii pe care Constituţia le asigură tuturor cetăţenilor, care sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pentru aceste fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetăţean.

Răspunderea politică a Preşedintelui României„Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura

premergătoare şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci în faţa corpului electoral; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie.

Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică şi politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ şi cea politică implicând în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de a-l alege pe şeful statului şi de a-l demite atunci când el nu mai justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.

Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când Preşedintele a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei.

În ceea ce priveşte regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei forme de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:

a) declanşarea procedurii de suspendare, realizată de o treime din numărul parlamentarilor. Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care are obligaţia să o aducă la cunoştinţa şi a celeilalte Camere.

b) Comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare Preşedintelui României. Acest lucru se impune deoarece Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele care i se impută, înţelegând, din modul în care este formulat textul, că nu este obligat să facă acest lucru.

c) Sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de art. 95 alin. (1) coroborat cu art. 146 lit. h) din Constituţie.

d) Discutarea propunerii de suspendare, după primirea avizului Curţii Constituţionale. Avizul va trebui să fie comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât Parlamentului, cât şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută. Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere.

e) Consecinţele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de interimat, deci întreruperea exercitării mandatului Preşedintelui, având astfel aplicabilitate art. 98 din Constituţie.

f) Referendumul se organizează, potrivit art. 95 alin. (3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului. Deşi Constituţia nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are obligaţia să

organizeze referendumul, înţelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art. 102 alin. (1) de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.

În privinţa rezultatelor referendumului şi a consecinţelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât despre două variante:

– aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.

– respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în vedere.

Răspunderea penală a Preşedintelui României

De la principiul potrivit căruia Preşedintele se bucură de imunitate, pe durata exercitării mandatului său, se admite o excepţie. Sediul materiei îl reprezintă art. 96 potrivit căruia Preşedintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul majorităţii de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.

De vreme ce fapta de înaltă trădare are, în egală măsură, o dimensiune politică şi una juridică, vom identifica, şi în derularea procedurii răspunderii penale a Preşedintelui, o fază politică şi o fază judiciară.

Potrivit art. 96 alin. (2) din Constituţie, propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului impune ca solicitarea să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate Preşedintelui şi încadrarea lor juridică.

Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligaţia de a informa neîntârziat pe Preşedinte despre cererea de punere sub acuzare. În şedinţa în care se face propunerea se procedează la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat şeful statului. Această comisie prezintă un raport în şedinţa comună a celor două Camere, în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

Potrivit art. 96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret. Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în şedinţă comună, la fel ca şi în cazul în care se decide suspendarea din funcţie a Preşedintelui. Dacă se întruneşte majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declanşându-se astfel cea de-a doua fază a acestei forme de răspundere.

Şi această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.1. Primirea sesizării formulate de Parlament - în ceea ce priveşte competenţa Parchetului

General, după ce a fost sesizat de Parlament, ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte încadrarea juridică a înaltei trădări, şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în judecată, sau nu întruneşte un asemenea caracter, şi atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală a Preşedintelui.

2. Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această etapă putând avea, la rândul ei, două etape: judecata în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; judecata în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere, Preşedintelui îi este

recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două faze ale sale, politică şi penală.

Demiterea Preşedintelui, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate ajunge, în urma judecării definitive a Preşedintelui, la două concluzii:

– că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti echivalează cu demiterea Preşedintelui. Constituţia prevede că „Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

– că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui. Ca orice alt cetăţean, Preşedintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumţia de nevinovăţie.

1. Caracteristicile autonomiei locale

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia, care constă în „dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea, un sistem care implică autonomia”.

În România, cadrul legislativ al autonomiei locale a cunoscut o evoluţie pozitivă în perioada post-revoluţionară, începând cu adoptarea unei noi Constituţii, continuând cu ratificarea Cartei europene a autonomiei locale şi adoptarea şi îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice administraţiei publice locale fiecare din actele normative menţionate conferind o deosebită importanţă autonomiei locale.

Conţinutul principiului autonomiei, ca şi caracteristicile sale, se regăsesc în conţinutul Legii administraţiei publice locale, nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cuprinse în dispoziţiile art.3 şi 4, alin. 1 şi 2. Potrivit acestor reglementări, „autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele legii” şi ea „priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz, şi reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Autonomia locală are un caracter pur administrativ, autorităţile locale având o competenţă determinată, ceea ce presupune: dreptul de reglementare şi de răspundere proprie, în condiţiile prevăzute de lege, pentru rezolvarea treburilor colectivităţilor locale, adică o sferă proprie de acţiune, aşa cum este ea denumită convenţional în practica administraţiei.

În practică, principiul autonomiei locale, cunoaşte două forme: autonomia tehnică sau autonomia funcţională şi autonomia teritorială.

Autonomia funcţională presupune recunoaşterea posibilităţii pentru unele servicii publice de a beneficia de autonomie în domeniul lor de activitate, iar autonomia teritorială constă în recunoaşterea dreptului unităţilor administrativ-teritoriale, în condiţiile legii, de a se autoadministra.

Autonomia locală, potrivit unui autor, are în vedere existenţa anumitor condiţii şi îndeplinirea unor exigenţe, cum ar fi: „prezenţa unei colectivităţi care să aibă interese şi cerinţe specifice faţă de interesele colectivităţii naţionale, existenţa unor mijloace materiale şi financiare puse la dispoziţia colectivităţilor local, a căror gestionare se realizează sub responsabilitatea acestei colectivităţi, autorităţile care conduc colectivitatea locală trebuie să fie alese dintre cetăţenii ce o compun, stabilirea unor atribuţii distincte pentru autorităţile alese, potrivit cărora ele pot să decidă liber în rezolvarea problemelor locale şi existenţa „tutelei administrative”.

În sens juridic, literatura de specialitate consideră autonomia că este legată de un component al teritoriului unui stat, se recunoaşte de către stat dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor locuitorilor cuprinşi într-o unitate administrativ-teritorială. „Autonomia nu este un drept al unei colectivităţi etnice, ci este un obiectiv politic de guvernare descentralizat”.Un alt aspect subliniat de literatură este acela că autonomia unei unităţi administrativ-teritoriale nu se opune autonomiei alteia şi nu poate fi mai largă decât alta.