Diploma.doc

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Studiu privind infractiunile comise de minori

Capitolul I

Considerente generale privind procedura penală

Secţiunea 1

Noţiunea de procedură penală1

Dreptul procesual penal este o ramură distinctă a sistemului de drept român şi

cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal.

Procedura penală cuprinde normele procesuale şi procedurile care reglementează

modalităţile prin care dreptul penal este aplicat de către organele judiciare competente,

precum şi modul în care trebuie să se procedeze la aplicarea normelor dreptului penal.

Normele procesuale sunt regulile care prevăd ce acte trebuie îndeplinite pentru

dinamizarea progresivă şi coordinativă a procesului penal, în ce condiţii trebuie să intervină

aceste acte şi căror organe le revine dreptul ori obligaţia de a le îndeplini.

Normele procedurale sunt regulile care prevăd în ce mod trebuie aduse la îndeplinire

actele şi măsurile procesuale pentru realizarea urmările pe care le poate produce fiecare din

acestea, în vederea atingerii scopului activităţii procesual penale.

Secţiunea 2

Definiţia şi caracterele procesului penal

Procesul penal este definit în art. 1 al Codul de procedură penală şi constituie

„activitatea desfăşurată de organele judiciare în conformitate cu legea, cu participarea activă

a părţilor în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni,

1 A se vedea: Ion Poiană, Laura Codruţa Kövesi: Procedură penală. Note de curs, Ed. „Alma Mater” Sibiu, 2004.

Pagina 1 din 44


astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi

nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.”

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei,

a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea

cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Procesul penal are patru caractere care se pot desprinde chiar şi din definiţie:

este o activitate desfăşurată de organele judiciare, cu participarea activă a părţilor.

Astfel, activitatea procesuală se desfăşoară numai de către subiecţii procesuali

prevăzuţi expres de legiuitor, care sunt titulari de drepturi şi obligaţii, şi anume: organele

judiciare, părţile şi alţi participanţi la procesul penal.

Organele judiciare care participă la procesul penal sunt: organele de

cercetare penală, Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti, care au competenţa şi

atribuţiile expres prevăzute de lege.

Părţile sunt persoanele fizice sau juridice care participă la procesul penal, unele dintre

acestea din proprie iniţiativă, iar altele sunt chemate în proces de către organele judiciare.

Sunt părţi în proces: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă

civilmente.

Alte persoane care participă la procesul penal, dar care nu au calitatea de părţi în

procesul penal sunt apărătorii, martorii, experţii, interpreţii. Aceştia, deşi participă la procesul

penal nu au interes în cauză, aşa cum au părţile.

se desfăşoară în conformitate cu legea, ceea ce înseamnă că regulile de desfăşurare ale

procesului penal sunt stabilite de lege.

Astfel, prin lege sunt stabilite instituţiile procedurale şi procesuale,

precum şi activitatea de ansamblu a întregului proces penal. Tot prin lege sunt

stabilite organizarea şi competenţa organelor judiciare, procedeele ce pot fi utilizate de

organele judiciare în cercetarea, urmărirea şi judecarea infractorilor, drepturile şi obligaţiile

participanţilor la procesul penal, conţinutul actelor procesuale şi procedurale. Această

caracteristică este reglementată expres şi în art. 2 Codul de procedură penală, care prevede că

procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penal cât şi în cursul judecăţii, potrivit

dispoziţiilor prevăzute de lege. „ Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale

cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Actele necesare desfăşurării

procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.”

- constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.

Pagina 2 din 44


Scopul imediat al unui proces penal este constatarea infracţiunilor şi justa pedepsire a

infractorilor. Norma procesual penală prevede că, procesul penal urmează să se desfăşoare la

timp, prefigurându-se astfel operativitatea ca unul din principiile fundamentale ale activităţii

judiciare şi în mod complet, respectiv în aşa fel încât faptele să fie cunoscute sub toate

aspectele care interesează şi se impun în vederea justei soluţionări a cauzei.

are ca finalitate pedepsirea unei persoane potrivit vinovăţiei sale, precum şi ca nici o

persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Pe lângă scopul constatării la timp şi în mod complet a infracţiunilor, procesul penal

are ce finalitate numai pedepsirea acelor persoane faţă de care există probe că au comis

infracţiuni.

Secţiunea 3

Principiile fundamentale ale procesului penal

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cu caracter general în

temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurarea a procesului penal şi sunt prevăzute

expres în Codul de procedură penală în Constituţia României şi în Legea de organizare

judecătorească nr. 92/1992.

Aceste principii fundamentale sunt necesare pentru aplicarea corectă a normelor

juridice şi în conformitate cu scopul procesului penal. Pot fi considerate principii

fundamentale doar acele reguli care stau la baza întregii activităţi procesuale, şi nu acelea

care reglementează doar o fază a procesului penal.

Astfel, publicitatea şedinţei de judecată nu poate fi considerat un principiu

fundamental deoarece este aplicabil doar în faza judecăţii, nu şi în faza de urmărire penală ori

de punere în executare a unor hotărâri judecătoreşti, spre deosebire de principiul legalităţii

care se regăseşte în toate fazele procesului penal.

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt:

legalitatea procesului penal;

oficialitatea procesului penal;

aflarea adevărului;

rolul activ al organelor judiciare;

garantarea libertăţii persoanei;

respectarea demnităţii umane;

prezumţia de nevinovăţie;

Pagina 3 din 44


garantarea dreptului la apărare;

limba în care se desfăşoară procesul penal;

folosirea limbii oficiale prin interpret;

nemijlocirea procesului penal;

egalitatea persoanelor în procesul penal;

operativitatea procesului penal.

1. Legalitatea procesului penal

Potrivit art. 2 Codul de procedură penală „procesul penal se desfăşoară atât în cursul

urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”.

Legalitatea procesului penal impune respectarea de către organele judiciare a

competenţei stabilite expres de lege, respectarea şi asigurarea exerciţiului drepturilor

procesuale ale părţilor din proces şi ale participanţilor la procesul penal, respectarea modului

de administrare a probelor şi de întocmire a actelor procedurale şi procesuale.

Aplicarea acestui principiu este garantată prin instituirea unor sancţiuni în caz de

nerespectarea legii duce la nulitatea acestora (art. 197 Codul de procedură penală), încălcarea

unor obligaţii de către participanţii la procesul penal poate duce la aplicarea unor amenzi

judiciare (art. 198 Codul de procedură penală), iar încălcările grave ale legii procesuale

penale pot constitui infracţiuni (arestarea nelegală art. 266 C. pen., mărturia mincinoasă art.

260 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare art. 263 C. pen., represiunea nedreaptă

art. 268 C. pen., nerespectarea hotărârilor judecătoreşti art. 277 C. pen., sustragerea de la

sechestru art. 244 C. pen., violarea de domiciliu art. 192 C. pen.).

În vederea consolidării acestui principiu, pe lângă sancţiunile expuse legiuitorul a mai

prevăzut şi numeroase posibilităţi de control sistematic şi eficient prin care pot fi descoperite

şi înlătura actele procedurale şi procesuale nelegale. Astfel, întreaga activitate de urmărire

penală este supravegheată de către procuror (art. 216-220 Codul de procedură penală) dar

activitatea procurorului poate fi supusă controlului procurorului ierarhic superior (art. 278

Codul de procedură penală). totodată activitatea de urmărire penală este supusă controlului

instanţei de judecată (art. 330, 332 şi 333. Codul de procedură penală) iar activitatea instanţei

de judecată este supusă controlului instanţei ierarhic superioare (art. 378 şi 38514 Codul de

procedură penală).

2. Oficialitatea procesului penal

Pagina 4 din 44


Principiul oficialităţii procesului penal este reglementat de art. 2 alin. 2 Codul de

procedură penală, care prevede că „actele necesare desfăşurării procesului penal se

îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege nu se dispune altfel”.

Urmare a comiterii unor fapte penale, organele judiciare competente trebuie să aibă

iniţiativă în declanşarea procesului penal, nefiind nevoie de intervenţia unor persoane fizice

sau juridice, deoarece infracţiunile comise prezintă pericol public pentru societate, iar

organele judiciare trebuie să reacţioneze.

Înscrierea acestui principiu a determinat şi stabilirea competenţelor pe care le au

organele judiciare în legătură cu declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.

Oficialitatea procesului penal în faza urmăririi penale este subliniată prin:

art. 221 Codul de procedură penală care prevede obligaţia organelor de cercetare

penală de a se sesiza din oficiu atunci când a aflat pe orice cale despre comiterea unei

infracţiuni;

art. 17 Codul de procedură penală care stabileşte că acţiunea civilă în procesul penal

se porneşte şi se exercită din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

art. 228 Codul de procedură penală care prevede obligaţia organelor de cercetare

penală competente de a începe urmărirea penală din oficiu, act care se supune confirmării

motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală;

art. 235 Codul de procedură penală care prevede obligaţia de a pune în mişcare

acţiunea penal din oficiu dacă sunt întrunite condiţiile în acest sens;

art. 236 Codul de procedură penală care prevede posibilitatea procurorului de a

propune din oficiu luarea măsurii de arestare preventivă către instanţa de judecată, dacă sunt

întrunite condiţiile în acest sens;

art. 262 Codul de procedură penală care prevede obligaţia procurorului de a trimite în

judecată inculpatul, atunci când sunt întrunite condiţiile necesare.

Oficialitatea procesului penal în faza de judecare este reglementată prin următoarele

dispoziţii:

art. 313 Codul de procedură penală care stabileşte obligaţiile ce revin instanţei de

judecată în cadrul măsurilor premergătoare şedinţei de judecată;

art. 321-324 Codul de procedură penală privind lămuririle, cererile şi excepţiile pe

care le solicită din oficiu preşedintele instanţei, ordinea cercetării judecătoreşti;

Pagina 5 din 44


art. 345, 346 Codul de procedură penală privind obligaţia rezolvării acţiunii penale şi

civile.

Oficialitatea procesului penal în faza executării hotărârilor judecătoreşti este

reglementată prin dispoziţiile art. 418 Codul de procedură penală care prevăd obligaţia primei

instanţe de judecată de a pune în executare hotărârea instanţei de judecată rămasă definitivă.

Uneori, oficialitatea este înlăturată atât în ceea ce priveşte declanşarea procesului

penal, cât şi desfăşurarea ulterioară a acestuia, cazuri care constituie excepţii de la acest

principiu şi care sunt expres şi limitativ reglementate de legiuitor.

Aceste excepţii sunt:

În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă ( în cazul

infracţiunilor de insultă, ameninţare, viol). Oficialitatea este înlăturată în ceea ce priveşte

începerea procesului penal, întrucât numai iniţiativa părţii vătămate poate determina

declanşarea procesului penal. De asemenea, desfăşurarea ulterioară a procesului penal este

condiţionată de voinţa părţii vătămate, întrucât acesta poate oricând să-şi retragă plângerea

penală şi în acest mod să se înceteze procesul penal.

În cazul infracţiunilor pentru care este necesară sesizarea sau autorizarea organului

competent. De exemplu, în cazul infracţiunilor contra ordinei şi disciplinei militare, este

necesară sesizarea comandantului, iar în cazul infracţiunilor comise în afara teritoriului

român contra securităţii statului român pentru începerea urmăririi penale este necesară

autorizarea procurorului general. Astfel, în lipsa sesizării comandantului ori a autorizării

procurorului general, nu se poate declanşa procesul penal.

În cazul comiterii unei infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin prevăzute de

art. 171 C. pen., potrivit art. 221 alin. 3 Codul de procedură penală urmărirea penală nu poate

fi începută fără exprimarea dorinţei guvernului străin.

În cazul infracţiunilor în care procesul penal poate începe şi din oficiu, dar

desfăşurarea ulterioară este guvernată de principiul disponibilităţii, persoana vătămată putând

să îşi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul. De exemplu, în cazul

infracţiunii de seducţie prevăzută de art. 199 C. pen. ori în cazul infracţiunii de lovire

exercitată asupra membrilor de familie prevăzută de art. 180 alin. 2 şi 4 C. pen., acţiunea

penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

3. Aflarea adevărului

Pagina 6 din 44


Acest principiu este reglementat de art. 3 Codul de procedură penală care stabileşte că

„în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele

şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”.

Aflarea adevărului presupune o concordanţă între starea de fapt reală şi concluzia la

care se ajunge în urma administrării de probe în cursul procesului penal.

În vederea aflării adevărului obiectiv organele judiciare trebuie să desfăşoare o

activitate conformă cu legea, de calitate, astfel încât probele administrate să reflecte în

totalitate modul în care s-a comis fapta.

Aflarea adevărului priveşte nu numai existenţa faptei şi a vinovăţiei autorului dar şi

justa apreciere a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea, ca şi principalele date care

caracterizează persoana inculpatului, elemente asupra cărora organele judiciare trebuie să se

edifice profund pentru a fi în măsură sa efectueze o urmărire penală completă şi astfel să se

pronunţe o hotărâre legală şi temeinică.

În practica judiciară s-au considerat încălcări ale acestui principiu următoarele situaţii:

neverificarea, în mod nemijlocit, de către instanţa de judecată a probelor administrate

de către organele de urmărire penală în vederea stabilirii adevărului, în situaţia în care, în faza

de urmărire penală, inculpatul a recunoscut faptele comise, iar, în faza judecăţii, procurorul şi

partea civilă nu au solicitat probe. În acest caz instanţa trebuia să verifice dacă recunoaşterea

inculpatului este expresia adevărului;

neaudierea, în cursul judecăţii, a tuturor martorilor audiaţi în faza de urmărire penală,

chiar dacă prin rechizitoriu nu s-a cerut decât audierea unora dintre ei;

nemotivarea de către instanţa de judecată a neaudierii martorilor şi pronunţarea unei

hotărâri judecătoreşti fără audierea lor;

neverificarea de către instanţa de judecată a împrejurării că inculpatul nu a comis

fapta singur, chiar dacă numai acesta a fost trimis în judecată şi nu s-a cerut de către procuror

extinderea procesului penal, dar din dezbateri a reieşit că la comiterea faptei pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată au participat şi alte persoane.

4. Rolul activ

Acest principiu fundamental al procesului penal este reglementat de art. 4 Codul de

procedură penală, care prevede că „organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt

obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal”.

Pagina 7 din 44


Din reglementarea acestui principiu rezultă că organele judiciare care participă la

realizarea procesului penal trebuie să aibă rol activ atât în iniţierea procesului penal dar şi în

realizarea sarcinilor cerute de urmărirea penală, judecată sau punerea în executare a

hotărârilor definitive. Obligaţiile şi atribuţiile organelor judiciare sunt prevăzute de lege, fiind

instituite şi sancţiuni în cazul nerespectării lor.

Astfel, rolul activ poate viza administrarea tuturor probelor pentru lămurirea cauzei

sub toate aspectele (din punct de vedere al laturii penale, dar şi al laturii civile), examinarea

cauzei sub toate aspectele în vederea extinderii urmăririi penale (art. 238 Codul de procedură

penală), extinderii procesului cu privire la acte materiale noi, fapte noi, şi persoane noi (art.

335-337 Codul de procedură penală) sau obligaţia de a explica învinuitului sau celorlalte părţi

din proces drepturile lor procesuale.

Codul de procedură penală cuprinde obligaţii pe care organele judiciare trebuie să le

îndeplinească pentru ca acest principiu să fie respectat.

Astfel organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru

aflare adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a

acesteia. Organul de urmărire penală administrează probele atât în favoarea cât şi în

defavoarea învinuitului sau inculpatului. Aceste îndatoriri se îndeplinesc chiar dacă învinuitul

sau inculpatul recunoaşte fapta.

Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului

precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.

Organul de urmărire penală este de asemenea obligat să strângă date cu privire la

împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice

alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei (art. 202 Codul de procedură penală).

Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi

a realizării rolului educativ al judecăţii (art. 287 Codul de procedură penală).

În practică, s-a considerat încălcat acest principiu în situaţiile în care instanţa de

judecată nu a verificat:

dacă fapta nu s-a comis şi cu participarea altor persoane;

dacă lipsurile din gestiunea inculpatului se datorează şi altor cauze decât sustragerii;

care este cuantumul zilelor de îngrijiri medicale cauzate de agresiune, pentru corecta

încadrare a infracţiunii de lovire;

dacă inculpatul a fost în stare de ebrietate în momentul comiterii faptei;

care sunt cuvintele insultătoare sau calomnioase rostite de inculpat;

antecedentele penale ale inculpatului pentru stabilirea recidivei;

Pagina 8 din 44


dacă inculpatul suferă de o boală psihică ce i-ar afecta discernământul;

care sunt pretenţiile părţii civile;

cu ce sume contribuia victima unei infracţiuni de omor la întreţinerea părţii civile.

5. Garantarea libertăţii persoanei

Potrivit art. 5 alin. 1 Codul de procedură penală, în tot cursul procesului penal este

garantată libertatea persoanei.

Acest principiu fundamental este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale privind

drepturile şi libertăţile persoanei, respectiv cu art. 23 care garantează libertatea individuală.

Astfel, nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod

şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi

condiţiile prevăzute de lege (art. 5 alin. 2 Codul de procedură penală).

Condiţiile în care se pot dispune măsuri procesual preventive sunt expres şi limitativ

prevăzute atât de Constituţia României, cât şi de Codul de procedură penală.

Pentru a fi respectat acest principiu s-au instituit anumite garanţii privind libertatea

persoanei în procesul penal:

sunt stabilite anumite organe competente să dispună aceste măsuri (de exemplu,

arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului poate fi dispusă numai de instanţa de

judecată);

durata măsurilor preventive este expres stabilită, dar şi condiţiile în care acestea pot fi

prelungite (de exemplu, durata arestării învinuitului nu poate depăşi 10 zile, iar durata

arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, în ambele cazuri, prelungirea măsurilor poate

fi dispusă numai de instanţa de judecată;

cazurile şi condiţiile în care se pot dispune aceste măsuri (în catul arestării preventiv a

inculpatului trebuiesc întrunite condiţiile prevăzute expres în art. 148 Codul de procedură

penală);

există un control al legalităţii măsurilor preventive dispuse (împotriva încheierii

instanţei de judecată prin care s-a dispus arestarea preventivă se poate face recurs în termen

de 24 ore).

Dacă acest principiu este încălcat, dacă se constată că reţinerea sau arestarea nu a fost

legală, atunci subiectul oficial care a dispus măsura va fi tras la răspundere penală în

condiţiile art. 266 Cod penal privind arestarea nelegală. Totodată, art. 5 alin. 4 Codul de

procedură penală stabileşte că orice persoană care a fost privată de libertate în cursul

Pagina 9 din 44


procesului penal, în mod ilegal sau pe nedrept are dreptul la repararea pagubei suferite, în

condiţiile prevăzute de lege.

6. Respectarea demnităţii persoanei

Acest principiu este consacrat prin dispoziţiile art. 51 Codul de procedură penală, care

prevede că „orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată

cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante este pedepsită conform legii”.

Prin intrarea în vigoare a legii nr. 19/1990, România a aderat la Convenţia împotriva

torturii şi a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante adoptată la New York în 10

dec. 1948, astfel că principiul respectării demnităţii umane a fost introdus în legea procesual

penală prin Legea 32/1990 de modificare a Codului de procedură penală.

Acest principiu este reglementat şi în Constituţia româniei la art. 22, iar garantarea

respectării lui se realizează prin:

incriminarea infracţiunilor de supunere la rele tratamente prevăzută de art. 267 Cod

penal şi tortură prevăzută de art. 2671 Cod penal;

instituirea în art. 68 alin. 1 Codul de procedură penală a interzicerii de a întrebuinţa

violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrângere pentru obţinerea de probe;

posibilitatea de a face plângere împotriva măsurilor procesual penale;

posibilitatea suspendării urmăririi penale sau judecăţii dacă inculpatul suferă de o

boală gravă care îl împiedică să participe la procesul penal (art. 239-241, 303 Codul de

procedură penală);

amânarea sau întreruperea executării pedepsei dacă cel condamnat suferă de o boală

care îl pune pe acesta în imposibilitatea de a executa pedeapsa (art. 453, 455 Codul de


7. Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie este consacrată ca principiu fundamental în art. 52 Codul de

procedură penală prin care se stabileşte că „orice persoană sete considerată nevinovată până

la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Acest principiu fundamental se regăseşte şi în prevederile art. 66 Codul de procedură

penală, potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este să probeze nevinovăţia sa, iar în cazul

Pagina 10 din 44


când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de

temeinicie.

Fiind o prezumţie relativă, acesta poate fi răsturnată în cursul procesului penal prin

administrarea probelor. Sarcina administrării probelor pentru dovedirea vinovăţiei în procesul

penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.

La cerea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care

cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă

sau să le înfăţişeze.

Dacă, urmare a administrării probelor se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, iar

această îndoială nu poate fi înlăturată după noi probe, prezumţia de nevinovăţie nu este

răsturnată, fiind aplicabil adagiul latin „in dubio pro reo”, conform căreia orice îndoială

profită inculpatului.

8. Garantarea dreptului de apărare

Dreptul la apărarea este garantat învinuitului sau inculpatului precum şi celorlalte

părţi în tot cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege.

În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplin

exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele

necesare în apărare.

Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta

pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii

sau exercitării apărării.

Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

Potrivit art. 6 Codul de procedură penală, organele judiciare au obligaţia să

încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul

de a fi asistat de un apărător, consemnându-se în procesul verbal de ascultare. În condiţiile şi

în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea

asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acest nu are apărător ales.

Dreptul la apărare are un conţinut complex în care sunt cuprinse următoarele aspecte:

posibilitatea părţilor de a se apăra singure în cursul procesului penal. Această

posibilitate este marcată prin existenţa unor drepturi procesuale largi. Spre exemplu, pentru

inculpat, dreptul de a cunoaşte învinuirea, dreptul de a fi asistat de un avocat în tot cursul

procesului penal, dreptul de a nu face nici o declaraţie, dreptul de a participa la efectuarea

Pagina 11 din 44


unor acte de urmărire penală, dreptul de a participa la judecată, dreptul de a cunoaşte toate

probele din dosar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, dreptul de a avea

ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată, dreptul de a folosi căile de atac. Respectarea

acestor drepturi, în situaţia în care inculpatul nu doreşte asistenţă juridică înseamnă

respectarea principiului dreptului la apărare.

Obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu aspectele favorabile

părţilor. În cazurile în care părţile nu acţionează pentru valorificarea unor probe care le susţin

interesele organele judiciare dispun din oficiu actele probe, în acest fel manifestându-şi rolul

activ.

Posibilitatea şi uneori obligativitatea acordării asistenţei juridice în cursul procesului

penal. Astfel, asistenţa juridică este în principiu facultativă, însă legea prevede cazuri în care

este obligatorie asistenţa juridică pentru inculpat în cursul procesului penal. Nerespectarea

acestor obligaţii duce la nulitatea actelor efectuate în lipsa apărătorului.

9. Limba în care se desfăşoară procesul penal

Potrivit art. 7 Codul de procedură penală în desfăşurarea procesului penal procedura

judiciară se desfăşoară în limba română.

Acest principiu este consacrat şi în Legea nr. 92/1992 privind organizarea

judecătorească, care prevede în art. 6 că, „procedura judiciară se desfăşoară în limba

română”.

Introducerea acestui principiu s-a impus pentru a se respecta atributele statului român

de stat naţional, unitar şi suveran, dar şi pentru a respecta principii necesare procesului penal,

cum ar fi principiul publicităţii şedinţei de judecată şi rolul educativ al judecăţii.

Astfel, procesul penal se desfăşoară în limba română, iar în faţa organelor judiciare

persoanelor care participă la procesul penal, dar care nu cunosc limba română li se asigură

folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română.

10. Folosirea limbii oficiale prin interpret

Principiu fundamental ce are menirea de a facilita aflarea adevărului, folosirea limbii

oficiale prin interpret este reglementat în art. 8 Codul de procedură penală, care statuează că

„părţile care nu vorbesc sau nu înţeleg în limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în

Pagina 12 din 44


mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum

şi dreptul de a pune concluzii în instanţă prin interpret”.

Astfel, în cazul în care una dintre părţi nu vorbeşte limba română, i se asigură, în mod

obligatoriu un interpret, principiu care dacă este încălcat, atrage nulitatea activităţilor

procesuale desfăşurate şi obligaţia de a relua procesul penal cu prezenţa interpretului.

11. Principiul nemijlocirii

Acest principiu este reglementat în art. 289 Codul de procedură penală, care prevede

că „judecarea cauzelor penale se desfăşoară nemijlocit”.

Noţiunea de „nemijlocire” se referă la faptul că organele judiciare trebuie să obţină

probele pe cât posibil din sursa lor originală şi trebuie să ia contact direct cu mijloacele de

probă existente.

Organele judiciare iau contact direct cu mijloacele de probă prin respectarea

obligaţiilor pe care le au în desfăşurarea procesului penal. Astfel, organele judiciare ascultă

făptuitorii, părţile vătămate, părţile civile, martorii sau efectuează cercetări la faţa locului,

reconstituiri, în acest mod iau contact direct cu mijloacele de probă.

Excepţia de la acest principiu o constituie comisiile rogatorii şi delegările, caz în care

organul judiciar nu a perceput proba direct, ci prin intermediul altui organ judiciar. Spre

exemplu, dacă dispune audierea unei părţi vătămate prin comisie rogatorie sau în cazul

delegării se dispune ca organul de cercetare penală să ia o probă de scris de la un martor.

12. Egalitatea persoanelor în procesul penal

Acest principiu este reglementat de Constituţie, în art. 16 care prevede „cetăţenii sunt

egali în faţa legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări”, precum şi de art.

21 arătând că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Deşi nu are o consacrare expresă ca principiu fundamental al procesului penal român,

totuşi, prin modul în care este stabilită efectuarea justiţiei în ţara noastră, egalitatea

persoanelor în procesul penal se manifestă în mod real. Acest principiu este evidenţiat de

faptul că tuturor participanţilor la procesul penal le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale,

iar părţile au aceleaşi drepturi, indiferent de limbă, religie, sex, opinie, rasă sau apartenenţă

politică.

Pagina 13 din 44


13. Operativitatea procesului penal

Principiul operativităţii nu este reglementat explicit, dar el răspunde scopului

procesului penal de a constata la timp faptele ce constituie infracţiuni.

Operativitatea procesului penal presupune rezolvarea rapidă a cauzelor şi

simplificarea activităţii procesual penale când este posibil, are efecte asupra calităţii probelor

şi creează garanţia că termenele prevăzute de lege pentru efectuarea anumitor activităţi vor fi

respectate. De exemplu,

respectarea termenului de 15 zile de către procuror, pentru soluţionarea cauzelor

penale în care s-a propus trimiterea în judecată (art. 261 Codul de procedură penală);

soluţionarea în cel mult 20 zile de la primire a plângerilor formulate împotriva

măsurilor şi actelor de urmărire penală (art. 277 Codul de procedură penală);

judecarea se face de urgenţă şi cu precădere în cauzele în care inculpaţii sunt în arest

preventiv, totodată se judecă cu precădere când unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi în altă cauză

(art. 293 Codul de procedură penală);

nerespectarea termenelor duce la decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului

făcut peste termen (art. 185 Codul de procedură penală).

Capitolul II

Procedura în cauzele cu infractori minori

Secţiunea 1.

Consideraţii generale

În cadrul Codului penal, pe planul dreptului penal substanţial, există un sistem special

alcătuit din norme şi măsuri menite să prevină şi să combată criminalitatea juvenilă.

Sistemului special penal pentru minori îi corespund norme procedurale specifice,

adecvate, care vin să asigure realizarea scopurilor prevederilor penale, crearea acestui cadru

alcătuit din reguli speciale fiind generate de situaţia specială a minorului, de disponibilitatea

sa psihico-fizică.

Pagina 14 din 44


Trebuie precizat că normele de procedură penală cuprind prevederi speciale

referitoare atât la minorul inculpat, cât şi la minorul parte vătămată sau cel chemat într-o altă

calitate să participe la proces. Întrucât, la un moment dat s-a constat o slabă preocupare în

cunoaşterea raţiunii creării acestui sistem de norme, având drept rezultat pronunţarea unor

hotărâri nelegale, netemeinice chiar şi contradictorii, în timp s-a simţit nevoia realizării unei

practici judiciare unitare. Pe această linie se încadrează şi deciziile de îndrumare ale

Tribunalului Suprem nr. 3/1972 şi nr. 6/1973. Astfel, decizia de îndrumare nr. 6/1973, pe

lângă faptul că clarifică anumite prevederi discutabile, reuşeşte să creeze o imagine cât mai

completă a cadrului legal cu reglementări speciale referitoare la minori. Actele normative

cuprind dispoziţii speciale ce privesc punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile din

oficiu când cel vătămat este un minor; luarea în mod obligatoriu a măsurilor asiguratorii

pentru acoperirea pagubei, când cel vătămat este un minor; introducerea plângerii, ca act de

sesizare a organului de urmărire penală; introducerea plângerii prealabile când cel vătămat

este un minor; retragerea apelului şi a recursului. Sunt avute în vedere, de asemenea,

dispoziţiile speciale referitoare la învinuiţii şi inculpaţii minori, în ceea ce priveşte ţinerea

separată a acestora faţă de majori, asistenţa juridică obligatorie, dispoziţii obligatorii privind

efectuarea anchetei sociale, participarea obligatorie a procurorului în cauzele în care unul din

inculpaţi e minor, neaplicarea procedurii flagrante în cauzele cu infractori minori.

Practica neunitară înregistrată în unele perioade a determinat intervenţia fostului

Tribunal Suprem, care, prin decizii de îndrumare, a reuşit crearea unei imagini cât mai

complete a cadrului juridic ce cuprinde reglementări speciale referitoare la minori. Pe această

linie se înscriu deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem nr. 3/1972 şi 6/1973, amintite

anterior.

Legiuitorul a prevăzut norme speciale şi pentru unele situaţii în care minorul este

chemat în proces într-o altă calitate. De exemplu, prevederile privind calitatea de martor,

martor asistent, interdicţia de a primi citaţia adresată inculpatului, de a participa la şedinţele

de judecată.

Aceste prevederi speciale, pe lângă faptul că instituie garanţii procesuale

suplimentare, oferă şi posibilitatea examinării cât mai aprofundate a cauzelor cu minori.

Un rol important în derulare procesului penal pentru infractorii minori l-au avut

Decretul nr. 218/1977 şi Legea nr. 59/1968.

După abrogarea acestor acte normative prin Legea nr. 104/1992, concepţia referitoare

la sancţionarea minorilor infractori a revenit la forma consacrată odată cu adoptarea Codului

penal din 1969. Totodată, prevederile cuprinse în cele două acte normative încetându-şi

Pagina 15 din 44


aplicabilitatea, au devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul

„Proceduri în cauzele cu infractori minori”.

Reglementarea actuală a procedurii în cauzele cu infractori minori este cuprinsă în

Capitolul II al Titlului V din Codul de procedură penală, şi anume în art. 480-493, care conţin

prevederi speciale pentru toate fazele procesului penal.

Astfel, art. 481 şi 482 Codul de procedură penală cuprind prevederi referitoare la

persoanele chemate la organul de urmărire penală şi obligativitatea anchetei sociale (efectuată

de organul de urmărire penală sau instanţă), art. 483-486 Codul de procedură penală

reglementează probleme privind compunerea instanţei persoanele chemate la judecarea

minorilor, desfăşurarea judecăţii, judecarea cauzelor cu mai mulţi inculpaţi dintre care unii

sunt minori.

Articolul 493 Codul de procedură penală cuprinde dispoziţii privind apelul şi recursul,

iar art. 487-492 Codul de procedură penală prevederi privind aplicarea sancţiunilor

pronunţate de instanţă (executarea mustrării, punerea în executare a libertăţii supravegheate,

revocarea şi înlocuirea libertăţii supravegheate, internarea minorului, schimbări privind

măsura internării, revocarea măsurilor luate faţă de minor).

Articolul 480 Codul de procedură penală intitulat „Dispoziţii generale” prevede că

urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a

hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi

derogările din acest capitol.

Referitor la urmărirea penală în cauzele cu minori, aceasta se desfăşoară potrivit

regulilor de competenţă şi procedurile obişnuite. Prin urmare, dispoziţiile comune cuprinse în

Codul de procedură penală sunt aplicabile fazei de urmărire penală, derogările fiind doar cele

cuprinse în art. 481 şi art. 482 Codul de procedură penală.

Pentru calitatea de învinuit sau de inculpat, problemele reglementate în mod derogator

sunt cele referitoare la „persoanele chemate la organul de urmărire penală” şi „ancheta

socială”.

Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori şi în materia asistenţei

juridice şi prezentării materialului de urmărire penală.

Secţiunea 2.

Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

persoanele chemate la organul de urmărire penală

Pagina 16 din 44


Articolul 481. Codul de procedură penală prevede că, atunci când învinuitul sau

inculpatul este minor şi nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului,

dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare,

precum şi pe părinţi, iar este cazul, pe tutore, custode sau persoana în îngrijirea sau

supravegherea căreia se află minorul.

Citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) Codul de procedură penală este

obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal

citate la efectuarea actelor arătate în art. 481 alin. (1) şi (2) nu împiedică efectuarea acelor

acte.

Prin urmare, art. 481. alin (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră

necesar” citează, pentru a fi prezente la audiere sau confruntare, persoanele indicate

(reprezentantul autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode

sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Citarea acestor persoane

este facultativă, cel care hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală.

Raţiunea pentru care pot fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la

ascultare sau confruntare trebuie creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; ori

prezenţa persoanelor respective poate contribui la crearea acestui cadru. Considerăm că

citarea persoanelor prevăzute la art. 481. alin. (1) Codul de procedură penală se impune cu

atât mai mult cu cât ascultarea şi confruntarea, atunci când se fac la sediul organului de

urmărire penală, capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, ceea ce ar

putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. Totodată, prevederile art. 69-74. Codul de

procedură penală privind declaraţiile învinuitului şi inculpatului, precum şi cele ale art. 87-

88. Codul de procedură penală referitoare la confruntare, obligă pe minor la respectarea

anumitor proceduri. De asemenea, el poate beneficia şi de anumite drepturi (dacă cere, i se dă

să citească declaraţia; poate refuza să semneze declaraţia, dacă nu este de acord cu cele

consemnate; poate revenii asupra declaraţiei sau să facă completări) prezenţa persoanelor

respective contribuind atât la respectarea regulilor impuse, cât şi a drepturilor prevăzute de

lege. Luarea declaraţiilor şi efectuarea confruntărilor, atunci când este cazul, se face potrivit

normelor procedurale obişnuite.

Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc de probă în sensul art. 64.

Codul de procedură penală şi pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt

coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Pagina 17 din 44


Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care

are ca mijloc de probă, precum şi ca mijloc de apărare.

În timpul audierii pot apărea situaţii legate de starea de moment a minorului care pot

compromite operaţiunea în sine, rolul persoanelor chemate fiind şi de a evita asemenea

situaţii. Modul de ascultare presupune o comunicare din partea învinuitului sau inculpatului

minor a ceea ce cunoaşte ( potrivit art. 71-72. Codul de procedură penală, acesta este lăsat

mai întâi să declare tot ce ştie în cauză, după care i s pun întrebări cu privire la fapta care

formează obiectul cauzei şi învinuirea care i se aduc. Un moment important îl constituie

propunerea de probe, moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe minor). Învinuitul sau inculpatul

minor nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având dreptul şi nu obligaţia de a da

declaraţii.

În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 şi

art. 232. Codul de procedură penală), la sfârşitul urmăririi penale (art. 255), iar inculpatul,

atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236. Codul de procedură

penală), continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 237. Codul de

procedură penală) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

Condiţia prevăzută de lege, pentru ca persoanele indicate în art. 481. alin (1) Codul de

procedură penală să poată fi chemate de organul de cercetare penală la ascultare sau

confruntare este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi împlinit vârsta de 16 ani.

După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de urmărire penală fiind

aceia care, în funcţie de datele concrete, va decide, citarea fiind făcută dacă se „consideră

necesar”. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie păstrarea

secretului privind datele existente în faza urmăririi penale.

De cele mai multe ori, persoanele respective sunt citate întru cât pot oferi organului de

urmărire penală date privind cauzele sau condiţiile care au determinat sau favorizat comiterea

infracţiunii care ar fi greu de aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, deşi citate legal, nu se

prezintă, ascultarea sau confruntarea se efectuează.

În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost necesară, citarea nu poate

sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin citarea în faza judecăţii.

Considerăm criticabilă formularea art. 481 alin.(3) Codul de procedură penală potrivit

căruia, şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor

citate nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui,

curatorului ori persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, s-ar impune

Pagina 18 din 44


prezenţa obligatorie, şi numai în situaţia în care dintr-un motiv întemeiat prezenţa acestora nu

este posibilă prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absenţa lor.

Prevederea din art. 481. alin (3) Codul de procedură penală, şi anume că

neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică prezentarea materialului de urmărire

penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui moment. Sub acest aspect, sunt

criticabile şi soluţiile date de instanţe care, în cazul în care au constatat că organul de

urmărire penală a efectuat prezentarea materialului urmăririi penale cu ignorarea prevederilor

art. 481. alin. (2) Codul de procedură penală, au considerat că această omisiune a fost

acoperită de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat cauza cu citarea persoanelor

prevăzute la art. 483. alin (1) Codul de procedură penală .

Aşa cum prevede art. 250. alin (1) lit. c. ) Codul de procedură penală, la prezentarea

materialului de urmărire penală inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri

suplimentare, moment la care prezenţa persoanelor a căror citare este obligatorie poate fi

foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de către

aceste persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or,

afirmaţia că omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la

prezentarea materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanţa de

judecată nu poate avea ca obiect şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale.

Pe de altă parte, având în vedere logica instituirii prevederilor privind citarea

persoanelor prevăzute la art. 481. alin (1) Codul de procedură penală, şi anume de a asigura, a

crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea

prevedea, şi în cazul ascultării şi confruntării, citarea obligatorie.

Prezentarea materialului de urmărire penală

Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune

reglementată de art. 250-254. Codul de procedură penală, fără a exista reguli derogatorii.

Singura precizare, după cum s-a arătat şi anterior este prevăzută de art. 481 alin (2) Codul de

procedură penală: citarea persoanelor prevăzute la alin (1) (delegatul autorităţii tutelare,

părinţii, iar când este cazul tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea

cărei se află minorul) este obligatorie. Prin urmare, dacă la ascultare sau confruntare, în

funcţie de datele concrete şi pentru bunul mers al cercetărilor, organul de urmărire penală

aprecia că este necesară citarea persoanelor respective, în cazul prezentării materialului de

Pagina 19 din 44


urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca şi în celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor

legal citate nu împiedică efectuarea actelor de urmărire, respectiv prezentarea materialului de

urmărire penală (art. 481 alin. (3) Codul de procedură penală).

După cum s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor, prezentarea materialului de

urmărire penală se efectuează conform procedurii comune reglementată de art. 250-254

Codul de procedură penală.

Fiind plasat către sfârşitul urmăririi penale, acest moment reprezintă o importantă

garanţie a dreptului la apărare, constituind totodată o obligaţie a organului de cercetare penală

de a întâlni direct pe inculpatul minor.

Potrivit art. 250 Codul de procedură penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale,

dacă au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe

inculpat în faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că are dreptul să ia în mod direct

cunoştinţă de materialului de urmărire penală şi să cunoască încadrarea juridică a faptei

săvârşite. După luarea la cunoştinţă a materialului de urmărire penală, organul de cercetare

penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.

Dacă după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se consideră că trebuie

schimbată încadrarea juridică, organul de cercetare penală este obligat să prezinte din nou

materialul de urmărire penală (art. 253 Codul de procedură penală).

Văzând importanţa acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale se înţelege de ce

legiuitorul a instituit obligaţia, şi nu facultatea, pentru organul de urmărire penală de a cita

persoanele prevăzute la art. 481 alin.(1) Codul de procedură penală. Legiuitorul a vrut să

asigure toate garanţiile pentru ca urmărirea penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie

asigurată o atmosferă cât mai apropriată de cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina

pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa

persoanelor respective ar putea duce la lămurirea unor aspecte neevidenţiate până atunci, sau

că acestea l-ar ajuta pe inculpatul minor în formularea de cereri sau declaraţii noi în apărare.

Aşa cum este formulat textul, enumerarea persoanelor care urmează să fie citate este

cumulativă, şi nu alternativă (art. 481 alin (1) precizează că organul de cercetare penală

citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi).

Referitoare la aplicarea art. 481 alin. (2) Codul de procedură penală au existat discuţii

în interpretarea acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat, şi o practică neunitară.

Una dintre situaţii a apărut atunci când prezentarea materialului de urmărire penală s-a

efectuat fără citarea persoanelor indicate la art. 481 alin. (2) Codul de procedură penală,

Pagina 20 din 44


punându-se, evident, în discuţie sancţiunea aplicabilă, faţă de precizarea ca „obligatorie” a

citării, cuprinsă de text.

Unele opinii au fost în sensul atragerii nulităţii actului de prezentare a materialului de

urmărire penală şi apoi restituirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, cu

motivaţia că legea prevede expres obligativitatea efectuării citării.

Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării nu atrage sancţiunea nulităţii actului,

instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea în faza cercetării judecătoreşti, în primă

instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală, aceasta sprijinindu-se pe

interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie. Motivarea care a fost dată

acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o analiză şi interpretare atentă a textelor de lege,

neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie”, nu atrage sancţiunea nulităţii actului,

art. 197 alin. (2) Codul de procedură penală necuprinzând această situaţie. Pe de altă parte,

această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza urmăririi

penale, dacă persoanele interesate care se consideră vătămate în interesele lor legitime,

constatând această situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275. şi urm. Codul de

procedură penală la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale sau, după caz,

la procurorul ierarhic superior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea

poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este

sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitatea absolută a actului de

prezentare a materialului, întrucât acesta poate fi acoperită de prima instanţă; aceasta poate

cita persoanele respective, pe care le va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform

art. 484 Codul de procedură penală.

În instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să

formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate

împotriva infractorului minor.

Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) Codul de procedură penală poate

atrage nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) Codul de

procedură penală, şi anume dacă se constată că anularea actului este necesară pentru aflarea

adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei.

O altă discuţie vizând aplicarea art. 481 Codul de procedură penală a apărut în situaţia

în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a

decis că în această situaţie nu mai este necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin.

(1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al prezentării materialului de urmărire penală.

Motivaţia soluţiei este justificată de însăşi logica instituirii citării persoanelor prevăzute de

Pagina 21 din 44


textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului

minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă o garanţie în plus a

desfăşurării în bune condiţii a urmăririi penale. Motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind

vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă.

O altă situaţie apărută în practica instanţelor, care a primit iniţial interpretări diferite, a

fost aceea a neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor în faza urmăririi

penale. Potrivit art. 250 Codul de procedură penală, după punerea în mişcare a acţiunii

penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală

cheamă pe inculpat, prezentându-i materialul de urmărire penală.

Cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală, în general, şi în cazul

inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea materialului de urmărire

penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, în

sensul efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat că omisiunea organului de

urmărire penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute. În motivarea acestei soluţii s-a

arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală rezultă importanţa şi

utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului, însă dispoziţiile art.

250-254 Codul de procedură penală, care constituie sediul materiei, nu prevăd faptul că

neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale. Totodată, nerespectarea acestor

dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2)

Codul de procedură penală. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii

permit suplinirea omisiunii organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate studia

dosarul, poate formula cereri şi poate face declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea

drepturilor inculpatului în aceeaşi măsură ca şi în cazul prezentării materialului de urmărire

penală. Totuşi, chiar dacă neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi

sancţionată cu nulitatea absolută, considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care trebuie

să-l manifeste, poate să aprecieze repercusiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii

acestui act.

Chiar dacă dispoziţiile procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea acestei

omisiuni, nu se poate susţine că efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia

prezentării materialului de urmărire penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor

în faţa instanţei de judecată. Este posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor

suplimentare date de inculpat, drept pe care i-l conferă art. 250 alin. 1 lit. c. Codul de

procedură penală, procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei, să-şi formeze o altă părere,

nedispunând sesizarea instanţei de judecată.

Pagina 22 din 44


Dacă procurorul este cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250

Codul de procedură penală, el poate restitui cauza potrivit art. 265 Codul de procedură

penală, în vederea completării.

Articolul 257 Codul de procedură penală prevede o situaţie în care şi procurorul poate

prezenta materialul de urmărire penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără

punerea în mişcare a acţiunii penale: după primirea dosarului, dacă consideră necesar,

procurorul cheamă pe învinuit să îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la art. 250

şi urm. Codul de procedură penală. Aceste prevederi procedurale au fost criticate, fiind

considerate neconstituţionale întrucât contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform

cărora „(1) Dreptul de apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să

fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. În conformitatea cu art. 257 Codul de

procedură penală, procurorul primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul

de urmărire penală numai dacă socoteşte necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată

se poate efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la

cunoştinţă a învinuirii de către organele de cercetare penală în temeiul art. 255 Codul de

procedură penală ar fi suficientă.

Dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru

a-i prezenta materialul de urmărire penală înseamnă că cel mai important moment al urmăririi

penale, şi anume trimiterea în judecată se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de

către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu are posibilitatea

să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti

apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului

primit de la organul de cercetare penală.

Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 Codul de procedură

penală care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia

„dacă socoteşte necesar” din art. 257 Codul de procedură penală a fost declarată

neconstituţională întrucât este de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare,

contravenind prevederilor art. 24 din Constituţie.

Cu această motivaţie au fost modificate dispoziţiile art. 257 Codul de procedură

penală prin Legea nr. 281/2003, care impune acum procurorului să participe la prezentarea

materialului de urmărire penală învinuitului, din formularea articolului fiind scoasă sintagma

„dacă consideră necesar”.

Pagina 23 din 44


În cazul prezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a arătat, în primă

instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc

neprezentarea materialului, omisiunea putând fi în acest fel acoperită.

Situaţia este însă alta în cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este obligatorie, în

această categorie incluzându-se şi inculpatul minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind

obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligaţii

atrage nulitatea absolută a actului, conform art. 197 alin. 2 şi 3. Cu atât mai mult această

sancţiune este aplicabilă atunci când procedura de prezentare a materialului de urmărire

penală nu a fost îndeplinită.

Interpretarea dată este motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea

să-şi asigure singuri apărarea sau să consulte apărătorul, minorul, din cauza situaţiei sale

speciale, este lipsit de posibilităţile de care ar trebui să uzeze.

Ancheta socială

Articolul 482 Codul de procedură penală prevede obligativitatea anchetei sociale: în

cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia

să dispună efectuarea anchetei sociale.

Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o

are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în

care a crescut şi a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se

află minorul îşi îndeplineşte îndatoririle sale faţă de acesta şi, în general, cu privire la orice

elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor.

În articolul menţionat se precizează şi cine efectuează ancheta socială: persoane

desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază domiciliază minorul

(art.482 alin. 3 Codul de procedură penală).

Din modul de reglementare a conţinutului anchetei sociale rezultă că datele pe care

aceasta le oferă sunt de o importanţă deosebită la luarea unor măsuri sau la aplicarea unei

sancţiuni faţă de minor.

Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat, aşa cum prevede legea, de

organe extrajudiciare, s-a considerat că îşi păstrează totuşi natura de act procedural. Acesta

natură se explică prin faptul că organele care sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute în

Codul de procedură penală, conţinutul este definit tot aici, iar finalitatea sa constă în

Pagina 24 din 44


realizarea scopului procesului penal. Prin urmare, efectuarea, conţinutul şi finalitatea sunt

date de norme procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care o efectuează. Totodată,

analiza conţinutului este făcută de organele judiciare, servind soluţiei finale, acesta fiind

motivată, printre altele, şi de datele oferite de ancheta socială. De asemenea, sancţiunile

aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării necorespunzătoare sunt prevăzute de

normele procedurale.

Având în vedere importanţa pe care o are ancheta socială în soluţionarea cauzelor cu

infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever încălcarea dispoziţiilor art. 482 alin. 1 Codul

de procedură penală, neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută, prevăzută expres de

art. 197 alin. 2 şi 3 Codul de procedură penală.

În aplicarea art. 482 Codul de procedură penală divergenţe au apărut în interpretarea

alin. 1, potrivit căruia ancheta socială se efectuează de „organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată”. O primă interpretare constă în faptul că neefectuarea anchetei sociale

de organul de urmărire penală nu ar fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. 2 şi

3 Codul de procedură penală, întrucât această omisiune poate fi acoperită de instanţă, legea

prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea efectuării anchetei sociale. Această interpretare nu

a fost împărtăşită însă nici de practica judiciară şi nici de literatura de specialitate,

interpretarea acceptată fiind aceea că obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale o are

organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa procesuală în care îi revine sarcina să

hotărască asupra soartei minorului.

Indicarea alternativă din text a fost determinată de crearea unei formulări acoperitoare

şi pentru infracţiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce direct la instanţa de

judecată. În această situaţia, organul de urmărire penală fiind implicat, instanţa este aceea

care trebuia să dispună efectuarea anchetei sociale.

Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei

efectuării anchetei sociale este sancţionată cu nulitatea absolută, ceea ce are drept consecinţă

anularea actelor procesuale ulterioare, inclusiv a rechizitoriului, instanţa urmând a dispune

restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare, sancţiunea

prevăzută de art. 197 alin. 2 şi 3 vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de organul de

urmărire penală, fără a-şi restrânge efectele la activitatea instanţei de judecată, acesta

neputând înlătura omisiunea constatată.

Ancheta socială, aşa cum este reglementată, constituie un act procesual indispensabil

soluţionării legale şi temeinice a cauzei, întrucât aceasta oferă date despre minor, despre

dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală.

Pagina 25 din 44


Dispunerea efectuării anchetei sociale, atestată în formă scrisă, revine, în

exclusivitate, organului învestit cu instrumentarea cauzei, adică organului de urmărire penală

sau instanţei de judecată, atunci când a fost sesizată în mod direct prin plângerea prealabilă.

Această rezolvare a fost criticată recent în literatura juridică numai în ceea ce priveşte

aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea efectuării anchetei sociale şi, deci, a reluării

procesului din faza urmăririi penale. S-a arătat, în această privinţă, că, în general, odată

constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, în

afara câtorva excepţii limitativ determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat

anterior fără respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui

punct de vedere se invocă faptul că, deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când

legea o prevede, cursul procesului se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din

nou, regula este că procesul trebuie să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca

soluţionarea să se facă cu operativitate. De asemenea, mai trebuie să se ţină seama şi de

principiul competenţei generale a instanţelor şi de dreptul de cenzură al acestora, ceea ce

conduce la concluzia că odată ce instanţa este competentă să constate nulitatea unui act

efectuat de organele de urmărire penală, normal este ca tot instanţei să i se recunoască şi

competenţa de a proceda la refacerea acelui act.

Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că

normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile în care instanţa se poate dezînvesti

şi trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printre cazurile

expres prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei.

În sfârşit, este invocat şi un argument de text dedus din prevederile art. 385^9 alin. 1

pct. 7 Codul de procedură penală (introdus prin legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea

este supusă casării când „judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu

infractori minori”.

Se arată că din interpretarea art. 385^9 alin. 1 Codul de procedură penală se deduce că

în cazul în care procesul penal pornit împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în

cauză să se fi efectuat ancheta socială, obligaţie ce a fost încălcată, atât de organul de

urmărire penală, cât şi de instanţă, hotărârea pronunţată trebuie casată cu trimitere, pentru

efectuarea anchetei sociale, la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, şi nu la procuror. Se

concluzionează că prin efectuarea anchetei sociale în oricare din aceste două faze ale

procesului penal, urmărire penală şi judecată, cerinţa legii este îndeplinită.

Pagina 26 din 44


Fără să minimalizăm argumentele aduse în sprijinul acestui punct de vedere, cărora,

într-adevăr, trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se poate exprima şi o

altă opinie în legătură cu problema supusă analizei.

Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor comise de minori, reprezintă un

act indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor cu minori întrucât oferă

date despre minori, cu privire la dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală.

Acest act, deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică a unui act

procedural întrucât, după cum s-a arătat anterior, organele care sunt abilitate să-l efectueze

sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi contribuie

la realizarea scopului procesului penal. Prin urmare, efectuarea, conţinutul şi finalitatea

anchetei sociale sunt date de norme procedurale, având totodată caracter obligatoriu pentru

cei desemnaţi să o efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organele judiciare,

soluţia finală fiind motivată , printre altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi

sancţiunea pentru neefectuarea anchetei sociale, şi anume nulitatea absolută, conform art. 197

alin. 2 şi 3 Codul de procedură penală

Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972, a statuat că

nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. 1 Codul de

procedură penală duce la anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a actului de

sesizare a instanţei; or, nulitatea absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că

restituirea cauzei la procuror în vederea completării actelor de urmărire penală este absolut

necesară, restituirea fiind o consecinţă a constatării nulităţii actului respectiv. Aşadar, se

impune completarea actelor de urmărire penală şi întocmirea din nou a actului de sesizare, cu

respectarea art. 262-264 Codul de procedură penală, acte procedurale pe care le poate întocmi

numai organul de urmărire penală.

Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci, reţinerea

sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanţa

neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de

sesizare, competenţa în acest din urmă caz aparţinând în exclusivitate procurorului.

Prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 482 alin. 1 Codul de procedură penală în

decizia de îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului Tribunal Suprem s-a apreciat că obligaţia

de a dispune efectuarea anchetei sociale revine organelor de urmărire penală sau instanţei, în

funcţie de etapa procesuală în care se află cauza şi când există obligaţia de a hotărî asupra

situaţiei minorului infractor. Rezolvarea cauzei de către procuror în lipsa anchetei sociale

face ca soluţia adoptată de acesta să nu fie luată în considerare în condiţiile prevăzute de lege

Pagina 27 din 44


(art. 262 Codul de procedură penală prevede că procurorul, înainte de rezolvarea cauzei,

trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului

şi că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate).

Considerăm că lipsa anchetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă procesuală

distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce echivalează

cu încălcarea normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale, motiv pentru

care este prevăzută şi sancţiunea nulităţii cuprinsă în art. 197 alin. 2 şi 3 Codul de procedură

penală

Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale

în această fază, deci fără a se restitui cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale,

nu constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu.

În ceea ce priveşte interpretarea dată art. 385^9 alin. 1 pct. 7 Codul de procedură

penală, atragem atenţia că trebuie avute în vedere şi prevederile speciale cuprinse în Codul de

procedură penală privind cauzele cu infractori minori. Astfel, în art. 493 se precizează că art.

483-489 Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa

de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite de minori. Aşadar, şi după

noua reglementare a căilor de atac în procesul penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993)

s-a intenţionat a fi păstrate vechile reglementări referitoare la aplicarea procedurilor speciale

în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii, în cauzele cu infractori minori operând în

continuare art. 197 alin. 2 şi 3 Codul de procedură penală care prevede sancţiunea nulităţii

absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea efectuării anchetei

sociale în condiţiile art. 482 Codul de procedură penală.

Prin urmare, ancheta socială nu are numai caracterul unei garanţii procesuale, în

sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului, ci constituie un element important,

necesar pentru stabilirea vinovăţiei şi sancţiunilor ce trebuie aplicate.

Pentru a corespunde funcţiunilor sale, ancheta trebuie să cuprindă date cât mai

complete, chiar de amănunt, folosirea unor termeni cu caracter general sau formulări vagi,

gen calificativ (comportare „bună”, este „bun” la învăţătură etc.) putând determina organul

judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana minorului.

Trebuie clarificate mai ales datele referitoare la viaţa de familie. De multe ori, în

cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o familie

dezorganizată. Folosirea acestei expresii nu este însă edificatoare, studiile efectuate stabilind

că această situaţie nu constituie mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul

Pagina 28 din 44


acestei situaţii, lipsa legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare

stabilirea unor relaţii conflictuale în mediul familial.

Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea educativă, coroborată

cu neîndeplinirea unor roluri educative elementare poate determina comportamentul

antisocial al minorului.

Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare penală şi instanţa să adopte

măsura cea mai potrivită pentru reeducarea minorului. De aceea, cu toate că art. 482 alin. 3

Codul de procedură penală nu precizează decât că ancheta socială se efectuează de persoane

desemnate de autoritatea tutelară, o importanţă deosebită se acordă pregătirii profesionale a

acestor persoane, care să le permită, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a activităţii

pe care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosind

un limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea.

În unele cazuri se constată de instanţă că ancheta socială efectuată în timpul urmăririi

penale este incompletă iar datele pe care le conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să

dispună completarea cu informaţiile pe care le consideră necesare. Această situaţie nu poate fi

sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. 2 şi 3, întrucât textul de lege sancţionează

numai neefectuarea anchetei sociale.

Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioase, face ca

instanţa să hotărască în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingându-şi scopul.

Nu poate fi considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior săvârşirii

faptelor pentru care este cercetat inculpatul minor, cum ar fi, de pildă, ancheta ce a fost

efectuată şi folosită pentru internarea minorului într-o unitate de ocrotire. De asemenea, nu

poate ţine loc de anchetă socială fişa individuală ţinută de organele de poliţie, întrucât nu

cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii despre minor, necesare activităţii

specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi anchetă socială ori de câte ori s-a

pornit o nouă urmărire penală. Prin urmare, ancheta socială folosită într-o cauză anterioară nu

poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această situaţie ar însemna că o singură

anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În speţă s-a depus un „rezumat –

anchetă socială” care nu era altceva decât o copie a unei anchete sociale efectuate cu un an în

urmă. Evident, această anchetă socială nu conţinea date privind schimbările survenite în

comportamentul minorului din ultima perioadă.

Obligaţia de a efectua ancheta socială subzistă şi în cazul în care, până la sesizarea

instanţei, inculpatul a devenit major, raţiunea menţinerii obligaţiei fiind justificată de faptul

că datele la care se referă art. 482 Codul de procedură penală sunt necesare pentru corecta

Pagina 29 din 44


individualizare a sancţiunii ce se va aplica. Şi în această situaţie, dacă se constată

neefectuarea anchetei sociale de instanţă se impune restituirea cauzei la organul de urmărire

penală pentru completarea urmăririi penale.

Asistenţa juridică

Dreptul de apărare în cadrul procesului penal, prin conţinutul său, apare ca

un drept fundamental, caracterizat printr-o poziţie firească, normală a învinuitului sau

inculpatului de a se disculpa faţă de învinuirile care i se aduc, de a se opune sau de a-şi

menţine punctul de vedere faţă de pretenţiile ce se ridică împotriva se, de a arăta adevărul şi a

cere respectarea sau restabilirea drepturilor şi intereselor sale legale şi de a invoca protecţia

legii.

Realizarea acestui drept trebuie garantată întrucât simpla lui prevedere nu duce

automat la respectarea lui.

În această materie, s-a ajuns la concluzia că dreptul la apărare este cu atât mai bine

asigurat cu cât părţilor li se recunosc drepturile procesuale necesare pentru a putea acţiona cu

eficienţă în faţa organelor judiciare.

Garantarea dreptului de apărare se face, deci, prin mijloace care să asigure realizarea

acestui drept, mijloace denumite garanţii procesual penale. Garanţiile procesual penale sunt

definite ca mijloace procesuale prevăzute de lege care asigură ca drepturile acordate părţilor

să fie pe deplin exercitate în vederea apărării intereselor legale ale acestora. Constituie

mijloace de garantare a drepturilor acordate părţilor în proces, impunerea obligaţiei pentru

organele judiciare de a face cunoscute părţilor drepturile procesuale pe care le au şi de a le

ajuta în exercitarea lor, respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unor acte

procesuale, pentru a evita încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor.

Totodată, trebuie create premisele exercitării unui control integral şi eficient în

vederea descoperirii încălcării drepturilor procesuale ale părţilor pe parcursul întregului

proces penal. Astfel, în activitatea lui de supraveghere a efectuării urmăririi penale,

procurorul poate infirma actele sau măsurile procesuale nelegale (art. 220 Codul de procedură

penală) şi poate da dispoziţii în scris, motivat, pentru îndreptarea ilegalităţilor constatate. De

asemenea , ca urmare a exercitării dreptului la plângere împotriva măsurilor şi actelor de

urmărire penală, procurorul sau, după caz, procurorul ierarhic superior celui care a luat

măsura sau a dat dispoziţia, rezolvă plângerea cu luarea măsurilor pe care legea le prevede,

înlăturând vătămarea adusă intereselor petentului. Cu ocazia exercitării căilor ordinare şi

Pagina 30 din 44


extraordinare de atac se examinează şi măsurile luate de instanţa de fond, privind respectarea

dispoziţiilor legale care asigură realizarea drepturilor procesual penale ale părţilor.

Eficienţa acestui control este posibilă graţie existenţei unor prevederi legale care

instituie sancţiuni în caz de încălcare a drepturilor procesuale acordate părţilor.

Pe lângă sancţiunile disciplinare sau chiar penale care pot fi aplicate persoanelor

vinovate pentru încălcările grave constatate, sunt prevăzute sancţiuni care constau în nulitatea

actelor efectuate cu încălcarea drepturilor procesuale. Astfel, art. 197 alin. 1 Codul de

procedură penală prevede că încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea

procesului penal, deci inclusiv cele care asigură realizarea drepturilor procesuale ale părţilor,

atrage nulitatea actului atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât

prin anularea acelui act.

Această prevedere este o garanţie deosebit de importantă, întrucât părţile, ca urmare a

încălcării drepturilor pe care legea le recunoaşte, pot obţine anularea actului care le-a vătămat

interesul legitim.

Garantarea dreptului de apărare, ca principiu fundamental al procesului penal, este

reglementată în art. 6 Codul de procedură penală care, în urma ultimei modificări aduse prin

Legea nr. 281/2003, are următorul cuprins: „ 1. Dreptul de apărare este garantat învinuitului,

inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. 2. În cursul procesului penal,

organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale

în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. 3. Organele

judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau

pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure

posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. 4. Orice parte are dreptul să fie asistată de

apărător în tot cursul procesului penal. 5. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe

învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un

apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile

prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei

juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”

De remarcat însă că dreptul de apărare a dobândit o legitimitate deosebită prin

prevederea sa în Constituţiei adoptată în 1991. în cuprinsul art. 24 se prevede că „Dreptul la

apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,

ales sau numit din oficiu.”

Fiecare activitate care se desfăşoară în cadrul procesului penal este reglementată de

norme procedurale, care conţin şi prevederi concrete privind garantarea dreptului de apărare.

Pagina 31 din 44


Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării dreptului de apărare sub mai

multe forme, şi anume posibilitatea părţilor de a se apăra singure în cursul procesului penal,

obligaţia organelor judiciare ca din oficiu să aibă în vedere aspecte favorabile părţilor

implicate în cauza respectivă, precum şi posibilitatea, iar uneori obligaţia, acordării asistenţei

juridice.

Din cauza dificultăţilor pe care le presupune exercitarea dreptului de apărare, care

este, în multe cazuri, o activitate complexă ce impune cunoaşterea şi folosirea garanţiilor

prevăzute de lege, este necesar ca părţile să apeleze la asistenţă juridică calificată. În acest

context, asistenţa juridică constituie calea prin care se asigură realizarea deplină şi de bună

calitate a drepturilor procesuale ale părţilor, drepturile fiind exercitate în locul părţilor de

specialişti în domeniul juridic. De aceea, privită sub acest aspect, ca instituţie care dă contur

real dreptului de apărare, asistenţa juridică este considerată o garanţie fundamentală de prim

rang a dreptului de apărare.

Regula constă în faptul că asistenţa juridică este facultativă, adică partea beneficiază

de serviciile apărătorului numai dacă doreşte şi numai acolo unde legea prevede în mod

expres că asistenţa este obligatorie.

Asistenţa juridică în cadrul procesului penal este asigurată de persoane calificate, care

îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 51/1995, potrivit cu care, în exercitarea profesiei,

avocatul este independent şi se supune numai legii, promovează şi apără drepturile, libertăţile

şi interesele legitime ale omului (art. 2).

Legea prevede şi modalitatea de realizare a avocaturii: prin consultaţii şi cereri cu

caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti. A organelor

de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a

executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a

altor persoane juridice, în condiţiile legii (art. 3).

Capitolul V din lege, intitulat „Asistenţa judiciară”, indică modul concret de acordare:

baroul acordă asistenţă juridică în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii,

precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor

administraţiei publice locale în cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în

imposibilitatea vădită de a plăti onorariul. În cazuri de excepţie, dacă drepturile persoanei

lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate, decanul baroului poate aproba acordarea de

asistenţă juridică gratuită (art. 68).

Pagina 32 din 44


Dacă principiul garantării dreptului de apărare este legiferat în Codul de procedură

penală în art. 6, asistenţa juridică îşi are reglementarea în Titlul V, Capitolul I, intitulat

„Asistenţa juridică şi reprezentarea”.

Având în vedere că o garantare reală a dreptului de apărare nu poate fi realizată decât

prin instituirea unor obligaţii clare pentru organele judiciare, prin care să se impună

respectarea acestui drept, modificările intervenite au acţionat mai ales în acest sens. Astfel,

organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a dreptului procesual,

având obligaţia să-i aducă la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua

prima declaraţie, dreptul de a fi asistat de un apărător, fapt care se consemnează în procesul-

verbal de ascultare.

Pe lângă Legea nr. 51/1995 care defineşte practic locul şi rolul avocatului în procesul

penal, astfel de reglementări cuprinde şi Codul de procedură penală (art. 171-174),

Constituţia (art. 24) şi Legea nr. 302/2004.

Dacă art. 171 alin. 1 Codul de procedură penală prevede că învinuitul sau inculpatul

are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penal şi al judecăţii, alin. 2

cuprinde referiri exprese privind asistenţa obligatorie, precizând că acesta este obligatorie

când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist

concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru

de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când este arestat, chiar în altă cauză, ori

când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar

putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Pentru faza judecăţii, la aceste cazuri se mai adaugă încă unul, şi anume în cazul în

care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa

închisorii de 5 ani sau mai mare.

Este precizată şi poziţia apărătorului în cadrul urmăririi penale: el are dreptul să asiste

la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii (art.

172 alin. 1 Codul de procedură penală).

Aplicarea acestor prevederi în cazul minorului pentru care asistenţa juridică este

obligatorie a generat întrebarea dacă organele de urmărire penală trebuie să efectueze orice

act de urmărire penală numai în prezenţa apărătorului. În caz afirmativ, efectuarea unui act,

indiferent care ar fi acesta, de organele de urmărire penală fără prezenţa apărătorului ar atrage

nulitatea absolută. Plecând de aici, desfăşurarea urmăririi penale ar fi foarte mult stânjenită.

Spre deosebire de faza de judecată, unde prezenţa apărătorului este posibilă, practic, la

efectuarea tuturor actelor (fixarea de termene cunoscute cu mult timp înainte, ce permite

Pagina 33 din 44


asigurarea prezenţei efective), urmărirea penală nu poate avea o desfăşurare întru-totul

prestabilită, chiar din cauze obiective.

Considerăm că această interpretare este motivată şi de precizarea din finalul alin. 1 al

art. 172 Codul de procedură penală, coroborată cu alin. 2 al aceluiaşi articol: în art. 172 alin.

1 teza finală Codul de procedură penală se arată că lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea

actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora

efectuării actului, iar alin. 2 prevede că atunci când asistenţa juridică este obligatorie, ca în

cazul învinuitului sau inculpatului minor, organul de urmărire penală va asigura prezenţa

apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Pe lângă cazul prevăzut de art. 172 alin. 2 Codul de procedură penală, organul de

urmărire penală trebuie să asigure prezenţa apărătorului la prezentarea materialului de

urmărire penală, când contactul cu inculpatul este obligatorie.

În literatura de specialitate, asistenţa juridică obligatorie este tratată ca un drept

procesual al inculpatului ce funcţionează ca o garanţie procesuală. În cazul minorului,

motivaţia a constituit-o lipsa de experienţă, ocrotirea acestuia fiind pe primul plan, asistenţa

juridică obligatorie fiind o garanţie a preîntâmpinării unor erori judiciare.

O problemă apărută după adoptarea Codului de procedură penală actual a fost

generată de aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală, respectiv care

este sancţiunea juridică a neîndeplinirii obligaţiei asistenţei juridice în faza de urmărire

penală.

Întrucât iniţial practica a fost neunitară, considerându-se de unele instanţe că asistenţa

juridică obligatorie este prevăzută numai pentru faza de judecată, prin decizia de îndrumare

nr. 3/1972 a fostului Tribunal Suprem s-a statuat că nerespectarea dispoziţiilor procedurale

referitoare la asistenţa inculpatului minor, la prezentarea materialului de urmărire penală, este

sancţionată întotdeauna cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei la procuror în vederea

refacerii actelor procesuale efectuate cu încâlcarea legii.

Motivarea este însă dată într-o altă decizie a instanţei supreme, nr. 29/1970, în care se

precizează că dispoziţiile art. 197 alin. 2 nu face nici o discriminare, sub aspectul sancţionării

cu nulitatea absolută, între faza urmăririi penale şi cea a judecăţii, iar pe de altă parte,

nerespectarea dispoziţiilor procesuale privind asigurarea asistenţei juridice obligatorii în

cursul urmăririi penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite, ulterior, în faţa instanţei.

Potrivit art. 172 alin1 teza finală Codul de procedură penală, „lipsa apărătorului nu

împi4edică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost

încunoştinţat de data şi ora efectuării actului”. În conţinutul textului nu se fac precizări cu

Pagina 34 din 44


privire la conţinutul termenului de „dovadă”, sau a modalităţii de „încunoştinţare”, lăsând

astfel loc la interpretări diferite mai ales în cazul existenţei unor divergenţe pe tema realizării

acestor acte.

Termenul de „încunoştinţare”, ca modalitate a asigurării prezenţei părţilor sau a altor

persoane la activitatea procesuală, mai este folosit în Codul de procedură penală (art. 58 alin.

1 şi 2, art. 129 alin. 2, art. 402 alin. 2). Însă faţă de citare, în ceea ce priveşte sancţionarea

neprezentării, dacă în cazul citării lipsa nejustificată poate fi sancţionată, neprezentarea, în

cazul încunoştinţării, nu este sancţionată de lege.

În ceea ce priveşte „dovada” încunoştinţării, nu se indică o anumită modalitate, motiv

pentru care considerăm că se poate face sub orice formă, de preferat scrisă, în care să se arate

clar, fără echivoc, cum s-a realizat încunoştinţarea.

Considerăm că se impun unele precizări mai clare, în ceea ce priveşte atât

încunoştinţarea, cât şi dovada efectuării ei, tocmai în ideea realizării unor interpretări diferite.

Acesta precizări se impun şi în ideea realizării unei egalităţi în abordarea pe care legiuitorul a

dat-o asigurării asistenţei juridice obligatorii în faza urmăririi penale şi a judecăţii.

Remarca este îndreptăţită de faptul că, în faza judecăţii, dacă apărătorul lipseşte şi nu

poate fi înlocuit, cauza se amână. În faza urmăririi penale efectuarea actelor de urmărire

penală, este drept, cu excepţii, ca în cazul ascultării inculpatului, poate fi realizată şi în cazul

absenţei avocatului dacă există dovada încunoştinţării sale.

Arestarea preventivă

Referitor la măsura arestării preventive în faza de urmărire penală, aceasta poate fi

luată şi faţă de infractorul minor, în sistemul actual nefăcându-se nicio deosebire între

învinuiţii sau inculpaţii minori şi cei majori.

Urmare a modificărilor aduse la Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003,

după Secţiunea a IV-a intitulată „Arestarea preventivă” a fost introdusă o secţiune nouă IV1

care cuprinde dispoziţiile speciale aplicabile minorilor faţă de care s-a dispus măsura reţinerii

sau arestării. Astfel, potrivit art. 160f, minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe

lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv majori, drepturi proprii şi un

regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei, de natură să asigure

buna desfăşurare a procesului penal şi să împiedice sustragerea acestora de la urmărire

Pagina 35 din 44


penală, judecată ori de la executarea pedepsei, fără a prejudicia însă dezvoltarea lor fizică,

psihică sau morală.

În toate situaţiile, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi sau arestaţi preventiv li

se asigură asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri în

vederea unui apărător din oficiu dacă minorul nu are un apărător ales.

Ori de câte ori se dispune reţinerea ori arestarea preventivă a unui învinuit sau

inculpat minor se încunştinţează despre această măsură imediat, respectiv în 24 de ore în

cazul luării măsurii de arestare, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea

căreia se află minorul, precum şi, în cazul arestării, serviciul de reintegrare socială a

infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă

instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece în primă instanţă cauza.

În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri

anume destinate minorilor arestaţi preventiv.

Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minori se

verifică periodic, prin intermediul controlului exercitat de judecătorul anume desemnat de

preşedintele instanţei, prin vizitarea de către procuror a locurilor de deţinere preventivă,

precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventivi.

Prin excepţie de la regulile aplicabile dispunerii măsurii reţinerii, minorul între 14 şi

16 ani care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de

cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată care nu poate

depăşi 10 ore, şi numai dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de

lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.

Prelungirea reţinerii poate fi dispusă de procuror, prin ordonanţă motivată, pe o

perioadă ce nu poate depăşi 10 ore.

De asemenea, minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă

pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiune pe viaţă sau

închisoare de 10 ani ori mai mare iar o altă măsură preventivă nu este suficientă.

În ceea ce priveşte durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani, aceasta este în

cursul urmăririi penale sau în ipoteza menţinerii ei în cursul judecăţii, în cursul urmăririi

penale, de cel mult 15 zile, verificarea legalităţii şi temeiniciei ei realizându-se în cursul

judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea măsurii nu poate fi dispusă

decât în mod excepţional, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Durata totală a arestării

preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil de 60 de zile. În

mod excepţional, durata totală a arestării preventive a inculpatului minor între 14 şi 16 ani va

Pagina 36 din 44


putea fi prelungită la maxim 180 de zile dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

comisă este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 ani sau mai mare (art. 160h alin. 2

Codul de procedură penală).

În cazul infractorului minor mai mare de 16 ani, arestarea preventivă pe parcursul

urmăririi penale nu poate depăşi 20 de zile, măsura putând fi prelungită, fără ca însă

prelungirea să depăşească 20 de zile. Durata totală a arestării inculpatului minor în acest caz

nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 90 de zile, cu excepţia situaţiei în care

pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de

10 ani ori mai mare, caz în care măsura arestării preventive poate fi prelungită până la 180 de

zile.

Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare

de 16 ani se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.

Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile (art. 160h alin. 3 Codul de


Se pune problema aplicării pedepselor prevăzute de art. 100 Codul de procedură

penală atunci când deja, în cadrul urmăririi penale, s-a dispus arestarea preventivă.

Potrivit art. 100 Codul de procedură penală, faţă de minorul care răspunde penal se

poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine

seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea

intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit

şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este

suficientă pentru îndreptarea minorului.

În cazul în care instanţa aplică pedeapsa închisorii, urmează să se deducă din

cuantumul pedepsei perioada arestării preventive, prin aplicarea pedepsei cu închisoarea,

confirmându-se, totodată, şi că măsura arestării preventive a fost bine luată.

Problema apare atunci când instanţa dispune luarea unei măsuri educative, ceea ce dă

naştere la o incompatibilitate între luarea măsurii arestării preventive şi aplicarea în final a

unei măsuri educative infractorului minor. În această situaţie, se pune întrebarea ce caracter

poate avea privarea de libertate faţă de măsura educativă.

Atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive împotriva minorului pare

nepotrivită finalizarea procesului prin aplicarea unei sancţiuni neprivative de libertate, de aici

rezultând şi o neconcordanţă între viziunea organului judiciar asupra măsurilor luate pe

parcursul procesului şi sancţiunea aplicată.

Pagina 37 din 44


Pentru acest motiv, s-a făcut propunerea ca, atunci când se dispune luarea măsurii

arestării preventive, aceasta să fie adusă la îndeplinire prin încredinţarea minorului unei

instituţii speciale, cu sarcina de a-l supraveghea pe minor, şi obligaţia să-l prezinte de câte ori

este nevoie organelor judiciare.

Luarea măsurii arestării preventive ar putea fi interpretată ca o anticipare a sancţiunii

ce se va lua, adică aplicarea unei pedepse.

Dacă se acceptă această idee, în cazul luării acestei măsuri, aplicarea în final a unei

măsuri educative ar încălca regula stabilită prin art. 100 C. pen., potrivit căreia pedeapsa se

aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă

pentru îndreptarea minorului

Secţiunea 3

Judecata infractorilor minori

Compunerea instanţei

Potrivit unei formulări dintr-o lege anterioară privind organizarea judecătorească

(Legea nr. 58/1968), judecarea cauzelor în care inculpatul era minor se efectua de judecători

şi, atunci când era cazul, de asesori populari care aveau în mod deosebit posibilitatea să

aprecieze starea morală şi dezvoltarea minorului şi să aleagă, dintre măsurile sau sancţiunile

prevăzute de lege, pe cele mai potrivite pentru inculpatul minor.

Formularea textului care reglementa compunerea instanţei în cauzele cu infractori

minori din Legea nr. 92/1992 a fost rezultatul unor modificări impuse, pe de o parte, de

apariţia altor acte normative care reglementau probleme de principiu sau referitoare direct la

constituirea completului de judecată în cauzele cu infractori minori. Faptul că numai anumiţi

judecători participau la soluţionarea cauzelor cu minori însemna că la desemnarea lor s-a avut

în vedere o anume specializare şi, pe lângă aceasta, anumite calităţi, legate de pregătirea

profesională şi experienţă. Aceste aspecte îi recomandau faţă de ceilalţi judecători, pentru a

alcătui respectivele complete de judecată.

Totodată, experienţa dobândită în acest gen de cauze a demonstrat că desemnarea

altor judecători la intervale scurte de timp nu poate fi benefică fiind de dorit ca orientarea să

se îndrepte către cei care au cunoştinţe mai vaste în domeniul sociologiei, psihologiei sau

care, datorită anumitor împrejurări, au avut legături strânse cu minorii.

Pagina 38 din 44


Aceştia sunt de preferat întrucât, în cursul cercetării judecătoreşti şi apoi al deliberării,

vin să solicite şi apoi să interpreteze: anchete sociale, expertize psihiatrice care necesită, pe

lângă cunoştinţe în materie, şi un grad mai mare de înţelegere a problemelor cu care se

confruntă minorii.

Codul de procedură penală din 1936 prevedea, în art. 556 alin. 1, că procedura pentru

judecarea infracţiunilor comise de minori era aceea prevăzută pentru instanţele de drept

comun, în afară de cazurile în care legea dispune altfel. Infracţiunile comise de minori se

judecau de instanţe speciale numite „instanţe pentru minori”, care funcţionau pe lângă

tribunale şi pe lângă acele judecătorii din comunele urbane reşedinţe sau comunele rurale

învestite cu aceste atribuţii de ministerul justiţiei. Instanţele pentru minori de pe lângă

tribunale se compuneau dintr-un singur judecător, delegat de ministrul justiţiei pe o perioadă

de trei ani, la recomandarea preşedintelui tribunalului, dintre judecătorii tribunalului.

Delegaţia se putea reînnoi, putându-se totodată delega mai mulţi judecători. La judecătorii

atribuţiile instanţei speciale pentru minori erau îndeplinite de judecător, iar în cazul în care

erau mai mulţi, de judecătorul şef.

Aceste atribuţii puteau fi îndeplinite şi de către ajutorul de judecător, însă numai în

anumite condiţii: lipsa motivată a judecătorului delegat şi autorizarea ministrului de justiţie.

Se făcea şi precizarea că delegarea de judecată a minorilor nu dispensa pe magistrat să ia

parte la lucrările instanţei.

Din formularea textului reiese că, în primul rând, judecătorul delegat se ocupa cu

soluţionarea cauzelor cu minori, aceasta fiind principala sa preocupare, după care, în limita

posibilităţilor, lua parte şi la lucrările instanţei.

Formularea iniţială din Codul de procedură penală, adoptat în 1968 prevedea că

judecătorii care soluţionează cauzele cu minorii erau desemnaţi de ministrul justiţiei.

Faptul că judecătorul era desemnat pentru fiecare instanţă de o anumită persoană, cu o

poziţie anume în aparatul judecătoresc oferea un grad mai nare de stabilitate în îndeplinirea

acestor atribuţii, precum şi un caracter oficial mai pronunţat, la desemnarea judecătorului

urmând a fi avute în vedere anumite calităţi care-l recomandau ca fiind cel mai nimerit în

alegerea tratamentului cel mai potrivit pentru recuperarea minorului.

Sediul materiei privind compunerea instanţei în cauzele cu infractori minori este art.

483 Codul de procedură penală, care în urma modificării prin Legea nr. 281/2003 are

următorul cuprins:

„Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competenţă

obişnuite, de către judecători anume desemnaţi potrivit legii.

Pagina 39 din 44


Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne competentă să

judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între

timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul

când era minor este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei

împlinise vârsta de 18 ani”.

În varianta iniţială, textul de lege – art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală -

folosea noţiunea de „judecători anume desemnaţi”, fără a mai face însă alte precizări cu

privire la durata în timp sau a modalităţii practice de desemnare.

Întrucât legea nu prevedea şi o măsură privind asigurarea publicităţii actului de

desemnare, realizarea condiţiei prevăzută de lege era dificil de verificat.

Au existat propuneri ca ordinul de desemnare să fie publicat în Monitorul Oficial sau

lista judecătorilor desemnaţi să fie afişată la sediul fiecărei instanţe de judecată.

Importanţa respectării prevederilor art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală este

dată de faptul că, dacă se constantă încălcarea acestui text, hotărârea este lovită de nulitate

absolută, întrucât potrivit art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor

relative la compunerea instanţei atrage nulitatea, sancţiune care nu poate fi înlăturată în nici

un mod şi care poate fi invocată în orice stare a procesului.

În practica de până acum s-a considerat de unele instanţe că participarea la judecată a

unui alt judecător decât cel desemnat sau chiar a unui judecător stagiar nu ar atrage nulitatea

hotărârii, întrucât şi acesta, datorită pregătirii profesionale pe care o are, precum şi

competenţei materiale, poate să soluţioneze cauza respectivă

Pentru uniformizarea practicii judiciare pe această problemă, prin decizia de

îndrumare nr. 6/1973 a fostului Tribunal Suprem s-a decis că soluţiile instanţelor care nu au

luat în considerare prevederile art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală sunt nelegale.

Soluţia s-a motivat pe faptul că opinia potrivit căreia în alcătuirea completelor de

judecată pot intra şi alţi judecători decât cei desemnaţi este rezultatul unei confuzii făcute

între „compunerea” şi „competenţa” instanţei de judecată.

Dacă „compunerea” instanţei se referă la alcătuirea completului de judecată cu

anumiţi judecători, „competenţa” instanţei vizează aptitudinea pe care o are o anumită

instanţă, în baza legii, să rezolve anumite cauze.

Interpretând dispoziţiile art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală cu luarea în

considerare a celor arătate, se observă că judecarea cauzelor cu minori de judecători

desemnaţi potrivit legii ţine de compunerea instanţei, şi nu de competenţa materială a

acesteia, motiv pentru care neîndeplinirea acestei obligaţii atrage aplicarea sancţiunilor

Pagina 40 din 44


prevăzute de lege pentru compunerea instanţei, respectiv a dispoziţiilor art. 197 alin. 2 Codul

de procedură penală.

Art. 483 alin. 2 Codul de procedură penală prevede că instanţa compusă potrivit

dispoziţiilor art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală, rămâne competentă să judece şi face

aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori chiar dacă, între timp,

inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

S-a motivat că această prevedere procesuală care menţine competenţa instanţei în

compunerea prevăzută de art. 481 alin. 1 ar asigura, pe de o parte, continuitatea şi apoi

rezolvarea cauzei fără întârziere.

După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală au existat comentarii cu

privire la interpretarea expresiei „între timp” cuprinsă în textul art. 483 alin. 2 Codul de

procedură penală.

Din formularea textului – „chiar dacă între timp inculpatul a împlinit 18 ani” – se

desprinde concluzia că se are în vedere situaţia în care, în timpul cât cauza se află pe rolul

primei instanţe, inculpatul devine major. În acest caz, judecata continuă, în aceeaşi

compunere a instanţei, cu respectarea regulilor procedurale speciale prevăzute pentru cauzele

cu minori.

De asemenea, în cazul în care inculpatul devine major în timp ce cauza se rejudecă în

fond, în urma admiterii unei căi de atac, se respectă dispoziţiile speciale privind judecarea

infractorilor minori.

Alta este însă situaţia în cazul în care infractorul minor a împlinit vârsta de 18 ani

înainte de sesizarea instanţei. Art. 483 alin. 3 Codul de procedură penală prevede că

inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul cât era minor este judecat potrivit procedurii

obişnuite (deci fără completările şi derogările prevăzute la Capitolul II „procedura în cauzele

cu minori”), dacă la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani. Prin urmare, s-a ales

drept criteriu pentru demarcaţie între efectuarea judecăţii potrivit regulilor speciale şi

procedura obişnuită, vârsta minorului.

Aşadar, în cazul în care minorul a comis o infracţiune, urmărirea penală efectuându-se

cu completările şi derogările prevăzute la art. 481-482 Codul de procedură penală, dacă, până

la sesizarea instanţei de către procuror, acesta a îndeplinit 18 ani, judecata se efectuează

conform procedurii obişnuite. Considerăm că soluţia este justă întrucât o dată cu înaintarea în

vârstă se dobândesc şi acele calităţi psihofizice, proprii unei persoane majore, ceea ce nu mai

justifică prevederile de protecţie pentru faza de judecată.

Pagina 41 din 44


Reglementările privind compunerea completului de judecată cuprindea şi Legea nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, în forma sa iniţială, prevedea la art. 16 alin.

2: „cauzele penale privind pe minori se judecă de judecători anume desemnaţi de ministrul

justiţiei”.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul în ultima modificare adusă Legii nr. 92/1992

privind organizarea judecătorească (art. 15 alin. 2), potrivit căreia desemnarea judecătorilor în

cauzele cu minori se făcea de preşedintele instanţei de judecată, faţă de reglementarea

anterioară, unde judecătorul era desemnat de ministrul justiţiei, este criticabilă. Astfel,

desemnarea judecătorului de ministrul justiţiei, pe lângă faptul că oferă o mai mare stabilitate,

este şi un aspect care măreşte gradul de apreciere în alegerea persoanei respective, pe când

desemnarea de către preşedintele instanţei de judecată poate fi influenţată uneori şi de alte

criterii decât cele care ar trebui să-l recomande în mod normal (astfel, volumul de activitate

raportat la numărul de judecători sau problemele cotidiene pot influenţa desemnarea

judecătorului pentru infractorii minori).

În forma republicată a legii s-a renunţat la acest mod de desemnare a judecătorilor şi

s-a revenit la o mai veche reglementare, art. 15 alin.2 dispunând că în cauzele cu minori

participă judecători anume desemnaţi de preşedintele instanţei. Dispoziţiile acestui articol au

fost abrogate însă prin recent adoptata Lege nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care

aminteşte, la art. 35 alin. 1, printre tribunalele specializate, tribunalele pentru minori şi

familie. Potrivit art. 41, tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă

următoarele categorii de cauze:

în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime

privind persoana minorilor, decăderea din drepturile părinteşti, cererile privind nulitatea sau

desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţate, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi

cauzele privind raporturile de familie;

în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra mino0rişor.

Conform art. 42, când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii

majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi

familie.

Legea 304/2004 a intrat în vigoare, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 1 la 29

octombrie 2004. Potrivit art. 130 alin. 2, tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel

mai târziu la data de 1 ianuarie 2008 iar alin, 3 dispune că tribunalele pentru minori şi

familie, care se vor înfiinţa până la 1 ianuarie 2008, vor judeca numai cauzele prevăzute la

art. 41 şi art. 42 care sunt în competenţa de primă instanţă a tribunalului.

Pagina 42 din 44


Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti,

în cadrul tribunalelor de drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate.

Speţă :

Compunerea instanţei. Inculpat minor. Nulitate absolută2

C. proc. pen., art. 197 alin. 2; art. 483 alin. 1

Legea nr. 92/1992, art. 15 alin. 2

Participarea în completul de judecată la prima instanţă a altor judecători decât cei

desemnaţi de ministrul justiţiei să judece cauze privind inculpaţi minori este sancţionată cu

nulitatea absolută conform art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală, dacă inculpatul a fost

minor la data săvârşiri faptei şi la data sesizării instanţei.

C. S. J., secţia penală, decizia nr. 3068 din 15 decembrie 1996

Prin sentinţa penală nr. 291 din 8 februarie 1995 a Judecătoriei Constanţa, rămasă

definitivă prin neapelare, inculpatul minor B. M. a fost condamnat pentru săvârşirea

infracţiunilor de violare de domiciliu şi de furt prevăzute de art. 192 alin. 1 şi art. 208, cu

aplicarea art. 109 C. pen.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală şi art. 15 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, cauzele în care inculpatul este minor se judecă de către

judecători desemnaţi de ministrul justiţiei; acest complet de judecată rămâne competent să

judece şi face aplicaţia dispoziţiilor procedurilor speciale privitoare la minori chiar dacă,

după data sesizării instanţei, inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

În speţă, inculpatul, născut la data de 27 februarie 1976, era minor atât la data

săvârşiri faptelor ( 8 septembrie 1993), cât şi la data sesizării instanţei (13 februarie 1994),

situaţie în care judecarea cauzei trebuia să se facă cu respectarea dispoziţiilor din textele de

lege menţionate.

2 A se vedea , Alexandru Vasiliu: Nulităţile în procesul penal. Practică judiciară. Editura Hamangiu, 2006, Bucureşti, p. 47.

Pagina 43 din 44


Or, completul de judecată a fost format din judecători care nu sunt nominalizaţi între

cei desemnaţi de ministrul justiţiei să judece cauzele penale cu inculpaţi minori, potrivit

ordinului ministrului anexat la recursul în anulare.

În raport cu cele menţionate, s-a constatat că instanţa a pronunţat o hotărâre lovită de

nulitate absolută, conform art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală, motiv pentru care

recursul în anulare a fost admis şi s-a casat hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanţă.

Pagina 44 din 44

http://www.tocilar.ro/

Diploma.doc

Documents

Transcript of Diploma.doc