George V. Precup

DOLOR SAU JUPUIND ÎNDOIALA

1

2

George V. Precup

DOLORsau

Jupuind îndoiala

Ediţie revăzută şi adăugită

3

George V. Precup. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Am

publicat volumele de versuri Emiratele visului (debut, Editura Euphorion,

Sibiu, 1992), Răul în sâmbure (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997), Luntre

pe ape (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000), Măduva nopţii

(Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2002), Într-o limbă uitată de

Dumnezeu (Editura Vinea, Bucureşti, 2006), Premiu USR – Filiala Sibiu –

cartea anului 2006), Dolor sau jupuind îndoiala (Editura Vinea

2011).Contact 0745 545 139

4

Fiicei mele

5

MOTTO:

„Ajută’mă, Dumnezeul meu, să alung umbracare stăruie încă în adâncul inimii mele”

Verlaine

6

Elegie

Sap o groapă în aer

un scut de umbră face răcoare îndesităaerul nu începe, nu sfârşeşte cu ea.

Sap o groapă în aer punând ce are omul de preţsufletul stă să dea înafară cum creangă tremură el, cum urzică, minunându’se că exist.

Mai sărac decat mine numai un orb, amândoi sub semnu’ îndoieliipunându’ne suflet în groapa fără început şi sfârşit.

Ca un hoţ prins la furat şi făcând riduri saplumina se prelinge pe mine şi face coajă.fiica mea stă lângă altă tâmplălumina curge în ea ca într’o căldare fără fund.

Nu mai sunt decât în închipuire, fac riduri...

E lumină şi’n groapa ce sap şi înviu fructele în ea cum scânteilecine muşcă din ele nu poate cădeasunt copt de nesomn şi tot mai uşor,

sufletul ei ţinând loc de foame şi sete.

7

Fragmente despre Sabasos

Ca fantă luminoasă s’a pus pe inima lui şi, viclean,noua singurătate respirând cu ochi pântecoşisingurătatea veche a prins coajă, a crăpat simţind că peste încheieturi nu mai pune lumină.

Sabasos, Sabasos,cine’ţi sapă gustul din gură?

El doarme cu umerii goi peste lacrimi, unghia se întunecă şi urzică,visează ecoul rămas după pini retezaţifăina ce curge lângă morar într’o glorie albă.

În alte lumi, ursitoarele tac,corabia pluteşte curcubeiele mării, soarbe ametiste.

Mătasea foşneşte prin somn,singurătatea face riduri pe ape ca un pojar venit la bătrâneţeîn Sabasos pune muşchi luminoşi, pune puf meşter pe el,se îngraşă, pârâie din încheieturi, ţine mişcarea de toarte.

Dar polenul ei se învecheşte, atins şi el de singurătatescade într’o glorie lipsită de fildeşchiar dacă i’a pus o lumină pe ochi cât o gramatică ascunsă,cu care lumea altfel se vede.

8

Pielea lui, luminată de singurătate dospeşte, face coajă Sabasos e un trup luminat.

Punând geometrii ascunse înnoptării, biruind neînţelesul.Vindecat de trădarea cu dinţii de lapte, de pulpele sclipitoarecu care a încercuit fiinţa lui, viaţa cu cine să împartă ?

Teama poate fi cântărită asemeni comorii? Cartagena este departe, răbdarea face noi riduri pe apeaura sării pe mal şi sarea pe fragmente, trezită.

sub piele Sabasos sau altul tot mai strălucitor

peste care s’a aşternut lumina pusă la îngrăşat.

9

Despre umilinţă

Cei care sunt vor primi medalii de lemnmai ceva ca la faraoni li se vor înălţa templerugându’se în umbra spânzurătorii cu maci pe umeri.

Lăsând în urmă mândria.

Cei care nu sunt, vor primi daruri de nepreţuitse vor îngrăşa cum viţelul pentru fiul risipitoracoperiţi cu praf de aur vor fi fericiţi,

dar amânaţi cu încă o naştere.

Şi el, ca venit de niciunde,apărând o dată la înviere, o dată la moartenici înăuntru, nici înafară.

Cu inima de umilinţă vălurită.

10

Mierla de dincolo

Aveam două trupuri, unul pentru zi, altul pentru noapteeram o creangă de întâmplărizmei puteau să existe.

Mierla cânta punând căptuşeală, muşchi sonor venit de dincolo.Aveam piei nenumărate şi luminoase,tulpinile nopţii creşteau fără griji, pieliţa zilei nu avea coatele jupuite.

Fructe se legănau coapte sub stele. Ochii ei.

Acum, am un singur trup, o singură piele, sufletul copt de întâmplări,lumea nu s’a frăgezit, ci a prins blană,o măduvă oarbă fierbe pământul uitat peste lumenoaptea pune gulere moi, un ulei fără frânghii curge prin oameni.

Cel care pleacă nu mai măsoară lucruri din ochicine întârzie, cu stele, nu e primit.

O nuntă stranie se arată în cer cu miri plătitori de argint,uitarea are drumuri sărate, cremene ninsă, tainele cui au prins ecou răguşit?

Cel cu inimă e scos la mezat împreună cu darul ninsorii.

11

Lumea nu s'a frăgezit, ci a prins blană,zmei chiar există.

Pisica s'a făcut nisipoasă de când tot pândeşte,mierla a îmbătrânit ascultând ecoul de dincolo,biruind ca altă lumină.

Catifeaua ei nu răneşte…

Îmi mănâncă din palme, din bolta lor ziditoarepregătindu'ne pentru moarte.

12

Crucea inverzită

Îmi amintesc de lumina care se depunea stafidităunde liniştea prindea culori pântecoase.El se cernea înăuntru, cum în lucruri atomii, mâinile aveau altă lumină de cuarţ neştiut pe umeri lumânări înverzite, plete de’un albastru apus,peste lemnul amintind tinereţea pădurii ce mire i’a fost,simţind cum se’ntorcea fără riduri, poate din geamănul Lui.

Avea în faţă o cupă îndoită la colţuri de ceaţă scriind fără semnede aura mea cunoscuse întregulsimţindu’L în ultim pătrar, de Tată uitat.

Timpul din mine plecase, noaptea ghem se strângeazorii puteau să înceapă vânătorul de vorbe devenise acum vânat.

Era un vifor de semne în jur şi simboluri ce urmau să se nascăucenicii dormeau fără vise pe coamă de deal.Mâinile prindeau aburi subţiri, obrajii rămaşi fără ape,

frunza vorbind într’o mie de limbistafida luminii înflorind atomii din lucruri, sprâncenele ceţiipânda fiind pe sfârşite

pe crucea ce urma să se nască apărând primii lăstari.

13

Buchet

În mine nu mai creşte ce în taină a crescutşi s’a tot copt, în timpul, ca o vrajă…

În mine’i doar ecou, doar murmur plin de cercurişi vraja veche’i coaptă ce învaţă, fruct să cadă,

în mine deja’i altul ce scrie cu mâna fermecată care din noi învie, care e dus pe scut?

Cum un buchet la înnoptare…

Cum o lumină pe’o tavă de înserare...

14

Loc de pieire

Se înalţă aburi din ea ca dintr’o carafă de vin fiert.Se destramă’n inele, oaspete ce nu judecă.

Trece pe lângă mine cum trece raiul prin evadat.Îi sorb vara curgându’i pe trup.

Îi respir în scut magneziile inimiiteama legând’o cu ceară bogată, neştiind că o privesc din umbră transparent şi setos.

Mă tot uit la ea ca la o hartă magică şi fluidă,o însoţesc în bucle amare prin setea ce pune căpriori

la nesfârşit, fără să ştie, transparent şi mustos.

15

Doamne

Cine îmi poartă chipulprin ochi cine priveşte cu vocea cui vorbesc lacrima cui cade în şoaptă

în inima mea cine bateaflînd tainele mirelui

mai mult viu decît mortîn buchetul răbdării

aşteptând...

16

Veghea de platină

Ei

Vei purta ca blană cuvinte de mine stârnitede peste mări şi ţări, venind ...

Va fi seară când lemnul va topi fără ciuturi,se va pune argint pe tăietura proaspătă care ai fostrespirând cât zidul retezat al mierlei.

Nu se vor mai naşte semnele mele.

Se vor umple cataractele inimii,măduva răcoroasă prinzând unghiuri falsezăpada de joi asemeni lamei cuţitului curgând , spre tâmplele viespei.

Vei purta borangic la pătrat şi pulpe oarbe, în seară,rame cu miere nu vor mai curge peste culori,va înnopta tot mai coaptă, bufniţa verde,

şi’n muşcătură vei topi veghea celui ce’am fostarcuind peste tine, memoriede nu voi mai şti cine suntem…

17

Va fi veghe de platină, va începe seara serilor şi timpul imparvoi fi greu la’nceput , apoi tot mai uşor, înălţându’măcum părul tău de august

vei afla inima lemnului îngălbenit fără zar

se vor goli cupele trupuluiroţile setei nu vor mai prinde culoare,nu voi mai pune arcuş peste tine toartă cu care vei bea bătrâneţe.

Va creşte’n păduri cartea de sare, se va rări pasul ierbii,albastru vor încreţi umbrele nucului,deasupra câmpiilor ţesându’se alte câmpii.

Dar vei fi mută pe’atunci, asemeni lămâii,lumina curgând gâtuită pentru doi.

18

Îmblânzirea

Îmblânzească’se viaţa ce mi s’a dataştearnă’se în trup doar ce’i curatpune’te suflete, cât sunt, ca un patvisându’mă în vis, să uiţi că ai visatcât sunt, cât mai sunt cu tine legat.

Lasă’mă, Doamne, să mai stau fără fricăaşterne‘te blând şi apoi mă ridicărogu‘te ţie, Doamne al cuvântuluispală‘mi păcatele şi uită‘le vântuluidându‘mi poemul fraged în searanăscându’se trup, curgând ca şi ceara.

Îmblânzeşte’mi viaţa ce mi s’a datîmpleteşte’n trup tot ce’ am visatrogu‘te Doamne, ce eşti împărat.

19

Dinţii de lapte uitaţi

Mă tot subţiez pe dinăuntru simţind cum dau afară asemeni apelor uneori,nu mai am casă, nu mai am masă, sare puţină,fulgerul negru în mine respiră coroane subţiri.

Tu îmi eşti casă, durere şi masă, sare cât vrei aşteptându’mă fără mănuşi…Ţi’ai uitat dinţii de lapte şi ai dat de vânat răsplătindu’mă după faptele cuicând drepţi şi nedrepţi cu toţii suntem?

Ce bun gust are omul, frunzişul său proaspăt revărsându’te ca verdeaţa în mine dând bucurie, cum eu amarul, mai bătrână ca Dumnezeu!

Trebuia să te simt întrebându’mă cine sunt dacă nu sunt,de unul singur, încălzindu’mă,am să învăţ logosul tău, stelele violete, transversaliile

şi umerii mei vor umbla cu dreptate.

Oare şi în tine merii se coc, înfioraţi şi năframele fără cheisuflul mercurului, sudoare verticală şi în tine?

20

O, fiinţa mea, nu te mai iluminezimi’ai aprins călcâiele cum valurile de soare cojitezicându’mi, amărăciune ţi’e steaua unde întunericul prinde culoareîntrebând, cine eşti dacă nu eşti?

Noapte să fie.De trupul mi’l tot subţiezi şi’l umpli de cearcăne.

Dar trupul tău vânatul cui este, durere, dar inima ta, în care sapă taninulde pui margini în mine scriind alt alfabet.

De harfă desferec în tine, lăsând miezul meu, muritor,

unul în altul, durere, despărţindu’ne apele de uscat până vei prinde aromă de om…

21

Insula

Pe o saltea cu seminţe de vis împănate doarmevisează dreptatea îmbătrânind în pântec,se înfioară asemeni cerii ce face umeri la atingereşi devine sfioasă, cocoşată pe urmă.

Aerul de sfârşit îl săgetează.

Salteaua nu e cum şi’ar dori dar îl fereşte de atingerea podeleide scoarţa ei pământeană

Iar nu neîntors şi fără păcate doarme cum fătul în mamă.

Nu îi spune nimeni cum arcurile îmbătrânesc şi una cu salteaua devinecum se destramă şi trupul află odihnă pe lemn,cum timpul îl macină şi pe acesta.

Adormind pe pământ ca fruct tomnatic şi muritor.

22

Mesagerul

O bucurie mai mare ca sareao risipire prin simţuri pe care nu pune mâna întunericulun om mai mare ca sarea.

Cine să îl vestească?

O pribeagă între noi într’un ceas fără limbio mână care se deschide purtând curbele dorinţeiun bogat din care cu spaimă privesc.Chip ars să poarte mâinile celui ce pleacă dar nu schimbă firea lucrurilorpartea ascunsă a răbdării. Cel îndrăzneţ află cântarea cu greue vremea urzicii, îţi zici, frumuseţea ca peştii sărind dintre noi,la marginea firii stând barbarii la pândă.

Lumină de toamnă crescând arome din mările ceaiului,aducând cercuri viclene,cel îndrăzneţ culege îndoiala îşi poartă trupul cum clopotulbarbarii dospind marginea firii.

În seara cu palide cuie cu zvon de struguri ajunşi la mezat. Un om mai mare ca sarea.O aromă la preţ de duminică.Un om şi degetele lui începând să scrie dincolo.

23

Arta fugii

Ei

S’au scorojit tristeţile vecine cuarţului dând de întreg,veghea a prins cheag şoptitoraliniate pe cingători s’au topit peceţile şi’n ea am intrat ca într’o Americăînmulţind foşnetul alunecarea de curbede smirnă ne’am devenit şi ecou.

Femeie pe lângă care cădeau mări se topeau mărgăritarelămăiul plăcându’i mai mult decât ierieu scriam cu cretă de aursimţind logosul ca un început de lapte.

Dimineaţă să fie.

Dar ea în străinătatea ei plecând

şi cât voiam să îmbătrânească în carnea measă mă pătrundă mireasma părului de miere ascunsăsă rămânem fără porunci.

În risipă stau combinaţiile, catifeaua încifrată, splendoarea apusălumile verzi întorcându’se în raiîn risipă mătasea bogată ce coace şi crapă.

24

Ce să fie această mână care mă scrie ca un fur,sufletul pe care calcă nimicul

cum să cunoşti omul, dacă nu cunoşti părţile din care e alcătuit întregul,cum cel care scrie îşi are geamănul ce nu moare cu el

omul, care se dezbracă după moarte de riduri.

Dar lucrurile în colţuri înverzite, cum să le văddacă nu o mai văd pe ea, pierdută în volte.

În aşteptare stă inima mea pe ape plutindcum pietrele mov

dar lumea, din nou, va începe.

25

Manevrele galbene

Poate se deschid cerurile. La pătrat. Nouă ne place simetria.

Trece zvon de fluture ars .

Genunchii mei sunt asemenea unor lupi îmbătrâniţi. Genunchii tăi asemenea unor dropii.

Lăsăm fără piele noaptea.

Un fierbinte ne îngăduie trupul, ne pune brăţarăzăvoarele cui deschizând pentru noi undelemnuri sfioasepregătind manevrele galbene.

Tu ridici în mine mătase înfierbânţi pietrele rareţinte pui zalelor ploii.

De iubim alături de cărţi freamătul lemnului.

Cerul deschizându’se asemeni unui papirus.

26

Canope

Deasupra va apărea steaua Canope dintr’o menghină stelarăse va lumina de ziuă în marginile eiîn rest va fi seară ca scoasă din minţicum pe scoarţa de copac, triumfătoare.

Se va pune arşiţă pe noicurgând nobil şi de neînchipuit, steaua Canope.

Nici cât încapă într’un sâmbure nu va sta locului, nici în coajă,vântul solar începând să ţipe cum mâinile noastre.

Se vor mai lumina odată marginile eiîn rest va fi seară scoasă din minţi aproape neomenească

şi va curge doar pentru noi steaua Canope.

27

Fraţi de cruce

Îşi simte trupul suspendat şi nesigur daca l’ai împinge cu un deget s’ar clătina cum o trestie, oglinda nu’i poartă extazul lăsându’l unui spaţiu cu vinele coapte.

Nimeni, locul nu’i ştie.

Uneori, pleacă din el purtându’şi mireasmade’l simţim într’o lumină alunecoasă ce devine mai aspră.

Alteori, el şi trupul sunt unao brumă roşie îl străbate ca un eter răcoros ce se pune pe lucruri.

Mai are un suflet, o tartă luminoasă cu care încălzeşte canarii,

cât despre tăietura în care s’au făcut fraţi de cruce, trupul şi sufletul lui nimeni locul nu’i ştie.

28

Pânda

El stă la pândă asemeni unei mătase ce ia minţilerespira aură de fierăstrău care cu timpu’ înnegreşte,înăbuşind carnea şi simţurile, hrănindu’se cu ele, cu sufletul, nu ...

Cutremurând asemeni unei căderi de calciu când te simţi vlăguitşi vlaga se scurge în el, de rămâi descompus şi de tine lipsit.

În ghimpele uimirii.

Privind prin alţi ochi cum merge drept, tu, ca prin ceaţăoasele fiind ca a nou născuţilor, aburoase,aşteptând pe Dumnezeu să pună în ele greutate de om.

Carnea şi simţurile fiind în puterea lui, sufletul nu ...

Acum, tu stai la pândă privind prin alţi ochidorind să se cutremure şi vlaga să’i iei, să te scalde lumina.

Carnea şi simţurile fiind cumplite, sufletul nu ...

Şi dacă’n tine e altul, pândind, cea început deja să te mistuiecum luna o mierlă bolnavă.

29

Duplicat

Te aşterni pe mine luând formă de trup bărbătescţeşi arome din mările ceaiului, zici,au început să dospească ceruri în noiluni cu margini stinghere.

Curgi ca uleiul, vii cu mac din străvechie mai sălbatică firea aromelor grele de sens.

Cine’i zugravul ce aşterne punte sărutului ce scapă vederii...

Timpul e străinul cel mai de preţ, dar bolta lui nu ne ajungeun pămînt e întotdeauna în dezlegare.

Cei ca noi se pot mântui....

Vom da alt nume sângelui aspru până noaptea va fi scăpătatcând mă voi aşterne pe tine luând formă de trup femeiesc.

30

În piele de om

Şi limba nu’i va fi deşertăciune...

zvon din alte pământuri fericirea nu’i pune brăţară,stând în osia lumii, căutând nevăzutul.

Pe urmele lui creşte sarea,biruinţa nu poartă nume de aur,îi ia urma, îl poartă unde paradisul se tot întrupează.

Înalţă petunii şi’i îmblânzeşte natura de barbar visător,şi’l uită în deşert unde trăiesc vicleniile.Guvernarea fără culoare şi formă a îndoielii,dar îndoiala seamănă cu hexagramele de pe ţestoasele sacre.

Iar gura lumii dă cu banul în zi, căci ziua e cleştar îndrăgit.Noaptea e pentru barbari visători ce’i spală picioarelenoaptea mişcă zăvoarele şi dulceaţanoaptea e iapa neagră care mănâncă jar.

De aceea, sare pe urme nimeni nu’i punecrescând din piele de om gulere luminoase.

31

O,Dacă mi’aş vedea fiinţa dintr’o parte străină

dacă aş tăcea pe cât vorbesc s’ar înmulţi fluturi pe tâmplăs’ar toci gesturile într’o spirală,

dacă aş putea să tac asemenea trupului să dau limbii vinul tăcerii.

O,dacă lumina din fruct m’ar acoperi cu zâmbetul ei

dacă aş putea să’i mai văd inima, aş lăsa să crească păianjeni pe umeri.

32

Vicleim

Dincolo de cei care sunt şi cei ce nu sunt fiinţa respiră sărat, uită drojdii pe drumprinde lumina înnoită, din nou catifea.

Să fi câştigat cel ce în mine e altul ...

Ce memorie trăieşte şi aminteşte de patimi care pe care se bea.

Cine râde cu tâlc se ascunde’n urzică şi îmbracă piele străinăcu faţa vicleană.

Aura întreabă, sâmburul, rămurea…

Ca mâine timpul va pune’n altul luminăîl va scoate în verde şi încet îl va bea

dincolo de cei care sunt şi cei ce nu sunt.

33

Vânătoarea

Port tributul unor aripi de vultur de timp măcinaterespir într’o scoică fierea ce mi’a fost dată.

Văd ca prin ceaţă nimicul asemeni unei plantaţii de gheaţă,cine să mai muşte din mine?

Posedat de un santal fără margini, trupul ei era un magic papirus ce l’am pierdut eu, vânătorul vânat...

Nu osul pieptului mă doare, ci al fiinţeipurtând la cingătoare cuţit, despărţind, nu apele de uscat,ci lumina de altă lumină.

Într’o limbă fără carate cântându’i, înmuiată în apă vie.

Am îmbătrânit tot punând capcane pe umerii goi ai femeii,neştiind dacă în jurul capului e aureola ei sau a mea.

Dar în moarte intrând, voi avea gleznele împăcate.

34

Ca într’un peşte uitat

Înotam în apă ca într’un peşte însorit,fiind ecou firidelor galbenepătrunzându’i colinele, transparenţa, aromele gri,

înotam destrămându’mă în toate părţilelunecând odată cu peştii, sufletul meu însorea,şoptind poeme dintr'o limbă uitată.

Era lumină în toate fragmentele meleumbrele fiind de acum depărtate,eram nenumărat şi lumina privind aflam că şi ea mă vedea.

Apa se ridica odată cu mineştergea tristeţea, puf de om otrăvit, înotam ca într’un peşte uitat,

iar ea, tot urca curbele zorilor, printre pletele biruite ale Domnului, împreună cu sufletul însorit.

35

Papirus de început

Un frig regal s’a pus între noi, dar recele nu dospeştedin inima s’a scurs roi înroşitcredeam că nu ne destrămăm cum viespile fără aurătandreţea punând la uscat într’o tăcere ce pe sine se roade,

mierlă în mătasea realului, abia mai pot inventa…

Cine îmi spune?

Lasă arsura să ardă, caută alt înţeles, la pândă nu stae un papirus mai vechi decât lumea uitat în firida începutului.

Simte’i puterea!

Aşteaptă’i haloul, fierea şi mierea nerostitelor foialtă memorie primind, lasă frânghiile casteia seamă la deşertăciune ca la puiul unei vietăţi nevăzute.

chiar dacă nu mai umblă nimeni pe ape…

36

Despre îndoială

Trupul îndoielii am să’l dau ca hranăsă îl aştern pe alt umăr, şlefuit,să îl pătrundă cum pătrunde febracurgând prin el, urzeală’n asfinţit,

simţind cum în lămâi începe somnuldrept la început, apoi, în curbe, lin,iar îndoiala curgă’n trupul nopţiipelin în somn, cum vrejul rău în vin.

Curat să mă trezească şaua adâncănumită dimineaţa albită’n trandafir,ademenind oglinda toată aburde lupta îndoielii ce’a încercat alt fir,

ieşind în cercuri care duce’n centrulcelei mai mari oglinzi, să fiu scăpat,de îndoiala nouă ce’n amiazănăscându’se rănită de altul ea a dat .

37

Aura

Apele timpului curg peste lume, dau zvon măştii ce mi’a luat chipuldimineaţa s’a pus ca un abur de pâineseara a dat muguri ascunşi

aura cui curge şi ea?

Vărsându’mă în timp dau şi eu de putere ca mâine unul vom fi, nici pradă, nici paradis cu pleoapele clare, aflând că nu sunt al meu …

Când voi fi timp, cu cine, captiv, să împartsufletul dezbrăcat de veşmintele firii?

Arca, numele cui va purta?

Aura, care curge şi ea!

38

Portret cu carbon

El poartă pe umeri lumânări fără piele,pe care nici o boare de vânt, chiar fermecată, nu le atinge,semănând cu cele lăsate pentru sufletul morţilor.

O parte e dincolo de aceea are aure două,în seara ca scoasă din minţi şi un început subţire de măr,el are mâini de fosfor şi e vecin cuarţuluiplouă verde şi fără măsură regatulştie ce’i mila, trădarea, păcatul

curbele nucilor verzi ce vor creşte deasupra….

Cine să’l privească pândit de alte culoriamintind de crepuscul, de un cer pântecos cu margini ierboasecum în hipnoze sau grefe?

Să nu încep să mă încing cu splendoare, spunea,sub luna rămasă fără reflexe, sub catifeaua solzoasă.

Într’un timp al carbonului ce încerca să’l ascundă,să’i răpească clipa ce duce spre alchymic.Privit de aproape se puse mirare pe elfericit, cât poate o frunză să fie

El care ştie ce’i mila, păcatul, trădarea,în versuri de nimeni atinse.

39

Poveste despre o broască ţestoasă

Se ia o broască ţestoasă cu semne pe eatrebuie doar să le ştiise lasă să crească de un cot şi mai binepentru o vreme se uită de ea,

se pleacă la ceas de eclipsă, împreună.

Se cere răbdare pănă se subţiază pielea de răuodată cu mâna mătăsii,se trăieşte un început sfios şi sfielnicse uită de grindini culese în palme,

de cel ce erai într’un unghi de noroc.

Trebuie doar să’i laşi gânditoare picioarele cincipentru cei care ştiu, unul este cel înţelept.

Se merge în ceas de eclipsă când omul îşi simte esenţase poartă pânză de in şi bani feciorelnici în mână,se merge văzând cum se apleacă copaciişi iarba la o parte se dă.

40

Se aude zbor cu marea în scoicăpână ajungi în faţa peşterii Tan, unde pământul ca apa’i de viu.

Se uită de ea, se intră în pământ,

nici ramuri, nici stele făclii acolo nu încap doar subţirime ce te înfăşoară cu gulerul ei.

Se află, şi viii pot trăi în pământ odată cu morţii.

41

Luna de cobalt

Mă înfășez în subțire, dar stridii îmi rod spaima rotitoarepatimi rămase idee , tribut așteptând pictez fresca setei de sete ...Tot mai mult sacru moare în mineun întuneric de cupru încheagă cântul mierlei.

Dacă nu e adevărată lumea pe care o trăiesc, spune tu, jumătate plecatăceai pus semn violetsplendoare de porțelan cu care ființa mea înconjor.

Nepictată mi'e furia și plin de crestături trupul păcatuluicine aude când steaua sângelui adulmecă palidul și lâncezește pe mine lumina,o catifea înnegrită sunt vibrând tot mai negrudar tălpile mele pe spini dau floare.Trăiesc o absență de Dumnezeu ca un copil nenăscut și cât mi'am dorit timpul să opresc.Dacă are smalț sufletul și dă să crape , ceai face,prin mâini văd stringurile păcatului.

De nicăieri venită steaua și nefolositorezonele palide ale inimii dau de un septembrie de sticlă , visele norilor n'au mișcare și inima sării încearcă .

42

Dacă și calcarul poate învia, noi nu, noi nu ? Vino'n ferigi, aminteșteți că eșticarnea ta foșnind mai mult dulce decât amar,mă pieptăn într'o sticlă amară, auzul mi'e rar

calcă prin tise începuturi de iarnă .

Pune cuvintele moarte pe țărm, le învie,vor da foc liniștii vor acoperi cu năvoadele umede dragostea noastrăÎncearcă !Eu nu măsurîndumi singurătatea cum pe migdală, petrec.Rod puțin mai au mâinile. O să'l aflu, stufos, dar ce duce la aur trece ca aburul.

Fie .Voi pune pe foc mările, cerul care'n aripi țipădar aromele dintre ape pot să le uit, nătângul de mine ?

Tu, tresărind bei o cană cu ceai verde'n Vancouver mâna ta dreaptă face un gest de'a alunga vedeniabând cu înghițituri mici tot mai șterse, adormi, întâlnindu'ne în vis.

Iar luna de cobalt se va stinge.

Și ochii tăi pentru care aș ucide depărtarea dintre suliți și din păcat aș ieșigazelele gleznelor luminând întunericul umerii pentru care și'ar da duhul bărbații să'i mângâie

43

sânii mamei ce ești acum copți peste fireși mâinile amintind înălțarea cocorilor când țipă de înfioară păduri.Ai două fete, dar regi nu'ți mai umblă prin sânge.

Iar steaua e tot acolo poate mai palidă.

Eu, născând fericirea în straturi, la scrierea ta,zgâriu cu sete, rănesc când mi'e lumea mai dragăpun nod dureros amintirii, faptele mele se încheagă cum ceara,prin geamul albastru respir pentru doi.

Cine mai ești? Cât mai ești? Cum mai ești?

Fericirea nu se explică, inima ploiii da.Cât poate un atom să iubească, nu știu, un om da...pune via ce urcă în cer și uită curbura pământului nu uita , în noi a fost raiul ...

Eu stau lângă un gard de nuiele, fragede, vii ,stridii de aer respir, exist între cei care sunt și cei ce nu sunt .Mușchiul inimii cui a zis nu ?

Dar dacă întâlnind întâmplarea ai da bir nevăzutuluinimic pentru noi așteptând regii cristalului.Dealuri urcă mai lin când te apropii, curg mai sfătospoezia mea amintește via ce urcă la cer

steaua mai palidă și luna de cobalt .

44

Neosonet

Sunt liniştit, nimic nu moare’n mine, ci trăieşte şi pune’n gol sudoare omenească şi’l sporeştecum pe ea o tot sporesc, subţire,punându’i văl pe care nu’l ştie,

sporindu’mi depărtarea mai aproape estede fiinţa mea, aşa pe mine mă sporeşte, chiar dacă nu m’atinge, vinovată.

De foşnetul ei, îl adun şi’l pun în rafturi, cum aroma plecată spre marea scorţişoarei, dar raza, în floare tot învie,vindecată.

Sunt liniştit, nimic nu moare’n mine.

45

Lo

Am rămas orfan, Lo, respirând menta sălbatică, plecând în ascuns, unde lumina face pui fără coajă,de unde tot mai greu mă întorc.

Şi acolo, stelele cad,apele cresc, curbând scara răcorii.De migdală sunt aflând iubirea în cuib.

Şi acolo culeg piersica nopţii,iar mâna întinde altă culoare.

Dumnezeu curgând ca uleiul, naşte octave celeste,dar inima moscului răpitor n’am aflat.Şerparul ispitei, Ea.

Aura ei un mai este, cu genunchele dezgolit şi naiv,cu miros de galbenă noapte, dăruind hieroglife ascunse.

Tata, cu viespi înnegrite în gură plutind algele zborului. Mama, cu muguri de’argint peste mâini.Sora mea, cu cerul ascuns între buze.

Lo, primejdia mi se închină

Acolo.

46

Zorile nucului sau dialogurile cu Liviu

Măruntele holde ale firii, cine culege, în galben uscat,cu privirea acantei, săracă de arome.

Spune tu, Liviu, de noi,stând în cortul viclean ce crapă de cer,respirând holde păgâne în sufletul jupuitîn solzii inimii de argint, sub oblice stele.

Ştiu, ghearele leului, fără sânge rămas, se tocesc,frumoasele firii, cum ar fi bunătatea şi mila, uitate’s de oameni.

De lucrăm amândoi sub zorile nucului şlefuindu’ne sufletul,în cortul viclean ce crapă de cer în care crudul trăim,

sub stranii spice sonore,sub culorile umede, nicicând terminate.

47

Limba română

Fără ea nu aş fi, m’aş scutura fără mugur, m’aş veşteji fără sorţişi’ar întoarce şi întunericul faţanu aş şti ce s’ar pune pe mines’ar dezlâna curbele trupului cum arcuri de pâslăaş fi atât de sărac de s’ar lipi burta de spate.

N’aş mai da nume frunzeica nod aş vedea genunchiul iubitei nu ca minune, dezgolită, naivă,norii ca pete şi trecerea lor n’aş simţi’onăuc aş umbla într'’o lume fără de nume neştiind ce mă ducem’ar toci timpul fără să ştiu de ce trecn’aş avea frică de moarte. Nu m’ar petrece păsărea dând zvon dimineţiis’ar pune un văl de tristeţe pe unghiuri, pe lucruri, prin arbori,pe carnea mea muritoarefluturi degeaba pe umerii mei zbor aşezând,n’aş ştii că’n trup urcă Iisus.

N’aş cunoaşte iubirea decât ca trup, nu ca aură fermecatăm’ar durea degeaba încheieturile, chiar pe suflet s’ar pune ruginăar prinde sângele meu cheag nenumit

şi nemântuit aş muri.

48

Binomul

Asemeni unui ciorchine de struguri, întunecata tot crescut noaptea, bacantă, s’a coptneîmblânzit, eram în afara ei,purtând pe umeri lacom şoimul subţire.

Născând boare vârtoasă, caldă ca laptele a copt inima pumnaluluiîncercam să’i prind spiritul, purpura luminoasă nevăzând trupul ce începuse adâncul să’i poarte,cum ea aburul trupului meu!

Cine s’a luat captiv sub Calea Lactee

sub mercur neîntorssub cinabrul regal,

mătasea scufundă în mine foşnete negre, scufundă îndoiala.

Noaptea şi eu, fără farduri în livada lipsită de vipere.

49

Dolor II

Timpul îmi pune otravă pe umerinu dulce, nici amar se ridică sufletul răsoare să afle, voi umbla cu dreptate loc în altul să aflucând cerul din mine a slăbit şi otrava stăpână se vreaştiind că umerii vor muri în picioare.

Ruptă de întreg osia fiinţei, nu de har mă tem stînd în mijlocul mării ca un plaure visător.otrava e un început de cuţit ce taie cît trei.

Sunt eu sau o ceaţă ca din perie izvorâtăcu noduri de sare cumpăr trădareîn lumina fără viscere.

Alt apus dă glas, timpului din care am fost izgonitvisat deun arc cu o piele vitează.

Un întuneric mototolit si la colţ aruncat, viaţa cui stă la rând, nu carnea mai poartă mâhnire ci altcineva frate cu norii, rudele mele nau trup, nau somn sunt amăgirea şi îndoiala, pun agrafe de întuneric în piei ucise,

Cine în el privind nu ameţeşte puţin simtinduse plaure visător în mijlocul mării

De nu mai ştiu cât din mine începe, cât din mine mai e

50

Ce unul nu poate visa

Îmi ia foşnetul, sparge aura trupului meu, respiră crucea din măduvă, mă strângeîn chingi fără miez, descoperă urme în mine unde se încheagă lumina,

îmi soarbe puful de om, înnoaptă în mine …

Respirul cu timpul e acelaşi şi cifrulbeduin uitat la poarta nimicului,visând amândoi ce unul nu poate visa.

Îi iau foşnetul, sparg aura timpului ei, respir fibra cuvântului, o strâng închingi nedospite, urme de miere descopăr unde coajă face iubirea, o răstorn,

taina de dincolo sorb,o înnopt.

Cifrul cu timpul e acelaşi.

Visând amândoi ce unul nu poate visa.

51

Lumina sărată

El era Alexandros şi topea pentru ea piele albastrăce nu s’a văzut şi un liliac cu umeri sfioşiunui arbore de tutun spunându’i abur, cafea,începutul subţire şi galben văzându’l ca îngerul lunii.

Nu plăcea falsului unghi şi capcanele ei le topea cu privirea, el era Alexandros ispitind necuprinsul,dar femeia visa altceva.

În timpul acela, era luminos.

Boarea şoldului ei tot mai zgârcită, tot mai crude luminilefoşnet în urmă lăsa şi curgere îndesată,mânerele nu le mai atingea.

Dar plinul s’a copt, platină peste nori nu mai era,ea cu totul pleca, respirul lui cine fiinţa să’i bea, să’l îmbrace cu vorbe chiar de urzică,eu răsturnând curbe la marginea stridiilor.

El era Alexandros,viclenia mai tare ca vinul cu picioare de pâslă trecea,

lumina căzând altfel pe el şi pe mine.

52

Cearcăne

Chiar dacă ai cunoscut culoarea fericiriişi vântul prin tine bătând

sunt lucruri mai mari de care ai uitat

mai pline de cearcăne

53

Pereche celestă

Strig la tine, poezie, ca o panteră asediată,ca un acid născut din memorie.Cine pe cine visează, dar zidul copt al visului, cine îl vânează?Gândesc...cine muşcă din tine, mai poate cădea?

Am început să văd neauzitele, nevăzutele să aud, singurătatea cu muşchi a căpătat suflet,s’au umezit călcâiele de roua ta,strâmtoare tot mai subţire se pune între noi.

Ce este acest asediu al magnetului tău,corpul transparent prin care alunecă hieroglife auriicine’l vânează ?

Ce se înalţă cu patimă, o să cadă?Nici o cale regală sub atomi să nu fie,când pe umeri zăpada florilor ca varul o simt,Poezie.

Am învins, dar biruit sunt,mâine voi fi mai mult decât azi?

54

Inel, prin care mă porţi înspre lume,cine mă îngăduie, e mai bun decât mine?

Poezie,ureche prin care tot intru, ureche prin care tot ies.

55

Nevăzutul

Ce nu vedeţi, eu vădobsesia jupuită numită poeziecoaptă cum ospeţele barbarilor atenţi la steaua Canopeinima lor rostogolindu’se cum zarul.

Şi va fi dimineaţă la umbra frumosuluicând se coace şi sufletul.

E un început de lemn pe mâinile mele.

Simt zvon de răcoare pe tâmple .Privesc poezia cum un om infinitul, devenind mai puternicdecât cel ce nu vede.

Văd ce nu vedeţi într’o tăcere de miel ce aşteaptă să se nascăîntr’o tăcere ce se schimbă în strigăte grase,bună de mâncat.

Stând lângă voi cum stă dunga în vinul paharuluiasteptând să mă beţi.

Un fosfor blând şi umed de întâmplări.

56

A doua rază

Nevăzuta care ne desparte pâlpâind ca funie măiastră între noica lumină nebătută de vântul solar,este ea.

Ar trebui să uit că există,să o las sub herminele grase şi ochii minţii să’i ferec simţuri pe umeri curgând,

să o adun într’un nod fără pulpe, într’o boltă topită.

Să uit buclele ce ne’au ars la foc mic, pulsarul ei luminoscu lacăte de vorbă alţii să stea până mierea se încheagăşi ceruri şi pentru ei se deschid.

Ar trebui să o uit, lăsând zvon între noi să se închegealtă rază să caut sub orfanele verzi.

Plin de riduri stufoase, să uit că exist!

57

Alesul

Chiar sfârșind în copci de cristal

pune drept și nedrept pe un talger de lemn

nu pe tălpi mai stau pe pământ cât țes un pat fermecat

Ei, deopotrivă cu vântul …

Cu nemărginitul stau la masă ,iar nu fericire mănânc

pun la păstrat moartea întro carte ce o ascund bibliotecii

Ochii vântului poartă lumea, muzică stranie,

şoapte înnoadă misterele, eu cu măsură mă rog

Visul ce încerc nu va veni niciodată

armatele sării în lună calcă cum pe mănuși.

Fără cină timpul orbește de patimă multă

cine ascunde zăvoare?

Câți ca noi vor purta suferința brățară, darul ei otrăvit, viclenele

curbe fără vorbe, fără nimic ca izbândă.

Veghează cât carnea respiră primejdii

58

Amineșteți, un roi de albine poate visa

O, cerul memoriei înalt, măduva lumii

Ca pe un aer marin respiră, ca pe un cer de dincolo,

Poezia!

Nu de sete te ascunde și aici e un tărâm luminat de întreg

punând zar nevăzutului .

59

Cutele

Şi au ţesut dincolo de piele înveliş respirând înafară.

Aşa pielea lui începe să capete linii, abia bănuite.Hrănite cu aburi subţiri.

Un prag de vei trece vor rămâne fără armurica piatra din luna ascunsă.Dar nu se vor îneca.

Apa pe buze dimineaţa nu minte, ci arde aproape.Poţi măsura cu carbon vârstele, cutelememoria cu oglinzi răsturnate.

cutele lui

cu seară înauntru

cu lumină înafară.

60

Mâinile sau Seminţe de mac călător

Trăia pe vremea îmblânzitorului de sufletepăunul trufiei şi orgoliile seci lăsându’le altora.

Lui, mila şi aromele ce adună copii în amiază,mai mult o livadă ce îşi trage sufletul în spoturi amare,bând cu prietenii vinuri de’o şchiopă timpul trecând din pahare în ei.

Unde sunt mâinile ce iubeau mai mult decât trupul.

Scriu despre arca lor obosită când pălesc curcubeie.Încă sunt agere, toarnă în pahare seminţe de mac călător.

Sparg zăvoare de nichel. Mâinile.

E om. Lucrurile sunt mai bune cu el.

61

Ascuns

În el creşte ce’n alţii a pieritare mai multe nume dar numele nu’l ştie nimenimerge sincopat sprijinindu’se de umbrănici albastră nici verde îi este mânia,

un abur de început învăluindu’l.

De’i vorbeşti în sus te trag ochii, de nu, înţelegi ce nu’i de înţelesare formă ascunsă ce scapă vederiinu tânăr nici bătrân,deschizindu’se asemeni unui giuvaier.

Nicicând n’a ucis cu vederea, dar a ucis.Privit din faţă seamană cu ceva din spate nu seamană.Nu’l acoperă riduri, doar un abur de început.

Unii zic că nu este şi vederii’l ascundpuţini trec prin el şi îi cuprinde mireasmacine să audă lumile pe care le naşte.

Între mine şi el nimic nu mai estene’am pus inima pe foc şi focul a ars

Zori pot să înceapă, logosuri , primelecarne urlătoare care ne’a născut.

62

Dublul

În el creşte ce în alţii a pierit.Are mai multe nume, dar numele nu’l ştie nimeni.Merge sincopat sprijinindu’se pe umbră.

Nici albastră, nici verde îi este mânia ,un abur de început învăluindu’l.

De îi vorbeşti în sus te trag ochii, de nu, înţelegi ce nu’i de înţeles.Are formă ascunsă ce scapă vederii.Nu tânăr, nici bătrân, deschizîndu’se asemeni unui giuvaier,de sine uitând.

Nicicând n’a ucis cu vederea, dar a ucis.Privit din faţă seamănă cu ceva, din spate nu seamănă.Nu’l acoperă riduri, doar un abur de început.

Unii zic că nu este şi vederii’l ascund.Puţini trec prin el şi îi cuprinde mireasma.Cine să’i audă lumile pe care le naşte?

Între mine şi el nimic nu mai este.Ne’am pus inima pe foc şi focul a ars.

Zori pot să înceapă, logosuri, primele.Carne urlătoare care ne’a născut.

63

Scară la cer

Se pune seară pe mine de când te aştept.

Nervi sprâncenaţi ies pe rînd ca de rău aşezaţi.Nervii mei sunt praf şi pulbere, cerniţi la încheieturi.Carnea poartă în ea nervi ai pierzaniei.

Scrisul arde tăciuni fără început şi sfârşit.

Umbroasele nasc un pământ nou umed cât jungla.E un început al celui ce mă străbate.Se scutură noaptea de ziuă, mă ia de mînă.

Ea a venit, deja a plecat!

În mine torc pui sălbatici la pândă, maci cu tâlc străin.Limba cui va vorbi despre mine ca despre o zădărnicie?

Pe răni cineva pune noduri de sare.Pune vorbe cu miros de unt rânced,dar în umbra mea se coace, neştiută,scara la cer celei ce a venit şi’a plecat.

Pe când lumina din rărunchi va striga.

64

***

Bănuit de fericire se plimba pe malul râului,fagure umblător şi greu de ucis.

Din loc în loc se uitacum pe trup se puneau fluturi.

65

Odată ca niciodată

Pe fragmente se mişcă memoria.Ordinea, cât mai e, iam pus lanţ de argint să nu o pierd.Un zvon poate ucide, poate îngropa talgerul viilor.mâinile au învăţat fără toc să trăiască, mâinile ei, amintiri.La umbra frumosului se poate muri cu nobleţe, vântul dintre lăncii întreb?

Carnea mea veselă, carnea mea tristă, doar pierzându'te încep să te aflu.

Şoapte din vremea când luam cerul cu împrumut,O, măsura care mă scaldă semănă cu teroarea.Încep zori ca într'un început de lapte.Durerea nu mai e corp străin, piper pune pe simţuriSemnele altor vremuri ies din păduri înjunghiind cerc luminosÎntre noi, cine pierde?Alungându'ne, lucrurile noastre fac punţi,ea, amintind de'o meduzaă destrămată în trup.

Ticălos al vorbirii, scriind pe un mal' cu ieşire la moarte.să lepăd mania, punând'o să prindă cheag mincinosfără zale, ora aceasta, în care lucrurile simt trecerea asemenea oamenilor.Mâinile mele au învățat fără toc să trăiască

Carnea mea veselă, carnea mea tristă.

66

Dar foşnitor

Asta ar mai lipsisă se îndrăgostească de mine galbenă ca din raiparfumată nici că se poate.

Căci mai proaspătă decât începutul era de lumină curtatămirosind cum salcia de care se izbesc apele raiuluiînmuind degetu’ n gură şi spunând,

poate în altă lumeaici nu bate vânt şi ploaie nu este.

Umbre creşteau după oameni, se resfirau cum pajiştilenimeni nu era mai bogat mai săracrespiram ca într’o rugăciune.

Se alungeau seminţe’n pământ, creştea umbra norilor.Eram plini ochi.

Se petreceau lucruri cu semn în privirenici zi şi nicio noaptevenind cu un parfum de nedezlegat

respirând egal şi foşnind ca într’o rugăciune.

67

2O, lucrurile simple de care te îndrăgosteşti purtând miresme străine.

Bunăoară biroul cu vene albastre amintind de un muritor, şubred acum,ca un beţiv parfumat din ochii căruia mai curge lumină şi poartă la vedere cearcăne şi singur vorbeşte:

„în rest sunt bine şi nu dat naibii cum mi’aş doriar trebui să îmi pun la bătaie pielea, o ţuică, ceva,dar ce se răreşte e bun rărit, e apă de ploaie...”

Şi ce bun era pe vremuri şi ce vene albastredacă ai citi de sub tăblia lui o groază ai aflaiar ce dospeşte în el e înaltul?

Pot lucrurile să îndrepte omulbiroul la care scriu ţinându’mi respiraţia,

umărul ros al fericirii la care tot bat.

3Pe cât de tineri pe atât de fierbinţi.Nu era nimic etern în jur, doar o pajişte încercănatăce le înnopta sprâncenele făcându’i de nebiruit. Eu stam la vedere privindu’ i ca prostul.

Pe cât de blânzi, pe atât de fierbinţiluând guri proaspete de aer,săgetând timpul de aici şi de dincolo.

68

4Cât despre lipsa de îngăduinţă a oamenilor, nu dă pe dinafară.Dintre primejdii doar asta era mai cu moţ,în dimineţi oloage să se vadă în şopron cu alte nefolositoaredin care vor creşte umbre de nefolosit.

O stropitoare veche cu urme de bucurie ce încă visează atrăgându’l.

Numai ce pune mâna pe ea şi’o descântă.De praf şi pulbere sunt toate grijile.

Florile zâmbind din rădăcini .

5Plin de sorţi m’am născut şi’acum stau fără eimai preţios decât aurul şi mai întunecat poate fi omul.

În rest e seară cum în strugurele copt cu care te’aseamămşi credincios doar ţie mâncând dintr’un strugure.

6Şi tot era viu

Într’o lumină plină de nervuri ce pulsasimţind’o cum copilul palma jupuită în care se naşte durerea.

Ea luase locul nemărturisit al frunzei căzute pe tâmplăce timpul topea sau timpul în ea se topea.

69

Ani se duseră cum pietrele în râuputeam ghici închizând ochii şi palid de aşteptarecum cade îndulcită o nouă frunză pe altă tâmplătopind şi ea durerea.

Vorbe de păstrat în oglindă si de neauzit foşnetul lor.

7Eram o mare peste care s’a lăsat întunericulcu cât se scuturau umerii cu atât se înnegreautotul avea un rost lăsat de divin.

Aici era altceva.

Eram arşi încît noaptea se îngemăna cu noaptespini se înmulţeau prindeau mănuşi de umbră.

Ştiam că vom muri.

Dar eram mai presus decât noaptea pusă pe coji de nucă.

Niciun sfârşit.Doar un început de linişte ce punea gulere şlefuite.

70

Luchiană

Noi n’am luat la trântă întunericul.L’am lăsat în răspăr cum lasă pruncul jucăria visată umbră să prindă.

Noi am trădat cheile negre ce deschideau vena sărutului

Noi n’am furat decât timpul văzut ca lucru de dincolo.

In rest cu voia Celui de Sus, noi am iubitcât muşchiul stânca din zori.

71

Nespus

Zâmbetul tău e un frunziş sub care stau barbari să îl fure.

Când te văd te simt altfel alcătuit şi de mirare nu e.Cine să’ i pună zăvor ?

E o mare pe care să nu o fi vizitat, din mările sufletului,întreabă lucrurile, ne’am văzut de atâtea ori până sângele a prins butoniere albastre.

O,Când zâmbeşti îmi simt tâmplele aproape de rai.Pune’l pe sufletul meu ca o catifea rară şi nedezlegată.

Vor da ani pietrele să’l mai vadătimpul nu va mai fi în trecere, ci mai mult.

Lâmâiul de ieri strălucind mai frenetic.

De’aş putea să’l port aş muri mai încet.

72

Chip ars

Nu mai puţin decât unicornul ce se plimbă pe lună.

Căutând o lună de împrumut fără zimţirăcoarea prinzând aura lor într’o plasă cerească şi nimic poftelor nopţii.

Vânt ce’ai prins umbră caldă la amiază roşie la înseratîi vei mai găsi?

Eu dau de înţeles că îi va fura moartea, subtilul ei spirit,rugină vie şi nedezlegată de muritori.Aşa. furtul îi va prinde tineri spre bătrîneţe ca un violet regal.

Dar fructul crescând între coapsele copacului, de verde uitând,poţi să’l asemeni cu omul sau nu.

Chip ars de ei amintind când se crapă de noaptecerând lumină să’i mai văd,un jgheab luminos pe unde să se petreacă, chip ars.

Nu mai puţin ei despre mine gândind.

Jgheab prin care se scurge viul ca otrava prin sinucigaş.

73

Phil

Cât despre ea se spune că ar fi trăit într-o ţara ce nu mai există.

Dar ce a fost şi cum nimeni nu mai ştie...

74

Intrarea în iarnă

Lumina de toamnă aşezînd pulbere dar firea lucrurilor nu o schimbă.

Bate vânt dinspre nord.Altă lumină arată partea ascunsă a răbdării, pojghiţa nevazută.

Cel îndrăzneţ află cântarea cu greu.E vremea urzicii, îţi zici,frumuseţea ca peştii sărind dintre noi.

La marginea firii stând barbarii la pândă.

Lumina de iarnă crescând lăstari argintii, adunând cercuri vicleneferigi nu visăm arcuri de care n’au teama prigorii.

Cel îndrăzneţ culege îndoiala, îşi poartă trupul cum clopotulbarbarii dospind marginea lucrurilor.

Şi ce mai rămâne în seara cu palide cuiecu zvon de struguri ajunşi la mezat?

75

***

Într’o spaimă ce o adunam cu făraş mă uitam la ea cu ochi noduroslumina până la os

de ieşeau coastele învierii cum cerul din îngeri

limba nu mai avea rădăcina rămasem ca mut

se încreţea lumina pe noi şi pe lucruri ca’n sânul unui crinvalurea.

76

Nenumita

Vine de peste tot.Alungă otrava din vipere şi’n vipia verii pune răcoare.Trândavele unghiuri de ocară le face spre lauda unei noi geometrii.Poartă sprâncenele tainei.Întunecă false oglinzi şi adaugă chip nevăzut.Fierul nu trece prin ea,pune pe buze mirosuri regină.

Dacă lumea se va sfârşi, va trăi mai departe.

Poartă inele ca înţepate de viespi să iasă din spaime lividul şi sarea,ieşind de după colţul miracolului.Nu îi faci chip cioplit, nu i te rogi.Cunoscând’o, ca lumea nu vei mai fi.Deschide venele cum ai deschide fluturi.Nu poate fi măsurată cu carbon. Proba polenului nu o atinge.Nu’i chip să o vezi, învăţându-te să fii drept cu nedrepţii!

În miezul ei aflând orbita de aur, numărul sfânt,sfârşind în aura ei.Pe vremuri i’am zis: infinit, sau amiază.Stând pe’o piatră de’o seamă cu norii,cu ea, nu te mai atinge nimic.De vei spune şi tu: sunt luminat şi prin ea, mântuit!

77

Visul ce da înafară

Simt zvon de răcoare pe tâmple.Doamne, eşti Tu , sau e searăsau un înger hoţeşte coboară spre sufletul meu

sau pitici ce spre cer să’l ducă îi fac scarăsau cel ce nu’l ştiu cât clipeşte o boare

sau zvonul e semn că’ i tîrziu sau seara în care iubita se uită la cer şi înfioară

Doamne, eşti Tu, sau e seară ,

sau visul ce dă înafară ...

78

Dolor

Cine din noi e mai tânăr auzind cum prinde viaţă conturulnu ne’a rămas decât fruntea pe lucruri luând la ţintă întunericularcuş cu semne ciudate ce între noi împleteşte.

În sânge să fie bătut să rămână fără armuri.

Scriu pe un crin de argint ce noaptea seamănă cu răbdareafrigul luând locul îndoieliinu am ales palate de iarnă cu lacăte viica mâine o să dorm pe un lemn şoptitor

când pentru alţii merele se coc mai devreme.

Am aflat dispreţul şi râsul am pierdut îndoialaCel învelit în albastru vine rarde pot cruţa ce nu e de cruţat lăsând zar amintirii

O, daţi’mi un pat ca izbândă, vegheat de îngeri pierduţispunând, pe roşu se aşterne tot roşu

Mai ieri am sărutat pe tâmple o pasăreşi gesturi din mine au curs fără noduridând dezlegare la ramuri cu gust de aprigă miere,

uitând cămaşa de noapte a zilei pe un lemn şoptitor.

79

Psalm

O, Maria, ia de pe mine păcateledesparte viu de neviu,aruncă ce’i de prisos şi dacă nu mă mântui, mântuieşte pe altul.

Dă fiinţei mele ce e de îndurat…

Mâinile mi se acoperă de lemnscriu, ca şi cum nu aş scrie,iubirea pare că nu se mai naşteşi cu pământ se acoperă,

mi se usucă trupul, îşi pierde culoarea,e tot mai uşor şi nu se înalţăam început să uit şi inima meapentru cine bate în miez?

În mine, Maria, sunt atâtea insulecâte nu pot număra, de n’ar fi ea, s’ar lipi de mine şoaptele.

Şi dacă mă vrei, Maria, mă ia,treacă de la mine această cupă de lemncare mă îndură, iar pentru ea,socoate că’s viu, ca inu’înflorit!

80

Forma uitată

Doar ea de culoarea nisipului mi’a rămas cu nervi obosiţi şi subţire,

nu mai deschide nimic din trup lepădând curcubeie bătrânefebre nu mai naşte în suflet, şlefuirea nu o mai ajutăamprente nu ne mai pune,visează cum înroşea mâinile noastre odată cu soarele

dospind ca un pui de privighetoare.

O metaforă cât un brici străveziu a rămas, octavă cu coajă, după colţ un întuneric aproape căruntvisul că o voi pierde.

Poate…

Nu ştiu alt mod de a înşelace scapă vederii se topeşte ca spuma, alt timp ager curgând,respir altă lumină.

Altă formă iubesc de oameni uitată.

81

Jupuind îndoiala

Trupul ei nu mai miroase zările tigruluicoace în mine tainică absenţă care mă spală de păcateîndoaie amintirea asemeni arcuşului treaz, scorţişoara îmi este acum mai aproape şi înnoadă himere.

Trupul ei străbate frunzişuri canade dar carnea nu i se învecheştesare atârnă pe el ca mărgăritarultrupul ei desfăcându’se pe fragmente cum plăcile continentaleamintind mai mult geometria începutului decât rugăciunea.

Gol am intrat în ea, gol am ieşit ca într’o vie venită din miraculos,i’am mâncat şi i’am băut răcoarea cladită pe semneîntr’un timp bun de mâncat şi băut,dar cu cât o beam şi o mâncam, se înmulţea.

Adio, vinuri cu meştere buze.

Trupul meu a îmbătrânit, nu mai e inocent, tot mai greu se trezeşterespiră aluatul în care dospeşte noaptea,nu mai poartă carbon în seminţe, iarba nu’i este străină.

82

Umblă zvon, cine trădează va trăda mai departe!Stau cu prietenii sub cerul rămas fără steaua Canopeamurguri pietroase dau semn că trupul mai este în floarebem tristeţe cu muşchi jupuind îndoiala,cine se pune între noi să ne soarbă, nu poate, cine pune tăiş pe sine se taie şi picură până moare.

Dacă i’aş înşira pe’o rază purtându’i în jurul sufletului, n’aş muri.Să strige cine’i mai viu decît noi, cu vene orfane.

Ea stă între curbele pline şi nu mă visează, nici o culoare între noi.Cărţi îi poartă amprenta, unele colţuri brume celeste.Sunt străveziu ca matasea bătrână, văd curcubeie ieşind din inel,

Mâinile se pot vindeca, sufletul, nu.

Între scorţişoară şi sare ceva mai presus decât firea îndoind amintire asemeni arcuşului treaz.

Cine a uitat, nu mai poate uita!

83

Transmigraţie

Dacă am fost acum şase mii de an perete verde de lianăprin care lumina pulsa netemător că voi arde

soldat coborând în amurg dintr’o culme de piatrăcătre un templu al focului unde vestală erai

oglinda regelui ce şi’a văzut moarteascrisul tăiat în bucăţi şi uitat dinadins

dar tu, cititorule,

brăţară, pe mâinile cui?

84

Poem didactic sau Moartea fără de sfârşit

Pe atunci vedeam şi cu trupul. Eram luminosse bifurcau pe el cărări şi nebănuite simţuri începeau să existe,chiar cu talpa vedeam cum aburea pămîntul şi floare făceaorice putea să existe acolo, orice şi nimic.

Erau răni împrejur, dar nici o rană,sufletul meu era răcoros, miresme în jur făceau puifără griji carnea mea, fără griji umbrele,lumina şi cu soţ şi fără se ascundea cum copiii.

Acum, carnea mea a orbit. Nu de tot.Ochii mei sunt treji şi uscaţi,nu mai are gust înserarea.Sunt lucruri mai tari decît moartea, întrebi.Sunt!

Nevindecat, altul se vindecă’n mine. Însă viul se aşează pe toate şi rumeneşte.Pătruns de mirare asemeni gustului din coaja aluatului stă el înfioratşi nu fără sînge rabdă toate acestea.

Eu rabd alt început care’i seamănă.

85

Te măguleşti, zice, pe tine ecoul se pune! Şi’n mine se întoarce şi ochii’mi schimbă cât graniţa unei frunze.Dar cu fiecare întoarcere carnea mea respiră alt ritm şi îmbătrîneşte.Vânând cu greu ispite.

Sunt lucruri mai tari decît moartea, întrebi.Sunt!

86

Cuprins

Elegie / 7 Fragmente despre Sabasos / 8

Despre umilinţă / 10Mierla de dincolo / 11Crucea inverzită / 13

Buchet / 14Loc de pieire / 15

Doamne / 16Veghea de platină / 17

Cheile negre / 19Dinţii de lapte uitaţi / 20

Insula / 22Mesagerul / 23Arta fugii / 24

Manevrele galbene / 26Canope / 27

Fraţi de cruce / 28Pânda / 29

Duplicat / 30În piele de om / 31

Vicleim / 33Vânătoarea / 34

Ca într’un peşte uitat / 35Papirus de început / 36

Despre îndoială / 37Aura / 38

Portret cu carbon / 39Poveste despre o broască ţestoasă / 40

Luna de Cobalt / 42

87

Neosonet / 45Lo / 46

Zorile nucului sau dialogurile cu Liviu / 47Limba română / 48

Binomul / 49Dolor II / 50

Ce unul nu poate visa / 51Lumina sărată / 52

Cearcăne / 53Pereche celestă / 54

Nevăzutul / 56A doua rază / 57

Alesul / 58Cutele / 60

Mâinile sau Seminţe de mac călător / 61Ascuns /62Dublul / 63

Scară la cer / 64/ 65 / 66

Dar foşnitor / 67 Luchiana / 71Nespus / 72Chip ars / 73

Phil / 74Intrarea în iarnă / 75

*** [Într’o spaimă ce o adunam cu făraş...] / 74Nenumita / 77

Visul / 78Dolor / 79Psalm / 80

Forma uitată / 81Jupuind îndoiala / 82

Transmigraţie / 84Poem didactic sau Moartea fără de sfârşit / 85

88

89