Didahiile Lui Antim Ivireanul
-
Upload
ion-alexandru -
Category
Documents
-
view
4.660 -
download
1
Transcript of Didahiile Lui Antim Ivireanul
CUPRINS
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL
DIDAHIILE
Compoziția predicilor
Exordiul
Tratarea
Ȋncheierea
Limba Didahiilor
Nivelul fonetic
Nivelul morfologic
Nivelul sintactic
Nivelul lexical
Nivelul stilistic
CONCLUZIE
1
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL
Antim Ivireanul este cel mai de seamă dintre Mitropoliții munteni, prin
munca lui neobosită ȋn cultura religioasă a neamului, prin cuvȃntările lui
ȋndrăznețe, dar pline de suflu moral, pentru societatea și timpul lui, și prin
strălucirea pe care a știut să o dea scaunului mitropolitan din București.
Se pare că era vlăstarul unei familii ȋnstărite de georgieni din părțile
Azovului, care pe vremea aceea se aflau sub stăpȃnire turcească. Căzuse din
tinerețe ȋn sclavie, fără să știm ȋnsă ȋn ce ȋmprejurări și nici cum a izbutit să-și
recapete libertatea. Del Chiaro, care l-a cunoscut personal, ne spune că era
« ȋnzestrat cu talente rare, cunoștea sculptura, pictura și broderia și că ridicase la
perfecțiune arta tipografiei ». Izbutise să-și asigure prin aceste calității o situație
independentă cȃnd Brȃncoveanu l-a adus ȋn țară.
Adus ȋn țară de Brȃncoveanu a fost ȋnsărcinat cu direcția tipografiei
domnești de la Mitropolie. Fără nicio legătură cu lumea, ȋn atmosfera religioasă de
la Mitropolia Bucureștilor, s-a călugărit și și-a ales ca loc de umilință creștinească
și de muncă sihăstria retrasă ȋn marginea Bucureștilor, ridicată pe o insulă liniștită
a lacului Snagov. Acolo, departe de zvonul lumii, retras ȋn mijlocul apelor,
călugărul Antim, ales ca egumen al mȃnăstirii, a instalat o tipografie și a ȋnceput o
spornică activitate de imprimare, dȃnd la lumină o sumă de cărți grecești, unele cu
caracter religios, necesare serviciului divin, altele cuprinzȃnd norme de ȋndreptare
ȋn credinţa ortodoxă și cȃteva cu caracter didactic și moral. Alături de aceste texte
grecești Antim pune sub tipar și cȃteva cărți romȃnești, ȋntre care și Floarea
Darurilor – Fiore di Virtù.
Ȋn primăvara anului 1705, Antim Ivireanul este ales ca episcop de Rȃmnic.
Luȃnd ȋn primire episcopia Rȃmnicului, Antim introduce o nouă viață instalȃnd și
acolo tipografie. Această tiparniță a funcționat pe lȃngă scaunul eparhial din
Rȃmnic pȃnă aproape de vremurile noastre și, cu ajutorul ei, Antim a continuat
munca de cultură ȋncepută la Snagov.
2
O altă latură importantă din activitatea de edificare morală a lui Antim
Ivireanul este propovedania. Ȋn zilele de mari sărbători creștinești, Mitropolitul,
după ce săvȃrșea serviciul liturgic, se urca ȋn amvonul Mitropoliei de unde, ȋn
cuvȃntări pline de avȃnt, se ȋndrepta către poporul său, pe care se străduia să-l
ȋnalțe sufletește către puritatea moralei creștine.
Și nu se mulțumea să răscolească sufletele prin cuvinte bine gȃndite și
mișcător spuse, ci cu acea deplină consecvență ȋntre vorbă și faptă, Antim a
ȋntrebuințat o viață de muncă fără răgaz ȋn opere de binefacere.1
Mitropolitul Antim ca vlădică ortodox, hrănit cu literatura canoanelor și a
polemicelor dogmatice, avea – de altfel ȋn conformitate și cu dispozițiunile
pravilelor bisericești și cu sentimentul general al țării – o puternică aversiune
ȋmpotriva păgȃnilor. De aceea el nu putea să vadă decȃt cu ochi buni desfacerea
țării de turci și alăturarea ei de popoarele creștine, sub scutul crucii. Brȃncoveanu
ȋnsă se simțea stȃnjenit și nu se putea ȋmpăca ȋn cugetul său cu această activitate a
Mitropolitului.
Cu tactul lui deosebit, Brȃncoveanu nu a voit să dea proporții acestui
conflict cu Mitropolitul ȋn acele vremuri nesigure. Dar nemulțumirea Domnului,
care mocnea ascunsă ȋn adȃncul sufletului, crește dospită. Antim pretinde că « pre
cei ce sunt pricina răutății ȋi știu cine sunt cum mă știu pre mine ȋnsumi ». Unul
dintre aceștia pare să fi fost duhovnicul Domnului, călugărul din Athos, ajuns
Mitropolit de Nissis, Mitrofan Tasitul. Acesta ȋi cere lui Antim să demisioneze de
bunăvoie, adică să facă, cum se zicea ȋn limba timpului « paretesis », - că, dacă ȋn
15 zile nu renunță singur la scaunul mitropolitan, Brȃncoveanu va cere Patriarhiei
să-l caterisească. După 2 zile de zbucium, Mitropolitul Antim se ȋnfățișează la
curtea domnească și, discutȃnd ȋn taină ȋnvinuirile ce i se aduceau, declară că se va
retrage de bunăvoie din vlădicie, dar ȋnmȃnează ȋn același timp Domnului apărarea
sa. Din această apărare aflăm care erau capetele principale ale acuzării.
Era mai ȋntȃi vechea pȃră că a viclenit, adică l-a traădat pe Domn; și apoi
altele : că este străin de țară, că a ȋmpovărat casa Mitropoliei cu datorii, ȋnsă Antim
spulberă punct cu punct ȋnvinuirile aduse. Ȋn cele din urmă este ȋnchis ȋn beciurile
palatului ȋmpreună cu predicatorul curții, Ioan Abrami. Ȋn beciurile ȋnchisorii,
1 Cartojan, Nicolae – Istoria literaturii romȃne vechi, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 219-220.
3
Mitropolitul este ținut mai multă vreme. Ȋntre timp Mavrocordat ȋl silește pe
Antim, prin amenințări, să-și dea demisia din demnitatea de Mitropolit și alege ȋn
locul lui pe fostul duhovnic al lui Brȃncoveanu, pe Mitrofan.
Dar lucrurile nu se termină aici. Mavrocordat obținuse de la Patriarhul din
Constantinopol caterisirea lui Antim. Astfel Antim este despopit, sub acuzarea de
vrăjitorie; i s-a pus un potcap roșu ȋn locul mitrei de Mitropolit; i se ridică numele
monahal de Antim și i se redă numele său laic de Andrei și, ȋn sfȃrșit, i se citește
sentința prin care este condamnat la ȋnchisoare pe viață, ȋn mȃnăstirea din Muntele
Sinai.2
Opera lui Antim se constituie ca o demonstrație a capacității plastice a
limbii romȃne făcută păturii boierești de către un străin. Lucrările sale
predicatoriale, de o factură cu totul nouă ȋn evoluția speciei la noi, sunt
extraordinare ca substanță stilistică. Meritul autorului se deslușește ȋn frumusețile
reale pe care le deșteaptă din banala morală tradițională și din erudiția meticuloasă
și moartă.3
Se cunosc ȋn momentul de față, ca fiind redactate sigur de Antim,
următoarele cuvȃntări : 28 de predici la sărbători mari și la duminici, 7 predici
ocazionale și două apărări trimise ȋn 1712 lui Constantin Brȃncoveanu. Dar
meritul cel mai mare al lui Antim Ivireanul, ȋn istoria literaturii noastre, ȋl
constituie Didahiile sale.
Didahiile au fost tipărite, din nefericire, tardiv, cȃnd mai puteau cȃștiga
doar atributele obiectului de studiu. Dar, la vremea lor, aceste opere ȋnlocuiau
calitatea de cititor cu aceea de ascultător și, ȋn consecință, receptarea conținutului
se realiza. Audiate, nu citite, predicile nu și-au limitat efectul asupra puținilor
știutori de slova chirilică din vremea lui Brȃncoveanu.
DIDAHIILE
2 Ibidem, p. 222-223.3 Negrici, Eugen – Antim Ivireanul-logos și personalitate, Ed. DU Style, București, 1977, p. 7.
4
Mitropolitul Antim este, după cȃt știm pȃnă acum, primul care, rupȃnd cu
tradiția, se urcă ȋn amvonul Mitropoliei, ȋn zilele marilor sărbători, ca să grăiască
poporului său drept de la suflet la suflet. Pană la el, ȋn Biserica noastră, locul
predicii ȋl ținea cazania; dar cazaniile, alcătuite cu multe veacuri ȋn urmă,
cuprindeau explicarea textelor evanghelice ȋn linii general-omenești, ca pentru
toate vremurile și pentru toate societățile, pe cȃnd societatea romȃnească de la
ȋnceputul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o ȋnvățătură vie, adaptată la
nevoile ei duhovnicești, la suferințele ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a
ȋnțeles acest mare adevăr și, de pe ȋnălțimea amvonului, el a știut să găsească
cuvinte mișcătoare de mȃngȃiere, care răsunau adȃnc ȋn suflete, alinȃnd necazurile
unui neam ȋntreg, ca de pildă acele discrete aluzii la lăcomia nesățioasă a turcilor
care nu mai conteneau cu biruri și angarale.
Ca un adevărat « vraciu al sufletelor » – cum se numește singur –
subliniază calitățile și defectele societății pe care o călăuzea, și, cu o dragoste
creștinească nețărmurită uneori, cu energie nebiruită alteori, caută să ȋnfrȃneze răul
și să promoveze binele. Genul oratoriei religioase, tot atȃt de vechi ca și
creștinismul, a ajuns la teme, imagini și formule consacrate, care s-au impus și au
trecut de la un predicator la altul.
Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanul stă ȋn claritatea planului, ȋn
precizia ideii și a formei și ȋn vioiciunea stilului, și mai ales ȋn legătura lor cu
societatea timpului. Este o predică vie pentru contemporanii săi. Didahiile sale ne
dezvăluie, cu multă căldură, colțuri interesante din patriarhala viață romȃnească de
altădată, care cu toată simplitatea lor, avea și trăsături etice, pline de duioșie.
Atenția Mitropolitului se ȋndreaptă ȋnsă, cu deosebită grijă, spre năravurile
rele care duceau societatea romanească a timpului său la decădere și pe care se
străduia din răsputeri să le stȃrpească.4
Iată-l pe ȋnjurător:
4 Cartojan, Nicolae - Op. cit. , p. 225-226.
5
«… nu avem nici credință, nici nădejde, nici dragoste și suntem mai răi, să mă
iertați, decȃt păgȃnii... Și puteți cunoaște aceasta, că este așa cum zic, că ce neam
ȋnjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de
ispovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici ? Si ne
ocărȃm, și ne batjocorim ȋnșine legea. Cine din păgȃni face acestea ? Sau cine-și
măscărește legea ca noi ? »
ipocritul la spovedanie :
«... spunem cum că am mȃncat la masa domnească Miercurea și Vinerea pește, și
ȋn post raci și untdelemn și am băut vin. Nu spunem că ținem balaurul cel cu șase
capete, zavistia, ȋncuibată ȋn inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca
rugina pre fier și ca cariul pre lemn, ci zicem că n-am facut nimănui nici un rău ;
nu spunem strȃmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, fățăriile, vȃnzările și
pȃrile ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui ; ci zicem : am face
milă, ci nu ne dă mȃna, că avem nevoi multe și dări și casă grea și copilași cam
gloată. »
pe cel care se strȃmbă la mȃncarea de post :
«... mă rușinez a spune de posomorȃrea celor mȃncăcioși, ȋn ce chip se tȃnguiesc
ȋn zilele cele de post, cască adese, să culcă puțin și iar să scoală, dorm ȋn silă,...,
numesc zilele postului mai mari decȃt celelalte ; se fac cum că au durere de
stomah și amețeli de cap ;..., cu nepoftă se duc la masă, rapstesc asupra verzelor,
ȋnjură legumele zicȃnd că ȋn zadar s-au adus ȋn lume...»
Mustrȃnd pe credincioși, predicatorul mimează reacțiile lor posibile :
«… pe preoți ȋi ocărȃm, bisericile le ținem ca pe niște grajduri și cȃnd mergem la
dȃnsele, ȋn loc de a asculta slujbile, și de a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte
păcatele, iar noi vorbim și rȃdem și facem cu ochiul unul altuia mai rău decȃt pe
la cȃrciumi...»
Cȃte o fericită imagine rezumă moralitatea :
«...și cȃnd ieșim de la biserică, să nu ieșim deșarți, ci să facem cum face ariciul,
că după ce merge la vie, ȋntȃi să satură el de struguri și apoi scutură vița de cad
broboanele jos și se tăvălește pre dȃnsele de se ȋnfig ȋn ghimpii lui și duce și
puilor...»5
5 Călinescu, G. – Istoria literaturii romȃne de la origini pȃnă ȋn present, Ed. Fundația Regală pentru literatură și artă, București, 1941, p. 17-18.
6
Compoziția predicilor
Deși au ca model diferite comentarii clasice ale evangheliilor, predicile lui
Antim Ivireanul,care nu au văzut lumina tiparului decȃt ȋn a doua jumătate a sec.
al XIX-lea, constituie un moment important ȋn dezvoltarea limbii romȃne literare.
Fiind strȃns legate de societatea timpului și fiind expuse cu multă căldură,
deoarece se adresau nu numai minții, ci și inimii, și urmăreau să convingă,
predicile lui Antim se caracterizează, sub raport stilistic, printr-o oralitate
remarcabilă.6
Trebuie să precizăm că nici un moment nu ne este permis să uităm că avem
de a face cu un anume tip de scrieri, cu didahii, iar ȋn literatura predicatorială
contează imens ținuta, compoziția, strălucirea ȋntregului.
Ȋn timp ce unele detalii sunt cel puțin interesante, ansamblul compozițional,
ca armonie, concizie, energie, n-are egal ȋn literatura veche. Cu atȃt mai prețioasă
ni se pare atenția cu care ȋși supraveghează Ivireanul compozițiile, care, de cele
mai multe ori, au ieșit coerente și riguroase.
Cu fiecare pagină răsfoită a Didahiilor ne convingem că opera strălucitului
Mitropolit atestă una din primele tentative de prefacere a materiei evanghelice.
Adresȃndu-se poporului ȋn limba și ritmica lui, acest admirabil vulgarizator face
opera de instrucție, nu fără convențiile pe care le impune orice structură didactică.
Compoziția operelor este transparentă și cercetătorii au remarcat că nu
lipsesc introducerea, tratarea și ȋncheierea, ȋnsoțite de formula de adresare sau de
un text ȋn motto (la 16 predici).
Predicile debutează cumpănit și sfȃrșesc ȋn reculegere, de aceea e preferată
formula decentă, potolită, afabilă. Blagosloviților creștini, Feții mei iubiți, iubiții
mei ascultători, Feții mei sunt vorbe de mȃngȃiere părintească, picurȃnd o
resemnată acalmie peste un text ce se vestea, astfel, senin și moderat. Nici un
semn nu prevestește, ȋn aceste predici, furtuna, nici măcar exordiile, care, scurte,
eficace, ori ample, fastuoase, fixează, de la bun ȋnceput, prin caracterul lor
apoftegmatic, un cadru spiritual dezbaterii.
6 Rosetti, Al. ; Cazacu, B. ; Onu, Liviu – Istoria limbii romȃne literare, vol. I, Ed. Minerva, București, 1971, p. 185.
7
Exordiul
Pentru orator și pentru auditorul său primele cuvinte ale discursului
desființează inerția. Ȋn istoria retoricii laice a fost preferat șocul, intrarea ex
abrupto. Mulțimea nu se cȃștigă prin dicție elegantă. Ȋnainte de a fi puse ȋn funcție
metodele de persuasiune, trebuie produsă starea de curiozitate.
Ambiția de a convinge cu orice preț și-a pierdut motivația : credincioșii nu au
nevoie de complicata demonstrație teologică a existenței divine; de la amvon, ei
trebuie doar mustrați și ȋndreptați pe căile moralei creștine. De aceea, retorica
religioasă prefer exordiile ex comodo, tranziiile firești spre temă, ȋnlesnite prin
paralele biblice, mici parabole ad-hoc, compuse cu tact, armonios cadențate și
terminate prin ticul oratoric al scuzelor și nelipsitul apel la atenție. Predicile lui
Antim răspund exigenței exprimate de Boileau : « un exordiu trebuie să fie simplu
și neafectat ».7
Tratarea
Ȋn tratare (confirmare), nu există o ordine unică a momentelor și nici măcar
aceleași momente ȋn toate predicile, dar ȋntotdeauna, ȋn această zonă, alocuția
trepidează, dă impresia vie a problematizării. Argumentările conduse cu o anume
ȋnverșunare persuasivă, interesantele teologumene personale, ȋncruntatele
interpretări de dogmatică, exegezele elegante și exemplificările inclemente lasă o
senzație de freamăt la lectură.
Agitate de rostogolirea ideilor, predicile au uneori un excesiv caracter
deliberativ provenit din ȋnclinațiile dialectice ale impetuosului părinte
duhovnicesc.8
Ȋncheierea
7 Negrici, Eugen – Op. cit., p. 11.8 Ibidem, p. 12-13.
8
Rugăciunea, ȋn omiletică, desăvarșește ultimul act al alocuțiunii. Cu
solemnitatea lor afectivă și ȋnfiorarea gingașă a tonului, rugăciunile lui Antim
invită la o interpretare literară. Dintre toate desele mutații stilistice cea ȋnfăptuită
de rugăciune e esențială, pentru că aduce o schimbare ȋn direcția adresării și ȋn
atitudinea fată de ascultători, o altă tonalitate.
Autoritarul mitropolit și victimile sale s-au ȋmpăcat. Privită de aici, ȋntreaga
parte agresivă a predicii nu pare să fi avut altă țintă decȃt trezirea din somnolență
duhovnicească. Nu toate ȋncheierile au patosul rugăciunii, dar foarte multe dintre
ele sunt concesive, comunicative, aplecate cordial peste nevoile oamenilor.
Exceptȃnd formula ceremonială prin care erau omagiați domnul și fruntașii
țării, finalurile predicilor au acea elevație constantă a exaltării care făcea ca
rugăciunile și imnurile religioase ale lui Efrem Sirul, Anastasie de Sinai, Ioan
Damaschin – conservate ȋn liturghia ortodoxă – să fie descoperite cu ȋncȃntare și
adoptate de biserica Occidentului. Cu toate acestea, rugăciunile și-au pierdut, ȋn
general, interesul artistic și cititorul, ȋntȃmpinȃnd o indigență imagistică acută și o
croială sintactică stereotipă, se va lăsa greu convins de valoarea lor. Reluarea ad
literam a unor crȃmpeie de fraze și caracterul lipit al unor formule canonizate sunt
fenomene care nu trebuie să ne mire. Antim Ivireanul compune, ȋn fond, predici,
nu imnuri sau rugăciuni, iar rugăciunea, ca specie religioasă, are o uscăciune
specifică.9
Limba Didahiilor
Limba Didahiilor are un fonetism popular, ușor regional și arhaizant, mai
unitar decȃt al Bibliei lui Șerban Cantacuzino ;lexicul este bogat și colorat , uneori
savant (slavizant și grecizant) ; structura morfologică este foarte puțin deosebită de
a limbii vorbite ; fraza,de largă respirație, are numeroase inflexiuni și se
caracterizează printr-o topică afectivă.
Nivelul fonetic
9 Ibidem, p. 18-19.
9
Dintre fenomenele fonetice, menționăm următoarele trăsături populare :
iotacizarea verbelor : să auză, să cază, să crează, nu crez, să le ȋntinz, să
nu-și piarză, puindu-și, să puiu undița, să scoată, să rămȋie, etc.
aspecte arhaice și populare, ȋn același timp : pohtă, aș pohti, pohtesc, ceriu-
ceriuri, un copaciu, etc.
Pe lȃngă aceste trăsături fonetice evident populare, observăm ȋnsă și unele
fonetisme arhaice care ar putea fi mai curȃnd arhaisme grafice. Ele alternează cu
trăsături fonetice mai noi, populare. Astfel, alături de fonetisme mai vechi,
predominante cu v : jertvă, să să jertvuiască, jertvelnic, ȋntȃlnim foarte rar,
aceleași cuvinte cu f, fonetism mai nou : jertfă, să jertfuească, etc.
Alături de fonetismele mai noi cu j, ȋn cuvinte de origine latină, cum sunt :
ajutoriu, Joi-mari, judecătoriu, juru-vă, Antim folosește, foarte rar, și forma cu ǧ,
curentă ȋn Moldova și ȋn regiunea de nord a țării : au ȋncungiurat.
Alături de f palatalizat ȋn cuvinte ca : o hiară (o fiară), hier (arme – propriu
fier), ȋntȃlnim, sporadic, uneori ȋn aceeași frază, forme cu labiala nealterată : fier,
fiarele cele sălbatice, etc.
Nivelul morfologic
Din punct de vedere morfologic, limba predicilor lui Antim Ivireanul nu
prezintă prea multe trăsături deosebite față de limba romȃnă de azi. Demne de
relevat sunt urmatoarele fenomene :
acuzativul cu pre (sau pe) apare și la unele substantive-nume de obiecte :
ați biruit pre vrăjmașii voștri, pre diavolul și pre păcatul ; sau la
substantive colective : ȋmpărații cei buni... au datorie să păzească pre
norodul său de armele și de stricăciunile vrăjmașilor ;
forme de vocativ vechi (singular), ca oame, preote : și gȃndești, oame, cela
ce judeci pre ceia ce ca acestea fac ; priimește preote a lui Dumnezeu, pre
această cucoană, că este roadă pȃntecelui meu. Apare ȋnsă și forma mai
nouă omule : de nu poți, crede, omule, cu slăbiciunea ta, cum că s-au
născut Dumnezeu din muiere, cunoaște că s-au născut din fecioară ;
10
articolul posesiv cu forme variabile după gen și număr : voi grăi limbile
oamenilor și cu ale ȋngerilor, dar uneori și folosirea lor pleonastică : atȃta
sunt de mari vredniciile ale slăviților apostoli Petru și Pavel ; era hulit
pentru multa a lui smerenie ;
genitiv-dativul singular al formelor adjectivale-pronominale de gen
feminin : cea, acea apare cu aspectul vechi cei[i], acei[i] ; ca preoții acei
vremi ;
encliza particulei –și la pronumele demonstrativ acesta : că iar acestași
prooroc zice... ; la unele adverbe : iar ȋncăși luam seama vorbei și pohtei
lui Petru ; și la pronumele demonstrativ ceva : ca să descoperim cevași
ȋntru cinstea și lauda ei ;
pronumele reflexiv se ȋntȃlnește ȋn locul pronumelui personal, după model
slav : să ne cunoaștem pre sine ;
cȃteva fapte cu caracter neobișnuit : a) substantivizarea pronumelui reflexiv
sine : unde ți-ai ȋngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău ? (sine-
persoană) ; b) articularea și declinarea pronumelui tot, poate după modelul
lui ȋntreg : vestea armelor lui și multa lui creștinătate ȋl mărturisea preste
tot pămȃntul domn și stăpȃn a toatei lumi... ;10
Nivelul sintactic
Din domeniul sintaxei, sunt de remarcat următoarele particularități :
1. Construcții sintactice străine de structura limbii romȃne : a) regimul de
dativ al unor verbe, care de obicei nu se construiesc cu dativul : noi ne
urȃm și ne căutăm ponciș unul altuia, și nu fu lui alt loc ȋn lume ; b) cazuri
de topică artificială a atributului ȋn genitiv : ci ȋntȃiu voi să vă spui foarte
pre scurt a fieștecăruia bunătate ; c) lipsa acordului ȋn gen și numar a
pronumelui personal ȋn formă neaccentuată, aflat la o distantă relativ mai
mare față de substantivul al cărui loc ȋl ține : tȃlcul acestor cuvinte cu
10 Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu – Op. cit., p. 185-186
11
adevărat este mare și adȃnc, și numai dascălilor este dat să o tȃlcuiască
după cum se cade.
2. Alături de fraza ȋngrijit construită, ȋn predicile lui Antim ȋntȃlnim uneori și
construcții greoaie, anacoluturi.
Nivelul lexical
Lexicul predicilor lui Antim se caracterizează prin varietate. Ȋntȃlnim
numeroase cuvinte populare uzuale : au « sau » : cine ne va despărți pre noi de
dragostea lui Hristos ? năcazul au supărarea, au gonirea, au foametea, au
golătatea, au primejdia, au sabia ?; bȋcăi « a răsuna » : de voiu grai cu limbile
oamenilor și cu ale ȋngerilor și dragoste să nu aib, făcutu-m-am ca o aramă
răsunătoare sau ca o tobă bȋcăind ca un chimval răsunătoriu ; caută « a privi » :
și ne căutam ponciș unul altuia ; chiar « adv. clar » : să zic mai chiar ; cocon
« copil » : și care om nu făcea coconi era hulit ; hulă « defăimare » : au ridicat
hula poporului ; mai « adv. aproape » : mi se pare că-l văd mai mort de rane ;
spre « prep. fată de » : dragostea lui Moisi spre jidovi..., dragostea lui Hristos
spre tot neamul romȃnesc.
Prin natura și destinația comunicării, ȋn predicile lui Antim Ivireanul se
ȋntȃlnesc mulți termeni privitori la cult, la sărbători și tradiții. Iată cȃțiva asemenea
termeni, majoritatea de origine slavă și greacă : aghiazmă « apă sfințită »,
blagoveștenie « bunăvestire », bogoiavlenie « bobotează », comȋndare « praznic,
pomană », eresuri « erezii », oceaianie « disperare », peasnă și pesnă « cȃntare
bisericească de laudă, ȋnchinată lui Dumnezeu », pofhală « pompă, fast, măreie »,
preobrajenie « schimbarea la față », sărindar « rugăciuni ce se fac de către preot
timp de 40 de zile ȋn șir, pentru odihna celor răposați », sfetagoreț « de la Sfȃntul
Mare ».
Alături de asemenea termeni ȋntȃlnim și neologisme de origine greacă, privind
mai ales alte domenii de activitate : astronom, catarg, idiomata « ȋnsușire »,
ochean, ritor « orator », scandelă « scandal ». Semnalăm, de asemenea,
neologismul de origine latină materie « lucru, treabă », precum și ȋmprumuturi
12
turcești mai noi :cabaniță « mantie scumpă, boierească », mozavirii « calomnii,
obraznicii », tiriiac « leac contra mușcăturii unui animal veninos ».
Antim folosește ȋn predicile sale multe serii de sinonime : coconi/cocoană –
prunc ; pruncii – copil ; evreii – jidovi/ovrei ; a ȋnceta – a se ostoi ; a se ascunde
– a se pitula.
Ȋn ceea ce privește formarea cuvintelor, constatăm preferințe pentru sufixele
substantivale : -ciune « albiciune, iertăciune, ȋmpăcăciune, ȋntrebăciune,
sterpiciune, mohorăciune, uniciune, urȋciune » ; -ie « cucerie –cucernicie ; fățărie ;
iscusie – pricepere ; mucenie – mucenicie » ; -ime « greime, ȋntunericime,
rotocolime, strȃmtorime » ; pentru sufixul adjectival -esc « arienesc, doftoresc,
israelitenesc » ; și pentru prefixul ne- « neascultarea, nemilostivnicia, neritoricit,
nesfadnic, netemere, neunit ».
Dintre compuse menționăm substantivul alsău « ȋnsușire » ( < al+său) : a vrut
să arate la această taină a ȋntrupării 4 alsăuri firești : bunătatea, ȋnțelepciunea,
puterea și dreptatea.
Nivelul stilistic
Privită sub aspect stilistic, fraza lui Antim Ivireanul e cȃnd scurtă și ȋn ritm
sacadat, cȃnd periodică, ȋn ritm lin și unduios ; cȃnd simplă, potolită și reținută,
cȃnd complexă, amplă, plină de căldură. Exclamativ și admirativ uneori, incisiv și
sarcastic, alteori ; retoric pe alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul ȋși expune
predicile ȋntr-o limbă expresivă, plină de nerv, convingătoare.
Pentru a reliefa și contura mai bine ideea de bază, Antim folosește, cu multă
abilitate, epitete, comparații, repetiții, antiteze, interogații retorice și alte mijloace
stilistice.
Iată cȃteva comparații : că precum este aur mincinos, așa este și pocăință
adevărată și pocăință mincinoasă ; că precum nu sunt dulci bucatele fără sare,
așa nici postul fără de rugăciuni.
Cȃteva metafore : Vȃnturile cele mari sunt nevoiele ce ne supără totdeauna;
trebuie să lepădăm, să scuipăm pisma, să strȃngem pohta izbȃndirii, să gonim de
la noi gura cea vicleană și buzele cele hulitoare să lepădăm de la noi ;
13
[Constantin] să făcu ȋmpărat să păzească turma lui Hristos de lupii cei pȃnditori,
și cu praștia duhului sfȃnt să-i gonească.
Alături de metafore apar personificări : ...apoi pre urmă, după ce au ascuns
soarele toate razele lui și s-au stins de tot lumina zilei ȋntre ȋntunericul nopții, și
cȃnd ceriul de osteneală au fost ȋnchis spre somn toți ochii lui, atȃta că nici luna
nu priveghea, nici una din stelele cele mai mici avea deschise tȃmplele lor cele de
argint...11
Cȃnd indignarea lui Antim atinge apogeul, fraza predicii sale abundă ȋn
determinări repetate și ȋn interogații retorice. Interogația retorică este folosită de
Antim cu dublu efect : ȋnviorarea expunerii prin tonalități variate și trezirea
interesului celor cărora li se adresa de la amvon : Auzit-ați fapta sfȃntului ?
priceput-ați fierbințeala inimii lui spre a face bine ? ȋnteles-ați puterea dragostei
către aproapele ?. Uneori, interogația, mergȃnd pe plan antitetic, devine mult mai
vioaie : Că ce folos este trupul să fie deșert de bucate, iar sufletul a-l umple de
păcate ? Ce folos este a fi galben și ofilit de post, iar de pismă și urȃciune a fi
aprins ? Ce folos este a nu bea vin și a fi beat de veninul mȃniei ? Ce folos este a
nu mȃnca carne, și cu hulele a rumpe carne fraților noștri ?.
Procedeul repetiției este larg utilizat de predicator : pre aceasta [pe Maria] o
au vazut Moisi ȋn muntele Sinai ca un rug aprins și nu ardea ; pre aceasta o au
vazut Aaron ca un toiag ȋnflorit și plin de roadă ; pre aceasta o au vazut Iacov ca
o scară ȋntărită din pămȃnt pȃnă ȋn cer....
Cu efect stilistic asemănător interogației retorice este folosită și exclamația.
Cȃnd oratorul se entuziasmează ȋn fraze și ȋnlănțuiri patetice, predica este
ȋncărcată cu exclamații : O ! ce mărturie credincioasă și adevărată este aceasta !
O ! ce bunătate și fericire au cȃștigat acei ce au ascultat pre cel mărinimos ! .
11 Ibidem, p. 193.
14
CONCLUZIE
Antim este unul dintre cei mai mari oratori religioși din trecutul poporului
romȃn. Calitățile artistice ale predicilor sale ȋl așează printre cei mai de seamă
propagatori ai limbii romȃne literare.12
Cunoașterea limbii romȃne este uimitoare la Antim și, de altfel, din toate
atitudinile, Ivireanul apare ca un perfect asimilat. Cunoscător de limbi straine, el
este, pe deasupra, un om cu ritorie, un spirit ȋnflăcărăt, cu sincerități ȋncȃntătoare.
Didahiile lui Antim Ivireanul sunt foarte ȋnsemnate din punct de vedere
literar. Este de remarcat că predicile lui Antim, spre deosebire de vechile cazanii
varlaamiene, au idei, firește ȋmprumutate, dar cu mare ȋndemȃnare propuse unor
ascultători neobișnuiți cu speculațiile teologice și cu transcendentalități. Se
vorbește despre sensul mistic al cuvȃntului Marian, despre botezul cu apă și cu
duh, despre mȃntuire și se face cu multă grație o exegeză destul de subtilă. Dar
mai ales Antim are darul ȋntoarcerii bruște către ascultătorul din biserică cu o
retorică ȋncărcată de sevele vorbirii zilnice, și pe temeiuri de un bun simț curent,
ducȃnd la o serie de portrete morale.13
Raportată la aspectul general al limbii literare din prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, limba lui Antim are la bază exprimarea populară și
impresionează prin claritate, prin expunere curgătoare și prin naturalețe. Spre
deosebire de Dosoftei, Antim nu se lasă furat, decȃt foarte rar, de sintaxă și de
lexicul izvoarelor grecești (sau slavone). Datorită acestor calități, el poate fi numit,
cu drept cuvȃnt, ctitor al limbii liturgice romȃnești și unul dintre ȋntemeietorii
oratoriei religioase la romȃni.14
12 Ibidem, p. 183.13 Călinescu, G. – Op. cit., p.15-17.14 Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu – Op. cit., p. 194-195.
15
BIBLIOGRAFIE
1. Cartojan, Nicolae – Istoria literaturii romȃne vechi, Fundația
Regelui Mihai I, București, 1945.
2. Călinescu, G. – Istoria literaturii romȃne de la origini pȃnă ȋn
present, Ed. Fundația Regală pentru literatură și artă, București,
1941.
3. Negrici, Eugen – Antim Ivireanul-logos și personalitate, Ed. DU
Style, București, 1977.
4. Rosetti, Al. ; Cazacu, B. ; Onu, Liviu – Istoria limbii romȃne
literare, vol. I, Ed. Minerva, București, 1971.
16