DIONIS

Sarmanul Dionis de M. Eminescu Meritele lui Eminescu nu se inscriu doar in sfera creatiei poe-tice, ci si

in aceea a prozei. El este cel care inaugureaza la noi proza filozofica si fantastica (Sarmanul Dionis,

Umbra mea, Avatarii faraonului Tla), este creatorul basmului cult (Fat-Frumos din Lacrima) si al prozei de

inspiratie sociala (romanul Geniul pustiu). Proza erotica este si ea reprezentata prin Cezara si La

aniversara. In ce priveste nuvela, mergand pe drumul deschis cu succes de Costache Negruzzi

(Alexandru Lapusneanul) si continuat apoi de Slavici, Eminescu creaza nuvela Sarmanul Dionis,

reprezentativa pentru proza sa, pe care o citeste la cenaclul Junimea in septembrie 1872 si care, desi

fusese primita cu neintelegere, va fi publicata in Convorbiri literare la sfarsitul lui 1872 si inceputul lui

1873. Sarmanul Dionis, in care se face simtita reflectarea subiectiva asupra lumii, reuneste o serie de

teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea (indisolubil legate de Eminescu),

precum si conditia omului de geniu. De fapt, epitetul sarman din titlu se refera tocmai la acest fapt;

epitetul simbolizeza esecul incercarii spirituale a lui Dionis (Dan) si nu conditia materiala a eroului. Dionis

este un tanar copist, care, desi se trage dintr-o familie de aristocrati, are o situatie materiala precara. Este

crescut de mama sa cu pretul unor mari sacrificii. In aceasta nuvela, unde filozofia se imbina cu literatura

(prima devine pretext pentru cea de-a doua), Dionis, inzestrat cu o capacitate de intelegere iesita din

comun, apare ca un om cu vadite inclinatii spre meditatia filozofica. Si, pentru ca speculatiile filozofice nu

ii sunt suficiente, apeleaza si la invataturile lui Ruben, la cartea de astrologie imprumutata de la Riven.

Astfel, intr-o seara ploioasa si rece se cufunda in descifrarea acestei carti, dar la un moment dat

lumanarea se consuma, iar el continua sa citeasca la lumina lunii. Acum vede chipul ingeresc al unei fete

la fereastra casei vecine, dar acest chip va disparea curand in intuneric. Drumul spre absolut este

precedat de implinirea spre iubire. Pentru a puta descifra cartea, Dionis se intoarce in timp pe vremea lui

Alexandru cel Bun sub chipul calugarului Dan, elevul dascalului Ruben. De altfel, spatiul si timpul sunt

coordonatele fundamentale ale nuvelei. La indemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o calatorie

cosmica in luna, alaturi de iubita sa, Maria, fiica spatarului Mesteacan. Spatiul selenar satisface

exigentele eroului, dar, pentru ca si aici fericirea este relativa datorita triunghiului in care se afla ochiul de

foc si proverbul scris intr-o araba straveche, Dan incearca sa dezlege aceasta enigma; indrazneste chiar

sa se considere parintele Universului, insusi Dumnezeu (Oare fara s-o stiu nu sunt eu insusi Dumne), fapt

care ii aduce prabusirea, intoarcerea la conditia telurica; cunoasterea absolutului nu este posibila.

Trezindu-se, Dionis isi da seama ca, de fapt, adormise intr-o gradina. Dupa ce se desteapta din nou vede

la fereastra casei de vizavi o fata ce corespunde celei din vis. Ii trimite o scrisoare in care ii marturiseste

pasiunea pentru ea, apoi se imbolnaveste. Este ingrijit de tutorele Mariei, dupa care se casatoreste cu

aceasta, casatoria fiind vazuta ca o implinire a unei iubiri, a unei existente umane. De fapt, Dinos, caruia i

se rapesc tabloul si cartea pentru a fi impiedicat sa mai aiba o noua experienta, este un om de geniu care

aspira spre absolut, insa, avand revelatia imposibilitatii atingerii acestui absolut, el traieste o adevarata

drama. Nuvela se structureaza pe ideea indraznelii de a cunoaste. Calatoria siderala a personajului

exceptional, care actioneaza in imprejurari exceptionale (aceste imprejurari constituind substanta lirica a

nuvelei), este o incercare de a-si depasi conditia telurica. Din Luna, Dan (Dionis) vede pamantul ca pe un

bulgare negru si neinsemnat, imperiile sunt niste faramaturele, iar oamenii, niste vietati minuscule in

comparatie cu imensitatea Universului, acesta idee fiind prezenta si in Scrisoarea I: Musti de-o zi pe-o

lume mica de se masura cu cotul. Pe aceasta planeta, Pamant, o planeta a meschinariei, a unor lungi

siruri de crime, Dionis (Dan) se razbuna, transformand-o intr-un margaritar albastru pentru salba iubitei.

Personaj romantic, ca si celelalte personaje ale nuvelei, Dionis, care isi duce existenta intr-o camera cu

peretii umezi si plini de mucegai, este nevoit sa accepte realitatea potrivit careia isi poate atinge idealul

doar partial si aceasta numai prin iubire, care in plan terestru inseamna creatie. Portretul sau fizic se

incadreaza in tiparele romantice: este de o frumusete demonica, cu parul negru, pr lung car curge in vite

pe spate; ochii ii sunt de o adancime tulburatoare, iar fata copilaroasa poarta in acelasi timp amprenta

maturitatii. Se poate spune ca Dionis ar putea fi si o proiectie a poetului. Pe Maria, faptura angelica,

serafica, o caracterizeaza direct si foarte plastic: un inger blond ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin

de ceara. Ruben este si el de o frumusete antica. In ce priveste arta narativa, in cazul nuvelei Sarmanul

Dionis, suntem pusi in fata unei naratiuni fantastice in care intamplarile nu sunt cele ale unei realitati

imediate, ci ale unei realitati care se opune celei adevarate. Prin urmare, fantasticul poate fi definit ca o

categorie estetica manifestata ca o dezordine intr-o ordine data. Ca exemple de intamplari fantastice

putem da calatoria astrala efectuata in vis (visul, ca si reveria romantica, transmigrarea sufletelor,

noaptea, vietuirea pe o alta planeta sunt motive romantice); cele trei ipostaze ale lui Dionis: Dionis Dan

Zoroastru si cele ale lui Ruben: dascalul Ruben anticarul Riven; transformarea Terrei in-tr-un margaritar.

Dar in stransa legatura cu naratiunea fantastica se afla descrierea, care ocupa in nuvela un loc important.

Inca de la inceputul nuvelei se realizeaza plasarea intr-un cadru romatnic prin descrierea strazilor

noroioase, a cafenelelor mizere, a atmosferei sumbre in general. Apoi, Eminescu descrie universul pe

care DanDionis si l-a creat pe Luna: a pus trei luni si doi sori in adancimea albastra a cerului din sirurile

de munti si-a facut un castel. Este descrisa si camera lui Dionis, descriere care contribuie la

caracterizarea personajului: era o camera nalta, spatioasa si goala, ai carei pereti erau acoperiti cu

mucegai, pe patul facut din cateva scanduri era asezata o plupuma rosie, in fata patului se afla o masa,

iar pe jos erau intinse cateva sute de carti grecesti. Stilul este solemn, vocabularul cuprinzand atat

arhaisme, cat si neologisme. Desi poetul Eminescu a pus in umbra pe prozator, afirma Tudor Vianu, in

Arta prozatorilor romani, mentionand intre proze Fat-Frumos din lacrima, Sarmanul Dionis, Cezara, Geniu

pustiu, el remarca faptul ca din condeiul poetului au cazut: Cateva din frumusetile cele mai de seama ale

artei romanesti de-a povesti si ca aceste noi valori isi afla aici inceputul drumului prin lume. Analizand

diferitele aspecte stilistice ale prozei eminesciene si cu precadere pe cele specifice nuvelei Sarmanul

Dionis, Tudor Vianu retine printre particularitati: caracterul fantastic al povestirii pictura fantastica a

realitatii; caracterul fantastic si vizionar, arhitectonica fabuloasa, baroca, cu simboluri care-i dau

adancimea unei vieti morale; imagini auditive; arta portretului; arta descrierii comparatii morale adica

acele care ilustreaza si intaresc o trasatura de caracter vazuta printr-una spirituala; in felul acesta

comparatia lui Eminescu spiritualizeaza sensibilul, in acord cu intreaga tendinta a artei lui scriitoricesti.

Eminescu este socotit mare artist in ceea ce priveste zugravirea vastelor perspective, panoramice, a

lucrurilor vazute de departe si de sus (peisajul lunar, fantezia lui Dionis). Caracterizarea mijloacelor lui

Eminescu remarca T. Vianu n-ar fi cat de cat completa, daca n-am vorbi si despre ironia lui romantica,

adica acea aplecare de a lua in ras lucrurile sau gandurile in fata carora se opreste mai intai cu gravitate:

un joc obisnuit al Demiurgului romantic, care manifesta cu aceasta atitudine libertatea lui neingradita,

puterea lui suverana in actiunea de a crea si de a distruge. Pentru ilustrarea ironiei romantice a lui

Eminescu, exemplele cele mai bune sunt de cautat in acele pagini ale Sarmanului Dionis. (C.B.)