Referat

Dezvoltarea geografiei în antichitate

Ca şi alte ştiinţe de care se bucură în prezent omenirea, şi geografia îşi are rădăcinile dezvoltării sale în perioada antică. Atunci s-au făcut primii paşi importanţi în descoperirea pământului ca planetă şi tot atunci s-au realizat primele observaţii cu privire la acesta şi raportul existent între el şi aştrii cereşti, respectiv univers. Pornindu-se iniţial de la o gândire speculativă, în Orientul Îndepărtat, bazată doar pe forţa minţii omului de a pătrunde înţelesul lumii în care-şi derula omul existenţa, s-a trecut ulterior la primele cercetări concrete ale spaţiului înconjurător, la realizarea de observaţii matematice, care au permis formularea primelor concluzii de natură ştiinţifică, menite a contura apariţia viitoare a ştiinţei geografiei aşa cum a fost ea definită şi înţeleasă în perioada modernă.

“Cercetarea şi sintetizarea riguroasă a celor mai variate date ştiinţifice strânse de oameni în decurs de secole nu lasă nici o îndoială asupra faptului că natura nu este o acumulare întâmplătoare de obiecte şi fenomene, ci un sistem raţional şi unitar, în care obiectele şi fenomenele sunt indisolubil legate, depinzând unul de altul condiţionându-se reciproc”1, avea să afirme în secolul al XX-lea S.V. Kalesnik, în cartea sa “Bazele generale ale geografiei fizice generale”, demonstrând nivelul ştiinţific la care ajungea geografia în deceniul şase al aceluiaşi secol.

În antichitate însă, geografia făcea paşi timizi în diverse locuri ale planetei în care civilizaţia antică atingea cotele unei dezvoltări aparte în comparaţie cu alte regiuni în care oamenii încă se aflau pe scara evoluţiei primitive; este vorba despre spaţii geografice şi civilizaţionale precum valea Tigrului şi a Eufratului, acolo unde se ridica vechea lume a Sumerului, într-un areal geografic botezat de greci “Mesospotamos – Mesopotamia”, adică “Ţara dintre ape”, valea Nilului, acolo unde se va ridica celebra civilizaţie a Egiptului, şi nu în ultimul rând lumea greacă şi romană care-şi vor aduce, de fapt, cel mai consistent bagaj de cunoştinţe şi informaţii care a contribuit decisive la punerea bazelor cunoaşterii geografice, viitoarei ştiinţe despre care vorbeam anterior.

Câteva cauze au determinat apariţia cunoaşterii geografice în antichitate: în primul rănd au fost tendinţele de cucerire manifestate de vechile regate şi imperii încă din vremea akkadienilor conduşi de Sargon I – e vorba despre primul Imperiu cunoscut azi în istorie, cel akkadian; apoi, relaţiile comerciale care se dezvoltă într-un ritm accelerat, la un moment dat, fenicienii de pe teritoriul Libiei de azi devenind faimoşi în acest sens, rămânând ca fiind cunoscuţi pentru explorările lor din Mediterana şi din afara ei, dincolo de Strâmtoarea Gibraltar, în Atlantic, în dreptul Africii. Nu în ultimul rând însăşi nobila pasiune a cunoaşterii, omenească, de altfel, chemare, de a pune capăt miturilor şi a căuta probe ştiinţifice capabile să slujească întregii omeniri, s-a aflat şi ea la baza apariţiei geografiei ca disciplină ştiinţifică. Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că istoria descoperirilor geografice a servit altor ştiinţe în dezvoltarea lor, ca de exemplu istoria, etnografia, lingvistica, deoarece contactele cu lumi neştiute au făcut posibilă interacţiunea şi schimbul de informaţii reciproce.

Cu alte cuvinte, contactele interculturale dspre care se discută azi atât de mult şi pe care se pune accentul pentru a înţelege mai bine lumea în care îşi derulează existenţa “celălalt”, nu sunt noi, ci s-au născut încă în lumea antichităţii. Geografia s-a

1 S.V. Kalesnik, Bazele geografiei fizice generale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, ediţia a doua revizuită, p. 7.

1

Referat

dezvoltat în strânsă corelare cu necesităţile oamenilor, cu condiţiile caracteristice de viaţă ale acestora în funcţie de etapele istorice traversate.

Cunoaşterea naturii înconjurătoare s-a realizat prin descoperirea treptată a acesteia, a cercetării sale. Totuşi, despre o concepţie unitară cu privire la geografie ca ştiinţă, aşa cum se poate înţelege termenul de ştiinţă raportat la lumea antichităţii nu se poate vorbi decât odată cu lumea greco-romană. Observaţia noastră este legată de cel puţin două aspecte esenţiale: primul este cel al evoluţiei gândirii geografice, iar al doilea cel al dezvoltării orizontului cunoaşterii geografice. Corelarea celor două aspecte este importantă căci ele se interconsiţionează, devenind şi cauză şi efect unul pentru celălalt.

O altă precizare şi totodată constatare de început ce se poate face în legătură cu geografia din lumea antică este aceea că ea se află mult timp doar în stadiul de observare, de descriere, prin urmare se poate vorbi despre o geografie mai mult descriptivă decât despre una explicativ ştiinţifică, deoarce geografii antici în scrierile lor abundă în informaţii legate de natura locurilor, a populaţiilor şi modului în care acestea îşi derulau existenţa.

Cum precizam mai sus, caracterul pregnant ştiinţific al geografiei se manifestă începând cu secolul al XIX-lea, când un rol important în dezvoltarea sa l-au avut cercetările ştiinţifice sprijinite de societăţile de geografie renumite ale timpurilor respective, aşa cum au fost Societatea franceză de la Paris, întemeiată în anul 1821, cea de la Berlin, întemeiată în anul 1828, de la Londra, întemeiată în anul 1830 şi multele altele asemenea între care se va număra din anul 1875 şi “Societatea română de geografie”2.

Revenind însă asupra primelor cercetări de natură geografică, şi oprindu-ne pe malurile Tigrului şi Eufratului, în vechea mesopotamie constatăm că la babilonieni “s-au conturat primele concepţii naive despre Pământ cu implicaţii geografice, legate de dezvoltarea astronomiei şi a matematicii. Pământul este închipuit de învăţaţii din babilon sub forma unui disc, iar după ei lumea era alcătuită din cer uscat şi apă. Discul, adică Pământul, se afla, potrivit concepţiei lor, în mijlocul apei oceanului. Astronomii babilonieni au întocmit şi hărţi, săpate pe plăci de argilă, pe care pământul era reprezentat ca un disc înconjurat de două cercuri, între care se întindea oceanul sub forma unui fluviu. Apa fiind – după concepţia lor – amară, au denumit-o Fluviul amar”3.

La vechii indieni, care au dezvoltat vechi aşezări urbane la Harappa şi Mohenjo-Daro, exista concepţia conform căreia “Pământul este o floare de lotus care pluteşte pe apă. Mijlocul florii este Muntele Meru – Himalaya – în spatele căruia se ascunde, noaptea, Soarele. În jurul lui Meru sunt aşezate, pe apă, pământuri întinse în chipul celor patru petale ale lotusului. În jurul petalelor mai mici sunt împrăştiate frunze, care nu-s altceva decât insule”4.

Revenind mai aproape de Europa, şi studiind activitatea vechilor egipteni în direcţia cunoaşterii geografice constatăm că aceştia aveau noţiuni de geografie; astfel, despre Pământ ei credeau că are o formă plană, şi că Soarele şi stelele se rotesc pe anumite orbite în jurul planetei noastre. Aceste idei vor fi regăsite mai târziu în concepţiile lui Aristotel, filosoful din Stagira şi în gândirea lui Ptolemeu, ele devenind fundamente ale unei gândiri ce va aşeza eronat, de altfel, Pământul în centrul sistemului solar, de unde şi apariţa geocentrismului.

2 Ion Popovici, Pe urmele marilor exploratori, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, p. 12.3 Ibidem, p. 19. 4 Ibidem, p. 20.

2

Referat

Fenicienii, neam de origine semitică, aveau să dezvolte nu doar comerţul şi navigaţia lumii în care-şi derulau existenţa ci şi cunoaşterea geografică, deoarce explorările lor determinate direct de relaţiile comerciale, aveau să pună în valoare noi spaţii, noi lumi necunoscute până la ei. “Primul document cert despre călătoriile lor maritime se află într-o frescă egipteană care datează aproximativ din anul 1475 î. Hr.; o altă probă este furnizată de un papirus datând cam din anii 1200 î. Hr., care atestă că în acea perioadă fenicienii jucau un rol preponderent în comerţul Levantului”5.

Individualizarea geografiei ca ştiinţă, totuşi, are loc odată cu apariţia şi dezvoltarea culturii antice greceşti şi romane, de mai târziu. Primele scrieri cu adevărat geografice apar în Grecia antică, chiar dacă iniţial vor fi lucrări mai restrânse. Este etapa în care se realizează primele mapamonduri, un fel de planigloburi asemănătoare celor din prezent dar restrânse, evident la lumea cunoscută atunci, parţial incompletă prin comparaţie cu aceea de astăzi.

Grecii dar şi romanii au merite importante în cercetarea ştiinţifică geografică deoarece ei sunt aceia care emit cei dintâi teorii şi realizează măsurători matematice aplicabile în geografie, ei emit ipotezele referitoare la forma Pământului, poziţia şi mişcările planetei noastre.

Aceiaşi greci şi romani emit ideile de coordonate geografice şi de continent, deşi cunoaşterea lor, în realitatea concretă, teritorială nu era cu mult diferită a vechilor fenicieni, prin urmare lipsită de o mai mare arie a cuprinderii spaţiale.

La greci, descrierile geografice apar iniţial prin intermediul lui Hecateu; acestea porneştecu descrierile regionale în care apar numeroase zone descrise, întrecare şi cele româneşti.

De exemplu, el vorbeşte despre Insula Şerpilor, cunoscută în antichitate cu denumirea de Leuke, acolo unde se spune că a existat un templu al Zeului Apollo, zeu care iniţial, înainte de a fi preluat în pantheonul grecesc, a aparţinut tracilor: ”sec.VI î.Hr. Hecateu din Milet (istoric şi geograf grec, 540 - 470 î.Hr) în "Periodos Ges" ("Călătorie in jurul lumii") scrie că insula cea sfântă (Leuke) era situată in nord in faţă cu ţinutul celţilor”; despre aceeaşi insulă mai făceau referire în anul 777 î.Hr. scriitorul antic Arktinos din Milet care menţionează "Insula albă" în lucrarea "Aithiopis" ("Aethiopidia"); este şi prima menţiune scrisă despre pământuri româneşti.

În sec. VI î.Hr., poetul liric Pindar (518 - 438 i.Hr) spune în Nemeene, IV,49: "în Pont Achille are o insulă strălucitoare"; în sec. IV î.Hr., poetul tragic grec Euripide (480 - 406 I.Hr.) în Andromacha (v. 1249), vorbind de lăcaşul lui Achille, spune că "insula se află în interiorul Pontului Euxin". În Iphigenia În Taurida (v.435) aminteşte de "ţărmul cel alb şi frumoasa cursă a lui Achille din Pontul Euxin"); la mijlocul sec. IV î.Hr. geograful şi navigatorul Scylax din Caryanda în "Periplus" afirmă:

"Drumul în linie dreaptă de la Istru până la Criumetopon e de trei zile şi trei nopţi. Dacă ia însă cineva ţărmul, drumul e dublu, căci aici este un golf în care se află o insulă, deşeartă ce e drept, numită Leuce".În sec I d.Hr. Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.), cel mai mare geograf, istoric şi etnograf antic, în celebra sa "Geographie", afirmă că în partea vestică a Pontului Euxin, "la cinci sute de stadii depărtare de revărsatul fluviului [Tyras -Nistru] se află în mare insula Leuce".

În prima jumatate a sec. I d.Hr., Pomponius Mela, geograf, în "De situ Orbis" (II.7) scrie că insula era "situată la revărsatul [fluviului] lui Borysthene" şi că era foarte mică.

5 Ioan Popovici, op.cit., p. 28.

3

Referat

În sec. I d.Hr., Pliniu cel Bătrân - sub adevăratul sau nume, Caius Plinius Secundus - (23/24 - 96) istoric şi enciclopedist roman, în "Naturalis Hstoria" (IV.13.27, 93), afirmă: "în faţa lui Borysthene se afla Leuce. Observaţiuni din zilele noastre o aşează la 140.000 de paşi de Borysthene, la 120.00 de Tyras şi la 50.00 de Peuce".

În sec. I d.Hr., Claudius Ptolemaeus (90-168) matematician, astronom, astrolog, filosof si geograf grec, în "Geographia" (III.10) localizează insula prea spre sud: "Langă ţărmul amintit al Moesiei Inferioare se află insula Borysthenis şi [insula] Leuce a lui Achille".

În sec. I d.Hr., Flavius Arrianus Nicomedensis - istoric, geograf şi comandant de armate - care a fost guvernator al Capadociei, a cercetat coastele Pontului Euxin de la Trapezunt la Sebastopolis (Dioscurias); rezultatele le-a trimis împăratului Hadrian, sub forma unei scrieri, "Periplus Ponti Euxini". In partea a III-a, el descrie aşezarea insulei: "dacă din dreptul acestei guri "Psilon a Istrului" - Gura Chiliei] pluteşti cu vântul de nord spre largul mării, iţi stă inainte o insulă pe care o numesc unii Insula lui Achille, alţii îi spun Leuce". În sec. II d.Hr., Dionysos-Periegetul, în "Orbis Descriptio" aşează insula mai la nord decât este in realitate.În sec. II d.Hr., filosoful grec Maximus din Tyr, în "Laconica" (XIX.6.11), afirma şi el: "La gura Istrului se afla in Pontul Euxin o insulă, cu numele Leuce6.

Sunt acestea doar câteva precizări în ceea ce priveşte Insula Şerpilor, ce se încadrează descrierilor geografice regionale ce conturează imaginea unei insule importante ca aşezare dar şi ca punct de reper al lumii spirituale antice prin legătura ce se realiza între aceasta şi Ahile, pe de o parte, precum şi Templul lui Apollo, pe de altă parte, asupra cărora s-au realizat şi cercetări arheologice de anvergură, în secolul al XIX-lea de către ruşi, după cum afirmă N. Densuşianu în cartea sa, “Dacia Preistorică”. Istoricul Herodot, la rândul lui, în cartea Istorii aduce informaţii importante despre relieful, clima, hidrografia, populaţiile şi oraşele din Egipt, Sciţia, de la Pontul Euxin. “Informaţii despre sciţi apar la Hipocrat din Kos”7. Expediţiile antice scot la iveală noi teritori,, noi populaţii şi popoare necunoscute europenilor, respectiv grecilor, romanilor, dacă acestea se derulează de-a lungul sau uneori în interiorul continentului african; este şi cazul călătoriei întreprinse de “Euthymes din Massalia – azi, Marsilia, sudul Franţei – în secolul al IV-lea înainte de Hristos – de-a lungul ţărmului african al Atlanticului până în dreptul gurilor Senegalului”8. La Pomponius din Mela sunt “interesante informaţiile despre natura şi populaţiile de pe ţărmul Mării Nordului”9. Unul din geografii importanţi ai antichităţii a fost Strabon, care pe lângă alte preocupări, ca de exemplu de natură filosofică, a avut-o şi pe aceea a geografiei. În cartea sa, “Geografia”, alcătuită din câteva consistente volume, Strabon cuprinde geografia fizică şi geografia matematică, pe ale căror principii pune deplin temei, pentru că „Geograful nu-şi potriveşte descrierea după părerea unui localnic, nici după opinia unui astfel de om de stat care nu s-a preocupat niciodată de ştiinţele numite, în mod propriu, matematice. Geograful... este asemenea aceluia care are putinţa să se convingă că pămîntul, în întregimea lui, este aşa cum îl

6 Dominuţ Pădurean, Insula Şerpilor, Ed. Muntenia, Constanţa, 2004, p. 65-74.7 Ioan Popovici, op.cit., p. 45.8 Ibidem, p. 46. 9 Ibidem.

4

Referat

prezintă matematicienii, că la fel sînt şi celelalte urmări ce decurg dintr-o astfel de presupunere" (II, 5, 1)10. De asemenea şi cititorii unui astfel de tratat trebuie să aibă „înţelegere matematică" (II, 5, 1)11. De asemenea, Geografia matematică e baza operei autorului. Ea conferă lucrării întregi noţiunile necesare determinării formei pămîntului, fixării diferitelor puncte geografice pe glob, evaluării distanţelor, determinării climatelor. În Geografia fizică descrie continentele şi mările, relieful solului, munţii, apele, vulcanii, vînturile, arată produsele şi bogăţiile şi lipsurile fiecărei regiuni vizitate. Descriind viaţa popoarelor vizitate, natura în care s-au dezvoltat, Geografia lui Strabon dezvoltă un caracter istoric, fiind o geografie filosofică şi umană, care ia ca punct de plecare universul şi pămîntul pentru a ajunge, finalmente, la om. Nu în puţine dintre lucrările cu caracter geografic antice apar informaţii şi despre spaţiul traco-dacic, dincolo de cele amintite de noi cu privire la Insula Şerpilor situată în Marea Neagră; astfel, utile date se regăsesc la Herodot, Strabon, Arrianus, Pliniu cel Bătrân, Ptolemeu. De la Ptolemeu au rămas numeroase date cu privire la davele daco-geţilor, la cetăţile întărite ale acestora, multe din ele fiind scoase la iveală de arheologi, altele rămânând încă un mister. Printre davele înscrise în Îndreptarul lui Ptolemeu se aflau Petrodava (Piatra Neamt), Utidava (Tg. Ocna), Ziridava (Pecica), Comidava (Rîsnov), Ramidava (Drajna de Sus, Prahova), Argidava (Popeşti), iar pe malul stâng al Siretulut, se întindeau Zargidava (Brad, jud. Bacău), Tamasidava (Răcătău, jud. Bacau), Piroboridava (Poiana-Nicoreşti, jud. Galaţi).

Odată cu dezvoltarea gândirii greceşti, care va deveni reperul pentru întreaga dezvoltare ulterioară spirituală a Europei, se fac în mod firesc, progrese şi în domeniul cunoştinţelor geografice.

Din triada marilor filosofi greci, Socrate, Platon, Aristotel, cel din urmă se ocupă în mod ştiinţific de Pământ şi raportul acestuia cu universul. El demonstrează sfericitatea planetei noastre, uşurând dezvoltarea geografiei pe calea observării de natură ştiinţifică; cu toate acestea, nici chiar Aristotel nu reuşea să observe că nu Pământul e în centrul sistemului solar, căzând şi el în aceeaşi eroare a ideii legate de geocentrism. Totuşi, cunoaşterea formei Pământului a permis “reprezentări tot mai exacte ale feţei lui, deşi ele cuprindeau, de regulă, un orizont limitat. Dacă lui Anaximandru i se atribuie întocmirea primei hărţi (550 î.Hr.) la greci, în schimb Dicearh (sec. IV î.Hr.) încearcă pentru prima dată pe harta sa un sistem de referinţe, trasând un fel de paralelă, numită de el diafragmă, care împărţea oikumena (pământul locuit) în două, şi care corespundea aproximativ cu paralela de 36 grade latitudine nordică. Acest ecuator mediteranean a fost împărţit în stadii (o stadie are 177,6 m ), iar perpendicular pe el a fost trasat şi un fel de meridian, cele două linii intersectându-se în insula Rodos”12.

În acelaşi sens însă, un loc de seamă îi revine lui Eratostene, spiritul cel mai deosebit al şcolii apărute în oraşul Alexandria. Nu trebuie uitat un lucru, de altfel, important, anume că el este cel care a utilizat primul în cadrul disciplinelor, termenul de “geografie”. Contribuţia lui cu privire la întocmirea hărţii Pământului o reprezintă “sfragidele, un fel de poligoane ajutătoare pentru a da un aspect ceva mai exact desenului cartografic”13.

10 Strabon, Geografia, (II, 5, 1).11 Ibidem.12 Ioan Popovici, op.cit., p. 46. 13 Ibidem, p. 46-47.

5

Referat

Într-unul din subcapitolele de început ale cărţii sale, profesorul de la Universitatea Columbia, U.S.A., Arthur N. Strahler, arăta cum Eratostene a măsurat Pământul. Acesta precizează: ”Cu toate că vechii greci, printre care Pitagora – 540 î.Hr. – şi şcoala lui Aristotel (384-322 î.Hr.) considerau Pământul rotund şi emiteau ipoteze asupra circumferinţei lui, de-abia în anul 200 î.Hr. a fost efectuată o măsurătoare directă în acest sens, bazată pe un principiu astronomic corect de către Eratostene, bibliotecar la Alexandria. El a observat că la Syene (Aswan) în Egipt – localitate situată pe nilul Superior în apropierea Tropicului racului, la 23 şi ½ grade latitudine nordică razele soarelui la amiază în stimpul solstiţiului de vară – 21 iunie – cădeau direct în fundul unei fântâni verticale adânci. Cu alte cuvinte, Soarele se afla atunci la zenitul locului, iar razele lui formau un unghi drept cu suprafaţa Pământului la latitudinea respectivă. Pe de altă parte, la Alexandria, la aceeaşi dată, razele soarelui cădeau la amiază sub un unghi de 1/50 dintr-o circumferinţă de 7 grade şi 12 minute faţă de verticala locului. Aşa cum se poate constata din raportul dintre razele paralele ale Soarelui radiale duse din centrul Pământului, arcul pe care-l descrie suprafaţa Pământului între Alexandria şi Syene este de asemenea egal cu 7 grade şi 12 minute sau 1/50 din circumferinţa terestră. Ca atare este suficient să se determine distanţa terestră pe linia nord-sud între cele două puncte şi să se înmulţească valoarea ei cu 50, pentru a afla lungimea circumferinţei. Eratostene a luat distanţa dintre Alexandria şi Syene de 5 000 de stadii, dar aceasta n-a fost probabil decât o evaluare aproximativă. S-a obţinut astfel valoarea de 250 000 de stadii pentru circumferinţa Pământului. Considerând o stadie echivalentă cu 185 metri, circumferinţa are, prin urmare, 46. 250 km, ceea ce reprezintă o valoare apropiată de cea reală de 40 000 km (25. 000 mile). Pornind de la experienţa clasică a lui Eratostene putem uşor imagina o metodă astronomică de măsurare a Pământului. Alegem o linie nord-sud, a cărei lungime ppoate fi măsurată direct la nivelul solului prin mijloace topometrice. Această linie trebuie să fie lungă de cel puţin 111 km pentru a ne da un arc aproximativ de un grad. La capetele liniei putem măsura înălţimea oricărei stele alese în punctul ei cel mai ridicat deasupra orizontului sau în raport cu verticala, folosind o nivelă sau un fir cu plumb pentru a avea un punct de referinţă real orizontal sau vertical. Diferenţa de poziţia unghiulară a stelei ca fi acel arc din circumferinţa Pământului aflat între capetele măsurate. Se pare că tocmai acest procedeu a fost folosit de arabi în secolul al IX-lea. Măsurătorile acestora erau probabil mult mai precise decat cele ale lui Eratostene, dar, întrucât nu le cunoaştem unităţile de măsură în echivalenţi moderni, soluţia găsită de ei nu poate fi verificată”14. Hipparh, cel care avea să determine durata anotimpurilor, va “ridica foarte mult nivelul calitativ al reprezentărilor, punând bazele geografiei matematice, atât prin introducerea noţiunilor de latitudine şi longitudine, cât şi prin împărţirea paralelelor şi a meridianelor în grade”15.Cel care va folosi în cartografie, adică în realizarea hărţilor geografice, longitudinea şi latitudinea va fi însă, Claudius Ptolemeu. “Ptolemeu introduce proiecţia conică dreaptă. În ciuda erorilor de localizare, hărţile lui Ptolemeu, reconstituite pe baza tabelelor de coordonate întocmite de el, au rămas cele mai bune în antichitate, ba chiar, pentru anumite regiuni, şi în tot cursul evului mediu şi pentru o bună parte din epoca modernă”16.

Unul din cei mai faimoşi exploratori ai lumii antice a fost Pytheas. În anul 325 î.Hr. a pornit cu o corabie – “Artemis” din străvechea Massalia, după toate datele,

14 Arthur N. Strahler, Geografia fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 17-18. 15 Ioan Popovici, op. cit., p. 47.16 Ioan Popovici, op. cit., p. 47.

6

Referat

într-o călătorie ce avea să dureze cinci ani, prilej de însemnări pentru marele explorator. Din păcate acestea s-au pierdut, dar informaţii despre ele se regăsesc la “Dicearh, Strabon, Pliniu cel Bătrân şi alţii” 17.

Ieşind în Atlantic şi ocolind nord-vestul european, marele explorator avea să ajungă la o insulă misterioasă pentru exploratorii acelor vremuri, numită “Ultima Thule, adică pământul din urmă de la capătul lumii locuite. Partea relatării relatării lui Pytheas consacrată ţinutului Thule, menţionează că acesta s-ar afla aproape de Cercul polar şi la numai o zi distanţă de marea solidificată”18.

Târziu, după dispariţia I. Roman de Apus, grecii şi romanii au cedat locul bizantinilor în dezvoltarea ştiinţei geografice, arabilor evul mediu consemnând alte popoare şi alte orizonturi de aşteptare, satisfăcute de cercetările italienilor, portughezilor, spaniolilor, francezilor, englezilor, olandezilor, ruşilor etc. Demersurile cumulate de-a lungul miilor de ani au făcut posibilă apariţia ştiineţei moderne a geografiei aşa cum se prezintă astăzi, în coordonate ştiinţifice exacte ce se bucură şi de sprijinul exact al mijloacelor tehnice moderne bazate pe satelit şi nu numai.

17 Ibidem, p. 59. 18 Ibidem, p. 61.

7

Referat

Bibliografie

1. Arthur N. Strahler, Geografia fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973 - 595 pagini

2. S.V. Kalesnik, Bazele geografiei fizice generale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, ediţia a doua revizuită – 547 pagini

3. Dominuţ Pădurean, Insula Şerpilor, Ed. Muntenia, Constanţa, 2004

4. Ion Popovici, Pe urmele marilor exploratori, Editura Albatros, Bucureşti, 1974 – 377 pagini

5. Strabon, Geografia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974

8