DIN MILOSTIVIREA LUI ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI · De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca pe...

1noiembrie - decembrie 2019 )))))))))))))))))))))))

†IPS PărInte PImen,ArhIePIScoP Al SuceveI şI rădăuţIlor

omenie a localnicilor orașului Betleem față de două persoane, dintre care una o mamă însărcinată, gata să nască. Şi de aici înţelegem starea de decădere morală a lumii de atunci.

De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca pe om, prin cuvintele și faptele Sale să-l aducă la starea sufletească „cea dintâi” pe care a avut-o înainte de căderea în păcatul neas-cultării, când chipul Lui sădit în om era curat, neîntunecat de păcat, să-l aducă la starea de omenie.

„Tabloul” nașterii cu trup a Domnului nos-tru Iisus Hristos este cu adevărat dumneze-iesc. Pe bolta cerului a apărut mulțime de oas-te cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pă-mânt pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 13-14), martorii oculari ai acestui tablou dum-nezeiesc au fost ciobanii care făceau de strajă

† P I M E N, DIN MILOSTIVIREA LUI

DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI

RĂDĂUŢILOR

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu - Tatăl, iar de la Noi,

arhierească binecuvântare.

Iubiți credincioși,

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos cu trup este fapta iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii, fapta mântui-

rii noastre așa cum mărturisim în Simbolul Credinței: „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”.

Timpul și locul nașterii au fost în zilele domniei Cezarului August care a poruncit ca toți oamenii să se înscrie, fiecare în cetatea sa; locul nașterii a fost cetatea lui David care se numește Betleem, iar lăcașul a fost o peș-teră; „născându-L L-a înfășat și L-a culcat în iesle căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

Cuvintele „nu mai era loc de găzduire pen-tru ei” ne fac să înțelegem marea aglomerație de oameni care au venit să se înscrie la acel recensământ, iar pe de altă parte lipsa de

Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului

candela2 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

turii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești, cântece, legende, cu un cuvânt, de acolo un popor plin de originalitate și de o feciorească putere, for-mată printr-o muncă plăcută fără trudă, de acolo însăși nepăsarea lui pentru formele de civilizație, care nu i se lipesc de suflet și n-au răsărit din inima lui”1.

Sfântul Antonie cel Mare a fost întrebat de cei înțelepți: „cum rabzi, o, Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărți?” Şi a răspuns Antonie către dânșii: „Cartea mea, o, filosofilor, este firea celor văzute și deschi-să îmi este, oricând voiesc să citesc într-în-sa”. Psalmistul spune la rândul său: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâini-lor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Deci este o cunoaștere din citirea cărților și este și o cunoaștere privind creația lui Dumnezeu; aceasta, a doua, este mai adâncă datorită fap-tului că autorul acestei „cărți” este Dumnezeu și ea trebuie împletită cu curăția inimii: „Feri-ciți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Oamenii, socotiți de noi „sim-pli” sau „de rând”, cum sunt ciobanii și țăra-nii, aceștia cunosc puține lucruri, dar pe cele mai importante, le cunosc și le trăiesc, „își fac

1 „Abecedarul nostru economic”, în volumul Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny și I. Saizu, Editura Universităţii „Alexan-dru I. Cuza”, Iași, 1988, p. 80.

noaptea împrejurul turmei lor. „Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul în ceta-tea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle (…)” (Luca 2, 8-12). Şi după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alții: „Să mer-gem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre copil. Şi toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Luca 2, 15-18).

Deci, putem spune că cei dintâi oameni, martori și vestitori ai Nașterii cu trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost niște ciobani, oameni considerați în poporul nostru oameni simpli, oameni de rând.

Dacă luăm aminte la cuvintele lui Mihai Eminescu despre ciobani, cine sunt ei cu ade-vărat, ne schimbăm părerea. Eminescu vor-bește despre ciobanul din poporul nostru, despre cumințenia lui: „ (…) ca cioban, a avut multă vreme să se ocupe cu sine însuși, de acolo limba spornică și plină de figuri, de aco-lo simțământul adânc pentru frumusețile na-


punându-le unele peste altele într-o farfurie, apoi se pune între ele miez de nucă și zahăr. Ele se împart la vecini și la săraci. Această rânduială a scutecelor este amintită într-una din colindele noastre: „Nu mai plânge Maica mea, că noi scutecele îți vom da”.

Sensibilitatea credincioșilor noștri, a oa-menilor din popor, este foarte mare, plină de omenie cu privire la condițiile în care S-a năs-cut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Anume într-o peșteră, culcat într-o iesle, într-un se-zon de iarnă, un sezon rece, fără căldura fizi-că a unei camere, în care s-ar fi cuvenit să se nască un prunc.

De aceea, credincioșii noștri s-au gândit că un pic de căldură pentru Pruncul înfășat și pus în iesle i-a fost dată de animalele adă-postite în acea peșteră, cum se menționează într-o colindă și „boii peste El suflau, căldură ca să-I facă”.

Cum vedem, sărbătoarea Nașterii Dom-nului este încărcată cu multe frumuseți, fru-museți ale dragostei oamenilor ca răspuns la nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Rog pe bunul Dumnezeu ca sărbătorile în cinstea Nașterii Domnului, a Botezului și a Anului Nou să le trăiți cu bucuria mântuirii și în dragostea cea vie exprimată în faptele de ajutorare a celor aflați în diferite lipsuri tru-pești și sufletești.

Al vostru către Domnul rugător și de tot binele voitor,

† PIMEN

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI

RĂDĂUȚILOR

Dată în reşedinţa noastră arhiepiscopală din Suceava la sărbătoarea Naşterii Domnului, anul mântuirii 2019, decembrie, 25.

timp ca să se ocupe cu sinea lor”, ca să își cer-ceteze conștiința care face parte din chipul lui Dumnezeu sădit în el din momentul zămisli-rii, chipul lui Dumnezeu care dă înțelepciune, „cumințenie”.

Din Sfânta Evanghelie înțelegem că, în-tre primii martori și vestitori ai Nașterii cu trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost și magii, oameni de cultură, de științe și cu rosturi în lume pe cea mai înaltă treaptă a conducătorilor de popoare. Aceștia au ve-nit călăuziți de o stea, al cărei mers era altul decât cel al stelelor obișnuite. „Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă. Magii luând în-științare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor” (cf. Matei 2, 11-12). Semnificația celor trei daruri este una duhovnicească: „Aur lămurit ca unui Împărat al veacurilor; tămâie ca unui Dumnezeu al tu-turor și ca unui mort de trei zile; și smirnă ca Unuia fără de moarte” (stihira de la stihoavna Slujbei Vecerniei la Praznicul Naşterii Domnului).

Să reținem, cu mintea și cu inima, gestul magilor, oameni de cultură și de știință, împă-rații perșilor, cum sunt ei numiți în cărțile de slujbă, „căzând la pământ, s-au închinat Lui”, Pruncului Iisus, fiind încredințați de credința și conștiința lor, că Pruncul era Fiul lui Dum-nezeu Care a venit să mântuiască lumea crea-tă de Dumnezeu. Cultura și știința adevărate nu îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, ci, din contră, îl apropie dacă acest om are inima cu-rată. Istoria culturii și a științei este plină de asemenea oameni.

În unele icoane ale Nașterii Domnului este prezent și un copil, „un pui de cioban”, care, împreună cu părinții lui – ciobani, merge și el la Betleem ducând ca dar un miel. Urma-re acestui fapt a intrat în tradiția întâmpinării sărbătorii Nașterii Domnului, ca în ziua de ajun, copii să meargă cu colinda vestind Naș-terea Domnului la casele credincioșilor.

În noaptea de ajun, spre dimineață, în multe zone ale țării, femeile gospodine pregătesc „pelincile – scutecele“ pentru Prun-cul Iisus, care constau din foi de aluat, sub-țiri, coapte pe plită și le fac bucăți mai mici

candela4 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

Petru, care mai înainte se chema Simon, și fiu al pescarului Ioná din Betsaida. Cetatea Betsaida, situată pe ţărmul Mării Galileii, în nordul Ţării Sfinte, a oferit Mântuitorului Iisus Hristos trei apostoli dintre cei doispre-zece: pe fraţii Andrei și Petru și pe Sfântul Apostol Filip.

Pescar de meserie, Andrei a fost prins în „mrejele propovăduirii“ de Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, pe lângă care a ucenicit până la chemarea la apostolat de către Iisus din Nazaret. În pustiul Iordanului a fost uce-nic al Prorocului Ioan, care vorbea despre venirea lui Mesia, iar a doua zi după Botezul Domnului Iisus, Sfântul Ioan Botezătorul văzând pe Iisus a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36).

Dacă întreaga viaţă Andrei trăise cu nădej-dea că va veni Mesia, iată că acum se plinise vremea și, în chiar a doua zi după Botezul lui Hristos în Iordan, Andrei putea împăr-tăși bucuria prezentului cu fratele său Petru, căruia îi spune: „Am găsit pe Mesia (care se tâlcuiește: Hristos)” (Ioan 1, 41).

Răspunde cu bucurie chemării lui Iisus de a deveni „pescar de oameni” și devine ascul-tător al Evangheliei lui Iisus și martor al minu-nilor Sale. Numele Sfântului Apostol Andrei este amintit în Evanghelia Sfântului Ioan Teologul, cu ocazia a două evenimente dife-rite. Astfel, Sfântul Andrei este cel ce, înainte de înmulţirea minunată a pâinilor în părţile Tiberiadei, află în mulţime un băiat care avea cinci pâini de orz și doi pești și îl aduce în faţa lui Iisus. Iar într-o altă interpretare, împreună cu Apostolul Filip, el mijlocește o întâlnire

Din timp în timp istoricii Bisericii noas-tre revin cu studii asupra începuturilor creștinismului pe teritoriul României.

Poporul român, a cărui creștinare coincide cu etnogeneza, a primit creștinismul atât în limba greacă, cât și în limba latină.

Ortodoxia românească are un specific al său care s-a manifestat în decursul istoriei printr-un echilibru și o armonie pe multe pla-nuri și sub diferite aspecte ale vieţii. Între aceste trăsături specifice, putem enumera: absenţa războaielor confesionale, cumpătarea în discuţiile dogmatice, îmbinarea echilibrată între cugetarea teologică și viaţa concretă, cooperarea între Stat și Biserică, prioritatea frumuseţii morale faţă de juridismul eclezial, tăria, răbdarea și curajul în faţa marilor încer-cări ale istoriei, încrederea în biruinţa binelui și altele1.

Sfântul Apostol Andrei a fost „cel întâi chemat“ la apostolie (misiune) de către Mântuitorul Hristos și, la rându-i, a chemat pe mulţi la dreapta credinţă, într-o bogată activitate misionară ce l-a purtat până la gurile Dunării de Jos. Tradiţiile locale legate de cultul Sfântului Andrei au îmbogăţit teza-urul popular românesc, păstrându-se, din generaţie în generaţie, până astăzi. Pentru că strămoșii noștri geto-daci au primit cuvân-tul Evangheliei și au fost botezaţi de Sfântul Apostol Andrei, îl cinstim ca ocrotitor și cel dintâi părinte spiritual al românilor.

Sfântul Apostol Andrei este întâlnit, pentru prima dată, în cuprinsul Sfintelor Evanghelii. Era iudeu de neam, frate al Sfântului Apostol

1 S. Mehedinţi, Creştinismul românesc, Bucureşti, 1941.

† D A N I E LPatriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfântul Apostol Andrei, părintele spiritual al românilor şi Ocrotitorul României


Prezenţa Sfântului Apostol Andrei este atestată și în cetatea Sinope din părţile Pontului, localizată astăzi pe ţărmul turcesc al Mării Negre. O tradiţie locală afirmă că, în această cetate, un pictor al timpului i-a zugră-vit chipul, realizând astfel prima icoană a unui apostol. De asemenea, se amintesc o serie de minuni săvârșite de Sfântul Apostol Andrei aici, minunat fiind și felul cum a scăpat viu din chinurile la care a fost supus.

Despre propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în Sciţia vorbește și Sfântul Ipolit Romanul (sec. III) – martirizat în timpul perse-cuţiei împăratului Deciu (249-251) – în lucra-rea sa Despre apostoli. În secolul al IV-lea, în Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea nota: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, pre-cum și ucenicii lor, s-au împrăștiat în toată lumea locuită pe atunci. După Tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă (la propovă-duire) în Partia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia…“.

Mai târziu, în secolul al VIII-lea, călu-gărul Epifanie, în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, număra sciţii între popoarele evan-ghelizate de el. În secolul al XIV-lea, isto-ricul bizantin Nichifor Calist reia tradiţia consemnată de Origen (secolul al III-lea) și Eusebiu de Cezareea (secolul al IV-lea), afir-mând că Sfântul Andrei a predicat „în pusti-urile scitice“. Tot dintr-un sinaxar al Bisericii de Constantinopol aflăm că Sfântul Andrei a hirotonit episcop la Odessos (astăzi Varna, în

cu Domnul Iisus unor greci veniţi să sărbăto-rească Paștele iudaic.

Mai departe, îl întâlnim doar ca personaj colectiv, alături de ceilalţi apostoli, ascultând învăţăturile lui Iisus, văzând minunile Lui și pătimirile Lui, bucurându-se de Învierea Sa și primind porunca propovăduirii Evangheliei la toate neamurile.

Începând cu anul 33, după Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii creș-tine la Ierusalim, Sfinţii Apostoli au împli-nit porunca de a predica dreapta credinţă pretutindeni.

Unii istorici și teologi din primele secole creștine atestă că Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, numit atunci Sciţia Mică. Astfel, un sinaxar constantinopolitan amintește pătimi-rea Sfântului Andrei la 30 noiembrie, după ce a propovăduit în „toată regiunea Bitiniei și Pontului, în provinciile romane Tracia și Sciţia“.

Un alt sinaxar al Bisericii de Constantinopol ne oferă o variantă mai lungă a pătimirii Sfântului Andrei, menţionând că „lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi (pentru propovăduire) Bitinia, părţile Pontului Euxin [Marea Neagră] și ale Propontidei, cu cetăţile Calcedon și Bizanţ, Macedonia, Tracia și regi-unile care se întind până la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia și cetăţile Aminsos, Trapezunt, Heracleea și Amastris“.

candela6 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

Vasile I Macedoneanul restituie locuitorilor din Patras capul Sfântului Apostol Andrei.

După Cruciada a IV-a, din 1204, când Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaștele Sfântului Andrei, păstrate în capi-tala imperiului, să fie așezate în catedrala din Amalfi, Italia. În aprilie 1462, în timpul papei Pius al II-lea, capul Sfântului Andrei din Patras a fost așezat într-o biserică din Roma. Însă, la 26 septembrie 1964, în timpul papei Paul al VI-lea, Vaticanul a restituit racla purtând capul Sfântului Apostol Andrei Mitropoliei de Patras a Bisericii Ortodoxe a Greciei.

Se crede că, în timpul misiunii sale în păr-ţile Dobrogei, Sfântul Apostol Andrei a pre-dicat în Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic), cetăţi în care greci și romani convieţuiau cu geto-daci, strămoșii românilor. De aici pornesc și numeroasele tradiţii populare despre Sfântul Apostol Andrei.

Între ele, una amintește despre popasul făcut de Sfântul Andrei în Dobrogea, pe teri-toriul dregătorilor Cutusun și Dura, în satul Guzgun, astăzi hotarul comunei Ion Corvin (judeţul Constanţa), nu departe de graniţa româno-bulgară. În apropierea acelei așezări se află o pădure adăpostind două peșteri, care au servit apostolului și însoţitorilor săi drept loc de odihnă. Aceste peșteri au devenit lăca-șuri de cult pentru populaţia din zonă, iar Peștera Sfântului Andrei este socotită prima biserică de pe teritoriul ţării noastre.

În anul 1943, episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos a sfinţit peștera, însă a urmat o perioadă dificilă, până în anul 1990, când a început ridicarea unei mănăstiri. O serie de hidronime păstrează amintirea Sfântului Apostol în zonă, cum ar fi Pârâiașul Sfântului Andrei sau Apa Sfântului.

Tot în tradiţia străbună românească s-au păstrat unele colinde referitoare la Sfântul Apostol Andrei:

„Ne daţi ori nu ne daţiCă mergem în altă casă

Unde Sânt Andrei ne lasăŞi ne face tolba grasă”.

Bulgaria) pe ucenicul său, Amplie, pomenit ca sfânt în calendarul ortodox la 31 octombrie.

Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, scria, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în cartea Viaţa și petrecerea sfinţilor, că „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorţi) Bitinia și Marea Neagră și părţile Propontului, Halcedonului și Vizantea, unde e acum Ţarigradul, Tracia și Macedonia, Tesalia și, sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea și altele ce sunt pe Dunăre, și acestea toate le-a umblat“. Istoricul bisericesc Nichifor Calist amintește că Sfântul Apostol Andrei a plecat din părţile Sciţiei spre sud, trecând prin Tracia, și a ajuns la Bizanţ, viitorul Constantinopol.

O veche tradiţie păstrată de cronografi bizantini afirmă că acolo a hirotonit episcop pe Stahie, unul dintre ucenicii săi. Astfel, Biserica din Constantinopol își revendică ori-ginea apostolică de la Sfântul Andrei, pe care-l cinstește ca ocrotitor.

De la Constantinopol, Sfântul Apostol Andrei a trecut prin Macedonia și Tesalia, ajungând până în orașul Patras din Ahaia, în Grecia de astăzi. În cetatea Patras, a convertit, printre alţii, pe Maximila, sora proconsulului Egeas al Ahaiei.

Însă, porunca acestuia, Sfântul Apostol Andrei a fost martirizat, răstignit pe o cruce în formă de X, numită în popor „Crucea Sfântului Andrei“. Anul muceniciei Sfântului Apostol Andrei oscilează, în datele istorici-lor, între persecuţia împăratului Nero (54-68) și cea a împăratului Domiţian (81-96). Biserica primară a stabilit, încă de la sfârșitul secolu-lui al II-lea, ziua de 30 noiembrie ca dată a pomenirii Sfântului Apostol Andrei.

Moaștele Sfântului Andrei s-au păstrat în cetatea Patras din Grecia până în anii 356-357, când împăratul Constanţiu le-a mutat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, cu ocazia slujbei sfinţirii acesteia, după restaurare.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, scria că părticele din sfintele sale moaște au fost oferite bisericilor italiene din Milan, Nola și Brescia. În jurul anului 850, împăratul bizantin


Cu ei că-mi vorbea,Dar nu se închina,Nici cruce-şi făcea.La schitul din tei,Crucea lui Andrei,Traian că venea,La slujbă şedea,Slujba asculta,Şi îngenunchea,

Dar nu se închina…Pe murg călărea

Şi cale-şi lua,La cetatea lui,A Trofeului…

Andrei col-la schitUita c-a ieşit,

Cu papucii lui,Talpa raiului,Şi potcapu luiArca cerului,

Cu veşminte sfinte,Fraţii înainte,

Cu toiag şi cruce,Candele-n răscruce,Lumânări aprinse,

Vâlvătăi cuprinse…Iară Sânt Andrei

Sub crucea din tei,Schitul din grindei,

Se roagă mereuLa bun Dumnezeu”.

Cinstirea de care se bucură Sfântul Andrei în evlavia populară din România a făcut ca aproape 720 000 de români să se afle sub patronajul spiritual al Sfântului Andrei, pur-tându-i numele care înseamnă „bărbăţie”, „curaj”2.

În ședinţa sa din mai 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua prăznuirii Sfântului Apostol Andrei să fie tre-cută în calendarul bisericesc cu cruce roșie, între sfinţii mari ai Ortodoxiei.

În zilele de 12-17 octombrie 1996, pe când eram mitropolit al Moldovei și Bucovinei, am întâmpinat la Iași, de Sărbătoarea 2 Nume derivate din numele Andrei: Andreea, Andra, An-drada, Andraș, Andruș, Andruța, Andreas, Andrias, An-dries, Adi, Andi, Andu, Andru, Andreiu, Edra, Endre, Deia, Deea.

În altă creaţie populară, Sfântul Apostol Andrei este prezentat într-un dialog cu colin-dătorii. La întrebarea:„Spune, spune, Moș Andrei, cel cu crucea cea de tei,Cine, cine-i Moș Crăciun, Moș Crăciun, cel mai bătrân”,

Sfântul Andrei răspunde:„Moș Crăciun e Tatăl vostru, e și Dumnezeul nostru,El l-a făcut și pe pom, și pe capră, și pe omŢa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, trece-mă și DunăreaCa să afle Dacia, că S-a născut Mesia”.

Balada Peștera Sfântului Andrei leagă amintirea celui dintâi chemat între apostoli de numele lui Decebal și Traian. Versurile aces-tei balade, armonizate, au dat naștere unui colind închinat Sfântului Apostol Andrei.

Cu prilejul acordării episcopului Antim Nica al Dunării de Jos rangul de Arhiepiscop, la 9 noiembrie 1975, au fost citate versu-rile baladei respective, motivând că „aceste scumpe amintiri au încălzit inimile înaintași-lor noștri și ele însufleţesc și astăzi solemni-tatea noastră”:

„Colo pe grindei,Crâng de alunei,

Val de arţărei,Sfânta mănăstire,

Loc de tăinuireŞi tămăduire,

Se piteşte-n teiCasa lui Andrei,

De la schit la cruce,Scară care duce,

Din cruce la schit,Scări de coborât…De la schit în sus,Crucea lui Iisus,De la cruce în tei

Casa lui Andrei…La schitul din tei

Crucea lui Andrei,Cine că-mi venea

Şi descăleca?Venea Decebal

Călare pe-un cal,Sfinţii că-i găsea,

candela8 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

le-am adresat Parlamentului, Președinției și Guvernului României, prin Legea nr. 147 din 23 iulie 20123, ziua de 30 noiembrie, în care se face pomenirea Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României, a fost consacrată ca „zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează”.

Prin acest act legislativ, votat în Camera Deputaților de 236 de deputați din cei 248 prezenți, Parlamentul României a confirmat importanța națională, spirituală, misionară și educativ-culturală a pomenirii Sfântului Apostol Andrei, ca zi de sărbătoare a între-gii Ortodoxii românești și a întregului popor român, consacrată în calendarul civil ca săr-bătoare legală în care nu se lucrează, așa cum serbează și alte popoare pe sfântul lor nați-onal, deși unele au primit creștinismul mult mai târziu decât poporul român.

Cu prilejul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, dorim ca Hristos Domnul să dăruiască tutu-ror celor care poartă numele de Andrei și Andreea sănătate și fericire, mult ajutor, bucu-rie și mântuire. De asemenea, felicităm pe toţi credincioșii care cinstesc cu evlavie multă pe Sfântul Apostol Andrei, rugându-l pe el să mijlocească lângă Hristos care l-a chemat, lângă Sfânta Treime, ca românilor din ţară și din afara ţării, Hristos Domnul să dăruiască puterea și bucuria păstrării și mărturisirii cre-dinţei apostolice și transmiterii ei generaţiei tinere, oriunde s-ar afla credincioși ortodocși români în lume. Așa să ne ajute Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire!4

3 Adoptată de Senatul României în 23 noiembrie 2011 și de Cam-era Deputaților în 26 iunie 2012, iar apoi promulgată prin De-cretul nr. 517/20 iulie 2012 al Preşedintelui României. 4 Cuvântul a fost publicat în volumul „Sfântul Apostol Andrei. Ocrotitorul României – Începătorul Botezului în poporul român”, apărut la Editura Basilica, Bucureşti, 2012, revăzut de autor în 2019.

Sfintei Cuvioase Parascheva, racla purtând capul Sfântului Apostol Andrei, adusă de la Mitropolia din Patras (Grecia). Atunci, peste un milion de pelerini au venit să se închine Sfântului Apostol Andrei. O bucurie imensă și o pace sfântă au cuprins mulţimile de pele-rini, dar și pe mulţi din cei care au aflat ves-tea aceasta: Poporul român se întâlnește cu Apostolul său! Capul Sfântului Apostol Andrei a fost dus apoi în pelerinaj la Galaţi, între 15-17 octombrie 1996. Evenimentul sfânt din anul 1996 este pomenit în calendarele celor două eparhii, Iași și Galaţi.

Urmare acestui mare și sfânt eveniment aducător de lumină și bucurie care confirmă solemn credinţa apostolică a poporului român, la propunerea noastră, în februarie 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei ca fiind Ocrotitorul României. În anii următori foarte mulţi copii nou-născuţi au primit numele de Andrei sau Andreea, iar cultul sau cinstirea lui s-a intensificat în evlavia poporului român.

În anul 2002, Sfântul Sinod a hotă-rât ca sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie) să devină zi de Sărbătoare Naţională Bisericească. Din aceste motive, Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională poartă și hramul Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, pe lângă hra-mul Înălţarea Domnului, care este și Ziua Eroilor români.

Un alt moment, plin de semnificație, a fost în anul 2011, în perioada 24 octombrie-1 noiembrie, când poporul român a fost binecu-vântat, la București și în Transilvania, la Sibiu (29 octombrie) și Alba Iulia (30 octombrie), cu cea de a doua revenire a Cinstitului cap al Sfântului Apostol Andrei în România. Cu acest prilej, Apostolul poporului nostru a fost primit ca un „dumnezeiesc folositor și izbă-vitor din toate nevoile și păzitor”, chemând poporul nostru la întărirea credinței aposto-lice primite prin el, cu aproape două milenii în urmă.

După multe strădanii și demersuri ale Bisericii noastre, exprimate prin cererile ofi-ciale din anii 2008 și 2011, pe care personal


dat sfătuia pe cineva să se axeze mai mult asupra chestiunilor esențiale și mai puțin pe a reda ceea ce deja poate fi găsit într-o carte. Lucrările despre istoria Bisericii Ortodoxe Ro-mâne abundă, însă nu toate sunt reușite. Voi aduce un exemplu concludent: unul dintre is-toricii renumiți, specialiști în istoria antică și preocupat de creștinismul românesc, Nicolae Gudea1. Problema, aici, este aceea că profe-sorul Gudea dă frâu liber pasiunilor sale, po-trivnice Ortodoxiei și blamează adevărul, cu aluzie clară la perioada patriarhului Nicodim Munteanu, despre care spunea că a avut „ar-hierei deveniți brusc mari specialiști”, com-parând chiar și perioada ce acoperă interva-lul 1948-1989 cu politica statului maghiar în timpul dualismului, informații de o crasă im-postură istorică evidentă pentru oricine stu-diază cu seriozitate izvoarele și documentele acelei perioade2. Astfel de lucrări, tributare unor noțiuni cu caracter vădit subiectivist nu fac decât să denatureze adevărul istoric. Din acest motiv, sursele trebuie să fie sprijinite de documente solide, care nu pot împiedica o în-țelegere corectă și limpede a situației de fapt, ceea ce ne dorim astăzi, desigur, cu toții.

Patriarhul Nicodim Munteanu: repere inedi-te

Preotul, profesorul și bizantinologul Vasi-le V. Muntean, autor al unor monografii de 1 Fac referire la Nicolae Gudea, Biserica Română Unită. 300 de ani (1697-1997), Cluj-Napoca, 1998, p. 359. A se vedea și volumul dedicat bibliografiei despre BRU de Remus Câmpean, Biserica Română Unită între istorie și istoriografie, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2005, p. 332.2 Nicolae Gudea, op. cit., p. 16 passim.

Dat fiind faptul că activitatea cultural-pas-torală și social-misionară a celor doi patriarhi iluștri, reprezentativi pentru

Biserica Ortodoxă Română dar – aș îndrăzni să spun – și pentru întregul spațiu al Europei de Est nu poate fi rezumat în câteva pagini, deci într-un spațiu limitat ca cel al lucrării prezente, am ales varianta unei selecții din mai multe motive. Primul, deja amintit mai sus; celelalte, venind în mod firesc după cum urmează.

În teologia istorică, deja tradiționalele manuale obișnuite cu sistematizările de orice fel, au tendința de a prezenta chestiunile referitoare la cele mai reprezentative personalități ale Bisericii Ortodoxe și nu numai la suprafață, evitând pe cât posibil detaliile care ar oferi o cromatică armonioasă întregului tablou al contextului în care s-au desfășurat respectivele evenimente. Din acest motiv, teologia academică se află, trebuie să recunoaștem, într-un real impas, generat de noțiunile care trebuie memorate de studenții teologi, dar care, cel puțin urmărind actuala programă, nu pot contura o logică limpede în mințile lor, obișnuite să memoreze date, iar nu să contextualizeze informațiile. De aceea, voi prezenta câteva date referitoare la preafe-riciții Nicodim și Iustin, mai puțin cunoscute. Ele au fost puse în lumină de munca unor re-putați istorici și teologi, dintre care amintesc aici doar pe părintele academician Mircea Pă-curariu și pe părintele Alexandru Moraru.

Apoi, cred că este esențial să aplicăm, pe cât putem, un sfat al marelui om de știință și fizician Albert Einstein care, la un moment

Pr.Gabriel BârSAnuParohia Sf. Ap. Petru şi Pavel - Mălini

Patriarhii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu

candela10 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

cație5. Era perioada în care „școala reprezenta o puternică armă de afirmare națională și de emancipare intelectuală și socială, punând colectivitatea românească în relație nemijlo-cită cu mișcarea de idei a epocii”6. Aici, așa după cum amintesc istoricii, începând cu anul 1909, școlile confesionale funcționau sub su-pravegherea strictă a mitropoliților de care aparțineau. Din acest motiv, sfântul mitropo-lit Iosif Naniescu, observând că tânărul Ni-codim Munteanu este „capabil și sârguincios la școală”7 l-a trimis să studieze la renumita Academie Duhovnicească de la Kiev din 1890 până în 1895, după cum reiese și din cerce-tările istoricului Nicolae Şerbănescu8. Acolo va obține viitorul patriarh licența în teologie și, tot în acea perioadă, în timpul unei vacan-5 Despre acest subiect interesant, pe larg, a se vedea lucrarea deja clasică dedicată subiectului a lui Nicolae Iorga, Istoria învățământului din România, vol. 2, 1821-1918, București, 1994.6Cf. Maria Platon, Dezvoltarea culturală între 1878 şi 1918, în: Acad. Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor. De la independență la Marea Unire (1878-1918), vol. VII, tom. II, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 549.7 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între 1885-2005, vol. III, tom. I, Editura IBMBOR, București, 2006, p. 290.8 Nicolae Şerbănescu, Înființarea Patriarhiei Române (1925), în BOR, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 274.

specialitate care concurează cu marile con-tribuții pe care le datorăm cercetătorilor oc-cidentali este singurul autor al unei istorii a Bisericii Ortodoxe Române care prezintă un document deosebit de important în legătură cu regretatul patriarh Nicodim Munteanu, pe care îl preia nu după originalele din Arhiva Sfântului Sinod, ci după o publicare anteri-oară, datorată muncii și acriviei științifice a istoricilor I. D. Suciu și R. Constantinescu3. Este vorba despre o gramată foarte importan-tă, datată 24 iunie 1947, în legătură cu ridica-rea la rang de arhiepiscopie a episcopiei Ti-mișoarei. În documentul amintit decizia este motivată de faptul că Sfântul Sinod „apreciind cum se cuvine stăruința în dreapta credință și atașamentul față de Biserica Străbună ale fii-lor săi duhovnicești de pe frumoasele plaiuri bănățene, exteriorizate și prin sacrificiile ma-teriale cu care au ridicat deosebit de frumosul lăcaș al Domnului în orașul Timișoara, a găsit de bine să ia în considerare cererile repetate ale acestor credincioși bănățeni pentru înăl-țarea în rang a episcopiei de Timișoara”4.

Este doar un fragment pe care îl consider deosebit de relevant în ceea ce privește per-sonalitatea patriarhului Nicodim Munteanu, cel care a văzut lumina zilei pe 6 decembrie 1865 în Pipirig, județul Neamț, primind la bo-tez, după cum era obiceiul în vremea respec-tivă, numele sfântului Nicolae. Închinovat la schitul Pocrov de tânăr, apoi ajungând la mănăstirea Neamț, va fi trimis la studii de te-ologie la Seminarul „Veniamin” din Iași între 1882-1890.

Deși datele par de la sine înțelese, doresc să fac câteva scurte precizări legate de con-textul în istoric al perioadei respective. După constituirea statului național și după dobân-direa independenței, în plină epocă a institu-ționalizării principiior, se constată un interes tot mai viu și o preocupare tot mai constantă pentru problemele de învățământ și de edu-3 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Timișoara, 1980, p. 1028.4 Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II: din 1716 până azi, curs sintetic, Editura Marineasa, Timișoara, 2010, pp. 123-124.


1912, cu o păstorire de 12 ani, „într-o perioa-dă dramatică din istoria noastră, când Româ-nia intrase în războiul pentru întregirea nea-mului”13.

Este de reținut, în legătură cu perioada ca episcop de Huși, faptul că a participat, însoțit de preotul Ioan Țincoca din Iași, ca reprezen-tant al Bisericii noastre la Marele Sinod al Bi-sericii Ortodoxe Ruse (septembrie 1917), în cadrul căruia s-a decis reînființarea Patriarhi-ei Ruse, pe care Țarul Petru cel Mare o desfi-ințase în 172114.

După o deosebită activitate culturală pe care a desfășurat-o la Huși timp de peste 11 ani, începând cu luna septembrie a anului 1923 s-a retras la mănăstirea Neamț, pe care a condus-o ca stareț din 1924, până în 1935. Acum înfințează Seminarul monahal (1925), care din 1928 se va muta la mănăstirea Cer-nica și o așa-numită „Şcoală pentru frații din mănăstire” (1928-1937) și, mai târziu un Se-minar de muzică bisericească15. A reușit să re-cupereze chiar și o parte din bunurile „secu-larizate” în 1863, ridicând noi clădiri, tipărind peste o sută de lucrări, majoritatea traduse chiar de el.

După trecerea la cele veșnice a mitropolitu-lui de la Iași, Pimen Georgescu, Colegiul Na-țional Bisericesc l-a ales la 23 ianuarie 1935 în fruntea acestei mitropolii, instalarea sa având loc pe 9 februarie același an, calitate în care a desfășurat, timp de patru ani, o foarte bogată activitate: a ridicat Palatul mitropolitan de la mănăstirea Neamț, a ridicat clădirea Semina-rului Teologic lângă mănăstirea Neamț și s-a îngrijit de dotarea și înnoirea tipografiei de aici, ceea ce l-a făcut să fie un mare cărturar al timpurilor sale.

Pe 30 iunie 1939, după moartea neașteptată a patriarhului Miron Cristea este ales patriarh al României, instalat pe 5 iulie același an. Aici aș dori să evidențiez doar anumite aspecte

13 Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Patriarhul Nicodim. La 50 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, în TR, 146 (1998), nr. 7-10, p. 5.14 Nicolae Şerbănescu, op. cit., p. 274.15 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, ediția a II-a, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 322.

țe, la 1 august 1894 se călugărește la mănăs-tirea Neamț, primind numele de Nicodim după care, la cinci zile distanță, de Praznicul Schimbării la Față a lui Hristos este hirotonit ierodiacon. Va ajunge ieromonah după finali-zarea studiilor, la 1 ianuarie 1896 și, imediat, este numit predicator al catedralei mitropoli-tane din Iași.

Părintele academician Mircea Păcurariu arată că, „datorită pregătirii și activității sale deosebite, a fost hirotesit arhimandrit și nu-mit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Ia-șilor”9, ducând cu cinste și competență misi-unea ce i-a fost încredințată vreme de patru ani (1898-1902)10. Mitropolitul cu viață sfân-tă, Iosif Naniescu a fost cel care l-a îndemnat pe tânărul arhimandrit Nicodim să se ocupe cu traducerea operelor de frunte din literatura rusă, îndeletnicire pe care n-a părăsit-o pe tot parcursul vieții sale11.

În anul 1902, odată cu trecerea la cele veșnice a sfântului mitropolit Iosif Naniescu, viitorul patriarh se vede obligat să părăsească Centru Mitropolitan din Iași și, odată ajuns la Galați, episcopul Pimen Georgescu al Dună-rii de Jos îl va numi „arhimandrit de scaun”, adică „vicar administrativ” al eparhiei de aco-lo, funcție pe care o va avea din 1902, până în 190912.

Din anul 1903, destul de repede după ve-nirea în eparhia Dunării de Jos, va conduce și Seminarul „Sfântul Andrei” din Galați timp de șase ani, până în 1909. Odată cu venirea episcopului Pimen Georgescu la Iași, ca mi-tropolit, Nicodim Munteanu se întoarce în capitala Moldovei unde, din nou, este vicar administrativ și, la puțină vreme este hiroto-nit arhiereu, în 1909, cu titlul de „Băcăuanul”.

Calitățile sale deosebite îl vor aduce, în-cepând cu 18 februarie 1912, la Huși, ca epi-scop, întronizarea sa fiind în data de 3 martie

9 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, vol. 3, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 429.10Alexandru Moraru, op. cit., p. 290.11 Ibidem.12 Alexandru M. Ioniță, Cei patru mari Patriarhi ai celor 60 de ani de Patriarhat Ortodox românesc, în BOR, CIII (1985), nr. 9-12, p. 785.

candela12 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

mentelor Istorice, la CEC, suma strânsă prin donații pentru restaurarea clopotniței, pentru a se putea începe lucrările, devizul pentru refacerea învelitorii și a șarpantei Clopotni-ței Vechi a Patriarhiei – lucrări foarte urgen-te – fiind de 120000 lei. Patriarhia comunica ulterior Comisiei Monumentelor istorice că restaurarea, atât a clopotniței, cât și a arcade-lor din dreapta și din stânga urmează să fie executate de Primărie pe spezele ei, deoarece din dispoziția acestei instituții fuseseră iniți-ate demolările, după planurile aprobate de Comisie.

Interesant este raportul întocmit de Horia Teodoru, arhitectul care a făcut cercetări și a trimis un raport în care preciza: „cercetările au confirmat – clopotnița din timpul lui Brân-coveanu a avut încă un etaj. Pe fațada de sud s-au găsit: brâul între două rânduri de cără-mizi, în formă de dinți de fierestrău, și ciubu-cele, care formau partea de jos a ornamenta-ției fostului etaj dărâmat”19.

Problemele deosebite nu au încetat să apară: în 1943, patriarhul Nicodim semna o adresă prin care adresa lui Ioan Petrovici, mi-nistrul Culturii Naționale și al Cultelor, apro-barea Consiliului Eparhial din august, potrivit căreia lucrările de restaurare ale clopotniței urmau să fie executate și angajate de Comisia Monumentelor Istorice, fiind delegat arhitec-tul Ionescu-Berechet pentru a contrasemna situațiile de plată. Cu toate că situația econo-mică era dramatică, lucrările la acest edificiu au continuat chiar și în 1945.

Desigur, această activitate am așezat-o aici ca să arăt că acest patriarh a fost și o pildă de jertfelnicie și de îndelungă răbdare în vre-muri de cumpănă prin care nu doar România, ci și întreaga lume trecea în perioada inter-belică. Este de prisos să amintesc și cele câte-va sute de tipărituri pe care harnicul patriarh le-a întreprins. Ele sunt menționate în cărțile de istorie a teologiei românești.

În final aș dori să amintesc un aspect care, probabil, este mai puțin cunoscut: la 30 martie 1948, pe mormintele celor doi patriarhi,

19 Radu Olteanu, Bucureştii în date, întâmplări şi ilustrații, Editura Paideia, București, 2002, p. 281.

mai puțin cunoscute despre activitatea sa ca al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Româ-ne. Întronizarea sa a fost făcută, așa cum con-semnează arhivele, de regele Carol al II-lea16.

În ceea ce privește actuala catedrală patriarhală, așa cum consemnează părintele arhimandrit Paisie Teodorescu, „s-au făcut unele mici reparații: în vara anului 1942 la instalația de încălzire și în primăvara anului 1943, când pictorul Dimitrie Belizarie a restaurat pictura din pridvor, crăpată în unele locuri după cutremurul din 1940, iar în vara anului 1944 au fost înlocuite geamurile de la ferestrele sparte de explozia celor două bombe căzute în dreapta bisericii, care au făcut gropi adânci în caldarâm, astupate apoi provizoriu cu pământ”17.

Iarăși, cu privire la activitatea de restaura-re a clădirilor bisericești, se remarcă recon-diționarea clopotniței de la catedrala patri-arhală. Din pricina vitregiilor vremurilor și a instabilității politice și economice a țării, prima etapă a restaurării clopotniței zidită de sfântul voievod Constantin Brâncoveanu a început în timpul patriarhului Miron, iar patriarhul Nicodim este cel care a finalizat-o, dar în această etapă nu s-a realizat restaura-rea la înălțimea ei originală, deși patriarhul Nicodim solicitase acest lucru, ci s-a păstrat dimensiunea redusă, probabil și pentru că factori decizionali erau preocupați mai mult de demolarea zidurilor și chiliilor monahale legate de clopotniță, în vederea modernizării și lărgirii vechii clădiri a Parlamentului, „ca să poată primi o circulație mai intensă și mai or-donată”18.

Despre aceste aspecte, documentele mai arată și că Primăria Municipiului București solicita, în 1939, planurile de restaurare ale clopotniței, realizate și aprobate de Comisia Monumentelor Istorice, pe care le-a și primit. În 1940 se cerea Patriarhului Nicodim Mun-teanu să depună pe seama Comisiei Monu-16 Gh. I. Moisescu, Alegerea IPS Mitropolit Nicodim în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în BOR, nr. 7-8 (1939), p. 467-483.17Arhim. Paisie Teodorescu, Reşedința patriarhală. Istorie şi artă, Editura Basilica, București, 2018, p. 163.18 Idem, Ibidem, p. 217.


termine această școală ca șef de promoție „s-a remarcat în chip deosebit la învățătură, prin sârguință, seriozitate, disciplină în muncă, îndeplinind cu multă corectitudine datoriile sale de elev”22.

După anii de Seminar, tânărul Iustin Moi-sescu va pleca spre Atena pentru a studia Teologia, cu binecuvântarea patriarhului Mi-ron Cristea, unde va sta din luna octombrie a anului 1930, până în luna iulie 1934. În toată această perioadă, așa cum era de așteptat, vii-torul patriarh își va însuși limba greacă veche și va obține licența cu distincția „magna cum laude”. În anul 1977, atunci când Iustin Moi-sescu a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, într-un articol din revista „Biserica Ortodoxă Română” se vorbea elogios des-pre toată această perioadă în care, după cum aflăm, „Iustin, și-a vădit capacitatea intelec-tuală și silința la învățătură, printr-o muncă sistematică și continuă, impunându-se în fața profesorilor și a colegilor săi, din partea căro-ra a primit elogioase aprecieri”23.

Dar parcursul intelectual deosebit nu avea să se termine odată cu studiile de la Atena. 22 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 341.23***, Prea Fericitul Dr. Iustin Moisescu, noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în BOR, XCV (1977), nr. 7-8, p. 585.

Miron Cristea (decedat în 1939) și Nicodim Munteanu (decedat în 1948), preafericitul Justinian Marina a așezat lespezi din mar-mură de Rușchița, cu stema Patriarhiei și cu inscripții și ornamentații florale și vegetale. Astfel, chenarul pietrei tombale a patriarhu-lui Nicodim este inspirat din motive vegetale de origine moldovenească, cu deosebire din epoca și de pe piatra de mormânt a lui Şte-fan cel Mare, cu următoarea inscripție: „Aici doarme în Domnul, întru așteptarea învierii, patriarhul României Nicodim, ce au fost scut mănăstirii Neamțului. 6 decembrie 1864- 27 februarie 1948”.

Patriarhul Iustin Moisescu: repere inedite

Eruditul cărturar, teolog și patriarh Iustin, s-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești, comuna Albești, județul Argeș, din părinții Maria și Ioan Moisescu, la botez primind nu-mele sfântului Iustin Martirul și filozoful. Des-pre tatăl său, învățătorul Ioan Moisescu regre-tatul preot profesor și istoric Ioan Rămureanu afirma că „a murit eroic pe front ca ofițer în toamna anului 1916, în luptele grele pe care armata română în retragere le-a dat pentru apărarea Bucureștilor, fiind înmormântat în cimitirul eroilor Ghencea militar din București. Distinsa sa mamă, Maria I. Moisescu, născu-tă la 12 octombrie 1886, a supraviețuit mulți ani soțului său, îngrijindu-se de aproape, cu o rară și exemplară abnegație, de creșterea și educarea celor patru copii, doi frați și două surori decedând în 21 decembrie 1974”20.

După ce urmează cursurile școlii primare din satul natal (1916-1921) și Liceul „Dini-cu Golescu” din Câmpulung Muscel (1921-1922), se transferă ca bursier la Seminarul Teologic „Patriarhul Miron” din același oraș. Acest Seminar era cunoscut drept „seminar al orfanilor de război”21.

Același profesor, Ioan Rămureanu, spune despre perioada studiilor de Seminar a patri-arhului Iustin că, preafericirea sa, care avea să 20 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, La 70 de ani de viață a Preafericitului Patriarh Iustin, în BOR, XCIII (1980), nr. 3-4, p. 339.21Alexandru Moraru, op. cit., p. 300.

candela14 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

înaltă competență și eleganță de tânărul teo-log român, specialist în materia predată”25.

Odată cu începerea celui de-al doilea răz-boi mondial, în toamna anului 1939 Iustin Moisescu, reîntors, își va satisface stagiul militar, până în 1940, la Şcoala de ofițeri din Ploiești.

Va urma o perioadă în care va preda Exege-za Noului Testament la Facultatea de Teolo-gie din Suceava, care făcea parte din Univer-sitatea de la Iași. În 1946 va pleca la București, unde va preda aceeași materie, Noul Testa-ment; în 1948, Facultatea de Teologie, trecând în seama Bisericii, așa cum prevedea regula-mentul pentru învățământul superior din vre-mea respectivă, și schimbându-și titulatura în „Institutul Teologic de grad universitar”, profesorul Iustin Moisescu va preda în continuare exegeză neotestamentară aici până în 1956.

În toată această perioadă, mărturiile despre activitatea sa sunt la superlativ. Era un profesor sobru în expunere, muncind cu timp și fără timp pe mai multe planuri. De pildă, pe lângă activitățile obișnuite cu studenții și cu doctoranzii, a desfășurat și o temeinică pregătire a clericilor, prin cursurile de Îndrumare misionară pe care le-a ținut aici26.

După trecerea la veșnicie a mitropolitu-lui Nicolae Bălan al Ardealului (la 6 august 1955), scaunul mitropolitan de la Sibiu fiind vacant, profesorului Iustin Moisescu i s-au deschis noi oportunități. Așa se face că la 23 februarie 1956 a fost hirotonit diacon de că-tre Preasfințitul Părinte episcop vicar Teoctist Botoșăneanul, iar în ziua următoare, preot, de către episcopul vicar patriarhal Antim Nica. La numai două zile distanță, pe 26 februarie 1956, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe „profesorul Iustin Moisescu ca mitropolit al Ardealului, având în vedere deosebita sa pre-gătire teologică, rodnica și frumoasa activitate desfășurată timp de 17 ani ca profesor univer-sitar la catedra de Studiul Noului Testament și, în genere, cultura sa multilaterală”27. A fost 25 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 342.26 Ibidem, p. 343.27 Ibidem, p. 344.

Reîntors în țară, patriarhul Miron Cristea îi va acorda binecuvântarea pentru a pleca din nou peste hotare, de această dată în Occi-dent, la Facultatea de Teologie Romano Cato-lică din Strasbourg-Franța. Din 1934, până în 1936, aici, Iustin Moisescu își va elabora teza de doctorat în Teologie așa încât, în toamna anului 1936, reîntors la Atena, va urma încă un an de specializare la finalul căruia își va susține, în luna iunie a anului 1937 exame-nul de doctorat în Teologie, coordonator fi-indu-i renumitul profesor Dimitrios Balanos, cel care, după ce se specializase în teologie și filozofie la renumitele universități din Jena, Leipzig, Halle și Breslau, va deveni profesor de teologie dogmatică și de patristică, având numeroase studii apreciate încă la nivel inter-național. Titlul tezei doctorale, ales de viito-rul patriarh era: Evagrie din Pont. Viața, scrierile şi învățătura24. Desigur, la fel ca în perioada facultății, distincția a fost iarăși „magna cum laude”.

Odată cu întoarcerea în țară, după ce își va echivala diploma de doctor în teologie la Uni-versitatea din București, va fi numit profesor de limba latină la Seminarul „Nifon Mitropo-litul” unde, în anul școlar 1937-1938 se va re-marca printr-o pregătire metodică și didactică de excepție.

Este important de semnalat și faptul că, în primăvara anului 1938, Iustin Moisescu a ajuns profesor de Studiul Noului Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Univer-sității din Varșovia (Polonia), la solicitarea Bisericii Ortodoxe poloneze, a Guvernului Poloniei dar, în primul rând, la recomanda-rea preafericitului Miron Cristea. Despre anul universitar 1938-1939, după cum ne relatează părintele Ioan Rămureanu, „prelegerile sale au fost mult apreciate în capitala Poloniei, datorită cunoștințelor sale de limbă greacă și expunerii lor clare și sistematice, făcute cu

24 Lucrarea a fost publicată și în limba română, prin grija deosebită a domnului Sorin Dumitrescu, cel care, la Editura „Anastasia” a avut inițiativa lăudabilă de a pune la îndemâna doritorilor integrala scrierilor Patriarhului Iustin. Teza la care facem referire este: Patriarhul Iustin, Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura, Editura Anastasia, București, 2002, p. 336.


un studiu despre catedrala mitropolitană din Iași31 și despre istoricul mănăstirii Cetățuia32, ambele în anul 1977.

Sub arhiepăstorirea sa, într-o perioadă foarte dificilă, când la conducerea țării erau comuniștii au fost restaurate multe biserici și mănăstiri (unele sub ocrotirea UNESCO), între care amintesc: Putna, Sucevița, Voroneț, Moldovița, Arbore, Humor, Slatina, Dobro-văț, Cetățuia, Râșca, Neamț, Secu, Sihăstria, Bistrița, Văratec, etc33.

În calitate de patriarh, poate că cea mai însemnată activitate pe plan cultural a fost inițierea unei colecții de studii patristice, intitulată: Părinți şi scriitori bisericeşti, în 90 de volume.

Apoi, impresionanta colecție intitulată Arta creştină în România, 6 volume, Sfânta Scriptură în 1982 și, cu trei ani înainte, Noul Testament, în 1979, cărți de cult, cărți de rugăciuni, ma-nuale pentru Institutele Teologice și pentru Seminariile Teologice, volume de spiritualita-te ortodoxă, teze doctorale, etc34.

De asemenea, au fost restaurate monu-mente de artă: Catedrala Patriarhală, mănăs-tirile: Curtea de Argeș, Zamfira, Căldărușani, Țigănești, Cheia, Viforîta, Dealu, Cernica etc.

Patriarhul Iustin a fost membru în Comite-tul Central al Consiliului Ecumenic al Biseri-cilor, între 1961-1977, participând în această calitate la Adunările generale ale Consiliu-lui Ecumenic de la New Delhi (1961), Upp-sala (1968) și Nairobi (1975); a luat parte la sesiunile anuale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la: Paris (1962), Geneva (1966, 1973, 1976), Heraklion-Creta (1967), Can-terbury (1969), Addis Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974)35.

Din anul 1957 a fost deputat în Marea Adu-nare Națională, reprezentând Biserica Ortodo-

31 Pr. Scarlat Porcescu, Catedrala Mitropolitană din Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, p. 155.32 Nicolae Grigoraș, Mănăstirea Cetățuia, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1977, p. 92 + imagini.33 Nicolae Șerbănescu, op. cit., p. 284.34 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor..., op. cit., p. 305.35 Ibidem, 306.

tuns în monahism la mănăstirea Cernica pe 8 martie 1956, a fost hirotesit protosinghel și arhimandrit în aceeași zi, păstrându-i-se nu-mele Iustin.

La 15 martie 1956 a fost hirotonit arhiereu în catedrala patriarhală din București de către patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian al Olteniei și episcopul Nicolae Colan al Cluju-lui, înconjurați de un sobor de preoți și dia-coni.

La Sibiu, păstorirea a fost scurtă (10 luni) deoarece, în urma trecerii la Domnul a mitro-politului Sebastian Rusan al Moldovei, la 10 ianuarie 1957, mitropolitul Iustin este ales și, mai apoi, la 13 ianuarie același an, înscăunat ca mitropolit al Moldovei în catedrala mitro-politană din Iași.

Timp de 20 de ani a păstorit poporul mol-dav, iar în urma morții patriarhului Justinian, la 26 martie 1977, a devenit patriarh locote-nent al Bisericii Ortodoxe Române, fiind în-scăunat la 19 iunie 1977 în catedrala patriar-hală din București.

Sunt multe realizările sale și, aici, aminti-rea acestora ar extinde cu mult spațiul acestei expuneri. Amintesc doar că, de pildă, la Sibiu, în scurta păstorire a înființat, în 1956 revista „Mitropolia Ardealului”, devenită în 1991 „Re-vista Teologică”28.

Ca mitropolit al Moldovei și Bucovinei a tipărit numeroase studii și articole în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, devenită, în 1990, „Mitropolia Moldovei și Bucovinei”, iar din 1991, „Teologie și Viață”. Tot acum va edi-ta și lucrări de mare însemnătate pentru spa-țiul cultural românesc, precum: „Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei”29, lucrare pe care o va și prefața. Apoi, se va îngriji de realizarea unei ediții critice a „Psaltirii în versuri”, celebra lucrare a mitropolitului cu viață sfântă, Dosoftei30, apoi 28 Nicolae Șerbănescu, op. cit., p. 283.29 Monumente istorice și bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, introducere de prof. Dr. Vasile Drăguț, conf. Univ. Dr. Corina Nicolaescu, prefață Iustin, arhiepiscopul Iașilor, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, p. 453.30 Dosoftei, Psaltirea în versuri, ediție critică de N. A. Ursu, cu un cuvînt înainte de Înalt Prea Sfințitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, p. 1164.

candela16 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în BOR, nr. 7-8 (1939).

7. Idem, Evagrie din Pont. Viața, scrierile şi învăță-tura, Editura Anastasia, București, 2002.

8. Monumente istorice şi bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, introducere de prof. Dr. Vasile Drăguț, conf. Univ. Dr. Corina Nico-laescu, prefață Iustin, arhiepiscopul Iașilor, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974.

9. Moraru Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între 1885-2005, vol. III, tom. I, Editura IBM-BOR, București, 2006.

10. Muntean V. Vasile, Pr., Prof., Dr., Istoria Bise-ricii Româneşti, vol. II: din 1716 până azi, curs sintetic, Editura Marineasa, Timișoara, 2010.

11. Olteanu Radu, Bucureştii în date, întâmplări şi ilustrații, Editura Paideia, București, 2002.

12. Gudea Nicolae, Biserica Română Unită. 300 de ani (1697-1997), Cluj-Napoca, 1998.

13. Pr. prof. dr. Păcurariu Mircea, Dicționarul Teologilor Români, ediția a II-a, Editura Enci-clopedică, București, 2002.

14. Prea Fericitul Dr. Iustin Moisescu, noul Patri-arh al Bisericii Ortodoxe Române, în BOR, XCV (1977), nr. 7-8.

15. Pr. Porcescu Scarlat, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei și Suce-vei, Iași, 1974.

16. Platon Maria, Dezvoltarea culturală între 1878 şi 1918, în: Acad. Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor. De la independență la Marea Unire (1878-1918), vol. VII, tom. II, Editura En-ciclopedică, București, 2003.

17. Rămureanu Ioan La 70 de ani de viață a Preafe-ricitului Patriarh Iustin, în BOR, XCIII (1980), nr. 3-4.

18. Suciu I. D., Constantinescu R., Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Timișoara, 1980.

19. 20. Nicolae, Înființarea Patriarhiei Române

(1925), în BOR, XCIII (1975), nr. 11-12.21. Teodorescu Paisie, Arhim, Reşedința patriar-

hală. Istorie şi artă, Editura Basilica, București, 2018.

xă Română.Pentru meritele sale deosebite în slujba Bi-

sericii, pentru faptul că a militat pentru pacea mondială i s-au acordat medalii, ordine, de-corații, oferite de autorități de Stat și biseri-cești din țară și de peste hotare.

A trecut la cele veșnice în 31 iulie 1986, fi-ind înmormântat pe 3 august 1986 în Cate-drala Patriarhală din București.

ConcluziiFirește, noțiunile cu caracter istoric de mai

sus reprezintă doar câteva spicuiri, aproape niște note marginale la activitatea desfășurată de cei doi iluștri patriarhi Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu. Unele evenimente au fost ignorate din lipsă de spațiu, deoarece, despre fiecare în parte, la o analiză atentă a izvoa-relor istorice care, în această situație, pot fi consultate în revistele bisericești din respec-tiva perioadă, care sunt veritabile mărturii ale unei colaborări eficiente nu doar intrabiseri-cești, ci și cu Statul, în perioade de cumpănă, se poate constata faptul că misiunea și grija față de sufletele credincioșilor păstoriți repre-zentau itinerariul după care cei doi patriarhi s-au ghidat în întreaga lor viață. Am căutat să aduc mărturii mai noi, din documente vechi, menite să creioneze portretele corecte, cin-stite față de istorie, și nu distorsionate, rein-terpretate, după cum, din nefericire se mai întâmplă printre istoricii care, uneori, servesc altor interese potrivnice Bisericii.

Bibliografie1. Câmpean Remus,Biserica Română Unită între

istorie şi istoriografie, Presa Universitară Clu-jeană, Cluj, 2005.

2. Dosoftei, Psaltirea în versuri, ediție critică de N. A. Ursu, cu un cuvînt înainte de Înalt Prea Sfințitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iași-lor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Editu-ra Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974.

3. Grigoraș Nicolae, Mănăstirea Cetățuia, Editu-ra Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1977.

4. Ioniță M. Alexandru, Cei patru mari Patriarhi ai celor 60 de ani de Patriarhat Ortodox românesc, în BOR, CIII (1985), nr. 9-12.

5. IorgaNicolae, Istoria învățământului din Româ-nia, vol. 2, 1821-1918, București, 1994.

6. Moisescu, Alegerea IPS Mitropolit Nicodim în


laici, în cele mai diverse moduri şi cu diferite oca-zii. Se împrumuta uneori de la cei apropiaţi pen-tru ca nimeni să nu plece nemiluit de la uşa sa. Ca profesor şi apoi ca arhiereu, a oferit bani, cărţi sau haine pentru elevi şi studenţi. (…) A susţinut cu burse pe cei studioşi pentru specializări în străi-nătate“ Este şi cazul fratelui Nicolae, care, în timpul cursurilor de la Academia Teologică din Kiev, a fost sprijinit de Părintele său atât spiritual, cât şi material. Mitropolitul Iosif ia oferit pentru aceasta o bursă de studii, sfătu-indul mereu spre tot lucrul cel bun şi de folos. Înainte cu un an de terminarea studiilor teologice de la Kiev (unde îl avusese coleg pe viitorul primat al Bisericii Greciei, Hrisostom al Atenei), în vacanţa de vară a anului 1894, pe data de 2 august, fiind în vârstă de 29 de ani, a fost călugărit la Mănăstirea Neamţ, de către stareţul acesteia, arhimandritul Theodorit, primind numele de Nicodim. Patru zile mai târziu, la praznicul Schimbării la Faţă din 6 august 1894, a primit Taina hirotoniei întru ierodiacon prin rugăciunile şi punerea mâini-lor Mitropolitului Iosif Naniescu în Catedrala mitropolitană din Iași. „Se întoarce la Kiev, plin de har, făcând săi răsune glasul la toate slujbele, care pe atunci aveau în mare cinste pompa. De altfel, de acolo va rămâne cu gustul ceremonialului până la moarte (…). Biserica trebuia să fie imagi-nea văzută a cerului celui nevăzut“.

În prefaţa la manuscrisul Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Părintelui nostru Ioan, stu-dent în cursul IV al Academiei Teologice din Kiev, acesta menţiona: „Acest manuscris ce con-ţine Chrisostomul, (tran)scris de ierodiaco-nul Nicodim Munteanu în anul 1894, pe când era încă în sine sânta Liturghie a sântului părintelui nostru Ioan Chrisostomul, este scris cu propria mea mână în anul în care am fost îmbrăcat

După perioada arhipăstoririi Patriarhului Miron Cristea (1925-1938), în România a urmat o perioadă tulbure, marcată de

schimbări politice, de pierderi majore de vieți omenești și daune materiale pricinuite de cel de-al Doilea Război Mondial, dar și de înce-putul unui regim opresiv – regimul comu-nist. Alături de întreg poporul român, Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu aceleași provocări și greutăți, căutând să rămână alături de păs-toriții săi, în ciuda restricțiilor și greutăților de tot felul. Aceste schimbări majore prin care a trecut țara în perioada 1939-1948 au marcat viața oamenilor și instituțiilor statului român. În acea vreme, la cârma Bisericii noastre s-a aflat o personalitate deosebită a Ortodoxiei românești: Patriarhul Nicodim Munteanu.

Urmașul Patriarhului Miron, deci cel de al doilea Patriarh al României, a fost mitropoli-tul de atunci al Moldovei, Nicodim Munteanu. Acesta sa născut la 6 decembrie 1865 în Pipirigul Neamțului, şi între anii 1882 și 1890 a urmat și a absolvit Seminarul „Veniamin Costachi“ din Iași. După aceea a ajuns uceni-cul Mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei (18751902), care degrabă la trimis la Kiev săși continue studiile la Academia Teologică, înființată acolo, în secolul al XVIIlea, de către moldoveanul Petru Movilă († 1648). Calitățile intelectuale şi duhovnicești ale tânărului Nicolae au fost sesizate de venerabilul ierarh Iosif Naniescu încă din perioada studiilor la Seminarul „Veniamin Costachi“, acesta luân-dul pe lângă sine ca ucenic. Se știe că ierarhul Iosif se îngrijea zilnic pentru a ajuta elevii și studenţii râvnitori la învățătură, precum şi pe cei săraci, ceea ce ia atras încă din timpul vie-ții supranumele de „cel milostiv“: „A ajutat per-soane şi instituţii, creştini şi necreştini, clerici şi

Pr.GabiucheABuruParohia Adormirea Maicii Domnului - Vicovu deSus

2019-Împlinirea a 80 de ani de la alegerea ca Patriarh al României a Patriarhului Nicodim

Muntean (1939). Prezentare biografică

candela18 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

numit la cârma lui. În această calitate, în ziua de 27 august 1917, însoţit, ca secretar, de preo-tul Ion Ţincoca de la Iași, – care şi el studiase la Kiev –, în urma hotărârii Sfântului Sinod, a plecat la Moscova cu sarcina de a reprezenta Biserica Română la lucrările Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, care, între altele, avea să reînfiinţeze patriarhatul pravoslavnicei Rusii, creat în 1590 şi desfiinţat de ţarul Petru cel Mare († 1725), în anul 1721. Despre ceea ce a fost acolo, după revenirea în ţară, în ziua de 26 septembrie 1917, a prezentat Sfântului Sinod un raport, publicat mai apoi în revista „Biserica Ortodoxă Română“, seria II, anul XL, nr. 9 (495) din iunie 1922, pp. 689692. Odată, când după anul 1948, am lucrat câţiva ani la Biblioteca Palatului Patriarhal, lam auzit istori-sind momente din timpul acestei petreceri ofi-ciale în Rusia, din care reţin faptul că acolo a fost prins de zilele „Marei revoluţii din octom-brie 1917“ menționează prof. I.D.Ştefănescu4.

Aceasta probează că, după depunerea aici a amintitului raport, episcopul Nicodim sa reîntors la Moscova pentru partea finală a lucrărilor Soborului. În același raport el scria

4 V.Vasilescu, Nicodim al doilea Patriarh al Romaniei, în „Magazin istoric”, 1998, nr. 5, mai, 42-45.

în schima monahică şi chirotonisit în diacon, spre amintirea acestor două momente din viaţa mea. În schima monachică am fost îmbrăcat la 2 august, anul 1894, în st. Monastirea Neamţului, de către P.C. Archimandrit şi stareţ al acestei st. Monastiri şi Domnul Theodorit, iar diacon am fost chiro-tonisit la 6 august acelaşi an în Catedrala st. Mitropolii a Moldovei şi Sucevei din Iassy de către Î.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei D.D. Iosif Naniescu, înaltul meu protector şi făcător de bine“(semnat: Nicodim Munteanu, 1894, 15/XI)1.

În cursul ultimului an de studii, a vizi-tat multe din orașele mari ale Rusiei şi şia perfecţionat cunoașterea limbii ruse. Revenit la Iași, la 1 ianuarie 1896 a fost hirotonit iero-monah şi după aceasta, în anul 1900, a fost cinstit cu rangul de arhimandrit mitrofor. A rămas în continuare ucenic al vlădicăi Iosif Naniescu, care la îndemnat să facă traduceri din cele mai de seamă opere teologice ale literaturii ruse, ceea ce a şi făcut aproape în tot timpul vieţii sale. A fost o vreme şi pre-dicator la Mitropolia ieșeană2. La 26 ianua-rie 1902 a murit Mitropolitul Iosif Naniescu şi arhimandritul Nicodim sa aflat, fără ocrotitor, la Iași. În anul următor, 1903, a părăsit capi-tala Moldovei şi sa strămutat la Galaţi, unde la cârma Episcopiei Dunărea de Jos se afla Pimen Georgescu (19021909), care la făcut„ar-himandrit de scaun“ şi ia dat şi conducerea Seminarului Teologic de acolo. Zăbovește aici la Galaţi şase ani, până în 1909 şi în acest an noul său protector, Pimen Georgescu, fiind numit Mitropolit al Moldovei, a revenit cu acesta la Iași. Noul vlădică al Moldovei la numit vicar al Mitropoliei şi tot în anul 1909, cu aprobările de rigoare, la hirotonit arhie-reu, cu titlul de „Băcăoanul“; avea atunci 44 de ani.3Între timp, sa vacantat scaunul episco-pal de la Huși şi la 18 februarie 1912, el a fost 1 Pr. prof. dr. Niculae Şernănescu „Patriarhia Română la 70 de ani (1925-1995)“, în: Autocefalie, patriarhie, slujire sfântă, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, pp. 273-276; Antonie Plămădeala, Alte file de calendar de inima romaneasca, Sibiu, 1988, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, p. 50-56.2 Sfantul Paisie Velicicovski de la Neamt, 1722-1794, Sfant canonizat in 1988.3 Mihail Sadoveanu, Ctitoria de la Neamtu în „Nicodim Pace voua!”, s. l., 1945, p. 7.


Pe temeiul operei sale carturaresti, recu-noscandu-i-se contributia pe taramul literatu-rii bisericesti, a fost ales membru de onoare al Academiei Romane, la 15 octombrie 19187. A fost, de asemenea, a fost proclamat „Doctor Honoris Causa” al Universitatii din Cernauti in 1920.Revenit în ţară, şia continuat păsto-ria la Huși, desfășurând o mult apreciată acti-vitate gospodărească, liturgică şi culturală. Împrejurările istorice, ce în curând au avut loc, au făcut ca, între 14 iunie 1918 şi 31 decem-brie 1919 şi mai apoi între noiembrie 1936 şi iunie 1937, să poarte grijă – ca locţiitor de Arhiepiscop şi, respectiv, de Mitropolit –, şi de Biserica din Basarabia, cu sediul la Chișinău. La Huși, unde începuse o nouă tălmăcire românească a Bibliei, a păstorit până la 25 decembrie 1923, când sa retras, şi la începu-tul anului următor, 1924, sa stabilit la postri-gul său, Mănăstirea Neamţ, unde a rămas ca stareţ până în ianuarie 1935, instaurând în acest lăcaș de cuvioșie o nouă perioadă de prosperitate şi lumină. Cu trudă ia recu-perat moșia numită „Vatra Monastirii“ şi mai cu seamă şia dus mai departe lucrul de tra-ducător în românește al Bibliei, al altor opere din literatura şi teologia rusă şi uneori chiar de alcătuitor de lucrări originale, „de lămuriri teologice şi sfaturi duhovnicești“. Această din urmă activitate ia cășunat apelativul de „căr-turar“ care i sa acordat şi încă i se mai acor-dă.O astfel de activitate la readus în atenţia celor din vremea sa, şi după moartea, la 12 noiembrie 1934, a Mitropolitului Pimen al Moldovei, Congresul Naţional Bisericesc, în ziua de 23 ianuarie 1935, la chemat pe el în scaunul mitropolitan de la Iași, fiind instalat la 3 februarie același an. Păstorește aici până la 30 iunie 1939, când Marele Colegiu Electoral Bisericesc îl alege Patriarh al României, deși el nar fi dorit. Patriarhatul său a căzut în vre-muri grele, căci chiar în toamna anului 1939 a început cel de al Doilea Război Mondial. Cu așezatai înţelepciune, cu patriotism şi credinţă în Dumnezeu a cârmuit Biserica străbună cu mult tact, deși ţara trecea prin prefaceri

7 Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Romane, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1999, p. 356

că însuşi președintele Soborului „îl rugase“ să facă acest lucru, adică să revină în capitala Rusiei. Această nouă petrecere a sa în Rusia îi va sugera o seamă de idei de care mai apoi va face uz în timpul evenimentelor biseri-cești dintre cele două ţări, evenimente cunos-cute ce sau petrecut atunci. În 1936 apare Biblia ilustrată în colaborare cu profesorul I. D. Ştefănescu. Aceasta lucrare, prima de acest fel la noi în tara, are o deosebita însemnătate, însumând 181 de pagini şi 96 de planșe.5 Despre graiul său va scrie mai târziu Nicolae Colan, Episcopul Clujului, mem-bru al Academiei Române, „este curat şi cu bună mireasmă, ca vinul când îl beai în cramă. Nu-i amestecat cu vorbe pe care natia nu si le-ar recunoaște ca ale sale. De aceea Înaltul Ierarh poate vorbi la fel - ori se adresează cărturarilor, ori cuvân-tează către norod: toți îl ascultă şi-l înțeleg6.” Pe lângă diplomația de care a dat dovada de-a lungul unor ani grei, Nicodim a fost sim-țit si ca un om de o mare cultura, înțelepciune şi bunătate. Cunoștințele si amintirile sale, adunate din anii copilariei de la Pipirig, de la manastirile moldovene, basarabene si de la Kiev, au fost de mare valoare pentru popor si tara. „Cuvanta minunat crestineste”, spu-nea arhimandritul Scriban, iar acestui dar i s-au adaugat bunatatea sa rara si intelegerea cu care cauta sa dea ajutor tuturor celor aflati in nevoie. Asculta cu rabdarea unui duhovnic si raspundea cu intelepciune, iar atunci cand mustra o facea cu blandete si cu pilde inte-lepte. Era un povestitor deosebit, iar in predici si cuvantari trata subiectele in mod captivant, dand exemple din textul Evangheliei, dar si din viata si intelepciunea oamenilor. Nu citea cuvantarea niciodata, ci vorbea liber, demon-strandu-si astfel agerimea mintii.

5 I. Gheorghita, Opera culturala a Mitropolitului Nicodim, în „Mitropolia Moldovei”, nr. 7-8, anul XV, iul-aug, 1939, p. 307-3106 Nicolae Colan, Episcopul Clujului, I. P. S. S. Patriarhul Nicodem, povestitorul, in „Prinos, inchinat Înaltpreasfintitului NICODIM, Patriarhul Romaniei, cu prilejul implinirii a optzeci de ani de varsta, cincizeci ani de preotie şi şapte ani de patriarhat”, Bucuresti, tipografia Cartilor Bisericesti, 1946, p. 9.

candela20 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

la Neamţ şi București a dat în tipar cinci edi-ţii ale Noului Testament, iar în 1942, în Noul Testament tipărit la Cluj de episcopul Nicolae Colan († 1967) acesta preciza că la versiunea sa mult „folositoare ia fost mai ales luminoasa tălmăcire a Prea Fericitului Patriarh Nicodim“.8

În afară de Sfânta Scriptură, Patriarhul Nicodim a publicat traduceri din limba rusă din o seamă de opere aparţinând lui G. Petrov, N. V. Gogol, A. P. Lopuhin, L. Tolstoi, S. Cetfericov ş.a., îmbogăţind astfel zestrea noastră culturală şi bisericească şi laică. Pe când era la Neamţ, în 1932 a înfiinţat Colecţia „Ogorul Domnului“, în care până în anul 1947 au apărut 35 de volume mari, având fiecare sute de pagini. Iata cum, cum definea istori-cul si bizantologul roman, I. D. Stefanescu, activitatea Patriarhului Nicodim: „...este recu-noscuta ca fiind una condusa de o linie hota-rata de la care nu s-a abatut. ... Biserica are datoria sa nu piarda din ochi Evanghelia si porunca Mantuitorului. Pentru Evanghelie si pentru Romania, nici o jertfa nu trebuie crutata. Mantuitorul a lasat drept porunca si testament, ucenicilor sai dragostea cres-tina: „Sa va iubiti unul pe altul, cum v-am iubit Eu pe voi”. Patriarhul Nicodim n-a inte-les nici un fel de nedreptate. El a suferit si a luptat pentru toti cei ce sufereau... A izban-dit in cauze de importanta exceptionala.”9 În decembrie 1944, cel de-al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române împlinea 80 de ani, dar într-o Românie aflată sub ocupația tru-pelor sovietice, cu armata noastră angajată în lupte pe frontul din Ungaria și Cehoslovacia, nu se mai putea vorbi de aniversări ori de bilanțuri. Dimpotrivă, întreaga societate era îngrijorată și privea viitorul cu teamă: țara era distrusă de urmările a trei ani de război, iar prezența Armatei Roșii și ascensiunea

8 I. D. Stefanescu, „Nicodim, Arhiepiscopul Bucurestilor, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Loctiitor al Cezareei Capadociei, Patriarhul Romaniei”, in Prinos, inchinat Inalt prea sfintitului NICODIM, Patriarhul Romaniei, cu prilejul implinirii a optzeci de ani de varsta, cincizeci ani de preotie si sapte ani de patriarhat, Bucuresti, tipografia Cartilor Bisericesti, 1946, p. XXVII.

nemaiîntâlnite. Atenţie deosebită a arătat clerului de mir, vieţii mănăstirești sub toate aspectele, a iniţiat crearea unei şcoli superi-oare de pictură bisericească, sa preocupat de învăţământul teologic, a reluat legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă, vizitând în 1946 pra-voslavnica Rusie şi în anul următor, 1947, pri-mind la București vizita Patriarhului Alexei al Moscovei şi a toată Rusia († 1970) ş. a.

Cuvintele rostite de I. P. S. Sa la investitura, arata programul sau de activitate: „Voi evan-gheliza poporul, voi vesti legea Domnului cu timp si fara timp, voi crestina mereu popo-rul si-l voi sfinti, pana vor deveni toti, daca e cu putinta, cetateni destoinici ai Imparatiei Ceresti si prin aceasta, cetateni destoinici ai imparatiei pamantesti, ai Patriei”. Prin aceasta arata cum viata politica si viata religioasa a poporului roman, sunt impletite, sunt con-topite, si cum Biserica nu se putea separa de stat, ci dimpotriva, aceste doua mari puteri trebuie sa se ajute si sa se sprijine reciproc. Tot in aceasta cuvantare cere intemeirea de scoli bisericesti, pentru formarea candidati-lor la preotie si calugarie. Scoala bisericeasca, Seminarul, Academia, Facultatea de Teologie aveau lipsuri, el isi arata mare grija pentru formarea desavarsita a tinerelor generatii de preoti si calugari, pentru a deveni indruma-tori sufletesti ai credinciosilor. Cu toate aceste îndeletniciri, Patriarhul Nicodim nicicum şi nicicând na dat uitării pasiunea sa deosebită: scrisul, traduceri şi texte originale. Între aces-tea, desigur, locul de frunte îl ocupă traduce-rea românească a Sfintei Scripturi. Această lucrare a începuto la Huși, a continuato şi perfecţionato la Neamţ şi în anul 1936, dim-preună cu preoţii profesori de teologie de la Chișinău, Grigore Pișculescu (Gala Galaction) şi Vasile Radu, la îndemnul Patriarhului Miron Cristea, au imprimat la București întreaga Biblie în limba română, care era o nouă „edi-ţie de probă“ a Sfântului nostru Sinod. Ca Patriarh, în anul 1944, vlădica Nicodim a dat la lumină ediţia a IIa a Bibliei românești, – „Biblia 1944“ – în care 51 din cărţile ei sunt tra-duse de el şi 28 de preoţii Grigore Pișculescu şi Vasile Radu. Tot el, între anii 1924 şi 1941,


înalte demnități bisericești într-o țară majori-tar ortodoxă se constituie și se constituia și atunci drept un veritabil eveniment care avea un larg ecou în întreaga societate. Din acest motiv, la demersul omagial s-au raliat și au transmis mesaje și reprezentanții celor două instituții diriguitoare ale țării: Regele Mihai I și primul-ministru, Petru Groza.În acele tim-puri grele, cu autoritatea și prestigiul conferite de funcție și de calitățile personale, Patriarhul se dovedise a fi un sprijin necondiționat pen-tru monarhie și pentru sistemul democratic, respingând totalitarismul care se instala insi-dios, distrugând fundamentele pe care țara fusese construită începând din 1859. Dincolo de uzanțele protocolare impuse la acest gen de aniversări, pentru a sublinia relația privi-legiată dintre monarhie și Biserică, dar și ali-anța acestora, Regele Mihai a transmis scris de mână următorul mesaj: „Întreita aniversare a IPS Patriarhul Nicodim al României încu-nunează o rodnică activitate de scriitor bise-ricesc și de arhipăstor închinată cu credință Tronului, Neamului Românesc și Bisericii strămoșești. Mihai”9.

De cealaltă parte, mesajul lui Petru Groza elogia și el personalitatea Patriarhului, încer-când să găsească puncte comune cu ideile partidului său: Patriarhul era fiu de țărani, făcuse studiile superioare în Rusia, era potriv-nic întunericului și nedreptății și, mai mult, spunea Petru Groza: „Opera socială și ori-entările guvernului nostru au fost îmbrăți-șate în chipul cel mai înțelegător de către IPSS Patriarhul Nicodim”. De fapt, acel cuvânt înțelegător ascundea în spatele său o formu-lare diplomatică. În vremuri normale, nicio-dată partidul lui Groza nu ar fi ajuns la putere și evident comuniștii ateiști nu ar fi primit „înțelegerea” Patriarhului. Însă, în acele tim-puri, guvernul Groza, politica sa „socială” se legitimau prin baionetele sovietice aflate în România, iar Biserica, alături de vechile insti-tuții democratice se vedeau nevoite să încerce 9 Mihai Rege, în „Prinos, inchinat Inalt prea sfintitului NICODIM, Patriarhul Romaniei, cu prilejul implinirii a optzeci de ani de varsta, cincizeci ani de preotie si sapte ani de patriarhat, Bucuresti, Tipografia Cărtilor Bisericesti, 1946,

Partidului Comunist din România nu preves-teau lucruri bune.

Din aceste motive, sărbătorirea a opt dece-nii de viață s-a rezumat în cele din urmă la un gest de suflet. Patriarhul, prin întreaga sa carieră și activitate în slujba oamenilor și a Bisericii, se remarcase drept un teolog și un cărturar de frunte și, din acest motiv, cel mai nimerit cadou pentru un astfel de om nu putea fi decât o carte. Așa s-a luat inițiativa editării unui volum omagial care să marcheze o întreită sărbătoare: împlinirea a opt dece-nii de viață, a 50 de ani de preoție și a șapte ani de păstorire a Bisericii. Acestei inițiative i s-au alăturat 34 de colaboratori.În aprilie 1946 a văzut lumina tiparului cartea omagială, edi-tată în 600 de exemplare, care nu au fost puse în vânzare, dar au fost oferite unor instituții și persoane. Tipărită în condiții grafice deose-bite și ilustrată cu imagini în cuprinsul celor 313 pagini, lucrarea a apărut la „Tipografia Cărților Bisericești”. Instituția care și-a asu-mat acest proiect a fost Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române. Tot acest efort a fost coordonat de trei oameni: protosinghelul Marin Firmilian, I.D. Ştefănescu și Dimitrie Cristescu, directo-rul tipografiei. La realizarea cărții, așa cum se procedează în acest gen de demers, colectivul de autori a redactat o serie de texte în care unele au elogiat personalitatea Patriarhului, iar altele s-au constituit ca studii ce tratau istoria Bisericii Ortodoxe Române, subiecte de teologie etc.În prima categorie a celor care au prezentat veritabile „laudatio” pen-tru Patriarh s-au înscris înalții ierarhi ai acelei epoci: Nicolae Colan, Mitropolitul Ardealului, episcopii Dunării de Jos, Oradiei, Clujului, Argeșului, Buzăului, Râmnicului Noul Severin, în partea a doua dedicată studiilor de istorie ori de teologie s-au aflat alte nume impor-tante ale epocii: Irineu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, academicianul Simion Mehedinți, istoricii Constantin Giurescu, I.D. Suciu, teo-logul Dumitru Stăniloae, I.D. Ştefănescu, bio-graful Patriarhului, și scriitorul Gala Galaction.

Omagierea unei personalități a culturii teologice române, dar și a posesorului celei mai

candela22 ()))))))))))))))))))))))))))))))*

Cu siguranță, cea mai bună caracterizare a păstoririi Patriarhului Nicodim Munteanu în fruntea Bisericii Ortodoxe Române o face același I.D. Ştefănescu: „Anii petrecuți de Înalt-preasfințitul Patriarh Nicodim în fruntea Bisericii românești rămân anii cei mai încăr-cați de greutăți ai neamului nostru atât de greu încercat. Va povesti odată cineva, și isto-ria va veni să afirme cu autoritatea ei, atunci când va veni vremea, stăpânirea de sine și tac-tul cu care a întâmpinat Înaltpreasfințitul eve-nimente mari și situații extrem de dificile. Se va putea vorbi atunci și privi în plină lumină sfatul cel bun de liniște și îmbărbătare care a pornit din Dealul Patriarhiei și din care s-a împărtășit Biserica și Țara întreagă. Credincios regelui și drapelului României, plin de pute-rea pe care o dă singur Dumnezeu.

Opera de traducator si harul de scriitor i-au adus un supranume, acela de „Carturarul”. Unul dintre biografii sai, profesorul I.D. Stefanescu, scria despre el cand a fost sar-batorit la implinirea varstei de 80 de ani: „Vorbeste romaneste foarte curat, fara neolo-gisme si fara termeni speciali”. Despre graiul sau a scris mai tarziu si Nicolae Colan, aca-demician si episcop al Clujului, ca „nu era amestecat cu vorbe pe care natia nu si le-ar recunoaste ca ale sale”. Fiind un mare om de cultura, de la patriarhul Nicodim a ramas si ceva de o deosebita importanta: Scoala supe-rioara de pictura bisericeasca a Arhiepiscopiei Bucurestilor, ajunsa pana acum sub forma cursurilor de pictura bisericeasca la nive-lul Patriarhiei, initiativa ce trebuie asezata la baza revirimentului artistic-bisericesc din vre-mea noastra. Printre realizarile sale in timpul celor 11 ani cat a fost la Manastirea Neamt se numara ridicarea Palatului mitropolitan, a cla-dirii Seminarului Teologic, reutilarea tipogra-fiei si tiparirea a peste 100 de lucrari teologice.

A pastorit ortodoxia romana in perioada celui de-al doilea razboi mondial si a insta-urarii comunismului, biruind cu intelepciune asprimea unor vremuri tulburi, cand preo-tii erau arestati si condamnati, iar bisericile, daramate sau inchise.

să supraviețuiască, sperând în vremuri mai bune. Cartea omagială mai are și un fel de Post Scriptum adăugat de editor la începu-tul volumului și acesta are, în opinia noastră, un rol important, acela de a fi un document relevant despre personalitatea și caracterul Patriarhului Nicodim Munteanu. Aflat la o vârstă înaintată și privind, cumva, spre viitor, Patriarhul a dorit să nu fie judecat de poste-ritate drept un personaj vanitos și, de aceea, în ziua de 17 martie 1946, i-a scris probabil lui I.D. Ştefănescu, unul dintre editori, urmă-toarele cuvinte: „Domnule profesor, în legă-tură cu volumul omagial pe care-l pregătiți la Institutul Biblic, vă comunicăm că aș dori ca să nu se publice articole din partea consilierilor referenzi, a protoiereilor și, în genere, de ale persoanelor care ocupă posturi de încredere în Administrația eparhiei noastre. Aceasta din pricină de firească discreție și în legătură cu independența și obiectivitatea acelora ce au de spus un cuvânt despre mine. Socotesc că voi fi înțeles și rog ca dorința mea să fie împli-nită. Cu cele mai alese sentimente, Nicodim Patriarh.”

Volumul omagial se deschide cu o evocare a figurii Patriarhului Nicodim realizată de I.D. Ştefănescu, omul care îl descrie pe Nicodim Munteanu ca un om modest și iubitor de carte, ca un bun orator, un povestitor fără egal, așa cum fusese un alt mare personaj care-și tră-gea originile din satul Pipirig - Ion Creangă. Despre Patriarhul Nicodim Munteanu s-au scris, de-a lungul timpului, destule file, de aceea ne rezumăm la câteva idei din fișa bio-grafică din acest volum omagial din care se desprinde portretul inedit al unui ierarh: un om care a avut o contribuție importantă la fundamentarea României Mari, a culturii teo-logice naționale, un personaj care atunci când a fost stareț al Mănăstirii Neamțului a reușit prin stăruință și știință de carte, căutări necon-tenite prin vechile hrisoave să obțină pentru mănăstire, după 10 ani de lupte cu autorită-țile statului, retrocedarea unei suprafețe de 10.000 de hectare reprezentând vatra mănăs-tirii. Şi desigur că ar mai fi multe de spus.


mulţi dintre ierarhi, clerici şi credincioși erau adesea forţaţi să slujească intereselor politice de moment în detrimentul Bisericii şi a socie-tăţii civile. Putem spune despre el că a fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii noas-tre din secolul al X

DIN MILOSTIVIREA LUI ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI · De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca pe...

Documents

Transcript of DIN MILOSTIVIREA LUI ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI · De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca pe...