UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

DISCIPLINA:PSIHOPATOLOGIE

TITLUL REFERATULUI :DOMENIUL PSIHOPATOLOGIEI

1

CUPRINS

1)Istoricul şi cadrul problemei.............................................3

2)Domeniul psihiatriei şi psihodiagnozei............................4

3)Constituirea psihologiei ca ştiinţă.....................................5

4)Obiectul psihopatologiei...................................................7

5)Bibliografie.......................................................................8

2

DOMENIUL PSIHOPATOLOGIEI

1)Istoricul şi cadrul problemei

Psihopatologia ca stiinţă s-a constituit recent în sfera disciplinelor psihologice.Înţelegerea sensului şi a scopului urmărit atât de psihopatologie,cât şi de psihiatrie este strâns legată de cunoaşterea evoluţiei istorice a psihologiei .

Cuvantul ,,psihologie începe să fie utilizat încă de la începutul secolului al XVII-lea.Cercetările şi interesul ştiinţific începe să se orienteze,în această perioadă,asupra investigării caracteriale.Din acest moment începe să se configureze domeniul psihologiei ca stiinţă.

În secolul al XVIII-lea,termenul ,,psihologie se instituie definitiv,deşi el lipseşte . Hume,Condillac şi Loke, vorbesc despre,,ştiinta omului”.

Cel care impune definitiv şi solid termenul ,,psihologie este Ch.Wolff.Acesta publică ,in 1732,prima sa lucrare,;;Psihologia empirică,urmată ,în 1734,de ;;psychologia naturalis.Ambele lucrări oferă o imagine ordonată sistematic a psihologiei,impunând atât utilizarea termenului de psihologie,cât şi recunoaşterea acesteia ca ştiinţă de sine stătătoare.

F.A.Carus scrie,in 1808, ,,Histoire de la psyihologie”,precizând că este vorba despre o ,,istorie a ştiinţei despre om în general şi despre doctrina sufletului în particular”.În sensul acesta,F.A.Carus lârgeşte sfera psihologiei,făcând din ea nucleul antropologiei culturale.

Haffner va face distincţia între ,,pneumatologia ,, tradiţională,care se ocupă de studiul spiritului,fiind astfel înrudită cu metafizica,şi ,,psihologie,, care studiează procesele psihice şi relaţiile dintre suflet şi trup.

În secolul al XIX-lea,V.Cousin precizează domeniul psihologiei ca fiind disciplina care se ocupă cu ,,aspectele conştiinţei de sine în raporturile dintre om şi lume,,.Tot el este cel care va preciza statutul psihologului,afirmând că acesta este persoana care interoghează identitatea fiinţei umane,,.

Şcoala germană de psihologie va aduce importante contribuţii la precizarea şi dezvoltarea sistematică a acestui domeniu prin studiile lui W.Wundt şi Cassirer.G,Gustof specifică,atunci când vorbeşte de istoria psihologiei,că au existat în paralel preocupări de psihologie în sfera filosofiei,moralei,religiei,culturii,menţionând în sensul acesta pe Tacit şi Plutarh, Platon şi Aristotel, Cicero ,Seneca ,Epictet şi Marc Aureliu,Theophrast,Montaigne şi La Bruyere,Rosseaux şi Wieland,Pascal,Descartes etc.

Nu poate fi înţeleasă apariţia şi evoluţia psihiatriei clinice şi,ulterior,a psihopatologiei,precum şi psihanalizei şi psihoterapiei fără cunoaşterea evoluţiei istorice a psihologiei despre suflet.

3

2)Domeniul psihiatriei şi psihologiei

Psihiatria clinică şi ,ulterior,psihopatologia s-au dezvoltat ca discipline independente,în mod succesiv,plecând de la bazele puse anterior psihologiei.

J,Starobinski sustine că termenul ,,psihiatrie,, a fost creat şi introdus de către C.Reil la începutul secolului al XIX-lea pentru a desemna ramura medicinei care se ocupă cu studiul bolilor psihice.

Psihiatria ca specialitate medicală este în primul rând opera lui Ph.Pinel, ,,medicul filosof.Ea s-a delimitat ca specialitate în sfera medicinei generale,deşi la originea sa ,,medicina mintală,, avea încă un pronunţat caracter moral şi filosofic.

Apariţia psihiatriei trebuie considerată un moment esential în ,,reevaluarea valorilor care constituiau patrimoniul tradiţional al cunoştinţelor medicale ale comunitătii umane,,(G.Gusdorf),Odată cu psihiatria îşi face intrarea pe scena ştiinţifică şi medicală un nou personaj :psihiatrul.

Pentru G.Gusdorf,,,psihiatrul,,este operatorul unei cunoaşteri în cadrul căreia propriile sale exogenţe mintale preiau ca srcină de reprezentat elementele mai mult sau mai puţin confuze ale unei ,,alte realităţi,,.Psihicul trebuie să descifreze semnificaţia conştiinţei bolnavului psihic în raport cu logica realităţii.El este chemat să descifreze sensul unei,,alte realităţi,, plecând de la experienţa istorică reprezentată prin idei,teme şi valori care reprezintă reperele căutării de sine.

Evaluarea ,,nebuniei,,se face în raport cu ,,normalitatea,, ca stare de echilibru sufletesc.Dincolo de aspectele pur biologice ale bolilor,de cunoştinţele oferite de condiţiile lor naturale,trebuie surprinse şi ,,faptele de cultură care li se adaugă,,(J,Starobinski)

Acceptarea ideii de boală psihică este direct condiţionată de natura spaţiului mintal care derivă din modelul sociocultural.Pentru G Gusdorf, ;;spaţiul mintal este domeniul în care se articulează semnificaţiile descifrate şi necunoscute printr-un comuncu opinia mediei,,.Pentru a admite sau a recunoaşte existenţa bolii psihice şi implicit a psihiatriei ca stiinţă,este necesar ca domeniul epistemic să se înscrie în interiorul ,,spaţiului mintal,, al modelului sociocuzltural respectiv.Bolnavul somatic şi medicul acceptă în mod reciproc existenţa bolii,iar discursul medical se constituie din analiza clinică a simptomelor.În cazul bolii psihice,fiind pusă în discuţie conştiinţa bolnavului,se va apela pentru interpretarea ,,cazului supraordonat al valorilor umane ale modelului sociocultural.

Se poate afirma că,,psihiatria nu devine posibilă decât din momentul în care ea se constituie ca o inteligenţă capabilă de a înţelege şi de a identifica,,(G.Gusdorf).

Psihiatria va restabili comunicarea cu bolnavul mintal,iar psihoterapia va inargura perspectiva unei restaurări a psihicului prin mecanisme şi forţe sufleteşti.Atitudinea societăţii de respingere a bolnavului psihic ca infamat şi periculos începe să se schimbe,fiind înlocuită cu o deschidere umanistă inaugurată de Ph.Pinel,consolidată de S.Freud şi extinsă la cadrele psihiatriei sociale şi comunitar-umaniste de H.Baruk.

Schimbarea mentalităţii şi atitudinii sociale faţă de bolnavul mintal şi boala psihică va avea consecinţe multiple.Spitalul de psihiatrie va fi o proiecţie arhitecturală a clasificări nosologice.Patologia mintală va deveni un domeniu privilegiat al

4

antropologiei,un model epistemic pri care se deschide accesul la înţelegerea echilibrului şi ordinii intelectuale,ca valoare a omului.

Cabanis,referindu-se la statutul social al bolnavuluzi psihic,distinge trei grupe de raporturi între acesta şi societate:

a)starea de boală psihică;b)potenţialul de periculozitate antisocială;c)pierderea parţială sau totală a discernământului ,cu implicaţii imediate asupra

răspunderii pentru faptele comise.

3)Constituirea psihopatologiei ca ştiinţă

Deşi s-a constituit recent ca disciplină independentă în cadrul ,,disciplinelor psihologice ,, psihopatologia are rădăcini solide şi vechi în dpmeniul ştiinţelor umaniste.Constiotuirea sa ca domeniu ştiinţific cu o configuraţie precisă ne apare ca o sinteză convergentă a evolutiei ,,concepţiilor despre om,, ,precum şi a ,,practicilor umanului,,.

Din ,,concepţiile teoretice despre om ,, se va dezvolta ,ca formă a praxis-ului,ingrijirea omului,, care va avea două aspecte principale:formarea omului,a personalităţii acestuia (paideia-educaţia) şi restaurarea echilibrului somatic,psihic şi moral al acestuia (therapia-terapia).În prima grupă se situează morala,peragogia şi psihologia,iar în cea de-a doua grupă se situează medicina somatică şi psihiatria.Un loc aparte între acestea va fi ocupat de psihanaliză,care,într-o formă sintetică,preia elementele de la fiecare,urmărind să explice anormalitatea şi să ofere soluţii terapeutice în aceste situatii.

Psihopatologia se constituie abia acum ca disciplină de sine stătătoare ,la confluenţa întâlnirilor interdisciplinare ale ,,umanului,,.Ea va prelua obiectul de la psihiatrie,modelul de gândire şi metodele-de la psihologie şi filozofie,iar atitudinea faţă de obiectul cunoaşterii-de la psihanaliză.Odată constituită,psihopatologia îşi va organiza ,,direcţiile de cunoaştere,, în următoarele sectoare:

a)psihopatologia generală:studiează normalitatea şi anormalitatea psihică,doctrina bolii mintale,conceptele şi limbajul său ştiinţific,discursul epistemic etc.;

b)psihopatologia clinică:studiează procesele de ,,organizare di ,,dezorganizare a sistemului personalităţii(aparatul psihic),fenomenele psihice morbide reprezentate prin tulburările proceselor psihice,simptomele şi sindroamele psihopatologice,precum şi cadrul general al nostalgiei psihiatrice;

c)psihopatologia nosologică:studiează aspectele psihopatologice specifice ale ,,bolilor psihice,tipul de alteralitate psihică şi semnificaţia medico-psihologică a bolilor mintale.Un loc important este rezervat patologiei psihosomatice precum şi suferinţelor psiho-morale;

d)psihopatologia antropologică şi socială:studiază într-o manieră sintetico-globală modelele de personalitate în psihopatologie,tulburările psihice ale grupurilor socioumane(psihoze colective),variaţiile transculturale sau etno-culturale ale bolilor psihice,raporturile psihopatologice cu alte discipline umaniste etc.

Psihopatologia se înfăţişează ca o anliză reflezivă având ca obiect ,,faptul psihiatric,,sau ,,fenomenul psihic morbid,,pe care-utilizează pentru a putea ajunge la

5

înţelegerea bolnavului psihic,considerat ca un fel de fiinţă umană,ca un mod de existenţă esenţialmente diferit de cel al omului normal.

Interesul psihopatologiei se axează pe omul în suferinţă,nu pe boală,ca în azul psihiatriei clinice.Din aceste motive,psihopatologia va studia următoarele aspecte:

a)câmpul de observaţie al ,,faptului psihiatric,, va cuprinde structurile personalităţilor morbide,modurile şi sensurile delirului,structurile socio-familiale,modurile de comunicare-expresie,actele şi conduitele bolnavilor;

b)metodologia va fi orientată în trei direcţii principale:-înţelegerea,care constă într-un efort de pătrundere intuitivă a fenomenului psihic-

morbid,semnificaţia acestuia fiind raportată la persoana şi viaţa bolnavului.-explicarea,operaţia intelectuală ce completează înţelegerea prin interpretări şi

stabilirea unor legături de cauzalitate între diferite date de observaţie;-interpretarea fenomenului psihic morbid,ce va fi condusă după metoda reflecţiei

filozofice,ea având caracterul unei hermeneutici a descifrării semnificaţiei faptului psihiatric şi implicit a naturii diferite a persoanei bolnavului psihic.

Psihopatologia are o poziţie intermediară între psihiatrie,psihologie şi filozofie.Filozofia caută semnificaţia nebuniei în sfera umanului,pe când psihopatologia,răsturnând problema,caută să aducă o semnificaţie nouă a umanului,justificând în felul acesta realitatea nebuniei.

Psihopatologia este o interogare asupra fenomenului psihic morbid sau a psihismului patologic.,,Morbidul psihic,, şi-l dispută curiozitatea filozofică,dar şi dorinţa de cunoaştere medico-psihică.Filozofia integrează,,existenţa patologică,, în concepţia antropologică,pe când psihiatria include ,,nebunia,,în sfera medicinei,etichetând-o ca boală.

În raportz cu filozofia,psihopatologia are ca obiect studiul faptelor net determinate,izolate în câmpul cunoaşterii de percepţia ştiinţifică a cercetătorului.Spre deosebire de aceasta ,psihiatria se înfăţişează ca ramură strict medicală,înclinând către ştiinţele patologice.

Psihopatologia ,situată între filozofie şi psihiatrie,are o indetitate proprie,caracterizată pri următoarele aspecte:

a)obiectul său este reprezentat de fenomenul psihic morbid;b)scopul urmărit este de cunoaştere a persoanei alienate psihic;c)utilizează o metodologie preluată din filozofie.Din punct de vederemetodologic,psihopatologia este o formă particulară de

cunoastere a bolii psihice.Dar ,concomitent ,ea este şi o modalitate particulară de înţelegere a alteralităţii psihice.Din acest motiv,,,epistemologia psihopatologică,, se înfaţişează ca o modaliate aparte de cunoaştere şi înţelegere a nebuniei ,a fenomenelor psihice morbide,în sensul precizat de K.Jaspers,diferind astfel de ,,metoda experimentală,,.

Psihopatologul trebuie să aibă,în mod obligatoriu,o formaţie profesională de psihiatru.Este absolut necesar ca aceasta să fi primit o pregătire medicală de specialitate în domeniul bolilor psihice.Această formaţie îi este indispensabilă,întrucât psihiatria este cea care furnizează psihopatologiei,,materialul faptic,,.Psihopatologul va fi ,în cazul acesta ,un teoritician al cunoaşterii fenomenului psihic,morbid,pe când psihiatrul va fi un practician al diagnosticării şi tratării medicale a bolilor psihice.

Obiectul apropie psihopatologia de psihiatrie ,iar cea care le separă este metoda.

6

4)Obiectul psihopatologiei

L.Binswanger distinge două direcţii:a)concepţia psihopatologică,ce provine dinspre filozofie şi stiinţele umaniste;b)concepţia psihiatrică,ce provine dinspre medicina generală,somato-biologică.Ambele concepţii reprezintă două modalităţi de a înţelege omul.Psihiatria vede în

om un organism biologic,fizico-chimic,un sistem de funcţii de ordin organic,legate prin procese naturale.Psihopatologia vede în om o fiinţă personală a cărei viaţă reprezintă o continuitate istorică, o ,,existenţă în timp.

Pentru K.Jaspers boala psihică este legată ,în primul rând ,de o ,,lipsă ,fapt care duce în discuţie două aspecte:

a)aspectul transversal al vieţii psihice,în sensul de înţelegere statică sau fenomenologică;

b)aspectul longitudinal al vieţii psihice,în sensul de înţelegeri genetice sau înţelegere a unei ,,psihopatologii comprehensive,,.

Psihopatologia ca domeniu al stiinţelor umaniste este o ,,antropologie clinică ,,privind fenomenul psihic morbid.Obiectul ei este fiinţa umană ca,,persoană diferită,,în raport cu normalitatea psihică a celorlalte persoane.Nebunia sau starea de alienaţie mintală este considerată un ,,accident,, psihobiologic al persoanei respective,iar din punct de vedere existenţial ,o ,,posibilitate clinică,,,cum este în cazul psihiatriei,ci o reflecţie de ordinfilozofic asupra naturii fiinţei umane aflate în stare de suferinţă psihică.Se diferenţiază astfel două direcţii metodologice:

a)cunoaşterea ştiinţifică de factură epistemologică,în cazul psihiatriei;b)înţelegerea filozofică de factură hermeneutică,în cazul psihopatologiei.Observăm că avem de-a face cu două câmpuri de cunoaştere

ştiinţifică;acestea ,deşi se constituie în domenii net individualizate,sunt,de fapt ,la originea lor,două,,atitudini,, raportare la acelaşi obiect reprezentat prin viaţa psihică a persoanei umane.Acestea sunt următoarele:

a)psihiatria,reprezentând câmpul medico-biologic,clinico-medical,având în centrul ei bolnavul psihic privit prin imtermediul raţionamentului diagnostic;

b)psihopatologia,reprezentând câmpul antropologic,de înţelegere filozofică a fenomenului psihic morbid,prin intermediul unui act de hermeneutică.

În cazul psihiatriei,suferinţa psihică este percepută prin intermediul observaţiei clinice,sub formă de ,,simptome,,.Simptomele reprezintă materialuldin care se va construi ,,tabloul clinic,, prin intermediul raţionamentului diagnostic,specificându-se în final boala psihică.Scopul final al oricărui diagnostic este stabilirea tipului sau formei clinice a bolii psihice pentru a se putea instrui un trateament medical adecvat necesar stabilirii echilibrului psihic al bolnavului respectiv.Actul medical este un tip de raţionament cauzal privind relaţia dintre factorii etiologico(cauză) şi boală(efect).

În cazul psihopatologiei,suferinţa psihică este considerată în mod diferit,aşa cum rezultă aceasta din ascultarea de cătr psihopatolog a istoriei psihobiografice a persoanei respective.Relatarea bolnavului sau enunţul bolii acestuia se va constitui într-un discurs sau într-un context narativ specific,reprezentând imaginea paralelă a persoanei bolnavului respectiv.Printr-un raţionament analitic,de ordonare şi clasificare,contextul narativ va fi

7

raportat la un anumit,,registru ontologic,, al persoanei respective,ceea ce va corespunde,în cazul psihopatologiei,cu ,,boala psihică,,

Pentru K.Jaspers,psihopatologia rămâne ştiinţa fenomenelor sufleteşti anormale . Scopurile urmărite de psihopatologie,după K.Jaspers,sunt următoarele:a)analizează viaţa psihică anormală ca realitate a persoanei;b)reprezintă studiul mijloacelor de expresie ale acesteia;c)urmăreşte cauzele tulburărilor psihice;d)explică dinamica fenomenului psihic morbid;f)explică dinamica fenomenului psihic morbid;g)interpretează formele de anomalie psihică.Pentru K.Jaspers,scopul psihopatologiei este de acunoaşte viaţa psihică anormală

în realitatea sa, mijloacele de expresie ale acesteia,raporturile sale de ansamblu şi cauzele sale multiple.Situându-se pe această poziţie,care construieşte o psihopatie plecând de la datele oferite de psihiatria clinică,K.Jaspers izolează următoarele aspecte tematice ale psihopatologiei:

a)calităţile subiective ale sufletului trăite în mod real(fenomenologia);b)simptomele obiective,operaţiile şi fenomenele fiziologice auxiliare;c)expresia sufletului ,în sensul de fenomen atât de obiect,cât şi subiectiv;d)raporturile de ansamblu ale vieţii psihice ;e)raporturile de comprehensiune ;f)raporturile de cauzalitate;g)modurile şi sensul reprezentărilor teoretice;h)inteligenţa şi personalitatea.E.Minkowski afirmă că scopul psihopatologiei este de aînţelege diversele

modalităţi de ,,a fi altfel,, ale persoanei umane.Din acest motiv,pentru E.Minkowski,o importanţă deosebită o au nu ,,temele,,.ci ,,mecanismele,, de la baza fenomenului psihic morbid şi care sunt următoarele:

a)legătura şi disjuncţia;b)fuziunea şi denudarea;c)vagul şi confuzul(ordinea ,precizia,vidul,unitatea);d)reificarea şi pierderea contactului vital cu realitatea (integrare, adaptare,

dezadaptare,alienare).O precizare interesantă este făcută de H.Ey,care,referindu-se la ,,tematica

psihopatologiei,, , afirmă că,,boala nu este un corp străin,ci ea depinde de organizarea fiinţei vii,apărând esenţialmente ca un efect al dezorganizării sale,,.

Psihopatologia se constituie ca disciplină bine conturată,având ca obiect studiul,,fenomenului psihic morbid,, din perspectiva ştiinţelor umaniste,realizând prin aceasta conexiunea ,atât de necesară,între psihiatria clinică şi psihologia generală.

5)Bibliografie:1) Enăchescu,Constantin,2005, Tratat de psihopatologie,Editura Polirom,Iaşi.2) Enăchescu,Constantin,2003, Tratat de psihanaliză,Editura Polirom,Iaşi.

8