DorintaDe Mihai Eminescu

Poezia “ Dorinta “ de Mihai Eminescu este o idila ce se manifesta intr-un cadru rustic, prezentand o poveste de dragoste ideala ce are loc in mijlocul naturii, o fericire care ar fi posibila prin intermediul visului, intr-un viitor neprecizat.

Titlul “ Dorinta “ sugereaza imaginea iubirii ideale dar neimplinite. Iubirea este proiectata printr-un plan, imaginea exprimand aspiratia poetului spre un sentiment ideal, dorinta profunda a acestuia de a atinge pergectiunea trairii acestui sentiment.

“ Dorinta “ de Mihai Eminescu este structurata in sase catrene dispuse in trei segmente lirice. Apare alternanta planurilor prezent – viitor, iar tablourile de natura alterneaza cu scenele erotice.

Prima strofa corespunde primei secvente, secventa a II a este alcatuita din strofa a II a, a III a, a IV a, iar ultima secventa lirica cuprinde cele doua strofe din finalul poeziei.

Prima strofa este o chemare a iubitei in mijlocul naturii. Verbul la imperative “ Vino “ sugereaza nerabdarea si dorinta poetului pentru implinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemata intr-un cadru natural rustice compus din elemente specifice eminesciene (“ codrul, izvorul, teiul “). Natura este personificata, umanizata caci ea participa emotional la trairea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de indragostiti este izolat de restul lumii, de catre elemente ale naturii ocrotitoare, sugerand un loc tainic al iubirii, al visarii, in care se manifesta dragostea.

Dorinta de intimidate a indragostitilor este accentuata si in continuarea poeziei in versul din a III a strofa, stare sugerata de repetitia “ Vom fi singuri – singurei “.

Urmatoarele trei strofe ilustreaza posibila intalnirea si gesturile tandre ca un joc al dragostei.Verbele la conjuctiv (“ sa alergi, sa-mi cazi, sa-ti desprind, sa-l ridic ”) sau cele la indicative viitor

(“ sede-vei, vom fi, ori sa-ti cada”) sunt in antiteza cu timpul prezent din prima strofa. Aceste verbe sugereaza un timp al dorintei, al posibilei impliniri al iubirii.

Gesturile poetului compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de tandrete si gingasie : “ Si in bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi /Sa-ti desprind din crestet valul, / Sa-l ridic de pe obraz / Pe genunchi mei sede-vei”

In lirica Eminesciana teiul este simbolul iubirii iar motivul florilor de tei sugereaza intensitatea trairii sentimentului de dragoste.

Eminescu compune iubitei un scurt portret, ea avand “ fruntea alba”, “parul galben” iar jocul dragostei sugereaza posibila fericire printr-un epitet specific poetului ” Dulce “, alaturat sarutului: “ Lasand prada gurii mele/ Ale tale buze dulci”. Iubita este tandra, ispititoare, iar cei doi indragostiti se integreaza total in cadrul natural.

Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea dorintei puternice a poetului pentru implinirea iubirii ideale care ar putea fi un vis de fericire deplina: “Vom visa un vis ferice”.

Natura este umanizata, personificata deoarece participa la trairea sentimentului de dragoste, creeand un fundal muzical ce intensifica iubirea: “ Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare, / Blanda batere de vant”.

Cuplul de indragostiti este intr-o armonie totala cu natura personificata sugerand prelungirea fericirii, a iubirii dincolo de realitate, de viata, spre eternitate, prin vis: “ Adormind de armonia”.

Personificat codrul, ca un prieten adevarat al poetului, participa la trairea sentimentului de dragoste: “ Codrului batut de ganduri “.

In ultimele doua versuri, florile de tei eternizeaza sentimental de iubire pe care il proiecteaza intr-un viitor obtimist: “ Flori de tei deasupra noastra / Ori sa cada randuri – randuri”.

Limbajul artistic este popular prin formele la viitor ale verbelor “ sede-vei “ , “ o sa-ti cada “ .Verbele la conjunctiv ilustreaza concepita lui Eminescu despre iubirea ideal ape care n-o implineste

dar o doreste cu patima: “ s-o culci “, “să alergi “.

Dorinta

Vino-n codru la izvorulCare tremura pe prund,

Unde prispa cea de brazdeCrengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi intinseSă alergi, pe piept să-mi cazi,

Să-ti desprind din crestet valul,Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,Vom fi singuri-singurei,

Iar în par infiorateOr să-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galbenPe-al meu brat încet s-o culci,

Lasind prada gurii meleAle tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,Ingina-ne-vor c-un cânt

Singuratice izvoare,Blinda batere de vint;

Adormind de armoniaCodrului batut de ginduri,

Flori de tei deasupra noastraOr să cada rinduri-rinduri.