DEZVOLTAREA DURABILĂ A ROMANIEI ÎN NOU CONTEXT EUROPEAN

- 2010 -

CUPRINS:

1

I – Introducere .......................................................................................II- Capitolul 1 (teoria economica legata de conceptul de dezvoltare durabila, semnificatie, cand a aparut, acte normative europene ce fac referire la dezv durabila etc) .................................................................III - Capitolul 2 - strategia de dezvoltare durabilă a Romaniei ............IV - Capitolul 3 - perspectivele referitoare la dezvoltarea durabilă a Romaniei ..............................................................................................V – Concluzii .......................................................................................Bibliografie

INTRODUCERE

“Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile lor”

Conceptul de dezvoltare susţinută(sustenabilă) sau durabilă aparţine teoriei noi a dezvoltării economice, ea însăşi ramură relativ noua a teoriei economice generale de care s-a desprins şi individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ’50- ’60.

2

Deşi generoasă şi acoperitoare prin temele pe care le problematizează, trimiţand, consistent, pentru atingerea scopurilor sale demonstrative la sociologie, filozofie, etică, morală, drept, etc. Teoria dezvoltarii economice şi-a făurit un minim soclu epistemologic propriu, un sistem noţional şi categorial la care recurge spre a opera şi expune.

La modul sintetic exprimat, principalele categorii operante în domeniul supus discuţiei sunt: expansiune, creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.

Aşadar, putem dezvolta , în linii generale, expansiunea este privită ca fiind o crestere economică pe termen scurt şi cu deschidere spre reversibilitate. Spre deosebire de expansiune cresterea economică este asimilată limbajului curent cu o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici venit naţional sau produs global.

Atunci cand cresterea în valoare absolută a indicatorilor macroeconomici este raportată şi privită la modul relativ, în funcţie de dinamica populaţiei, un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întamplă în economie şi societate – progresul economic. El reprezintă o creştere a venitului naţional pe locuitor.

Dincolo de componentele de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative ce ţin de ansamblul vieţii astfel încat, pe total, ea să se traducă în faptul că oamenii se hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere.

Se poate sublinia că dezvoltarea este un proces de lungă durată, susţinut pe parcursul a două, trei decenii, durata mare este impusă de anvergura procesului. Se acreditează ideea că dezvoltarea este un proces şi nu o stare de fapt.

Cat priveşte finalitatea ultimă a dezvoltării, toate punctele de vedere converg spre ideea forţă că aceasta nu poate fi decat o dezvoltare umană, una care să aibă în vedere binele general al omului, al omului de azi dar şi de maine. Pentru a teoretiza pe un asemenea subiect analiza economică a introdus în limbajul ei termenul de durabilă sau sustenabilă.

3

CAPITOLUL ICONCEPTUL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Conceptul de dezvoltare durabilă a luat naştere acum 30 de ani, ca raspuns la apariţia problemelor de mediu şi a crizei resurselor naturale, în special a celor legate de energie. Practic, Conferinta privind Mediul de la Stockholm din 1972 este momentul în care se recunoaste ca activitatile umane contribuie la deteriorarea mediului înconjurator, ceea ce pune în pericol viitorul Planetei.

4

Tot în acel an, Raportul Clubului de la Roma, intitulat Limitele creşterii, a încins spiritele şi a obligat omenirea să conştientizeze că problemel creşterii economice sunt inseparabile de cele ale poluării mediului, creşterii explozive a populaţiei, epuizării resurselor etc. Expresia acestei noi atitudini s-a reflectat în iniţiativa ONU de a înfiinţa Comisia Mondială asupra mediului şi dezvoltării

Caţiva ani mai tarziu, în 1983, îşi începea activitatea Comisia Mondiala pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED).

In 1985 era descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii şi, prin Convenţia de la Viena a început cautarea unor soluţii pentru reducerea consumului de substanţe care daunează stratului protector de ozon care înconjoară Planeta.

In 1987, la un an de la catastrofa de la Cernobal, în cadrul Raportului WCED de la Brundtland(după numele primului ministru norvegian de atunci) a fost formulată cea mai citată definiţie a dezvoltării durabile: “Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile prezentului, fară a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile lor”. Pledand pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător, raportul ţinteşte spre a găsi o cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în cateva locuri şi pentru caţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndepărtat.

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut abia după Conferinta privind mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro în vara lui 1992, cunoscută sub numele de “Summit-ul Pamantului”. Atunci pentru prima dată, s-a realizat dorita conexiune între pozitiv şi normativ, între ştiinţă şi politică. A avut ca rezultat elaborarea mai multor convenţii referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan şi dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) şi stoparea defrisărilor masive. Tot atunci a fost elaborată şi Agenda 21 - planul de susţinere a dezvoltării durabile.

In aceeaşi direcţie pledeaza şi decizia Băncii Mondiale de a ţine conferinţe anuale începand din 1994 pe tema sustenabilităţii dezvoltării, numind pentru realizarea acestui obiectiv, un vicepreşedinte cu problemele dezvoltării sustenabile.

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv şi al Uniunii Europeane, începand cu 1997, cand a fost inclus în Tratatul de la Maastricht, iar în 2001, la summit-ul de la Goetheborg a fost adoptata Strategia de Dezvoltare durabilă a UE, careia i-a fost adaugata o dimensiune externa  la Barcelona, în 2002.

In 2005 Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare Durabila, proces care a cuprins mai multe etape:     - în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare iniţiala şi critică la adresa

5

progresului înregistrat din 2001 şi a evidentiat o serie de viitoare direcţii de urmat.  Au fost evidenţiate o serie de direcţii de dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative: schimbarea climatică, ameninţări la adresa sănătăţii publice, creşterea saraciei şi a excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale şi afectarea biodiversitatii;     - în iunie 2005, şefii de stat şi de guverne din UE au adoptat o declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltarii durabile, care sustinea ca Agenda reinnoita de la Lisabona este o componentă esenţiala a obiectivului atotcuprinzator al dezvoltarii durabile;     - pe 13 decembrie 2005, după consultarea cu mai multe instituţii şi persoane implicate, Comisia a prezentat o propunere de reviziuire. Se punea accent pe 6 priorităţi: schimbarea climatică, sănătate, excluziune socială, transport, resurse naturale şi săracie şi erau identificate căile care trebuie urmate pentru a soluţiona aceste probleme.      - în iunie 2006 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare durabilă pentru o Uniune Europeană extinsă, bazată pe strategia de la Goetheborg şi rezultat al procesului început  încă din 2004.

Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene întampină mai multeprovocari. Unele dintre aceste provocări sunt foarte asemănătoare cu problemele întalnite de o altă strategie a Uniunii, agenda de la Lisabona. Cu toate ca UE a stabilit că dezvoltarea durabilă este principiul atotcuprinzător al tuturor politicilor europene, în realitate problema competitivităţii economice a ajuns să domine agenda politică.

Cei trei piloni ai Strategiei de la Lisabona (competitivitate economică, incluziune socială şi protejarea mediului înconjurator) au fost comparaţi cu trei copii, dintre care unul – competitivitatea economică – are nevoie de mai multă atenţie.  în acest proces, Strategia de Dezvoltare durabilă este, uneori, redusă numai la pilonul mediu – al Strategiei de la Lisabona. Mai multi comisari europeni au declarat, cu diferite ocazii, referitor la aceste probleme, că  UE are nevoie în primul rand de crestere economică, înainte de a putea actiona pentru protejarea mediului ori implementarea unor politici de protectie socială.

Pentru că dezvoltarea durabilă este un concept atat de vast, uneori prea multe probleme diferite sunt puse sub umbrela Strategiei de Dezvoltare Durabilă a UE, îndepartand atenţia de la adevăratele direcţii de dezvoltare non-durabilă (lipsite de sustenabilitate). Scopul declarat al Strategiei reinnoite este acela de acţiona pentru o îmbunatatire continuă a calitătii vietii atat pentru generatiile prezente, cat şi pentru cele viitoare.

6

Dar acest lucru nu se poate obţine decat în cadrul unor comunitaţi capabile să utilizeze resursele în mod rational şi eficient şi să descopere potenţialul ecologic al economiei, asigurand prosperitate, protecţia mediului şi coeziune socială. Strategia de Dezvoltare durabilă reinnoită priveşte întreaga Europă şi de aceea propune mijloace de îmbunatăţire a cooperării cu nivelul guvernamental şi ceilalţi factori de decizie, cu ONG-uri şi cu cetaţenii, entitaţi care trebuie să îşi unească eforturile pentru dezvoltare durabilă.

Se pot identifica patru obiective-cheie:• Protecţia mediului, prin masuri care sa permita disocierea cresterii economice deimpactul negativ asupra mediului;• Echitatea şi coeziunea sociala, prin respectarea drepturilor fundamentale,diversitaţii culturale, egalitaţii de sanse şi prin combaterea discriminarii de orice fel;• Prosperitatea economica, prin promovarea cunoasterii, inovarii şi competitivitaţiipentru asigurarea unor standarde de viaţa ridicate şi unor locuri de munca abundente şi bine platite;• Îndeplinirea responsabilitaţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor democratice în slujba pacii, securitaţii şi libertaţii, a principiilor şi practicilor dezvoltarii durabile pretutindeni în lume.

Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrata a componentelor economice, ecologice şi socio-culturale ale dezvoltarii durabile, Strategia UE statueaza urmatoarele principii directoare:• Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;• Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;• Cultivarea unei societaţi deschise şi democratice;• Informarea şi implicarea activa a ceta_enilor în procesul decizional;• Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;• Coerenţa politicilor şi calitatea guvernarii la nivel local, regional, naţional siglobal;• Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluari de impact şi consultarea factorilor interesaţi;• Utilizarea cunostinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice siinvestiţionale;• Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor stiinţifice incerte;• Aplicarea principiului “poluatorul plateste”.

7

Cooperarea pentru o dezvoltare durabilă trebuie sa fie o preocupare atat pentru UE, cat şi pentru statele membre. Politica comunitară de dezvoltare durabilă trebuie să fie complementară politicilor derulate de statele membre.

CAPITOLUL IISTRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMANIEI

Elementul definitoriu al acestei Strategii Naţionale este racordarea deplina aRomâniei la o noua filosofie a dezvoltarii, proprie Uniunii Europene şi larg împartasita pe plan mondial – cea a dezvoltarii durabile.

8

Se porneste de la constatarea ca, la sfârsitul primului deceniu al secolului XXI, dupa o tranziţie prelungita şi traumatizanta la democraţia pluralista şi economia de piaţa, România mai are de recuperat decalaje considerabile faţa de celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan cu însusirea şi transpunerea în practica a principiilor şi practicilor dezvoltarii durabile în contextul globalizarii. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, este o realitate ca România are înca o economie bazata pe consumul intensiv de resurse, o societate şi o administraţie aflate înca în cautarea unei viziuni unitare şi un capital natural afectat de riscul unor deteriorari ce pot deveni ireversibile.

Prezenta Strategie stabileste obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil şi realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adaugata înalta, propulsat de interesul pentru cunoastere şi inovare, orientat spre îmbunataţirea continua a calitaţii vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.Sunt vizate realizarea urmatoarelor obiective strategice pe termen scurt, mediu şi lung:

Orizont 2013: Încorporarea organica a principiilor şi practicilor dezvoltariidurabile în ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca statmembru al UE.

Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţarilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltarii durabile.

Orizont 2030: Apropierea semnificativa a României de nivelul mediu din acel an alţarilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltarii durabile.

Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi lung, o crestere economica ridicata si, în consecinţa, o reducere semnificativa a decalajelor economico-sociale dintre România şi celelalte state membre ale UE. Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoara procesul de convergenţa reala, respectiv produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc), la puterea de cumparare standard (PCS), aplicarea Strategiei creeaza condiţiile ca PIB/loc exprimat în PCS sa depaseasca, în anul 2013, jumatate din media UE din acel moment, sa se apropie de 80% din media UE în anul 2020 şi sa fie usor superior nivelului mediu european în anul 2030.

Se asigura, astfel, îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu Tratatul de aderare, precum siimplementarea efectiva a principiilor şi obiectivelor Strategiei Lisabona şi Strategiei pentru Dezvoltare Durabila reînnoite a UE (2006).

9

II.1. Situaţia actuala a sistemului socio-economic şi a capitalului natural al României

Pentru a acţiona în mod realist, în cunostinţa de cauza, pe direcţia strategica adezvoltarii durabile este necesar ca România, ceta_enii sai şi partenerii sai externi sa aiba o reprezentare clara asupra punctului de pornire la drum, asupra activelor reale ale ţarii, dar şi asupra tarelor mostenite dintr-un trecut istoric complicat. Prin urmare, în condiţiile specifice ale României, racordarea la procesul de tranziţie catre noul model de dezvoltare durabila, în care ţara este angajata alaturi de celelalte state membre ale Uniunii Europene, trebuie sa fie conjugat cu un efort propriu suplimentar vizând recuperarea unor substanţiale ramâneri în urma pe mai multe paliere ale sistemului naţional.

1. Capitalul naturalRomânia este o ţara de dimensiuni medii în contextul Uniunii Europene, cu osuprafaţa de 238.391 kilometri patraţi (aproximativ egala cu cea a Marii Britanii) şi o populaţie de 21.584.365 locuitori (aproximativ egala cu cea a Ungariei şi Republicii Cehe luate împreuna, la nivelul anului 2006), localizata în bazinele hidrografice ale Dunarii si Marii Negre şi traversata de lan_ul muntos carpatic.Teritoriul României se suprapune peste 5 din cele 11 regiuni bio-geografice aleEuropei: alpina, continentala, panonica, pontica şi stepica şi se afla, de asemenea, lajoncţiunea dintre sub-zonele floristice şi faunistice palearctice: mediteraneana, pontica si eurasiatica. Poziţia geografica, complexitatea fiziografica, litologica şi distribuirea radiala a gradienţilor altitudinali ai formelor de relief creeaza o mare diversitate de condiţii mezo- şi microclimatice şi pedologice. Aceasta variabilitate a compoziţiei şi structurii substratului şi condiţiilor abiotice determina bogaţia, distribuţia şi nivelul de reprezentare ale tipurilor de habitate naturale pe teritoriul României. Din cele 198 habitate inventariate pe continentul european (dintre care 65 prioritare) în România se regasesc 94 (23 prioritare), iar din cele 14 biomuri identificate la nivel mondial 5 se afla în România: paduri temperate de conifere, paduri temperate de foioase, pasuni, sisteme montane mixte si lacuri. Se constata existenţa unei varietaţi remarcabile de specii şi taxoni superiori de plante şi animale şi tipuri de ecosisteme, desi inventarul este înca incomplet în cazul speciilor, iar cel al resurselor genetice se afla într-o faza incipienta.

Consecinţele majore asupra capitalului natural produse de asemenea planuri si programe sectoriale derulate în absenţa unei strategii unificatoare coerente, care sa reflecte complexitatea interdependenţelor directe şi indirecte dintre sectoarele sistemului socio-economic şi componentele capitalului natural, la

10

diferite scari de timp şi de spaţiu, se regasesc într-o seama de modificari semnificative de ordin calitativ şi cantitativ în structura şi funcţionarea acestora din urma. Din perspectiva principiilor şi obiectivelor dezvoltarii durabile principalele consecinţe relevante asupra starii capitalului natural sunt:

- Manifestarea unui proces activ de erodare a diversitaţii biologice care se exprima prin: dispariţia unor specii de plante (fenomen documentat în cazul a 74 specii de plante superioare); 1.256 specii de plante superioare au fost evaluate cu statut de specii rare, 171 au statut de specii vulnerabile şi 39 specii periclitate; din cele 105 specii de mamifere prezente în fauna autohtona, 26 specii sunt periclitate, 35 specii sunt vulnerabile şi 25 specii arata un pronunţat declin, desi alte 3 specii rare sau disparute în multe ţari ale UE (lupul, ursul brun şi râsul) au populaţii foarte viguroase; din cele 216 specii de pesti inventariate în apele de pe teritoriul României, 11 specii sunt periclitate, 10 specii sunt în stare critica şi 18 sunt vulnerabile.

- Fragmentarea habitatelor multor specii şi întreruperea conectivitaţii longitudinale (prin bararea cursurilor de apa) şi laterale (prin îndiguirea zonelor inundabile, blocarea sau restrângerea drastica a rutelor de migraţie a speciilor de pesti şi a accesului la locurile potrivite pentru reproducere şi hranire).

- Restrângerea sau eliminarea unor tipuri de habitate sau ecosisteme din zonele de tranziţie (perdele forestiere, haturi, zone umede din structura marilor exploataţii agricole sau a marilor sisteme lotice) cu efecte negative profunde asupra diversitaţii biologic e şi a funcţiilor de control al poluarii difuze, eroziunii solului, scurgerilor de suprafaţa si evoluţiei undei de viitura, controlului biologic al populaţiilor de daunatori pentru culturile agricole, reîncarcarii rezervelor sau corpurilor subterane de apa.

- Modificarea ampla, uneori dincolo de pragul critic, a configuraţiei structurale a bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apa, asociata cu reducerea foarte semnificativa a capacitaţii sistemelor acvatice de a absorbi presiunea factorilor antropici care o pereaza la scara bazinului hidrografic şi cu cresterea vulnerabilitaţii lor şi a sistemelor socioeconomice care depind de acestea. Multe bazine hidrografice au fost torenţializate.

- Simplificarea excesiva a structurii şi capacitaţii multifuncţionale ale formaţiunilor ecologice dominate sau formate exclusiv din ecosisteme agricole intensive şi cresterea gradului lor de dependenţa faţa de inputurile materiale şi energetice comerciale.

11

- Destructurarea şi reducerea capacitaţii bio-productive a componentelor capitalului natural din sectorul agricol.

Totalitatea modificarilor structurale care s-au produs în timp îndelungat, în primulrând ca urmare a diversificarii şi cresterii presiunii antropice, şi care sunt reflectate în configuraţia actuala a structurii ecologice a capitalului natural al României a condus, de asemenea, la diminuarea capacitaţii sale bio-productive şi de susţinere a cerinţelor pentru resurse şi servicii din partea sistemului socio-economic naţional. A crescut astfel vulnerabilitatea teritoriului Romaniei faţa de hazardurile geomorfologice, hidrologice si climatice.

Capacitatea bio-productiva a capitalului natural al României, în structura sa actuala, exprimata în echivalent de suprafaţa productiva globala per individ (g ha/ind) este estimata la nivelul de 2,17 g ha/ind, reprezentând cu puţin peste jumatat e din potenţialul estimat de 3,5 – 4 g ha/ind.Acest declin major al capacitaţii bio-productive sau de suport a capitalului naturalreflecta transformarile survenite şi cumulate în toate categoriile de componente alecapitalului natural, dar, în special, în cele ale sectorului agricol şi silvic. În acest moment, capacitatea bio-productiva a capitalului natural este depasita de amprenta sistemului socio-economic evaluata pentru anul 2004 la nivelul de 2,45 g ha/ind şi pentru anul 2006 la 2,7 g ha/ind.Concluzia de mai sus atrage atenţia asupra faptului ca dezvoltarea economica aRomâniei continua sa urmeze o cale nesustenabila. Capacitatea de suport a capitalului natural este depasita, iar decalajul tinde sa se mareasca în masura în care o seama de programe sectoriale urmaresc obiective contradictorii şi pot intra în conflict cu preceptele dezvoltarii durabile, generând efecte negative asupra structurii şi capacitaţii de suport ale capitalului natural.

2. Capitalul antropicSituaţia generala a României este caracterizata de o tranziţie întârziata la o economie de piaţa funcţionala, cu complicaţii suplimentare generate de o gestionare defectuoasa pe fondul unei mosteniri istorice dificile şi unor deformari structurale severe intervenite în ultimele 3-4 decenii.Între 2001 şi 2007, performanţa macroeconomica a României s-a îmbunataţitsemnificativ, în ciuda unei conjuncturi internaţionale mai puţin favorabile. Cresterea Produsului Intern Brut (PIB) a înregistrat un ritm mediu anual de peste 6%, printre cele mai ridicate în zona, şi a fost însoţita de un proces susţinut de macrostabilizare, cu rezultate notabile. În anul 2007, Produsul Intern Brut al României a ajuns la circa 121,3 miliarde euro, reprezentând o triplare faţa de anul

12

2000. Cu toate acestea, PIB-ul pe locuitor, calculat la puterea de cumparare standard reprezenta aproape 41% din media UE.

Dupa 1990, structura economiei românesti a suferit modificari importante, marcate de un transfer de activitaţi de la industrie şi agricultura spre servicii, într-o faza iniţiala, si ulterior, spre construcţii. Într-o prima etapa, restructurarea industriei a dus la o reducere a contribuţiei sale la formarea PIB de la circa 40% în 1990 la circa 25% în 1999. Dupa anul 2000, declinul structural a fost oprit, iar contribuţia industriei în cadrul PIB a ramas la un nivel relativ constant. Este semnificativ faptul ca, în 2007, sectorul privat a creat 86,6% din valoarea adaugata bruta din industrie, faţa de 68,4% în anul 2000. Ponderea sectorului de servicii a crescut de la 26,5% din PIB în 1990 la circa 50% în 2007. Este de reţinut faptul ca unele sectoare (textile, încal_aminte, mobila, echipamente electrice) au cunoscut ajustari structurale mai profunde, devenite posibile datorita privatizarii lor rapide, reusind sa ajunga la un nivel rezonabil de profitabilitate. Progrese semnificative sau înregistrat şi în restructurarea sectoarelor minier, al materialelor de construcţii şi alconstrucţiilor navale.

În alte sectoare industriale însa au fost menţinute în funcţiune numeroase întreprinderi dovedit nerentabile, prin intervenţii guvernamentale care le-au exonerat de la rigorile disciplinei de piaţa , împiedicându-le sa se ajusteze în mod adecvat la un mediu concurenţial tot mai accentuat. Întârzierea restructurarii şi insistenţa asupra unor condiţii de privatizare nerealiste în raport cu cerinţele pie_ei au dus la deprecierea activelor multor întreprinderi, anulând avantajele competitive pe care le aveau iniţial. Valoarea echipamentelor industriale devenite redundante în urma restructurarilor şi privatizarii este greu de estimat, însa este suficient sa remarcam ca în perioada 2000-2007 s-a exportat din România o cantitate medie anuala de peste 2 milioane tone fier vechi. Pâna recent, trendurile investiţionale în industrie s-au orientat preponderent spre sectoarele de joasa tehnologie, energo-intensive şi cu un aport mai mare de forţa de munca slab şi mediu calificata, generatoare de valoare adaugata modesta.

Înainte de 1989, economia României se caracteriza printr-o pondere mare aindustriilor energo-intensive şi o slaba cultura a eficienţei energetice. Restructurarea sectorului industrial, realizata mai mult prin reducerea activitaţilor decât prin sporirea eficienţei, a dus la o reducere cu 40% a intensitaţii energetice în perioada 1990-2000.

În domeniul energiei ajustarea structurala a economiei, dar şi cresterea eficienţei de utilizare a resurselor au determinat o reducere a intensitaţii energetice

13

primare de la 0,670 tone echivalent petrol (tep) per 1.000 euro 2005 produs intern brut (preţuri constante în anul 2006) la 0,526 tep/1.000PIB exprimat în preţuri constante şi euro 2005. Valoarea acestui indicator ramâne totusi de peste doua ori mai mare decât media UE. Intensitatea energiei electrice a avut, de asemenea, o evoluţie favorabila, scazând cu 10% în perioada 2000-2005. Valoarea înregistrata în 2005 (0,491 kWh/euro2005) este înca de aproape doua ori mai mare decât media UE. La un consum anual de resurse energetice primare de circa 36 milioane tep/an, potenţialul naţional de economisire, în principal prin sporirea eficienţei şi reducerea pierderilor, este apreciat la 10 milioane tep/an, respectiv 30-35% din resursele primare (20-25% în industrie, 40-50% în cladiri, 35-40% în transporturi).Dependenţa de importul de surse de energie primara a ajuns în anul 2007 la circa 30% la gaze naturale şi 60% la petrol, cu tendinţa ca factura sa creasca în continuare, ţinând seama de epuizarea rezervelor naţionale. Carbunele produs în ţara, desi înca relativ abundent (pentru înca 15-40 ani), este de slaba calitate (lignitul) şi la un preţ de extracţie necompetitiv (huila). Combustibilul nuclear din producţia interna este, de asemenea, pe cale de epuizare, România devenind un importator net de uraniu cel târziu în anul 2014.La o capacitate totala instalata de producere a energiei electrice de 18.300 MW,puterea disponibila era, în 2006, de 14.500 MW, din care 40% capacitaţi de producţie pe carbune, 31% petrol (pacura) şi gaze naturale, 25% hidro şi 4% nuclear. Producţia efectiva de electricitate a provenit în proporţie de 61,2 % din centrale pe combustibili fosili, 29% hidro şi 9,8% nuclear (16-18% începând din 2008). Calitatea tehnologica si fiabilitatea centralelor termoelectrice si, parţial, ale centralelor hidroelectrice ramân înca la un nivel relativ scazut, multe dintre acestea având o durata de viaţa (circa 30 ani) expirata (70% la termo şi 40% la hidro). Aceeasi observaţie este valabila şi pentru deprecierea liniilor electrice de înalta tensiune (50%), staţiilor de transformare (60%) si conductelor magistrale de gaze (69%).

Sectorul industrial reprezinta 17,5% din consumul final de energie, ansamblul sectoarelor economice 68,6%, iar cel rezidenţial circa 31,4% (faţa de media UE de 41%).

Reţeaua de termoficare este relativ dezvoltata, acoperind nevoile de încalzire şi apa calda ale circa 29% din gospodarii, 55% în mediu urban (în principal 85.000 cladiri multietajate, cu circa 7 milioane locatari). Principalii furnizori erau, pâna în anii ’90, unitaţi mari de cogenerare industriala şi urbana care livrau 40% din energia electrica produsa în România. Faţa de 251 de sisteme de alimentare centralizata cu energie termica, care funcţionau în 1990, numai 104 erau operaţionale în 2007, majoritatea fiind sub pragul de rentabilitate. Pierderile de energie în aceste sisteme sunt foarte mari, între 35 şi 77% raportate la

14

combustibilul consumat, în funcţie de tehnologiile folosite si gradul de uzura (15-40% la producere, 15-35% la transport şi distribuţie, 10-40% la consumatorii finali). Se apreciaza ca numai reabilitarea termica a blocurilor de locuinţe poate duce la economisirea a 1,4 milioane tep/an si, în consecinţa, la reducerea emisiilor de dioxid de carbon cu circa 4,1 milioane tone pe an.

În domeniul transporturilor, România deţine o poziţie-cheie la frontiera estica a UE largite, ca zona de tranzit atât pe direcţia est-vest (racordul cu Asia prin Marea Neagra) cât şi nord-sud (de la Baltica la Mediterana). Trei dintre axele prioritare traverseaza teritoriul României.Ponderea cumulata a transportului feroviar, fluvial şi maritim de marfuri (în tone/km) s-a redus de la 50% în 2001 la 25,7% în 2007. Transportul feroviar de marfuri a scazut cu 5,2% dar cota sa de piaţa s-a diminuat de peste 2 ori, de la 39,6% în 2001 la 19,7% în 2007. Transportul fluvial, desi a crescut cu 32%, si-a diminuat cota de piaţa de la 6,8% în 2001 la 3,3% în 2007. O scadere considerabila s-a înregistrat în cota de piaţa a transportului maritim de marfuri, de la 55,6% în 2000 la 14,3% în 2001 şi sub 0,1% în 2007. La aceasta situaţie a contribuit declinul industriilor care transportau mari cantitaţi de marfuri în vrac, dar principala cauza este reducerea de peste 50 de ori a capacitaţii flotei maritime comerciale românesti. Din totalul de 322,7 milioane pasageri (transport interurban şi internaţional) care au calatorit în anul 2007, 71,6% au folosit serviciile transportului rutier, 27,4% ale celui feroviar, 1,0% ale celui aerian şi numai 0,1% ale celui fluvial.

Desi cantitatea totala de marfuri transportate (în tone) a crescut în 2007 faţa de 2001 cu 24,3% în comparaţie cu cresterea PIB real de 34,8%, ceea ce este pozitiv din punctul de vedere al ţintelor UE de decuplare a cresterii economice de volumul de transporturi, parcursul total al marfurilor s-a dublat în aceasta perioada. Aceasta se datoreaza aproape în exclusivitate ponderii sporite a transportului rutier în contextul unei cresteri cu 32,8% a cantitaţilor transportate, în detrimentul celorlalte moduri de transport, implicând lungirea parcursurilor şi majorarea consumurilor de combustibil şi a emisiilor poluante.Analiza productivitaţii resurselor consumate în activitaţile de transport, depozitare si comunicaţie în perioada 2001-2006 arata ca valoarea adaugata bruta a sporit cu 52,5%, iar consumul intermediar (valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate) a crescut în aceeasi perioada cu 70.6%, rezultând o reducere a randamentului resurselor cu 10,4%.Din aceasta rezulta ca valoarea adaugata obţinuta din activitaţile de transport s-a realizat integral pe seama consumului suplimentar de resurse, ceea ce contravine principiului dezvoltarii durabile.

Agricultura României se afla înca într-o situaţie de declin, determinata de

15

fragmentarea excesiva a proprietaţii (gospodariile de subzistenţa fiind predominante), dotarea slaba cu masini şi utilaje, situaţia precara a infrastructurii rurale, folosirea redusa a îngrasamintelor chimice sau naturale şi a pesticidelor, reducerea dramatica a suprafeţelor irigate, degradarea solului, deficitul cronic de resurse de finanţare, lipsa unui sistem funcţional de credit agricol.Suprafaţa agricola a României era în anul 2006 de circa 14,7 milioane hectare,reprezentând 61,7% din totalul fondului funciar, din care 64,1% terenuri arabile, 1,5% vii si pepiniere viticole, 1,4% livezi şi pepiniere pomicole, 22,6% pasuni şi 10,4% fâneţe.

În urma aplicarii legislaţiei fondului funciar, o proporţie de circa 95,3% din terenul agricol şi o mare parte din fondul forestier au fost retrocedate proprietarilor de drept. Ca urmare, numarul total al exploataţiilor agricole era, în 2005, de 4.256.152, din care 90,65% aveau o suprafaţa mai mica de 5 hectare, 9,02% între 5 şi 10 ha, iar numai 0,33% deţineau mai mult de 50 ha.Consumul alimentar în România, comparativ cu ţarile dezvoltate din Europa, estedeficitar la carne, lapte, oua, peste şi la unele sortimente de legume şi fructe, dar este excedentar la produsele din cereale. Satisfacerea nevoilor populaţiei şi realizarea unei alimentaţii echilibrate depinde atât de crearea unor disponibilitaţi suficiente cât şi de cresterea puterii de cumparare. La nivelul anului 2007 cheltuielile cu alimentaţia au depasit 70% din veniturile dispozabile ale populaţiei.Numarul total de tractoare era în 2006 de 174.563 (din care 13.519 nefuncţionale),revenind în medie circa 54 ha teren arabil pe tractor, adica o încarcatura medie de 5 ori mai mare decât în vechile state membre ale UE, ceea ce nu asigura efectuarea lucrarilor agricole în perioadele optime şi de calitate. Numai 14,4% din totalul întreprinderilor mici si mijlocii din România operau în mediul rural, aceste fiind în principal microîntreprinderi, înca incapabile se absoarba excedentul de mâna de lucru şi având o contribuţie minima pe piaţa . Din totalul de 63.970 km de drumuri judeţene şi comunale, numai 10,8% au fost modernizate pâna în anul 2005.

Datorita carenţelor persistente în gestionarea fondului forestier s-a redus considerabil suprafaţa padurilor naturale, virgine şi cvasi-virgine, în special la speciile forestiere valoroase, circa 40% din paduri au fost destructurate sub raport ecologic, a crescut ponderea padurilor rarite, iar lucrarile de îngrijire a arboretelor tinere s-au diminuat.

Din punctul de vedere al infrastructurii de baza, România se situeaza înca mult sub media Uniunii Europene şi are de recuperat ramâneri în urma importante la majoritatea indicatorilor principali. Sistemele existente de furnizare a apei curente acopera consumul a doar 65% din populaţie. Calitatea apei furnizate de cele

16

1.398 instalaţii de tratare a apei potabile (în majoritate cu tehnologii învechite şi ineficiente) se afla adesea sub standardele acceptate din punctul de vedere al parametrilor chimici (10 pâna la 25%, în funcţie de marimea localitaţii şi tehnologia folosita). De asemenea, 25% din sistemele publice de apa care aprovizioneaza localitaţi cu 50 pâna la 5.000 persoane au apa necorespunzatoare din punctul de vedere al parametrilor bacteriologici, de turbiditate, conţinut de amoniac, nitraţi, fier. 10% din sistemele publice care aprovizioneaza localitaţicu mai mult de 5.000 persoane distribuie apa necorespunzatoare din punctul de vedere al oxidabilitaţii, turbiditaţii, gustului, mirosului, conţinutului de amoniac, fier, nitraţi. De sisteme de canalizare beneficiaza doar cu puţin peste jumatate din populaţia ţarii (11,5 milioane) din care 10,3 milioane în mediul urban. În aceasta situaţie, 52% din totalul locuitorilor au acces atât la apa curenta cât şi la canalizare, 16% doar la apa curenta dar nu şi la canalizare şi 32% la nici unul dintre servicii. Doar 33% din locuitorii satelor sunt conectaţi la sisteme de furnizare a apei curente (faţa de 87% în UE-15) şi numai 10% la sisteme de canalizare moderne.Conform investigaţiei întreprinse în anul 2005, numai 37,6% din totalul instalaţiilorde tratare a apelor uzate sau reziduale funcţionau la parametri normali. Ca urmare,aproape 71% din apele provenite din principalele surse de poluare au fost deversate în recipienţii naturali, în special în râuri, în forma netratata sau insuficient tratata.Principalele surse de ape uzate sunt producţia de electricitate şi energie termica (51%), utilitaţile publice, în special sistemele de canalizare (36%) şi alte activitaţi (13%).

Cantitatea totala de deseuri s-a ridicat, în 2006, la 320.609 mii tone, cu o distribuţie medie anuala, variabila de la an la an, de 2,76% deseuri urbane şi 97,24% deseuri industriale. În jur de 49% din populaţia ţarii beneficiaza de servicii de salubritate, în mediul urban acestea având o rata de acoperire de aproximativ 79%. Principala metoda de eliminare este depozitarea în gropi de gunoi în 239 de depozite municipale (dintre care numai 18 corespund standardelor UE). Cea mai mare parte, ca volum, a deseurilor industriale provine din activitaţile extractive urmate de industria energetica, fiind eliminate prin depozitare circa 98% din totalul deseurilor industriale generate.

Din perspectiva amenajarii teritoriului şi planificarii spaţiale, spaţiul antropic al României este supus unor procese accentuate de deteriorare prin erodarea calitaţilor tradiţionale şi întârzierea racordarii la tendinţele europene de modernitate sustenabila.Aceste procese au, în prima instanţa, surse istorice în urbanizarea tardiva, prezenţa unor decalaje profunde între mediul urban şi cel rural precum şi între diferite regiuni, existenţa unui stoc important de locuinţe substandard, deficienţe în evidenţa şi utilizarea fondului funciar.

17

Situaţia actuala încorporeaza efectele pe termen lung ale ingineriei socio-spaţiale în cele patru decenii de regim comunist ultra-cetralizat prin intervenţii agresive asupra capitalului natural, extinderea suprafeţelor agricole prin distrugerea unor ecosisteme viabile, concentrarea investiţiilor asupra unor proiecte industriale şi urbane de dimensiuni gigantice, demolarea centrelor istorice ale multor orase pentru a face loc unor cladiri administrative tipizate, absorbţia de resurse în proiectul centrului civic de la Bucuresti etc.La aceasta s-au adaugat, dupa 1990, consecinţele specifice ale unei perioade detranziţie prelungite şi adesea haotice care s-au manifestat, printre altele, în declinul socioeconomic al unor zone sau localitaţi (în special cele mono-industriale), degradarea fizica accelerata a locuinţelor colective din cartierele-dormitor construite în anii 1960-80, amplasarea iraţionala a noilor construcţii prin ocuparea abuziva a unor terenuri de interes public (parcuri, spaţii verzi, baze sportive etc.). Orasele mari, cu dezvoltare dinamica se confrunta cu probleme serioase legate de congestionarea traficului, cresterea gradului de poluare, dotarile edilitare precare şi depasite tehnic, formarea unor coroane periferice de tip mahala (slums) ale comunitaţilor aflate în stare de saracie extrema, deteriorarea peisajului urban.

Deficienţele cadrului legislativ şi normativ existent precum şi interpretarea lejera sau chiar abuziva a acestuia de catre autoritaţile locale, în special în ceea ce priveste folosirea terenurilor prin derogari de la planurile de urbanism, continua sa genereze efecte nefavorabile şi sa produca, în unele cazuri, pierderi ireparabile.Disponibilitatea limitata a fondurilor alocate pentru asemenea intervenţii esteagravata de o planificare defectuoasa a lucrarilor (santiere sau situri abandonate peparcurs din cauza întreruperii finanţarii, absenţa unor masuri elementare de conservare si paza etc.). Compartimentele de specialitate la nivel judeţean şi municipal sunt slab încadrate cu personal calificat şi nu pot face faţa volumului şi exigenţelor calitative ale activitaţilor complexe care se impun pentru pastrarea identitaţii culturale naţionale în context european.

3. Capitalul umanEvaluarea corecta a starii capitalului uman şi a tendinţelor de evoluţie pe termenmediu şi lung este de o importanţa fundamentala pentru proiectarea realista aperspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare în toate componentele sale esenţiale: economic, socio-cultural şi de mediu. În ultima instanţa, întrebarea la care prezenta Strategie încearca sa dea un raspuns rezonabil este: Cu cine şi pentru cine se va realiza dezvoltarea durabila a României?

18

Pentru o apreciere obiectiva a situaţiei, studiile recente (Indexul European alCapitalului Uman, Consiliul Lisabona, 2007) iau în calcul elemente precum: stocul de capital uman (investiţia per capita pentru educaţia şi formarea profesionala a populaţiei ocupate, compoziţia capitalului uman în funcţie de tipul şi nivelul de educaţie, starea de sanatate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata somajului, rata conectarii la reţele de comunicare multimedia, participarea la activitaţi producatoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuţia capitalului uman raportata la valoarea adaugata creata, calitatea educaţiei şi formarii profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieţi, investiţii în cercetare-dezvoltare) şi demografia (spor sau declin, trenduri migratoare, impactul calculat asupra pieţei muncii).România nu constituie o excepţie.

Situaţia demografica a României se afla, în 2010, în al 21-lea an de deteriorare. Trei realitaţi si-au pus amprenta pe aceasta evoluţie: criza economica şi sociala care a dominat cea mai mare parte a acestei perioade, dobândirea dreptului la libera circulaţie şi urmarile politicilor demografice aberante ale guvernanţilor din deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut. Masurile excesive luate de regimul comunist, în octombrie 1966, în privinţa dreptului la întreruperea sarcinii şi la contracepţie, mergând pâna la «planificarea» nivelului natalitaţii, legislaţia extrem de restrictiva privind divorţul şi penalizarea financiara a persoanelor fara copii au avut drept rezultat o crestere mare a natalitaţii în anii 1967 şi 1968, la un nivel peste valorile medii europene.Reversul acestei evoluţii temporare s-a exprimat în cresterea mortalitaţii infantile simenţinerea ei la cote ridicate, în cea mai mare mortalitate materna din Europa şi înproporţiile alarmante ale copiilor nascuţi cu malformaţii congenitale precum şi ale celor abandonaţi dupa nastere.Persista serioase diferenţe în ceea ce priveste accesul la serviciile medicale atât subaspect regional cât şi social, cu o vulnerabilitate mai mare în rândul categoriilordefavorizate. În condiţiile în care peste 40% din populaţie traieste în mediul rural, mai puţin de 11% dintre medici îsi desfasoara activitatea la ţara, de peste cinci ori mai puţini decât în mediul urban.

Ca şi în alte ţari europene, se constata o deteriorare a starii de sanatate mentala si emoţionala, cu puţin peste valorile medii europene, cresterea numarului abuzurilor si dependenţei de substanţe psihoactive, a ratei suicidului şi a factorilor de stres, expansiunea comportamentelor agresive şi violente, inclusiv în rândul minorilor.Îmbatrânirea generala a populaţiei adauga presiuni crescânde asupra unui sistem desanatate şi asa subrezit.

19

4. Capitalul socialFuncţionarea optima a unei societaţi democratice presupune nu numai existenţa unui cadru legislativ adecvat şi a unei construcţii instituţionale eficiente, ci şi dezvoltarea unei culturi participative bazate pe încredere şi cooperare. Din perspectiva definiţiei clasice a capitalului social ca fiind «un bun societal care îi uneste pe oameni şi le permite sa urmareasca mai eficient realizarea unor obiective comune», statornicirea încrederii între membrii societaţii are la baza îndeplinirea obligaţiilor asumate şi reciprocitatea. În societatea moderna, colaborarea entitaţilor publice şi private în slujba intereselor si drepturilor fundamentale ale cetaţenilor este susţinuta de reţeaua de asociaţii voluntare, organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, grupuri caritabile, iniţiative cetaţenesti etc. care acţioneaza (autonom sau în cooperare, direct sau prin mass media) în relaţia cu puterea de stat (legislativa, executiva, judecatoreasca), garantul respectarii valorilor şi practicilor democratice.

Pe masura maturizarii accelerate a acţiunii civice în România, ca factor de susţinere a unei guvernari care îsi întemeiaza legitimitatea pe responsabilitate şi transparenţa şi ca element de importanţa cruciala în promovarea principiilor şi practicilor dezvoltarii durabile, solidaritatea şi coeziunea sociala se va cladi pe temeiul unor principii ferme precum:-Transparenţa actului decizional al administraţiei publice;-Comunicarea permanenta şi accesul liber la informaţii de interes public;-Parteneriatul durabil în realizarea obiectivelor comune convenite;-Optimizarea utilizarii resurselor;-Nediscriminarea organizaţiilor neguvernamentale în raport cu ceilalţi potenţialiparteneri din comunitate;-Respectarea valorilor organizaţiilor neguvernamentale şi a misiunilor acestora.

În vederea asigurarii unei implicari efective, transparente şi influente a societaţii civile în procesul de implementare şi monitorizare a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabila se propune instituirea prin lege, sub egida Academiei Române, a unui Consiliu Consultativ pentru Dezvoltare Durabila, cu un secretariat permanent, total autonom faţa de puterea executiva dar finanţat de la bugetul de stat, conform modelului practicat în majoritatea statelor membre ale UE. Ca o inovaţie faţa de procedurile curente din cadrul UE, se are în vedere ca acest Consiliu sa aiba dreptul de a prezenta anual Parlamentului României un raport complementar celui prezentat de Guvern, conţinând propriile evaluari şi recomandari de acţiune.

20

Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbarilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de sera, precum şi a efectelor negative ale acestora asupra societaţii şi mediului.

Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera, ce vor reveniRomâniei în perioada post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii Europene, seconformeaza obiectivelor politice ale Uniunii Europene asumate la sesiunea de primavara a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv de reducere, pâna în anul 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de sera la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi cresterea, în acelasi interval de timp, cu pâna la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, precum şi cresterea eficienţei energetice cu 20%, precum şi un consum minim de 10% de biocarburant din consumul total în domeniul transporturilor. În contextul obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera cu 20%, promovarea utilizarii surselor regenerabile de energie constituie un domeniu de importanţa majora în pachetul legislativ privind schimbarile climatice si energia din surse regenerabile prezentat de Comisia Europeana la 23 ianuarie 2008.Tintele avute în vedere şi termenele de punere în aplicare sunt, în unele privinţe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru Dezvoltare Durabila revizuita a UE din iunie 2006. Pachetul legislativ menţionat este înca în dezbatere la nivel european, urmând ca cel târziu în anul 2009 acesta sa fie adoptat.

În conformitate cu Noua Politica Energetica a Uniunii Europene din 2007, energia este un element esenţial al dezvoltarii la nivelul Uniunii. În aceeasi masura, ea prezinta o provocare din punctul de vedere al impactului sectorului energetic asupra schimbarilor climatice, al cresterii dependenţei de importul de resurse energetice, precum şi al tendinţei de crestere a preţului energiei. Se porneste de la recunoasterea faptului ca UE este tot mai expusa la instabilitatea pieţelor internaţionale de energie şi la tendinţa de monopolizare a rezervelor de hidrocarburi de catre un grup restrâns de deţinatori.Prin realizarea unei pieţe interne de energie, Uniunea Europeana urmareste stabilirea unor preţuri corecte şi competitive, stimuleaza economisirea de energie şi atragerea de investiţii în sectorul energetic.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Satisfacerea necesarului de energie pe termen scurt şi mediu şi crearea premiselor pentru securitatea energetica a ţarii pe termen lung conform cerinţelor unei economii moderne de piaţa , în condiţii de siguranţa si competitivitate; îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de sera; promovarea şi aplicarea unor masuri de adaptare la efectele schimbarilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltarii durabile.

21

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, este deosebit de importanta racordarea la cadrul general al politicii energetice comunitare care are patru obiective majore pe termen mediu şi lung: cresterea securitaţii alimentarii cu energie şi a infrastructurii critice; cresterea competitivitaţii în domeniul energiei, reducerea impactului asupra mediului şi integrarea în piaţa regionala de energie.

Principalele direcţii strategice în domeniul politicii energetice, pe care România trebuie sa-si mobilizeze cu prioritate eforturile în conformitate cu obiectivele şi politicileconvenite la nivelul Uniunii Europene, sunt:

-Securitatea energetica: Menţinerea suveranitaţii naţionale asupra resurselorprimare de energie şi respectarea opţiunilor naţionale în domeniul energiei; cresterea siguranţei ofertei de energie şi menţinerea unui grad acceptabil de dependenţa faţa de importuri prin diversificarea surselor de import, a resurselor energetice proprii, a rutelor si reţelelor de transport naţionale şi regionale; cooperarea regionala pentru protecţia infrastructurii critice in domeniul energiei;

-Dezvoltarea durabila: Îmbunataţirea eficienţei energetice pe întregul lanţresurse-producţie-transport-distribuţie-consum final prin optimizarea proceselor deproducţie şi distribuţie şi prin reducerea consumului total de energie primara raportat la valoarea produselor sau serviciilor; cresterea ponderii energiei produse pe baza resurselor regenerabile în consumul total şi în producţia de electricitate; utilizarea raţionala si eficienta a resurselor primare neregenerabile şi scaderea progresiva a ponderii acestora în consumul final; promovarea producerii de energie electrica şi termica în centrale de cogenerare de înalta eficienţa; valorificarea resurselor secundare de energie; susţinerea activitaţilor de cercetare-dezvoltare-inovare în sectorul energetic, cu accent pe sporirea gradului de eficienţa energetica şi ambientala; reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului şi respectarea obligaţiilor asumate în privinţa reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera şi a emisiilor de poluanţi atmosferici;

-Competitivitatea: Continuarea dezvoltarii şi perfecţionarii pieţelor concurenţiale de energie electrica, gaze naturale, petrol, uraniu, carbune, servicii energetice; promovarea surselor regenerabile cu ajutorul certificatelor verzi, în contextul integrarii regionale; pregatirea pieţei de certificate albe privind utilizarea eficienta a energiei; participarea la schema comunitara de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera; liberalizarea tranzitului de energie şi asigurarea accesului constant si nediscriminatoriu al participanţilor din piaţa la

22

reţelele de transport, distribuţie şi la interconexiunile internaţionale; dezvoltarea infrastructurii energetice; continuarea procesului de restructurare şi privatizare în sectoarele energiei electrice, termice si gazelor naturale; continuarea procesului de restructurare în sectorul de extracţie si utilizare a lignitului în vederea cresterii profitabilitaţii şi accesului pe piaţa de capital; înfiinţarea bursei regionale de energie şi participarea în continuare a Romaniei la procesul de consolidare a pieţelor energetice la nivel european.

Prin masuri coerente de crestere a eficienţei energetice se va obţine o reducere a consumului de energie finala cu 13,5% în perioada 2008-2016 în comparaţie cu nivelul consumului mediu din perioada 2001-2005, în conformitate cu primul Plan Naţional de Acţiune în domeniul Eficienţei Energetice 2007-2010. Acest obiectiv se va realiza prin masuri legislative, reglementari, acorduri voluntare, extinderea serviciilor pentru economii de energie, instrumente financiare şi de cooperare.

Pe baza unor politici naţionale şi a unor strategii energetice la nivel regional şi local se va promova modernizarea sistemelor de cogenerare şi încalzire urbana prin folosirea unor tehnologii de înalta eficienţa. Reabilitarea energetica a cel puţin 25% din fondul de cladiri multietajate va asigura obţinerea unor importante economii de energie, reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi cresterea suportabilitaţii facturilor energetice la nivelul consumatorilor. Se va pune în aplicare un nou sistem de asistenţa sociala, uniform si direcţionat, care sa asigure cadrul necesar de coordonare între diverse autoritaţi pentru reformarea sistemului actual de subvenţii pentru energie şi ajutoare pentru consumatorii vulnerabili. O atenţie speciala se va acorda politicii energetice rurale, urmarindu-se modernizarea sistemelor de încalzire eco-eficienta a locuinţelor şi de alimentare cu energie la costuri suportabile.

Prin încurajarea selectiva a investiţiilor se va asigura punerea în funcţiune a unor noi capacitaţi de producere a energiei electrice bazate pe tehnologii curate, cu impact major asupra reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera şi a emisiilor de poluanţi şi asupra siguranţei de funcţionare a sistemului energetic naţional.

În ceea ce priveste sursele regenerabile de energie, conform pachetului legislativ prezentat de Comisia Europeana la 23 ianuarie 2008, România are obligaţia sa elaboreze si sa prezinte Comisiei Europene un Plan Naţional de Acţiune cu precizarea obiectivelor privind ponderea consumului de energie din surse regenerabile în domeniile transporturilor, electricitaţii, încalzirii şi racirii, precum şi a masurilor care urmeaza sa fie adoptate în vederea atingerii acestor obiective, pâna la 31 martie 2010. În condiţiile în care obiectivul-ţinta pe ansamblul

23

Uniunii Europene este ca 20% din totalul consumului de energie sa provina din surse regenerabile în anul 2020, noile obiective pentru România în perioada 2012-2020 se vor conforma ţintelor asumate în procesul de distribuire a responsabilitaţilor statelor membre UE. La nivelul anului 2010, ponderea resurselor regenerabile va reprezenta în România circa 11% din consumul total de resurse primare de energie, urmând sa ajunga la 11,2% în 2015.

Aplicarea sistemului „certificatelor verzi” va spori ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile la 9-10% din consumul final de energie electrica raportat la cantitatea de electricitate vânduta consumatorilor, având în vedere ca mecanismul centralizat de tranzacţionare, Piaţa Certificatelor Verzi, funcţioneaza înca din anul 2005.

De asemenea, legislaţia în domeniu prevede ca furnizorii sunt obligaţi sa achiziţioneze anual un numar de certificate verzi egal cu produsul dintre valoarea cotei obligatorii, convenite în cadrul UE prin distribuirea responsabilitaţilor între statele membre privind promovarea energiei regenerabile, şi cantitatea de energie electrica furnizata anual consumatorilor finali.

România va participa activ, în cadrul UE, la negocierile interne privind adoptarea în anul 2010 a pachetului legislativ „Schimbari climatice şi energie din surse regenerabile” prezentat de Comisia Europeana la 23 ianuarie 2008. În acelasi timp, România participa, prin intermediul UE, la negocierile internaţionale sub egida ONU (Convenţia-cadru si Protocolul de la Kyoto) în vederea convenirii la sfârsitul anului 2010, la Copenhaga, a unui nou acord global în domeniul schimbarilor climatice pentru stabilirea obiectivelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera şi a acţiunilor suplimentare necesare în perioada post-2012.

Adaptarea la efectele schimbarilor climatice reprezinta un proces complex datorita faptului ca gravitatea efectelor variaza de la o regiune la alta, depinzând devulnerabilitatea fizica, de gradul de dezvoltare socio-economica, de capacitatea deadaptare naturala şi umana, de serviciile de sanatate şi de mecanismele de supraveghere a dezastrelor. Începând cu anul 2007, s-a abordat la nivel european şi problematica adaptarii la efectele schimbarilor climatice prin adoptarea Carţii Verzi de catre Comisia Europeana. Documentul prevede acţiuni la nivelul UE concentrate pe 4 direcţii:-Integrarea adaptarii în politicile sectoriale;-Integrarea adaptarii în politica externa a statelor membre UE, vizând ţarile vecine;-Reducerea incertitudinilor prin dezvoltarea cercetarilor în domeniu;

24

-Implicarea societaţii, mediului de afaceri şi a sectorului public în pregatirea unorstrategii coordonate şi cuprinzatoare în domeniul adaptarii.

Sectoarele vulnerabile la efectele schimbarilor climatice în România şi care necesita o analiza mai detaliata sunt: biodiversitatea, agricultura, resursele de apa, sectorul forestier, infrastructura-construcţii, transport, turism, energie, industrie, sanatate.O atenţie deosebita trebuie acordata comunitaţilor sarace care depind în mare masura de utilizarea directa a resurselor naturale locale. Acestea dispun de mijloace reduse de subzistenţa şi de o capacitate limitata de a face faţa variabilitaţii climatice şi dezastrelor naturale.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Asigurarea funcţionarii eficiente şi în condiţii de siguranţa a sistemului energetic naţional, atingerea nivelului mediu actual al UE în privinţa intensitaţii şi eficienţei energetice; îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbari climatice şi energie din surse regenerabile” şi la nivel internaţional în urma adoptarii unui nou acord global în domeniu; promovarea şi aplicarea unor masuri de adaptare la efectele schimbarilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltarii durabile.

Potrivit studiului de impact realizat în vederea menţinerii unui echilibru echitabil între eforturile întreprinse de statele membre ale UE pentru atingerea obiectivului de reducere unilaterala în anul 2020 a emisiilor de gaze cu efect de sera cu 20% faţa de nivelul de emisii din 1990, sectoarele non-ETS (din afara schemei de comercializare a certificatelor de emisii) din România, reprezentate prin sursele mici din sectoarele de energie si industrie şi din sectoarele transporturi, construcţii, agricultura, deseuri etc. ar fi posibil sa beneficieze de o crestere de 19% a emisiilor de gaze cu efect de sera raportate la nivelul anului 2005.

Emisiile din sectoarele ETS (operatorii economici care fac parte din schema de comercializare a certificatelor de emisii) vor fi reglementate prin uniformizarea la nivel european a metodelor de alocare şi distribuire a certificatelor. Se prevede ca, pentru anul 2020, numarul total de certificate de emisii de gaze cu efect de sera la nivel european sa fie redus cu 21% faţa de numarul acestora în anul 2005.

Conform Pachetului legislativ aflat în dezbaterea Parlamentului European şi a Consiliului UE, România va trebui sa majoreze cota parte a surselor regenerabile (solara, eoliana, hidro, geotermala, biogaz etc.) în consumul final de energie de la 17,8% în 2005 la 24% în 2020 (faţa de media UE de 8,5% în 2005, cu obiectivul de

25

a ajunge la 20% în 2020). ţinta avuta în vedere de România este ca, la nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile sa ajunga la 38%.Prin cresterea eficienţei energetice, consumul de energie primara se va reduce cu20%, iar cel de energie finala cu 18% comparativ cu media consumului din 2001-2005.Intensitatea energiei primare va scadea la 0,26 tep/1.000euro2005 (aproape de media UE din 2006), iar intensitatea energiei finale la 0,17 tep/1.000euro2005 (sub media UE din 2006).

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea la performanţele medii ale UE privind indicatorii energetici şi de schimbari climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera în concordanţa cu acordurile internaţionale şi comunitare existente şi implementarea unor masuri de adaptare la efectele schimbarilor climatice.

România va continua sa contribuie efectiv, conform acordurilor în vigoare la nivel internaţional şi comunitar, la implementarea obiectivelor comune ale Uniunii Europene în domeniul schimbarilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera si implementarea de masuri de adaptare la efectele schimbarilor climatice.Prin cresterea eficienţei energetice, consumul de energie primara se va reduce cu30%, iar consumul de energie finala cu 26% comparativ cu media consumului dinperioada 2001-2005. Se va generaliza iluminatul cu lampi eficiente.

Obiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport sa satisfaca nevoile economice, sociale şi de mediu ale societaţii, reducând, în acelasi timp, la minimum impactul lor nedorit asupra economiei, societaţii şi mediului.Domeniul transporturilor este considerat prioritar în contextul planurilor dedezvoltare ale României, date fiind relaţiile sale de interdependenţa cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, valoarea serviciilor oferite pentru populaţie şi impactul considerabil asupra mediului.Dezvoltarea transporturilor are în vedere facilitarea includerii sistemelor urbane dinRomânia în mediul european prin îmbunataţirea serviciilor rutiere, feroviare, maritime, fluviale şi aeriene având destinaţiile principale în Europa. Indicatorul relativ al accesibilitaţii (combinând servicii, transbordari, preţuri şi durate de calatorie) urmeaza sa se alinieze progresiv pâna în anul 2020 la cel existent în zonele metropolitane din Europa.

26

Se vor îmbunataţi legaturile între orase prin stimularea serviciilor de transport public interurban şi de coordonare a gestiunii şi se va garanta o accesibilitate generala minima a serviciilor publice pentru toţi ceta_enii, acordându-se o atenţie speciala grupurilor vulnerabile (copii, batrâni, persoane cu mobilitate redusa). Accesibilitatea transportului public la zonele cu densitate mica a populaţiei şi nuclee dispersate se va asigura la nivele minime stabilite.Condiţiile de siguranţa vor creste, estimându-se o reducere cu 50% a numarului dedecese în urma accidentelor din transporturi în perspectiva anului 2030 faţa de anul 1998.În domeniul protecţiei infrastructurii de transport se va dezvolta o politica de „risczero”, iar riscurile existente vor fi reevaluate continuu la toate modurile de transport.Pentru îmbunataţirea comportamentului în raport cu mediul, se va diminua progresiv impactul global al emisiilor poluante din transporturi în vederea încadrarii în obiectivele stabilite pentru România privind plafoanele naţionale de emisii. Se va realiza o reducere cu 5% pâna în 2015 a depasirilor actuale ale nivelurilor limita privind calitatea aerului în orase, urmând ca proporţia sa creasca apoi pâna la 15% la emisiile unde transportul constituie sursa principala de poluareţinând seama de situaţia precara a infrastructurii şi a parcului de mijloace detransport, precum şi tendinţele negative înregistrate în ultimii ani în privinţaproductivitaţii resurselor consumate (a se vedea Partea II, Capitolul 2), acestui sector îi revine o pondere semnificativa din alocarile de fonduri UE nerambursabile pentru perioada 2007-2013.

II.2. Obiective-ţinta şi modalitaţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030, conformorientarilor strategice ale UE

Capitolul III Perspective referitoare la dezvoltarea durabila a Romaniei

27

Enuntat în anii 1970, în conditiile afirmarii crizei petroliere si de resurse naturale la nivel mondial, si impus în context international sub egida ONU, prin Raportul Comisiei Brudtland (1987), conceptul dezvoltarii durabile a cunoscut epoca sa de glorie în ultimul deceniu al secolului trecut. Documentele Conferintei Mondiale de la Rio de Janeiro (1992) si urmarile sale, strategiile elaborate la nivel national în aplicarea Agendei 21 si alte asemenea demersuri au încercat sa-i exprime conturul în planul realitatilor concrete. In acelasi timp, o ampla dezbatere teoretica s-a angajat pe aceasta tema. Succesele sunt relative si inegale. Daca în plan economico-social definitiile abunda, sub raport juridic, de exemplu, parametrii raman insignifianti.

In acelasi timp, evolutiile post-2000 arata reorientari majore în privinta tipului dominant de dezvoltare.

Aflata aproape de capatul perioadei de tranzitie spre economia de piata si pregatindu-se de aderarea la Uniunea Europeana, Romania se afla într-o situatie complexa, inclusiv din perspectiva asumarii proiectului de dezvoltare durabila si chiar a definirii caii proprii de integrare în lumea euro-atlantica.

De mai bine de trei decenii, mai precis din 1973, în fiecare an, la 5 iunie, se celebreaza Ziua Mondiala (internationala) a Mediului pentru a marca desfasurarea, la Stockholm, între 5 si 16 iunie 1972, a primei conferinte a ONU privind mediul uman si a mentine treaz interesul pentru subiectul ecologic. Atunci, în capitala Sue-diei, se accepta dimensiunea internationala a problematicii environmentale, se recunostea rolul decisiv al cooperarii internationale în rezolvarea sa si chiar se prefigurau masuri în acest sens. Mai mult decat atat, primul principiu al Declaratiei conferintei proclama dreptul fundamental al omului la libertate, la egalitate si conditii de viata satisfacatoare, într-un mediu a carui calitate sa-i permita sa traiasca în demnitate si bunastare. Perspectiva Stockholm se contura ca o formula de succes si s-a dovedit astfel a fi promovata si permanentizata, ca un proces mondial, interstatal, derulat pe etape, cu obiective precise si tinte pe termen lung. Punctul sau culminant avea sa-l reprezinte cel de-al doilea summit ecologic, de la Rio de Janeiro, pregatit în 1989 si desfasurat în iunie 1992, în mod simbolic la 20 de ani de la primul. El avea sa consacre juridic solutii pentru unele probleme ecologice globale - prin Conventia-cadru privind schimbarile climatice sau cea privind biodi-versitatea - si sa proclame, prin Declaratia sa, ca aspiratie a comunitatii interna-tionale si proiect de devenire a speciei umane, dezvoltarea durabila si solidara, fondata pe trei piloni fundamentali: economic, social si ecologic. Acestora avea sa li se adauge, în 2005, cu contributia UNESCO, si respectul diversitatii culturale. Avea sa fie însa ultimul summit ecologic post-Stockholm, în care problematica mediului a fost abordata din perspectiva lumii consacrata juridic prin Carta de la

28

San Francisco (1945) si care functiona cooperational prin intermediul ONU, fondata pe principiul esential: “un stat, un vot”.

Incercarile ulterioare de a asigura continuitatea necesara procesului Stock-holm nu au izbutit; trecerea de la o lume multipolara (în urma demontarii sis-temului comunist est-european, desavarsita prin încetarea existentei URSS, în decembrie 1991) la una unipolara facea tot mai inacceptabil proiectul Stockholm, sustinut în cadrul onusian, acum numai de reprezentantii tarilor în curs de dezvoltare si, într-o oarecare masura, de statele europene. Asa se face ca urmarile conferintei au ramas nesemnificative, exprimand mai degraba dezinteresul noilor centre de putere ale lumii si neputinta restului planetei de a-l sustine. Rio+5 s-a li-mitat la cateva sedinte tematice, protocolare, în cadrul sesiunii ordinare a Adunarii Generale a ONU de la sfarsitul lui iunie 1997, iar tentativa de adoptare si relansare a sa prin Conferinta de la Johannesburg (august-septembrie 2002) s-a soldat cu un esec si a însemnat practic abandonarea proiectului Stockholm-1972. Intr-adevar, desi Declaratia privind dezvoltarea durabila aminteste cei trei piloni definitorii ai conceptului, voluminosul Plan de aplicare se refera mai ales la dezvoltarea economica si sociala, la care se adauga si inconsistenta sa juridica evidenta.

Solutia generala, de principiu a parteneriatului public-privat, cu consecintele sale (inclusiv supravietuirea reglementarii si institutionalizarii interesului public ecologic), a trebuit sa cedeze total si definitiv conceptiei asimilarii protectiei mediului ca un aspect minor al economiei de piata, refuzului normatizarii juridice si solutionarii problemelor ecologice prin autoreglarea naturala a mecanismului.

Proiectul onusian a ramas esentialmente unul al solidaritatii omenirii, intra- si între generatii, bazat pe concepte ce se doresc operationale, precum: patrimoniu comun al umanitatii, interesul general al omenirii, drepturile generatiilor viitoare (“dreptul... si îndatorirea solemna de a proteja si ameliora mediul pentru generatiile viitoare”, Declaratia de la Stockholm, 1972) ori responsabilitatea comuna, dar diferentiata (“Data fiind diversitatea rolurilor jucate în degradarea mediului mondial, statele au raspunderi comune, dar diferentiate, tarile se dezvolta admitand responsabilitatea sporita ce le revine în efortul international pentru dezvoltare durabila”, Declaratia de la Rio, 1992).

Quo vadis dezvoltarea durabila?

 Principalul element în discutie al primului proiect ecologist mondial îl reprezinta, fara îndoiala, obiectivul dezvoltarii durabile ca solutie pentru compatibilitatea dintre cresterea economica si protectia mediului.

29

Enuntat în primii ani ai deceniului noua al veacului trecut si impus la nivel international sub egida ONU prin Raportul Brudtland (1987), conceptul dezvoltarii durabile si-a propus drept obiectiv general acceptat reducerea amprentei ecologice a omului, prin promovarea integritatii mediului, echitatii între natiuni, indivizi si generatii si mentinerea eficacitatii economice.

Definita initial ca fiind acel tip de dezvoltare capabila sa asigure satisfacerea nevoilor actuale, fara a compromite capacitatea de a raspunde celor ale generatiilor viitoare, dezvoltarea durabila a fascinat lumea specialistilor si a entuziasmat opinia publica, oferind sperante privind evolutia omenirii în viitorul apropiat. Treptat însa, notiunea a fost pervertita în chiar continutul sau, prin diverse concepte derivate, precum “crestere durabila”, “utilizare durabila”, “consum durabil” ori “parteneriat durabil” sau prin practici de felul ilicitului ecologic.

Intr-adevar, rezultatele obtinute în privinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, sociale si ecologice nu au convins. Totodata, ameliorarea tehnicilor de productie si dematerializarea economiei nu permit decat economisiri relative de resurse, insuficiente daca productia continua sa creasca în mod absolut.

Asimilarea constrangerilor environmentale în procesul de dezvoltare, cu toate eforturile depuse de “economia mediului” fondata pe notiunea de slaba sustenabilitate nu a fost un succes. Postulatul sau ca ar fi posibila substituirea capitalului tehnic, fabricat de om, resurselor naturale epuizate, completat cu conceptia liberala asupra durabilitatii conform careia mecanismul de piata este cel mai nimerit pentru gestiunea ecologica, nu pare a conduce la rezultatele scontate. Un exemplu în acest sens îl constituie mecanismele de piata ale Protocolului de la Kyoto din domeniul încalzirii climatice.

Acest model se opune celui al sustenabilitatii forte care prevede, dimpotriva, complementaritatea factorilor si care vizeaza transmiterea generatiilor viitoare a unui stoc de resurse nedegradate ori neepuizate.

Rolul dezvoltarii durabile ca posibil viitor a fost pus astfel sub semnul întrebarii. Aceasta demonetizare a conceptului, care îi anunta deja abandonarea si trecerea sa în paginile de istorie în viitorul apropiat, sunt demonstrate si de încercarile teoretice de a gasi alternative, mai ales prin derivate acceptate de realitati.

Ce ne spun realitatile?

 Inainte de a prezenta principalele constructii teoretice lansate în materie, sa vedem cu ce realitati posibile ne putem confrunta. Potrivit prospectiunilor celui de-al treilea raport (declasificat) al CIA din 2005, privind Harta lumii în 2020, la acea

30

data, printre cele 13 certitudini relative se vor numara si probleme de mediu si etice (înca în prim-plan) (punctul 12). Totusi, acelasi document retine printre incertitudi-nile-cheie, pe de o parte, instabilitatea politica în tarile producatoare de materii prime (generata prin perturbarea aprovizionarilor), iar pe de alta, posibilitatea de a gestiona situatiile explozive si competitia fata de resursele naturale.

Dincolo de aceste evaluari punctuale, proiectiile americane formuleaza concluzia conform careia, în cursul urmatorilor 15 ani, locul din ce în ce mai central al problemelor etice, vechi sau noi, va avea potentialul de a diviza si mai mult opiniile la nivel mondial.

Conform acelorasi previziuni, în 2020 economia mondiala va atinge o crestere de 80% în raport cu 2000, iar venitul pe cap de locuitor va fi mai ridicat cu 50%. Vaste parti ale lumii se vor bucura de o prosperitate fara precedent si, pentru prima data, o numeroasa clasa de mijloc îsi va face aparitia în tarile considerate în trecutul apro-piat drept sarace. Pentru ca structurile sociale ale tarilor în curs de dezvoltare se vor transforma si, simultan, cresterea va crea si generaliza o clasa de mijloc.

In orice caz, la nivelul realitatilor concrete se va manifesta o interconexiune crescanda, care se va reflecta în fluxuri largite de informatie, tehnologie, capitaluri, bunuri, servicii si indivizi, în fiecare punct al planetei, perceputa ca o mega-tendinta fundamentala, o forta atat de puternica si omniprezenta, încat va modela, în mod substantial, toate tendintele dominante ale lumii în prima parte a veacului al XXI-lea.

Ce fel de dezvoltare?

In ciuda acestei implacabile preemptiuni a factorului economic, evolutiile ecologice globale si manifestarile lor din ce în ce mai concrete au impus reflectii adecvate asupra posibilitatilor de asigurare a unui viitor cat mai viabil. Paleta lor se întinde de la solutii radicale pana la ajustari îngaduitoare (sau poate realiste) ale sistemului existent. Prima dintre ele ne propune chiar iesirea din capitalism.

Dintr-o asemenea perspectiva, se propune o societate a descresterii, care nu poate fi conceputa si mai ales promovata fara a iesi din capitalism. Dar cum? Eliminarea marelui capital, interzicerea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, abolirea raportului salarial ori a monedei sunt astazi de neconceput, pentru simplul fapt ca asemenea masuri ar arunca societatea în haos.

Totul trebuie privit, asadar, ca o nevoie si o posibilitate (totodata) de a repune toate institutiile sociale si datele mecanismului economic într-o alta logica.

31

Si asa schimbarea presupusa ar fi atat de profunda si de radicala, încat apare dilema daca, pentru înfaptuirea ei, ar fi necesara numai o reforma (fie ea si de esenta!) ori ar trebui sa se ajunga pana la o adevarata revolutie.

Prima solutie ar implica un program reformist de tranzitie, care ar avea ca obiectiv ajustarea unei amprente ecologice egale ori inferioare suprafetei planetei noastre (adica o productie materiala echivalenta celei din anii 1960-1970) prin masuri de genul: internalizarea costurilor transportului, relocalizarea activitatilor, restaurarea agriculturii taranesti, stimularea “productiei” de bunuri relationale, reducerea (de patru ori!) a risipei de energie, decretarea unui moratoriu asupra inovarii tehnologice, efectuarea unui bilant serios si reorientarea cercetarii stiintifice si tehnice în functie de noile aspiratii.

Referitor la rezolvarea radicala prin revolutie, este de domeniul evidentei ca o crestere este necesara în democratiile “consumeriste”, întrucat, fara perspectiva consumului de masa, inegalitatile ar fi insuportabile. Tendinta nivelarii conditiilor este fundamentul imaginar al societatilor moderne. Inegalitatile nu sunt acceptate decat provizoriu, pentru ca accesul la bunuri al privilegiatilor de ieri se generalizeaza astazi, iar maine ceea ce constituie înca un lux va fi accesibil tuturor.

De aceea, multi se îndoiesc de capacitatea societatilor zise democratice de a lua masurile ce se impun si nu doresc sa se ajunga la constrangeri care sa ia forma unei ecocratii autoritare: ecofascism ori ecototalitarism. Confruntate cu o punere în discutie a nivelului lor de viata, masele din Nord ar fi gata sa se abandoneze în bratele demagogiilor care le permit sa si-l pastreze, în schimbul libertatii lor, cu pretul agravarii injustitiilor planetare si, în cele din urma, chiar cu cel al lichidarii unei parti notabile a speciei.

O solutie democratica (ecodemocratia) ar fi posibila numai printr-o revitalizare a localului, o cale de descrestere mult mai sigura decat o problematica democratie universala. Visul unei omeniri unificate ca o conditie a unei functionari armonioase a planetei ar face parte din panoplia falselor bune idei vehiculate de etnocentrismul occidental. Din aceasta perspectiva, “republicile cartierelor”, democratia locala (în traditia demosurilor grecesti) ar putea reprezenta o varianta.

O varianta atenuata a primei formule si o alternativa promovata de o miscare ce se înscrie în peisajul militantilor altui mondialism o constituie asa-numita descrestere sustinuta. Plecand de la faptul ca nu mai putin de 20% din populatia mondiala consuma peste 80% din resurse, se constata ca aceasta supradezvoltare a celor mai bogati este intolerabila pentru biosfera, pentru un viitor vivabil, viabil si echitabil. Aceasta evidenta matematica ne conduce la recomandarea descresterii pentru

32

superconsumatori si superproducatori. Desigur, a reduce consumul este o optiune relativ incorecta din punct de vedere politic.

Descresterea durabila urmareste ca, pe calea reducerii consumului si a productiei, într-un cadru democratic, sa impuna un fel de “economism”, cu implicatii în alte domenii.

Alaturi de aceste abordari radicale se contureaza si pozitii care, întelegand atot-puternicia de moment a economiei neoliberale, accepta implacabilul si opteaza pentru modelarea adecvata a obiectivelor viabilitatii. O prima solutie de acest gen o reprezinta adaptabilitatea durabila. Necesitatea formarii si promovarii unei etici pragmatice, facil aplicabile, nascuta din convergenta operationala dintre “antropocentrismul luminat de mediu” si un “ecocentrism nemizantropic” poate genera o “adaptabilitate viabila”, ca o alternativa a dezvoltarii durabile si o solutie de compromis.

Astfel, în cadrul unui demers traditional se poate ajunge treptat la construirea unei etici evolutioniste, avand ca punct central conceptul de proiect, menit sa consolideze capacitatea de evolutie a biosferei, altfel spus, adaptabilitatea sa. Avansat ca principiu etic, acesta presupune o actiune destinata sa garanteze cat mai bine posibil capacitatea de evolutie, pe calea unei “convivialitati dinamice”, a unei “puteri de a evolua împreuna”, într-o “casa comuna evolutiva”.

Toate actiunile noastre ar trebui, în acest context, sa-si asume prioritatea salvarii potentialului evolutiv al naturii: ceea ce este sa poata sa se transforme perpetuu.

Evolutia responsabila - la nivel individual si colectiv, la timpul prezent si viitor - în acord cu capacitatile de reproducere ale naturii reprezinta cheia adaptabilitatii durabile (P. Blandin).

Marele compromis l-ar reprezenta capitalismul ecocompatibil. Desigur, o asemenea formula poate fi conceputa teoretic, dar este putin probabila în practica. Astfel, ea ar implica o puternica reglementare si limitare a jocului liber al pietii, în primul rand pentru a reduce amprenta ecologica. Dominat de companii transnationale gigantice, sistemul de economie de piata mondializat nu se poate orienta spontan pe calea virtuoasa a “ecocapitalismului”. Mecanismele de produs dividende, anonime si autofunctionale, nu ar renunta la efectele lor pradatoare în absenta con-strangerilor din exterior. Chiar si partizanii autoreglarii recunosc faptul ca nu exista mijloacele de a se impune asa-numitilor free riders, adica marii majoritati obsedate de maximalizarea pe termen scurt a valorilor actiunilor.

33

Daca o instanta (statul, cel mai adesea) ar avea puterea de reglementare, ar putea redefini regulile jocului social, cu alte cuvinte, ar “reinstrui” societatea.

Astfel, mentinerea “capitalismului integral” nu ar putea sa evite, în cele din urma, distrugerea mediului planetei, asa cum a facut-o pana acum cu tot ceea ce este colectiv.

In sfarsit, o cale de mijloc, care sa îmbine realist cerintele oarbe ale mondialismului economic si aspiratiile ecologice ale generatiilor viitoare o reprezinta proiectul “societatii moderatiei”.

Gasirea unui echilibru între capacitatile naturale existente si nevoile (prezente si viitoare) ale societatii este problema esentiala. Amprenta ecologica umana a devenit atat de apasatoare, încat planeta nu o mai poate suporta. Caracterul pradator al “societatii de consum” este vehement denuntat. Daca fiecare pamantean (din cei 6,5 miliarde cati exista acum) ar trai ca un occidental mijlociu, ne-ar trebui trei pla-nete ca a noastra pentru a ne satisface nevoile aferente!

Deopotriva, modul de consum individual exagerat si expresia sa colectiva, modelul occidental pe care societatile tarilor emergente înteleg sa-l urmeze spre a se dezvolta, sunt puse astfel sub semnul întrebarii. Orice extreme nu pot constitui o solutie viabila. In acest sens, Nicolas Hulot ne propune o cale interesanta. Nu putem sa propovaduim nici o utopica descrestere economica, considera el, si nici sa continuam pe acest drum, crezand ca adaptarea se va face prin forta lucrurilor. Dimpotriva, sustine acesta, trebuie sa identificam si sa promovam instrumente care sa ne permita sa antamam o reducere a consumului de energii fosile, a fluxurilor de materiale si de resurse si mai ales sa iesim din civilizatia confuziei. “Trebuie sa mergem nu catre o societate de privatiuni, ci spre o societate a moderatiei, de abundenta frugala”, conchide Hulot. Si se impune sa o facem rapid, caci lumea de maine, de voie ori de nevoie, va fi radical diferita de cea de azi.

Se propune chiar o “revizie” culturala, care ne-ar obliga sa revedem certitudinile si cele dobandite pana acum.

Am trait mult timp în ideea ca progresul este linear, ca fiecare zi aduce un progres. Numai ca logica actuala, “de piata”, ne conduce fatalmente în directia opusa. Putem, progresiv, sa-i substituim o noua logica. Dar pentru aceasta trebuie sa ne revizuim fundamentele noastre, sa gasim “piatra filosofala” care sa ne permita sa conciliem mentinerea cresterii economice si sociale cu o buna gestiune a problemelor mediului.

34

Pentru aceasta, politicile trebuie sa fixeze obiective pe termen lung, în afara perioadelor de timp guvernate de calendarele electorale, menite sa promoveze o dezvoltare în termeni moderati, care sa împace nevoile socio-umane cu exigentele mentinerii si perpetuarii unui mediu echilibrat ecologic, de calitate. Am retinut o asemenea pozitie în primul rand pentru realismul sau. Intr-o epoca a extremelor, calea de mijloc mi se pare cea mai potrivita spre a aborda o asemenea problema si, deopotriva, cea mai fezabila. De altfel, aici îsi spune cuvantul experienta pragmatica a lui N. Hulot, cunoscut nu numai prin calatoriile sale exploratorii, dar si prin calitatea de sfetnic pe probleme de ecologie al presedintelui francez J. Chirac.

Pe acelasi registru de abordare, o pozitie mai moderata exprima proiectul “unei societati econome si solidare”, cristalizat în jurul a trei idei principale: toate popoarele planetei au dreptul la satisfacerea nevoilor lor esentiale - alimentatie, educatie, igiena, sanatate s.a. -, ceea ce implica în mod inevitabil acceptarea unei anumite cresteri economice; aceasta crestere nu poate fi eterna si trebuie sa distingem între productiile a caror sporire ramane necesara si cele care pot sa descreasca, mai ales în tarile bogate; elaborarea unei noi conceptii asupra bogatiei prin elemente precum privilegierea scaderii timpului de munca în raport cu accele-rarea productiei si a consumului, prioritate pentru valorile de folosinta în raport cu valorile marfa, extinderea sferei publice în raport cu sfera privata si stapanirea colectiva a bunurilor publice mondiale (resurse, cunoastere) în raport cu privatizarea lor. Aceasta cale s-ar opune astfel tendintei actuale de liberalizare maxima a societatii.

 

Depasirea conceptului de dezvoltare

 

Chiar si conceptul de dezvoltare, pe care se sprijina sintagma impusa în plan international prin Raportul Brudtland (1987), este pus astazi în discutie. Edgar Morin (2003), de pilda, propune sa se renunte la termenul de dezvoltare, identificat prin modelul occidental de crestere economica, afirmat în cursul secolului XX, si care, în cele din urma, nu s-ar fi dovedit durabil. Este contestata, totodata, si notiunea de progres, în conditiile în care el se exprima printr-un PIB masurabil de criterii pur economice.

Pentru ce s-ar justifica abandonarea, prin depasire, a notiunii de dezvoltare? In special spre a pune capat situatiei de pana acum si a surprinde mai bine

35

multidimensionalitatea devenirii omenirii într-o lume a globalizarii si, în primul rand, a mondializarii neoliberale.

Urmarind argumentarea lui E. Morin, renuntarea la un asemenea termen s-ar impune, mai întai, întrucat nucleul sau este de natura tehnico-economica; modelul actualelor tari dezvoltate face din el “locomotiva” care trage celelalte “vagoane” ale mersului societatii umane, ca sanatatea, cultura, democratia, bunastarea s.a. Notiunea de dezvoltare este expresia unei logici exclusiviste, careia îi scapa în mod natural alte determinari importante, inclusiv cele ecologice si sociale. 

În alta ordine de idei, prin caracterul sau tehnico-economic, dezvoltarea se fondeaza pe calcul si se masoara prin cifre, care ignora ceea ce le scapa, respectiv aspecte esentiale ale conditiei umane.

Si conceptul mai nou de “dezvoltare umana” surprinde mai degraba indicatori, cifre si ignora dimensiuni majore, indispensabile. In acelasi timp, notiunea de dezvoltare implica o alta notiune globala si generala, cea de subdezvoltare; aceasta rezulta din aceeasi saracie lucie, din aceeasi lipsa fundamentala legata de ignorarea diversitatii culturale si urmarea unui model unic. A supravietui în actuala civilizatie înseamna si o expunere la riscuri multiple; printre factorii de criza se numara si criza ecologica, problema devenita mondiala si provocata de dezvoltarea însasi.

Aceasta incompatibilitate intrinseca este cu atat mai mult relevatoare, cu cat ideea dezvoltarii durabile îsi gaseste originile, daca nu originea, în miscarea internationala pentru protectia mediului. Ca atare, problema relatiei om-natura se afla în inima conceptului, iar eliminarea sa îl lipseste de continut.

Iesirea din impas poate avea loc, dupa Morin, printr-o politica a umanitatii si o alta a civilizatiei, complementare si interdependente. Mersul spre o civilizatie planetara viabila presupune depasirea îngustimii unor notiuni traditionale precum: crestere economica, dezvoltare si chiar dezvoltare durabila si afirmarea altora noi pe masura. Numai ca aceasta implica, pe langa acceptarea necesitatii schimbarii caii, si modificarea însasi a acesteia. Cum? Printr-un viitor efort istoric de gandire si conceptualizare, al carui imperativ încercam sa-l întrevedem aici si acum si, de ce nu, chiar sa-i prefiguram unele perspective.

Mai poate fi acceptata ideea de progres? Rezultata din filosofia Luminilor, aceasta a servit drept cadru ideologic al revolutiei industriale, iar dezvoltarea economica pe care a promovat-o a determinat distrugeri masive ale mediului. Un progres absolut asezat se transforma în regres, pe toate planurile posibile (S. Lem).

36

In aceasta logica, spre a apara natura si a salva civilizatia umana ar trebui, oare, abandonata ideea (clasica) de progres?

In orice caz, cum sustine E. Morin, exista o criza a progresului si a modernitatii; a existat o necesitate istorica propulsata de progresele stiintei, ratiune si democratie, dar bunastarea anuntata nu a fost întalnita. “Cred în posibilitatea unui progres uman, nu în necesitatea sa istorica, afirma filosoful. De altfel, el nu este linear. Ne trebuie o întoarcere la izvoarele sale creatoare pentru a depasi o civilizatie sclerozata.” O noua era poate astfel porni de aici, o revolutie tot atat de importanta precum cea a neoliticului este posibila. Suntem pregatiti si, mai ales, dispusi sa ne-o asumam?

Cat despre conceptul de dezvoltare durabila, sa nu uitam ca si paradigmele ori teoriile, precum speciile, apar si dispar la scara istoriei.  

Intrebarea privind posibilitatea realizarii dezvoltarii economice durabile a Ro-maniei nu poate avea decat un raspuns “afirmativ”, conditionat de îndeplinirea unor cerinte sine qua non, a caror constientizare, cat mai urgent cu putinta, în mentalul tuturor nivelurilor societale, face parte din instrumentarul de baza al reusitei.

Pilonul economic al dezvoltarii durabile a Romaniei, caruia i se adauga în mod complementar si independent cel social, ambiental si cultural, are cateva obiective si prioritati.

Un prim obiectiv macroeconomic fundamental este cresterea permanenta a PIB, pe baza aplicarii programului strategic si tehnic contemporan, în ritmuri relativ înalte, care sa asigure atingerea nivelului mediu al PIB per capita al UE-27 într-un orizont realist de timp (de exemplu, pana în 2005, ceea ce ar presupune un ritm mediu anual de crestere în perioada 2007-2025 de cel putin 6,5%). Aceasta crestere presupune un efort investitional sustinut, cu eficienta ridicata, o dinamica înalta a productivitatii totale a factorilor de productie, dar mai ales satisfacerea criteriului eco-eficientei de a “realiza mai mult cu mai putin” consum de resurse naturale si umane.

In cursa de diminuare a decalajelor (rattrapage, catching-up) economice si sociale dintre Romania si tarile dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro, mezo si micro va fi nevoit sa monitorizeze si sa evalueze strategii si substrategii ale cresterii economice durabile care sa includa adecvat factorul ecologic, într-un proces de crestere/descrestere diferentiata a sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor si grupelor de produse si servicii, în concordanta cu evolutia parametrilor cererii viitoare interne si externe de bunuri si servicii.

37

Managementul sustenabilitatii cresterii economice durabile în Romania are ca obiectiv, de asemenea, mentinerea ratei anuale a inflatiei la niveluri de o singura cifra, intervalul 1% pana la cel mult 5% fiind cel caruia va trebui sa i se acorde cea mai mare atentie. Se stie ca inflatia reprezinta un factor cu entropie economica, sociala si de mediu ridicata care submineaza expectatiile rationale si mareste gradul de incertitudine si risc, inclusiv în cazul dezastrelor naturale. Cea mai sanatoasa cale de reducere a nivelului inflatiei este reducerea costurilor (inclusiv a con-sumului total si unitar de resurse de mediu), cresterea competitivitatii si a productivitatii mai rapid decat cresterea salariilor.

Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltarii durabile se refera la asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a fortei de munca disponibile si reducerea ratei somajului la nivelul sau “natural” (4%-5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat public-privat, generator de locuri de munca (job creation) cu productivitate ridicata, utilizarea unor mecanisme de redistribuire a veniturilor, în cazuri justificate, evitandu-se încurajarea mentalitatii de a nu munci pentru a “beneficia” de ajutor social.

Intreprinderea unor activitati strategice si de coordonare pentru dezvoltarea economica durabila la nivel national în prezent constituie o preocupare a marii majoritati a statelor care se afla în diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare, monitorizare si evaluare a Strategiei Nationale de Dezvoltare Durabila, ca urmare a recomandarii Summit-ului Mondial al Dezvoltarii Durabile de la Johannesburg (septembrie 2002). Putine state în prezent îsi permit sa nu aiba o strategie a dezvoltarii economice durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung.

Stiinta sustenabilitatii

Eficientizarea managementului strategic al cresterii economice sustenabile a Romaniei include o serie de factori interni si externi legati de deteriorarea factorilor de mediu, cresterea frecventei fenomenelor meteo extreme cu implicatii economico-sociale de mare anvergura si pe termen foarte lung, la nivel local, national si planetar.

Ca urmare a cresterii importantei si acutizarii problemelor dezvoltarii durabile, în anul 2000 a fost adoptata la Friibergh (Suedia) declaratia privind promovarea Stiintei Sustenabilitatii (Statement on Sustainability Science), care îsi propune sa îmbunatateasca substantial, chiar daca limitat, “interactiunile dintre natura si societate”, tinand seama de faptul ca, în ultimele decenii, directia de dezvoltare a omenirii nu este sustenabila, precum si de necesitatea reconcilierii scopurilor evolu-

38

tiei sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, acordandu-se o atentie speciala modului în care schimbarile de mediu se repercuteaza asupra societatii. Racordarea cat mai eficienta a stiintei si tehnologiei la obiectivele si mijloacele sustenabilitatii economice, sociale si ecologice a devenit o preocupare si o necesitate stringenta, cea mai buna dovada fiind cele 48,2 milioane de trimiteri pe website-ul Google, dintre care 11,7 milioane referitoare la SUA, 8,67 milioane la Anglia, 850.000 la Ungaria si 580.000 la Romania.

Stiinta sustenabilitatii difera radical fata de actualele domenii ale stiintei în ceea ce priveste structura, metoda si continutul. Este vorba de noi abordari legate de nonlinearitate, complexitate, decalaje mari de timp între actiunile economico-sociale si consecintele acestora, dezvoltarea de teorii specifice si modele semicantitative. Solutionarea provocarilor stiintei sustenabilitatii necesita o stabilire mai clara a responsabilitatii guvernarii, o îmbunatatire a democratiei, o constientizare mai puternica a cetatenilor, stiluri noi de organizare institutionala pentru consolidarea si sprijinirea cercetarilor interdisciplinare, pe termen lung, inclusiv în tarile în curs de dezvoltare, implicarea oamenilor de stiinta, a practicie-nilor si cetatenilor în stabilirea prioritatilor, crearea de cunostinte stiintifice noi, evaluarea consecintelor posibile si testarea acestora în practica.

Desi în Romania exista mai multe strategii la nivel sectorial si subsectorial care au legatura cu cresterea economica sustenabila, impuse mai ales de pregatirea procesului de aderare a tarii la UE, pana în prezent nu exista o Strategie a Dezvoltarii Durabile, adoptata de guvern sau parlament. Din acest punct de vedere, Romania contrasteaza cu situatia tarilor membre ale UE, care implementeaza astfel de strategii, paralel cu Strategia Dezvoltarii Durabile a UE, elaborata în anul 2001 si îmbunatatita în 2005.

Chiar daca elaborarea si consensualizarea unei astfel de strategii este dificila din mai multe puncte de vedere, ea reprezinta un îndreptar absolut necesar pentru durabilitatea tarii, inclusiv pentru vizibilitatea si încadrarea sa în context international.

 

Planificare si programare

Într-un studiu intitulat Strategiile Nationale pentru Dezvoltarea Durabila. Pro-vocari, Abordari si Inovari în Actiuni Strategice si Coordonate (Swanson et al., 2004), se arata ca dezvoltarea durabila “forteaza” reconcilierea ciclurilor electorale pe termen scurt cu planificarea si programarea pe termen lung, a scopului cresterii

39

economice cu sustenabilitatea sociala si ambientala, a avantajelor coerentei si coordonarii politicilor cu miscarea spre descentralizare.

În conditiile în care orizontul de timp al strategiilor sectoriale de crestere economica sustenabila în Romania nu depaseste termenul mediu, cu exceptia unora vizand preluarea acquis-ului comunitar sau alte angajamente pe plan international (Protocolul de la Kyoto etc.), managementul strategic în acest domeniu ar trebui sa aiba în vedere urmatoarele:

- realizarea unui mecanism de feedback care sa includa monitorizarea, învatarea si adoptarea pe baza unui set integrat de indicatori care sa permita o analiza aprofundata a compatibilizarii/compromisului (trade-off) dintre componentele economica, sociala si de mediu, stiut fiind ca nu se poate “manageria” strategic decat ceea ce putem masura;

- coordonarea dintre obiectivele strategiei (inclusiv masurile subiacente) si bugetele consolidat si locale, pe perioade mai lungi de timp (multianuale), astfel încat Strategiile Dezvoltarii Durabile sa nu ramana pe pozitii periferice sau sa fie neglijate, asa cum se întampla în prezent, în cazul Romaniei, dar si al altor tari, aceasta presupunand o mai mare implicare a ministerelor de finante;

- coordonarea si compatibilizarea obiectivelor si programelor la nivelurile macro si local, astfel încat politicile macro prodezvoltare durabila sa confere coerente si efi-ciente.

Din analiza experientei mondiale în ceea ce priveste tipologia strategiilor dez-voltarii durabile releva urmatoarele categorii:

a) strategia cuprinzatoare, multidimensionala, care sa încorporeze într-un singur document si proces pilonii economic, social si ambiental ai dezvoltarii durabile, în conformitate cu recomandarile Agendei 21 privind strategiile nationale ale dezvoltarii durabile; de regula, cea mai mare parte a tarilor atat dezvoltate, cat si în curs de dezvoltare au elaborat acest tip de strategie;

b) strategii ale dezvoltarii durabile pe domenii sau probleme (apa, aer, ecoeficienta etc.), în care se stabilesc obiective si politici pentru un singur domeniu, în contextul întregii economii;

c) strategii sectoriale ale dezvoltarii durabile (de exemplu: transport, sanatate etc.), care pot fi considerate substrategii ale strategiei nationale;

40

d) strategiile dezvoltarii economiei nationale, care integreaza dezvoltarea durabila în sensul includerii directe a aspectelor ecologice în procesul general de dezvoltare a tarii din punctul de vedere al influentarii reciproce dintre diferitele domenii si medii.

In multe tari, strategiile dezvoltarii durabile nu sunt consacrate legal, oficial, printr-un for legislativ (parlamentul, guvernul etc.). In unele tari însa, exista un mandat legal pentru strategiile dezvoltarii durabile la nivel parlamentar. În UE, de exemplu, exista cerinta de a integra problemele sustenabilitatii în politicile Uniunii (Art. 6 al Tratatului Uniunii, hotararile reuniunii tarilor UE de la Cardiff). Cadrul insti-tutional responsabil cu elaborarea, aprobarea si implementarea strategiei variaza de la o tara la alta, dar, oricum, organismele specializate pe probleme de mediu (ministere, agentii, centre etc.) au început sa joace un rol tot mai mare.

 

Principii si criterii internationale

 

Managementul strategic presupune, pe langa stabilirea unor obiective pe termen lung (15-20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt si mediu, si aplicarea unui set de principii si criterii validate eficient pe plan international, la care ne vom referi în continuare.

• Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în maniera unitara si holistica a proceselor de productie, procesare, transport, distributie, utilizare si depozitare, tinand seama de ciclul de viata al produselor si tehnologiilor, implicarea stakeholder-ilor, coordonarea interinstitutionala, sinergiile pentru cea mai buna utilizare a resurselor si evitarea unor duplicari nenecesare.

• Echitatea intergenerationala este o cerinta sine qua non, potrivit careia generatia prezenta are dreptul de a folosi si beneficia de resursele pamantului, cu obligatia de a tine seama de impactul pe termen lung a activitatii acesteia si de a sustine baza de resurse si mediul global si în beneficiul generatiilor viitoare.

• Precautia reprezinta instrumentul decizional prin care se întreprind actiuni de raspuns (contracarare) la amenintarile legate de pagubele serioase si ireversibile cauzate sanatatii umane si/sau mediului atunci cand nu dispunem de o informatie stiintifica necesara.

41

• Abordarea ciclului de viata al bunurilor, serviciilor si tehnologiilor evalueaza consecintele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrarii si valorificarii produselor de piata.

• Preventia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sanatatii umane si a capitalului natural de fenomenele si procesele economice care ar putea fi prevenite prin investitii si costuri de modernizare, reparatii, tratare sau compensare; este cunoscut ca prevenirea unor prejudicii este cu mult mai eficienta decat înlaturarea consecintelor, dupa ce acestea s-au produs.

• Substitutia presupune înlocuirea unor produse si servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu, cu altele mai eficiente si cu impact ecologic mai redus si mai putin daunatoare.

• Principiul “poluatorul plateste” sau al internalizarii costurilor marginale externe (externalitatilor negative) stabileste folosirea mecanismelor de piata pentru ca poluatorii sa suporte în totalitate costurile sociale si de mediu ale activitatii lor si ca aceste costuri sa fie reflectate în preturile si tarifele bunurilor si serviciilor.

• Internalizarea externalitatilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizeaza folosirea unui sistem de subventii corective, stimulente pentru activitatile care genereaza beneficii marginale la partile terte, fara ca acestea sa plateasca (cercetare-dezvoltare, protectia mediului, educatie, dezvoltare regionala, întreprinderi mici si mijlocii etc.).

• Participarea publica presupune accesul nerestrictionat la informatia privind mediul, cu anumite exceptii justificate (informatii confidentiale de afaceri), dreptul publicului de a lua parte la deciziile în domeniul mediului si de a lua în considerare consecintele acestora, posibilitatea de a reactiona a partilor implicate (interesate) din societatea civila, dreptul de a cunoaste din timp posibile riscuri de mediu.

• Principiul bunei guvernari prevede ca autoritatile si institutiile statului sa-si desfasoare activitatea transparent, eficient si onest, în conditiile prevenirii si penalizarii poluarii si ale promovarii protectiei mediului.

• Parteneriatele privat, public si public-privat se bazeaza pe cooperarea directa, inter si intrainstitutionala, între partile interesate (stakeholders) reprezentate de autoritati si institutii publice, ONG, grupuri si firme industriale, retele si oameni de afaceri, care împreuna pot obtine, prin cumularea expertizei si eficientei proprii, o valoare adaugata superioara, pentru sustenabilitatea cresterii economice la niveluri-le macro si microeconomic.

42

• Cooperarea între state, care include responsabilitati comune, dar diferentiate, în functie de nivelul de dezvoltare a tarilor, se pot aplica o serie de abordari diferentiate în ceea ce priveste obligatiile economico-financiare pentru protectia mediului la nivel local, regional si international, tarile dezvoltate recunoscand faptul ca le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce priveste acordarea de asistenta tarilor în curs de dezvoltare sau cu economie de piata emergenta.

Principiile si abordarile criteriale ale managementului strategic al dezvoltarii economice durabile a Romaniei sunt în deplin consens cu spiritul si recomandarile Declaratiei de la Rio, Agendei 21, Declaratiei Mileniului si ale celorlalte documente aprobate prin consens la summit-urile mondiale ale dezvoltarii durabile. Strategia dezvoltarii durabile a Uniunii Europene, revizuita în 2005, a lansat mesajul de baza al identificarii sinergiilor dintre dimensiunea economica, sociala si de mediu, cei trei piloni ai sustenabilitatii.

Relevanta interactiunilor dintre prosperitatea economica si securitatea mediului este confirmata de cuplarea consumului de resurse energetice la cresterea economica. In mod traditional, sporul de activitate economica presupune consumuri crescande de energie si materiale, care la randul lor sporesc degradarea mediului.

Este o realitate dovedita pretutindeni ca emisiile de gaze cu efect de sera (GES), provenite din activitatile umane cum ar fi arderea carbunilor, a petrolului si a gazelor naturale, cauzeaza încalzirea generala a atmosferei terestre si ca schimbarile climatice sunt cel mai evident rezultat al acestora, cu efecte diferite în lume. Printre aceste efecte se numara modificari în modelele agricole, în folosirea terenului si a ofertei de apa, zonele de dezastru si cresterea riscului de dezastru natural (de exemplu, valurile de caldura, secetele si inundatiile) cu consecinte grave de ordin economic si social.

Comunicatul de la Gothenburg al Comisiei Europene catre Consiliul European a identificat schimbarea climei drept una dintre cele mai mari amenintari pentru dezvoltarea durabila, accentuand necesitatea de a spori folosirea energiei curate si de a reduce, în general, cererea de energie. Folosirea în proportii mai mari a energiei electrice, produse din surse regenerabile, ca si a cogenerarii (producerea simultana de energie electrica si termoficare), care antreneaza reducerea consumului de combustibili fosili, constituie parti importante ale Programului European de Schimbari Climatice. Acesta cuprinde un pachet de masuri propuse pentru reducerea emisiilor GES în conformitate cu Protocolul Kyoto si cu Conventia cadru a Natiunilor Unite privind Schimbarile Climatice.

43

Strategia revizuita a stabilit noi limite pentru reducerea cantitatii de emisii GES (8% reducere pe an) si o perioada de realizare pana în 2010. Totodata, s-au cerut actiuni clare pentru reducerea cererii de energie si sporirea, pana în 2010, a contributiei energiei electrice obtinute din surse regenerabile la 22% din consumul brut de electricitate.

Strategia a elaborat o viziune mai clara asupra a ceea ce este durabil si a identificat sase tendinte care nu sunt sustenabile. Actiunile s-au concentrat pe:

1) limitarea schimbarilor climatice si cresterea folosirii energiei curate;

2) inlaturarea pericolelor pentru sanatatea publica;

3) gestionarea resurselor naturale cu mai multa responsabilitate;

4) îmbunatatirea sistemului de transport si a managementului folosirii terenului;

5) combaterea saraciei si a excluziunii sociale;

6) luarea în considerare a implicatiilor economice si sociale ale fenomenului de îmbatranire a populatiei.

 Dezvoltarea umana este o componenta intrinseca a dezvoltatii durabile, com-ponenta care defineste obiectivul si rezultatul final al acesteia. In ultima instanta, dezvoltarea este evaluata prin sporul de bunastare pe care îl determina, prin cresterea capacitatii si a libertatii oamenilor de a trai viata asa cum si-o doresc, de a face ceea ce si cum doresc sa faca si de a fi ceea ce doresc sa fie. Dezvoltarea umana presupune, în primul rand, posibilitatea de a trai o viata lunga si sanatoasa, educatie, resursele adecvate unui nivel de trai decent; de asemenea, participare la viata sociala si politica a societatii, libertatea cuvantului. Combaterea saraciei, edu-catia si sanatatea, precum si egalitatea între sexe constituie preocuparile centrale legate de dezvoltarea umana, pe care se axeaza sase din cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului: eradicarea saraciei extreme si a foametei; accesul uni-versal la educatia primara; promovarea egalitatii între sexe; reducerea mortalitatii infantile; îmbunatatirea sanatatii mamelor; combaterea HIV/SIDA, a malariei si a altor boli. Restrangerea saraciei este în mod unanim considerata ca obiectiv al dezvoltarii în conditii de echitate, iar impactul asupra saraciei reprezinta unul dintre principalele criterii de evaluare a calitatii cresterii economice.

Important este si faptul ca dezvoltarea umana este, în acelasi timp, componenta de natura instrumentala a dezvoltarii durabile, un factor esential al dezvoltarii economiei bazate pe cunoastere si în conditii de sustenabilitate. Dezvoltarea umana

44

implica investitie în capitalul uman, în special în cresterea calitatii acestuia, ceea ce înseamna si cresterea capacitatii oamenilor de a participa în mod eficient si creativ la procesul de dezvoltare economica, de a-si adapta modelul de consum la exigen-tele de protectie a mediului, de a învata sa traiasca în armonie cu natura si cu respect fata de aceasta. Un accent mai mare pe dezvoltarea umana, pe asigurarea conditiilor de realizare a acesteia, în strategia de dezvoltare durabila, este imperios necesar si în Romania. Dezvoltarea umana poate constitui unul dintre fundamentele sansei dezvoltarii durabile în Romania, un motor al acesteia; dezvoltare durabila fara care nu ne putem imagina viitorul Romaniei.

Pe de alta parte, dezvoltarea umana nu se poate realiza fara resurse materiale si financiare, astfel încat dezvoltarea economica este o conditie sine qua non a dezvoltarii umane, aceasta relatie de dependenta fiind mai evidenta si mai puternica decat cea care se manifesta în sens invers. Totusi, asa cum o demonstreaza experienta internationala, la niveluri egale de dezvoltare economica se înregistreaza niveluri diferite ale parametrilor dezvoltarii umane, ceea ce înseamna ca politici mai bune în domeniu, precum si alocarea mai generoasa a resurselor disponibile în directia sustinerii dezvoltarii umane si gestionarea eficienta a acestora pot de-termina performante mai bune în plan social; performante care, în timp, pe termen scurt si mai ales pe termen mediu si lung, îsi pun amprenta asupra performantelor economice. Relatia dintre calitatea mediului si dezvoltarea umana este evidenta, de asemenea, în principal din perspectiva impactului conditiilor de mediu asupra sanatatii, devenind însa coplesitoare atunci cand catastrofe naturale (inundatii, cu-tremure etc.) determina distrugerea locuintelor si gospodariilor si pun în pericol însasi viata oamenilor.

Dezvoltarea durabila este sustinuta si de coeziunea sociala, ca factor favorizant al dezvoltarii economice si umane, dar si ca element constitutiv al dezvoltarii sociale. Coeziunea sociala este o caracteristica a mediului social, caracteristica ce favorizeaza dezvoltarea, cresterea economica echitabila. Coeziunea sociala implica încrederea oamenilor ca actiunile loc comune vor aduce beneficii pe termen lung, chiar daca pe termen scurt presupune pierderi, si presupune evitarea accentuarii inegalitatii si a excluderii sociale, întarirea sentimentelor de încredere si siguranta si a spiritului de cooperare, construirea unor institutii transparente, responsabile si flexibile. Coeziunea sociala constituie o alta premisa esentiala care trebuie pusa la baza strategiei de dezvoltare durabila a Romaniei. Masura în care membrii societatii vor conlucra pentru reconstructia economiei nationale, pentru depasirea dificultatilor inerente integrarii în economia europeana si pentru valorificarea opor-tunitatilor create de aceasta integrare poate constitui un factor cheie al performantei economice si sociale. Construirea unei societati caracterizate prin coeziune sociala

45

în Romania, obiectiv extrem de dificil de realizat, impune diminuarea proportiilor saraciei si eradicarea saraciei extreme, stoparea procesului de polarizare sociala, functionarea eficienta si transparenta a institutiilor statului si ale societatii civile, promovarea profesionalismului în activitatea functionarilor publici, combaterea birocratiei si a coruptiei, cresterea încrederii populatiei în aceste institutii, inclusiv prin educatie si informare, formarea unei clase politice responsabile si credibile, a carei activitate sa se bazeze pe cunoastere.

Comunicarea cuprinde o analiza a principalilor indicatori ai dezvoltarii umane si coeziunii sociale în Romania: indicele dezvoltarii umane si indicatori ai sanatatii si educatiei, ai veniturilor, ai inegalitatii si polarizarii si ai saraciei. Analiza este realizata din perspectiva comparatiei cu tarile europene, în special cu statele membre ale Uniunii Europene.

 

 

IV. Concluzii

 

Dezvoltarea durabila a fost conceputa de initiatorii sai în anii 1970 ca un posibil model de depasire a crizei majore a resurselor naturale (în special cea a petrolului,

46

care continua si astazi), declansata atunci, si un compromis asupra contradictiilor dintre Nord si Sud în privinta “noii ordini economice internationale”. Treptat însa, modificarea echilibrului international de forte, mai ales în urma demontarii sis-temului “socialismului real” din Europa Centrala si de Est (1989) si afirmarea mondializarii economice a facut sa se rediscute modelul global de dezvoltare.

Intr-adevar, proiectul occidental (esentialmente american) a înregistrat un real succes, prin cuprinderea în sfera sa de aplicare si a marilor puteri emergente India si China. Paradigma “dezvoltarii durabile” si-a restrans astfel acceptarea la traditia onusiana si pozitiile tarilor în curs de dezvoltare. Totusi, adeptii sai si mai ales tezele lor mai pastreaza o anumita rezonanta teoretica, iar rezistentele culturale, sub egida UNESCO, îi adauga chiar nuante suplimentare.

Din aceasta perspectiva, trecand peste aspectele de conjunctura, raman doua întrebari fundamentale: 1) constituie cu adevarat dezvoltarea durabila un proiect realist pentru devenirea omenirii? si 2) care este soarta ei în Romania?

Mai reprezinta “dezvoltarea durabila” un proiect valabil pentru intreaga omenire?

In contextul evolutiilor mondialiste din ultimul deceniu, conceptul si modelul dezvoltarii durabile, enuntate cu peste 30 de ani în urma, numara tot mai putini aderenti. Ele sunt disputate, discutate, criticate si, de cele mai multe ori, pur si simplu uitate (daca nu intentionat ignorate) în analiza economico-sociala actuala.

Intr-adevar, rezultatele obtinute în privinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, sociale si ecologice nu au convins. Totodata, ameliorarea tehnicilor de productie si dematerializarea economiei nu permit decat economisiri relative de resurse, insuficiente daca productia continua sa creasca în mod absolut.

Incercarile unor autori precum Lester R. Brown de a lansa variante de genul eco-economiei, ca proiect de creare a economiei pentru planeta noastra, si care denunta modelul economic dominant ca fiind nesustenabil, raman, mai ales în domeniul teoretic, ca un exercitiu intelectual interesant.

La nivelul realitatilor, dezvoltarea durabila a devenit în ultimul deceniu o notiune pervertita, în mai multe moduri. Lumea afacerilor a facut-o sinonima cu cresterea durabila, mai degraba un oximoron care reflecta conflictul dintre o viziune comerciala si alta ecologista, sociala si culturala a lumii. Este apoi deturnarea realizata de “utilizarea durabila”, opera a curentului pretins al “uzajului rational”; aceasta pozitie serveste, mai degraba, ca alibi pentru comportamentele distructive. Urmeaza alte cai de alterare a notiunii: ilicitul ecologic, consumul durabil s.a.

47

In fata abisului dintre idealul dezvoltarii durabile si sansele promovarii sale ca un proiect fezabil, la nivel mondial se formuleaza alte ipoteze, care merg de la “descresterea durabila”, trec prin capitalismul eco-compatibil si ajung la o solutie radicala, de negandire a progresului, prin depasirea notiunii de dezvoltare de pana acum (esentialmente tehnico-economica) si afirmarea alteia noi, de dezvoltare umana.

Concluzia care s-ar impune ar putea fi aceea ca dezvoltarea durabila mai rezista ca notiune teoretica, departandu-se însa din ce în ce mai mult de statutul de proiect concret acceptabil pentru devenirea omenirii.

Este posibila o dezvoltare durabila in Romania?

Dupa o tranzitie cu multe sincope, Romania a reusit sa relanseze cresterea economica. Incepand din anul 2000, Produsul Intern Brut a crescut cu o rata medie anuala 4,1%.

Cele mai dinamice sectoare au fost: comertul, constructiile, transportul si co-municatiile, industria prelucratoare, mai ales pe baza de resurse naturale (prelucrarea lemnului si a produselor din lemn; celuloza; hartie si produse din hartie; produse din cauciuc si mase plastice, materiale de constructii, constructii metalice si produse din metal etc.).

Desi s-au produs restructurari în cadrul sectoarelor economice, nevoile de productie si consum au ramas dependente de cresterea extensiva a cererii de materii prime si energie. Decuplarea cresterii economice de la consumul resurselor si de la presiunile asupra mediului se produce pe parcursul unei perioade mai îndelungate, însa unele mesaje pot fi înregistrate luand în consideratie indicatorii de ecoeficienta. Analiza consumului intern brut de energie (CIE), raportat la variatia PIB, evidentiaza o îmbunatatire a eco-eficientei. Rata de crestere mai mica a CIE, de 1% fata de cea a PIB -4,1%, poate întari concluzia unei schimbari favorabile.

Totusi, înca nu se poate vorbi despre o decuplare a cresterii economice de presiunea asupra mediului, atata timp cat asigurarea cu energie se face în proportie de circa 90% pe seama resurselor conventionale de combustibili fosili, iar intensitatea energetica a economiei romanesti se situeaza printre cele mai înalte din UE (272 tcc/1 mil. PIB în PPS).

Tendintele consumului energetic final din tarile UE arata îmbunatatiri importante în sectoarele industriale si de servicii. In cazul Romaniei se constata, dimpotriva, cresterea de tip extensiv a acestui consum în industrie si transporturi. Judecand în termenii reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera (GES), datele indica o tendinta

48

favorabila schimbarii. Fata de anul 1989, emisiile totale GES au scazut cu aproape 50%, ca urmare a reducerii drastice a productiei industriale si a restructurarii economice din anii tranzitiei la economia de piata, precum si prin intrarea în functiune a primului reactor al Centralei Nuclearo-Energetice de la Cernavoda. Volumul emisiilor s-a diminuat în toate sectoarele economiei romanesti, cu exceptia transporturilor. Potrivit prognozelor, pana în anul 2012, emisiile de GES vor fi cu mult sub limita stabilita pentru Romania prin Protocolul de la Kyoto, chiar în conditiile cresterii PIB.

Sporirea cererii de bunuri si servicii este un factor de antrenare a cresterii eco-nomice durabile, cu conditia satisfacerii sistemului eco-eficientei, adica de a realiza mai multe produse cu mai putine consumuri de resurse naturale si umane. Din analiza consumului intern de materiale reiese ca procesul de dematerializare a economiei este greoi. Consumul de materii prime pe unitatea de Produs Intern Brut a ramas dependent de volumul productiei.

Pentru eco-eficientizare se impune promovarea instrumentelor de piata care sa reflecte adevaratele costuri ale folosirii resurselor naturale si impactul asupra societatii (taxele de mediu, scheme flexibile de comercializare a emisiilor, subventii s.a.).

Relansarea cresterii economice din ultimii ani si-a pus amprenta asupra dezvoltarii durabile. Dezvoltarea umana nu se poate realiza fara resurse materiale si financiare, cresterea economica fiind conditia sine qua non a bunastarii si coeziunii sociale.

Conform ultimului Raport al Dezvoltarii Umane (UNDP, 2005), cu un indice de 0,792 Romania se situeaza pe locul 64 din cele 177 tari analizate, fiind a saptea dintre tarile cu dezvoltare medie. Toate cele 25 de state membre UE se afla în grupul tarilor cu dezvoltare umana înalta.

Nivelul scazut al indicelui dezvoltarii umane înregistrat în Romania deriva din pozitia mai joasa la toate cele trei componente: PIB pe locuitor, speranta de viata si gradul de cuprindere în învatamant.

In comparatie cu anul 1990, cand indicele dezvoltarii umane era de 0,772, s-a înregistrat un avans determinat atat de relansarea cresterii economice, cat si de îmbunatatirea parametrilor sperantei de viata si educatie.

In conditiile cresterii duratei de viata si scaderii natalitatii, se remarca un proces de îmbatranire demografica, care va ridica probleme pentru dezvoltarea durabila, sub aspectul echilibrului între generatii si al nestabilitatii sistemului public de pensii si al altor sisteme de protectie sociala a varstnicilor.

49

Cresterea sperantei de viata si reducerea mortalitatii generale indica o îmbunatatire a starii de sanatate a populatiei. Diferenta de noua ani, cu cat traiesc mai putin romanii decat cetatenii din vechile state membre ale UE, reflecta atat diferentele mari dintre nivelul de bunastare si conditiile de viata, cat si probleme de sanatate mai mari, insuficienta dezvoltare a sistemului medical romanesc, ca si subfinan-tarea si disfunctionalitatile acestuia. In 2004, 20% din totalul populatiei suferea de una sau mai multe boli cronice (boli de inima, artroza, artrita, diabet, ulcer s.a). A crescut incidenta bolilor infectioase si parazitare, a TBC si a SIDA.

Mortalitatea infantila si mortalitatea materna, desi au scazut, se mentin totusi la rate înalte comparativ cu cele din UE.

Sistemul public de sanatate sufera de subfinantare cronica, în conditiile în care cererea de servicii medicale a crescut, serviciile sunt costisitoare, iar resursele financiare alocate si alocabile sunt scazute.

In ceea ce priveste educatia, se evidentiaza cresterea nivelului general de sustinere, reflectata de sporirea ponderii populatiei care a absolvit învatamantul superior si scaderea ponderii celor care au absolvit cel mult scoala generala. Numarul studentilor a crescut de la 83 de studenti la 10.000 de locuitori în 1990 la 300 în 2004, iar rata bruta de cuprindere în invatamantul superior s-a ridicat de la 10,6% la 43,2%. Au scazut însa rata bruta de înrolare în învatamantul secundar superior (liceu si profesional) si abandonul scolar.

O alta problema o reprezinta determinarea calitatii procesului educational. In parte, acesta este un rezultat al deficitului de resurse cu care se confrunta sistemul educational. In Romania, ponderea cheltuielilor publice pentru învatamant în PIB a fost de 2,9% în 2004, comparativ cu 4%-8,5% în statele membre UE.

Indicator sintetic al bunastarii, veniturile populatiei din Romania marcheaza decalaje impresionante fata de tarile europene. Veniturile banesti disponibile, estimate la paritatea puterii de cumparare, erau în 2001 de aproape noua ori mai mici decat media la nivelul UE-15.

Evolutia veniturilor a fost marcata în anii 1990 de erodarea puternica a puterii de cumparare sub influenta inflatiei si de recesiunea care a însotit procesul de restructurare a economiei, iar dupa anul 2000 de relansarea cresterii economice si scaderea inflatiei.

Odata cu sporirea castigurilor salariale, s-au adancit inegalitatea veniturilor si polarizarea sociala. Conform estimarilor realizate de specialistii INS, în anul 2004

50

veniturile disponibile ale celor mai bogati 20% dintre locuitorii Romaniei erau de 4,9 ori mai mari decat veniturile de care dispuneau cei mai saraci 20%.

Procesul de bipolarizare a veniturilor a generat adancirea fenomenului de saracie si limitarea coeziunii sociale. In anul 2003, saracia afecta viata a 25,1% din populatia Romaniei, iar 12% nu depasea pragul de 2,15 dolari pe zi.

Dupa anul 2000, reducerea saraciei a avut loc în conditiile cresterii nivelului general al veniturilor, crestere de care a beneficiat si populatia cu venituri mici, dar în proportii mult mai mici decat populatia cu venituri mari.

Elasticitatea mare a parametrilor saraciei la crestere economica este o premisa importanta a politicii de combatere a saraciei, în conditiile mentinerii tendintei de crestere economica din ultimii ani.

Restrangerea saraciei impune politici de sustinere a veniturilor din zona saraca a distributiei pe transferuri sociale în favoarea familiilor cu copii, a populatiei din afara pietei muncii si a somerilor, precum si pe majorarea salariului minim. De asemenea, promovarea unor politici de dezvoltare a capitalului uman si de ocupare, menite sa sustina capacitatea de a realiza venituri mai mari si mai sigure, se înscrie în ratiunea progresului pentru dezvoltare durabila.

51