Discursul de la Fulton și Ordinea Mondială pe care

acesta o descrie

Abstract

Această lucrare urmărește evoluția evenimentelor de la sfârșitul celui de-al doilea Război

Mondial și evenimentele predecesoare acestuia. La baza acestor elemente stă discursul pe care

premierul britanic Winston Churchill la rostit la Fulton, Missouri, pe data de 5 martie 1946.

Capul guvernului Regatului Unit aducând pentru prima dată în discuție termenul de "Cortină de

Fier", aceasta definind din perspectiva lui Churchill politica condusă de către Uniunea Sovietică,

o politică bazată pe influența asupra Europei de Est.

Discursul de la Fulton, Missouri, 5 martie 1946

Discursul lui Winston Churchill de la Fulton, Missouri, 5 martie 1946, a fost o primă

abordare sau o încercare de a definii politica internațională care se instaurase după cel de-al

doilea Război Mondial, totodată acesta a fost și un semnal de alarmă tras de către premierul

britanic, în vederea pericolului manifestat de către Uniunea Sovietică și doctrina comunistă pe

care aceștia o instauraseră în Europa de Est.

La o primă abordare a problemei descrise în discurs, Winston Churchill și-a prezentat

simpatia față de vechiul camarad de arme din a două conflagrație mondială, Iosif Stalin, și a

vorbit despre o fărâmă de speranță ca vechea alianță să nu se rupă, dimpotrivă diplomația precum

și comerțul dintre Marea Britanie și URSS să se intensifice. Necesitatea Uniunii Sovietice de

securitate sporită a fost înțeleasă de către Marea Britanie, dar cu toate acestea premierul britanic,

dar tendință expansionistă a sovieticilor nu era deloc o decizie salutară pentru Regatul Unit,

astfel că Winston Churchill a adus pentru prima dată în plan internațional termenul de "Cortină

de Fier", acesta asociind-o pe aceasta cu influența Uniunii Sovietice asupra statelor Est-

europene.

Atrocitățile la care recurg comuniștii în spațiul est-european sunt evidențiate în discurs, cele

mai importante zone fiind Polonia pe care Rusia o folosește ca un tampon între occident și ei, și

deasemenea Germania, pe care sovieticii o vor comunistă. Premierul britanic continuă prin a

expune temerile statelor precum Turcia și Iran de represiunile Guvernului de la Moscova.

Datorită fragilei paci care se menține acum în Europa, Churchill invocă participarea tuturor

statelor la construcția un ample paci în Europa, aceasta fiind sub îndrumarea Cartei Națiunilor

Unite, cu alte cuvinte este o invitație la aderarea alianței Națiunilor Unite.

Iminența unui conflict este negată ferm de către premierul britanic, care pentru a-și susține

opinia aduce în discuție diferențele de principii între doctrinele occidentale și cele est-europene,

pe lângă acestea Churchill afirmă că: "Din ceea ce am văzut la prietenii noştri ruşi, foştii aliaţi

din timpul războiului, eu sunt convins că nu există nimic pe care ei să nu-l admire atât de mult

ca puterea şi nu există nimic faţă de care ei să aibă mai puţin respect decât slăbiciunea, în

special slăbiciunea militară. Din acest motiv, vechea doctrină a echilibrului de putere este

nesănătoasă. Noi nu ne putem permite să evoluăm pe marginea prăpastiei, lăsându-ne pradă

tentaţiilor unei încercări de forţă1"

Șeful guvernului britanic asociază evenimentele precedente celui de-al Doilea Război

Mondial cu evenimentele actuale, în acele momente Churchill atenționa opinia publică

internațională cu privire la pericolul pe care Hitler îl reprezintă pentru pace și pentru echilibrul

puterii. Dinou la această dată Winston Churchill prezintă pericolul reprezentat însă acum de către

URSS. Pentru a se evita un nou conflict care cu singurantă ar fi putut degenera datorită

bipolarității mondiale, premierul britanic se înclină spre soluția unei concilieri pașnice cu URSS,

pentru înlăturarea divergențelor create, toate aceste putând fi puse în funcțiune sub principiile

Cartei Națiunilor Unite.

În încheierea discursului de la Fulton din primăvara anului 1946, Winston Churchill solicită

opiniei publice să nu se lase influențată de imaginea Marii Britanii măcinată de cei șase ani de

1 Discursul lui Winston Churchill de la Fulton, Missouri, 5 martie 1946

război, acesta asigură că Regatul Unit va trece peste această etapă și împreună cu

Commonwealth-ul britanic va deveni dinou un actor important în relațiile internaționale, care sub

o alianță anglo-americană sub auspiciile Cartei Națiunilor Unite ar putea readuce instaurarea și

stabilizarea păcii în lume.

Ordinea Mondială descrisă și propusă de către Winston Churchill

Începând cu sfarisitul anului 1941, mai precis după atacul japonezilor la Pearl Harbor, putem

vorbi despre alianța dintre Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Statele Unite. La sfârșitul

războiului aliații istoviți de puteri s-au văzut puși în fața guvernării imensului spațiu gol apărut în

urma prăbușirii Germaniei naziste.

În urma războiului s-au organizat două conferințe între aliați pentru împărțirea sferelor de

influență. Prima a fost cea de la Ialta în care principalele chestiuni au fost Germania și Polonia,

cea din urmă a fost atribuită Uniunii Sovietică datorită că armata sovietică ocupa în proporții

mari Polonia, încredințare sub precizarea organizării alegerilor libere în această. În ceea ce

privește Germania, urma să fie împărțită în patru părți, pe lângă cei trei aliați se mai adaugă

Franța. Conferința de la Potsdam trebuia să vină ca o confirmare la conferința precedentă, în

discuție mai fiind adusă capitularea Japonie, aceasta conferință trebuia să stabilească punctele

viitorului acord de pace.

Potsdam a reprezentat pentru Uniunea Sovietică un moment de respiro, o perioadă folosită de

către ei pentru a consolida partidele comuniste în Europa de Est. De aici au intervenit diferențele

de principii pe care le aveau cele trei state. Statele Unite își doreau menținerea păcii și criticau

adesea echilibrul puterii pe care încerca să îl pună în practică Marea Britanie, Uniunea Sovietică

își dorea o sferă cât mai largă de influența, puterea fiind principalul ei atu, Marea Britanie

încerca să oprească expasiunea URSS-ului în Europa, și astfel au apărut divergențele care au

condus la Războiul Rece.

Războiul Rece i-a inlocuit iniţial pe germani cu americanii, care au devenit acum principalul

duşman, dar după reinarmarea Germaniei de Vest, a combinat cele două ameninţări cu una nouă,

americano-germană. Această evoluţie, la care Stalin a contribuit prin acţiunile sale in centrul şi

estul Europei, trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru el dacă, ceea ce pare foarte posibil de

altfel, nu cumva la un moment el percepea cu totul altfel relaţiile ruso-americane.2

Liderul sovieticilor, Stalin, a instaurat rapid partide comuniste în statele est-europene care au

devenit sateliții URSS-ului în ciuda semnelor de alarmă trase de către premierul britanic Winston

Churchill. În ciudă solicitărilor occidentalilor de a respecta punctele conferințelor de pace, Stalin

a rămas neclintit. El nu privea cu bucurie implicarea Statelor Unite în Europa dealtfel nici nu

înțelegea această precum și principiile democratice pe care le expuneau cu atâta mândrie

americanii cât și britanici.

Instalarea trupelor sovietice în Europa de Est nu a fost doar o încercare a sovieticilor de a se

extinde sau o tendință de expasionism. URSS la sfârșitul războiului nu se putea compara cu

Statele Unite nu doar datorită amprentelor războiului care au rămas adânc înfipta în economia,

efectivele militare ect. cât și datorită atuului pe care îl aveau americanii privind armamentul

nuclear și că un plus pentru care rușii ar fi trebuit să se simtă amenitati ar veni faptul că

americanii au folosit acest armament. De aici se poate înțelege că soluția pentru a răspunde la

avantajul americanilor a fost amenitarea teritoriilor est și central europene.

Administrația Truman a încercat să deslușească politică externă pe care o practica Stalin, dar

singurele concluzii care au putut fi trase de către americani pentru a putea explica această

politică a fost tendințele expasioniste și setea de putere care puneau stăpânire pe ruși.

După 1945, paritatea nucleară a devenit un obiectiv inevitabil pentru Kremlin deşi, teoretic,

exista o alternativă pe care unii americani au incercat să o impună in interesul politicii practice.

Această alternative consta in a idealiza sau a internaţionaliza energia atomică pentru a o elimina

astfel din politica interstatală. Una dintre primele măsuri ale ONU a fost infiinţarea in 1946 a

unei Comisii pentru Energie Atomică. La prima intrunire a acestei comisii Bernard M. Baruch a

prezentat in numele Statelor Unite un plan vizand constituirea unui organism internaţional

(Atomic Development Authority) care să aibă exclusivitate in ceea ce priveşte controlul şi

dreptul de proprietate in domeniul tuturor activităţilor nucleare care pot provoca conflicte şi care

să aibă, de asemenea, dreptul de a inspecta toate celelalte tipuri de activităţi in domeniul atomic.3

2 Calvocoressi, Politica Mondiala, p.93 Idem, p.11

Au fost două inițiative de adăugare a Uniunii sovietice în Planul Baruch. Ambele oferte au fost

refuzate de Guvernul sovietic. Motivul principal ar viza cunoașterea americană în fizica nucleară

și oprirea studiilor făcute de către URSS în acest domeniu, ceea ce ar conferii un mare avantaj

Statelor Unite având în vedere nu doar studiilor pe care aceștia l-au dezvoltat privind energia

nucleară, cât și experiența acestora de a o folosi. Însă refuzul celor două oferte venite dinspre

Washington, a materializat și mai mult ruptura de vechiul aliat din război, astfel URSS-ul

conturându-și imaginea unui inamic în ochii americanilor.

Truman a moștenit un context internațional în care liniile de demarcație erau bazate incipient

bazate pe pozițiile armatelor avansând dinspre est spre vest. Soarta politică a țărilor eliberate de

armatele aliate încă nu fusese rezolvată. Cele mai multe dintre marile puteri tradiționale încă mai

aveau nevoie să se adapteze rolulilor lor schimbate. Franța era apatică, Marea Britanie deși era

victorioasă era sleită, Germania era împărțită în patru zone de ocupație - după ce obsedase

Europa cu tăria ei, începând cu 1871, neputința ei de acum o amenința cu haosul. Stalin

împinsese frontierele sovietice cu 1200 de kilometri spre Elba, iar înainte armatelor sale se

deschidea un vid, datorită slăbiciunii Europei Occidentale și plănuitei retrageri a forțelor

americane. Primul gând a lui Truman a fost să cadă la o înțelegere cu Stalin (...) "Trebuie să fim

duri cu rușii" zicea Truman. "Nu știu să se poarte".4

Datorită faptului că Statele Unite nu înțelegeau politica dusă de Stalin, în mintea americanilor

s-a întipărit faptul că Rusia este răul iar SUA este bunul. Aceasta a fost și propaganda lansată de

către președintele american Harry S. Truman. Tendințele expasioniste ale Rusiei erau vizibile dar

după " Telegramă Lungă" elaborată de către amasatorul Statelor Unite la Moscova, George F.

Kennan, acesta idee era clar conturată. Kennan a dedus prin altele că politica Uniunii Sovietice

folosește ambiguitățile principiilor comuniste și se bazează vechiile tendințe expansioniste. Pe

lângă politica condusă de către Stalin, Kennan a făcut și o recomandare privind combaterea

expansiunii sovietice. Ambasadorul american a spus că doar o amplă politică de îngrădire cu

scopul de a opri expansiunea URSS-ului ar putea fi soluția împotriva acestora.

Astfel că Statele Unite au început să pună în practică "Politica de Îngrădire", aceasta avea

obiectivul de a face o disertie între comuniști și capitaliști, tocmai pentru motivul evitării unei

extinderi comuniste.

4 Henry, Kissinger, Diplomatia, pp.374-375

Startul acestei politici conduse la început de către președintele american Harry S. Truman și

moștenită și continuată de succesorii săi, a avut loc la cumpănă dintre anii 1946-1947, când

Marea Britanie a ajuns la "fundul sacului" privind resursele pentru lupta împotriva expasiunii

Uniunii Sovietice. Clement Atlee, succesorul premierului britanic, Winston Churchill, a informat

administrația de la Whashington în legătură cu situația Regatului Unit. Acesta era imboldul

așteptat de către președintele american, tot ce mai rămânea de făcut era să convingă Congresul,

majoritar republican, care aveau aspirații mai degrada izolaționiste decât implicarea în politica

externă din Europa. După unda verde primită de la Congresul Statelor Unite, a fost și pornit

programul de ajutor a Grecia și Turciei, Harry Truman botezându-și doctrina proprie " Politica

Statelor Unite pentru sprijinirea popoarelor libere ce se opun încercărilor de subjugare venite din

partea unor minorități înarmate sau a unor opresori externi".5 Pentru a își pune nouă doctrină în

aplicare, americanii aveau nevoie de un plan pe care să îl respecte privind ajutorarea statelor.

Astfel în 1947 s-a materializat ideea secretarului de stat american George Marshall de reconstrui

Europa afectată după război. Planul îi purta numele și a fost prezentat de către acesta pe 5 iunie

1947, în Aulă Universității Harvard, George Marshall a ținut discursul de punere în aplicare a

planului în fața a 15.000 de oameni6. Chiar dacă secretarul de stat american spunea că Planul

Marshall nu conduce nici o politică americană, în realitate el face parte din politica de îngrădire

americană.Răspunsul sovietic la Planul Marshall a fost grăbirea consolidării Guvernelor

comuniste în estul Europei. Pe lângă acestea, Stalin a organizat o lovitură de stat în

Cehoslovacia, iar un guvern comunist a preluat puterea.

În data de 4 aprilie 1949, Statele Unite împreună cu Marea Britanie, Olanda, Belgia,

Portugalia, Franța, Luxemburg, Islanda, Danemarca, Norvegia, Italia și Canada au creat

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Această organizație avea trei mari obiective:

descurajarea expansionismului sovietic, interzicerea renașterii militarismului naționalist și

deasemenea făcea parte din politica de îngrădire.7

Spre sfârșitul discursului sau, Winston Churchill vorbea despre efectele asupra lumii și

politicii mondiale a unei alianțe între Statele Unite și Marea Britanie. Înlăturarea instabilității din

lume, acestea erau așteptările de la acea alianță în viziunea premierului britanic. Totuși în 1949 o

alianță și mai vastă s-a format cuprinzând chiar și SUA și Marea Britanie, dar asta nu a înlăturat

5 Idem, p.3976 http://marshallfoundation.org/marshall/the-marshall-plan/marshall-plan-speech/7 http://www.nato.int/history/nato-history.html

instabilitatea din lume, ba din contră era clar că orice diplomația cu Uniunea Sovietică s-a sfârșit,

iar rușii aveau motive să se simtă amenințați.

După șase ani de la crearea NATO, URSS-ul a dezvoltat și ea o alianță militară numită Pactul

de la Varșovia. Aceasta era o alianță între statele comuniste din Europa de Est și la fel că

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord avea mai multe motive pentru apariția ei,

principalele fiind: răspunsul pentru crearea NATO, remilitarizarea Germaniei de Vest, aceștia

reprezentând o amenințare în ochii Uniunii Sovietice și deasemenea al treilea motiv ar fi ținerea

sub supravechere a Guvernelor comuniste.

Crearea celor nouă organizații bipolaritatea care se așternuse în lume era și mai bine

conturată, tensiunile persistând până în anul 1991 la dispariția URSS.

Concluzii

Surplusul de putere de care profitau Statele Unite la sfârșitul celui de-al doilea Război

Mondial nu au ajutat-o să împiedice crearea unor noi tensiuni. Semnalul de alarmă tras de către

Winston Churchill la Fulton nu a stârnit efectele dorite de către el în ochii americanilor tocmai

datorită oboselii Statelor Unite cauzate de război. Mentalitatea americană și doctrina izolaționistă

pe care aceștia au dus-o până în Primul Război dar și după acesta și-a arătat urmările, în fapt

înafara celor două conflagrații mondiale, Statele Unite nu au participat la operațiuni atât de

ample față de statele europene, care pe lângă un scurt episod de pace în secolul 19 au domnit

conflictele. Pe lângă starea de repaus a americanilor a intrat în scenă și Uniunea Sovietică un stat

comunist cu largi aspirații, care deși istovită de război a condus o politică de expasionism, istoria

țaristă a rusiilor ne poate face să înțelegem de unde și aceste tendințe. Diferențele culturale și

principiale au contribuit și ele major la declanșarea unor noi tensiuni care au stagnat până

aproape la intrarea în noul mileniu.

Nume: Bordi Dan-Cătălin

Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Istorie și Filosofie

Specializarea Studii de Securitate

Anul: II

Grupa: I