Neagu Elena, Grupa H 113.

Diversitatea registrului religios în neolitic

Din perioada neoliticului până în epoca fierului se spune că istoria concepţiilor şi a credinţelor religioase

se confundă cu istoria civilizaţiei. Descoperirile tehnologice, invenţiile economice şi sociale sunt dublate

de o semnificaţie şi de o valoare religioasă. Printre documentele atestate religios, s-au găsit două statuete

feminine şi câteva altele figurând animale ce indicau un cult al fertilităţii.

Alţi autori au acordat o semnificaţie caracteristică unor resturi a trei imagini de ipsos descoperite de J.

Garstang in anii ‘30, ce reprezentau un om cu barbă, o femeie şi un copil. Ochii erau reprezentaţi cu

scoici. Garstang a crezut că a putut să identifice în aceste resturi cea mai veche reunire divină

cunoscută, care va domina mai târziu in Orientul Apropiat. Morţii erau îngropaţi sub pardoseala caselor.

Câteva cranii dezhumate de către Kathleen Kenzon ne arată o pregătire specială: părţile inferioare sunt

mulate în ipsos şi ochii sunt marcaţi cu scoici, astfel încât au putut fi asemuite cu nişte adevarate portrete.

Este vorba, desigur , de un cult al craniilor dar poate fi vorba şi de efortul de a pastra amintirea

individului viu.

Regăsim cultul craniilor la Tell Ramad ( in Siria, lângă Damasc) unde săpăturile au scos la lumina zilei

calote craniene cu fruntea vopsită în roşu şi cu faţa supramodelată. Tot din Siria ( Tell Ramad şi Byblos),

mai exact la niveluri datând din mileniul al cincilea, provin câteva figurine antropomorfe din lut. Cea

descoperită la Byblos este androgină. Alte statuete feminine găsite in Palestina şi datând din jurul anilor

~4500, o prezintă pe Zeiţa-Mamă sub un aspect terifiant si demoniac. Cultul fertilităţii şi cultul morţilor

par deci solidare. Astfel regăsim culturile de la Hacilar şi de la Çatal Höyük, în Anatolia care au

precedat şi influenţat cultura preceramică din Ierihon , indicând faptul că existau credinţe similare. Cultul

craniilor este amplu atestat la Hacilar, iar la Çatal Höyük, scheletele erau îngropate sub pardoseala

caselor, însoţite de ofrande funerare: bijuterii, pietre semi-preţioase, arme, textile, vase de lemn etc. Până

in 1965 s-au descoperit în cele patruzeci de sanctuare numeroase statuete în piatră şi in argilă. Principala

divinitate este zeiţa, prezentată sub trei aspecte: femeia tânără, mamă dând naştere unui copil ( sau unui

taur) şi o bătrână ( întovărăşită, adeseori de o pasăre de pradă)1.

1 . . Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi ideilor religioase, p 40-41.

Divinitatea masculină apare sub forma unui băiat adolescent ( copil sau amant al zeiţei) şi a unui adult cu

barbă ( calătorind uneori animalul său sacru: taurul) .

Un sanctuar ( în jur de ~6200) conţinea patru cranii umane aşezate sub capete de taur fixate în perete.

Unul dintre pereţi era decorat cu picturi reprezentând vulturi cu picioare de om atacând oameni fara

capete. E vorba desigur, de un complex mitico-ritual important, dar a cărui semnificaţie nu a fost găsită.

Un alt complex religios era cel de la Tell Halaf care nu diferă prea mult de culturile precedente . Morţii

erau ingropaţi însoţiţi de ofrande, printre care figurine din lut. Taurul sălbatic era venerat ca epifanie a

fertilităţii masculine . Imagini de tauri, bucranuri ( motive ornamentale figurând capete de tauri

descărnate ), capete de berbeci şi securea dublă aveau, desigur un rol cultural, în legătură cu zeul furtunii,

dându-i.se importanţă primordială în religiile Orientului Apropiat antic. Însă, nu s-au găsit figurine

masculine, în timp ce imagini ale zeiţei abundă, întovărăşită de porumbei, cu bustul exagerat ,

reprezentată de multe ori într-o poziţie ghemuită, rezultând astfel imaginea exemplară a Zeiţei-Mame.

Se spune despre cultura halafiană că a fost distrusă sau a dispărut către ~4400 , ~4300, in timp ce cultura

de la Obeid , originară din Irakul meridional, se răspândea în tot ţinul Mesopotamiei. Ea este atestată la

Waeka ( sumerianul Uruk, semitul Erech) către ~4325. Nici o cultură preistorică n-a exercitat o influenţă

comparabilă. Bogăţia s-a acumulat prin progresul agriculturii şi prin comerţ. Un cap de bărbat aproape în

mărime naturală şi capete de animale în marmură au şi ele o semnificaţie religioasă. Anumite sigilii de tip

Gawra reprezintă diferite scene de cult ( personaje în jurul altarului împodobit cu bucranuri, dansuri

rituale, animale emblematice. etc) . Figurinele omeneşti sunt puternic schematizate. Tendinţa abstractă

caracterizează, de altfel, întreaga cultură de la Obeid. Sanctuarele desenate pe amulete nu sunt copia

unor edificii particulare, ci reprezintă un fel de imagine exemplară a templului.

Statuete umane în piatră de var înfăţişează probabil preoţi. Cea mai semnificavă noutate în cadrul

perioadei de la Obeid este apariţia templelor monumentale ( Templul Alb ~3100).

Edificiul spiritual al neoliticului

Unele dintre descoperirile recente au susţinut în mod strălucit originalitatea culturilor arhaice din Europa

de Sud-Est, adica a complexului pe care Marijia Gimbutas îl numeşte “Old European civilization”.

Oricare ar fi originea sa, “civilizaţia europeană arhaică” s-a dezvoltat într-o direcţie originală, care o

destinge atât de culturile orientului Apropiat cât şi de acelea ale Europei Centrale .

În staţiunea neolitică Căscioarele, la 60 km sud de Bucureşti, s-au scos la iveală rămăşiţele unui templu ai

cărui pereţi erau pictaţi cu miraculoase spirale în roşu şi verde pe un fundal alb-gălbui. Nu s-au găsit

statuete, dar o coloană de doi metri şi o alta mai mică indică un cult al stâlpului sacru, simbol a lui axis

mundi (funcţionând ca principiu ordonator al lumii).

Deasupra acestui templu era altul, mai recent, în care s-a găsit modelul în lut ars al unui sanctuar.

Macheta reprezintă un complex arhitectonic destul de impresionant: patru temple situate pe un piedestal

înalt.

În Peninsula Balcanică au fost găsite mai multe modele de temple. Adăugate la nenumărate alte

documente ( figurine, măşti, diverse simboluri nonfigurative etc), ele indică bogăţia şi complexitatea unei

religii al cărui conţinut rămâne încă accesibil.

Neolitizarea Peninsulei Balcanice conţine unele neclarităţi datorate necercetării corespunzătoare, insă în

studiul actual al cercetărilor se remarcă apariţia în Balcani a unei culturi neolitice noi, care nu-şi are

ascendenţa evidentă în Anatolia şi nu are nici legături culturale cu vechile comunităţi locale de vânători

culegători.

Din punct de vedere religios, şi al tehnicilor de exploatare a mediului, aceste comunităţi aparţin unui

neolitic pe deplin format. Legături strânse cu tipul de religie din Europa arhaică se regăsesc şi în

Anatolia. Afinitatea celor două lumi se atenuează începând cu meleniul al V-lea, când Mesopotamia şi

Levantul încep să-şi urmeze propriul curs.

În Asia Occidentală apare noţiunea de “divinităţi supreme”, personalizate, dar care numai aparţin lumii

umane şi terestre. De asemenea, apar aici temple şi sisteme culturale, sacrificii animale şi umane,

înhumări în spaţiul locuit, picturi şi sculpturi sacre ( printre care statui mari, antropomorfe).

Riturile funerare sunt împărţite în mai multe etape, cu separarea craniului şi remodelarea din argilă a

capului mortului; în alte părţi, oasele sunt adunate într-un sac, după ce fuseseră descărate şi lăsate în voia

păsărilor de pradă. Defunctul are, de obicei, lucruri personale şi hrană.

Două oraşe anatoliene aflate într-un stadiu incipient, prezintă un cadru cultural impresionant. În mileniu

al VII lea, Nevali Cori deţine un complex de temple cu pilaştri şi sculpturi în piatră, printre care se

remarcă creaturi hibride înaripate: oameni-pasăre, adevărate prototipuri de spirite înaripate şi “îngeri”.

Abundă capete de piatră izolate şi reprezentări ale unor grupuri mitologice ( mamă şi copil, bărbat, femeie

gravidă, ţestoasă).

Între timp, o extraodinară provincie religioasă ia naştere în mileniul al V- lea în extremitatea occidentală a

Eurasiei. Este vorba despre Europa megaliţilor, primele mari monumente din lume: încăperi mortuare sub

movile, construcţii imense sau dolmene, pietre enorme infipte în pământ sau menhir. Fenomenul s-a

născut din aculturaţia neolitică a populaţiilor epipaleolitice, numeroase din zona occidentală ( incluzând

şi insulele) din marea câmpie europeană, într-una din cele mai fertile hibridizări sociale şi conceptuale ale

istoriei umane.

Aici, religia nu se bazează numai pe strămoşi şi lumea de dincolo, ci şi pe mituri cosmologice ( mai tarziu

chiar şi astronimia) şi pe angajante rituri de transformarea morţilor în “strămoşi” ( în Africa).

Monumentele megalitice erau în acelaş timp morminte comune, marcare ancestrală a teritoriului,

observatoare a cerului şi anotimpurilor. Dacă aceste mari case ale morţilor aveau partea interioară ascunsă

( încăperi în care avea acces doar câteva persoane , locuri retrase şi reprezentări “vizibile” numai pentru

defuncţi), ele aveau în general, anticamere, locuri de adunare şi esplanade exterioare deschise tuturor,

care constituiau teatrul ceremoniilor tribale complexe. Aceeaşi construcţie era, evident şi emblemă

colectivă de supremă importanţă pentru micile comunităţi.

Chiar şi în cele doua Americi, dovezi ale credinţelor şi cultelor apar odată cu primele domesticiri, într-un

stadiu arhaic târziu( jertfe funerare şi consumarea creierului copiilor, locuri pentru dansuri sacre;

Mezoamerica, cca 5000 Î. Hr.), însă numărul lor creşte vertiginos odată cu naşterea societăţii agrare

sedentare în stadiul formativ ( din mileniul al III-lea şi după).

Apar statuete şi simboluri mitice legate de apartenenţa la grup, reprezentări ale femeii fertile, obiecte rare

sau exotice capabile să inspire emoţie sacră; muzică şi dans cu măşti şi costume; tumuli mortuari şi

obiecte funerare preţioase; utilizarea substanţelor care induc ebrietate sau extaz, obţinute din ciuperci şi

cactuşi.

Teritoriul României

Pentru teritoriul Româiei situaţia neolitizării este mai clară.

Un grup cultural sub denumirea de Gura Baciului-Cârcea sau cultura Precriş este format din comunităţi pe

deplin neolitice în ceea ce priveşte tehnicile de exploatare a mediului, insă, religia purtătorilor, aşa cum

ne-o descrie plastica antropomorfă şi zoomorfă, este concentrată pe cele două personaje simbol “Marea

Mamă”, reprezentând principiul feminin şi “Taurul” care denotă personificarea elementului masculin.

Descoperirile arheologice ne dezvălue o realitate complexă în care nici conflictele nu au lipsit. Astfel, la

Shela Cladovei şi Ostrovul Corbului au fost descoperite scheletele unor reprezentanţi ai culturii

mezolitice Schela Cladovei care au avut un sfârşit tragic ( urme de lovituri craniene, decapitări şi lapidări)

Adoptarea unor zeităţi străine sau chiar numai a expresiei lor plastice, fenomen mult mai semnificativ

decât episoadele coflictuale inevitabile dintre coloniştii neolitici şi autohtoni, permite presupunea unor

relaţii nu numai de influenţă culturală, ci şi de amestecare a populaţiei.

Descoperirea de la Căscioarele, a unei construcţii cu coloane, căreia i se poate da denumirea de

“Templu” şi în nivelul superior a unei machete de sanctuar ce reproduce o constructie impozantă,

alcătuită dintr-un soclu înalt surmontat de patru “cellae”, l-a determinat pe Vladimir Dumitrescu să

presupună existenţa unui centru de cult care reunea credincioşi dintr-o zonă geografică mai largă.

Prestigiul celor care locuiau în astfel de centre de cult, mai ales al celor care săvârşeau ceremonialul

cultic, al elitei eşezării, al şefilor era deosebit de mare si a construit fenomenul care a contribuit la apariţia

acelor formaţiuni în care legăturile de familie, legăturile de sânge nu au mai fost obligatorii.

Documentaţia arheologică de pe teritoriul României privind viaţa religioasă a neo-eneoliticilor este

impresionantă.

Aşa cum s-a menţionat deja din aşezările primilor locuitori neolitici din Gura Baciului-Cârcea ne

dezvălue o religie structurată în jurul a două personaje centrale: “Marea Mamă” şi “Taurul”. Din punct de

vedere statistic, atât la Cârcea, cât şi la Gura Baciului şi Ocna Sibiului, statuetele feminine sunt mai

numeroase, părând semnala superioritatea elementului feminin faţă de cel viril, încarnat de “Taur”.

Dualitatea noii religii se va menţine pe tot parcursul neo-eneoliticului, fiind exprimată în diferite

modalităţi : modelarea din două bucăţi a unor statuete feminine, reprezentări androgine, hierrogamie.

Cele două personaje principale pe care le-am identificat ca fiind reprezentate plastic în neoliticul timpuriu

de pe teritoriul României sunt născute dintr-un singur principiu şi sunt obligatoriu coexistente şi

complementare. Judecând după sanctuarele de la Catal Huyuk, ca expresie a religiei neolitice anatoliene,

cu care religia neolitică de la noi prezintă similitudini evidente , principiul feminin primordial dă naştere

principiului secund masculin. Din această perspectivă, religia neolitică aşa cum ne este dezvăluită de

descoperirile de la noi s-ar încadra în aşa numitul “ dualism temperat “ care poate presupune şi existenţa

unui înşelător, poate şaspele dar care nu este indentificat cu certitudine.

În săpăturile neo-eneolitice din România au fost descopirite mai multe mii de statuete antropomorfe, cele

mai multe sunt feminine, un nor infim sunt masculine şi restul sunt androgine sau fără indicarea clară a

sexului.

Astfel, în Câmpia Dunării, la sfârşitul neoliticului timpuriu, în aria culturii Dudeşti, pe lângă formele

vechi, au apărut şi s-au răspândit figurinele redând femei îngenunchiate. Această influenţă s-a manifestat

în aria culturii Vinca, dar cu intensitate mai redusă. În alte culturi, personajele antropomorfe sunt

înfăţişate nude, alteori bogat decorate sau împodobite cu piese, realist reprezentate, de îmbrăcăminte şi

podoabe.

Personajul dominant, statistic vorbind , este “matrona”, reprezentată ca o femeie adultă, cu forme

generoase, capabilă de procreare. Uneori este înfăţişată gravidă, cu pântecul proeminent.

Un exemplu în acest sens sunt câteva statuete eneolitice ( Gumelniţa şi Cucuteni) au în regiunea

abdominală o cavitate, în care se aflau mai multe sfere de lut.

Alte manifestări magico-religioase permit definirea şi a altor obiceiuri de caracter magico-religios ale

oamenilor din epoca neolitică

Un obicei atestat, în cadrul culturii Cucuteni, este legat de o credinţă relaivă la protecţia locuinţelor

împotriva unor forţe subpământene. În urma săpăturilor, sub locuinţe s-au descoperit vase cu ofrande

depuse ritual într-o groapă mică( înainte de începerea construcţiei).

Între manifestările magico-religioase s-au descoperit figurine de lut care îndicau dansurile rituale. O

figurină masculină de lut, a fost descoperită la Ipoteşti. Bărbatul este înfăţişat cu braţele întinse lateral şi

îndoite din cot, în sus, în chip de orant ( care se roagă, rugător). În plus, picioarele figurinei sunt depărtate

lateral şi îndoite în unghi drept, di genunchi. Aceasta era o poziţie specifică de dans ritual, păstrată până

în zilele noastre la multe cominităţi din India şi Birmania.

S-au descoperit instrumente muzicale care erau în strânsă legătură cu dansurile rituale, se amintesc aşa

numitele figurine de os, “en violon” care aveau orificii la ambele extremităţi . Se consideră că au fost

folosite “suporturile” de lut, mai mari sau mai mici, cilindrice, cu unul sau două orificii laterale, care se

presupune că erau acoperite, la partea superioară, cu o bucată de piele, strâns legată. Au fost folosite

probabil şi diverse fluere, făcute din lemn sau din porţiuni de os.

Un alt obicei, atestat în Moldova, în cadrul culturii Cututeni, faza A-B, în cuprinsul aşezării de la Traian,

în două gropi mari rotunde s-au găsit schelete ale unor persoane jertfite. În jurul acestora erau depunse

numeroase vase, probabil cu ofrande. Se consideră că aceste gropi cu jertfe reflecta un obicei legat de

cultul fertilităţii pământului.

Ritul şi ritualul funerar

Pe parcursul epocii neolitice de pe teritoriul României, este caracterizat prin comunităţi cu numeroase

culturi care practicau un singur rit funerar: inhumaţia.

Prin urmare, membrii tuturor comunităţilor obişnuiau să-i îngroape pe decedaţi şi nu să-i incinereze, decât

izolat, în Nordul Moldovei.

La mormintele neolitice se constată o variabilitate, destul de mare, în privinţa orientării scheletelor.

Aceasta a fost explicată în mai multe feluri. Orientarea scheletului ar fi fost pusă în legătură cu direcţia de

unde răsare soarele. După alte cercetări direcţia ar indica zona de origine a comunităţii respective.

Poziţia scheletelor cunoscute din neoliticul României rezultă că majoritatea celor chircite pe partea

stângă s-au găsit orientate cu craniul pe direcţii variind între N-N-E şi E-S-E.

BIBLIOGRAFIE

Eugen Comşa, Neoliticul din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;

Eugen Comşa, Neoliticul pe teritoriul României – consideraţii, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, Bucureşti, 1987;

Giovanni Filoramo, Istoria Religiilor – Religiile antice, vol. 1, Editura Polirom, Iaşi, 2008;

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideiilor religioase, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 40-44.