Diana Ioncica Rezumat Teza

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine

Şcoala doctorală „Studii literare şi culturale”

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

ASPECTE ALE HIBRIDIZĂRII CULTURALE ÎN

ROMANUL CONTEMPORAN DE EXPRESIE

ENGLEZĂ

– SALMAN RUSHDIE, KAZUO ISHIGURO,

MICHAEL ONDAATJE

Coordonator ştiinţific:

Prof. univ. dr. LIDIA VIANU

Autor:

DIANA-EUGENIA IONCICĂ

Septembrie 2008

Aspecte ale hibridizării culturale în romanul contemporan de expresie engleză – Salman Rushdie, Kazuo Ishiguro, Michael Ondaatje Rezumat

2

Rezumatul tezei de doctorat

„Aspecte ale hibridizării culturale în romanul contemporan de

expresie engleză – Salman Rushdie, Kazuo Ishiguro, Michael

Ondaatje”

Teza de doctorat vizează studierea aspectelor legate de hibridizarea

culturală în lucrări reprezentative ale celor trei scriitori contemporani de

expresie engleză aleşi: Salman Rushdie, Kazuo Ishiguro şi Michael Ondaatje.

Acest domeniu – de un cert interes în contextul actual al multiculturalismului

şi globalizării – nu a beneficiat până acum de un studiu sistematic, motiv

pentru care considerăm că prezenta lucrare ar putea să contribuie la mai buna

înţelegere a acestui fenomen complex.

Punctul de plecare al tezei îl constituie constatarea faptului că existenţa

unor identităţi culturale hibride (ca în cazul scriitorilor aleşi pentru

exemplificare) a dus la apariţia unor romane interesante, uneori controversate

şi, ceea ce este mai important, viabile din punct de vedere estetic.1

Teza este structurată după cum urmează: după o definire a conceptului

de hibridizare culturală, prin detaşare de contextul postcolonial în care a

apărut (în capitolul intitulat Beyond postcolonialism – Dincolo de

postcolonialism), lucrarea cuprinde două părţi: un studiu al hibridizării

interculturale (între culturi) – văzută ca fiind o combinaţie de influenţe

provenind dinspre diverse modele culturale şi o analiză a hibridizării

intraculturale.

Hibridizare culturală înseamnă, în termeni simpli, amestec de culturi.

Denumirea a fost folosită iniţial de criticii postcoloniali ca desemnând

„crearea de forme transculturale noi în zona de contact determinată de

1 Ne referim la romanul „Versetele Satanice”, care i-a adus lui Salman Rushdie o faimă nedorită din cauza faptului că asupra lui a fost pronunţată o „ fatwa”, o sentinţă la moarte, pentru portretizarea profetului Mahomed în cartea amintită


3

colonizare”.2 Deşi am prezentat în cadrul lucrării poziţiile unor critici care se

înscriu în acest curent (postcolonialismul), trebuie să precizăm că termenul de

hibridizare culturală a fost folosit într-un sens mai larg şi că abordarea critică

a postcolonialismului constituie un punct de referinţă pentru teză, dar nu

reprezintă şi punctul nostru de vedere.

Hibridizarea nu este doar o problemă legată de colonialism (deşi doi

dintre scriitorii aleşi – Salman Rushdie şi Michael Ondaatje sunt consideraţi –

din perspectiva critică menţionată – „postcoloniali” – provin din teritorii care

au fost colonii britanice – India, respectiv Ceylon – actualul Sri Lanka)3,

amestecul de culturi nefiind un fenomen caracteristic doar pentru scriitorii

provenind din astfel de teritorii. Ceea ce este important, în definirea

conceptului, este ideea de identităţi culturale multiple, care combină şi

prelucrează (în mod fericit, în exemplele alese) o multitudine de elemente

culturale.

În studiul hibridizării interculturale se porneşte de la o definire a

diverselor modalităţi de raportare la cultura de origine vizibile în romanele

scriitorilor analizaţi (în capitolul intitulat Representations of the Oriental and

the Occidental in Salman Rushdie, Kazuo Ishiguro and Michael Ondaatje’s

Novels – Reprezentări ale Orientalului si ale Occidentalului în romanele lui

Salman Rushdie, Kazuo Ishiguro şi Michael Ondaatje). Se poate evidenţia fie

o relaţie ambiguă cu cultura-mamă (marcată de o aparentă detaşare dublată

de nostalgie) – la Kazuo Ishiguro, fie o relaţie armonioasă cu cultura-mamă –

cazul scriitorului Michael Ondaatje, la polul opus situându-se Salman

Rushdie, a cărui relaţie cu cultura de origine este conflictuală, definită de

tensiune şi de tendinţe contradictorii. Vom detalia în cele ce urmează tipurile

de relaţii cu cultura de origine.

Relaţie armonioasă cu cultura-mamă: acest tip de raport poate fi văzut

în scrierile lui Michael Ondaatje, de exemplu în Running in the Family sau în

Pacientul englez; pentru Ondaatje, apelul la mit pare să arate o legătură 2Bill Ashcroft, Key Concepts in Post-Colonial Studies (London: Routledge, 1999) 113 3 Dintr-o perspectivă oarecum similară, Kazuo Ishiguro este inclus în literatura „postimperialistă”, datorită originii sale japoneze


4

armonioasă cu cultura sa de origine. Deşi aparent detaşat, scriitorul

demonstrează o obsesie pentru descoperirea trecutului. Abordarea sa în

scrierea romanelor este similară cu metoda unui arheolog, care dezvăluie

caracteristici aparent pierdute ale unor culturi „îngropate” sub straturi

culturale mai noi.

Este semnificativ faptul că interesul lui Ondaatje nu se rezumă la

cultura sa de origine, ci este extins asupra istoriei culturii sale de adopţie,

căreia îi aplică aceeaşi tehnică a „forării”. Acest fapt este evident în In the Skin

of a Lion – În pielea unui leu, roman a cărui acţiune se petrece în Canada, la

începutul secolului 20 (scriitorul s-a mutat în Canada în anii 60).

În Anil’s Ghost – Obsesia lui Anil , tehnica arheologului este dublată de

ceea ce am putea numi o metodă de investigaţie asemănătoare cu cea juridică.

Încercarea scriitorului de a descrie situaţia sumbră din ţara sa de origine este

reflectată de cea a protagonistei, care se străduieşte de asemenea să descopere

trecutul.

Ondaatje are o viziune post-factum asupra trecutului – vede lucrurile

ca fiind statice, deja consumate. Principala temă a romanelor sale este

descoperirea trecutului (ceea ce include descoperirea familiei).

Relaţie conflictuală cu cultura-mamă: La Salman Rushdie, cele două

componente culturale sunt într-o permanentă tensiune. Atitudinea faţă de

cultura originară este ambiguă – respingere aparentă dublată de tendinţa de

reîntoarcere spre matrice. Modalităţile diferite de raportare la cultura de

origine au consecinţe semnificative în planul conţinutului romanesc. Scrierile

lui Salman Rushdie sunt bazate pe conflict şi reprezintă un proces de revizuire

continuă în relaţia cu istoria socio-politică, literară şi culturală.

Experienţa definitorie pentru Rushdie este aceea a migrării; tema sa

predilectă este aceea a trecerii, a transformării, experienţa „mutaţiei”.

Ceea ce este evident în toate romanele scrise de Rushdie este obsesia sa

legată de familie şi istorii de familie. Tema principală a romanelor sale este

aceea a eliberării de trecut/de legăturile de familie. După cum am demonstrat

în capitolele despre romanele Shame – Ruşinea şi Midnight’s Children -


5

Copiii de la miezul nopţii, avem de-a face cu încercări eşuate de a se elibera de

trecut.

Dacă ar fi să stabilim o direcţie pentru scrierile lui Rushdie, cea mai

bună modalitate de a îi descrie romanele ar fi ca pornind din trecut, spre

deosebire de cele ale lui Ishiguro care sunt îndreptate către trecut (cu un

punct de vedere situat în prezent). Se poate observa o mişcare centrifugă în

scrierile lui Rushdie, care poate fi pusă în opoziţie cu mişcarea centripetă

observabilă la Ishiguro. Rushdie încearcă mereu să fugă de trecut (reprezentat

de familie, tradiţie, religie), de care este însă conectat prin „legături elastice”,

după cum demonstrează un fragment din Shame – Ruşinea4, în timp ce

Ishiguro aleargă spre trecut, scriind în diferite forme povestea căutării

familiei, aflată în strânsă legătură cu obsesia sa pentru familie şi paternitate.

Prin urmare, cel de-al treilea tip de raportare la ţara de origine este o

relaţie ambiguă cu cultura-mamă. La Ishiguro, nostalgia pare să devină o

tehnică salvatoare, de supravieţuire – este folosită pentru a cimenta fisurile

sinelui hibrid, pentru a recâştiga armonia.

Atitudinea predilectă a lui Ishiguro este o detaşare simulată, care

camuflează o obsesie a memoriei – ce poate fi văzută ca un instrument

necreditabil pentru recrearea trecutului. Punctul central în scrierile sale este

reprezentat de procesul de recuperare a trecutului: ca şi în cazul eforturilor lui

Rushdie de eliberare din „cătuşele istoriei” 5, încercarea lui Ishiguro este de

asemenea eşuată.

Povestea căutării familiei îmbracă, după cum am sugerat mai sus,

diverse aspecte în romanele lui Ishiguro. În unele dintre acestea, ca de

exemplu în When We Were Orphans – Pe când eram orfani, povestea este

descrisă sub forma unui roman poliţist, în care misiunea eroului este să îşi

găsească părinţii. În altele – în Never Let me Go – Să nu mă părăseşti –

clonele sunt simboluri ale orfanilor – în mod natural, acestea nu puteau avea

4 Salman Rushdie, Shame (London: Vintage Books, 2006) 28 5 Ne referim la Midnight’s Children – Copiii de la miezul nopţii, unde Rushdie îşi descrie protagonistul ca fiind “încătuşat de istorie”, în sensul că istoria sa personală este inextricabil legată de istoria Indiei


6

părinţi (în acest caz clonele îşi caută aşa-numiţii posibili, fiinţele umane după

care au fost modelate).

Teza continuă cu descrierea modalităţilor de construcţie identitară

folosite de cei trei scriitori (în partea cea mai extinsă a lucrării, denumită The

Construction of Hybrid Identities – Construirea identităţilor hibride).

Identităţile hibride (situate între spaţiile culturale orientale şi

occidentale) sunt formate prin povestire (storytelling) – modalitate

predilectă pentru Salman Rushdie, în romane precum Midnight’s Children –

Copiii de la miezul nopţii şi The Enchantress of Florence – Seducătoarea din

Florenţa (capitolele care detaliază acest tip de construcţie sunt Storytelling in

Midnight’s Children (1979) – Povestirea în “Copiii de la miezul nopţii” şi The

Enchantress of Florence (2008) – Seducătoarea din Florenţa), prin raportare

la religie (la Salman Rushdie) – capitolele The Cost of Free Speech: The

Satanic Verses – Costurile exprimării libere: Versetele Satanice şi The Book

of Disobedience – Salman Rushdie’s The Satanic Verses (1988)– Cartea

nesupunerii – Versetele Satanice de Salman Rushdie, la artă (cu precădere la

Kazuo Ishiguro) – capitolul A Portrait of the Artist as an Old Man – On the

Construction of Identity in Kazuo Ishiguro’s ‘An Artist of the Floating World’

(1986) şi la identitatea naţională, temă prezentă la toţi scriitorii studiaţi,

exemplificată prin studiul asupra romanului Rămăşiţele zilei – în capitolul

‘The Wrong Chinaman’ –Questioning National Identities in Kazuo Ishiguro’s

The Remains of the Day (1989).

Capitolele referitoare la construirea indentităţilor hibride explorează

această chestiune pe mai multe niveluri (după cum reiese din paragraful

anterior).

Construirea identităţii prin povestire este trăsătura care uneşte

romanele Midnight’s Children - Copiii de la miezul nopţii şi The Enchantress

of Florence – Seducătoarea din Florenţa. Poveştile din aceste romane devin

coerente şi semnificative datorită artei povestirii. Această trăsătură poate fi

distinsă în majoritatea romanelor scrise de Rushdie, ca şi în colecţia de nuvele


7

East- West – Orient-Occident şi în Haroun and the Sea of Stories – Haroun şi

marea de poveşti, aceasta din urmă fiind o alegorie transparentă despre

funcţia formativă a povestirii şi rolul său fundamental în definirea identităţii.

Cel mai controversat roman al lui Rushdie, The Satanic Verses –

Versetele Satanice vizează un tip periculos de construcţie identitară: l-am

numit o carte a nesupunerii, referindu-ne la sensul cuvântului Islam

(supunere). Aceasta nu implică faptul că romanul este anti-Islam, dar din

nefericire aceasta este modalitatea în care a fost perceput. Motivul pentru care

acest tip de construcţie identitară este periculos este legat de sensibilităţile

religioase ale comunităţii musulmane, comunitate care a reacţionat negativ la

referirile din roman la profetul Mohamed şi la soţiile acestuia. The Satanic

Verses – Versetele Satanice este un exemplu de construcţie identitară prin

raportare la religie sau (potrivit modului de receptare a cărţii, construire a

identităţii prin opoziţie la religie).

An Artist of the Floating World – Un artist al lumii trecătoare tratează

problema identităţii naţionale de o manieră indirectă, aceasta fiind filtrată

prin povestea lui Masuji Ono, un artist japonez. Astfel, în roman, construirea

identităţii naţionale şi construirea identităţii prin artă se întrepătrund.

Ultimul capitol din prima parte a lucrării are ca subiect construirea

identităţii naţionale. Aceasta reprezintă preocuparea evidentă în majoritatea

romanelor lui Rushdie: printre care amintim Midnight’s Children (1979) –

Copiii de la miezul nopţii – despre începuturile Indiei moderne, Shame (1983)

– Ruşinea, care descrie crearea Peccavistan-ului (un joc de cuvinte pornind

de la Pakistan), o ţară „insuficient imaginată” (în termenii lui Rushdie), The

Satanic Verses (1988) – Versetele Satanice, roman situat la răscruce şi care

tratează în modul cel mai vizibil problema migraţiei. După acest roman,

scrierile lui Rushdie trec printr-o perioadă de „americanizare” – observabilă în

romane precum The Ground Beneath Her Feet (1999) - Pământul de sub

tălpile ei şi Fury (2001) - Furie, dar acest fapt este unul temporar, deoarece


8

problematica identităţii naţionale reapare în Shalimar the Clown (2005) –

Shalimar Clovnul, carte care marchează o revenire în profunzime la temele

iniţiale (se referă la problemele din Caşmir, ţara de provenienţă a bunicilor lui

Rushdie).

Romanele lui Ishiguro tratează de asemenea acest subiect, după cum o

demonstrează cazul romanului The Remains of the Day – Rămăşiţele zilei

(întrebarea care se pune în acest caz este, după cum arată capitolul referitor la

Rămăşiţele zilei, dacă identitatea naţională în discuţie este cea britanică sau

cea japoneză).

Vorbind despre noua sensibilitate a migratorilor [the new „migrant

sensibility”], Rushdie a spus: „efectul migrării în masă a fost crearea unui tip

cu totul nou de fiinţe umane: oameni care îşi găsesc rădăcinile în idei şi nu în

locuri.”6 [sublinierea mea]. Construcţia identitară devine mai dificilă decât

niciodată pentru acest tip de oameni; totuşi, dată fiind multitudinea de idei

din care pot să aleagă, aceasta devine în acelaşi timp una dintre cele mai fertile

situaţii pentru un scriitor.

În analiza hibridizării intraculturale, punctul de pornire este

observaţia conform căreia în interiorul unei culturi pot coexista diverse

„straturi” culturale (spre exemplu cultura canonică şi cultura de masă sau aşa-

numita „pop-culture”). Unele romane ale lui Rushdie (spre exemplu „The

Ground Beneath Her Feet” – „Pământul de sub tălpile ei”), sunt construite

prin juxtapunerea temelor din mitologie (în acest caz, mitul lui Orfeu şi

Euridice) şi a unor „mituri moderne” – prezentând noii zei ai rock-ului.

Această eterogenitate a temelor ce ilustrează hibridizarea intra-culturală se

înscrie în tendinţa descrisă de Jean François Lyotard atunci când vorbeşte

despre cultura postmodernă contemporană: „Eclectismul – afirmă Lyotard –

reprezintă gradul zero al culturii contemporane”.7

6 Salman Rushdie, The Location of Brazil, în Damian Grant, Salman Rushdie (Plymouth: Northcote House, 1999) 5 7 Jean François Lyotard. Answering the Question: What Is Postmodernism? în Postmodernism: A Reader, ed. Thomas Docherty (London: Harvester, 1993) 92


9

Recursul la mit poate fi văzut ca reprezentând a modalitate de rezolvare

a crizei provocate de hibridizare. Acest aspect este discutat în capitolul

referitor la romanul lui Michael Ondaatje „Pacientul englez” Through Loss to

Revelation – Beautiful Losers (1966) and The English Patient (1992).

Imaginile şi motivele arhetipale abundă în acest roman (spre a da un singur

exemplu, imaginea şacalului – care are rolul de ghid în lumea de dincolo -

este aleasă ca imagine arhetipală pentru protagonist). Pentru această ultimă

parte, critica arhetipală constituie abordarea critică la care vom face apel.

În rezumat, teza de doctorat are următoarele direcţii: definirea

conceptului de hibridizare culturală (prin detaşare de contextul postcolonial în

care a apărut); descrierea modalităţilor de hibridizare interculturală –

accentuând relaţia cu cultura de origine; delimitarea consecinţelor acestui tip

de hibridizare asupra conţinutului romanelor studiate, prin studierea

modalităţilor de construire a identităţilor hibride; şi, în final, explorarea

hibridizării intraculturale.

Diana Ioncica Rezumat Teza

Documents

Transcript of Diana Ioncica Rezumat Teza