Dincolo de granita

Dincolo de granita.I

29 august. Primele minute dupa despartirea de casa. Casa albastra umplea trei sferturi cadrul hubloului. Observam doar hemisfera cu marginile albe contrastand cu vastitatea spatiului. Mai jos, printre norii de un alb impecabil, continentele zdrentuite serpuiau peste albastrul apelor, confundandu-se spre marginile sferei cu norii si disparand sub patura lor densa. Un balet alb, peticit, dirijat de vant. Sub ochii mei, globul pamantesc din copilarie capata viata. Disparusera toate literele care marcau continentele, apele, tarile si ramasese bogat doar in culori uluitoare, simple, ce variau in legea lor, in legea naturii. Vedeam in hublou doar o bucata mare de glob. Reflexia soarelui trimitea prin atmosfera straluciri difuze, violet. Vedeam linista. O vedeam prin toate simturile mele. Nu percepeam niciun zumzet dinspre el. Viata cotidiana se dizolva odata ce te indepartai spre linistea spatiului. Se atenua progresiv. Zumzetul mintii colective inceta ca o durere ce se pierde in adancul tesuturilor. Alta realitate lua locul a tot ce era conventional. Punctele de reper vechi, de care ne sprijinim in viata de zi cu zi, aveau sa se intoarca in pantecul mamei minti si sa-si gaseasca sfarsitul devenind ce-au fost la inceput, si anume nimic. Mintea avea nevoie de noi unitati de masura, de o noua piatra pe care sa-si posteze fundatia. Insa e prea curand. Pamantul imi pare pusculita in care strangeam bani in copilarie. Prin punctul de maxim al parabolei ce mi se deschidea in fata as fi putut sa var o moneda. Auzeam zanganitul metalic al monedelor ce se izbesc una de alta. Am zambit in timp ce bateam ritmic cu degetul pe sticla groasa a hubloului imitand ritmul in care monedele cadeau in incinta sferica.

Simti o greutate in piept sa vezi cum hubloul iti proiecteaza cea ce considerai odata absolut. Stateam pe camp, cand eram mic, si vedeam orizontul asa departe. Pamantul se lovea de cer si-mi ricosa in privire. Ceva asa de indepartat si teribil de inxistent. Oricum, nu-l precepeam ca fiind inexistent. Mi-era de ajuns doar sa ma uit. Pamantul si cerul erau despariti doar de o linie firava. Dar acum acel orizont isi schimba forma. Se transforma. Nu-l mai acceptam demult decat sub forma unei iluzii, dar acum chiar si acea iluzie capata constiinta de sine si hotara sa se sinucida. Linia dreapta a orizontului se franse. De fapt se curba si capetele se confundara. Noul orizont era diferit. Dar totusi ca si vechiul orizont, unea doua lucruri complet diferite unul de altul dar grozav de interdependente unul de celalalt. Pamantul si cerul, cerul si universul.

Cu fiecare minut semisfera isi desavarsea conturul sferic. Te gandesti la simplitatea care ti se desfasoara in fata. O sfera. Nu poti ghici miliardele de vise si conflicte. Un du-te vino permanent la diferite nivele de organizare. Si apoi istoria. Toate natiile care s-au perindat pe tot intinsul suprafetei. Toate natiile care si-au trasat granitele, legile, limbile, cultura. De aici de sus totul pare neschimbat. Inghetat. Nicio marturie de-a lui Alexandru Macedon nu depaseste limita de 1000 m altitudine. Piramida lui Keops cu greu poate fi gasita. Eh, Eminescu...

"Microscopice popoare, regi, oteni i nvai

Ne succedem generaii i ne credem minunai;

Muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul,

n acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul

Cum c lumea asta-ntreag e o clip suspendat,

C-ndrtu-i i-nainte-i ntuneric se arat. "

Zidul chinezesc, desi s-ar vedea, este pe partea cealalta a globului. In esenta cu cat te indepartezi, istoria pamantului care zace in tine prin toate colturile mintii, prin tot codul tau genetic, te fac sa simti o greutate in piept. Emotia e dureroasa dar placuta. Acum vezi alta parte a adevarului. Vad alta fateta a adevarului. Mi-am mai completat inca un argument. Oricat de mic ai fi, mintea nu poate fi masurata. Fiecare secunda a fiintei umane, petrecuta sub spectrul gravitatiei, se pierde pana la urma in entropia crescanda a universului. Ii vezi cum se agata cu disperare cu talpile de tarana si nu vor sa-i dea drumul. Oare cati realizeaza ca gravitatia este de fapt tendinta naturala a corpului ceresc de a atrage totul spre centrul sau, spre nucleul sau. Umanitatea este o constanta. De sus umanitatea este o constanta. Probabil de aici se trage dispretul zeilor fata de umanitate. (am ras. Cred ca pot sa ma simt un zeu acum, aici de sus, de foarte sus. Un mic zeu la care nu se inchina nimeni, si fara templu chiar). Daca ai aduna sunetele a tuturor miliardelor de fiinte, cei care plang cu cei care rad cu cei care tipa de bucurie si cu cei care tipa de disperare etc, si le-ai concentra intr-o secunda, ar iesi un sunet compact, puternic dar fara nicicun mesaj. Un vuit de vant si nimic mai mult. Poate un uragan turbat. Respiratia unei singure fiinte. Daca mi-as lipi urechea de hublou poate as avea privilegiul sa aud acest sunet legendar. Dar sunt prea departe acum.

Nu-mi mai aduc aminte ce impresie am avut cand am simtit prima data reactiunea solului asupra picioarelor mele. Bucuria primilor pasi, bucuria independentei, nu ai cum s-o compari cu ceva anume. Poate lucrurile cu adevarat bune nu trebuiesc intinate de cipicii memoriei (am zambit). Poate e mai valoros sa uiti termenii. Oare bucuria primilor mei noi pasi se confunda cu aceasta greutate in piept, cu aceasta emotie ce-mi sfredeleste stomacul? Ulterior poate o sa-mi gasesc noi termeni de comparatie. Acum probabil sunt pruncul universului pe care Terra l-a fatat si l-a expulzat in spatiu ca o mama lipsita de orice onoare materna (iar am zambit). Ah ce lupta groaznica e razboiul cu materia! Beethoven a exprimat-o cel mai bine in simfonia lui a V-a. Da, exact. Prima miscare a simfoniei(se aude totusi in incinta izolata, la milioane de km distanta de locul de creatiei) evoca aceasta lupta. Zbaterea nasterii, in primele masuri, zbuciumul existentei ce framanta fiecare fiinta. Apoi domolirea trairilor in sfera optimismului; insa samanta conflictului continua pe parcursul simfoniei, vietii. Aceasta framantare contureaza si traseaza granitele fiintei precum sunetele definesc acordurile care te transpun la randul lor in alte sfere. Finalul primei miscari exprima gloria existentei. Marsul catre viitor. Poveste fara sfarsit sau cu un sfarsit imprevizibil.

Cateva clipe am privit puritatea soarelui. Soare asa cum nu l-am vazut niciodata. Soarele nefiltrat de atmosfera terestra. O adevarate zeitate. Un monstru rece si neiertator desi fierbinte, mai fierbinte decat mania ce a incercat-o Sisif cand se pravalea la vale pentru a 1021 oara, cu stanca in brate. Zeitatea antica ce patrundea prin ferestrele templelor sa binecuvanteze fiintele, ma privea de la egal la egal (pastrand proportiile). Nu-si poate ascunde intentiile pentru ca stiu ca nu-i o fiinta. Este doar un rezultat al unor cauze. Un factor diferit in ecuatia universala cu solutii infinite. Singurul lui scop este sa-si urmeze legile. Cuptorul vietii. Bucuria dupa noptile lungi si friguroase. Cercul incandescent ma privea indiferent fara sa stie de prezenta mea. Totusi sunt constient ca nici eu nu puteam sa-l privesc in toata deplinatatea lui.

Clipe dupa clipe, planeta albastra isi pierdu detaliile, ramanand o pata perfect rotunda pe hubloul rece. O pata albastra cu petice neuniforme si albe ce-i brazdau suprafata rotunda imbratisandu-i emisferele. Maturata de conul de penumbra, micuta sfera se metamorfoza intr-o luna ciobita si albastra, incrustata in bolta vesnic intunecata. Un satelit natural al soarelui. Un corp modelat de propria-i gravitatie ce tremura, miscandu-si insesisabil contururile, intocmai ca o respiratie universala, in timp ce traseaza elipse in jurul astrului mama.

Ma cuprinse o durere insurmontabila in timp ce-mi treceam palma peste micuta planeta ce ramanea in urma, impasibila, calma, vesnic tacuta. Un varf de ac ce palpeaza clipa de clipa universul pana in clipa din urma. Simteam durearea pentru fiecare fiinta captiva spatiului si timpului - gravitatiei, fortata sa urmeze o calea circulara sub iluzia ca este perect dreapta si clipei, fortata de imprejurari sa creada in propria-i eternitate. De aici, de sus, nu mai aveam pamant sa calc, cale sa urmez, iar timpul avea sa se estompeze usor, usor. O lupta intre noul EU si vechiul EU, cel inca ramas in plasa obisnuintelor.

M-am intors cu spatele. Am incetat sa mai privesc cum marul albastru devine o amintire. De acum memoria se va confunda cu alte modele iar cel din urma model... Nu vor fi cuvinte si nici moduri de a-l exprima. Cel din urma model va exista pur si simplu, in modul cel mai pur. Divin.

*

Capsula nu este foarte mare. Dintr-un capat pana in capatul celalat, pe lungime, masoara vreo 15 metri iar in latime vreo 6. Forma rotunda, cilindrica patrundea in interior, se curba in jurul unui punct central invizibil, si se continua cu podeaua metalica, perfect netdea si puternic reflectorizanta dar nealunecoasa. Hubloul prin care privisem mai devreme este amplasat pe peretele rotund, aproape de capatul incaperii. Incastrat in peretele de metal, semana cu o gura rotunda, vesnic nesatula asemeni ochiului unui ciclop, gata sa absoarba tot continutul catre interior. Pare de-o fragilitate infioratoare insa ferm pe pozitii este singurul contact cu exteriorul din acea parte a capsulei. Capsula este impartita in doua parti. Camera asta, cea mai mare, camera de odihna, iar dincolo de perete, dupa o usa metalica si patratoasa, ingusta camera de comanda care la randul ei se continua spre capat cu o doma panoramica ce permite vederea ampla in toate directiile. Camera de odihna este construita simplu, auster. O masa metalica trasa din perete si un scaun simplu atasat de podea. Cea mai complexa piesa este insa Sicriul. O cutie din plastic si plexiglas, rotunda, cu o multime de luminite in interior si de-a lungul contururilor domoale. Dormitor, bucatarie si baie intr-o cutie claustra. Un sicriu cu capac transparent ce se opaciza treptat spre capatul dinspre picioare. Deasupra lui, tavanul descria bolta ampla si translucida a unei hemisfera ce porneste dintr-un capat al camerei pana la peretele despartitor. La nevoie peretii ce-o compun se departeaza lin lasand locul unei ample vederi asupra stelelor chiar de deasupra Sicriului, moment de maxima incantare si desfatare vizuala.

Capacul este dat la o parte astfel incat m-am varat in interior. Este mai confortabil decat pare la prima vedere. Un gel mi-a prins corpul intr-o stransoare placuta si relaxanta. Ma simt protejat pana la urma. Simt o senzatie stranie de racoare ca si cand atmosfera se mentola dar fara aroma aceea intepatoare. O usoara torpeala combinata cu ameteala primului contact cu spatiul extraterestru tinde sa ma doboare. Doar cateva ore de somn, ma gandeam, ar fi in stare sa ma regenereze. Cateva luni de hibernare m-ar face sa pierd contactul cu emotia asta a noului nascut si as pierde astfel esenta. Capacul se retracta, se inclina usor si se fixa printr-un suierat fin. In sus vedeam arcada. Cateva clipe am avut impresia ca inima trimite unde de vibratie prin gelul consistent. Dar e liniste. Un soc brusc, de scurta durata trecu prin mine. Miscarea sacadata care ma impinse intr-o parte, dura cateva secunde. Efectul acceleratiei. Capsula se accelera cateva unitati. Acum e liniste din nou. Doar tiuitul normal din urechi ma tine departe de tacerea nefireasca. Ca printr-o minune bolta prinde a aluneca incet in doua parti, cascandu-se un hau ametitor intunecat. Linistea deplina in ciuda miscarii imi creara o senzatie ciudata, nesiguranta. Haul intunecat mi se arata in toata splendoarea lui. Cu o miscare continua si fara trepidatii Sicriul se impinse in sus dandu-mi senzatia ca intr-adevar sunt absorbit de genunea intunecata. Strafulgerata de sclipirle timide, catapeteasma se desavarsea in fata mea mulandu-se pe campul meu vizual.

Ca o zapada teribila, sclipirile imi invadara unghiurile privirii. Din toate partile aveam impresia ca stelele isi amplifica lumina si se pregatesc sa cada spre centrul ce era reprezentat de capul meu. Cu ochii larg deschisi priveam imobil cataclismul universal ce avea sa se intample. Pupilele dilatate la maxim sclipeau uscate in asteptarea impactului dezastruos. Ca un cearceaf negru vascos, o pata se interpuse intre ochii mei si lumina ce parvenea de la astrii hotarati de generarea acestui holocaust universal. Intunericul deplin, strain si nefiresc, deveni o panza fara limite peste care, umbre incepura sa se contureze intr-un mod natural astfel incat constiinta mea se lasa prada inselaciunii. Umbrele capatara consistenta materiala, forme si senzatii. O adiere racoroasa trecu peste materialul vernil si gros ce imbraca scheletul metalic si curbat, puternic ancorat de pamantul moale invaluit de iarba scurta si deasa. Am simtit doua brate puternice cum ma imping in pantecul acela umflat. Totul a fost asa de rapid si neasteptat incat n-am observat mare lucru din imprejurimi. Eram brusc intr-o anticamera intunecata. Inca o impinsatura la fel de strasnica ma proiecta in interior.

Mi-au atras atentia curatenia si luxul, ce nu le gasesti intr-un asemenea cort. Maretia din interior contrasta puternic cu crampeele de imagini pe care le inregistrasem in primele clipe, inainte sa fiu impins aici cu asa brutalitate. Lumanari, infipte in patru sfesnice de aur, tronau la distanta in cele patru colturi, invaluind interiorul intr-o lumina galbuie si cuminte. Flacarile drepte si destul de inalte desavarseau contururile si culorile covoarelor moi cu modele abstracte desenate pe toata suprafata. Un birou masiv din lemn negru si lacuit frumos sculptat pe margini pata covorul cu o umbra fada si anosta. Pe birou, dintr-un sfesnic mai mic argintiu, se iteau patru lumanari subtiri si albe ce sporeau pata de lumina dimprejurul foilor de scris deasupra carora un toc elegant cu penita de aur sclipea.

In tot timpul asta, dintr-o parte in alta, undeva unde lumina lumanarilor batea mai slab, un omulet ciudat era intr-un du-te vino continuu, cuprins parca de o neliniste tuluratoare ce-ar fi distrus lumea negresit. Ajungea in spate, unde lumina inceta sa ajunga apoi revenea cu pas grabit spre capatul celalat, avand mana dreapta dusa cand la barbie cand cu mainile stranse la spate si cu privirea in sus. Era intr-o tunica neagra prinsa pana la piept ce se deschidea in laturi, lasand sa se vada, ca pieptul unei randunici, o camasa de un alb consistent strangand intransa o burta cam proeminenta si rotunjoara. Pieptul era incins de decoratii metalice stralucitoare incadrate de nasturi rotunzi si aurii, totul fiind incunat de doi epoleti stufosi si la fel de aurii precum decoratiile.

Se duse inca odata in spate si ramase un timp in umbra. Probabil ca abia acum realiza ca nu este singur. Ii vedeam un contur slab si nu-mi dadeam seama daca este cu fata spre mine si ma priveste sau este in oricare parte, cu gandul. Niciun sunet. Reveni usor spre lumina schimbandu-si usor directia spre mine si se opri la cativa pasi. Capul sau, putin mai mare proportionat decat restul corpului, ii indrepta spre mine ochii incununati de sprancene descriind o blandete aparte. Mi se parea ca ezita sa mi se adreseze. Lucru foarte rar dar probabil ca nu se astepta la o vizita si mai ales din partea unui asemenea musafir. Isi ascunse repede suprinderea.

- Tu esti nou recrut pe aici sau vreun nefericit de spion? intreba el ramanand in aceasi pozitie. In oricare din cazuri n-ai ce cauta aici. Tonul neutru, deloc ameintator ma mira pe mine, probabil mai mult decat era el mirat de situatie. Oricum, soarta o sa-ti fie potrivnica in oricare din cazuri, continua el sa graiasca, miscandu-si energic falcutele rotunde ce acopereau maxilarul patratos, apoi se uneau drept sub buza de jos a unei guri de copilas grasun. Priveam admirativ, departe de teama care ar fi trebuit sa nu fie straina in astfel de situatii. Personajul misterios imi aparea in priviri in tocmai ca reprezentariile din cartile de istorie. Ilustratele acelea color si alb negru ce-l reprezentau in diverse ipostaze imi pareau fade iar maretia ce mi se deschidea in fata ochilor ma coplesea teribil. Nu pari asa teribil ca sa fii spion si nici asa prost ca sa-mi fii recrut, se hotara sa vorbeasca dupa cateva clipe de liniste in care, pare-se ca mainile lui prinsera viata.

- Prea marite imparat, baguii eu inca simtind un tremur in membre si lasand capul in jos

- Ma confunzi tinere, ma intrerupse el razand cu o voce joviala si se hotara sa treaca dupa birou, insa cu ochii fixati asupra mea. Cateva momente de tacere ma studie si isi aduna repede ideile. Nu trebuie sa te prezinti. Stiu totul despre dumneata. Omul potrivit la momentul potrivit si chiar in locul potrivit. Am glumit mai devreme, zambii el apoi continua pe un ton ce inspira a grija si protectie. N-ai de ce sa te temi si nimic n-are ce sa ti se intample oricum.

Eram mai surprins decat in momentul cand am fost impins cu asa brutalitate inauntru fara sa observ cine a facut-o. Parca o pereche de palme, mari ca niste lopeti, ma impinsesera si apoi disparusera. Palma divina, am ras eu in sinea mea, incercand sa scap de tensiunea emotiilor. Palmele divine.

- O sa fii martorul maretiei, zise cu voce grava si zambetul i se dizolvase instantaneu. Dupa aceasta propozitie, pielea rumena deveni de consistenta cerii apoi impetri odata cu zambetul. Ochii ma fixau atent, sorbind fiecare gest. Si am nevoie sa-mi si vorbesti, porunci el vazand ca ezit, ca nu-mi gasesc punctul de sprijin in aceasta situatie. Sa-mi vorbesti fara teama. N-ai ce sa patesti. Pufai parca exasperat disimuland o lehamite evidenta. Toti va inghititi cuvintele cand vorbiti cu o personalitate sau cu o femeie frumoasa. Daca n-aveti cuvintele potrivite, de obicei de lauda, ceva lingusitor, faceti pe voi. Ha! Hai vino mai aproape si uite-te la mine.

Desi vocea lui nu suna poruncitor, n-am rezistat si m-am oprit la cativa pasi de birou. Imparatul chema apoi un gardian si-i cerut, de data asta pe un ton poruncitor, sa mai aduca un scaun si sa-l instaleze in locul in care stateam. Pierre, gardianul, era un om masiv cu niste maini imense. Cred ca el e cel ce ma impinsese cu atata hotarare. Dupa cateva clipe aduse un scaun masiv, dintr-un lemn alb si tapiterie rosie si pufoasa. Il manevra cu usurinta de invidiat in ciuda aspectului greoi si solid, pe care scaunul o afisa. Mi-l puse langa mine iar imparatul facu un semn sa ma asez. Dupa ce se asigura ca Pierre parasi incaperea iar eu stateam confortabil imi zise pe acelasi ton bland.

- Acum ca te simti comod, o sa fii martorul maretiei. Maretia care se ascunde in tot si in toate. Tu ce zici?

- Despre maretie? am ezitat incercand sa intuiesc ce doreste sa afle de la mine. Nu stiu ce sa zic. N-am facut nimic maret in viata mea...

Imparatul se puse pe ras. Fizionomia lui dolofana se deforma si capta aspecte grotesti, mai ales cand umbrele lumanarilor cadeau pe tenul deformat de efort. Radea cand ca un copil, un raset zglobiu, cand ca un om ajuns in pragul nebuniei si avea nalucirle unei copilarii zbuciumate.

- Asa-i tinere, asa-i, izbuti el sa zica printre hohotele de ras. Se opri din ras si-si sterse cateva broboane de sudoare de pe frunte si lacrimile care-i incununara rotundul ochilor si se desprinsesera pe pometii obrajilor.

Ramasesem descumpanit, simtindu-ma obiectul dispretului lui.

- Ma simt impresurat si deloc obosit, reincepu imparatul pe tonul serios pe care-l aborda de obicei. Din 1797 nu mi-am inchis ochii ca lumea, dar e timp pentru toate. Am dormit mult inainte si am visat. Am visat maretia care o avem innascuta noi oamenii. Stii, dragul meu, toti suntem condamnati sa fim mareti, sa avem cele mai cutezatoare fapte dar nu toti avem privilegiul sa ajungem in punctul acela unde, de sus, poti fii multumit cu adevarat si te poti odihni. In tot timpul asta, imparatul incepu sa scrie cu repeziciune niste ordine. Nu se intrerupea din scris in timp ce vorbea, chiar isi ridica adesea ochii de pe hartie si ma privea, continuand sa scrie. Dincolo de interesele nationale fiecare e dominat de nelinistile proprii, continua imparatul. Eu hotarasc ce vrea poporul, zise el punand accentul pe pronumele eu. Eu instig poporul la maretie iar poporul e dornic de maretie si de aceea iubesc acest popor.

- Si cand acest popor intoarce spatele preamaritului conducator? am intrebat eu.

- Poporul are cea ce merita, imi raspunse imparatul intr-o doara, aratand ca nu-i place directia in care convorbirea a luat-o. Atata vreme cat isi regaseste idealurile in cea ce fac eu, o sa fie alaturi de mine... Stii care este secretul, dragul meu? Respectul, zise cu emfaza incercand sa accentueze dramatismul. Statul trebuie sa respecte cetateanul. Ei bine, cand statul nu mai respecta oamenii de rand, multimea, atunci oamenii de rand incep sa-si bata joc unii de altii. Anarhie morala, mocirla. Anarhia morala se conduce usor dragul meu. E cel mai usor de condus anarhia morala insa eu nu caut asa ceva. Bine, reveni imparatul la un ton mai firesc, sustinandu-si monologul, e tentant insa nu poti obtine victorii asa. Anarhia morala nu te conduce la victorie ci doar asa, la o multumire de sine ca nu esti ca majoritatea si ca esti constient de mizeria din jur lor in timp ce ei nu-s constienti si se zbat ca mormolocii in namol.

Se opri si-si contempla afirmatiile privind pierdut cu gura usor intredeschisa.

- Victorie nesfarsita nu exista. Omenirea este o fiara inconstienta dominata de instincte gregare iar respectul de sine nu se cultiva asa usor. Am profitat de momentul de slabiciune ce-l zarisem la imparat si i-am intors-o cu o voce ce-l facu pe imparat sa-si intoarca gandul inapoi la la focul discutiei.

Isi analiza scurt starea de nervozitate care-l cuprinse si il facea sa se miste nervos in scaun negasindu-si locul. Sangele ii navali in obrajorii rotunzi inrosindu-i si dandu-le o tenta de piersica sanatoasa.

-Nu-s in masura sa judec omenirea, zise el intr-un tarziu dupa ce isi linisti navalnicele ganduri, multe dintre ele contradictorii, ce se perindau in mintea lui. Ma gandesc doar la victoria ce urmeaza sa vina si stiu cum s-o obtin. Stiu cum sa scot ce-i mai bun din oamenii mei, de la maresal pana la soldatul cel mai din urma, pentru ca in ei fierbe acelasi foc, din intamplare, ca si in mine. Imparatul zicea totul cu o voce apasata, accentuand patetismul acela pa care conducatorii il folosesc sa-si mobilizeze masele. Schimba apoi tonul intr-unul mai moale, mutandu-si privirea undeva intr-o parte, dincolo de foaia de cort, intr-o vale imaginara. Cand victoriile se vor incheia si infrangerea va fi aproape, vor fi dezamagiti de ei insisi caci nu se vor ridica la inaltimea la care le-am zis ca pot ajunge.

-Poate n-au fost convinsi niciodata ca ar fi in stare de maretie. Nicidecum idealurile oamenilor complet diferiti nu se confunda, spusei eu foindu-ma in scaun.

Teama ca ideile erau contradictorii imi creara o stare de nervozitate. Incercam sa disip atentia si eventuala incordare a imparatului prin aceasta neliniste, fara a-mi da seama ca defapt putea fi mai enervanta.

-Sunt doua lumi diferite, preamarite imparat. Ei vad victoria zilei de maine in alta lumina. Cea a existentei lumesti, plina de nevoi. Nu e glorie in a trai de azi pe maine. Apoi vine momentul cand nimic nu le mai sta in cale. Poporul e o fiinta careia ii place sa fie convinsa de propria-i libertate. Intre popor si Domnie sunt o multime de suflete care sunt ghidate de interese proprii. Oricand, poporul se vor increde in aceste suflete. De ce? Pentru ca aceste suflete n-au sange albastru. Aceste suflete se pierd usor in marea masa de oameni si cu usurinta isi confunda scopurile lor cu cele ale poporului. Ei conduc poporul.

Gandurile mi se limpezira ca linistea ploii tomnatice ce lasa acea lumina difuz cenusie, imbietoare la calm si amorteala. Prin razele constiintei, care se intrevedea prin amalgamul confuz al gandurilor aleatoare si cateodata contradictorii, se contura acum peisajul simplu al vietii. Oamenii se nasteau, se inmulteau si mureau in acelasi ciclu natural si continuu. Ploaia monotona si rece, tomnatica, se transforma intr-o ploaie de vara, greoaie si insistenta gata sa sfasie frunzele copacilor. Un planset de copil se intrevedea ca un ecou suav, improspatat de atmosfera asa de curata. O umbra sfrijita, rozacee, statea intr-o balta si se tanguia teribil, nesfarsit. Cata simplitate, puiul indepartat de mama lui. Departe de pacea si echilibrul matern vulnerabil la orice gand amenintator. Ce simplu percepea el, stand in propria-i lamentatie, frica, amenintarea unei eventuale morti. Tot ce stia micutul era doar clipa prezenta iar starea de fapt il sufoca teribil. Nu avea niciun punct de sprijin ci doar instincul de a fi. Zbatandu-se in disperarea lui, micutul se taraia prin baltoaca noroioasa cautand punctul de sprijin al existenti. Acest viitor gentelman nu tinea cont de nimic, nu intelegea nimic din ce i se intampla si isi urma propriul ritm, propria-i individualitate. Manjit, reusi sa iasa, iar ploaia il spala de resturile de namol si lacrimi. Nu exista glorie in a supravietuii.

Intr-o fractiune de secunda, care imparatului i se paru un veac si-o zi, un singur gand ii sfarma mintea in mii de bucati si i-o imprastie pe-o masa mai stralucitoare decat cea mai slefuita oglinda. In jur, trairile din trecut si umbrele cele mai obscure si difuze ale amintirilor demult estompate, pluteau intr-o atmosfera gaunoasa, intunecata. Intr-un joc continuu de senzatii si perceptii, totul se combina si se dizolva dupa niste reguli de nimeni stiute. Durerile cele mai aspre, cele care demult au disparut din orizontul constiintei reveneau acum si-i acopreau simturile cu un giulgiu aspru si translucid. Nimic nu se pierde, totul revine cand nu te astepti, cand gaseste terenul propice sa rasara, iar rasarind, natura absoluta isi gaseste propriul echilibru chiar daca pe tine, ca asa zisa fiinta, te arunca intr-un hau necunoscut si lacom. Imparatul isi vazu, de undeva de sus din intuneric, toata fiinta imprastiata pe masa oglinda. Bucatile fiintei sale se amestecau continuu, fara control, intr-un dans imposibil de urmarit. Suferinta papusarului se transmite, prin ate, papusii ce cade rece pe scena de lemn. Cuprins de deznadejde infrangerii propriei fiinte, imparatul se cufunda intr-o furie oarba iar in cele din urma se pierdu incat nu-si mai realiza propria existenta. Nu se mai recunoscu pe sine insusi.

Stateam si eu prins, suspendat in aceasi dimensiune. Incercam sa intrevad toate zbuciumuriile oamenilor, gandurile lor, sperantele lor. Fiecare se gandea la propria-i supravietuire iar clipele ce si le asumau, le considerau marete si glorioase. Gandurile se schimba permanent iar o revolutie nu este decat punctul de plecare al alteia iar in cele din urma esenta revolutiei primordiale se pierde. Framantarea teribila te prinde in capcana ei, aceea de a te framanta pur si simplu, scopul ei fiind doar o scuza.

Imparatul se destinse dupa aceast moment de incordare interioara. Gandurile se domolira.

- Pierre, Pierre! striga el intr-un tarziu. Sa vina Isabell repede. Cat mai repede. Dupa ce porunci, si pasii greoi ai soldaturlui batura iarba din preajma cortului, imparatul isi indrepta privirea spre mine si-mi zambi complice. O sa ai parte de supriza vietii tale dragul meu. Colturile gurii i se deformara sub impulsul zambetului. O sa cunosti acum o fiinta extraordinara, fiica unui muritor de rand... cum probabil ti-ar placea sa zici. Un soldat.

Vorbea accentuand fiecare cuvant, incercand parca sa de un ton maret acestui moment. Zambind, ii placea sa creada ca fiecare cuvant de-al sau mie imi suna a imn. O oda a demnitatii si spiritului uman creata pe loc.

- Era un gropar amarat pe care l-am gasit aproape mort de beat cazut intr-o groapa la marginea unui cimitir. Treceam intamplator acum cativa ani si am zis ca trebuie sa-l ajut. Femeia ii murise si el o tinea dintr-o betie in alta chiar daca avea o fata de ingrijit. In sfarsit, l-am adus pe calea cea dreapta si in cele din urma s-a trezit. L-am facut soldat iar pe fata au instruit-o cei mai buni oameni ai mei. Amandoi sunt o mandrie a armatei.

O adiere fina cu aroma discreta de iasomie incununa in clipa aceea aerul fad. Perdele groase se dadura inlaturi si Isabell trecu pe langa mine, cu pasii ei siguri de soldat oprindu-se la cativa pasi de imparat. Nu-mi acorda nicio atentie si parca ar fi trecut prin mine ca si cum as fi fost o fantoma. Ceva mai mica de statura decat mine, cu trupul frumos conturat, incadrat de o vestimentatie militara impecabila ce-i cadea strans pe formele feminine, domnisoara Isabell Fleurdeuxchamps isi purta parul brunet intr-o coada ce i se scurgea doua palme sub umeri ca un voal negru si inchegat. Se opri langa imparat si se apleca usor incat sa-i auda cuvintele. Vorbira o vreme fara sa-i aud in timp ce imparatul mai notata cateva cuvinte pe hartia din fata lui. Semna amplu si dadu sa-i inmaneze hartia fetei.