UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA”FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVESPECIALIZAREA DREPTANUL II

REFERAT LA DISCIPLINA DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Titular curs Lector univ. dr. NEACSU DANUT

Student BRICEAG IONUT-CLAUDIU

CONSTANTA 2012UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA”

1

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVESPECIALIZAREA DREPTANUL II

IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Titular curs Lector univ. dr. NEACSU DANUT

Student BRICEAG IONUT-CLAUDIU

CONSTANTA 2012

2

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................4

CAPITOLUL I -IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC..........4 I.1.Delimitări conceptuale..................................................................................4

CAPITOLUL II-TRATATUL INTERNATIONAL................................................7 II.1.Tratatul,ca izvor de drept.............................................................................7

CAPITOLUL III- OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA)..............................................8 III.1.Notiune........................................................................................................8 CONCLUZII............................................................................................................10

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................10

3

INTRODUCERE

În domeniul dreptului, sintagma „izvoarele dreptului internaţional public” desemnează modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme de drept. În doctrina mai veche a dreptului internaţional public se făcea diferenţa între izvoarele materiale şi cele formale. Primele făceau referire la condiţiile sociale care generează anumite norme de drept. Amintim în acest sens, opinia publică, conştiinţa colectivă, noţiunea de justiţie, etc. Izvoarele formale erau reprezentate de mijloacele prin care se exprimau normele acestui sistem de drept. La ora actuală, izvoarele dreptului internaţional public sunt reprezentate de izvoarele formale, cele care au caracter juridic. Normele deptului internaţional public sunt efectul acordului dintre două sau mai multe state. În dreptul intern izvoarele normelor sunt determinate cu ajutorul dispoziţiilor prevăzute de Constituţie şi de alte legi. În dreptul internaţional sunt altfel din cauza inexistenţei unor organe şi acte constituţionale riguros conturate. În această situaţie, pentru a stabili care este izvorul unei anumite norme de drept internaţional va trebui examinat fiecare caz în parte, în care se manifestă acordul de voinţă al statelor.

CAPITOLUL I -IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

I.1.DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Izvoarele dreptului internaţional sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor. Ele sunt deci surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a acestora.În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea izvoarelor dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justitie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea, identifică principalele izvoare si oferă o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale –

4

tratatul şi cutuma, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotarârile judecatoresti si doctrina. Statutul Curţii alatura acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerată ca potential izvor de drept.În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curţii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului internaţional public, adaugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale si unele dintre actele unilaterale ale statelor. In teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme juridice. Doctrina mai veche a dreptului internaţional făcea distincţie intre izvoarele materiale şi izvoarele formale. Dreptul internaţionaldatorită particularităţilor sale nu cunoaşte existenţa unei structuri de organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului internaţional recunosc in calitate de izvor ale dreptului internaţional tratatul şi cutuma internaţională. Totodată acestea nu sunt unicele izvoare de drept internaţional. Astfel Carta O.N.U. menţionează „crearea condiţiilor necesare menţinerii justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgand din tratatele şi alte izvoare de drept internaţional”. Deci dreptul internaţional nu oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale. De multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor internaţional se face trimitere la textul statutului Curţii Internaţionale de Justiţie care spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica: Convenţiile internaţionale. Cutuma internaţională. Principiile generale de drept. Hotărarile judecătoreşti.Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional.Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor menţionează că prin tratat inţelegem un acord internaţional incheiat in scris intre state şi guvernat de dreptul internaţional fie că este consemnat intr-un instrument unic fie in două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară. In convenţie se prezumă posibilitatea incheierii tratatelor intre state şi alte subiecte ale dreptului internaţional sau intre acestea şi alte subiecte ale dreptului internaţional de unde rezultă că părţile la tratate pot fi şi altele decat statele şi organizaţiile internaţionale. Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principaldatorită următoarelor circumstanţe:a.Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă precizie fapt ce inlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale.

5

b.Actualmente reglementării convenţionale ii sunt supuse practice toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind in mod treptat cutuma prin tratate.c.Tratatele in cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul intern. Deosebim tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale.Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relaţiile ce prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor in ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă in consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate tratatele sunt considerate izvoare de drept internaţional, ci doar acele licite adică incheiate fără vicii de consimţămant şi nu contravin normelor imperative de drept internaţional existente in momentul incheierii lor şi cele care sunt intrate in vigoare. Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului internaţional ea ocupand mult timp un loc prioritar in raport cu tratatul. Prin cutumă se inţelege practica generală relativ indelungată şi repetată a statelor, căreia acestea ii recunosc o forţă juridică obligatorie. La soluţionarea diferendelor Curtea Internaţională de Justiţie aplică alături de convenţie şi cutumă, principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Curtea Internaţională de Justiţie susţine că principiile generale de drept derivă din diverse sisteme de drept intern şi transpuse in ordinea internaţională. Putem menţiona că principiile generale de drept işi au originea in tradiţiile juridice ale principalelor sisteme de drept existente in lume. Pentru ca un principiu să fie inclus in dreptul internaţional public nu este suficientca acesta să fie comun sistemelor juridice interne, mai este necesar ca el să fie potrivit pentru a funcţiona in sistemul DIP. O analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale internaţionale ne permite să constatăm că noţiunea de principiu general de drept include atit reguli procesuale, cat şi reguli materiale introduse in dreptul internaţional din dreptul intern al statelor. Prima categorie de reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea egalităţii părţilor şi dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea presupunerilor şi probelor indirecte, autoritatea de lucru judecat. Din categoria a doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia mai multe drepturi decat ea are insăşi, principiul bunei credinţe.Hotărarile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de judecătorul sau arbitrul internaţional cu ocazia soluţionării unor diferende supuse lor. Pornind de la cele menţionate prin hotărarile judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce ne face să considerăm că jurisprudenţa nu constituie un izvor al DIP dar unmijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de interpretare a normelor juridice. In ce priveşte doctrina celor mai calificaţi specialişti ai deferitor naţiuni rolul acesteia este incomparabil cu cel al jurisprudenţei şi aceasta din cauza absenţei

6

unui statut clar al autorilor de DIP in raport cu subiectele principale ale acestuia - statele. Doctrina de DIP include atat contribuţiile unor specialişti luaţi aparte cat şi lucrările unor organizaţii internaţionale de specialitate. Printre contribuţiile unor specialişti trebuie luate in considerare opiniile separate sau individuale ale unor judecători. La organizaţiile internaţionale trebuie atribuite anumite organe de codificare. Din prevederile statutului Curţii Internaţionale de Justiţie reiese că scopul său nu este de a determina izvoarele dreptului internaţional, ci dreptul aplicabil, dar este un punct de plecare in determinarea izvoarelor dreptului internaţional. La aceste izvoare se mai poate de adăugat şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale. Dacă tratatul şi cutuma internaţională sunt considerate izvoare universale a căror forţă juridică decurge din dreptul internaţional general atunci deciziile normative ale organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale forţa lor juridică fiind determinat de actul constitutiv al organizaţiei in cauză.Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt, aşadar, tratatul şi cutuma.

CAPITOLUL II-TRATATUL INTERNATIONAL

II.1. TRATATUL, CA IZVOR DE DREPT

Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord sau o întelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată sa produca efecte de drept internaţional.În perioada de început a evolutiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar de tratate internaţionale care au marcat sfârsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei de noi state si organizaţii interguvernamentale pe scena vietii internaţionale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele

7

O.N.U. din 1996), al dezvoltării economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului internaţional, putând reglementa cu precizie şi uşor de dovedit domenii complexe ale colaborării şi permiţând formarea normelor de drept într-un interval scurt de timp.În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat internaţional poate fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului internaţional public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaţional imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamânt la încheierea sa. S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare de drept internaţional public.Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizeaza prin urmatoarele trăsături: - concretizează cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora; - permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbarilor ce intervin în cadrul comunitatii internaţionale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.

CAPITOLUL III- OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA)

III.1.NOTIUNE

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată si repetată a statelor, considerată de ele ca având forţa juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei practici generale, acceptata ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie sa întrunească cumulativ elemente de ordin material si subiectiv: - sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;

8

- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduita cu forţa juridica obligatorie. Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internaţionala. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridica si nu atrag răspunderea internaţionala a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzante s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor).În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internaţionala de Justitie a afirmat ca este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea statelor însa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internaţionala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest mod s-au format asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.Obligaţia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara împotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare: - acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu condiţia sa produca efecte pe plan extern); - clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele care sunt parti la tratat; - practica generală a organizaţiilor internaţionale ( de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internaţionala).

9

CONCLUZII

În Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului international public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugând izvoarelor enumerate alte doua categorii : actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.

BIBLIOGRAFIE

1.ANGHEL, Ion M. – Dreptul tratatelor, vol.I si II, ed. a II- a , Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.2.BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan - Drept international contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000.3.DELEANU, Ioan - Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti, 1991.4.MATEUT, Gheorghe – Conventiile internationale în materie penala, Ed.Servo-Sat, Arad.5.MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept international. Introducere în dreptul international public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998.6.MOCA, Gheorghe - Drept International, vol. 1, Bucuresti, 1983.

10