Dezvoltare durabilă şi protecţia mediului

1

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS" DIN GALAŢIFACULTATEA DE METALURGIE Şl ŞTIINŢA MATERIALELOR

Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos" din Galaţi este acreditată de CNCSISRevizia ştiinţifică: Prof. dr. ing. Nicolae CĂNĂNĂU Conf. dr. Doina UDRESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMUNTEANU, VIORELDezvoltare durabilă şi protecţia mediului / Viore Munteanu - Galaţi: Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos", 2009Bibliogr.ISBN 978-973-627-453-4504.06

Tehnoredactare computerizată şi grafică: ing. Bodor Marius

Editura Fundaţiei Universitare www.editura.ugal

Dunărea de Jos", Galaţi, 2009 editura@uaal.ro

Director, prof. dr. Cosma TudoseISBN 978-973-627-453-4

2

PREFAŢĂ

Conceptul de dezvoltare durabilă s-a cristalizat în ultimele decenii, reprezentând rezultatul unei abordări integrate a factorilor decizionali, în carecreşterea economică pe termen lung şi protecţia mediului sunt considerate complementare şi reciproc dependente.

Problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării, fiinc abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea obiectivelor Mileniului (2000), la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johanesburg (2002) şi revizuirea Strategiei de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene de la Goteburg (decembrie 2005).

Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă pentru o Europă extinsă (iunie 2006) adoptată de Consiliul UE are ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabilă să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială a economiei în vederea asigurăriiprosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.

Dezvoltarea durabilă trebuie să devină un element de solidaritate intergeneraţională, care să capaciteze efortul creativ al tuturor membrilor societăţii. Obiectivul strategiei de natură economică ale dezvoltării durabile privesc reducerea decalajelor economice care despart România de ţările dezvoltate. Ele reprezintă, în realitate, instrumente pentru dezvoltarea umană, creşterea calităţii vieţii şi diminuarea inechităţilor de ordin social.

În plan social, dezvoltarea durabiiă presupune compatibilizarea dintre eficienţa economică şi profit, ca atribute ale pieţei concurenţionale cu justeţea şi echitatea socială.

Având în vedere că în cadrul facultăţii de Metalurgie şi Ştiinţa Materialelor din Universitatea „Dunărea de Jos" se pregătesc specialişti în domeniul Inginerie şi Protecţia Mediului în Industrie, prin Programe de studii pentru licenţă, masterat şi doctorat pentru conceperea conţinutului acestei lucrări autorul a folosit ca surse de documentare şi de inspirare o serie de cărţi şi lucrări ştiinţifice ale unor valoroşi profesori români şi străini cum sunt: Angelescu A., Avram A., Ciobotaru V., Gartner G., George Georgescu, Ion Pohoaţă, Jean Mărie Harribey, Lucas Bretscher, Mihai Manoliu, Cristina lonescu, Butnariu I., Predescu, Părăuşanu V., Rojanschi V., Victor Platon, Vişan S., Ghica C, etc.Fără acestea realizarea acestei cărţi nu ar fi fost posibilă.

Cu speranţa că lucrarea va fi folosită pe lângă studenţi, masteranzi, doctoranzi şi specialişti în economie, industrie, agricultură şi administraţie publică şi de alţi cititori de la alt nivel, îmi exprim convingerea că aceştia prin sugestii şi păreri, vor putea contribui la îmbunătăţirea valorii ei într-o eventuală viitoare ediţie.

Autorul

3

Capitolul 1Dezvoltarea durabilă. Concept, strategii, abordări doctrinare

1.1. Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare durabilăProtecţia mediului ambiant constituie una din preocupările actuale ale societăţilor moderne.

Societatea umană de astăzi seamănă tot mai puţin cu cea de dinainte. In ultima sută de ani, populaţia lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de peste 20 de ori, consumul de combustibili fosili de peste 30 ce ori. Iar producţia industrială de cea. 50 de ori. Aceste schimbări au adus, însă, cu ele şiefecte nedorite.

Dimensiunile definitorii ale existenţei umane au fost şi vor fi, fără îndoială, acelea de a fi şi de a avea, a trăi din ce în ce mai bine şi mai rnult prin transformarea naturii, a mediului în general. Omul, inclusiv în ipostaza sa socială, nu există decât în şi prin raportare la natură, constituind cu aceasta un tot indestructibil.

Apariţia unor riscuri ecologice majore care ameninţă ansamblul planetei - despădurire masivă, „efectul de seră", alterarea stratului de ozon, pericolul accidentelor nucleare etc, - ne obligă să ne gândim că modelul nostru de creştere nu ar fi prea „durabil" şi s-ar impune urgent unul pentru toată lumea.

În prezent, se observă atât o agravare cantitativă a poluării, cât şi o schimbare de fond a problemelor ecologice. Ca fenomene proeminente, poluările locale fac loc poluărilor globale, printre care amplificarea efectului de seră constituie exemplul concludent. Se observă faptul că originea geografică a poluării este „deconectată" de locul său de manifestare, iar unele probleme de mediu vor afecta cu uşurinţă planeta în ansamblul său.

Economie-ecologie - aşezaţi împreună aceşti termeni par să sugereze o anumită apropiere, evidenţiată mai ales la începutul acestui mileniu al alarmelor globale.

Economia, în sensul său originar, înseamnă luarea în stăpânire a lucrurilor utile lumii prin conducere gospodărească şi conlucrare cetăţenească, în vechiul „polis", care îşi căuta cu tenacitate prosperitatea, plăcerea de a trăi, cum o numea Georgescu-Roegen (1994).

Ecologia înseamnă locuire înţeleptă, convieţuire armonioasă cu natura, parteneriat între societate umană şi mediul natural, creştere economică în condiţii de corectă gestionare ecologică, gestionare care trebuie să devină prioritate şi responsabilitate.

Începând cu anul 1972, anul în care a avut loc Conferinţa asupra mediului de la Stockholm, şi până în prezent au fost puse în circulaţie peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare durabilă.

Cel care a utilizat pentru prima dată sintagma de "dezvoltare durabilă'' a fost premieru Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în calitate de preşedinte al Comisiei Mondiale de Mediu şi Dezvoltare el a prezentat raportul „Viitorul nostru comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind "dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi".

Mesajul acestui raport se regăseşte în "Principiul 3" al Declaraţiei de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare (3-14 iunie 1992), potrivit căruia "dreptul de tezvoitare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare şi de mediu ele generaţiilor prezente şi viitoare".

Standardul ISO 14 001 face şi el referire la acest concept, în introducere, precizând că: "toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingâ şi să demonstreze o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriitor activităţi, produse sau servicii asupra mediului şi luând în considerare politica şi obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice şi a altor măsuri destinate să

4

încurajeze protecţia mediului, a creşierii preocupării părţilor interesate privind poblemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă".

Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare durabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea şi compatibilitatea a patru sisteme: economic, uman (social), ambiental (de mediu sau ecologic) şi tehnologic.

Vorbim despre un concept născut dintr-o realitate uşor de observat de către oricine: Dezvoltarea economică şi demografică actuală deosebit de accelerată. Dacă va continuă în aceiaşi ritm şi se extinde la întreaga planetă, fără a fi însoţită de măsuri drastice de protecţie a mediului şi de economisire a resurselor, atunci, într-un viitor destul de apropiat, Pământul va deveni nelocuibil.

In pofida eforturilor de definire a semnificaţiei conceptului amintit, s-a dovedit dificilă stabilirea unor limite stricte, deoarece conservarea resurselor naturale nu poate fi argumentată în totalitate. O dezvoltare economică presupune, în mod inevitabil, ca o anumită suprafaţă de teren arabil va fi cultivată, că se va exploata ţiţeiul, că unele râuri vor fi îndiguite, iar unele mlaştini asanate. Au existat opinii careau susţinut că este necesară conservarea capitalului natural în sens agregat, afirmându-se că pierderile suferite într-o regiune ar putea fi contracarate în alta.

Acest tip de abordare a problemei a focalizat atenţia asupra existenţei unei nevoi acute de a se estima valoarea resurselor naturale din punct de vedere ecologic, economic şi asupra importanţei protejării anumitor sisteme ecologice esenţiale.

In ceea ce priveşte durabilitatea unei dezvoltări se diferenţiază două direcţii ideologice în abordarea raportului economie-mediu: tehnocentrism şi ecocentrism.

Susţinătorii tehnocentrismului sunt adepţii unei pieţe lipsite de constrângeri, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori. Aceştia suiît foarte încrezători în posibilităţile de subsiituibilitate aproape totală între factorii de producţie, la fel ca şi în faptul că omul şi tehnologia vor găsi întotdeauna un mod pentru a compensa obligaţia legată de lipsa unei resurse. Tot ei sunt cei care adoptă un criteriu de durabilitate foarte slabă, în aşa zisa versiune a "abundenţei", şi cu criterii de durabilitate slabă în poziţia mai puţin extremistă numită "conciliantă".

Tehnocentrismu! conciliant ia în considerare problemele de mediu, acceptând faptul că factorii de producţie nu sunt substituibili la infinit, înglobează o noţiune precisă de capital natural critic şi de capacitate de suport şi este interesat să corecteze distorsiunile prezente pe piaţă cu ajutorul unor instrumente precum taxele ecologice.

Trecând de la tehnocentrism !a ecocentrism, găsim poziţia "comunitară". Este vorba de o abordate mai degrabă conseivaioare, în care protecţia mediului, de exemplu, dobândeşte o centralitate inexistentă în abordările precedente. A recunoaşte Pământul drept un organism unic duce la restricţii foarte puternice în posibilitatea de substituire a factorilor de producţie şi determină o abordare radicală, care îşi revendică un concept de durabilitate foarte puternic. Acest punct de vedere urmăreşte să transforme sistemele economice actuale, limitând destul de drastic nivelul producţiei, al consumului şi al creşterii demografice.

In realitate, multe din aceste abordări se suprapun în diverse profile etice sau economice, iar caracteristicile unui posibil model de dezvoltare durabilă pot fi rezumate astfel:• Obiectivele economice vor fi mai degrabă optimizate, decât maximizate. O dată depăşit pragul de subzistenţă, creşterea bunăstării materiale devine mai lentă, decât consumul de resurse. Este necesară o schimbare a paradigmei privind perceperea obiectivelor economice. Acestea trebuie să aibă în vedere unnivel optim şi nu unul maxim al activităţii. Pe de altă parte, reducerea activităţii economice, fără a fi specificat nivelul la care se va ajunge, nu constituie un demers viabil.

5

• Inţelegerea universalităţii constrângerilor impuse de legile naturii/fizicii. Manipularea substanţei şi a energiei respectă legile fizicii, fapt ignorat de economişti. Legile termodinamicii sunt, în acest sens, cele mai restrictive. Orice abordare economică trebuie să ţină cont că, în timp ce materia poate fi reciclată şienergia convertită dintr-o formă în alta, energia liberă este permanent degradată în forme legate, se entropizează.• Perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic şi a resurselor este indispensabilă într-un demers de optimizare pentru a evalua corect costurile şi beneficiile. Analiza ciclului de viaţă pentru o serie de bunuri este un începui bun, în acest sens, dar există numeroase dificultăţi. De exemplu, nu sunt încă posibile analize cantitative între diferitele tipuri de impact, cum sunt poluarea cauzată de arderea combustibililor şi cea determinată de folosirea pesticidelor. O altă problemă este legată de aprecierea comparativă a activităţilor care poluează continuu şi metodele actuale, bazate pe analiza cost-beneficiuatribuie costuri extracţiei şi transformării materiilor prime, dar nu şi pentru valoarea intrinsecă a combustibililor, minereurilor, apei, ecosistemelor. în cazul minereurilor şi combustibililor, materialul valoros (util) creat prin procese naturale în cursul a milioane de ani este consumat în decenii. O dată "utilizate" acestea nu mai sunt disponibile pentru generaţiile viitoare, pierderea de valoare fiind ignorată.

• Recunoaşterea rarităţii ecologice. în primele faze ale revoluţiei industriale, activitatea umană se conducea pe principiul abundenţei ecologice. Cu toate acestea, planeta noastră este limitată, iar creşterea activităţii conduce, inevitabil, la raritatea ecologică. Tranziţia de la abundenţă la raritate se pare că este mult mai rapidă decât se aprecia. După numai câteva generaţii de activitate economică crescândă într-un mediu de relativă abundenţă, oamenii acceptă cu greu faptul că există limite pentru creştere şi cu atât mai puţin schimbarea substanţială a modului de viaţă şi a aspiraţiilor.

• Macro-constrângeri şi micro-libertăţi. O obiecţie frecvent enunţată împotriva reglementărilor restrictive este faptul că ele reprezintă constrângeri inacceptabile pentru libertatea individuală. Cu toate acestea, libertatea aparentă este adesea o iluzie pe termen scurt. Acţiunile cu impact ecologic puternic pot reduce posibilităţile opţiunilor pe termen iung. Prin stabilirea unor constrângeri la nivel macroeconomic şi implementarea unui sistem economic care să încurajeze deciziile pro-ecologice se poate asigura menţinerea libertăţii de opţiune la nivel microeconomic, pe termen lung. Un cadru economic care să asigure caracterul pro-ecologic al tuturor deciziilor. Includerea costurilor ecologice în preţurile bunurilor şi serviciilor poate avea o contribuţie importantă în acest sens.

• Modelele economice bazate pe resurse epuizabile finite şi pe rate finite de reînnoire a resurselor de energie. Majoritatea modelelor utilizate în economia convenţională sunt bazate pe fluxul ciclic al banilor şi pe permanenta intensivizare a ciclului producţiei şi consumului. Aceste modele ignoră fluxul linear al materiilor prime şi al energiei în economie, din ecosisteme şi al deşeurilor din activitatea economică spre ecosisteme. Ele îşi asumă faptul că mediul asigură resurse infinite şi absoarbe cantităţi infinite de "deşeuri" (abundenţă ecologică). Scara actuală a activităţii economice demonstrează falsitatea acestei presupuneri. Astfel de modele trebuie abandonate în favoarea celor care tratează fluxul linear al materiei şi energiei într-un mod mult mai realist. Chiar şi în cazul resurselor regenerabile, trebuie luată în considerare rata de reînnoire a acestora.• Determinarea politică a nivelului activităţii. Reforma taxelor ecologice, cu nivele ridicate de taxare pentru resursele rare, pare să fie o modalitate de limitare a utilizării acestora, de conservare pentru viitor. Suprapunându-se mecanismelor pieţei, poate fi o modalitate eficientă de distribuire şi substituire a resurselor alternative, în condiţiile unei rarităţi relative. Se speră, de asemenea, că astfel de măsuri vor reduce creşterea de ansamblu a activităţii economice, respectiv poluarea şi celelalte impacte ecologice

6

pe care le implică. Cu toate acestea, în condiţii de raritate absolută, mecanismul s-ar putea să nu funcţioneze la fel de bine. Există pericolul ca banii colectaţi din taxe să fie folosiţi în finanţarea consumului resursei care trebuie să fie protejată prin taxe. Pe măsură ce taxele adiţionale scad puterea de cumpărare, nu există nici o garanţie că aceasta se va manifesta în raport cu bunurile dăunătoare mediului. Astfel, este necesar un control politic asupra nivelului de utilizare al resurselor epuizabile. O dată ce se stabileşte, pe ansamblu, rata de exploatare, piaţa va asigura distribuirea resursei respective.Schimbările economice pe termen lung care sunt preconizate în această abordare vor conduce la noi oportunităţi, dar şi la dispariţia multor aspecte familiare ale vieţii economice. Este esenţial ca orice schimbare să fie iniţiată şi implementată într-o manieră controlată şi previzibilă, pentru a evita situaţiile critice.

1.2. Strategii de realizare a dezvoltării durabilePentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru sisteme, strategia dezvoltării

durabile include, ca un elemente esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. în România, o asemenea viziune asupra problematicii mediului a fost susţinută, încă din anul 1976, de către academicianul N.N. Constantinescu.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului ca economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor, înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţei dinamice existente între componentele acestuia.

Pornind de la cei cinci factori, care se influenţează reciproc în procesul dezvoltării - populaţia, resursele naturale şi mediul înconjurător, producţia agricolă, producţia industrială şi poluarea - strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiectivele de atins şi mijloacele necesare, pe baza compatibilităţii reciproce în timp şi spaţiu. Astfel, se pune problema conceperii şi realizării unui mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, să fie într-o compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi interesele, prezente şi viitoare, ale generaţiilor care coexistă şi se succed.

Rezultă, astfel, că dezvoltarea durabilă este definită de:• O dimensiune a intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor;• O dimensiune naţional-statală » compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât naturală » care presupune că aceasta există nurnai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural;• O dimensiune social-umană » toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi la nivel regional sau mondial.

Un alt nivel de abordare al strategiilor de dezvoltare durabilă este prin prisma structurii resurselor utilizate. Astfel, societăţile omeneşti pot să aleagă să acumuleze capitalul uman (prin educaţie şi introducerea progresului tehnologic) sau capitalui fizic creat de oameni în schimbul conservării rezervelor minerale sau al convertiri unei forme de utilizare a terenului în alta. Problema constă în faptul că, întreaga productivitate a capitalului acumulat, incluzându-se impactul nefast asupra sănătăţii umane şi a plăcerii estetice, ca şi asupra veniturilor, reprezintă mai mult decât compensările obţinute din pierderea survenită ca urmare a deteriorării capitalului natural. în trecut, beneficiile obţinute din derularea activităţilor omeneşti au fost adesea exagerate, precum şi costurile incumbate de prejudiciile aduse mediului au fost ignorate. Aceste costuri trebuie luate în considerare de către decidenti, iar impacturile pe termen scurt şi pe termen lung ale unei astfel de abordări trebuie evaluate cu grijă. Este evident că realizarea unui astfel de lucru nu este posibil fără a se ţine seama de gradul de nesiguranţă şi

7

ireversibilitate asociat anumitor procese ecologice, recunoscându-se faptul că anumite beneficii pentru mediu apar în forme intangibile şi că anumite impacturi asupra acestuia se vor produce într-o perioadănedefinită în viitor. Trebuie avut în vedere, de asemenea, şi faptul că nu pot sau nu trebuie asociate valori monetare tuturor resurselor naturale existente, dar oricum aceste evaluări monetare trebuie să fie realizate cât se poate de explicit.

Se argumentează adesea că beneficiile rezultate din investiţiile omeneşti sunt temporare, în timp ce beneficiile obţinute din conservarea mediului durează. Această atitudine se poate compara cu poziţia în care se utilizează o rată a scontului mai scăzută în cadrul analizării proiectelor de investiţii. Trebuie însă avut în vedere faptul că, în acest fel, s-ar putea genera mai multe prejudicii pentru mediu (încurajându-se investiţiile). Răspunsul rezidă în aceea că nu ratele de scont reduse în mod artificialpot fi considerate benefice, ci numai certitudinea că beneficiile obţinute din dezvoltarea economică sunt reinvestite.

Adoptarea unor politici de dezvoltare economică şi ecologică, luându-se în calcul realizarea unei comparaţii între beneficii şi costuri pe baza unei atente analize macroeconomice ar putea conduce la realizarea şi sporirea protecţiei mediului, iar, în timp, la majorarea nivelului general de bunăstare a populaţiei. în interpretarea sensului în care Raportul Comisiei Brundtiand utilizează expresii ca "sustainable development" ("dezvoltare durabilă') şi "enivronmentally responsible development ("dezvoltare care ţine cont de aspectele ecologice", „dezvoltare respectuoasă faţă de mediu") trebuie pornit de la definiţia dezvoltării durabile în sens restrâns.

In decursul ultimilor ani, obiectivul afirmat al politicilor de protecţie a mediului a fost cel de realizare practică a unei dezvoltări durabile. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost unanim acceptat, drept scop final al acestor politici încă de la publicarea raportului Comisiei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării, în anul 1987.

Printre elementele esenţiale care trebuie luate în considerare pentru realizarea dezvoltării durabile se numără:• Caracteristica din ce in ce mai internaţională, chiar globală, a problemelor mediului. Din acest punct de vedere se remarcă faptul că persoanele în drept de a lua decizii, atât la nivel local, cât şi naţional, nu mai pot ignora impactul deciziilor luate asupra colectivităţilor, în sensul cel mai larg al termenului. Dacă, de exemplu, o ţară îşi accelerează creşterea economică utilizând politici de creştere care pot amplifica poluarea şi diminuarea resurselor naturale, într-o regiune anume, riscă nu numai să prejudicieze perspectivele de creştere economică în alte regiuni, ci chiar să vadă propria sa creştere economică prejudiciată pe termen lung, ca urmare a interdependenţelor dintre sistemele ecologice şi economice;• Perspectivele, pe termen lung, privind consecinţele diminuării resurselor naturale şi ale accentuării poluării pentru generaţiile viitoare. Astfel, trebuie avută în vedere nu numai capacitatea indivizilor şi a naţiunilor de a împărţi binefacerile creşterii economice şi avantajele aduse de resursele naturale în epoca actuală, dar şi ceea ce va fi lăsat drept moştenire generaţiilor viitoare;• Obligaţia de a menţine sau de a spori această moştenire reprezintă un element cheie al dezvoltării durabile;• Bunăstarea generală depinde nu numai de ritmul creşterii economice, dar şi de calitatea acesteia;• Distincţia dintre diversele forme de capital, care contribuie la crearea bunăstării şi care constituie moştenirea generaţiilor viitoare. Din acest punct de vedere, trebuie să facem distincţie între "capitalul creat de om" şi "capitalul uman", inclusiv calificarea şi nivelul de instruire al resurselor de muncă, aceste două forme de capital fiind de multă vreme recunoscute drept elemente esenţiale în satisfacereanevoilor prezente şi viitoare. în acelaşi timp, se poate considera că există un "capital natural", care presupune menţinerea stocurilor de resurse naturale şi limitarea poluării. Este deci indispensabil să se

8

evite diminuarea capitalului natural, în cadru! dezvoltării durabile, prin practicarea unor politici care vizează concomitent o bună gestiune a resurselor naturale şi controlul poluării;• Posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital, ceea ce înseamnă că trebuie să ne' aşteptăm la o anumită posibilitate de substituire între stocurile de capital natural, pe de o parte, şi capitalul acumulat de om, pe de lată parte.

Prin adoptarea obiectivului de dezvoltare durabilă este în curs de a fi modificată strategia de ansamblu faţă de politicile de protecţie a mediului. Accentul se pune pe luare în considerare a tuturor dimensiunilor legate de problemele protecţiei mediului, ca de exemplu:> Controlul poluării, gestiunea resurselor şi consideraţiile mai largi privind calitatea vieţii;> Crearea cadrului instituţional eficace pentru formularea şi punerea în aplicare a politicilor de protecţie a mediului;> Promovarea progresului tehnologic în favoarea unei creşteri economice "ecologizate";> O mai largă utilizare a instrumentelor economice, care reflectă cu mai multă precizie rarităţile relative în scopul furnizării semnalelor de piaţă privind protecţia mediului;> Nevoia de a face ca instrumentelor de reglementare să devină mai eficiente şi mai puţin costisitoare;> Modificarea tendinţelor de producţie şi consum în scopul menţinerii stocului de resurse rare şi a diminuării poluării;> Mai mare utilizare a strategiilor anticipative în formularea şi aplicarea politicilor de protecţie a mediului;> Dezvoltarea unor strategii integrate, atât în sectorul protecţiei mediului, cât şi între acest sector şi alte sectoare ale economiei;> analiză mai detaliată a legăturilor care există între mediu şi economie, ca şi o modalitate de a elabora indicatori de protecţie a mediului pentru a măsura tendinţa şi progresele înregistrate în domeniul protecţiei mediului.

Realizarea practică a unei dezvoltări economice durabile presupune o perioadă de tranziţie, în care atât clasa politică conducătoare, cât şi populaţia să-şi reevalueze obiectivele şi aspiraţiile, să-şi redefinească etaloanele privind reuşita socială şi să-şi adapteze munca şi folosirea timpului liber la un nou set de valori şi principii, care să aibă drept obiectiv prosperitatea şi protecţia generaţiilor viitoare.In fond, este necesară găsirea unui mod de dezvoltare care sâ împace interesele economice cu cele sociale şi de mediu, în acest sens, se pleacă de la formalizare şi apoi se trece la acţiune, stimulată prin reglementări naţionale, regionale şi internaţionale.

Succesul acestui demers se bazează pe adaptarea activităţilor umane la un complex, care presupune înlocuirea multor tehnologii necorespunzătoare cu altele noi, a căror realizare presupune inovare, creativitate şi resurse financiare considerabile. Din această cauză se acţionează gradual:• într-o primă fază se încearcă îmbunătăţirea sistemelor tehnologice actuale. Este foarte important ca problemele urgente de protecţie'a mediului, să fie abordate imediat, cu mijloacele existente, astfel încât amplificarea efectelor negative să fie stopată;• a doua etapă - trebuie începute şi continuate cercetările vizând definirea ehnologiilor viitorului. Pe parcurs vor fi promovate de către fiecare ţară acele soluţii politice, economice, tehnologice, compatibile cu scopul propus, şi anume asigurarea unei dezvoltări durabile.

Componentele strategice ale dezvoltării durabile şi acţiunile de întreprins în vederea trecerii eficiente de la o etapă la alta se înscriu într-un sens trigonometric, de la gestiunea producţiei şi serviciilor, prin gestiunea resurselor către gestiunea modificării (fig.1.1.).

9

Predominant, în comerţ, relaţiile economice internaţionale, preţurile mărfurilor, investiţiile transnaţionale, datoriile şi bugetele, fac foarte dificilă, pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, atât alocarea resurselor necesare pentru investiţii în domeniul protecţiei mediului, cât şi introducerea măsurilor de adaptare la politicile necesare, cerute de o dezvoltare durabilă.Intr-adevăr, una din soluţiile propuse în „Declaraţia despre Protecţia Mediului şi Dezvoltare de la Rio" adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite despre Mediu şi Dezvoltare (U.N.C.E.D.), este aceea că mediul şi economia sunt strâns legate între ele, iar integrarea consideraţiilor ecologice în planificarea dezvoltării este esenţială pentru atingerea unei dezvoltări durabile.

Fig.1.1. Componentele strategice ale dezvoltării durabile

- închiriere Dezvoltare - analiza proiectelor- concesionare durabilă - planul de infrastructură- controlul poluării - gestionarea traficului- costuri de mediu - controlul poluării auto- dezvoltarea tehnologică- deşeuri

Evaluare şi Cercetare şi costuri proiectare

calitatea aerului şi a apeipăstrarea securităţii soluluiconservarea naturiivalorificarea deşeurilorsecuritatea şi eficienţa energetică

Misiunea U.N.C.E.D.-ului constă în promovarea, în colaborare cu alte organizaţii ale Naţiunilor Unite şi instituţii internaţionale şi naţionale de dezvoltare şi cercetare, a dezvoltării ulterioare şi aplicarea analizelor integrate, ecologice şi economice, a politicilor instrumentelor, pentru a spori cooperarea economică şi ecologică internaţională, pentru un management mai bun şi o dezvoltare de durată.

O gestionare ecologică a resurselor trebuie să fie prioritară la nivelul fiecărui stat.Principiile directoare ale gestionării ecologice a resurselor regenerabile sunt:

• echitate între generaţii - să utilizeze azi fără a reduce resursele şi opţiunile generaţiilor viitoare;• adoptarea unei politici anticipative în utilizarea resurselor;• limitarea utilizării resurselor naturale în funcţie de capacitatea mediului în folosirea resurselor de apă şi apoi reintegrarea reziduurilor lichide;• creştere a bunăstării umane mai mult sub aspect calitativ decât cantitativ;• estimarea valorilor mediului ambiant şi a resurselor naturale în scopul acoperirii tuturor costurilor necesare menţinerii echilibrului ecologic;• rezolvări de perspectivă ale problemelor ambientale, în primul rând, cele globale şi apoi cele regionale şi naţionale;• utilizarea eficientă a resurselor de către toate societăţile;

10

Gestiunea producţiei

şi a serviciilor

Gestiunea

modificării

Gestionarea

resurs

• participarea activă a populaţiei la politică şi desfăşurarea procesului de trecere la o societate durabilă din punct de vedere ecologic.

Direcţiile principale în care trebuie acumulate cunoştinţele necesare realizării unui mediu durabil ar fi:> cauzele ecologice şi consecinţele schimbării chimismului atmosferei, solului, apelor dulci şi marine;> consecinţele ecologice ale schimbării folosinţelor terenurilor şi apelor;> inventarul biologic;> indicatori ai răspunsurilor ecologice la stres;> refacerea sistemelor ecologice;> dezvoltarea şi aplicarea teoriei ecologice la gospodărirea sistemelor ecologice;> specii introduse, boli şi patogeni;> ecologia răspândirii bolilor;> procese ecologice şi populaţiile umane.

In domeniul educaţiei preocupările trebuie să aibă în vedere:* publicarea de articole şi cărţi care să explice publicului larg în termeni facili, domeniile ecologiei şi cum poate aceasta contribuii la soluţionarea problemelor celor mai importante;* să asiste autorităţile şcolare la toate nivelele de educaţie în scopul creării unor programe de învăţământ orientate ecologic în mod convenabil;* să contribuie la desfăşurarea unor cursuri postuniversitare interdisciplinare pentru: ingineri, economişti şi oameni de afaceri;* să stimuleze apariţia de noi domenii în cercetarea ecologică, care să includă nu numai ştiinţele naturale ci şi pe cele sociale.

Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, capabile să realizeze compatibilitatea sistemelor care se intercondiţionează în timp şi spaţiu, colaborarea şi cooperarea cu caracter regional sau internaţional.

1.3. Abordări doctrinare privind relaţia creştere economică - protecţia mediului în perspectiva unei dezvoltări durabile

In ultimii ani, oamenii au devenit tot mai conştienţi de legătura complicată dintre mediu şi economie şi de nevoia de integrare a lor, ceea ce înseamnă fundamentarea pe premisele unei dezvoltări profunde şi de durată din punct de vedere ecologic.

Ultimele două decenii au fost martorii, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, politicilor ecologice menite să conlucreze cu politicile economice în mare măsură, această abordare necesită privirea politicilor ecologice ca nişte urmări, unde acţiunea de refacere este efectuată odată ce priorităţii economice au fost îndeplinite şi s-a produs degradarea mediului.

Dimpotrivă, dezvoltarea de durată necesită o interdependenţă între mediu şi dezvoltare pe baza procesului decizional, astfel încât să se atingă nucleul macroeconomic.

Progresul necesită restructurarea proceselor decizionale convenţionale, aşa cum instrumentele şi analizele economice sunt procurate pentru a folosi la formularea şi îndeplinirea planurilor de dezvoltare şi la luarea deciziilor.

De aici, decurge necesitatea de redistribuire a prezumţiilor economice convenţionale, la nivel naţional şi internaţional, în ambele sectoare, public şi privat, ca de altfel şi integrarea ecologică şi socio-economică planificată în scopul construirii stabilităţii.

11

La prima şedinţă, organizată în 1973, Consiliul Director al U.N.E.P. (Programul Ecologic al Naţiunilor Unite) a declarat că două din principalele sale obiective sunt:• să asigure, prin intermediul studiului interdisciplinar al naturii şi al sistemelor ecologice create de om, îmbunătăţirea cunoaşterii unei gestionări raţionale şi integrate a resurselor biosferei şi ocrotirea sănătăţii umane şi cea a ecosistemelor;• să încurajeze şi să susţină o abordarea integrată a planificării şi coordonării dezvoltării, incluzând faptul că în ceea ce priveşte resursele naturale treouie să se ţină cont de consecinţele ecologice şi să se atingă maximul de beneficii sociale, economice şi ecologice;

Pe zi ce trece a devenit tot mai evidentă relaţia directă între dezvoltarea economică în ţările în curs de dezvoltare şi nivelele de degradare ecologică. în plus, sărăcia copleşitoare şi creşterea numărului de locuitori amplifică problema gestionării ecologice.

Datorită unei lipse din ce în ce mai acute a resurselor alegerile trebuie făcute dintr-o multitudine de activităţi ecologice şi de dezvoltare. într-o lume în care proiectele care urmăresc maximizarea beneficiilor nete pe termen lung pentru populaţie, trebuie să se realizeze dezvoltarea integrată şi de durată. Astfel, trebuie atins un echilibru între conservarea mediului şi dezvoltarea economică, pentru aputea culege beneficiile creşterii, fără o degradare semnificativă a bazei resurselor naturale, care, în fapt, susţine şi activitatea economică.

1.3.1. Politicile naţionale de mediu în sistemul politicilor socialeconomicePentru a realiza încadrarea politicilor de mediu în sistemul politicilor social-economice trebuie

pornit de la definirea acestora.Politica social-economică reprezintă ansamblul de măsuri elaborate la nivel macro şi

microeconomic, în scopul administrării vieţii economice, care să limiteze disfuncţionalitatea care se manifestă in economie (crize, şomaj, inflaţie), armonizând creşterea economică cu evoluţia problemelor sociale.

Politica de mediu (de protecţie a mediului, ecologică) reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate la nivel macro- şi microeconomic, în scopul reducerii procesului de deteriorare a calităţii sănătăţii omului şi a mediului, calităţii naturii (menţinerea bogăţiei şi diversităţii formelor de viaţă) şi a calităţii factorilor de mediu care afectează producţia (solul, vegetaţia, materiile prime etc.)

1.3.2. Abordări doctrinare privind relaţia creştere economică-protecţia mediuluiIn contextul legăturii dintre creşterea economică şi protecţia mediului, în prezent, în literatura de

specialitate se vehiculează patru teze.Teza decuplării

Conform acesteia, în realitate nu există nici o legătură semnificativă între creşterea economică şi protecţia mediului. Printre susţinătorii acestei teze figurează, de exemplu, Institutul de Economie Mondială din Kiel, conform opiniei căruia „nu există nici un fel de legătură între cantitatea de emisii poluante din mediu şi nivelul variaţiilor privind ritmul creşterii economice". Este vorba de o problemă faţă de care sunt formulate, în general, ipoteze foarte controversate. Luând în considerare opinia unor specialişti, decuplarea dintre poluare şi creşterea economică ar fi rezultatul de substituire şi de economisire în ceea ce priveşte utilizarea resurselor. Astfel, o stopare a creşterii economice n-ar provoca nici o reducere semnificativă a emisiilepoluante.

Alţi specialişti susţin că ideea de creştere economică ar implica, în mod inevitabil, majorarea consumului de energie şi materii prime şi, în acelaşi timp, creşterea emisiilor poluante, înţelese ca ejecţii

12

solide, lichide şi gazoase. Cercetările realizate arată evoluţii foarte diferite ale acestor relaţii în funcţie de domeniu.

In ceea ce priveşte poluarea atmosferică (de exemplu, cea cu pulberi şi dioxidul de sulf), "decuplarea" a devenit efectivă încă din anii 70. Referitor la poluarea produsă de hidrocarburi şi compuşi azotaţi, o evoluţie similară a situaţiei s-a putut observa în cursul deceniului trecut, în vreme ce în cazul dioxidului de carbon nu s-ar pune problema decuplării pentru moment. în domeniul protecţiei apelor se remarcă, începând cu anii 70, o diminuare foarte semnificativă a poluării (prin ejecţia de metale grele, de exemplu), atât în cantitate absolută, cât şi relativă. în acelaşi timp, eforturile făcute pentru reducerea cantităţii, în permanentă creştere, de deşeuri menajere apar ca fiind mai puţin eficace decât cele realizate în domeniul protecţie; apelor şi al combaterii poluării atmosferice. încetinirea ritmurilor de creştere a activităţii economice a contribuit, în ultimii ani, la conservarea mediului. în cazul unei utilizări depline a muncii, s-ar fi înregistrat o creştere a producţiei de 0,5-1,5% şi o majorare corespunzătoare a emisiilor poluante.

Datele disponibile par să dea însă dreptate pesimiştilor, arătând că o majorare a producţiei determină şi majorarea poluării. Decuplarea, atunci când există, nu este decât relativă, performanţele înregistrate în anumite domenii traducându-se doar prin apariţia de noi tipuri de emisii poluante care pot fi contracarate prin utilizarea, de exemplu, a unor filtre speciale pentru epurarea gazelor sau a efiuenţilor noi în cazul staţiilor de epurare a apelor uzate. Partizanii tezei "decuplării" par să facă, astfel, dovada unui entuziasm cu perspective reduse, succesele spectaculoase înregistrate în anumite domenii neputând să mascheze problemele rămase fără soluţie sau adesea evitate, cum ar fi cea a poluanţilor cu efect cumulat sau cea a stocării materialelor şi deşeurilor periculoase.

Teza complementarităţiiObiectivele propuse în cadrul activităţii de protecţia mediului ar fi cu atât mai uşor de atins, cu

cât creşterea economică ar fi mai puternică. Mai mult creşterea economică ar condiţiona îmbunătăţirea situaţiei în domeniul protecţiei mediului. Această poziţie este susţinută printre alţii şi de Comisia Europeană, care în „Carta Albă” subliniază că „un ritm anual de creşterea economică de 3% ar permite creşterea resurselor necesare pentru reducerea nivelului actual de poluare. În plus majorarea investiţiilor ar avea efecte pozitive asupra mediului accelerând introducerea unor tehnologii noi, mai puţin poluante.

În spatele acestui mod de argumentare se afla ideea că ar fi mai uşor să se înregistreze progrese în domeniul protecţiei mediului în perioadele de creştere economică.

Evoluţia structurii cererii în favoarea serviciilor au beneficiat mai ales transporturile, turismul şi activităţile legate de dezvoltarea urbanizării, activităţi care conduc la majoritatea prejudiciilor suferite de mediu (prin consum de energie sporit, zgomotul produs, transformarea spaţiilor naturale în zone de agrement).

Schimbările structurale inerente modului actual de creştere nu antrenează automat niciun efect favorabil asupra mediului. Până în prezent efectele de decuplare au rezultat mai ales, din deciziile politice importante, acceptate sau voite. Privind înapoi în intervalul 2001 – 1971 majorarea resurselor fiscale alocate creşterii economice n-a fost însoţită de o creştere a ponderii resurselor financiare consacrate mediului în bugetele statelor.

Concepţiile dominante au condus la perpetuarea abrogărilor, în principal, curative şi / sau în lipsa mijloacelor financiare suficiente au lăsat în seama generaţiilor viitoare sarcina de a rezolva problemele, ca ex. cea a eliminării poluării produse în trecut.

Teza antinomiei

13

Conform acesteia, creşterea economică nu poate fi compatibilă cu protecţia mediului, iar pe de altă parte, protecţia mediului constituie un obstacol în calea creşterii economice.

Ideea de creştere economică nu poate fi însoţită de o prejudiciere a mediului ca urmare a creşterii consumului de energie şi de materii prime şi, implicit a emisiilor de substanţe poluante. Exigenţele presupuse de respectarea mediului constituie o frână în calea creşterii economice deoarece investiţiile în acest domeniu sunt realizate în detrimentul investiţiilor potenţial mai productive, ceea ce afectează capacitatea de producţie şi în cele din urmă , creşterea economică exprimată prin majorarea PIB-ului.

În ceea ce priveşte prima parte a afirmaţiei, cercetările arată faptul că în ciuda situaţiilor de decuplare prejudiciile aduse mediului nu sunt independentede ritmul creşterii economice.

Referitor la al II -lea punct de vedere, găseşte mai mulţi apărători în cadrul polemicii, trebuie reactualizat, evaluarea efectelor economice ale măsurilor de protecţie a mediului variind foarte puternic conform definiţiei în vederea creşterii economice respectiv a ipotezelor emise în legătură cu realizarea unor modele a limitelor temporare şi spaţiale ale analizei.

Sunt 3 definiţii ale creşterii economice: termenii bunăstării sociale; termenii majorării potenţialului productiv; termenii sporirii PIB –ului real.

Dacă se abordează problema creşterii economice prin prisma conceptelor de „utilitate” şi „bunăstarea sociala globală” nu există conflict de fond între creşterea economică şi protecţia mediului.

Aceşti doi indicatori tind în această abordare să evolueze în acelaşi ritm şi să exercite efecte pozitive unul asupra celuilalt.

Dacă prin creştere economică se înţelege majorarea potenţialului de producţie, atunci vorbim de existenţa unei armonii între creşterea de producţie şi pretecţia mediului.

Înţelegerea creşterii economice în termenii produsului intern brut reprezintă o abordare destul de puţin satisfăcătoare, ca urmare a faptului că sunt luate în considerare numai tranzacţiile de piaţă şi că astfel nu se iau în calcul resursele rare şi efectele măsurilor de protecţie a mediului asupra creşterii PIB –ului. Calculul anual al PIB – ului lasă la o parte anumite câştiguri cum sunt cele legate de dezvoltarea sectorului specific şi de progresele înregistrate în domeniul ecotehnologiilor sau de majorarea ritmurilor investiţionale antrenate de măsurile preventive impuse de aplicarea politicii de protecţie a mediului.

Mecanismul de compensare a efectelor negative şi pozitive asupra creşterii economice, a productivităţii şi a capacităţlor de producţie, a măsurilor de protecţie a mediului nu funcţionează în mod egal în toate fazele dezvoltării economice. Din acest motiv bilanţul costuri – avantaje realizat dupa aplicarea acestor măsuri nu trebuie să fie stabilit pe termen scurt, ci pe termen lung.

Trebuie subliniat faptul că se simte lipsa informaţiilor privind relaţiile cantitative şi spaţio-temporale dintre politica de protecţie a mediului şi evoluţia PIB –ului.

În ceea ce priveşte acţiunile de protecţie a mediului se constată că în măsura în care acestea contribuie la suprimarea sau reducerea poluării, ele permit, cel puţin pe termen scurt, o creştere a nivelului bunăstării globale.

Concluzii: oricare ar fi definiţia luată în considerare privind creşterea economică nu există un conflict de

obiective între creşterea economică şi protecţia mediului; nu există nici un element care să certifice şi să permită susţinerea ideii că în cursul anilor 70’ şi

80’ politica de protecţie a mediului a avut efecte negative asupra creşterii PIB –ului; armonia pe termen lung existent între obiectivele politicii de creştere economică şi politica de

protecţie a mediului nu exclude existenţa unei fricţiuni în anumite sectoare sau regiuni.

14

Dimensiunea calitativăCea de-a 4 teză afirmă că politica de creştere economică nu mai este focalizată în zilele noastre

pe un singur obiectiv cantitativ, respectiv majorarea PIB –ului, luând în calcul dimensiunea calitativă şi integrând, în acest fel, exigenţele privind respectul mediului.

Conform opiniei unui Consiliu de experţi exprimată în raportul pe 2000/2001 se subliniază faptul că o creştere economică echilibrată nu se măsoară numai prin intermediul majorării cantitative ale venitului, producţiei şi potenţialului economic.

U.E. a impus statelor o creştere economică durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul, idee reluată recent în principalele ”Cărţi verzi” şi alte programe de acţiune. Din această optică în care creşterea economică trebuie să înceteze să mai fie un obiectiv care trebuie urmat cu orice preţ, s-a convenit în principiu să se compare utilităţile rezutân din majorarea PIB –ului cu disutilităţile.

Orientări ale politicii ecologice în Uniunea Europeană

Politica de protecţie a mediului susţinută de o lirică judiciară şi pragmatică de Cărţile Albe şi Cărţile Verzi nu exercită în final decât un efect presupus atestând o conştientizare a problemelor şi manifestând intenţia de a le soluţiona fără să demonstreze niciodată o integrare eficace a aspectelor economice.

Se consideră că politica de protecţie a mediului promovată până în prezent de U.E. a eşuat în numeroase decenii deoarece au lipsit obiectivele, principiile nu au fost respectate, iar instituţiile însărcinate cu controlul democratic s-au remarcat prin abţinerea de la acţiune.

O politică economică care afişează o creştere „moderată” şi „respectuasă” faţă de mediu înseamnă că va acorda mediului toată atenţia meritată, reduce realizarea obiectivelor de protectie a mediului la o problemă de apreciere discreţionară, secundară în raport cu ritmul de creştere economică.

Măsurarea integrării aspectelor economice şi a celor ecologice nu poare fi făcută numai la „umbra textelor”, ci trebuie să pornească de la realităţile ecologice.

În prezent în cadrul strategiilor de ansamblu privind politica de protecţie a mediului se disting 2 orientări caracteristice:

Strategia cu caracter anticipativ s-a realizat, în mod progresiv, în cursul ultimilor douăzeci de ani prin aplicarea a diferite metode. Aceste metode au inclus: prognoze privind creşterea economică şi progresul tehnic în anumite sectoare care pot influenţa calitatea mediului precum şi evoluţia consumului de resurse naturale şi a nivelului producţiei de deşeuri, extinderea utilizării principiului „cine polueazăplăteşte" şi evaluarea preţurilor resurselor, întrebuinţarea pe scară mai largă a studiilor de impact ecologic în cadrul concepţiei şi planificării proiectelor, controlul mai puternic al producţiei.

Strategia de integrare este adesea strâns legată de strategia cu caracter anticipativ, acestea completându-se reciproc. După declaraţia din 1985 şi Declaraţia de la Rio ţările membre ale OECD acordă o importanţă deosebită integrării. în acest context, integrarea se poate manifesta sub două forme:• în domeniul formulării obiectivelor politicilor de protecţie a mediului;• în domeniu! perfecţionării mijloacelor pentru a atinge aceste obiective atât în interiorul mediului, cât şi în relaţiile mediului cu sectoarele economiei.

In practică, se constată că există o integrare între obiectivele de politică de protecţie a mediului care prezintă un caracter global (decizia luată la 28 iunie 1990 la Londra, în timpul unei reuniuni la care au participat 100 de ţări şi unde s-a convenit eliminarea completă, până în anul 2000, a utilizării celor 5 CFC-uri –hidrocarburi clorofiuorurate - acestea apărând în Protocolul de la Montreal, sub forma CFC

15

11, 12, 113, 114, 115) şi obiectivele de politică de protecţie a mediului care prezintă un caracter local. Termenii „global" şi „local" sunt utilizaţi luându-se în considerare amploarea fenomenului exprimat raportată la suprafaţă, cât şi numărul de persoaneafectate.

Ameninţările, care planează asupra mediului au început să fie conştientizate de către „ecologişti" şi diverşi experţi numai în ultimii ani. Catastrofa de la Cernobîl, din 1986, a declanşat o primă luare de poziţie generală pe plan mondial, privind problemele ecologice. în acest moment opinia publică a înţeles că un accident important, care afectează din punct de vedere ecologic o regiune a Globului, poate avea consecinţe extrem de grave şi în celelalte regiuni (unele foarte îndepărtate), de exemplu, în cazul „ploilor acide".

După 1989, se poate vorbi de o generalizare rapidă a interesului diverselor organizaţii şi organisme, a specialiştilor şi a mass-media privind acuitatea şi stringenţa „problemelor ecologice".

Fie că este vorba de procesul de încălzire a planetei, ori de diminuarea stratului de ozon în Antarctica, de degradarea ecologică a pădurii amazoniene, ori de pierderea biodiversităţii, interesul arătat problemelor ecologice pare să fi devenit un fel de „modă".

Este de remarcat similitudinea problemelor ecologice cu problemele privind penuria de energie (generate de cele două şocuri petroliere), penuria de apă potabilă, etc. Această conştientizare a existenţei unei limite a resurselor naturale, alăturată constatării alarmante a unei explozii demografice pe plan mondial a determinat un interes real din partea tuturor organizaţiilor care pot decide în acest domeniu.

Chiar o organizaţie ca Banca Mondială, până atunci mai sensibilă la problemele dezvoltării economice, decât ia problemele protecţiei mediului, a început să fie preocupată de problemele ecologice. O altă trăsătură caracteristică a actualei etape este aceea că accidentele considerate secundare în ierarhia preocupărilor opiniei publice pe plan mondial (mareea petrolieră, degradarea ecologică a pădurilor, poluarea apei freatice) au început să fie apreciate drept adevărate „crime" ecologice şi sancţionate ca atare.

Este evident că la începutul mileniului al lll-lea problemele privind protecţia mediului se vor deosebi considerabil de acelea de la începutul anilor 90. Măsurile de protecţie a mediului luate până în prezent în ţările dezvoltate nu au putut împiedica apariţia în continuare a unor fenomene deosebit de negative privind mediul. In afară de aceasta o nouă generaţie de probleme privind protecţia mediului necesită o intervenţie rapidă şi urgentă, ca de exemplu, poluarea de către surse difuze de emisie (poluarea apei freatice în agricultură) sau problemele globale (de exemplu, „efectul de seră").

Relaţia mediu -locuri de muncă în U.E.Promulgarea şi introducerea legislaţiei de mediu de către Uniunea Europeană în ţările membre şi

nu numai a avut ca efect reducerea emisiilor de S02 , NOx în aer, a fosforului în apă, determinând îmbunătăţirea calităţii apei, aerului şi solului.

Din păcate aceste realizări sunt departe de a rezolva problemele generate de poluare, în condiţiile în care populaţia este expusă în continuarea concentraţiilor de noxe dispuse in apă, aer, sol.

Specialiştii de mediu au stabilit care sunt "problemele cheie" ale mediului înconjurător (tabel nr.1. 2).

Cu toate progresele înregistrate, industria manufacturieră continuă să aibă o însemnată contribuţie la poluarea mediului. Dezvoltarea activităţilor din domeniul transporturilor, folosirea combustibililor fosili în sectorul energetic, practicarea unei agriculturi intensive cu impact negativ asupra apei şi solului, neimpiicarea factorilor de decizie, precum şi needucarea populaţiei în spiritul protejării mediului împiedică obţinerea de efecte pozitive în conservarea mediului natural.

16

Protecţia şi conservarea mediului sunt adesea asociate cu costuri ridicate şi pierderi de locuri de muncă.

In realitate, aceasta este o falsă problemă, dimpotrivă, protecţia mediului şi utilizarea eficientă şi raţională a resurselor naturale conduc la diminuarea costurilor, la creşterea competitivităţii produselor şi la crearea de noi locuri de muncă.

Germania"Programul de mediu pentru întreprinderile mici" (E.I.P.)

Programul este destinat creării şi garantării locurilor de muncă existente la nivelul acestor întreprinderi. Pe baza acestui program s-au realizat 94 de proiecte în 64 de companii industriale. Protejarea mediului, prin intermediul programului E.I.P., s-a realizat recurgând la:• Reducerea consumului de resurse energetice;• Reducerea cantităţilor de deşeuri rezultate;• Reducerea poluării aerului cu dioxid de carbon şi oxizi de azot.

Prin program au fost create 178 de noi locuri de muncă în sectorul serviciilor de mediu şi în agenţiile de mediu.

Specialiştii de mediu au stabilit care sunt „problemele cheie” ale mediului înconjurător.Probleme cheie generate de efecte distructive asupra mediului

Procesele înregistrate la nivelul mediului în statele membre U.E.

Schimbările climatice Acidifierea

Distrugerea stratului de ozon Ozonul troposferic

Efectele nocive ale substanţelor Mediu urban

Biodiversitatea - dezvoltare şi protejare redusa a mediului - foarte puţine schimbări - schimbări deloc

Cu toate progresele înregistrate industria manufacturieră continuă să aibă o contribuţie importantă la poluarea mediului. Dezvoltarea activităţilor din domeniul transporturilor, folosirea combustibililor fosili în sectorul energetic, practicarea unei agriculturi intensive cu impact negativ asupra mediului şi solului împiedică obţinerea de efecte pozitive în conservarea mediului natural.

Ţinta politicii U.E. în prezent este creşterea economică concomitent cu păstrarea locurilor de muncă şi a unui mediu sănătos şi curat. Aceasta se poate realiza prin implementarea strategiilor şi politicilor economice şi de mediu, a legislaţiei de mediu prin informarea, educarea şi instruirea populaţiei, prin acordarea de stimulente fiscale şi prin practicarea unei politici active în domeniul pieţei de muncă.

Un rol important, în acest sens, îl are Comisia Europeană, care a creat cadrul nesar pentru susţinerea fiecărei acţiuni care se desfăşoară la nivel local, naţional şi regional, asigurând promovarea iniţiativelor politice necesare, respectiv:* aplicarea legislaţiei de mediu în zone cu ape poluate, în zone unde există cantităţi mari de deşeuri industriale şi menajere;

17

* implementarea legislaţiei de mediu trebuie să se realizeze concomitent cu o infuzie importantă de investiţii de capital şi cu crearea de noi locuri de muncă;* asigurarea resurselor financiare necesare pentru elaborarea de programe şi proiecte care să contribuie la dezvoltarea economică, la crearea de noi locuri de muncă, asigurându-se în acest fel o dezvoltare durabilă.

Scoţia "Centrul Tweed Horizont"Este destinat promovării de tehnologii durabile la nivelul zonelor de coastă scoţiene.Această

practică încurajează o politică de protecţie a mediului, promovând şi dezvoltând ecoafacerile, utilizând tehnologii mai curate, practicând agricultura ecologică şi biologică. Aceste proiecte au fost implementate în peste 18 companii perminţând crearea a 70 de noi locuri de muncă şi asigurând reciclarea şi eficientizarea utilizării resurselor energetice.

S-a reiterat ideea potrivit căreia creşterea economică nu poate asigura şi garanta viitorul nostru. Pentru aceasta ar trebui ca dezvoltarea economică să evolueze concomitent pe o curbă ascendentă cu cea a locurilor de muncă şi cu dezvoltarea durabilă.

In acest sens, o contribuţie importantă o are Tratatul de la Amsterdam (1997), în care s-au stabilit trei principii de bază, care trebuie respectate, şi anume:

• trebuie oprită tendinţa de creştere a consumului curent de resurse naturale;• trebuie oprită tendinţa de descreştere a resurselor umane;• populaţia aptă de muncă trebuie să aibă un loc de muncă, un mediu sănătos şi curai şi o viaţă

mai bună.Respectarea acestor principii presupune existenţa unor relaţii de interdependenţă între strategiile

şi politicile de mediu, pe de o parte, şi politica salarială, pe de altă parte.De asemenea, este nevoie de o tot mai mare implicare a factorilor de decizie, sindicate, ONG-uri

în crearea unei infrastructuri corespunzătoare la nivel local, naţional şi regional.Este posibil ca, în timp, implementarea legislaţiei de mediu să aibă ca efect pierderea unor locuri

de muncă în sectoare considerate sigure din punct de vedere economic.

Spania "Programul de adaptare şi reînnoire a resurselor de apă şi energie", Subordonat Fondului Social European.

Scopul este protejarea resurselor de energie şi apă şi reducerea dependenţei economiei de resursele importate şi rare. Prin intermediul acestui program s-a asigurat necesarul de apă şi energie pentru sectoml de turism şi s-au creat 50 de locuri de muncă, fiind, de asemenea, instruiţi, peste 350 de oameni în activităp de desalinizare şi reutilizare a apei

Prin reducerea poluării industriale, prin introducerea de tehnologii mai curate, prin folosirea energiilor regenerabile, a reciclării, precum şi prin activităţi de protejare şi conservare a mediului se pot crea un număr mai mare de locuri de muncă comparativ cu numărul locurilor de muncă pierdute. Această creştere este mai mare în sectorul serviciilor de mediu.

Creşterea competitivităţii economice şi reducerea costurilor economice pot să contribuie la promovarea de noi locuri de muncă.

In acest context, dezvoltarea şi comercializarea produselor verzi asigură noi oportunităţi pentru derularea eco-afacerilor, având ca efect promovarea de noi locuri de muncă.

Solicitanţii acestor noi locuri de muncă provin din rândul populaţiei tinere, receptivă la schimbare şi dornică să acumuleze cunoştinţe noi prin profesii noi. In acest sens, sunt elocvente o serie de programe de mediu realizate în Germania, Franţa şi Scoţia (cadrele 8-11).

18

Statele membre ale Uniunii Europene, precum şi statele care doresc să adere la acest organism european nu trebuie să ignore sau să accepte costuri economice şi sociale mari, o rată înaltă a şomajului, precum şi existenta unui mediu natural degradat.

Relaţia eco-afaceri, eco-dezvoltare, durabilitate trebuie să existe să funcţioneze, să aibă eficacitate.

Politica ecologica la nivelul U.E. a parcurs numeroase etape, şi în pofida numeroaselor piedici apărute în calea dezvoltării sale, a înregistrat progrese semnificative. Primii 25 de ani au însemnat crearea unei structuri de guvernare ecologice în Europa de Vest. Pentru viitor, se are în vedere integrarea consideraţiilor ecologice în priorităţile politice si economice la nivel regional. Parte din dificultăţi potfi depăşite de activitatea Comisiei, în timp ce altele dintre ele vor necesita o colaborare susţinută intre părţile implicate. Cele mai mari dificultăţi sunt legate de reticenţa statelor membre de a se subordona agenţiilor supranaţionale sau de a aduce compromisuri in politicile lor economice.

Dificultatea U.E. în implementarea politicilor ecologice simbolizează forţele conflictuale şi contradicţiile care au caracterizat această organizaţie încă de la începuturile sale. Acestea includ necesitatea unităţii în diversitate dintre priorităţile naţionale şi imperativele supranaţionale şi distribuirea puterii între diferitele organizaţii şi nivele de guvernare. Cu toate acestea, U.E. înregistrează progrese însoluţionarea acestor probleme. în ceea ce priveşte mediul, s-a trecut de la etapa de "efervescenţă" legislativă la cea de supraveghere atentă a implementării prevederilor politicii de mediu.

La aceasta a contribuit atât "maturizarea" instituţională, cât şi conştientizarea importanţei reglementărilor de mediu şi în celelalte direcţii.

1.3.4. Cerinţele protecţiei mediului la nivel politic în ţările Europei Centrale şi de Est (E.C.E.)Realizarea rezultatelor benefice potenţiale ale restructurării economice depinde de formularea

unor politici clar direcţionate pentru protecţia mediului, incluzând o combinare judicioasă între reglementări şi instrumente economice. De exemplu, în timp ce înlăturarea subvenţiilor la energie va aduce cu sine o reducere a consumului de combustibil şi, în consecinţă, a nivelului poluării, taxele pentru poluare pot avea o acţiune complementară, promovând folosirea unor combustibili şi a unor tehnologii mai puţin poluante.

Pentru a se ajunge la cea mai judicioasă utilizare a resurselor, vor fi aplicate, acolo unde acestea sunt potrivite, instrumente economice de tipul taxelor şi impozitelor. Sistemele de taxare existente în Europa Centrală şi de Est pot fi dezvoltate pentru a oferi un instrument eficient în crearea unor practici sănătoase în domeniul protecţiei mediului. Apare posibilitatea unor considerabile economii înatingerea obiectivelor de protecţie a mediului prin aplicarea unor metode simple.

Măsuri de reglementareIn ceea ce priveşte reglementările în domeniul protecţiei mediului – de exemplu pentru controlul

emisiilor de metale grele şi de substanţe chimice toxice - guvernele Europei Centrale şi de Est trebuie să introducă un sistem de standarde şi norme similar cu cel adoptat în cadrul Uniunii Europene sau un sistem echivalent ca cele aflate în vigoare în Statele Unite, Canada sau alte ţări din O.C.E.D. (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare). Multe standarde internaţionale sunt analizate în perspectiva experienţei cu scopul de a le face mai eficiente. Sistemul de standarde adoptat de ţările E.C.E. prevede implementarea etapizată a unor limitări din ce în ce mai stricte a emisiilor care, într-o perioadă de 10-20 de ani, se vor apropia de standardele recunoscute pe plan internaţional, care vor fi atunci în vigoare. Intreprinderilor li se va da o perioadă de timp bine definită pentru a se conforma noilor

19

standarde, astfel că atât instrumentele economice cât şi măsurile de reglementare trebuie să fie însoţite de o supraveghere strictă şi de o capacitate instituţională care să asigure implementarea lor efectivă.

Standardele pentru mediul ambiant vor reflecta criteriile de durabilitate economică şi a ecologică. în plus, eforturile care se fac în unele ţări din E.C.E. pentru a aplica standarde de conservare a biodiversităţii vor trebui recunoscute şi extinse.

Conflictul dintre consideraţiile economice, sociale şi de protecţie a mediului este inevitabil, mai ales când resursele disponibile pentru a diminua efectele sociale şi de mediu sunt atât de limitate.

Câştiguri considerabile se pot obţine adesea prin măsuri simple de „bună gospodărire", legate de o mai bună întreţinere, eliminarea scurgerilor, instalarea unor dispozitive de control a poluării mai bune, standarde mai stricte pentru coordonarea instalaţiilor şi proceselor. Acestea sunt acţiuni foarte economice de tipul „câştigă-câştigă", care vor îmbunătăţi rezultatele economice ale întreprinderii şi în acelaşi timp vor reduce daunele aduse mediului. Astfel de acţiuni la scară redusă, ce decurg din transformarea politicii economice, vor sta la baza ameliorării mediului. Ele sunt esenţiale deoarece, în bună parte, introducerea pe scară largă a unor tehnologii mai puţin poluante în diverse sectoare industriale poate să întârzie până când noi pieţe de desfacere pentru diversele produse sunt identificate şi este asigurată viabilitatea economică a întreprinderilor în cauză.

Astfel, este foarte important ca guvernele să nu direcţioneze toate resursele - atât umane cât şi financiare - către noi investiţii sau întreprinderi, deoarece îmbunătăţiri remarcabile se pot obţine dacă administratorii vechilor întreprinderi sunt constrânşi să aducă îmbunătăţiri continue şi sunt recompensaţi corespunzător pentru rezultate peste medie. Astfel, cea mai mare contribuţie la reducerea continuă aemisiilor de poluanţi pe termen scurt şi mediu va fi adusă prin îmbunătăţirea funcţionării vechilor întreprinderi. în plus, pentru a obţine condiţii echivalente ca cele din Europa de Vest, emisiile pe unitatea de produs, echivalente cu cele obţinute prin aplicarea celei mai bune tehnologii disponibile, vor fi, pentru a obţine îmbunătăţiri imediate, impuse numai în „punctele fierbinţi" şi numai pentru anumiţi poluanţi.

Pe termen lung, reforma economică - în special restructurarea industriei - combinată cu măsuri adecvate de protecţie a mediului, va realiza reducerea emisiilor cauzatoare de daune economice şi asupra sănătăţii. Astfel, vor apare noi locuri de muncă pentru cei care lucrează în industrii ineficiente şi puternic poluante, la care trebuie să se renunţe şi pe măsură ce redresarea economică va oferi posibilitatea întreprinderilor viabile să investească în noi tehnologii.

Pe termen scurt însă, se justifică investiţii publice pentru:> accelerarea procesului de ameliorare a mediului acolo unde există constrângeri sociale şi

economice (întreprinderile puternic poluante nu sunt închise, gospodăriile populaţiei nu pot răspunde suficient de rapid la creşterea preţului energiei şi nu pot trece uşor de la cărbune la surse mai puţin poluante de energie);

> începerea abordării problemelor mediului care vor supravieţui tranziţiei la economia de piaţă (de exemplu, poluarea aerului de către automobile);

Investiţii ecologiceInvestiţiile în protecţia mediului vor fi făcute numai dacă următoarele trei categorii de cheltuieli

sunt considerate în mod adecvat: redevenţe pentru funcţionare şi întreţinere (în special la nivel local), cheltuieli cu efect benefic asupra mediului şi care pot fi justificate din puncl de vedere economic şi cheltuieli pentru crearea de instituţii.

O categorie aparte o reprezintă investiţiile de tipul "Câştigă -Câştigă". Astfel, investiţii mici (adesea sub 500 000 $) în economisirea energiei şi apei - instalarea de contoare, reducerea scurgerilor -, tehnologii cu consum redus şi deşeuri puţine şi, în principal, cheltuieli pentru „buna gospodărire

20

industrială" şi îmbunătăţiri minore ale instalaţiilor pentru reducerea risipei, scurgerilor şi consumului de materiale. Toate acestea sunt investiţii care se justifică ca atare, financiar şi economic, dar care au şiefecte benefice majore asupra mediului.

In general, însă, categoriile prioritare pentru investiţiile interne pe termen scurt în protecţia mediului sunt:

Investiţii imediate pentru abordarea celor mai grave probleme de sănătate publică. In zonele cu o proastă calitate a aerului priorităţile iniţiale vor fi: îmbunătăţirea controlului nivelului pulberilor sedimentabile provenite de la topitoriile de metale neferoase (plumb, zinc, cupru, aluminiu) şi de la oţelării şi folosirea unor combustibili economici şi mai puţin poluanţi în centralele de termoficare şi în gospodăriile populaţiei. în ceea ce priveşte calitatea apei, priorităţile constau în pre-tratarea apelor reziduale industriale, acolo unde metale grele şi substanţe chimice toxice periclitează calitatea apelor de suprafaţă sau din pânza freatică şi în măsuri vizând reducerea conţinutului de nitraţi şi a contaminării microbiologice în sursele de apă potabilă din zonele rurale. în cazul deşeurilor periculoase, prioritatea este să se asigure că, în zonele de depozitare nu vor avea loc infiltraţii care să ajungă în pânza freatică sau în apele de suprafaţă.

Măsuri pentru a face faţă problemelor specifice din diverse ţări. Acestea includ tratarea apelor reziduale pentru protecţia unor ecosisteme litorale, finalizarea treptată a lucrărilor la staţiile de tratare aflate în construcţie acolo unde acest lucru este potrivit şi unde, în acest mod, se poate obţine un impact maxim asupra calităţii apei. De asemenea, aceste măsuri cuprind programe pentru a preveni daune ireversibile şi scăderea productivităţii unor ecosisteme importante la nivel naţional sau comune cu alte ţări.

Măsuri cu costuri mici pentru abordarea priorităţilor mediului pe termen lung, acolo unde acţiunea imediată poate evita necesitatea unor cheltuieli mult mai mari în viitor. Din această categorie de măsuri fac parte: administrarea mai bună a transporturilor, eliminarea treptată a benzinei cu plumb şi reducerea emisiilor poluante la vehicule, formularea şi aplicarea unor practici pentru agricultura raţională şi turism, cercetare aplicată pentru protecţia speciilor şi ecosistemelor ameninţate şi dezvoltarea unor sisteme de colectare, interpretare şi diseminare a datelor despre starea mediului.

In mod treptat, odată cu tranziţia la economia de piaţă, ţările E.C.E. pot să asigure, pe de o parte acţiuni curative legate de reducerea efectelor poluării din sursele majore (industria metalurgică feroasă şi neferoasă, industria materialelor de construcţii, încălzirea locuinţelor etc.) sau reconstrucţia ecologică a unor areale (de exemplu, cele afectate' de exploatările miniere "la zi"), iar, pe de altă parte, crearea premiselor unor acţiuni preventive, esenţiale în atingerea obiectivelor strategice ale dezvoltării durabile.

1.3.5. Economia şi mediul - premisele armonizării în mileniul al treileaInteracţiunea economie-ecologie se manifestă pe multiple planuri, determinată fiind de

complexitatea celor două sisteme între ale căror principii de funcţionare diferenţele s-au adâncit odată accelerarea ritmului creşterii economice. în general, se poate vorbi de o relaţie conflictuală de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei umane, deşi, în timp, ordinea puterilor s-a modificat, trecând de la subordonarea proceselor economice legităţilor naturii, la creşterea controlului fenomenelor naturale până la punctul distrugerii unor sisteme esenţiale pentru susţinerea echilibrului ecologic şi, implicit, a bazelor oricărei activităţi umane. în acest context, principalele coordonate ale raportului economie-ecologie sunt reprezentate de:

21

"Criza ecologică", manifestată acut la mijlocul anilor '60, semnal al unei iminente catastrofe autodistrugătoare, face ca "limitele" în care creşterea economică poate fi concepută să devină subiectul a numeroase dispute, iniţial teoretice, ulterior abordate în acordurilor economice şi politice, aducând în prim plan o ştiinţă menită să găsească planul de interferenţă în care principiile ecologice şi economice să se armonizeze - Ecologia;

Necesitatea redimensionării condiţiei ecologice a omului, care trebuie înţeleasă ca o condiţie socio-culturală, de apropiere din perspectiva adevăratelor interese socio-umane, ale naturii şi elementelor sale componente;

In termeni economici, ecosistemele sunt furnizoare de "bunuri" şi "servicii". Astfel, culturile agricole, şeptelul, fauna piscicolă, lemnul, furajele, depozitele biogene, informaţia genetică etc. se încadrează în prima categorie ("bunuri"), în timp ce mecanismele de feed-back care se manifestă la nivelul ecosferei iau forma "serviciilor", cum sunt: controlul eroziunii, purificarea şi stocarea apei, menţinerea compoziţiei gazoase şi a echilibrului radiativ al atmosferei etc;

Manifestarea presiunii antropice asupra ecosistemelor se concretizează în supraexploatare, transformarea ecosistemelor naturale, modificarea compoziţiei biocenozelor (bioinvazii) şi a configuraţiei biotopurilor, direct, prin poluare, sau indirect, prin perturbarea sistemelor globale care asigură "homeostazia" caracteristicilor mediului de viaţă planetar (de exemplu, schimbările climatice, degradarea stratului de ozon);

Viaţa şi civilizaţia depind de două forme principale ale entropiei joase: cea concentrată în solul şi subsolul Terrei şi cea provenită de la Soare. Acceptarea acestor "limite" constituie principala premisă în procesul de armonizare a fenomenelor ecologice şi economice;

Resursele naturale şi condiţiile naturale reprezintă factorul natural, care, alături de factorul demografic şi nivelul de dezvoltare a mijloacelor de producţie, influenţează nivelul de dezvoltare economică al unei ţări;

Abordările teoretice privind protecţia mediului se înscriu pe trei coordonate majore: concepţia ecocentrică, în care protecţia mediului este un scop în sine; concepţia biocentrică, care presupune eliminarea oricărei acţiuni antropice asupra formelor de viaţă, cu excepţia celor de protecţie şi concepţia antropocentrică, potrivit căreia totul este dependent de nevoile, în continuă creştere şi tot mai diferite, ale fiinţei umane;

Omul, în multilateralitatea sa, împreună cu nevoile sale, constituie un sistem cibernetic care prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi evoluţia mediului caută să dea răspunsuri la probleme cum sunt selectarea şi ordonarea nevoilor, organizarea activităţilor individuale şi sociale în funcţie de posibilitatea creării mijloacelor materiale, profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru satisfacerea nevoilor;

Analiza tipurilor şi structurilor de trebuinţe necesită o abordare naţională, având în vedere faptul că acestea depind de: gradul de dezvoltare economică, natura relaţiilor de producţie şi sociale, structura de clasă, nivelul de cultură, reprezentările şi concepţiile oamenilor asupra nevoilor lor, precum şi de stabilirea standardelor privind nivelul minim şi maxim de trebuinţe;

La interferenţa sistemelor economic şi ecologic se manifestă o serie de disfuncţionalităţi legate de "orbirea" parţială a unor indicatori economici, în sensul că aceştia nu reflectă decât o parte din costurile şi beneficiile rezultate în urma opţiunilor economice (de exemplu, produsul naţional brut, productivitatea etc);

Integrarea sistemelor economic şi ecologic s-a conturat, cel puţin în plan teoretic, prin reperele impuse de conceptul de dezvoltare durabilă. Suprapunerea acestora în diferite profiluri etice şi economice presupune, printre altele: optimizarea şi nu maximizarea obiectivelor economice;

22

înţelegerea universalităţii constrângerilor impuse de legile naturii; perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic şi a resurselor; determinarea politică a nivelului activităţii;

Motivaţia dezvoltării durabile rezidă în: caracteristica din ce în ce mai internaţională a problemelor mediului; perspectivele .pe termen lung privind consecinţele diminuării resurselor şi poluării; ritmul şi calitatea creşterii economice, distincţia între diversele forme de capital ("creat de om", "uman", "natural") şi posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital;

Relaţia creştere economică - protecţia mediului poate fi abordată prin prisma a patru puncte de vedere, respectiv: teza decuplării, subliniind lipsa unei legături semnificative; teza complementarităţii, conform căreia obiectivele protecţiei mediului sunt cu atât mai uşor de realizat cu cât creşterea economică este mai puternică; teza antinomiei, plecând de la premisă incompatibilităţii dintre creşterea economică şi protecţia mediului şi teza care pune accentul pe dimensiunea calitativă, integrând astfel exigenţele privind respectul mediului;

La nivelul U.E., politica ecologică a parcurs numeroase etape şi, în pofida multiplelor piedici a înregistrat progrese semnificative. Dificultăţile sunt legate, în principal, de implementare, exprimând forţele conflictuale şi contradicţiile care au caracterizat această organizaţie încă de la începuturile sale;

Ţările E.C.E., în tendinţa lor manifestă de integrare în structurile europene, trebuie să abordeze, la acelaşi nivel de exigenţă problemele ecologice, asigurând atingerea obiectivelor de mediu concomitent cu îndeplinirea celor economice în procesul tranziţiei.Plecând de la aceste considerente, putem concluziona existenţa unei preocupări intense, atât în

plan teoretic, doctrinar, cât şi practic în atingerea unui punct de echilibru şi în depăşirea elementelor conflictuale ale relaţiei economie-ecologie pentru realizarea reconcilierii dintre om şi natură, premisă intrinsecă a continuităţii umane în spaţiul geosistemului planetar.

1.4. Elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu pentru susţinerea dezvoltării durabileAvând în vedere dimensiunea şi complexitatea activităţilor de elaborare şi operaţionalizare a

politicilor de mediu, ne vom limita la enunţarea acestui subiect pe baza următoarelor structuri: etapele elaborării politicilor de mediu; cerinţele politicilor de mediu şi operaţionalizarea politicilor de mediu.

1.4.1. Etapele politicilor de mediuProiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea a cinci etape:

• Identificarea şi delimitarea problemelor de mediu;• Evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioară;• Formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu;• Definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.

Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor fi canalizate către identificarea şi descrierea, pe cât posibil exhaustive, a problemelor de mediu, creându-se astfel posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de evoluţie a calităţii mediului, a mecanismelor favorabile menţinerii funcţionalităţii sistemelor naturale. în acest timp, date fiind condiţiile concrete de aplicare a oricărei politici de mediu, între care se remarcă necesitatea participării unui număr cât maimare de persoane, reprezentativ pentru multitudinea şi diversitatea intereselor faţă de bunurile şi serviciile de mediu, prezentarea problemelor de mediu, urmează a se face într-un limbaj care să permită transmiterea eficientă a mesajului în raport cu diversitatea receptorilor.

Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu pentru dimensionarea costurilor de operaţionalizare, pentru sporirea eficacităţii acestuia în condiţii de economicitate, este de preferat o

23

evaluare obiectivă, şi nu de pe poziţii doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu aplicată în perioada anterioară. Un asemenea demers asigură sesizarea zonelor neacoperite de politica de mediu, toate acestea constituindu-se ca premise de conservare ale îmbunătăţirii ansamblului de măsuri şi mijloace de conservare a echilibrelor ecologice.

In condiţiile unor restricţii obiective, de natură tehnico-materială, financiară şi umană, mai ales în cazul economiilor cu performanţe scăzute, pentru care acoperirea costurilor ecologice sporeşte, pe termen scurt şi mediu, presiunea asupra echilibrului macro-economic şi social, o etapă importantă în elaborarea politicilor de mediu o reprezintă formularea priorităţilor. Desigur, criteriile de ierarhizare potdecurge din utilizarea unor metode cum ar fi: analiza cost-avantaje (sau cost-beneficiu); analiza cost-eficacitate; analiza riscuri-avantaje etc. Acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care operează o societate sau alta, o colectivitate sau alta. Mai mult, tendinţa de globaiizare a problemelor de mediu generează presiuni politice internaţionale, asumate sau nu prin semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale în materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea contextului naţional de proiectare a politicilor de mediu.

Asemenea elemente indică adoptarea unei transparenţe maxime posibile a acţiunii structurilor instituţionale administrative în raport cu societatea civilă; numai prin explicarea clară a condiţiilor interne şi internaţionale de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica operaţiunile pentru soluţionarea uneia sau alteia din problemele de mediu, transparenţa în acţiune fiind premisa principală a realizării unui parteneriat eficient între puterea publică şi societatea civilă pentru atingerea obiectivelor conservării mediului.

Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie să se regăsească în realismul şi coerenţa politidi de mediu proiectată, a strategiei şi tacticii care urmează să fie adoptate.

In cazul celei de-a patra etape a elaborării politicii de mediu – formularea strategiei şi a tacticii, eforturile se vor concentra spre satisfacerea următoarelor cerinţe:* Asigurarea preponderenţei premiselor certe de realizare a politicii de mediu;* Formularea clară a obiectivelor strategice şi tactice;* Sporirea interoperabilităţii dintre structurile instituţionale şi civile implicate în atingerea obiectivelor politice de mediu;* Creşterea gradului de audienţă a politicii de mediu în rândurile societăţii civile;* Armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii de mediu, a tacticilor adoptate.

Realismul politicilor de mediu trebuie dovedit nu numai în funcţie de principalele dezechilibre ecologice la nivel local, naţional şi internaţional, ci şi din perspectiva capacităţii de a susţine financiar aplicarea politicii respective.

O politică de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în concordanţă cu ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care parcurgerea celei de-a cincea etape - definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu - va fi marcată de incertitudinea şi riscul din activitatea economică.

Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei mondiale, departe de a se stabiliza, accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor de intervenţie pentru păstrarea anumitor poziţii pe piaţa resurselor naturale, sunt elemente care generează discontinuităţi în ceea ce priveşte performanţa activităţii economice, discontinuităţi care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de finanţare a costurilor ecologice.

Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de finanţare a proiectelor de mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor care ar putea fi folosite de public, de societatea civilă, pentru a participa într-o măsură cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de mediu; distribuirea efortului financiar de susţinere a activităţii de conservare a mediului, a capacităţii de

24

suport a acestuia, nu poate fi asemuită cu o politică a paşilor mărunţi, în disonanţă cu marile obiective ale politicii de mediu, cu urgenţa refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor intermediare se va realiza în permanenţă conform strategiei adoptate.

1.4.2. Cerinţele politicilor de mediuRealismul şi concurenţa sunt atribute care pot fi asociate politicilor de mediu numai în măsura în

care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi:* Abordarea holistă a problemelor de mediu;* Reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi aplicate;* Integrarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi aplicate;* Integrarea cu politicile sectoriale şi globale;* Reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi internaţională a problemelor de mediu;* Armonizarea diverselor interese faţă de bunurile şi serviciile de mediu;* Compatibilitatea cu mecanisme de ameliorare a ansamblului de măsuri şi mijloace având ca scop conservarea capacităţii de suport a mediului.

1.4.2.1. Abordarea holistă şi reflectarea condiţiilor de incertitudine şi riscNecesitatea reflectării holiste a problemelor de mediu în politicile de mediu îşi găseşte suportul

în relaţiile de puternică independenţă dintre componentele biotice şi abiotice ale mediului, mediul ca sistem funcţionând pe principiul specializării şi în consecinţa neputându-se aplica reguli de substituire a unor componente, verigi cu altele.

In afara abordării holiste, respectiv optând pentru abordări sectoriale, există riscul transferării unor probleme, de exemplu, de la aer la apă, sau de la o scară de mărime la alta. De asemenea, stabilirea priorităţilor, în condiţiile unor puternice relaţii de interdependenţă, va fi greu de făcut, dacă nu chiar şi ineficientă, în contextul abordării sectoriale prin conservarea mediului ca sistem, unde măsuri pot fi aplicate o singură dată pentru a soluţiona problemele de la nivelul mai multor componente ale mediului, ceea ce se reflectă favorabil în nivelul costurilor pentru controlul poluării sau menţinerea calităţii mediului.

Practic este imposibil de evaluat în mod precis ansamblul efectelor activităţii economico-sociale asupra sistemelor naturale chiar şi datorită ignorării unor efecte în efortul de proiectare şi derulare a diferitelor procese.

Situaţia de incertitudine este generată de următorii factori:> Sistemul informaţional şi de cunoaştere a mediului ambiant;> Sistemul criteriilor de delimitare a premiselor şi formulare a obiectivelor şi priorităţilor în probleme de mediu;> Capacitatea de prognozare a variabilelor tehnico-economice şi socialpolitice cu impact asupra mediului, astfel încât chiar dacă vom stabili probabilitatea de apariţie a unui impact, rămân de depăşit importante dificultăţi în cunoaşterea amplitudinii, locului şi momentului producerii impactului.

Tranziţia de la situaţia de incertitudine la situaţia de risc prin atribuirea de probabilităţi dimensiunilor spaţio-temporale ale impactului necesită concentrarea oforturilor în următoarele direcţii:

> Realizarea de investiţii pentru dezvoltarea bazei de date;> Evaluarea posibilităţii decidentului de a percepe riscul, precum şi a preferinţelor publicului;> Evaluarea capacităţii decidentului de a percepe riscul;> Adoptarea unor reguli de decizie şi strategii de investiţii posibil de aplicat în activitatea de

gestionare a riscului.

25

Principalele forme de a investi pentru dezvoltarea bazei de date sunt:• Finanţarea studiilor de impact asupra mediului;• Testarea unor proiecte pilot, în condiţii controlate, în legătură cu efectele asupra mediului;• Finanţarea analizelor comparative ale diferitelor variante ale proiectelor de mediu pe baza raportului cost-eficacitate sau a costului de oportunitate;• Finanţarea analizelor de senzitivitate ale celor mai importante variabile ale politicilor de mediu (chiar dacă nu poate fi apreciat nivelul probabilităţii, este important de cunoscut, de exemplu, modificarea unor variabile ale politicii de mediu sub influenţa nivelului randamentului sau a valorii actuale nete).

Eforturile pentru dezvoltarea bazei de date vor fi astfel dimensionate încât să asigure premisele unei cunoaşteri pe cât posibil precise a efectelor asupra mediului, ceea ce va permite stabilirea măsurilor de securitate încă de la elaborarea proiectului, crescând astfel eficienţa aplicării principiului precauţiei. In forma sa extremă, principiul precauţiei presupune eliminarea oricărei acţiuni care ar putea genera, cu o probabilitate cât mai mică, efecte negative semnificative asupra mediului.

Ca demers, evaluarea riscului (respectiv procesul de transformare a incertitudinii în i isc) se realizează în trei etape principale:a. analiza factorilor generatori de risc, precum şi mecanismul de apariţie şi propagare a riscului;b. precizarea amplitudinii şi importanţei riscului;c. prognozarea probabilităţilor de apariţie a efectelor şi a valorilor scontate, (valoarea scontată a proiectului şi a politicii de mediu rezultând din însumarea algebrică a valorilor scontate pentru fiecare efect posibil).

In raport cu valorile scontate, determinate pe baze unor probabilităţi obiective (rezultatele din observări şi evaluări ştiinţifice şi nu din aprecierile subiective ale specialiştilor, decidenţilor) perceperea riscului de către indivizi se poate manifesta prin:- adaptarea unei atitudini neutre (optând pentru valorile obiectiv scontate);- înclinaţie semnificativă către risc;- aversiune semnificativă pentru risc.

Aplicarea preferinţelor la valorile scontate va permite determinarea utilităţilor dorite; diferitele consecinţe, efectele nu vor fi ponderate numai cu probabilităţile (obiective), ci şi cu utilităţile respective; dacă decidentul va avea aversiune faţă de pierderi, de exemplu, va recurge la un coeficient de pondere stabilit în funcţie de intensitatea dorinţei lui de a evita un asemenea rezultat, astfel încât valoarea scontată a proiectului sau politicii se va diminua.

Pe măsura posibilităţilor, problema incertitudinii va trebui să devină una de gestiune a riscului.Ţinând cont de valorile scontate în mod obiectiv, precum şi de utilităţile rezultatele dorite, pot fi

luate în calcul o serie de reguli de decizie şi strategii de investiţii posibil de aplicat în gestionarea riscului. Dintre aceste menţionăm următoarele:• eliminarea acelor componente ale proiectului sau politicii, generatoare de risc, ceea ce poate să însemne conceperea unui nou proiect sau a unei noi politici;• aplicarea unor reguli de decizie;• minimizarea pierderilor maxime generate de aplicarea proiectului sau a politicii de mediu;• matricea câştigurilor şi matricea regretelor;• calculul costului promovării unei decizii eronate: realizarea proiectului când de fapt acesta este fezabil (se are în vedere, deci, pierderea scontată de oportunitate);• calcularea costului incertitudinii, respectiv evaluarea regretului când cea mai bună decizie luată este aceea de a renunţa la realizarea proiectului sau aplicarea politicii de mediu.

26

Sub influenţa situaţiei de incertitudine nu se manifestă suficientă încredere în fezabilitatea proiectului sau a politicii de mediu, ulterior eventuala renunţare la realizarea politicii dovedindu-se o eroare totală sau parţială.

1.4.2.2. Integrarea politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globaleOportunitatea integrării politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale rezultă din natura

biunivocă a relaţiei dintre mediu şi sistemul tehnico-productiv şi social-economic.Premisele şi principiile integrării ar putea fi rezumate astfel:

• asumarea publică, de către diferite ministere a obiectivului de integrare a politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale;• formularea unor obiective clare, concise, măsurabile, delimitate în timp şi prin sistemul legislativ;• adoptarea planificării anticipative, atunci când se pun în evidenţă impacte reciproce între politicile de mediu şi cele sectoriale şi globale;• limitarea şi eliminarea în timp a măsurilor contradictorii (încurajarea extinderii suprafeţelor cultivate inclusiv în zone fragile şi acordarea de sprijin, pe de altă parte, celor care consimt să conserve sau să conserve astfel de zone);• extinderea posibilităţilor de intervenţie a societăţii civile în procesele decizionale;• extinderea şi îmbunătăţirea metodelor şi tehnicilor de evaluare a impactului diferitelor politici.

In ceea ce priveşte principiile integrării, apreciem ca absolut necesare respectarea:> principiului responsabilităţii - decidenţii din fiecare sector, inclusiv cei din domeniul mediului, trebuie să ţină cont de impactul politici! pe care o promovează asupra altor sectoare;> principiul negocierii - interesele diferitelor sectoare nu sunt strict compatibile, putând să apară uneori chiar situaţii contradictorii; de aceea, deciziile politice de satisfacere a acestor interese trebuie să fie rezultatul unei negocieri, care să ducă la o soluţie de compromis asumată de către cei implicaţi.

Ca tipuri de integrare, practica consemnează:* integrarea instituţională în structurile administrative ale diferitelor sectoare care îşi asumă obiectivele integrării vor trebuie astfel concepute încât să asigure îmbunătăţirea colaborării, cooperării şi comunicării în contextul relaţiei dintre mediu şi sistemul tehnico-productiv şi economico-social;* integrarea decizională, utilizarea instrumentelor directe şi indirecte pentru protecţia mediului, redefinirea instituţiei proprietăţii şi organizarea proprietăţii, internalizarea externalităţilor (astfel încât costurile private să se apropie ca nivel de costurile sociale), includerea resurselor naturale în costuri la preţuri reale (ceea ce presupune dezvoltarea şi perfecţionarea metodelor de evaluare a bunurilor şi serviciilor de mediu) etc.

Subliniem că aceste tipuri de integrare sunt complementare, motiv pentru care tn adevărat proces de integrare a politicilor de mediu în politicile sectoriale şi globale presupune derularea concomitentă a celor două tipuri, în raport cu o astfel de situaţie ideală, orice altă opţiune poate să fie marcată de apariţia factorilor de blocaj; integrarea instituţională, de exemplu, nu-şi va putea atinge obiectivele atâta vremecât în plan procedural şi decizional nu sunt reunite condiţiile necesare unei abordări coerente a problemelor de mediu de către diferitele sectoare.

Principalele căi de realizare a integrării politicilor de mediu vizează cele două tipuri de integrare şi ar putea fi rezumate astfel:- creşterea raportului activităţii de cercetare şi popularizarea cunoştinţelor în direcţia sensibilizării unui număr cât mai mare de persoane faţă de necesitatea conservării mediului;- extinderea şi perfecţionarea reţelei de asigurare a resurselor umane calificate, prin creşterea ponderii fondului de timp alocat cunoaşterii relaţiei dintre mediu şi sistemul economico-social în durata totală a programelor de instruire;

27

- consolidarea sistemului mijloacelor stimulative şi administrative prin care agenţii economici vor fi interesaţi să manifeste mai multă transparenţă în legătură cu modul de utilizare a resurselor naturale, precum şi cu programele şi proiectele ce le vor derula pentru ameliorarea mediului;- instituirea impozitelor pe factori de producţie trebuie să reprezinte un demers din care să nu lipsească preocupările pentru încadrarea în anumite restricţii ecologice; - îmbunătăţirea mecanismelor de control a activităţii astfel încât odată cu informaţiile privind îndeplinirea obiectivelor specifice fiecărei activităţi să survină şi cele despre respectarea programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului;- stimularea consumatorului pentru procurarea anumitor produse va trebui să se facă concomitent cu educarea acestuia în direcţia unei opţiuni sporite pentru produse ecologice;- termenii de referinţă pentru elaborarea politicilor de mediu trebuie să exprime şi necesitatea testării impactului masurilor şi mijloacelor de protecţie a mediului asupra activităţii economico-sociale, ca o condiţie a armonizării componentelor relaţiei biunivoce dintre mediu şi sistemul tehnico-productiv şi socialeconomic.

Integrarea politicilor de mediu cu politicile agricoleUn exemplu de concentrare a măsurilor intre cele două domenii – economicosocial şi mediu - cu

scopul integrării politicilor agrare şi de mediu este ocazionat de acţiunea de. reglare a raportului dintre cererea şi oferta de produse agricole prin scoaterea temporară din circuitul agricoi a unor suprafeţe de teren.

Deşi politicile de scoatere din circuitul agricol a terenurilor prezintă anumite inconveniente şi nu constituie decât o ultimă soluţie tranzitorie, ele pot permite realizarea simultană a obiectivelor agricole, bugetare şi ale mediului înconjurător.

Posibilitatea de concretizare a acestor avantaje este cu atât mai mare cu cât sunt satisfăcute mai bine următoarele condiţii:* programele de scoatere din circuitul agricol a acestor terenuri vizează regiunile sensibile din punct de vedere ecologic aflate în principalele zone de producţie;* amânarea acordată pentru scoaterea din circuitul agricol a acestor terenuri să fie suficientă ca durata pentru stimularea agricultorilor în direcţia adoptării de activităţi propice mediului înconjurător;* alegerea terenurilor care urmează să fie scoase din circuitul agricol se va face în cadrul unei proceduri tip licitaţie, după criterii care se bazează pe evaluarea incidenţei externe probabile a continuării activităţii productive şi pe estimarea economiilor bugetare potenţiale care rezultă din retragerea terenurilor din circuitul agricol.

Programul de retragere a unor terenuri din circuitul agricol trebuie prezentat agricultorilor, având în vedere rolul acestora în conservarea, întreţinerea şi ameliorarea calităţii mediului.

1.4.2.3. Armonizarea efectelor distributive ale politicilor de mediuCa sistem, mediul este un bun public şi, în consecinţă, politicile de mediu, generând bunuri

publice (mediul cu diferite nivele de calitate, poluare de diferite nivele) îndeplinesc o evidentă funcţie socială de transfer justificând întrebări cum ar fi:- Care sunt principalii beneficiari ai resurselor de mediu?- Cine câştigă mai mult în urma activităţii de protecţie de mediului, de reconstrucţie ecologică?- Cine suportă costurile politicilor de mediu?

28

O politică de mediu ale cărei efecte distribuite de un anumit sens (pozitive sau negative) vizează doar anumite categorii sociale îşi va limita suportul material şi uman astfel încât probabilitatea atingerii obiectivelor sale se va diminua în mod corespunzător. Politica de mediu poate, până la urmă, să fie promovată de o structură instituţională, de un grup social, dar aplicarea sa în condiţii de eficienţă şieconomicitate va impune în mod inevitabil armonizarea efectelor sale distributive.

Soluţionarea acestei probleme este cu atât mai necesară cu cât, de multe ori, preocupările pentru conservarea rolului activ al mediului asupra dinamicii sistemului tehnico-productiv şi economico-social sunt percepute ca fiind apanajul unor elite sau ca factor de blocaj al creşterii şi dezvoltării economice.

Depăşirea principalului handicap de reconciliere a omului cu natura, acela al comportamentului individual sau al colectivităţii, nu va putea fi înregistrată decât dacă politica de mediu va reflecta şi eforturile de atenuare a disparităţilor privind avantajele şi dezavantajele pe care le generează.

In acest context, vor trebui luate în calcul următoarele tipuri de efecte:• Distribuţia avantajelor/pagubelor în expresie fizică;• Distribuţia avantajelor/pagubelor în expresie valorică;• Distribuţia costurilor politicilor de mediu;• Distribuţia avantajului comparativ în schimburile internaţionale (relevând astfel şi dimensiunile

naţională şi internaţională ale efectelor distributive ale politicilor de mediu).Datele empirice demonstrează că, datorită structurilor demografice şi urbane, este imposibilă

generalizarea unui model a inegalităţii ecologice, calitatea mediului sau poluarea fiind distribuite într-o manieră regresivă (în defavoarea categoriilor sociale cu venituri mici). Mai mult, coeficienţii de corelaţie dintre niveiul de poluare şi cel al veniturilor variază mult de la un tip de poluare' la altul (constatându-se, de exemplu, o corelaţie semnificativă între nivelul poluării sonore şi cel al veniturilor).'

Pot fi analizate trei situaţii:A) reducerea uniformă a emisiilor de poluare, caz în care efectul politicii de mediu va fi resimţit

în mică măsură de zonele cu nivel scăzut al poluării (cu o categorie sau alta de substanţe), locuite de cei cu venituri mari şi în mai mare măsură de zonele puternic poluate, dar populate de categorii cu venituri mai mici;

B) punerea în practică a unor măsuri de protecţie a mediului (inclusiv de reducere a poluării) în zonele cu cele mai evidente tendinţe spre dezechilibre ecologice, caz în care politica de mediu este de factură exclusiv progresivă;

C) realizarea unor programe şi proiecte de îmbunătăţire a parametrilor calitativi ai mediului în zonele rezidenţiale, fiind vorba deci de o politică de mediu regresivă.

Faptul că, în general, categoriile cele mai expuse diferitelor forme de poluare sunt cele cu venituri mici, conduce totuşi la concluzia că acestea sunt principalii beneficiari ai politicilor de mediu. Caracterul progresiv al măsurilor de conservare a mediului se poate amplifica în timp dacă avem în vedere că reducerea poluării în zonele puternic poluate se va reflecta, în timp, în creşterea preţurilor locuinţelor, terenurilor etc, bunuri ai căror proprietari sunt preponderent reprezentanţi ai categoriilor defavorizate.

Analiza distribuţiei avantajelor şi pagubelor politicilor de mediu în expresie valorică se bazează pe conceptul de consimţământ de a plăti (pentru a beneficia de avantaj sau pentru a evita o pagubă) al consumatorilor.

Faptul că principalii beneficiari ai politicilor de mediu pot fi categoriile sociale defavorizate nu înseamnă, în acelaşi timp, că valoarea atribuită de aceste creşteri calităţii mediului este întotdeauna mai mare decât valoarea atribuită de categoriile sociale cu venituri mai mari unei creşteri mai mici a calităţii mediului. Din aceste considerente, este posibil ca expresia valorică a avantajului reprezentat de

29

îmbunătăţirea calităţii mediului (sau evitarea unei pagube), în cazul categoriilor defavorizate, măsurată pe baza consimţământului de a plăti, să fie mai mică decât în cazul categoriilor sociale cu venituri mai mari, atunci când acestea beneficiază în mai mică măsură de îmbunătăţirea calităţii mediului (măsurată în termeni fizici), ceea ce ar plasa politica de mediu în sfera regresivităţii.

De aceea, unii autori propun ca evaluarea raportului dintre caracterul regresiv şi progresiv al politicii de mediu să se facă pe baza elasticităţii cererii faţă de ameliorarea mediului în funcţie de venit (de puterea economică a individului sau a colectivităţii):

E = CM / V; în care:CM – modificarea relativă în procente a cererii pentru calitatea mediului;V – modificarea relativă în procente a veniturilor.Atunci când E > 1, se poate aprecia că politica de mediu este preponderent regresivă, în favoarea

bogaţilor, aceştia atribuind o valoare mai mare decât cea socialmente recunoscută pentru o anumită creştere a calităţii mediului, întrucât, în funcţia de utilitate importanţa variabilei "calitatea mediului" este direct proporţională cu creşterea veniturilor (pentru acelaşi nivel al satisfacţiei - exprimat prin curba deindiferenţă - rata de substituire dintre bunurilor de mediu şi alte bunuri se modifică în favoarea bunurilor de mediu odată cu creşterea veniturilor).

In contextul creat de conceptul consimţământului de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj sau a evita o pagubă) categoriile defavorizate sunt prea sărace pentru a atribui (a acorda) o valoare mai mare îmbunătăţirii calităţii mediului, iar categonile cu venituri mai mari sunt prea bogate pentru a reacţiona semnificativ favorabil faţă de un asemenea avantaj, atunci când acesta nu se apropie suficient de nivelul dorit.

Astfel, principalii beneficiari ai avantajelor/pagubelor de mediu sunt persoanele aparţinând clasei mijlocii.

Un loc important în sistemul efectelor distributive ale politicilor de mediu îi ocupă cele referitoare la costurile generate de aplicarea măsurilor de conservare a mediului, costuri care pot fi analizate pe două nivele: sectorul familial şi sectorul productiv.

Pentru sectorul familial, distribuţia costurilor va depinde de:> elasticitatea cererii la diferite produse în raport cu modificarea preţurilor (elasticitate de preţ), având în vedere că principalele instrumente ale politicii de mediu pot determina o creştere a preţurilor;> destinaţia acordată veniturilor bugetare rezultate din utilizarea instrumentelor de protecţie a mediului.

Studiile de specialitate au pus în evidenţă caracterul regresiv al politicilor de mediu în ceea ce priveşte distribuţia costurilor la nivelul sectorului familial. Desigur, caracterul regresiv al politicilor de mediu In materie de distribuţie a costurilor se diferenţiază în funcţie de grupa de produse: alimentare, nealimentare, de strictă necesitate, de lux. Din acest punct de vedere, este de subliniat caracterul dual alpoliticilor de mediu, deoarece elasticitatea de preţ mai scăzută a cererii de bunuri alimentare sau nealimentare, dar de strictă necesitate, va determina, în cazul promovării unor măsuri de protecţie a mediului care vor afecta aceste grupe de produse "sacrificarea'' unei părţi din celelalte grupe de produse pentru consumul familial, ceea ce echivalează cu o regresie a funcţiei de utilitate, specifică familiilordefavorizate.

Din perspectiva destinaţiei veniturilor bugetare provenite din utilizarea instrumentelor pentru protecţia mediului, pentru armonizarea efectelor distributive ale politicilor de mediu se va ţine cont de următoarele situaţii:• introducerea eco-taxelor (taxelor verzi) în condiţiile unui nivel relativ constant al fiscalităţii, presupune eliminarea altor taxe, sau diminuarea cuantumului acestora, motiv pentru care o parte din veniturile bugetare provenind din eco-taxe ar putea fi folosite pentru compensarea pierderilor de venituri bugetare, ceea ce va atrage însă un pronunţat caracter distributiv al politicii de mediu;

30

• veniturile bugetare aferente eco-taxelor vor fi folosite preponderent pentru reechilibrarea bugetului familiilor defavorizate, măsurile de protecţie a meciului căpătând astfel un caracter distributiv moderat.

In cazul sectorului productiv, distribuţia costurilor va depinde de numeroşi factori, între care: structura funcţională a pieţei (monopol, oligopol etc); posibilitatea de substituire între factori, imputări (cum este cazul diferitelor forme de energie); nivelul concurenţei internaţionale; tipul instrumentelor pentru protecţia mediului puse în practică

Acţiurea singulară sau cumulativă a acestor factori trebuie analizată separat, în funcţie de sfera relaţiilor de interdependenţă, astfel încât vom avea în vedere: distribuţia costurilor în sectorul „productiv" şi în sectorul „consum" şi distribuţia costurilor între producători.

Dacă evoluţia raportului cerere-ofertă va permite transferul întregului cost generat de aplicarea politicii de mediu în preţul produselor, cei care vor suporta pagubele vor fî consumatorii, excluzând cazurile de monopol. O asemenea situaţie este însă puţin probabilă, iar producătorii, pentru a-şi menţine poziţia pe segmentele de piaţă specifice, vor reflecta asupra posibilităţii „sacrificării" unei părţi din profit pentru ca preţul să nu se transforme într-un factor inhibitor pentru consumator, ceea ce va conduce la distribuirea costurilor politicii de mediu între cele două categorii de parteneri.

In legătură cu impactul măsurilor de protecţie a mediului asupra performanţei activităţii poluatorilor, ar trebui definit, mai întâi, conceptul de echitate între aceştia.

Principiile egalităţii în faţa legii sugerează, de exemplu, obligarea tuturor poluatorilor, aparţinând unei grupe omogene, să se încadreze în aceleaşi limite ale - emisiilor poluante.

Distribuţia avantajului comparativ în relaţiile internaţionale este şi o formă de manifestare, de exprimare a obiectivelor, instrumentelor şi mecanismelor de finanţare specifice fiecărei politici de mediu. Cum ansamblul măsurilor şi mijloacelor pentru conservarea mediului depinde de caracteristicile mediului, structurile demografice, preferinţele socio-culturale şi nivelul de dezvoltare şi structura economiei, factori destul ce diferiţi de la o ţară la alta şi care dau conţinut conceptual de avantaj comparativ, apar frecvent situaţii de distorsiune comercială în ceea ce priveşte fluxurile şi structura schimburilor internaţionale.

Piusul ce competitivitate a unor ţări pe piaţa internaţională, inclusiv ca urmare a unor costuri ecologice mai scăzute, explicabile pe baza unor factori naturali favorizanţi este expresia unui avantaj comparativ şi nu poate fi asimilat unei situaţii de distorsiune comercială.

In schimb, atunci când avantajul comparativ apare ca urmare a subevaluării (voluntare sau involuntare) a costurilor ecologice generate de aplicarea politicilor de mediu, putem vorbi de impactul acestor politici asupra distribuirii avantajului comparativ, de distorsiuni comerciale (ca urmare a internalizării parţiale a externalităţilor de mediu).

De asemenea, supraevaluarea costurilor ecologice menţionate echivalează cu o subvalorificare a avantajului comparativ sau în ultimă instanţă cu un „transfer" de avantaj comparativ către partenerii din schimburile internaţionale.

Care sunt mecanismele prin care politicile de mediu subevaluează şi/sau supraevaluează costurile ecologice, generând astfel un impact distributiv asupra avantajului comparativ?

In primul rând, atunci când obiectivele politicii de mediu sunt mai puţin severe decât o reclamă realitatea în schimburile internaţionale se realizează o absorbire de avantaj comparativ, nivelul competitivităţii internaţionale având, parţial, premise false.De menţionat faptul că, în timp, această „fraudă ecologică" se poate întoarce împotriva ţărilor care o practică în măsura în care activitatea economico-socială va supralicita capacitatea de suport a mediului.

Un alt mecanism al distribuirii avantajului comparativ are ca suport sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului.

31

Dacă nivelul scăzut al normelor de emisie poate reprezenta o premisă falsă a competitivităţii, atunci când este stabilit pe criterii de politică economică, normele referitoare la produse, în afara principiului non-discriminării (aplicarea aceloraşi restricţii de fabricaţie, de calitate pentru produsele de import ca şi pentru cele autohtone) se pot transforma în bariere netarifare în schimburile internaţionale pentru a compensa lipsa de competitivitate pe piaţa internă.

La rândul lor, instrumentele economice utilizate în politicile de mediu se află la originea unor efecte distributive asupra avantajului comparativ, cei puţin în măsura în care, de exemplu, taxele şi impozitele de mediu obligă producătorul-poluator să suporte nu numai costurile depoluării şi pe cele ale poluări reziduale, ci şi o taxă reziduală (o suprataxă) diminuându-se nivelul de competitivitate conferit de avantajul comparativ.

In al treilea rând, modalitatea de finanţare a politicilor de mediu constituie un factor determinant al apariţiei distorsiunilor concurenţiale. De exemplu, comparativ cu o ţară care subvenţionează programele şi proiectele de protecţia mediului, la nivel sectorial, ţara care aplică principiul „poluator-plătitor" se va afla în inferioritate absolută sau relativă (cel puţin pe termen scurt şi mediu) în derularea schimburilor sale internaţionale.

Identificarea tipurilor de efecte distributive ale politicilor de mediu trebuie completată cu prefigurarea posibilităţilor de armonizare a acestor efecte, în contextul următoarei alternative:

> înglobarea în politica de mediu a unor măsuri corective;> constituirea efectelor distributive ca o problemă separată de politica de mediu care urmează a fi

soluţionată prin mecanisme specifice.

Măsurile corective pot fi grupate în două categorii:A. măsuri care prin aplicarea lor afectează nivelul eficacităţii politicii de mediu;B. măsuri care prin aplicarea lor nu au urmări opuse obiectivelor principale ale politicii de

mediu.Din prima categorie fac parte stabilirea de restricţii ecologice mai puţin stricte, scutirea de plată

unor eco-taxe, subvenţionarea activităţii de producţie; asemenea măsuri diminuează impactul politicii de mediu, dar trebuie evitate ori de câte ori este posibil, mai ales pe termen lung şi aceasta datorită rolului pe care îl pot avea în perpetuarea activităţilor mai puţin performante din punct de vedere economico-ecologic (susţinerea acestor activităţi se justifică numai pentru perioada în care sunt efectuate demersuri de identificare a posibilităţilor de resorbire a impactelor economico-sociale ocazionate de limitarea sau eliminarea lor). In consecinţă, atenţia trebuie să fie concentrată asupra măsurilor corective din a doua categorie, cum ar fi subvenţionarea directă sau creditarea cu dobândă avantajoasă a programelor şi proiectelor de mediu, a mijloacelor financiare având ca sursă o parte din veniturile bugetare constituite prin aplicarea eco-taxelor. Odată cu dezvoltarea „fiscalităţii ecologice" se va putea recurge la sisteme bugetare „neutre", în care noile „eco-taxe" sunt compensate prin scăderea altor impozite (cum se procedează în Suedia).

A doua variantă, bazată pe mecanisme specifice de armonizare a efectelor distributive, sugerează necesitatea dimensionării corecte a politicii de mediu în funcţie de problemele ecologice apărute sau prognozate, urmând ca politica economică^ să asigure susţinerea globală a activităţilor „sensibile" la costurile ecologice. în acest caz, de exemplu agricultorii trebuie să suporte taxele de producţie cum ar fi cele pentru îngrăşăminte chimice, erbicide, pesticide eto, instituite cu scopul protejării solului, apei, sănătăţii populaţiei, iar politica agricolă să prevadă mecanisme de ajutorare a fermierilor, eco-taxele pe factorii de producţie cu efecte negative asupra mediului fiind percepute de producători drept costuri, ceea ce reprezintă un semnal important, punctual, de adaptare a tehnologiilor la restricţiile ecologice, în timp ce ajutorul global nu va fi asociat în mod automat cu introducerea eco-taxelor.

32

La nivelul schimburilor internaţionale, armonizarea efectelor distributive ale politicilor de mediu îşi găseşte expresia în următoarele soluţii:> uniformizarea măsurilor de protecţie a mediului (norme, standarde, taxe etc);> încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori pentru normele şi standardele de protecţie a mediului;> încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a poluării, a degradării mediului, urmărind ca utilizarea acestora de către ţară să se facă în funcţie de condiţiile concrete;> asumarea în cadrul unor acorduri/convenţii internaţionale a principiilor economice ale poluării: poluator-plătitor, poluant-plătitor, compensare reciprocă.

Un exemplu al preocupărilor pentru o politică de mediu echilibrată îl oferă chiar piaţa unică europeană.

1.4.3. Operaţionalizarea politicilor de mediuIndiscutabil fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilitatea de aplicare şi de

control asupra acesteia. Severitatea politicii de mediu este un atribuit de reţinut, dar se poate transforma în simplă speculaţie dacă din motive obiective şi/sau subiective ansamblul măsurilor şi mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu pot fi aplicate într-o proporţie suficient de mare.

Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru asigurarea eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor distributive, etapa a cărei parcurgere presupune satisfacerea următoarelor condiţii:> asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză cât mai dezvoltate;> existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre particular şi general (pentru a putea acoperi cazuistica oferită de activitatea practică) si să se bazeze pe un transfer informaţional conştient. Efectele politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu şi lung, motiv pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi valorificarea existentă a rezultatelor cercetării şi practicii interne şi internaţionale, trecută şi prezentă;> realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se utiliza în aplicarea politicii de mediu şi baza tehnico-materială, ţinând cont de posibilităţile de extindere şi modernizare a acesteia;> proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul aplicării politicilor de rnediu.

In efortul de aplicare a politicilor de mediu, elementul central este reprezentat de sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului.

Pornind de la obiectivele politicii de mediu, dimensionate în funcţie de problematica mediului şi caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei ţări, regiuni etc. se va structura sistemul instrumentelor alternative pentru atingerea obiectivelor formulate, sistem care, în timp, trebuie să îşi găsească susţinerea în plan legislativ, al resurselor umane şi tehnico-materiale.

Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor tipuri de măsuri:• măsuri directe (punctuale);• măsuri indirecte şi de susţinere;• măsuri economice generale.

Primul tip de măsuri se va concretiza în:> instrumente legislative;

33

> instrumente economice;> instrumente pentru sprijin orizontale;> promovarea proiectelor de mediu.

Instrumentele legislative trebuie să asigure, în principal, un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii publice şi a mediului, mai ales în cazul activităţilor care prezintă un nivel ridicat al riscurilor ecologice, precum şi respectarea obligaţiilor cuprinse în acordurile şi convenţiile internaţionale şi pe probleme de mediu.

Instrumentele economice (taxe, subvenţii, sisteme de consignaţie, acreditive de mediu, permise de poluare negociabile), acţionând în direcţia intemalizării costurilor ecologice externe (a externalităţilor), corectează nivelul preţurilor şi contribuie la o utilizarea responsabilă a resurselor naturale, la dimensiunea nivelului poluării şi la o gestionare activă şi eficientă a deşeurilor.

Instrumentele de sprijin orizontale vizează ameliorarea bazei de date despre mediu; promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia creării unor tehnologii mai puţin poluante sau corective (cum ar fi cele pentru tratarea solurilor contaminate); ameliorarea planificării sectoriale şi amenajării teritoriului; dezvoltarea sistemelor de informare a publicului şi de formare profesională.

Sfera măsurilor indirecte şi de susţinere cuprinde revizuirea instituţiei proprietăţii privind modul de utilizare a terenurilor; accesul la proprietate; posibilităţile pe care comunitatea le poate valorifica cu scopul cercetării controlului asupra activităţii desfăşurate în perimetrul proprietăţii; raţionalizarea costurilor de operaţionalizare a politicii de mediu prin îmbunătăţirea sistemului informaţional, simplificarea procedurilor juridice şi reforme juridice.

Cel de al treilea tip de măsuri - economice generale – exprimă necesitatea armonizării politicilor economice cu cele de mediu, în contextul prognimulni ele ajustare, structurală şi sectorială, prin politici monetare, bugetare, în domonlul pieţelor de capitai şi energiei etc.

In cazul politicii monetare, prin rata dobânzii şi a celei de actualizare poale fi influenţată dezvoltarea economică în consens cu restricţiile ecologice, sporind profitabilitatea unor domenii de activitate ca un bilanţ pozitiv al impactolor asupra mediului şi schimbând direcţia de mişcare a capitalului în favoarea conservării capacităţii de suport a sistemelor naturale.

Politica bugetară, în măsura în care va acorda o atenţie mai mare veniturilor bugetare din taxe pe utilizarea resurselor, paralel cu reorientarea sistemului de subvenţii în direcţia limitării distorsiunilor pe care aceasta le generează la nivelul sistemului de preţuri şi cu sporirea volumului de resurse financiare pentru susţinerea programelor ecologice, poate juca, de asemenea, un rol important în diminuarea efectelor negative şi amplificarea celor pozitive asupra mediului.

In domeniul pieţelor de capital pot fi întrevăzute măsuri de sprijinire financiară într-o proporţie mai mare a sistemului de gestionare a resurselor şi de control a poluării.

Politica energetică rămâne unul dintre principalele domenii cu impact semnificativ asupra calităţii mediului, influenţând rata de substituire a diferitelor resurse. Măsurile de politică energetică pot contribui la reducerea presiunii asupra ecosistemelor forestiere, dar şi a nivelului şi intensităţii poluării aerului şi a altor componente ale mediului. Stocurile energetice se propagă în întregul sistem tehnicoproductiv şi social-economic, motiv pentru care mesajul lor trebuie să fie şi unul în favoarea mediului.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat impactul politicilor din domeniul investiţiilor în favoarea mediului. In cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cu o piaţă excedentară a forţei de muncă, există riscul de a atrage investiţii străine în domenii energofage, puternic poluante, astfel încât avantajele temporale legate de reducerea presiunii sociale şi efectul antrenant asupra economiei se pot transforma, pe termenmediu şi lung, în importante dezavantaje, sub forma unor costuri ecologice greu de suportat.

34

De aceea, politica investiţională trebuie să fie una care să determine îmbunătăţirea performanţelor economice şi sporirea capacităţii de finanţare. Inclusiv a costurilor ecologice, fără a accepta din start practici care atentează grav, uneori ireversibil, la integritatea mediului.

Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a politicilor de mediu se conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a instrumentelor indirecte.(economice) de protecţie a mediului.

Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se manifestă atunci când aplicarea acestora determină o modificare a costurilor, respectiv beneficiilor aferente diferitelor alternative tehnico-productive promovate de agenţii economici de o manieră care să influenţeze comportamentul într-un sens favorabil mediului.

Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice, doar parametri externi sistemului decizional, în limitele cerute de menţinerea caracterului concurenţial al pieţei şi nu decizia în sine, care va reflecta capacitatea managerială a agentului economic.

Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru protecţia mediului nu se opun reglementărilor directe (norme, standarde etc), ci se alătură acestora, precum şi instrumentelor nerestrictive (negocierea directă cu grupurile "ţinta", creşterea gradului de informare privind riscurile de mediu şi bunăstarea socială etc).

Comparativ, este însă de subliniat superioritatea de principiu a instrumentelor economice în raport cu reglementările directe. Această afirmare ar putea fi contrazisă de realizarea imediată, caracterizată de o utilizare mult mai largă a măsurilor administrative de reducere a impactului negativ provocat de activitatea economicosocială asupra mediului. O asemenea situaţie se explică, în cea mai mare parte, prin ascendentul pe care îl manifestă "politicul" în relaţiile cu "economicul", fapt ce denotăo percepţie încă insuficientă a dimensiunii eco-crizei şi a funcţionalităţii tandemului "economie-mediu",

Chiar şi o simp ă inventariere a limitelor celor două categorii de instrumente poate pune în evidenţă necesitatea de a acorda un rol mai important reglementărilor indirecte în negocierea conflictului dintre om şi mediu şi promovarea unui model ce dezvoltare durabilă bazat pe raţionalizarea procedurală

In ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în mod direct restricţiile de desfăşurare a unei activităţi, principalele limite se manifestă prin:o caracterul dual, normele şi standardele exprimând, în aceiaşi timp, atât interdicţia de a depăşi un anumit nivel al emisiilor, cât şi "autorizarea" de a polua până a acest nivel, fără a suporta ce puţin o parte din pagubele astfel provocate;o caracterul uniform, ceea ce face ca în cond ţiile unor eco-bilanţuri diferite de la o zonă la alta, să apară posibilitatea înregistrării de "fraude ecologice" atât în relaţiile dintre regiunile aceloraşi ţări, cât şi în relaţiile dintre ţări (în acest din urmă caz, fiind cunoscută tendinţa de transferare a activităţilor cu puternic potenţial poluant în ţările care prevăd restricţii ecologice mai puţin severe);o caracterul static, normele şi standardele riscului putând să se transforme într-un factor de blocaj în raport cu funcţionarea relaţiei "mediu – activitate economico-socială";o favorizarea intervenţionismului în economie, ceea ce poate diminua şansele economiei de a se îndrepta spre starea de optimalitate.

La rândul lor, reglementările indirecte sunt marcate de dificultăţi în stabilirea nivelului financiar şi/ssu incitant şi asigurarea operaţionalităţii (mat ales în cazul drepturilor de poluare negociabile), inclusiv ca urmare a opoziţiei factorilor politici.Desigur, aceste dificultăţi diferă în funcţie de structura sistemului măsurilor indirecte de control a echilibrului ecologic.

Din punctul de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice, indirecte, se pot clasifica în:

35

• Instrumentele de finanţare, care au ca obiecfiv principal alimentarea unor fonduri necesare finanţării proiectelor de mediu sau asimilate. Dacă nu, alimentarea bugetului de stat central sau a bugetelor de stat locale, din care pot fi finanţate, total sau parţial, proiectele de mediu. Pentru aceastacuantumul în care se aplică este scăzut, astfel încât impactul asupra activităţii economico-sociale şi a mediului este redus, dar întâmpină o rezistenţă mai mică din partea factorilor politici de decizie, -fiind mai uşor de aplicat.• Instrumentele de incitare, care au ca obiectiv principal descurajarea creşterii fondului şi stocului de capital tehnic activ în domeniile poluante sau a promovării de tehnologii "agresive" faţă de mediu.

Evident, în practică, cele două obiective - constituirea de fonduri pentru finanţarea şi stimularea unui comportament adecvat cerinţelor de menţinere a autoportanţei sistemului natural se întrepătrund, distincţia fiind necesară pentru stabilirea nivelului taxelor, impozitelor de mediu etc.

In afara unei astfel de delimitări, instrumentele economice pentru protecţia mediului îşi pot pierde caracterul operaţional, mai ales în cazul economiilor aflate în criză, când blocajele financiare sunt frecvente sau de lungă durată.

Din punctul de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot clasifica în:

• Instrumente pentru protecţia ecosistemelor;• Instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.

Raţiunea acestei clasificări porneşte de la faptul că poluarea tinde să-şi transforme caracterul local sau regional în unul global şi de aceea preocupările în direcţia menţinerii echilibrului ecologic nu mai pot fi centrate exclusiv la nivelul diferitelor ecosisteme, modelele elaborate trebuind să includă şi relaţiile dintre ecosisteme, mediul în ansamblul său.

Tendinţa de globalizare a poluării mută centrul atenţiei de la contradicţia dintre necesarul de resurse şi raritatea acestora la contradicţia dintre funcţiile ecologice şi funcţiile economice ale mediului. Instrumentele din prima categorie vizează doar implicit funcţionalitatea mediului, ele putând să servească prioritar conservării suportului material natural al activităţii economico-sociale, neglijând suportul primordial - cel ecologic, care a făcut posibilă apariţia şi menţinerea vieţii. Cu alte cuvinte, nivelul variabilelor la care se realizează cuplarea optimă între diferite ecosisteme poate să difere de nivelul aceloraşi variabile la care se asigură echilibrul fiecărui ecosistem în relaţia sa cu mediu economic, ceea ce impune şi testarea compatibilităţii cu funcţiile mediului ca sistem.

Ţinând cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot clasifica în:

• Instrumente pentru protecţia resurselor naturale;• Instrumente pentru reducerea volumului emisiilor şi efluenţilor;• Instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante.Necesitatea de a opera cu acest criteriu rezultă din faptul că orice proces de producţie „atentează"

la capitalul natural atât prin consumul de resurse pe care îl presupune cantitativ, structural şi calitativ, cât şi în fazele producţiei propriu-zise şi ale consumului.

1.5. Consecinţe economice directe şi indirecte ale utilizării instrumentelor economiceLa nivelul consecinţelor ecologice, legate de utilizarea practică a instrumentelor economice, este

absolut necesar să se facă o distincţie între impactul economic (exprimat de nivelul calităţii mediului ambiant) asupra protecţiei mediului, condiţionat de amplasarea obiectivelor propriu-zise şi consecinţele

36

specifice ale aplicării instrumentelor economice, ca substitut sau complement al reglementărilor. Din acest punct de vedere, se pot distinge două aspecte principale:

La scară microeconomică, întreprinderile specifice (grupurile de întreprinderi) vor fi probabil confruntate cu cheltuieli considerabile pe o perioadă de timp destul de scurtă, ceea ce poate primejdui continuitatea activităţii întreprinderii.

La scară macroeconomică, instrumentul considerat va permite obţinerea unor soluţii eficiente pe termen lung, cu condiţia ca acesta să se bazeze pe principii economice. între eficienţa generală pe termen lung şi reglementarea problemelor pe termen scurt este preferabil să se opteze pentru măsuri financiare temporare destinate rezolvării lor, ţinând cont că situaţia economică a întreprinderilor vizate să nu fie afectată de costurile sporite de protecţie a mediului. Se consideră că aplicarea măsurilor temporare este mai justificată pe plan economic, decât recurgerea la scutirile de taxe impuse de instrumentul economic.

Utilizarea instrumentelor economice prezintă, în acelaşi timp, consecinţe economice pozitive. Astfel, primul aspect se referă la comercializarea drepturilor de emisie, care a permis continuarea creşterii economice, ceea ce n-ar fi fost posibil numai prin aplicarea unei reglementări directe stricte. Redevenţeie incitative pot favoriza (ca şi reglementările directe, de altfel) apariţia unor inovaţii tehnologice şi crearea unor noi pieţe şi chiar a unor noi produse destinate exportului.

Cei de-l doilea aspect se referă la apariţia unor schimbări de nedorit în distribuirea veniturilor. Din acest punct de vedere, aplicarea instrumentelor economice poate afecta serios categoriile sociale cu venituri reduse. Totuşi, uneori se pot prevedea exceptări sau alte dispoziţii.

In cursul ultimilor douăzeci de ani, ţările membre OECD au recurs la diverse mijloace de acţiune pentru protecţia şi conservarea mediului. în acest scop, s-a încercat elaborarea unor politici de protecţie a mediului bazate pe examinarea relaţiilor care există între dezvoltarea economică şi calitatea mediului în ţările membre OECD.

Aceste relaţii sunt de o mare complexitate şi presupun:* Creşterea economică a ţărilor membre OECD care este însoţită, pe de o parte de schimbări

structurale şi tehnice, pe de alta de modificări în comportamentul persoanelor particulare, al întreprinderilor private şi publice care influenţează asupra mediului din punct de vedere al producţiei, cât şi al producerii de poluanţi, ca şi asupra prelevării şi exploatării resurselor naturale;

* Schimbările pe care le-a cunoscut starea mediului se pot repercuta asupra economiei prin evoluţia cantitativă şi calitativă a resurselor naturale disponibile, prin rezultatele sectoarelor economice, care sunt strâns legate de mediu (cum sunt agricultura, silvicultura şi turismul) şi prin prejudiciileaduse clădirilor şi sănătăţii oamenilor.

Standardele minime la nivel european asigură, de regulă, mai multe avantaje în domeniul protecţiei mediului decât abordările separate la nivel naţional, deoarece legile, dispoziţiile şi orientările comunităţii sunt obligatorii pentru toate ţările membre.

Piaţa internă comună nu poate fi realizată fără existenţa unor standarde comune privind protecţia mediului pentru fiecare produs. Devierile de la cerinţele privind siguranţa, sănătatea şi protecţia mediului, care se realizează în cazul unor produse, reprezintă tot atâtea motive care conduc la disensiuni în relaţiile comerciale. Se constată astfel că pe măsură ce unele ţări rămân mai în urmă din punct de vedere al cerinţelor unor standarde, cu atât mai mult sunt probabile apariţia unor disensiuni la graniţă şi intervenţii în fluxurile libere de mărfuri, în scopul respectării cerinţelor naţionale.

Un alt aspect, este faptul că protecţia mediului poate declanşa procese de creştere economică prin modernizarea industriei.

Competitivitatea unor industrii importante este determinată, într-o mare măsură, de gradul în care produsele şi procesele de producţie asigură protecţia mediului. în acest cadru există un potenţial

37

pentru înnoirea întregului aparat de producţie şi pentru penetrarea pe noi pieţe viitoare importante. în acest context, se poate utiliza piaţa de dimensiuni sporite şi fără bariere, care ea însăşi, împreună cuconcurenţa puternică, să determine acele produse şi procese care pot găsi afirmare pe piaţă.

Capitolul 2Principii directoare la nivel internaţional pentru dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului

2.1. Indatorirea de a cooperaO mare parte a legilor internaţionale pentru protecţia mediului, impun statelor o obligaţie cu

caracter general, respectiv de a coopera pentru investigarea, identificarea şi evitarea prejudiciilor aduse mediului. în cadrul obligaţiei de cooperare sunt incluse o serie de alte obligaţii cu caracter specific, cum sunt cele privind: schimbul de informaţii, necesitatea notificării şi consultării cu statele potenţial afectate, cerinţa coordonării la nivel internaţional a activităţilor de cercetare.

2.1.1. Generalităţi privind schimbul de informaţiiPractic, fiecare tratat internaţional pentru protecţia mediului conţine prevederi cu caracter

general, care solicită cooperare pentru generarea şi schimbul unor informaţii importante. Exemplele includ:• Convenţia de la Viena pentru Protejarea Stratului de Ozon, care facilitează schimbul de date ştiinţifice, tehnice, socioeconomice şi comerciale, precum şi de informaţii de natură legală (Art.4);• Convenţia privind biodiversitatea, care solicită schimbul de informaţii privind conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice (Art. 17);• Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (Art. 12) şi Protocolul de la Kyoto (Art. 13.4(c)), care solicită facilitarea schimbul de informaţii privind măsurile adoptate pentru abordarea schimbărilor climatice şi a efectelor acestor schimbări.

Suplimentar faţă de contribuţia semnificativă pe care o aduce la aprofundarea înţelegerii problemelor de mediu, prin cerinţele de raportare periodică, schimbul de informaţii reprezintă unul dintre cele mai , importante instrumente pentru monitorizarea implementării la nivel naţional, a obligaţiilor asumate la nivel internaţional de statele semnatare, pentru protecţia mediului. Cerinţele de raportare impuse statelor, acoperă un larg domeniu de activităţi, care includ măsurile pentru:• reducerea comerţului cu animale sălbatice (Art. VIII(7) al Convenţiei privind comerţul internaţional cu specii ameninţate de faună şi floră sălbatică);• reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (Art. 12.17 al Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice);• reducerea concentraţiilor de substanţe care distrug stratul de ozon (Art. 7 al Protocolului de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon);• conservarea diversităţii biologice (Art. 26 al Convenţiei privind diversitatea biologică).

Schimbul de informaţii va continua să rămână şi în viitor un aspect esenţial al protecţiei mediului. Multe dintre convenţiile internaţionale din ultimul deceniu al mileniului trecut au instituţionalizat colectarea şi distribuirea informaţiilor, prin crearea unor organisme internaţionale separate, cu funcţii explicite în generarea şi distribuirea informaţiilor. Spre exemplu, Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice a creat un organism subsidiar, abilitat să furnizeze informaţii şi îndrumări ştiinţifice şi tehnice pe probleme acoperite de Convenţie (Art 9).

38

2.1.2. Cooperarea în domeniul cercetării ştiinţifice şi a observaţiilor sistematiceDatorită importanţei esenţiale a cunoştinţelor ştiinţifice pentru orientarea şi impulsionarea

dreptului şi politicii internaţionale, multe din tratatele pentru protecţia mediului, includ prevederi speciale pentru orientarea şi facilitarea cercetărilor, a analizelor şi pentru publicarea rezultatelor furnizate de cercetările ştiinţifice.

Acordurile internaţionale pentru cooperarea ştiinţifică şi monitorizare sunt conţinute în numeroase convenţii, cum sunt cele care abordează modificările survenite în atmosferă (Art. 3 al Convenţiei de Vienna pentru protecţia stratului de ozon; Art. 5 al Convenţiei Cadru privind Schimbările Climatice), protejarea amplasamentelor considerate a fi moşteniri culturale, etc.

Cu toate că multe dintre prevederile referitoare la cercetarea ştiinţifică sunt foarte generale, unele dintre ele furnizează direcţii şi detalii specifice pentru cercetare, necesare pentru a identifica şi a clarifica natura şi extinderea problemelor de mediu.

Anumite încercări de promovare a cooperării în domeniul cercetării ştiinţifice şi monitorizării sistematice, au, pe lângă rolul de a coordona şi canaliza cerecetarea în scopul de a asista evoluţia dreptului internaţional şi a deciziilor politice din domeniul mediului şi rolul de a orienta transferul de tehnologie şi de resurse financiare de la ţările dezvoltate către cele în curs de dezvoltare. Convenţia de la Viena constituie un exemplu important al modului în care eforturile internaţionale pentru coordonareacercetării ştiinţifice pot sprijini reacţia mai rapidă a factorilor de decizie din domeniile legislativ şi politic la problemele complexe şi urgente pe care le ridică de mediul.

Convenţia de la Viena, ratificată în noiembrie 2001 de 184 de semnatari, face apel la derularea cercetărilor internaţionale, care vizează un set complex de probleme esenţiale pentru înţelegerea şi catalizarea unor reacţii politice la epuizarea stratului de ozon: , . .

Convenţia de la Viena pentru protecţia stratului de ozon, Art. 3 (Cercetare şi observaţii sistematice)

3) Părţile se angajează să coopereze direct, sau prin intermediul organismelor internaţionale competente, pentru a asigura colectarea, validarea şi transmiterea periodică şi în timp util a datelor constând în rezultatele cercetărilor şi observaţiilor, prin utilizarea unor centre importante de date mondiale.

Anexa I a Convenţiei de la Viena, precizează cu un mare grad de detaliu acele domenii care necesită coordonarea cercetării ştiinţifice, incluzând probleme legate de fizica şi chimia atmosferei, potenţialele consecinţe asupra sănătăţii umane şi a mediului generate de creşterea radiaţiilor ultraviolete şi de concentraţiile anumitor gaze. Capacitatea Convenţiei de la Viena de a coordona cercetarea ştiinţifică constituie cheia succesului Părţilor la Convenţie, pentru etapizarea eliminării substanţelor chimice care distrug stratul de ozon, obţinut prin protocolul de la Montreal şi a revizuirilor sale ulterioare.

2.1.3. Notificarea preliminarăPrincipiul notificării preliminare impune obligaţia ca fiecare stat care are planificată o activitate

care poate produce un prejudiciu, să furnizeze în timp util statului potenţial afectat, toate informaţiile necesare, pentru ca acesta să poată lua măsurile care se impun pentru a preveni pagubele ce pot fi provocate asupra teritorilului său şi, dacă este necesar, să demareze consultări cu statul în cauză.Declaraţia de la Rio confirmă principiul notificării preliminare:

Declaraţia de la Rio, Principiul 19 Statele trebuie să furnizeze din timp statelor potenţial afectate, notificări preliminare şi relevante,

privind activităţile care pot avea un impact transfrontalier nefavorabil asupra mediului...

39

Importanţa notificărilor preliminare este reflectată prin strânsa sa legătură cu obligaţia de a efectua evaluări ale impactului asupra mediului în context transfrontalier şi de a obţine acordul scris.

2.1.4. ConsultărilePrincipiul consultării solicită statelor să permită părţilor potenţial afectate să aibă o posibilitate

de a analiza şi discuta o activitate planificată în statul care iniţiază un proiect, activitate care poate provoca o posibilă pagubă în alt stat sau în alte state.

Statul proponent nu este neapărat obligat să se conformeze intereselor statului afectat, dar trebuie să ia în considerare şi aceste interese Obligaţia de a derula consultări este de cele mai multe ori legată de obligaţia notificării prealabile.

2.1.5. Acord scris, prealabilIn situaţiile în care un stat intenţionează să acţioneze pe teritoriul altui stat, simpla notificare şi

consultare nu sunt considerate a fi suficiente. în prezent, majoritatea tratatelor solicită statului care iniţiează acţiunea să obţină în prealabil acordul scris al celuilalt stat. Spre exemplu, o parte la Convenţia de la Basel, care doreşte să exporte deşeuri periculoase, trebuie să informeze statul importator asupranaturii deşeurilor periculoase şi să obţină de la acesta un acord scris:

Convenţia de la Basel, Art. 61). Statul exportator trebuie să anunţe...în scris...autoritatea competentă din statul în cauză, asupra oricărui tip de deplasare de deşeuri periculoase sau de alte deşeuri...2). Statul importator trebuie să răspundă...în scris, acordând consimţământul în ceea ce priveşte deplasarea, cu sau fără a impune condiţii; exprimând refuzul; sau solicitând informaţii suplimentare.... '

Alte activităţi care necesită obţinerea prealalbilă a unui acord scris includ:• acordarea de asistenţă de urgenţă în caz de accident nuclear:

Convenţia privind Asisitenţa în Caz de Accident Nuclear şi Urgenţă Radiologică, Art. 21. Dacă un stat parte are nevoie de asistenţă în cazul unui accident nuclear sau al unei urgenţe

radiologice, poate solicita direct sau prin intermediulu Agenţiei sau, după caz, de la orice organizaţii interguvernamentale, asistenţa oricărei alte părţi, indiferent de faptul că respectivul accident sau respectiva urgenţă se produce în cadrul teritoriului său.

• exportul de substanţe chimice interzise pe plan naţional.

Convenţia de la Rotterdam privind procedura de acord scris prealabil pentru anumite substanţe toxice şi pesticide din sfera comerţului internaţional, Art. 8

Pentru orice altă substanţă chimică în afara celor enumerate în Anexa III, care a fost inclusă în procedura de acord scris preliminar anterior datei întrunirii primei Conferinţe a Fanţilor (CoP), CoP va decide cu ocazia întrunirii sale asupra înscrierii respectivei substanţe în Anexa III, cu condiţia satisfacerii tuturor cerinţelor solicitate pentru înscrierea sa în Anexa III.

• prospectarea resurselor genetice:

Convenţia privind biodiversitatea, Art. 5

40

5. Accesul la resursele genetice va fi condiţionat de obţinerea prealabilă a unui acord scris din partea părţii contractante care furnizează astfel de resurse...

2.1.6. Notificarea în caz de urgenţeUnul dintre cele mai importante aspecte ale cooperării internaţionale în domeniul mediului este

obligaţia de a notifica părţile afectate în cazuri de urgenţă care produc efecte transfrontaliere. Declaraţia de la Rio codifică acest principiu:

Declaraţia de la Rio, Principiul 18Statele trebuie să notifice imediat alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de

urgenţe, pentru care există probabilitatea de a produce efecte păgubitoare bruşte, mediului din alte state.Notificarea în caz de urgenţe reprezintă versiunea notificării necesare după producerea faptului,

comparativ cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este de a permite şi crea părţilor afectate cea mai mare posibilitate de a se pregăti pentru a micşora potenţialele pagube. Prevederile privind notificarea în caz de urgenţe constituie elemente importante ale reacţiilor internaţionale în special cuprivire la:

• accidentele industriale;

Convenţia de la Helsinki privind Efectele Transfrontaliere ale Accidentelor Industriale, Art. 81. în vederea obţinerii şi transmiterii notificărilor privind accidentele industriale, care să conţină

informaţiile necesare pentru neutralizarea efectelor transfrontaliere, Părţile trebuie să instituie şi să întreţină în stare de funcţiune, la nivelurile adecvate, sisteme de notificare ale accidentelor industriale.Şi

• accidentele nucleare:

Convenţia privind Notificarea din timp a unui Accident Nuclear, Art. 2 în cazul unui accident...statul Parte...trebuie:a) să notifice imediat, direct sau prin intermediul Agenţiei, pe acele state care sunt sau pot fi afectate în mod fizic şi Agenţia...cu privire la accidentul nuclear, natura sa, momentul producerii şi localizarea sa exactă...b) să furnizeze prompt statelor menţionate în subparagraful a), direct sau prin intermediul Agenţiei şi Agenţiei astfel de informaţii disponibile, importante pentru micşorarea consecinţelor radiologice în respectivele state...

2.1.7. Principiul asistenţei în caz de urgenţeDeşi nu se poate vorbi încă de o confirmare a obligaţiei de a furniza asistenţă în caz de urgenţă,

decât pentru statul responsabil pentru crearea respectivei situaţii, importanţa asistenţei mutuale în cazuri de urgenţe a fost afirmată şi prin Declaraţia de la Rio:

Declaraţia de la Rio, Principiul 18 Statele trebuie să notifice alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de urgenţe

care au probabilitatea de a produce efecte dăunătoare bruşte asupra mediului din respectivele state. Comunitatea internaţională trebuie să facă toate eforturile pentru a ajuta statele afectate de astfel de situaţii.

41

Asistenţa în caz de urgenţe implică de multe ori efectuarea de operaţiuni pe teritoriul statului afectat, tranzacţii financiare şi managementului ajutoarelor în natură. Spre exemplu, Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear sau radiologie este concepută pentru a reduce timpul de reacţie a comunităţii internaţionale, prin deschiderea unor canale directe pentru solicitarea asistenţei şi pentru pregătirea comunităţii internaţionale pentru acţiuni prompte şi funcţionale:

Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear sau radiologie, Art. 1 1. Dacă un stat Parte (la convenţie) are nevoie de asistenţă în caz de accident nuclear sau urgenţă

radiologică, ... poate solicita asistenţa de la oricare stat Parte, ... sau de la orice organizaţii internaţionale interguvernamentale...

2.2. Datoria de a evita prejudicierea mediului2.2.1. Datoria generală de a evita prejudicierea mediului

Un principiu larg acceptat în dreptul internaţional al mediului solicită statelor să asigure ca activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau propriului control să nu producă pagube mediului din alte state sau mediului comun. Acest principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm şi reiterat integral prin Declaraţia de la Rio (Principiul 2):

Declaraţia de la Stockholm, Principiul 21In conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au...

responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.

Obligaţia de a împiedica producerea prejudiciilor este de multe ori prevăzută pentru a solicita statelor să ia toate măsurile practicabile pentru evitarea pagubelor. Spre exemplu, Convenţia de la Espoo prevede:Convenţia privind Evaluarea Impactului asupra mediului în context transfronalier, Art. 21. Statele trebuie să ia individual sau în comun, toate măsurile adecvate pentru a împiedica, reduce şi controla efectele transfrontaliere nefavorabile semnificative ale activităţilor propuse.

Similar, în încercarea de a reduce pagubele provocate de poluare, Convenţia de la Basel solicită un management sănătos al deşeurilor periculoase şi al altor deşeuri:Convenţia de la Basel, Art. 2

8. „Managementul sănătos al deşeurilor periculoase şi al altor deşeuri" presupune luarea tuturor măsurilor practicabile pentru a asigura că deşeurile periculaose şi alte deşeuri sunt gestionate astfel încât să fie protejată sănătatea umană şi mediul împotriva efectelor dăunătoare care pot fi provocate de aceste deşeuri.

Creditul acordat măsurilor „practicabile" sugerează faptul că obligaţia de a împiedica producerea de prejudicii nu este absolută, dar cel puţin solicită statelor să acţioneze energic şi cu bună credinţă pentru a lua toate măsurile necesare destinate evitării producerii de pagube asupra mediului.

2.2.2. Principiul nediscriminării între stateO variaţie mai îngustă a obligaţiei cu caracter general de a împiedica prejudicierea mediului este

obligaţia de nu lua măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat către teritoriul altui stat. Principiul „nediscriminării" asigură ca „poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră să fie supuşi

42

unor prevederi legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei poluări echivalente produse în propria ţară".

Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi cele care stabilesc niveluri admisibile de poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte prevederi de fond similare sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate, indiferent dacă poluarea afectează resursele naţionale sau pe ale altui stat.

2.2.3. Prevenirea poluării şi reducerea deşeurilorPrincipiul prevenirii poluării derivă de asemenea din obligaţia cu caracter general de evitare a

producerii de pagube asupra mediului.Actuala focalizare pe prevenirea poluării, manifestată atât de industrie cât şi de factorii de

decizie politică, reflectă o recunoaştere sporită a realităţii că evitarea sau reducerea poluării este aproape întotdeauna mai puţin costisitoare, decât încercarea de a remedia sau reface o zonă contaminată.

In termeni generali, principiul prevenirii poluării a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm:

Declaraţia de la Stockholm, Principiul 6 Trebuie stopate evacuările de substanţe toxice sau de alte substanţe şi eliberările de căldură, în atare cantităţi sau concentraţii, care pot produce depăşirea capacităţii mediului de a le face inofensive, pentru a asigura că ecosistemele nu vor fi supuse unor pagube ireversibile severe.

Anumite acorduri prevăd standarde care cuantifică reducerea poluării, incluzând uneori şi termene specifice pentru reducerea sau eliminarea anumitor emisii. Exemple majore în acest sens le constituie Protocolul de la Montreal şi Protocolul de la Kyoto.

In alte cazuri, prevenirea poluării se referă exclusiv la reducerea deşeurilor prin metode de proiectare, înlocuire a materiilor prime şi alte metode de producţie mai puţin poluante.

In prezent industria recunoaşte că proiectarea unui produs sau a unui proces tehnologic care conduce la reducerea deşeurilor este de multe ori mai puţin costisitoare decât utilizarea tehnologiilor de „reducere a poluării la capătul conductei" sau opţiunile de eliminare. Cele mai moderne companii caută în prezent să utilizeze metode şi procese de producţie cât mai puţin poluante, care să reducă inputul dematerii prime şi energie şi evacuările de deşeuri, pornind de la proiectarea iniţială a unui produs şi a procesului său de producţie, urmată de întregul ciclu de viaţă şi sfârşind cu eliminarea sa finală. Spre exemplu, constructorii de automobile din Germania, proiectează maşinile pentru a reduce cantitatea de deşeuri care rezultă la abandonarea acesteia. Fiecare componentă a maşinii este proiectată astfel încât săpermită separarea sa facilă şi este marcată cu un cod pentru a uşura reciclarea şi reutilizarea sa.

2.2.4. Principiul precauţieiPrincipiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a mediului, care

vizează evitarea pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile:Declaraţia de la Rio, Principiul 15

... In cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii ştiinţifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor în vederea prevenirii producerii degradării mediului.

Abordarea bazată pe principiul precauţiei stă la baza a numeroase instrumente legale internaţionale şi este de asemenea aplicată în variate domenii, de la protejarea speciilor ameninţate, la prevenirea poluării.

43

Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai putea permite luarea unor măsuri funcţionale pentru a contracara posibile pagube asupra mediului.

Principiul precauţiei poate avea implicaţii extinse. Spre exemplu, implemenlarea principiului precauţiei în contextul prevenirii poluării, a condus la formularea de către Consiliul de Conducere al UNEP a solicitării exprese adresate statelor de a adopta „metode alternative de Producţii mai Curate, care să includă selectarea materiilor prime, înlocuirea produselor, tehnologii şi procese de producţiecurate, ca măsuri de implementare a principiului precauţiei, pentru a promova sisteme ce producţie care să micşoreze sau să elimine generarea deşeurilor periculoase...".

2.2.5. Evaluarea impactului asupra mediuluiIn prezent există numeroase instrumente şi instituţii internaţionale precum şi o serie de ţări care

solicită efectuarea unei forme de evaluare a impactului asupra mediului (EIM).EIM este un proces conceput pentru a examina, analiza şi evalua activităţi propuse, pentru a

maximiza potenţialul de dezvoltare sănătoasă şi durabilă. Procesul EIM este conceput pentru a asigura că:

a) autorităţile guvernamentale cu responsabilităţi în domeniul protecţiei mediului au identificat în integralitate şi au luat în considerare efectele activităţilor propuse asupra mediului, p-ecum şi alternativele care evită sau micşorează efectele produse; şi

b) cetăţenii afectaţi au posibilitatea de a înţelege proiectul sau politica propusă şi de a-şi exprima opiniile în faţa factorilor de decizie, anterior demarării propriu-zise a activităţii în cauză.

Spre exemplu, Convenţia privind Biodiversitatea afirmă:Convenţia privind Biodiversitatea, Art. 14.1a) Semnatarii convenţiei trebuie să introducă proceduri adecvate, care să solicite efectuarea evaluării impactului asupra mediului pentru proiectele care prezintă probabilitatea de a avea efecte dăunătoare semnificative asupra diversităţii biologice, în vederea evitării sau micşorării unor atare efecte şi, când este cazul, să permită participarea publică la aceste proceduri.

Pentru a realiza obiectivul unei mai largi participări publice şi al unor mai bune decizii de dezvoltare, procesul de EIM trebuie demarat încă din etapa de planificare.Se analizează în integralitate efectele importante, măsurile de micşorare a acestora şi alternativele pentru evitarea sau micşorarea efectelor. în vederea studierii şi comentării, se pune la dispoziţia cetăţenilor, un proiect al raportului de EIM, care prezintă efectele care rezultă asupra mediului, alternativele proiectului şi posibilele măsuri de micşorare a efectelor. Raportul final al EIM consideră opiniile importante şirecomandă măsurile adecvate pentru micşorarea pagubelor aduse mediului.

EIM a devenit de asemenea din ce în ce mai importantă în context transfrontalier. Convenţia de la Espoo din 1991 specifică obligaţia statelor privind EIM în context transfrontalier.

2.3. Datoria de a compensa prejudiciul2.3.1. Responsabilitatea statului

Regula de bază a responsabilităţii statului în contextul protecţiei mediului poate fi sintetizată în felul următor: statele sunt responsabile pentru prejudiciile aduse mediului din alte state sau mediului global, rezultate prin încălcarea unei reguli internaţionale sau a unui standard internaţional general acceptat. Responsabilitatea statului este confirmată prin Declaraţia de la Stockholm:

Declaraţia~de la Stockholm, Principiul 2.1

44

Statele au...responsabilitatea de a asigura că activităţile aflate în jurisdicţia sau sub controlul lor nu provoacă pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.

Elementele constitutive fundamentale pentru a revendica responsabilitatea statului se consideră a fi următoarele:• Paguba produsă asupra mediului trebuie să fie rezultatul încălcării unei legi internaţionale.

Dreptul internaţional al mediului este în formare, iar multe tratate pentru protecţia mediului sunt puternic fundamentate pe obligaţiile generale privind cooperarea. Aceste obligaţii, împreună cu prevederile specifice de interdicţie, pun de multe ori probleme dificile la demonstrarea şi confirmareavinovăţiei.• Statul este responsabil atât pentru propriile activităţi, cât şi pentru activităţile persoanelor juridice sau fizice aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control. Astfel, chiar dacă nu statul este poluatorul direct, el este responsabil pentru eşecul său în stoparea sau controlarea activităţilor poluatoare efectuate de alţii. în baza acestei reguli, statele pot fi responsabile pentru că: nu au adoptat sau impus legile necesare pentru protecţia mediului; nu au încetatactivităţile periculoase; sau au lăsat nepedepsite cazurile de încălcare a legii.

• Nu trebuie să existe circumstanţe justificative, cum ar fi acordul statului afectat sau o cauză intermediară, cum ar fi o acţiune divină.

• Paguba trebuie să fie „semnificativă", ceea ce poate pune serioase probleme pentru constituirea dovezilor şi cuantificarea prejudiciilor.

In practică, există puţine acţiuni juridice bazate pe responsabilitatea statului majoritatea cazurilor de poluare nefiind soluţionate la nivel internaţional, ci prin intermediu! regulilor internaţionale de răspundere civilă, adică direct între persoanele implicate. Sunt de asemenea importante comisiile internaţionale de revendicare, care distribuie fonduri „donate" de statul generator al prejudiciului, direct statului reclamant. O astfel de procedură permite statelor să rezolve revendicările, fără a admite responsabilitatea legală.

2.3.2. Răspunderea juridică a statului şi răspunderea civilăIn dreptul internaţional al mediului continuă să se facă o distincţie între „responsabilitatea"

internaţională şi „răspunderea juridică" internaţională: prima se constituie ca urmare a unor acţiuni ilegale, iar ultima este în principal axată pe acţiuni licite. Impunerea răspunderii juridice pentru acţiuni neinterzise de dreptul internaţional, indiferent de vină sau de legalitatea activităţii, accentuează asupraprejudiciului şi nu asupra comportamentului.

Principiile tradiţionale ale responsabilităţii statului pot fuziona cu conceptul răspunderii juridice a statului, în particular în cazurile care implică activităţi extrem de periculoase, situaţii în care statul trebuie să se conformeze unor standarde stricte, a căror încălcare este generatoare de prejudicii care atrag „responsabilitatea statului".

Nu există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul şi modalitatea de plată a compensării, ci doar prevederi cu caracter general:

Declaraţia de la Rio, Principiul 13 Statele trebuie să-şi elaboreze legi naţionale privind răspunderea şi compensarea victimelor

poluării şi a altor pagube aduse mediului. De asemenea, Statele trebuie să coopereze cu o mai mare promptitudine şi determinare pentru a elabora legi internaţionale suplimentare referitoare la răspunderea

45

şi compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii aduse mediului prin activităţi aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control, în zone aflate în afara jurisdicţiei naţionale.

In schimb, în multe tratate este abordată în mod principial, răspunderea juridică în cazul prejudiciilor cauzate de poluare. Spre exemplu, Convenţia de la Basel din 1989 conţine o astfel de obligaţie părţilor:

Convenţia de la Basel, Art. 12 Consultări privind răspunderea juridicăPărţile trebuie să coopereze, în vederea adoptării, pe cât de curând posibil, a unui protocol care

să stabilească reguli şi proceduri adecvate în domeniul răspunderii materiale şi compensării pagubelor provocate de transportul transfrontalier şi de eliminarea deşeurilor periculoase şi a altor deşeuri.

Negocierile asupra acestui protocol sunt în prezent în derulare, iar un proiect aflat în discuţii conţine un sistem cu trei tipuri de răspundere juridică:

• Răspunderea juridică primară, se va manifesta prin răspunderea civilă individuală a operatorilor.

• Această răspundere va fi dublată de un fond subsidiar de compensare.• în ultimă instanţă statul va fi considerat răspunzător.

De asemenea, s-au adoptat o serie de convenţii care vizează protecţia mediului, pentru a asista părţile individuale păgubite în utilizarea sistemelor de răspundere juridică civilă pentru a obţine compensaţii.

2.3.3. Principiul „poluatorul plăteşte"Conform principiului „poluatorul plăteşte", poluatorul este obligat să suporte cheltuielile pentru

realizarea măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate de poluare. Instituirea principiului „poluatorul plăteşte" asigură reflectarea în preţul produselor a costurilor de producţie, incluzând costurile asociate poluării, degradării resurselor şi prejudicierii mediului. Costurile pentru protecţia mediului sunt reflectate sau „internalizate" în preţul fiecărui bun. Rezultatul constă în aceea că, produsele mai puţin poluante vor necesită costuri mai reduse, iar consumatorii se vor putea orienta către produsele mai puţin poluante. Consecinţele majore se vor concretiza într-o utilizare mai eficientă a resurselor şi în generarea unei poluări mai reduse.

Iniţial recomandat de Consiliul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în mai 1972, principiul poluatorul plăteşte a cunoscut o creştere a acceptării ca principiu internaţional pentru protecţia mediului. Principiul a fost explicit adoptat în Declaraţia de la Rio:

Declaraţia de la Rio, Principiul 16 Autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internaiizarea costurilor pentru

protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi investiţiile internaţionale.

2.3.4. Accesul egal la procedurile administrative şi judiciareO problemă centrală a dezbaterilor pe tema compensaţiilor pentru prejudiciile aduse mediului o

constituie orientarea actuală către accesul egal la proceduriile administrative şi judiciare. Conform principiului accesului egal, părţilor afectate dintr-un stat trebuie să li se confere acelaşi acces la remediere şi reparare, care este furnizat părţilor afectate din statele în care sunt localizate activităţile poluatoare.Principiul se extinde şi asupra problemelor de răspundere juridică şi compensare:

46

Convenţia de la Helsinki privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, Art. 9 .3. Părţile...trebuie să garanteze persoanelor fizice sau juridice care sunt sau pot fi afectate în mod

nefavorabil de efectele transfrontaliere ale unui accident produs pe teritoriul uneia dintre Părţi, accesul la procedurile administrative şi juidiciare, inclusiv a posibilităţilor de a iniţia o acţiune legală (un proces) şi de a face recurs împotriva unei decizii care le afectează drepturile, similare cu cele disponibile persoanelor (fizice sau juridice) aflate în propria jurisdicţie.

2.4. Statutul legal al resurselor naturale şi al zonelor comuneMulte dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile anterior prezentate sunt axate pe controlul

poluării mediului. La fel de importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele privind utilizarea durabilă a resurselor naturale.

In mod tradiţional, resursele naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au fost considerate ca fiind de domeniul legilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale.

In cea ce priveşte resursele împărţite de diferite naţiuni (râurile, speciile migratoare, etc) s-a simţit nevoia unor regulamente internaţionale.

Similar, problemele privind zonele aflate în afara jurisdicţiilor naţionale (de exemplu, mările nordului, Antarctica, spaţiul extraterestru), necesită cooperare internaţională şi au condus la conturarea unui nou concept, respectiv „moştenirea comună a umanităţii".

Creşterea relativ recentă a urgenţei cu care se pun problemele mediului la nivel internaţional şi recunoaşterea mai accentuată a interrelaţionării ecologice, pun probleme legate de suveranitatea statelor asupra resurselor naturale. Aceaste dezbateri sunt fundamentate pe conceptul de moştenire comună a umanităţii, pentru a sugera că umanitatea are motive de îngrijorare comune privind anumite resurse sau activităţi (spre exemplu, emisiile de gaze cu efect de seră), care ar putea fi altfel considerate ca fiind în întregime de domeniul suveranităţii statului. în cele ce urmează se prezintă aceste concepte şi implicaţiile lor pentru dreptul internaţional al mediului şi al dezvoltării durabile.

2.4.1. Suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturaleIn relaţiile dintre state, suveranitatea semnifică independenţă; adică dreptul de a exercita, în

cadrul unui teritoriu delimitat şi fără amestecul altor state, funcţiile unui stat, cum sunt exercitarea jurisdicţiei şi a impunerii legilor asupra persoanelor din interior.

Conceptul de suveranitate perpetuă asupra resurselor naturale, deşi inclus în principiul mai larg al suveranităţii teritoriale, are origini relativ recente.

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a declarat, printre altele, că dreptul oamenilor şi al naţiunilor la suveranitatea perpetuă asupra bogăţiilor şi resurselor lor naturale, trebuie exercitat în interesul dezvoltării naţionale şi al bunăstării oamenilor din respectivele state. Prin respectiva rezoluţie s-a afirmat de asemenea că explorarea, dezvoltarea şi distribuţia unor astfel de resurse, ca şi importul de capital străin, necesare în aceste scopuri, trebuie să se conformeze cu regulile şi condiţiile, referitoare la autorizarea, restricţionarea sau interzicerea unor astfel de activităţi, pe care oamenii şi naţiunile le consideră de bună voie a fi necesare sau de dorit.

Suveranitatea naţională asupra problemelor resurselor naturale, a fost reafirmată şi în Convenţia UNESCO pentru Protecţia Moştenirii Culturale şi Naturale Mondiale, care, simultan cu obligaţia statelor angajate în convenţie, de a coopera la protejarea anumitor amplasamente care constituie moşteniri culturale sau naturale, subliniază respectul deplin pentru suveranitatea statelor pe ai căror teritoriu suntlocalizate respectivele amplasamente;

47

Convenţia UNESCO pentru Protecţia Moştenirii Culturale şi Naturale Mondiale, Art. 6 1. Simultan cu respectarea deplină a suveranităţii Statelor pe al căror teritoriu este situată moştenirea culturală şi naturală...fără a fi în detrimentul dreptului de proprietate conferit în baza legislaţiei naţionale, Statele Parte la această Convenţie admit că această moştenire constituie o moştenire mondială, pentru protejarea căreia întreaga comunitate internaţională are datoria de a coopera.

Mai recent, Convenţia asupra Biodiversităţii afirmă dreptul suveran al statelor asupra propriilor resurse naturale şi autoritatea de a reglementa accesul la resursele genetice prin legi naţionale;

Convenţia asupra Biodiversităţii, Art. 15Recunoscând drepturile suverane ale statelor asupra propriilor resurse naturale, autoritatea de a

stabili accesul la resursele genetice revine guvernelor naţionale şi se supune legilor naţionale.Conceptul de suveranitate perpetuă nu este aboslut, ci este supus unei îndatoriri generale de a nu

prejudicia interesele altor state. Această condiţie a fost exprimată prin Declaraţia de la Stockholm (Principiul 21) şi reafirmată prin Declaraţia de la Rio:

Declaraţia de la Rio, Principiul 2 In conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au

dreptul suveran de a exploata propriile resurse în baza propriilor politici de protecţie a mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau aflate sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.

Suveranitatea perpetuă este uşor condiţionată, pentru a reflecta obiectivul de dezvoltare durabilă prin echitatea între generaţii:

Declaraţia de la Rio, Principiul 3Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit astfel încât să respecte în mod echitabil necesităţile de

dezvoltare şi mediu ale generaţiilor prezente şi a celor viitoare.Conturarea conceptului de „interes comun" al umanităţii poate ajuta la clarificarea obiecţiilor

privind suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Pe măsură ce sporesc cunoştinţele referitoare la legăturile dintre ecosisitemele planetei, va creşte şi numărul activităţilor sau resurselor care vor putea fi clasificate ca fiind de interes comun, furnizând în acest fel baza conceptuală pentru reglementăriinternaţionale adecvate.

2.4.2. Resurse împărţiteAcest concept se referă la resurse care nu se află în întregime în jurisdicţia teritorială a unui

singur stat, ci sunt repartizate de ambele părţi ale frontierelor sau migrează de la un teritoriu la altul. Exemplele includ: bazine hidrografice; mări închise sau parţial închise, sisteme montane, cumpene ale apelor; specii sălbatice migratoare. Principiul director care guvernează conceptul de resurse împărţite seregăseşte în obligaţia generală de utilizare echitabilă şi armonioasă a unor astfel de resurse. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Regulile adoptate la Helsinki în 1966 privind utilizarea apelor râurilor internaţionale:

* Regulile de la Helsinki privind utilizarea apelor râurilor internaţionale, a 52 a Conferinţă a Asociaţiei Dreptului Internaţional,Cap. 1, Art. II

48

Un bazin hidrografic internaţional este'o zonă geografică întinsă pe teritoriul a două sau mai multe State şi este delimitat de cumpenele apelor care conturează zonele de captare ale reţelei hidrografice, incluzând apele de suprafaţă şi subterane care curg către un punct comun.

Cap. 1,Art. III Un Stat care împarte un bazin hidrografic internaţional este un stat pe teritoriul căruia se găseşte

un bazin hidrografic internaţional.

Cap. 2, Art. IVFiecare Stat care împarte un bazin hidrografic are, în cadrul teritoriului său, dreptul să

beneficieze de o parte corespunzătoare şi echitabilă a apelor unui bazin hidrografic internaţional.Deşi principiul utilizării durabile înglobează un larg domeniu de responsabilităţi, marea lor

majoritate se referă la cooperare, notificare şi consultare.Aceste aspecte sunt cuprinse şi în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU:

Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Cap. II, Art 3La exploatarea resurselor naturale împărţite de două sau mai multe ţări, fiecare stat trebuie să coopereze, în baza unui sistem de informare şi a unor consultări prealabile, pentru a realiza o utilizare optimă a unor astfel de resurse, fără a provoca pagube intereselor legitime ale altora.

Practic, toate principiile legate de cooperarea internaţională şi îndatorirea de a evita producerea de prejudicii se aplică activităţilor statului legate de resursele naturale împărţite.

2.4.3. Moştenirea comună a umanităţiiZonele globale comune sau zonele universale desemnează acele zone aflate în afara limitelor

jurisdicţiilor naţionale, cum sunt mările nordului, fundul mărilor, Antarctica, spaţiul extraterestru sau stratul de ozon. în general, pentru resursele aflate în aceste zone, conceptul de suveranitate perpetuă nu se aplică. Deşi sursele primare ale conceptului de „moştenire comună a umanităţii" sunt legate de protejarea anumitor monumente culturale sau naturale:

Convenţia UNESCO pentru Protecţia Moştenirii Culturale şi Naturale Mondiale;Preambul ...deteriorarea sau dispariţia oricărui tip de moştenire culturală constituie o sărăcire păgubitoare a moştenirii culturale a tuturor naţiunilor lumii, ......convenţiile internaţionale existente, recomandările şi rezoluţiile privind proprietatea culturală şi naturală, demonstrează importanţa pe care o are pentru toţi oamenii lumii păzirea acestei proprietăţi unice şi de neînlocuit, indiferent de deţinător,......componente ale moştenirii culturale şi naturale sunt de un interes ieşit din comun şi ca urmare trebuie protejate ca părţi ale moştenirii mondiale a umanităţii în ansamblul său.şi de spaţiul extraterestru:

Tratatul privind spaţiul extraterestru, Art. IExplorarea şi utilizarea spaţiului extraterestru, incluzând luna şi alte corpuri cereşti, se vor

realiza în beneficiul şi interesul tuturor ţărilor, indiferent de gradul de dezvoltare economică sau ştiinţifică al acestora şi trebuie să aparţină umanităţii în ansamblul său.

Acest concept a fost ridicat la rang de principiu central la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Dreptul Mării, din 1982. Căutând să instituie un regim de gestionare comună a fundului mărilor, convenţia stipulează:Conferinţa Naţiunilor Unite privind Dreptul Mării ;

49

Art. 136, Moştenirea comună a umanităţiiZona şi resursele sale constituie moştenire comună a umanităţii.

Art. 137, Statutul legal al Zonei şi a resurselor sale1. Nici un stat nu trebuie să pretindă sau să-şi exercite suveranitatea sau drepturi de suveranitate

asupra Zonei sau asupra resurselor sale...2. Toate drepturile pentru resursele din Zonă aparţin umanităţii în ansablul său...

Art. 140, Beneficiul umanităţii1. Activităţile din Zonă,... trebuie să se realizeze în beneficiul umanităţii în ansamblul său,

indiferent de localizarea geografică a Statelor...2. Autoritatea va întocmi prevederi privind împărţirea echitabilă a beneficiilor financiare şi a

altor beneficii economice provenite din activităţi desfăşurate în zonă, prin orice mecanism adecvat şi nediscriminatoriu....

Deşi zonele comune sunt deschise utilizării legitime, paşnice şi raţionale de către toate statele, acestea nu pot fi atribuite de către nici un stat. Statele trebuie să coopereze pentru conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor comune universale, şi în cea mai pură formă trebuie să împartă bogăţia economică a acelor zone.

Mai recent, conceptul moştenirii comune a umanităţii a fost aplicat pentru protejarea Antarcticei prin decizia de a face din respectivul continent o zonă universală, cu drepturi de exploatare extrem de limitate:

Protocolul privind protecţia mediului la Tratatul privind AntarcticaArt. 2, Obiectiv şi desemnare (a Zonei)

Părţile se obligă la protejarea absolută a mediului Antarcticei şi a ecosistemelor dependente ale sale şi desemnează în consecinţă Antarctica drept o rezervaţie naturală, destinată păcii şi ştiinţei.Art. 7, Interzicerea activităţilor care utilizează resurse minerale

Este interzisă orice activitate care utilizează resursele minerale, cu excepţia activităţilor de cercetare ştiinţifică.

2.4.4. îngrijorările comune ale umanităţiiDeşi „moştenirea comună a umanităţii" s-a dovedit a fi un concept util în evoluţia regimului

internaţional de reglementare a resurselor globale, el nu a fost larg acceptat în cea ce priveşte alte resurse sau activităţi de interes pentru comunitatea internaţională. Conceptul moştenirii comune este privit ca fiind în opoziţie cu suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Ca urmare, nu conferă o justificare imperativă pentru reglementarea unor probleme la nivel intern, cum ar fi conservarea biodiversităţii sau emisiile de gaze cu efect de seră.

In acelaşi timp însă, se manifestă un consens în continuă creştere privind interdependenţele dintre ecosisteme şi activităţile umane desfăşurate pe glob şi o aprofundare a înţelegerii faptului că întreaga umanitate poate avea un interes, bazat pe îngrijorările cauzate de problemele mediului, generate de anumite activităţi sau resurse aflate în întregime în interiorul frontierelor statale.

Compromisul realizat în cazul Convenţiei privind Biodiversitatea şi Convenţiei privind Schimbările Climatice este datorat existenţei unor „îngrijorări" comune ale umanităţii. Acest principiu poate să nu fie definit explicit, dar conferă cadrul pentru reglementarea la nivel internaţional a unor activităţi sau resurse care altfel ar fi de domeniul sau sub controlul suveran al unor state individuale.

Pe măsură ce se lărgeşte îngrijorarea legată de problemele mediului la nivel internaţional, este de aşteptat ca şi conceptul „îngrijorărilor comune" ale umanităţii să se extindă în alte zone. Dacă se va forma un drept internaţional al dezvoltării durabile, care să constrângă deciziile de dezvoltare internă, el

50

va fi conceptual fundamentat pe aceeaşi înţelegere aprofundată a interdependenţei ecologice, care a condus ia evoluţia conceptului de îngrijorări comune ale umanităţii.

Capitolul 3Strategia UE pentru dezvoltarea durabilă.Obiective - ţintă şi modalităţi de acţiune

3.1 IntroducereDezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997,

prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. în anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.

In anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în, continuare.Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător,' care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă drept o componentă esenţiaiă a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001.

Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să foloseascăresursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.

Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească şi implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.

Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru obiectivelor dezvoltării durabile.

In acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:• Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de impactul negativ asupra mediului;

51

• Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;• Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viată ridicate şi unor tocuri de muncă abundente şi bine plătite;• Indeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice şi socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia UE statuează următoarele principii directoare:• Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;• Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;• Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;• Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;• Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;• Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi global;• Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi consultarea factorilor interesaţi;• Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice şi investiţionale;• Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;• Aplicarea principiului "poluatorul plăteşte".

Aspectele de conţinut ale Strategiei UE se concentrează asupra unui număr de 7 provocări cruciale şi 2 domenii trans-sectoriale. Multe dintre ţintele convenite în cadrul UE sunt stabilite în expresie numerică sau procentuală, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate statele membre.

Strategia UE stabileşte, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii de raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene şi statelor membre, asupra angajamentelor asumate. Următorul ermen pentru analizarea progreselor înregistrate şi revederea priorităţilor Strategiei UE de către Consiliul European este septembrie 2009, cu obligaţia statelor membre te a raporta asupra implementării Strategiilor Naţionale până cel mai târziu în luna iunie 2009.

Intrucât România s-a angajat să finalizeze propria Strategie Naţională pentru tezvoitare Durabilă, revizuită, până la sfârşitul anului 2008 şi să o prezinte apoi comisiei Europene, primul termen de raportare asupra implementării este luna iunie 2011.

3.2. Provocări cruciale3.2.1. Schimbările climatice şi energia curată

Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi a efectelor negative ale acestora asupra societăţii şi mediului.

Conform prevederilor Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, ratificată de România în 1994, schimbările climatice sunt definite ca fiind modificările care pot fi atribuite direct sau indirect activităţilor omeneşti şi care afectează compoziţia atmosferei la nivel global şi se adaugă variabilităţii naturale a climei observate în decursul unor perioade relevante. în pofida tuturor eforturilor prezente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, temperatura globală va continua să crească, fiind necesare, în acelaşi timp, măsuri urgente de adaptare ia efectele schimbărilor climatice.

Prin Strategia şi Planul de Acţiune ale României în domeniul schimbărilor climatice în perioada 2005-2007, au fost realizate o serie de acţiuni importante atât în domeniul limitării emisiilor de gaze cu

52

efect de seră, cât şi al adaptării la efectele schimbărilor climatice şi creşterii gradului de conştientizare în acest domeniu.

Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii Europene, se conformează obiectivelor politice ale Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv de reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, precum şi creşterea eficienţei energetice cu 20%, precum şi un consum minim de 10% de biocarburant din consumul total în domeniul transporturilor. în contextul obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, promovarea utilizari surselor regenerabile de energie constituie un domeniu de importanţă majoră înpachetul legislativ privind schimbările climatice şi energia din surse regenerabite prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. Ţintele avute în vedere şi termenele de punere în aplicare sunt, în unele privinţe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă revizuită a UE din iunie 2006.

Pachetul legislativ menţionat este încă în dezbatere la nivel european, urmând ca cel târziu în anul 2009 acesta să fie adoptat.

In conformitate cu Noua Politică Energetică a Uniunii Europene din 2007, energia este un element esenţial al dezvoltării la nivelul Uniunii. în aceeaşi măsură, ea prezintă o provocare din punctul de vedere al impactului sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, al creşterii dependenţei de importul de resurse energetice, precum şi al tendinţei de creştere a preţului energiei. Se porneşte de larecunoaşterea faptului ca UE este tot mai expusă la instabilitatea pieţelor internaţionale de energie şi la tendinţa de monopolizare a rezervelor de hidrocarbune de către un grup restrâns de deţinători.

Prin realizarea unei pieţe interne de energie, Uniunea Europeană urmăreşte stabilirea unor preţuri corecte şi competitive, stimulează economisirea de energie şi atragerea de investiţii în sectorul energetic.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Satisfacerea necesarului de energie pe termen scurt şi mediu şi crearea premiselor pentru securitatea energetică a ţării pe termen lung conform cerinţelor unei economii moderne de piaţă, în condiţii de siguranţă şi competitivitate; îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de seră; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Pentru România, ca stat membru ai Uniunii Europene, este deosebit de importantă racordarea la cadrul general al politicii energetice comunitare care are patru obiective majore pe termen mediu şi lung: creşterea securităţii alimentării cu energie şi a infrastructurii critice; creşterea competitivităţii în domeniul energiei, reducerea impactului asupra mediului şi integrarea în piaţa regională de energie.

Principalele direcţii strategice în domeniul politicii energetice, pe care România trebuie să-şi mobilizeze cu prioritate eforturile în conformitate cu obiectivele şi politicile convenite la nivelul Uniunii Europene, sunt:

• Securitatea energetică: Menţinerea suveranităţii naţionale asupra resurselor primare de energie şi respectarea opţiunilor naţionale în domeniul energiei; creşterea siguranţei ofertei de energie şi menţinerea unui grad acceptabil de dependenţă faţă de importuri prin diversificarea surselor de import, a resurselor energetice proprii, a rutelor şi reţelelor de transport naţionale şi regionale; cooperarea regională pentru protecţia infrastructurii critice In domeniul energiei;

• Dezvoltarea durabilă: îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul lanţ resurse-producţie-transport-distribuţie-consum final prin optimizarea proceselor de producţie şi distribuţie şi prin reducerea consumului total de energie primară raportat la valoarea produselor sau serviciilor; creşterea

53

ponderii energiei produse pe baza resurselor regenerabile în consumul total şi în producţia de electricitate; utilizarea raţională şi eficientă a resurselor primare neregenerabile şi scăderea progresivă aponderii acestora în consumui final; promovarea producerii de energie electrică şi termică în centrale de cogenerare de înaltă eficienţă; valorificarea resurselor secundare de energie; susţinerea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare în sectorul energetic, cu accent pe sporirea gradului de eficienţă energetică şi ambientală; reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului şi respectarea obligaţiilor asumate în privinţa reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi a emisiilor de poluanţi atmosferici;

• Competitivitatea: Continuarea dezvoltării şi perfecţionării pieţelor concurenţiale de energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, cărbune, servicii energetice; promovarea surselor regenerabile cu ajutorul certificatelor verzi, în contextul integrării regionale; pregătirea pieţei de certificate albe privind utilizarea eficientă a energiei; participarea la schema comunitară de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră; liberalizarea tranzitului de energie şi asigurarea accesului constant şi nediscriminatoriu al participanţilor din piaţă la reţelele de transport, distribuţie şi la interconexiunile internaţionale; dezvoltarea infrastructurii energetice; continuarea procesului de restructurare şi privatizare în sectoarele energiei electrice, termice şi gazelor naturale; continuarea procesului de restructurare în sectorul de extracţie şi utilizare a lignitului în vederea creşterii profitabilităţii şi accesului pe piaţa de capital; înfiinţarea bursei regionale de energie şi participarea în continuare a României la procesul de consolidare a pieţelor energetice la nivel european.

Prin măsuri coerente de creştere a eficienţei energetice se va obţine o reducere a consumului de energie finală cu 13,5% în perioada 2008-2016 în comparaţie cu nivelul consumului mediu din perioada 2001-2005, în conformitate cu primul Plan Naţional de Acţiune în domeniul Eficienţei Energetice 2007-2010. Acest obiectiv se va realiza prin măsuri legislative, reglementări, acorduri voluntare, extinderea serviciilor pentru economii de energie, instrumente financiare şi de cooperare.

Pe baza unor politici naţionale şi a unor strategii energetice la nivel regional şi local se va promova modernizarea sistemelor de cogenerare şi încălzire urbană prin folosirea unor tehnologii de înaltă eficienţă. Reabilitarea energetică a cei puţin 25% din fondul de clădiri multietajate va asigura obţinerea unor importante economii de energie, reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi creşterea suportabilităţii facturilor energetice la nivelul consumatorilor. Se va pune în aplicare un nou sistemde asistenţă socială, uniform şi direcţionat, care să asigure cadrul necesar de coordonare între diverse autorităţi pentru reformarea sistemului actual de subvenţii pentru energie şi ajutoare pentru consumatorii vulnerabili. O atenţie specială se va acorda politicii energetice rurale, urmărindu-se modernizarea sistemelor de încălzire eco-eficientă a locuinţelor şi de alimentare cu energie la costuri suportabile.

Prin încurajarea selectivă a investiţiilor se va asigura punerea în funcţiune a unor noi capacităţi de producere a energiei electrice bazate pe tehnologii curate, cu impact major asupra reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi a emisiilor de poluanţi şi asupra siguranţei de funcţionare a sistemului energetic naţional.

In ceea ce priveşte sursele regenerabile de energie, conform pachetului legislativ prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008, România are obligaţia să elaboreze şi să prezinte Comisiei Europene un Plan Naţional de Acţiune cu precizarea obiectivelor privind ponderea consumului de energie din surse regenerabile în domeniile transporturilor, electricităţii, încălzirii şi răcirii, precum şi amăsurilor care urmează să fie adoptate în vederea atingerii acestor obiective, până la 31 martie 2010. în condiţiile în care obiectivul-ţintă pe ansamblul Uniunii Europene este ca 20% din totalul consumului de energie să provină din surse regenerabile în anul 2020, noile obiective pentru România în perioada 2012-2020 se vor conforma ţintelor asumate în procesul de distribuire a responsabilităţilor statelor membre UE.

54

La nivelul anului 2010, ponderea resurselor regenerabile va reprezenta în România circa 11% din consumul total de resurse primare de energie, urmând să ajungă la 11,2% în 2015.

Aplicarea sistemului „certificatelor verzi" va spori ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile la 9-10% din consumul final de energie electrică raportat la cantitatea de electricitate vândută consumatorilor, având în vedere că mecanismul centralizat de tranzacţionare. Piaţa Certificatelor Verzi, funcţionează încă din anul 2005. De asemenea, legislaţia în domeniu prevede că furnizorii sunt obligaţi să achiziţioneze anual un număr de certificate verzi egal cu produsul dintre valoarea cotei obligatorii, convenite în cadrul UE prin distribuirea responsabilităţilor între statele membre privind promovarea energiei regenerabile, şi cantitatea de energie electrică furnizată anual consumatorilor finali.

România va participa activ, în cadrul UE, la negocierile interne privind adoptarea în anul 2009 a pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile" prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. In acelaşi timp, România participă, prin intermediul UE, la negocierile internaţionale sub egida ONU (Convenţia-cadru şi Protocolul de la Kyoto) în vederea convenirii la sfârşitul anului 2009, la Copenhaga, a unui nou acord global în domeniul schimbărilor climatice pentru stabilirea obiectivelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi a acţiunilor suplimentare necesare în perioada post-2012.

Adaptarea la efectele schimbărilor climatice reprezintă un proces complex datorită faptului că gravitatea efectelor variază de la o regiune la alta, depinzând de vulnerabilitatea fizică, de gradul de dezvoltare socio-economică, de capacitatea de adaptare naturală şi umană, de serviciile de sănătate şi de mecanismele de supraveghere a dezastrelor. începând cu anul 2007, s-a abordat la nivel european şiproblematica adaptării la efectele schimbărilor climatice prin adoptarea Cărţii Verzi de către Comisia Europeană.

Documentul prevede acţiuni la nivelul UE concentrate pe 4 direcţii:• Integrarea adaptării în politicile sectoriale;• Integrarea adaptării în politica externă a statelor membre UE, vizând ţările vecine;• Reducerea incertitudinilor prin dezvoltarea cercetărilor în domeniu;• Implicarea societăţii, mediului de afaceri şi a sectorului public în pregătirea unor strategii

coordonate şi cuprinzătoare în domeniul adaptării.

Sectoarele vulnerabile la efectele schimbărilor climatice în România şi care necesită o analiză mai detaliată sunt: biodiversitatea, agricultura, resursele de apă, sectorul forestier, infrastructură-construcţii, transport, turism, energie, industrie, sănătate.

O atenţie deosebită trebuie acordată comunităţilor sărace care depind în mare măsură de utilizarea directă a resurselor naturale locale. Acestea dispun de mijloace reduse de subzistenţă şi de o capacitate limitată de a face faţă variabilităţii climatice şi dezastrelor naturale.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Asigurarea funcţionării eficiente şi în condiţii de siguranţă a sistemului energetic naţional, atingerea nivelului mediu actual al UE în privinţa intensităţii şi eficienţei energetice; îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile" şi la nivel internaţional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Potrivit studiului de impact realizat în vederea menţinerii unui echilibru echitabil între eforturile întreprinse de statele membre ale UE pentru atingerea obiectivului de reducere unilaterală în anul 2020 a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% faţă de nivelul de emisii din 1990, sectoarele non-ETS (din afara schemei de comercializare a certificatelor de emisii) din România, reprezentate prin sursele mici

55

din sectoarele de energie şi industrie şi din sectoarele transporturi, construcţii, agricultură, deşeuri etc. ar fi posibil să beneficieze de o creştere de 19% a emisiilor de gaze cu efect de seră raportate la nivelul anului 2005.

Emisiile din sectoarele ETS (operatorii economici care fac parte din schema de comercializare a certificatelor de emisii) vor fi reglementate prin uniformizarea la nivel european a metodelor de alocare şi distribuire a certificatelor. Se prevede ca, pentru anul 2020, numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră la nivel european să fie redus cu 2 1% faţă de numărul acestora în anul 2005.

Conform Pachetului legislativ aflat în dezbaterea Parlamentului European şi a Consiliului UE, România va trebui să majoreze cota parte a surselor regenerabile (solară, eoliană, hidro, geotermală, biogaz etc.) în consumul final de energie de la 17,8% în 2005 la 24% în 2020 (faţă de media UE de 8,5% în 2005, cu obiectivul de a ajunge la 20% în 2020). Ţinta avută în vedere de România este ca, la nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile să ajungă la 38%.

Prin creşterea eficienţei energetice, consumul de energie primară se va reduce cu 20%, iar cel de energie finală cu 18% comparativ cu media consumului din 2001-2005.

Intensitatea energiei primare va scădea la 0,26 tep/1.000 euro 2005 (aproape de media UE din 2006), iar intensitatea energiei finale la 0,17 tep/1.000 euro2OO5 (sub media UE din 2006).

Nivelul de utilizare în transporturi a biocarburanţilor şi altor carburanţi regenerabili va reprezenta minimum 10%, procent calculat pe baza conţinutului energetic al tuturor tipurilor de benzină şi motorină folosite, în condiţiile respectării criteriilor de sustenabilitate aferente acestor produse, cu o ţintă intermediară de 5,75% în 2010.

Va continua procesul de reabilitare energetică a circa 35% din fondul de clădiri multietajate de locuit, administrative şi comerciale.

Vor fi puse în funcţiune şi racordate la sistemul naţional noi unităţi de producere a energiei electrice pentru acoperirea cererii prevăzute, inclusiv două noi reactoare nucleare la centrala de la Cernavodă şi finalizarea unor proiecte hidroenergetice.

In România, au fost identificate pentru fiecare sector în parte potenţialele efecte negative cauzate de schimbările climatice, precum şi recomandările privind măsurile de adaptare şi studiile necesare în vederea unei mai bune abordări ştiinţifice a adaptării. Urmare a unei evaluări preliminare, fără a avea studii sectoriale şi scenarii climatice suficient de detaliate la nivelul României, sunt propuse următoarele acţiuni:

• Integrarea adaptării la efectele schimbărilor climatice în momentul aplicării şi al modificării legislaţiei şi politicilor actuale şi viitoare;

• Revizuirea bugetului, a tuturor strategiilor şi programelor naţionale astfel încât să se asigure includerea aspectelor privind adaptarea în politicile sectoriale;

• Stabilirea căilor de comunicare în vederea implementării măsurilor de adaptare la nivel local. O mare parte din deciziile care influenţează în mod direct sau indirect adaptarea la schimbările climatice se iau la nivel local;

• Creşterea gradului de conştientizare privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice. Schimbările de comportament în cadrul societăţilor şi comunităţilor depind într-o mare măsură de gradul de conştientizare a problemei.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea la performanţele medii ale UE privind indicatorii energetici şi de schimbări climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanţă cu acordurile internaţionale şi comunitare existente şi implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

56

România va continua să contribuie efectiv, conform acordurilor în vigoare la nivel internaţional şi comunitar, la implementarea obiectivelor comune ale Uniunii Europene în'domeniul schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi implementarea de măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Prin creşterea eficienţei energetice, consumul de energie primară se va reduce cu 30%, iar consumul de energie finală cu 26% comparativ cu media consumului din perioada 2001-2005. Se va generaliza iluminatul cu lămpi eficiente.

Se va extinde utilizarea tehnologiilor curate de producere a energiei electrice şi căldurii bazate pe surse de energie şi centrale electrice cu emisii foarte reduse de carbon, prevăzute cu facilitaţi pentru captarea şi stocarea geologică a dioxidului de carbon.

Va continua construirea de centrale şi amenajări hidrotehnice care să prelucreze 15-20% din potenţialul hidroenergetic amenajabil dar încă nevalorificat.

In vederea acoperirii necesarului de energie electrică pentru dezvoltarea economică şi consum se vor realiza suplimentar 2 unităţi nuclearo-electrice.

Se va continua reabilitarea termică a circa 40% din fondul existent de clădiri multietajate precum şi dezvoltarea de proiecte de clădiri pasive sau cu consumuri energetice foarte reduse (15-50 kWh pe metru pătrat şi an).

3.2.2. Transport durabilObiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport să satisfacă nevoile

economice, sociale şi de mediu ale societăţii, reducând, în acelaşi timp, la minimum impactul lor nedorit asupra economiei, societăţii şi mediului.

Domeniul transporturilor este considerat prioritar în contextul planurilor de dezvoltare ale României, date fiind relaţiile sale de interdependenţă cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, valoarea serviciilor oferite pentru populaţie şi impactul considerabil asupra mediului.

Dezvoltarea transporturilor are în vedere facilitarea includerii sistemelor urbane din România în mediul european prin îmbunătăţirea serviciilor rutiere, feroviare, maritime, fluviale şi aeriene având destinaţiile principale în Europa. Indicatorul relativ al accesibilităţii (combinând servicii, transbordări, preţuri şi durate de călătorie) urmează să se alinieze progresiv până în anul 2020 la cel existent în zonele metropolitane din Europa.

Se vor îmbunătăţi legăturile între oraşe prin stimularea serviciilor de transport public interurban şi de coordonare a gestiunii şi se va garanta o accesibilitate generală minimă a serviciilor publice pentru toţi cetăţenii, acordându-se o atenţie specială grupurilor vulnerabile (copii, bătrâni, persoane cu mobilitate redusă). Accesibilitatea transportului public la zonele cu densitate mică a populaţiei şi nucleedispersate se va asigura la nivele minime stabilite.

Condiţiile de siguranţă vor creşte, estimându-se o reducere cu 50% a numărului de decese în urma accidentelor din transporturi în perspectiva anului 2030 faţă de anul 1998.

In domeniul protecţiei infrastructurii de transport se va dezvolta o politică de „risc zero", iar riscurile existente vor fi reevaluate continuu la toate modurile de transport.

Pentru îmbunătăţirea comportamentului în raport cu mediul, se va diminua progresiv impactul global al emisiilor poluante din transporturi în vederea încadrării în obiectivele stabilite pentru România privind plafoanele naţionale de emisii. Se va realiza o reducere cu 5% până în 2015 a depăşirilor actuale ale nivelurilor limită privind calitatea aerului în oraşe, urmând ca proporţia să crească apoi până la 15%la emisiile unde transportul constituie sursa principală de poluare.

57

Ţinând seama de situaţia precară a infrastructurii şi a parcului de mijloace de transport, precum şi tendinţele negative înregistrate în ultimii ani în privinţa productivităţii resurselor consumate , acestui sector îi revine o pondere semnificativă din alocările de fonduri UE nerambursabile pentru perioada 2007-2013.

Raportul negativ dintre evoluţia cererii de transport (în special rutier) şi creşterea produsului intern brut (PIB), care este în prezent de 4 ori mai mare decât media UE, se estimează că se va reduce în viitor ca urmare a:

• Modificării progresive a structurii economiei prin reducerea ponderii sectoarelor care lucrează cu cantităţi mari de produse transportate (industriile extractive de minereuri, siderurgia şi petrochimia) şi consumă multă energie şi prin creşterea ponderii sectoarelor care au consumuri materiale şi energetice mai reduse (serviciile, industriile prelucrătoare etc.) şi valoare adăugată mare;

• Modificării structurii producţiei de energie electrică, ca urmare a valorificării unor surse regenerabile de energie (eoliană, solară, biomasă, geotermală, microhidro), a extinderii energeticii nucleare (dublată în 2008, cu perspectiva construirii altor două unităţi în umiătorii 7-9 ani) şi a diminuării ponderii centralelor termoelectrice pe cărbune şi păcură care necesită transportul unor cantităţi mari de combustibil, uneori pe distanţe mari;.

• Reducerii, ca urmare a implementării programelor de impulsionare a inovării tehnice şi tehnologice şi de creştere a competitivităţii, a consumurilor specifice de materiale şi energie în toate sectoarele productive ale economiei, cu efecte asupra volumurilor transportate;

• Modificării graduale a proceselor de producţie, depozitare şi desfacere, cu efecte asupra ponderii cererii de transport de marfă şi persoane;

• Ajustării treptate a structurii transporturilor prin diminuarea, într-o primă etapă, a ritmului de creştere a transportului rutier şi reorientarea fluxurilor de mărfuri şi călători spre celelalte moduri de transport în următoarele etape;

• Stabilizării cererii de transport privat şi a evoluţiei artificiale a nevoii de mobilitate în şi în afara centrelor urbane printr-o planificare urbană şi spaţială echilibrată şi prin îmbunătăţirea serviciilor publice în transportul de călători.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Promovarea unui sistem de transporturi în România care să faciliteze'mişcarea în siguranţă, rapidă şi eficientă a persoanelor şi mărfurilor la nivel naţional şi internaţional, în conformitate cu standardele europene.

Deşi estimarea modului în care va evolua cererea de transport în tone/km în raport cu creşterea PIB prezintă încă un înalt grad de incertitudine, se poate aprecia că stabilizarea cererii nu se va putea realiza în perioada 2007-2013, iar tendinţa de cuplare negativă înregistrată în perioada 2001-2005 va continua şi după anul 2013.

Tendinţa nefavorabilă privind productivitatea resurselor consumate înregistrată în'perioada 2001-2005 (sporirea valorii totale a activităţii de transport s-a realizat integral prin consum suplimentar de resurse) se va aplatiza ca urmare a finalizării şi implementării progresive a unui set de acţiuni specifice cu privire la:

• Modernizarea infrastructurilor de transport rutier, feroviar, naval şi aerian, ceea ce va permite creşterea vitezelor medii de circulaţie şi a fluidităţii traficului, sporirea şi diversificarea ofertei de transport de mărfuri şi a calităţii serviciilor de transport de călători, optimizarea utilizării mijloacelor de transport în condiţii de siguranţă şi competitivitate;

• Asigurarea unui tratament egal între sistemele de transport din punctul de vedere al finanţării modernizării, reparării şi întreţinerii infrastructurii şi mijloacelor de transport (mai ales în ceea ce priveşte transportul feroviar);

58

• Accelerarea înnoirii parcului de vehicule prin scoaterea din exploatare a mijloacelor de transport cu uzură fizică şi morală avansată şi înlocuirea acestora cu mijloace moderne, corespunzătoare normelor tehnice şi de exploatare ale UE şi cu eficienţă economică, socială şi ecologică ridicată;

• Creşterea vitezei de circulaţie pe căile ferate la 140-160 km/oră, modernizarea parcului de material rulant şi asigurarea condiţiilor pentru transferul echilibrat al unei părţi din transportul rutier pe cel feroviar, cu ţinta de a obţine o cotă de piaţă de 15% până în 2015 (26% pentru transportul de pasageri);

• Dezvoltarea progresivă a traficului pe căile navigabile interioare prin modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii portuare, asigurarea condiţiilor de navigaţie a navelor de până la 2,000 tdw pe sectorul românesc al Dunării precum şi a fluenţei traficului fluvial pe toată lungimea coridorului Rhin-Main-Dunăre (care interesează direct 8 state membre ale UE). Promovarea transportului pe căile navigabile interioare va avea un impact economico-social semnificativ prin creşterea competitivităţii transportului fluvial în relaţia cu celelalte moduri de transport, ca opţiune de transport complementara transportului rutier, oferind alternative de transport competitive în lanţul logistic „door-to-door" şi contribuind la reducerea impactului asupra mediului;

• Relansarea transportului maritim prin porturile româneşti de la Marea Neagră şi de pe Dunărea maritimă, prin dezvoltarea structurii funcţionale a acestora, transformarea lor în centre logistice şi integrarea lor în sistemul de transport intermodal, într-un cadru echilibrat de concurenţă loială inter-portuară;

• Implementarea standardelor UE privind transportul indermodal sau combinat, consolidarea intermodalităţii prin dezvoltarea de platforme logistice în portul Constanţa şi porturile dunărene, de platforme multimodale cargo pe Aeroportul Internaţional „Henri Coandă" Bucureşti Otopeni şi pe alte aeroporturi specializate în operarea de mărfuri, creşterea gradului de accesibilitate a transportului feroviar în porturi;

• Realizarea progresivă a performanţelor impuse pe piaţa transportului aerian privind interoperativitatea, standardele şi reglementările aplicabile, cerinţele de siguranţă, securitate şi de protecţie a mediului.

Aceste măsuri vor conduce implicit la reducerea semnificativă a consumurilor de energie şi a emisiilor poluante, cu efecte benefice asupra costurilor şi competitivităţii pe ansamblul sistemului naţional de transport.

Programul Operaţional Sectorial „Transport", aprobat la 12 iulie 2007, stabileşte, într-o viziune coerentă, priorităţile, obiectivele şi modalităţile de alocare a fondurilor structurale şi de coeziune pentru dezvoltarea sectorului de transport în perioada 2007-2013, concentrate pe următoarele obiective:

• Modernizarea şi dezvoltarea axelor prioritare de transporturi transeuropene (TEN-T) de pe teritoriul României în scopul realizării unui sistem sustenabil de transport integrat cu reţelele UE. Obiectivul urmărit este accentuarea coeziunii teritoriale dintre România şi statele membre ale UE prin reducerea semnificativă a timpilor de parcurs, îmbunătăţirea siguranţei şi calităţii serviciilor pe principalele destinaţii la nivel naţional şi în cadrul UE, atât pentru pasageri cât şi pentru mărfuri, şireducerea efectelor adverse asupra mediului;

• Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale de transport, în afara axelor prioritare TEN-T, cu scopul de a realiza un sistem naţional de transport sustenabil;

• Modernizarea sectorului de transport în scopul îmbunătăţirii protecţiei mediului, a sănătăţii umane şi a siguranţei circulaţiei.

Programul Operaţional Sectorial'„Transport" 2007-2013 reprezintă una dintre componentele prin care se asigură implementarea obiectivelor stabilite prin lege încă din anul 2003 pentru realizarea, dezvoltarea şi modernizarea reţelei de transport de interes naţional şi european, corespunzător

59

angajamentelor asumate de România în acest sector şi Strategiei pentru Transport Durabil pe perioada 2007-2013 şi 2020, 2030 (elaborată în anul 2008).

Pentru minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra mediului se va elabora o strategie privind protecţia mediului în domeniul transporturilor, corelată cu noile politici ale UE, inclusiv cu reglementările în domeniul maritim, focalizată pe indicatori privind nivelurile admisibile, metodele şi mijloacele de monitorizare şi control pentru emisiile poluante, gazele cu efect de seră şi pentru zgomotele la sursă provenite din activităţile de transport. Se va întreprinde cartografierea emisiilor sonore provocate de transporturi în marile aglomeraţii urbane şi pe reţelele de transport cu trafic intens în vederea stabilirii modalităţilor optime de protejare a populaţiei şi a mediului. Pe baza analizei celor mai bune practici din celelalte ţări ale UE, se vor elabora reglementări privind taxele de utilizare a infrastructurilor şi mijloacelor de transport şi se vor promova măsuri stimulative, prin instrumente financiare şi/sau fiscale (reducerea sau scutirea de accize, subvenţii pentru cercetare-dezvoltare) pentru utilizarea mai largă a biocarburanţilor şi a combustibililor alternativi în activitatea de transporturi.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu actual al UE în privinţa eficienţei economice, sociale şi de mediu a transporturilor şi realizarea unor progrese substanţiale în dezvoltarea infrastructurii de transport

Se vor asigura condiţiile financiare şi tehnice pentru continuarea lucrărilor la proiectele de modernizare şi dezvoltare a infrastructurii începute sau în curs de execuţie în perioada 2007-2013 şi vor fi demarate lucrările la proiectele pentru care au fost elaborate studii, în special cele ce vor fi incluse în perioada de programare 2014-2020. Un accent deosebit se va pune pe menţinerea infrastructurii modernizate sau reabilitate în parametrii de proiectare şi pe eliminarea elementelor degradate prin lucrări de întreţinere şi reparaţii.

Se va asigura finanţarea şi finalizarea proiectelor incluse în Programul Operaţional 2007-2013, respectiv pentru ramura sudică a Coridorului IV orfeer şi feroviar trans european şi se va încheia cea de-a doua etapă a modernizării reţelelor naţionale, altele decât cele situate pe traseele TEN-T.

Se vor finaliza studiile şi vor fi demarate proiectele privind modernizarea infrastructurilor situate pe Coridorul IX (rutier şi feroviar) pan-european: de la frontiera cu Republica Moldova până la frontiera cu Bulgaria, cu racordare la coridoarele IV şi VII (Dunărea).

Se vor demara studiile pentru reţeaua de infrastructuri situată pe coridoarele stabilite în urma acţiunii de revizuire a liniilor directoare TEN-T pentru perioada 2020- 2030.

Vor fi derulate programele şi acţiunile pentru modernizarea, dezvoltarea şi asigurarea stării tehnice şi funcţionale a'reţelei de transport neincluse în Programul Operaţional Sectorial 2007-2013, cu finanţare asigurată. Se va finaliza procesul de liberalizare a pieţei interne de transport.

In urma măsurilor întreprinse în prima perioada de referinţă, cererea de transport în tone/km raportată la PIB se va putea reduce în perioada 2013-2020, astfel încât să se atingă în anul 2020 valoarea medie a UE.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu al UE din acel an la toti parametrii de bază ai sustenabilităpi în activitatea de transporturi.Este previzibil ca, progresiv, după anul 2020, să se finalizeze majoritatea proiectelor de modernizare şi dezvoltare începute şi în special cele ce vor fi incluse în perioada de programare 2018-2024, iar priorităţile să se concentreze pe atingerea standardelor comunitare ale serviciilor oferite pe Reţeaua

60

Principală de Trafic Intens TEN-T pe reteua modernizată şi dezvoltată (în mod firesc, vor exista diferenţe intre previziuni şi rezultatele efective, acestea urmând să fie revizuite şi corectate periodic).

Se va extinde sistemul coordonat de gestionare a traficului şi vor fi introduse sisteme noi de tarife pentru folosirea infrastructurii de către diferite grupuri de utilizatori.

3.2.3. Producţie şi consum durabileObiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum şi producţie sustenabile.

O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea modelului de producţie şi consum pe care s-a bazat evoluţia economiei Româneşti în ultima perioadă de timp, în scopul identificării soluţiilor pentru reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare adăugată brută (VAB) şi decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de cea a consumului integrat de resurse materiale şi energetice, precum şi de impactul negativ asupra mediului.

Luând ca bază de referinţă cifrele anului 2000 (100%), producţia de bunuri şi servicii a înregistrat în perioada 2001-2007 o creştere de 63,2% în vreme ce valoarea adăugată brută a sporit cu numai 52,1% ca urmare a majorării cu 73,1% a consumului intermediar (valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate şi consumate, exclusiv activele fixe). Coroborarea acestor date indică faptul că în această perioadă dinamica valorii adăugate a fost inferioară celei a producţiei (în ciuda unei dinamici pozitive a productivităţii muncii), iar plusul de producţie s-a realizat printr-un consum mai mare de resurse. Raportul dintre dinamica VAB şi cea a consumului intermediar a fost în toţi aceşti ani negativ, înregistrând chiar o deteriorare progresivă (95 9% în 2001, 99,4% în 2002, 96,5% în 2003, 99,3% în 2004, 98,6% în 2005, 98 3% în 2006 şi 99.3% în 2007).

Aceste date relevă că evoluţia economică a României în ultimii cinci ani (ca şi în perioadele precedente, de altfel) s-a bazat pe un model contrar principiilor dezvoltării durabile promovate de Uniunea Europeană din care România face acum parte. Continuarea acestui trend prezintă un risc real pentru sustenabilitatea creşterii economice pe termen lung datorită consumului excesiv şi neraţional de resurse, cu consecinţe negative asupra stării capitalului natural şi asupra dezvoltării sociale şi umanejntr-un context concurenţial.

In România există un dezechilibru structural în ceea ce priveşte consumul alimentar al populaţiei precum şi deficienţe de ordin calitativ în producţia şi comercializarea alimentelor. Totodată, sectorul agricol, deşi dispune de condiţii naturale deosebit de favorabile pentru acoperirea cel puţin a necesarului de consum intern, nu asigură accesul întregii populaţii la o alimentaţie raţională, iar preţurilor unor produse alimentare nu sunt accesibile grupurilor vulnerabile. Autoconsumul alimentar este ridicat, în special în zonele rurale, iar pentru aprovizionarea oraşelor se importă unele alimente de bază.

Este deci necesară modificarea, prin politici şi instrumente adecvate, în concordanţă cu principiile economiei de piaţă şi cu reglementările UE în domeniu a mentalităţii consumeriste şi a apetitului de a maximaliza câştigurile pe termen scurt. In acest scop se impune, în perioada imediat următoare, o analiză de profunzime a factorilor care influenţează evoluţiile semnalate şi stabilirea, pe această bază a politicilor economice care să stimuleze creşterea semnificativă a productivităţii resurselor.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse şi valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum şi producţie care să permită o creştere economică sustenabilă pe termen lung şi apropierea treptată de nivelul mediu de performanţă al ţărilor UE.

61

Principala cale de majorare a productivităţii resurselor o reprezintă ajustarea structurală a economiei prin mărirea ponderii specifice a produselor, proceselor şi activităţilor care utilizează un volum redus de resurse energetice şi materiale dar generează o valoare adăugată mare.

Din acest punct de vedere, cel mai eficient segment al economiei este sectorul serviciilor. Luând ca bază de referinţă anul 2005, se constată că productivitatea totaiă a resurselor consumate în sectorul serviciilor a fost substanţial mai mare decât în industrie şi în construcţii. Deşi structura şi calitatea serviciilor în România nu este încă adaptată la cerinţele unei economii moderne, acest sector de activitate este singurul în care valoarea adăugată este superioară consumului de resurse (cu 39,3%).

Perspectiva de dezvoltare şi modernizare a acestui sector, cu consecinţe economico-financiare, sociale şi ecologice favorabile, este ilustrată de compararea cu situaţia din alte state membre ale UE. Cu o contribuţie de circa 50% în formarea produsului intern brut, sectorul serviciilor în România se află încă în urma celor din Bulgaria (59%), Polonia şi Ungaria (61-65%), Slovacia, Suedia, Austria, Germania (67-69%), Italia, Portugalia, Regatul Unit, Grecia, Olanda (71-74%), Franţa (77%), media UE situându-se la circa 70% din PIB. Pentru o ilustrare punctuală, încasările din turism ale României pe cap de locuitor au fost, în 2006, de 3 până la 8 ori mai mici decât ale Poloniei, Bulgariei, Ungariei şi Republicii Cehe.

Dezvoltarea, specializarea şi creşterea calităţii serviciilor nu reprezintă un scop în sine ci un instrument specific al economiilor moderne pentru creşterea eficienţei şi competitivităţii în toate celelalte sectoare economice şi sociale.Contribuţia adusă de serviciile de cercetare-dezvoltare-inovare, informatică, transport şi comunicaţii, formarea şi perfecţionarea continuă a forţei de muncă, intermedieri financiare etc, departe de a inhiba dezvoltarea sectoarelor direct productive (industrie, construcţii, agricultură, silvicultură, pescuit şi piscicultura), le pune în valoare potenţialul de modernizare şi de eficientizare a folosirii resurselor.

Pentru perioada 2008-2013, se va stimula dezvoltarea unor categorii de servicii care pot avea un impact pozitiv major asupra creşterii productivităţii resurselor şi a eco-eficienţei, cu efect de multiplicare în alte sectoare economice: cercetarea tehnologică în scopul reducerii consumurilor materiale şi energetice pentru produse şi procese; expertiza şi consultanţa pentru utilizarea eco-eficientă a fondurilor disponibile pentru investiţiile destinate modernizării infrastructurilor şi proceselor de producţie; activităţi ce promovează creşterea eficienţei achiziţiilor, inclusiv a achiziţiilor publice pe criterii ecologice, şi valorificarea optimă a bunurilor şi serviciilor produse în România pe nişele de piaţă cele mai favorabile.

Prin dezvoltarea infrastructurii de comunicaţii în bandă largă, având ca obiectiv central o acoperire de 95% cu conexiuni broadband până în anul 2013, se va accelera oferirea de servicii publice destinate cetăţenilor şi mediului de afaceri, cu consecinţe semnificative în toate sectoarele de activitate. Pentru afirmarea rolului tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor ca pârghie necesară şi obligatorie într-un mediu concurenţial din ce în ce mai accentuat se va urmări agregarea cererii publice, creşterea utilizării şi sporirea accesibilităţii serviciilor digitale, creşterea disponibilităţii şi atractivităţii serviciilor, dezvoltarea de conţinut şi aplicaţii, educaţia şi conştientizarea consumatorilor.

Se va sprijini dezvoltarea infrastructurii în sectoarele în care mecanismele de piaţă nu se dovedesc suficiente pentru satisfacerea cerinţelor de dezvoltare şi în zonele defavorizate. Se va asigura acoperirea tuturor localităţilor urbane cu conexiuni la o reţea de transmisii naţională prin fibră optică.

Se vor aplica măsuri stimulatorii pentru creşterea semnificativă a calităţii serviciilor furnizate pe piaţa unică a UE ca element determinant al percepţiei competitivităţii de ţară. Dezvoltarea serviciilor în mediul rural (comerciale şi financiare, de consultanţă agricolă şi edilitară, transport şi agroturism, medicale şi sanitar-veterinare etc.) va permite valorificarea unei surse suplimentare pentru creşterea

62

P1B prin atragerea unei părţi din populaţia ocupată în agricultură (care reprezintă 30,5% din populaţia activă dar contribuie la PIB cu mai puţin de 9%).

Aceasta va conduce în acelaşi timp la creşterea veniturilor populaţiei din mediul rural şi poate crea premise pentru reducerea ponderii agriculturii de subzistenţă în favoarea fermelor agricole comercial viabile.

Utilizarea judicioasă a resurselor depinde, în bună măsură, şi de evoluţiile care survin în structurile intrasectoriale. In această privinţă industria, sectorul cu cea mai mare pondere în consumul de resurse, a cunoscut ajustări structurale profunde, mai ales în perioada 2000-2007.

In industria extractivă au fost scoase din exploatare zăcămintele de minereuri metalifere al căror conţinut redus de substanţe utile şi costuri de producţie ridicate nu mai justificau subvenţionarea de la bugetul de stat iar subvenţiile la extracţia huilei şi a minereului de uraniu au fost reduse permanent, urmând să fie sistate până în anul 2010.

In sectorul electroenergetic, creşterea producţiei (+13,9%) a fost inferioară celei pe ansamblul industriei (+41,3%) ca urmare a reducerii intensităţii energetice. In acelaşi timp însă, productivitatea resurselor a scăzut datorită creşterii consumului intermediar (+15,6%) şi reducerii valorii adăugate. Creşterea ponderii subsectorului nuclearo-electric şi a celui hidroelectric, modernizarea tehnologică a celui termoelectric şi aportului crescând al surselor de energie reînnoibile prevăzute pentru perioada următoare vor conduce la inversarea acestei tendinţe.

Industria prelucrătoare relevă tendinţa unei dinamici superioare (51,5% în 2007 comparativ cu 2000) faţă de cea extractivă (3,1%). Productivitatea resurselor a fost influenţată pozitiv de creşterile înregistrate în producţia mijloacelor de transport rutier (188,8%), maşini şi echipamente electrice (+59,6%), mobilier (+77%) şi în industria alimentară (+77,0%), unde dinamica valorii adăugate brute a depăşit-o pe cea a consumului de resurse. Se poate aprecia că evoluţia pozitivă a acestor subsectoare se va menţine şi în perioadele următoare.

In perioada 2008-2013 şi în continuare, politicile în domeniul dezvoltării industriale vor urmări atât direcţiile strategice şi obiectivele generale ale economiei Româneşti cât şi elementele fundamentale ale evoluţiilor din cadrul UE, în conformitate cu preceptele dezvoltării durabile. Principalii factori care vor influenţa evoluţia diferitelor sectoare industriale pe termen mediu sunt:

• Menţinerea şi dezvoltarea unui mediu de afaceri atractiv, menit să sporească fluxul investiţional, să stimuleze modernizarea tehnologică şi înnoirea permanentă a proceselor şi produselor;

• Considerarea impactului produselor asupra mediului pe parcursulîntregului ciclu de viaţă al acestora (de la proiectare, fabricare, asamblare, marketing, distribuţie, vânzare şi folosire până la reciclare şi eliminare);

• Susţinerea activităţilor de cercetare, dezvoltare şi inovare în strânsă legătură cu necesităţile reale ale industriei şi cu cerinţele pieţei pentru a obţine avantaje competitive şi a reduce decalajele tehnologice şi de productivitate faţă de ţările mai avansate din UE;

• Promovarea tehnologiilor digitale în toate etapele, de la proiectare la producţie şi marketing, inclusiv în gestionarea întreprinderilor;

• Dezvoltarea pieţei concurenţiale în condiţiile regulilor pieţei unice şi evitarea practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor economice;

• Perfecţionarea asistenţei sectoriale concomitent cu modernizarea rolului autorităţilor publice în elaborarea şi implementarea politicilor industriale şi în gestionarea proceselor de restructurare şi dezvoltare, în conformitate cu practica UE;

• Incurajarea investiţiilor directe ca sursă de capitai, know-how, tehnologie şi abilităţi de management;

63

• Susţinerea în continuare a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) din sectoarele industriei prelucrătoare pentru realizarea de produse calitativ superioare şi cu costuri reduse, conform cerinţelor pieţei.

Estimările preliminare conduc la concluzia că, prin aplicarea unor instrumente adecvate de politică economică, în perioada 2008-2030 productivitatea resurselor materiale şi energetice consumate poate creşte cu o rată medie anuală de 3-4% prin:

• Ajustarea macrostructurii economiei (creşterea ponderii serviciilor de la 48,8% în 2005 la circa 55% în 2013, 60% în 2020 şi 70% în 2030) precum şi a structurilor intrasectoriale (reducerea ponderii subsectoarelor energo şi material intensive în industrie);

• Reducerea cu minimum 1,2-1,5% pe an a consumurilor specifice de materiale şi energie şi a pierderilor în industria prelucrătoare, în sectoarele energetic şi rezidenţial, transporturi şi construcţii ca urmare a creşterii semnificative a investiţiilor destinate modernizărilor tehnologice şi a infrastructurilor precum şi a calităţii managementului energetic şi tehnologic;

• Creşterea cu 2-3% pe an a ponderii produselor cu valoare adăugată mare, bazate pe tehnologii medii şi înalte, precum şi a serviciilor, în structura exportului:

• Ameliorarea semnificativă a performanţelor tehnico-economice şi a calităţi: produselor şi serviciilor în scopul creşterii gradului de valorificare şi, implicit, a valorii adăugate, raportată la aceeaşi valoare a resurselor consumate;

• Imbunătăţirea managementului comercial, a procedurilor de achiziţie a materiilor prime (în special a celor energetice), materialelor, componentelor şi serviciilor, precum şi valorificarea produselor şi serviciilor pe nişele de piaţă cele mai favorabile, în corelare cu evoluţia preţurilor pe pieţele internaţionale.

Prin realizarea acestor obiective, care sunt pe deplin fezabile, se estimează că peste 60% din creşterea economică se poate realiza fără consumuri suplimentare de resurse materiale şi energetice.

Creşterea productivităţii resurselor consumate va conduce, în acelaşi timp, la reducerea ritmului de epuizare a rezervelor la principalele categorii de materii prime şi va contribui la reducerea costurilor, ameliorarea competitivităţii şi la asigurarea sustenabilităţii creşterii economice.

În domeniul agriculturii şi producţiei alimentare se va pune accentul pe asigurarea securităţii alimentare şi siguranţei alimentelor. Agricultura va avea în continuare un rol important pentru asigurarea veniturilor unei părţi semnificative din populaţia activă, prin propria angajare, în timp ce diversificarea activităţilor în zonele rurale va necesita măsuri complexe, eşalonate în timp.

Promovarea modelului de producţie şi consum durabile concomitent cu protejarea ecosistemelor şi decuplarea creşterii economice de degradarea mediului vor asigura sustenabilitatea producţiei alimentare, reducerea şi eliminarea dezechilibrelor de pe piaţa agricolă generate de modul de utilizare a resurselor naturale şi vor duce la o mai bună valorificare a avantajelor comparative de care dispune agricultura românească. în acest scop, se va aplica o politică raţională coerentă pentru dezvoltarea sustenabilă a agriculturii, a sectoarelor de procesare a materiilor prime agricole şi încurajarea creşterii cantitative şi calitative a producţiei de alimente şi a consumului alimentar în condiţii de sustenabil tate.

Pentru reducerea impactului negativ al activităţilor umane asupra mediului, în perioada de referinţă va începe implementarea Planului de Acţiune al UE privind consumul şi producţia durabile prin angajarea unui dialog sistematic şi permanent cu asociaţiile patronale şi cu partenerii sociali în vederea convenirii unor ţinte de performanţă ecologică şi socială pentru principalele produse şi procese.

64

Implementarea măsurilor cuprinse în planul de acţiune ETAP, privind introducerea tehnologiilor ecologice şi stimularea eco-inovaţîei prin aplicarea foii de parcurs naţionale, va accelera sporirea cererii şi producţiei de echipamente şi procedee destinate acestui scop în toate întreprinderile şi sectoarele economice. Prin corelarea obiectivelor-ţintă ale programelor operaţionale sectoriale, în special Strategia Naţională în domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, cu cele de dezvohare regională se va stimula diseminarea inovărilor cu efecte sociale şi ecologice şi a tehnologiilor orientate spre îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, utilizarea raţională a resurselor naturale neregenerabile şi folosirea sustenabilă a resurselor regenerabile.

Activităţile de cercetare-dezvoltare-inovare şi de promovare a tehnologiilor eco-eficiente se vor orienta prioritar spre sectoarele şi domeniile unde aplicarea acestora poate crea efecte semnificative de progres ecologic şi de competitivitate (produse alimentare organice, tehnologia apei, eficienţa energetică, transportul urban, industriile cu impact major asupra mediului, construcţiile, colectarea selectivă, reciclarea şi neutralizarea deşeurilor, biocombustibilii etc).

Se va inlroduce treptat sistemul de achiziţii publice ecologice în vederea apropierii, până în 2013, de obiectivul stabilit al UE de a se situa în 2010 la nivelul mediu atins în 2006 de statele membre cele mai performante. în acest scop se vor întreprinde măsuri concrete pentru:

• Dezvoltarea unei pieţe a produselor şi serviciilor ecologice care să conducă la îmbunătăţirea performanţelor de mediu şi a tehnologiilor folosite;

• Modernizarea sistemelor utilizate de autorităţile şi instituţiile publice pentru achiziţionarea de produse, servicii şi lucrări care să includă, atunci'când este posibil, criterii ecologice în documentaţia de atribuire;

• Considerarea posibilităţii de a elabora, împreună cu patronatele, reguli şi obiective convenite voluntar pentru introducerea criteriilor ecologice în achiziţiile operatorilor economici din sectorul privat;

• Accelerarea procesului de încurajare a participării voluntare a organizaţiilor şi operatorilor economici la sistemul comunitar de eco-management şi audit (EMAS).

Se va extinde treptat, conform deciziilor UE, etichetarea produselor în funcţie de performanţele lor ecologice şi se vor realiza campanii coerente de informare a consumatorilor, cu participarea societăţilor comerciale de desfacere cu amănuntul, a organismelor de reglementare a pieţei şi a organizaţiilor societăţii civile pentru promovarea produselor şi serviciilor eco-eficiente, inclusiv a celor rezultate din agricultura ecologică.

Pentru asigurarea sustenabilităţii producţiei şi consumului, în conformitate cu obiectivele UE, se vor adopta reglementări specifice, după cum urmează:

• Cuprinderea în notele explicative la bugetele de venituri şi cheltuieli şi în situaţiile financiare ale operatorilor economici a indicatorului „productivitatea resurselor", măsurat prin raportul dintre valoarea adăugată brută şi consumul intermediar + valoarea consumurilor materiale totale. Introducerea acestui indicator face posibilă stabilirea unei culturi de performanţă în rândul managerilor cu privire laeficienţa valorificării achiziţiilor, vizând atât latura tehnologică cât şi cea comercială, precum şi evaluarea mai corectă de către acţionari a calităţii administrării şi managementului din punctul de vedere al evoluţiei durabile a afacerilor întreprinderii; adoptarea unor politici eficiente de investita şi a unei viziuni pe termen mediu şi lung, inclusiv prin introducerea în practica de lucru curentă a planurilor de afaceri şi a bugetelor de venituri şi cheltuieli multianuale; identificarea şi valorificarea sistematică a surseior potenţiale de reducere a consumurilor de materiale şi energie şi de creştere a productivităţii prin modernizare tehnologică şi înnoire a produselor conform cerinţelor pieţei.

• Introducerea, începând cu anul 2010, în rapoartele anuale ale societăţilor listate la bursă şi, începând din anul 2012, ale tuturor societăţilor din industrie, agricultură şi transporturi a obligaţiei de a

65

furniza informaţii relevante cu privire la managementul resurselor, performanţa de mediu a proceselor sau activităţilor desfăşurate, precum şi la etichetarea ecologică (numărul şi ponderea produselor etichetate ecologic).

• Creşterea capacităţii de implementare a legislaţiei existente privind achiziţiile publice, atât la nivelul instituţiilor publice cât şi ai operatorilor economici, cu accent special pe prevederile referitoare Ia introducerea în caietele de sarcini a unor obligaţii clare privind eco-eficienţa şi respectarea normelor de protecţie a mediului.

• Iniţierea de către instituţiile publice centrale, judeţene şi orăşeneşti, în cooperare cu patronatele, camerele de comerţ şi industrie, universităţi şi institute de cercetare, a unor acţiuni de conştientizare şi responsabiiizare socială cu privire la problemele consumului şi producţiei durabile. Aceasta se poate realiza prin: acţiuni publicitare privind cele mai bune 'practici (inclusiv pe Internet); schimburi directe deexperienţă (vizite şi ateliere de lucru); diseminarea oportunităţilor de afaceri în domeniul consultanţei, pregătirii şi realizării de proiecte, achiziţionarea şi verificarea performanţelor echipamentelor pentru proiecţia mediului şi tehnologiilor ecologice.

• Incurajarea creării, în cadrul centrelor de excelenţă sau în mod autonom, a unor platforme tehnologice specializate şi proiecte-pilot care să vizeze cu prioritate promovarea tehnologiilor şi proceselor de producţie eco-eficiente, mărirea eficienţei energetice, dezvoltarea surselor alternative de energie, inclusiv a biocorribustibililor, îmbunătăţirea tehnologiilor de gestionare a apei, deşeurilor şisolurilor, transportul ecologic, producţia de materiale ecologice etc.

Este vizată, de asemenea, crearea unui sistem de taxe care să încurajeze consumul durabil (de exemplu, avantaje fiscale, reduceri sau scutiri de taxe, impozite pentru achiziţii de maşini, case ecologice, instalarea de panouri solare etc).

In conformitate cu recomandările UE, aflate în curs de elaborare, se au în vedere ajustări ale sistemului fiscal prin transferarea unei părţi din impozitarea pe forţa de muncă către impozitarea consumului de resurse materiale şi energetice. Această acţiune poate avea efecte pozitive majore asupra dezvoltării durabile prin: încurajarea direcţionării investiţiilor spre subramurile în care productivitatea resurselor este mai ridicată şi inhibarea creşterii sectoarelor energo şi material-intensive a căror dezvoltare excesivă pe termen lung nu poate fi susţinută de resursele disponibile; promovarea produselor şi serviciilor bazate pe tehnologii de complexitate medie şi înaltă, cu grad de prelucrare avansat şi valoare adăugată mare, precum şi creşterea ponderii acestora în export.

Orizont 2020 . Obiectiv naţional: Decuplarea creşterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse şi crearea de valoare adăugată şi apropierea de indicii medii de performanţă ai UE privind sustenabilitatea consumului şi producpei.

Ţinta principală este accelerarea dezvoltării în ansamblu a sectorului de servicii şi a contribuţiei acestuia la creşterea produsului intern brut astfel încât să se atingă o pondere de circa 60%.

Paralel, se va stimula, prin mijloace compatibile cu economia de piaţă şi cu reglementările UE, dezvoltarea ramurilor de producţie de bunuri şi servicii cu consumuri minime de energie şi materiale dar cu valoare adăugată ridicată.

Se va asigura apropierea de nivelul mediu al ţărilor UE în privinţa aplicării tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor, inclusiv prin acoperirea cu conexiuni broadband şi oferirea unor servicii de calitate pentru utilizatorii individuali, autorităţile publice şi mediul de afaceri.

Se vor generaliza practicile UE de aplicare a criteriilor de performanţă ecologică, economică şi socială în achiziţiile publice (achiziţii publice durabile), de dezvoltare şi implementare a tehnologiilor eco-eficiente şi de conştientizare a publicului larg asupra virtuţilor şi avantajelor directe ale unui model sustenabil de producţie şi consum.

66

Orizont 2030 . Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de ţările membre UE din punctul de vedere al producţiei şi consumului durabile.

3.2.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturaleObiectiv general SDD/UE: îmbunătăţirea gestionării resurselor naturale şi evitarea

exploatării lor excesive, recunoaşterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme.Strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene (2001 şi 2006) tind să pună

accentul, într-o măsură crescândă, pe conservarea şi valorificarea prudentă a capitalului natural. Printre factorii determinanţi ai acestei evoluţii a fost conştientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate de activităţile umane precum şi percepţia publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor produse şi servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte benefice asupra sănătăţii şi bunăstării oamenilor.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Reducerea decalajului existent faţă de alte state membre ale UE cu privire la infrastructura de mediu, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, prin dezvoltarea unor servicii publice eficiente în domeniu, conforme conceptului de dezvoltare durabila şi cu respectarea principiului «poluatorul plăteşte».

Programul Operaţional Sectorial de "Mediu" al României 2007-2013, aprobat de Comisia Europeană în iulie 2007, este corelat cu strategiile de dezvoltare şi cu celelalte programe finanţate din fonduri europene şi naţionale şi vizează conformitatea cu directivele UE în materie, reflectând în acelaşi timp interesele naţionale.

Pe ansamblu, strategiile şi programele naţionale referitoare la mediu corespund orientărilor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite (2006) şi vizează realizarea următoarelor obiective specifice:

(a) îmbunătăţirea calităţii şi accesului la infrastructura de apă şi apă uzată prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă/apă uzată.

Dată fiind situaţia infrastructurii existente în domeniul gestionării apelor . In conformitate cu Tratatul de Aderare, România a obţinut perioade de tranziţie pentru conformarea cu acquis-ul pentru colectarea, descărcarea şi epurarea apelor uzate municipale până în 2015 pentru 263 aglomerări mai mari de 10.000 locuitor, echivalenţi (Le.) şi până în 2018 pentru 2.346 aglomerări între 2.000 şi 10.000 lei, precum şi până în 2015 pentru calitatea apei potabile.

Se prevede promovarea unor sisteme integrate de apă şi apă uzată într-o abordare regională, pentru a oferi populaţiei şi aitor consumatori servicii de apă la calitatea cerută şi la tarife acceptabile. Ţintele propuse pentru anul 2015 (conform Directivei 2000/60/CE) sunt: construcţia sau reabilitarea surselor de apă în vederea potabilizării şi a staţiilor de tratare a apei potabile în 300 localităţi (faţă de 60 în 2006); extinderea sau reabilitarea reţelelor de distribuţie a apei potabile astfel ca proporţia populaţiei conectate la serviciile de apă să ajungă la 70% (faţă de 52% în 2006); extinderea sistemelor de canalizare pentru aglomerările de peste 2.000 locuitori la 69,1% din locuitorii echivalenţi racordaţi în 2013, 80,2% în 2015 şi 100% în 2018 (faţă de 48,7% în 2005); construirea de staţii de epurare a apelor uzate şi reabilitarea celor existente în localităţile cu peste 2.000 locuitori pentru a realiza o acoperire de 60,6% l.e. în 2013, 76,7% în 2015 şi 100% în 2018 (faţă de 34,9% în 2005); sporirea volumului de apă uzată epurată corespunzător la 60% în 2015 (faţă de 35% în 2006).

In corelare cu investiţiile din fonduri structurale, în zonele rurale investiţii în infrastructura de apă vor fi finanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR).

67

Până în anul 2013 se va aplica Programul (aprobat în 2005) de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe periculoase în mediul acvatic pentru prevenirea poluării resurselor de ape interioare de suprafaţă, costiere, marine şi subterane şi limitarea periclitării ecosistemelor acvatice (Directiva 2006/11/EC). Se va asigura implementarea Directivei (1991/676/EC) privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole, transpusă în legislaţia românească încă din anul 2000. Se vor încheia lucrările de elaborare a Planului de Amenajare pe Bazine/Spaţii Hidrografice (până în decembrie 2009) şi a Planurilor de Management, al Riscului de Inundaţii, inclusiv a hărţilor de hazard şi de risc la inundaţii (până în decembrie 2013).

Pentru finanţarea acţiunilor stabilite în perioada 2008-2013 este prevăzută suma de circa 3,27'miliarde euro, din care 85% din Fondul de Coeziune al UE, faţă de necesarul estimat de circa 19 miliarde euro până în 2015. Diferenţa considerabilă dintre fondurile disponibile şi cele necesare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse reclamă un efort major pentru identificarea unor surse suplimentare de finanţare prin recurgerea la concesionarea pe scară mai largă a serviciilor de apă şi promovarea parteneriatelor public-privat.

(b) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor prin îmbunătăţirea gestionării deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de judeţe până în 2015.

România a obţinut perioade de tranziţie în vederea conformării cu Directivele UE pentru depozitele de deşeuri municipale până în 2017; depozitarea temporară de deşeuri periculoase până în 2009; depozitarea de deşeuri industriale nepericuloase până în 2013. Un număr de 177 depozite vor trebui să-şi înceteze activitatea şi se va asigura reducerea treptată a cantităţilor depuse în cele 101 depozite municipale neconforme. Până în anul 2013 se va reduce până la 2,4 milioane tone cantitateaanuală a deşeurilor biodegradabile depozitate, reprezentând 50% din totalul procus în 1995, şi se vor implementa măsuri pentru reducerea considerabilă a depozitării deşeurilor de ambalaje.

Acţiunea în acest domeniu se va concentra pe punerea în aplicare a proiectelor integrate de gestionare a deşeurilor la nivel naţional şi regional prin orientarea ierarhică a investiţiilor conform priorităţilor stabilite: prevenire, colectare selectivă, reciclare, valorificare, tratare şi eliminare. Programele de management integrat se vor extinde progresiv şi în mediul rural prin instituirea unor servicii de colectare, şi prin eliminarea gropilor de gunoi necontrolate.

Se va încheia studiul, început în 2005, privind inventarierea siturilor poluate istoric şi determinarea priorităţilor de intervenţie în baza unei analize de risc, drept primă fază a unei strategii pe termen lung pentru valorificarea economică sau ecologizarea şi revenirea în regim natural a acestor zone.

Până în anul 2013 se prevede un grad de recuperare a materialelor utile din deşeurile de ambalaje pentru reciclare sau incinerare cu recuperare de energie de 60% pentru hârtie sau carton, 22,5% pentru mase plastice, 60% pentru sticlă, 50% pentru metale şi 15% pentru lemn. Se prevăd măsuri speciale, cu termene de execuţie între sfârşitul anului 2008 şi 2013 pentru recuperarea deşeurilor de echipamente electrice şi electronice precum şi pentru închiderea unor instalaţii de incinerare neconforme pentru deşeurile medicale. Ţintele propuse pentru anul 2015 vizează: crearea a 30 sisteme integrate de gestionare a deşeurilor la nivel regional/judeţean; închiderea a 1.500 depozite mici situate în zone rurale şi a 150 depozite vechi în zonele urbane; realizarea a 5 proiecte pilot pentru reabilitarea siturilor contaminate istoric; asigurarea unor servicii îmbunătăţite de salubritate şi management al deşeurilor pentru un număr de 8 milioane locuitori.

Finanţarea acţiunilor prevăzute însumează circa 1,7 miliarde euro, din care 80% se asigură din Fondul European de Dezvoltare Regională. Aceste investiţii vor fi complementare celor realizate din fonduri PHARE, ISPA Fondul de Mediu sau din alte surse.

68

(c) Reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în 2015.

România a obţinut perioade de tranziţie până în anul 2013, respectiv 2017, pentru respectarea valorilor limită de emisii (dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi) în vederea conformării cu Directivele UE privind reducerea emisiilor provenite din instalaţii mari de ardere.

Cantităţile de emisii totale anuale de dioxid de sulf se vor reduce de la 540 mii tone în 2007 la 148 mii tone în 2013, cele de oxizi de azot de la 128 mii tone în 2007 la 112 mii tone în 2013, iar cantităţile de emisii totale anuale de pulberi se vor reduce de la 38,6 mii tone în 2007 la 15,5 mii tone în 2013.

Acţiunile programate prevăd utilizarea raţională a surselor de energie neregenerabile şi, acolo unde este posibil, a surselor regenerabile sau mai puţin poluante în sistemele de încălzire urbană. Se are în vedere corelarea acestor măsuri cu programul de gestionare a apei, întrucât infrastructura precară a reţelelor de încălzire municipală cauzează pierderi însemnate în reţelele de distribuţie a apei.

Pentru reabilitarea sistemelor urbane de încălzire în zonele critice, principalele finte urmărite la nivelul anului 2015 se referă la implementarea celor mai bune tehnici disponibile pentru reducerea emisiilor de dioxid de sulf (S02) la 15 mii tone (de la 80 mii tone în 2003) şi de oxid de azot (NOx) la 4 mii tone (de la 7 mii în 2003). Emisiile de pulberi se vor reduce de la 38,6 mii tone/an în 2007 la sub 15,5 mii tone/an în 2013, iar cele de metale grele se vor menţine sub nivelul anului 1989. Se prevedereabiitarea sistemelor de încălzire centrală în 8 municipalităţi, având ca rezultat o îmbunătăţire substanţială a calităţii aerului, şi elaborarea studiilor de opţiune pentru alte 5 localităţi, completată cu reabilitarea depozitelor neconforme de zgură şi cenuşă precum şi a reţelelor de distribuţie a apei calde şi căldurii.

Costurile totale' ale îndeplinirii cerinţelor de calitate a aerului din acquis-ul comunitar în acest sector, identificate la nivelul anului 2004, se ridică la circa 5,2 miliarde euro pentru perioada 2007-2013. Cofinanţarea efectivă din Fondul de Coeziune al UE se va situa la nivelul de circa 230 milioane euro, cu o contribuţie echivalentă din bugetul naţional şi bugetele locale (în total circa 460 milioane euro). Măsurile pentru protecţia' aerului sunt susţinute şi prin Programul Operaţional Sectcrial "Creşterea competitivităţii economice" (cofinanţat din Fondul Eurooean de Dezvoltare Regională), care prevede investiţii pentru reducerea emisiilor de gaze poluante la nivelul instalaţiilor mari de ardere care operează în sectorul energetic naţional. Cu toate acestea', sursele de finanţare identificate sunt evident insuficiente, necesitând un aport adiţional substanţial prin intermediul împrumuturilor externe şipromovării parteneriatelor public-privat.

(d) Conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000 Obiectivul principal în perioada de referinţă este implementarea unor sisteme adecvate de management pentru protecţia naturii în vederea conservării diversităţii biologice, a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică. Acţiunile prevăzute vizează întărirea capacităţii instituţionale, la nivel naţional şi tocai, şi atragerea participării publice (un rol important revenind ONG-uriior) pentru conformarea cu Directivele relevante ale UE, în special cele referitoare la păsări şi habitate, în corelare cu dezvoltarea reţelei Natura 2000. Siturile Natura 2000 reprezintă 17,84% din suprafaţa ţării, inclusiv 273 de situri de importanţă comunitară 113,21% din suprafaţă).

Agenţia Naţională pentru Arii Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, care devine funcţională în anul 2008, va asigura coordonarea generală a elaborării şi ampiementării planurilor de management pentru fiecare dintre siturile desemnate pentrj protejare. Tot până la sfârşitul anului 2008 se prevede

69

definitivarea cadastrului ariilor protejate de importanţă comunitară şi a ghidului metodologic privind integrarea aspectelor de biodiversitate în procedura de evaluare a impactului asupra mediului.

Ţintele concrete propuse pentru anul 2015 includ sporirea numărului de arii protejate şi situri Natura 2000 care dispun de planuri de management aprobate, de la 3 în 2006 la 240 în 2015 şi extinderea acestor suprafeţe la 60% din totalul ariilor protejate.

Măsurile propuse pentru conservarea, reabilitarea şi dezvoltarea fondului forestier în conformitate cu Planul de Acţiune al UE pentru Păduri sunt prezentate în secţiunea "Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura şi pescuitul".

Finanţarea implementării măsurilor prevăzute se ridică la circa 172 milioane euro cin care 80% se acoperă prin cofinanţare UE prin Fondul European de Dezvoltare Regională.

(e) Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populaţiei prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone.

Obiectivele principale vizează instituirea unui management durabil al inundaţiilor în zonele cele mai expuse la risc şi protejarea şi reabilitarea litoralului Marii Negre.

Realizarea unui nivel adecvat de protecţie împotriva inundaţiilor se impune datorită creşterii în intensitate a acestor dezastre naturale în ultimul deceniu.

Inundaţiile din 2005 şi 2006 pe teritoriul României au avut efecte catastrofale, afectând peste 1,5 milioane persoane (93 morţi) şi producând daune grave elementelor de infrastructură (pagube totale estimate la 2 miliarde euro). Intervenţiile prioritare propuse se vor implementa pe baza unei strategii pe termen lung, vizând acţiuni la nivel naţional şi regional privind dezvoltarea graduală a infrastructurii pentru prevenirea inundaţiilor şi reducerea consecinţelor destructive ale acestora, elaborarea unor hărţi de pericol de risc şi a unor metodologii precise pentru pregătirea de proiecte, management, supervizare şi publicitate.

Ţintele propuse la nivelul anului 2015 includ pregătirea şi începerea punerii în aplicare a unui număr de 10 proiecte majore de protecţie împotriva inundaţiilor de care să beneficieze circa 1,5 milioane locuitori din zonele de risc şi reducerea riscului de incidenţă a inundaţiilor în zonele de intervenţie cu 30%.

Pentru zonele de litoral se vor efectua reabilitări de coastă pe o lungime de 10 kilometri, cu extinderea suprafeţei de plajă cu 30%.

Se va acţiona pentru eficientizarea intervenţiilor după inundaţii şi alte dezastre naturale (cutremure, alunecări de teren) prin crearea unor unităţi operative speciale, instruirea şi dotarea lor cu echipamente, precum îmbunătăţirea sistemelor de avertizare şi informarea publică asupra riscurilor.

Necesarul de finanţare este stabilit, pentru prima etapă, la circa 270 milioane euro, din care 82% Fondul de Coeziune.

Investiţiile totale care sunt necesare pentru a asigura conformitatea cu directivele UE în materie de protejare a mediului, conservare a resurselor naturale şi gestionare raţională a acestora pentru perioada 2007-2013 se ridică la circa 18 miliarde euro. Costurile estimate pentru conformarea cu acquis-ul comunitar până în anul 2018 se ridică la 29,3 miliarde euro, din care se prevede o acoperire de 5,4miliarde euro (18%) din bugetul de stat şi bugetele locale, 9,9 miliarde (34%) din fonduri UE, 7,8 miliarde (27%) din investiţii ale sectorului privat şi 6,2 miliarde (21%) din alte surse (Fondul de Mediu, proiecte internaţionale, altele decât cele cofinanţate de UE, împrumuturi externe etc).

In aceste condiţii, apare necesară o insistenţă sporită a părţii Române pentru obţinerea unor alocări suplimentare în cadrul negocierii viitorului buget comunitar, paralel cu efortul de a veghea la folosirea cât mai eficientă a fondurilor de investiţii disponibile şi de a identifica noi surse de finanţare

70

pentru sprijinirea iniţiativelor locale prin promovarea parteneriatului public-privat, a unor mecanisme flexibile de creditare şi a concesionării utilităţilor în formule atrăgătoare pentru investitori.

Orizont 2020. Obiectiv naponal: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilorUE la parametrii principali privind gestionarea responsabilă a resurselornaturale.

Având în vedere ţintele strategice ale sectorului de mediu şi măsurile preconizate pentru perioada 2008-2013, încă din această perioadă de programare vor trebui stabilite necesităţile privind modificările legislative, capacităţile şi reformele administrative, inclusiv crearea de noi instituţii sau redistribuirea responsabilităţilor pentru implementarea proiectelor din noua perioadă de programare.

In măsura în care se acoperă necesarul de finanţare pe domeniul gospodăririi apelor şi apelor uzate, conform obiectivelor asumate prin Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, localităţile cu peste 2.000 locuitori vor avea asigurată aprovizionarea cu apă potabilă de calitate şi acces la canalizare precum şi dotarea cu staţii de epurare a apelor uzate în proporţie de 100% încă din anul 2018. Se vacontinua procesul de îmbunătăţire a serviciilor de apă, canalizare şi tratarea apelor uzate în localităţile rurale mai mici. In anul 2021 vor fi revizuite planurile de management şi amenajare a bazinelor şi spaţiilor hidrografice.

Planul de management al riscului de inundaţii va fi definitivat şi publicat până în decembrie 2015, iar în 2018 se va face o evaluare preliminară, introducându-se ajustările necesare. Hărţile de hazard şi hărţile de risc la inundaţii vor fi revizuite până în decembrie 2019 şi actualizate, ulterior, la fiecare 6 ani. Pe baza analizei rezultatelor obţinute până în 2013, vor fi reevaluate domeniile de intervenţie, priorităţile de acţiune şi necesarul de finanţare pentru perioada următoare.

In privinţa managementului integrat al deşeurilor, se va trece treptat de la depozitarea deşeurilor la colectarea selectivă şi valorificarea într-o proporţie mai mare a deşeurilor reciclabile, inclusiv prin transformarea deşeurilor organice în compost, şi utilizarea exclusivă, pentru mediul urban, a depozitelor ecologice. In mediul rural, va creşte gradul de implementare a sistemelor de management integrat al deşeurilor.

La capitolul îmbunătăţirea calităţii aeruiui, se va continua reabilitarea sistemelor centrale de încălzire, ajungându-se la încadrarea emisiilor de S02, NOx şi pulberi în limitele prescrise de Directivele UE.

Vor continua acţiunile iniţiate în perioada anterioară pentru îmbunătăţirea biodiversităţii şi patrimoniului natural prin perfecţionarea gestionării ariilor naturale protejate, inclusiv completarea reţelei Natura 2000, adâncirea studiilor de specialitate pentru fundamentarea proiectelor, introducerea şi urmărirea unor noi indicatori sintetici de performanţă, promovarea unor tehnologii eco-eficiente, aplicarea reglementărilor UE privind zonele maritime şi gestionarea integrată a zonelor de litoral.

Se va încheia, în linii mari, elaborarea planurilor de acţiune pentru prevenirea inundaţiilor şi intervenţiile în cazul dezastrelor naturale, inclusiv pentru reabilitarea celei mai mari părţi a zonei de litoral.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de performanţele de mediu ale celorlalte state membre UE din acel an.

România se va alinia, în linii generale, la cerinţele şi standardele UE privina gestionarea apei şi apelor uzate, în conformitate cu proiecţiile preliminare ale Planului de management al bazinelor hidrografice. Se prevede atingerea obiectivelor de mediu pentru toate corpurile de apă din România.

Vor fi rearializate priorităţile de acţiune în domeniul gestionării deşeurilor, îmbunătăţirii calităţii aerului, conservării biodiversităţii şi patrimoniului natural, precum şi'prevenirii dezastrelor naturale pe

71

baza rezultatelor obţinute în perioada anterioară de referinţă, şi se vor stabili noi obiective în conformitate cu politicile UE şi tendinţele predominante pe plan mondial.

3.2.5. Sănătatea publicăObiectiv general SDD/UE: Promovarea unor servicii medicale de calitate în condiţii de

egalitate şi îmbunătăţirea protecpei împotriva ameninţărilor la adresa sănătăţii.Sănătatea publică a devenit în mod oficial un domeniu care intră în competenţa Uniunii

Europene, în condiţiile respectării principiului subsidiaritătii, odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht (1992), iar prin Tratatul de la Amsterdam (1997) s-a stipulat că toate politicile în alte domenii-cheie ale activităţii comunitare trebuie să ţnă cont de cerinţele de protecţie a sănătăţii umane. Regulamentele, directivele şl deciziile adoptate de-a lungul timpului în cadrul Uniunii Europene facparte din acquis-ul comunitar şi sunt obligatorii pentru statele membre. Resursele alocate domeniului sănătăţii şi sistemelor de sănătate în statele din nucleul central al Uniunii Europene se ridică la circa 8,5% din PIB, reprezentând în medie, cu variaţii de la ţară la ţară, 1.600 euro pe cap de locuitor.

Deşi nu există încă un sistem medical european unitar ci numai modele de referinţă (german, francez, britanic, scandinav), este evidentă tendinţa spre adoptarea unor s:andarde şi protocoale comune pentru efectuarea şi evaluarea tratamentelor, acţiunilor de prevenţie şi stării generale a populaţiei, în condiţiile în care toate sistemele din ţările UE sunt de tip social şi se bazează pe principiul solidarităţii (asiguraţii beneficiază egal de servicii, deşi contribuţiile lor variază după venit).

Orizont 2013. Obiectiv naţional: îmbunătăţirea structurii sistemului de sănătate, a calităţii actului medical şi a îngrijirilor furnizate în cadrul serviciilor de sănătate; ameliorarea stării de sănătate a populaţiei şi creşterea performanţei sistemului de sănătate.

România nu dispune încă de o viziune strategică pe termen mediu şi lung în domeniul sănătăţii publice pentru atingerea parametrilor medii de performanţă din celelalte ţări ale Uniunii Europene şi pentru integrarea organică a acestor preocupări în strategiile naţionale şi programele operaţionale sectoriale sau tematice. Planul Strategic al Minislerului Sănătăţii Publice 2008-2010 oferă unele repere orientative privind desfăşurarea, în continuare, a acestui proces şi recomandă elaborarea şi adoptarea unei Strategii Naţionale de promovare a sănătăţii şi a educaţiei pentru sănătate, precum şi a unor planuri specifice pe patologii.

Principalele direcţii de activitate stipulate pe termen scurt sunt:(a) Creşterea accesibilităţii la serviciile medicale:

(i) Implementarea de programe naţionale de sănătate care să răspundă problemelor de sănătate publică prioritare şi nevoilor grupurilor vulnerabile prin:

• Dezvoltarea capacităţii de reacţie rapidă la ameninţările la adresa sănătăţii prin eficientizarea structurii existente de supraveghere şi răspuns în privinţa bolilor transmisibile, cu o capacitate de notificare şi verificare imediată, 24 ore pe zi, în tot cursul anului;

• Reducerea impactului asupra sănătăţii publice a bolilor transmisibile cu impact major (HIV: tuberculoză, infecţii cu transmitere sexuală, infecţii nosocomiale) precum şi a bolilor cronice; focalizarea acţiunilor preventive şi de asigurare de servicii de bază către populaţiile aflate în situaţie de risc crescut; stabilirea unor pachetele minime de îngrijiri medicale asigurate pentru grupurile vulnerabile; introducerea unor sisteme de raportare standardizată şi de evaluare periodică pe baza unor indicatori specifici;

• Promovarea unor intervenţii asupra determinanţilor stării de sănătate prin ierarhizarea factorilor de risc pe diferite grupuri de populaţie; instituirea unor programe de educaţie pentru sănătate şi de

72

informare asupra riscurilor, inclusiv în privinţa sedentarismului, nutriţiei, consumului de tutun, alcool şi droguri psihotrope, nivelului de sanitaţie şi igienă în locuinţe, siguranţei alimentare; evaluarea eficacităţii campaniilor de conştientizare şi ajustarea lor în vederea creşterii impactului pe termen lung;

• Deplasarea accentului către serviciile preventive de sănătate;

(ii) Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii furnizorilor de servicii medicale şi dotarea acestora cu aparatură, echipamente şi mijloace de transport specifice prin construirea a 28 spitale de urgenţă noi (8 regionale universitare şi 20 judeţene), reabilitarea a 15 spitale judeţene de urgenţă; realizarea dotării cu aparatura şi echipamente medicale, inclusiv cu mijloace de transport specifice, prinlicitaţii publice deschise.

(iii) Dezvoltarea resurselor umane prin identificarea unor facilităţi pentru atragerea personalului medical în zone izolate, defavorizate economic; deplasarea în asemenea zone a unor echipe medicale mobile pentru evaluarea stării de sănătate a populaţiei şi a riscurilor specifice, precum şi pentru desfăşurarea de activităţi de educaţie pentru sănătate; extinderea reţelei de asistenţă medicală comunitarăintegrată; definirea rolului asistenţilor medicali comunitari şi formarea profesională a acestora (angajarea a 500 persoane pe an dintre care 50 de etnie romă); producerea de materiale informative şi educaţionale specifice; implementarea unui sistem de indicatori pentru evaluarea performanţei.

(iv) Stabilirea listei de medicamente esenţiale pentru sănătatea populaţie: care să fie acoperite total sau parţial prin sistemul de asigurări sociale de sănătate.

(b) Creşterea calităţii serviciilor medicale: » Asigurarea continuităţii actului medical prin creşterea ponderii îngrijirilor la domiciliu,

asistenţei medicale' primare şi serviciilor de specialitate acordate în ambulator.» Realizarea compatibilităţii cu sistemele de sănătate din celelalte ţări membre ale UE prin

adoptarea de'standarde pentru produse şi tehnologii medicale, formarea profesională şi crearea unor reţele de informare; introducerea şi utilizarea conceptelor de medicină bazată pe dovezi şi evaluare a tehnologiilor medicaie; standardizarea măsurilor de siguranţă a pacienţilor.

» Creşterea competenţelor profesionale aie personalului medical în special a medicilor, prin îmbunătăţirea pregătirii profesionale de bază; introducerea unor criterii mai severe pentru obţinerea licenţei de medic şi pentru formarea profesională a asistenţilor medicali şi a' infirmierelor; re-evaluarea specialităţilor şi atestatelor conform standardelor de bază practicate în UE; creşterea abilităţilor de comunicare ale personalului medical.

» Introducerea unor practici medicale unitare bazate pe ghiduri de practică şi protocoale clinice.» Evaluarea spitalelor în perspectiva obţinerii acreditării prin: constituirea unei Comisii

Naţionale de Acreditare a Spitalelor (CNAS); precizarea competenţelor pe tipuri de spitale; elaborarea procedurilor, standardelor şi metodologiei de acreditare; acreditarea tuturor spitalelor în termen de 5 ani (până în 2012).

(c) îmbunătăţirea finanţării sistemului de sănătate prin creşterea transparenţei în utilizarea fondurilor; informatizarea sistemului în scopul evidenţierii costurilor reale ale serviciilor medicale; întărirea capacităţii de evaluare, audit statutar şi control financiar; întărirea disciplinei financiare; dezvoltarea de parteneriate pentru furnizarea de servicii medicale şi nemedîcale, externalizarea unor servicii; reprofilarea unor unităţi neperformante; încurajarea cooperării şi parteneriatelor cu sectorul privat,

73

organizaţiile neguvernamentale şi societatea civilă; înfiinţarea de secţii private în spitale publice; cultivarea unui mediu concurenţial real între furnizorii de servicii de sănătate.

(d) Descentralizarea sistemului sanitar prin transferul de competenţe, atribuţii şi responsabilităţi către administraţia publică locală; preluarea de către autorităţile locale a activităţilor de promovare şi educaţie pentru sănătate, a competenţelor legate de recrutarea, formarea şi evaluarea activităţii mediatorilor sanitari şi asistenţilor comunitari precum şi a celor legate de asistenţa medicală, inclusiv de medicina dentară, în unităţile de învăţământ; realizarea,' într-o primă etapă, a transferului spitalelor orăşeneşti, comunale şi a centrelor de sănătate, iar în a doua etapă a spitalelor municipale în administrarea efectivă a autorităţilor şi comunităţilor locale; evaluarea intermediară la 6 luni şi finală după 1 an a rezultatelor obţinute în fiecare etapă şi operarea corecturilor necesare.

(e) Reorganizarea instituţională a Ministerului Sănătăţii Publice, a structurilor din subordinea sau coordonarea sa.

După cum se poate vedea din simpla enumerare a acţiunilor preconizate pe termen scurt, Planul aprobat pentru 2008-2010, deşi conţine obiective ambiţioase în raport cu situaţia existentă la punctul de pornire, se axează în principal pe recuperarea unora dintre cele mai flagrante decalaje faţă de indicii de performantă consideraţi drept minimali în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene.

Omisiuni importante faţă de priorităţile stabilite în sectorul sănătăţii publice prin Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă se constată în privinţa iniţiativei legislative şi designului instituţional din partea autorităţilor centrale de specialitate în domenii precum securitatea alimentelor, folosirea aditivilor şi etichetarea produselor alimentare destinate consumului uman; reglementarea producerii şi utilizăriisubstanţelor chimice, inclusiv pesticidele, care pot crea riscuri semnificative pentru sănătatea populaţiei şl a mediului natural; influenţa factorilor poluanţi, inclusiv a radiaţiilor ionizante şi substanţelor radioactive, asupra sănătăţii umane; dimensiunea reală a problemelor de sănătate mentală şi impactul socio-economic al stărilor emoţionale şi de stres; evaluarea ştiinţifică a efectelor utilizării unor organisme modificate genetic în alimentaţia umană şi animală; problemele specifice ale riscurilor de sănătate pe domenii ocupaţionale, în speţă în sfera transporturilor, precum şi în condiţii de sărăcie extremă etc.

Viitoarele programe în domeniu vor trebui să ţină seama în mai mare măsură de evoluţiile demografice mai mult decât îngrijorătoare si să se concentreze pe efectele asupra sănătăţii populaţiei generate de mobilitatea transfrontalieră, recrudescenţa unor maladii transmisibile (inclusiv a tuberculozei rezistente la antibiotice, asociate sau nu cu HIV/SIDA), modificarea morbidităţii prin creşterea incidenţei bolilor cardiace şi a celor provocate de diabet, obezitate, cancer şi neuropsihice.

O atenţie specială va trebui să fie acordată problemelor specifice de sănătate care pot surveni drept consecinţă a schimbările climatice.

Este, de asemenea, necesară implicarea activă a serviciilor de sănătate publică în acţiunile menite să ducă la realizarea unei calităţi a mediului în care nivelul contaminanţilor produşi de om să nu aibă un impact semnificativ şi să nu reprezinte un risc pentru sănătatea umană.

Aceasta presupune:• Identificarea riscului pe care îl prezintă pentru sănătatea umană diferitele categorii de

contaminanţi; substanţele periculoase trebuie să devină obiectul unor proceduri specifice de management al riscului înainte ca acestea sa fie utilizate;

• Identificarea şi evaluarea traseelor pe care contaminanţii ajung în organismul uman şi stabilirea celui mai eficient mod de acţiune pentru a diminua nivelul de expunere sau, cel puţin, aducerea acestui nivel la valori acceptabile;

74

• Fixarea anumitor priorităţi mediu-sănătate la stabilirea politicilor specifice prin care se urmăreşte eliminarea contaminanţilor sau utilizarea substanţelor nepericuloase în produse şi în procesele de producţie.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea unor parametri apropiaţi de nivelul mediu actual al stării de sănătate a populaţiei şi al calităţii serviciilor medicale din celelalte state membre ale UE; integrarea aspectelor de sănătate şi demografice în toate politicile publice ale României.

Având în vedere ţintele strategice ale sectorului sanitar şi măsurile preconizate pentru perioada anterioară, începând cu anul 2014 vor fi consolidate noile structuri instituţionale, în special pentru asigurarea calităţii serviciilor de asistenţă medicală în condiţiile descentralizării şi managementului pe programe. Se vor iniţia noi măsuri, inclusiv prin iniţiative iegislative, pentru fundamentarea deciziile1"în domeniul politicilor de sănătate prin analiza performanţei sistemului în funcţie de rezultate, evaluarea tehnologiilor, efectuarea sistematică de cercetări de cost/eficacitate şi cost/beneficiu.

Prin implementarea principalelor programe de sănătate, se prevede continuarea trendului descrescător în privinţa mortalităţii şi morbidităţii infantile şi materne, incidenţei îmbolnăvirilor şi mortalităţii prin boli transmisibile şi prin cancer (scădere cu 50%). In acest scop, se va trece la al doilea val de servicii organizate la nivel populaţional pentru prevenţia secundară (screening) în privinţa cancerului de col uterin, a incidenţei şi mortalităţii prin cancer de sân şi de colon.

Va continua creşterea procesului de acoperire a populaţiei cu servicii de bază cum ar fi asistenţa de urgenţă, creşterea cu 50% a accesului la servicii de asistenţă medico-sanitară (îngrijiri pe termen lung) a populaţiei de vârsta a treia, creşterea acoperirii cu servicii paliative la 60% din necesar şi cu servicii de asistenţă de psihiatrie comunitară la 70% din necesar.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea deplină la nivelul mediu de performanţă, inclusiv sub aspectul finanţării serviciilor de sănătate, al celorlalte state membre ale UE.

România se va alinia, în linii generale, la cerinţele şi standardele UE privind accesul la serviciile de bază privind asistenţa de urgenţă, asistenţa medicală primară, controlul cancerului, asigurarea cu servicii de sănătate mintală la nivelul comunităţii.

3.2.6. incluziunea socială, demografia şi migratiaObiectiv general SDD/UE: Crearea unei societăţi bazate pe incluziunea socială prin luarea în

considerare a solidarităţii între generaţii şi în interiorul lor şi asigurarea creşterii calităţii vieţii cetăţenilor ca o condiţie a bunăstării individuale durabile.

Activităţile Uniunii Europene în domeniul protecţiei şi incluziunii sociale sunt reglementate prin deciziile Consiliului European din martie 2006 care stabilesc noi obiective şi modalităţi de acţiune şi încurajează cooperarea dintre statele membre potrivit metodei deschise de' coordonare. Comunicarea Comisiei Europene privind Serviciile Sociale de Interes General statuează reperele principale ale responsabilităţilor agenţiilor guvernamentale şi organismelor de suport în acest domeniu. Statelor membre le revin, de asemenea, îndatoriri precise în baza Pactului European pentru Tineret şi a Pactului European pentru Egalitatea de Gen.

Cel de-al doilea Raport al României asupra realizării Obiectivelor Mileniului convenite în cadrul ONU, aprobat la 18 septembrie 2007, relevă faptul că o bună parte dintre obiectivele asumate în 2003 şi care prezintă relevanţă pentru problematica incluziunii sociale au fost îndeplinite, unele dintre acestea în avans, creând premisele pentru o îmbunătăţire substanţială a situaţiei până în anul 2013 şi în perioadele următoare. Astfel, rata sărăciei severe s-a redus de la 10,91% în 2002 la 4,1% în 2006 (faţă de ţinta propusă de 5,4%), permiţând stabilirea unei noi ţinte de 3,5% pentru 2009; creşterea cu peste 50% a

75

numărului copiilor de origine romă înrolaţi în procesul educaţional; o uşoară creştere a ratei de ocupare a populaţiei feminine (de la 52% în 2002 la 52,8% în 2007), cu perspectiva atingerii unui nivel de 55% în 2010 şi 60% în 2015.

Cu toate acestea, decalajele faţă de media UE în privinţa accesului la servciile de protecţie socială şi a măsurilor active pentru promovarea incluziunii socisie rămân importante şi vor constitui obiectul unei preocupări serioase, printr-un ansamblu de politici publice, şi după 2013. Aceste politici vor trebui să vizeze, de asemenea, în mod prioritar, stabilizarea şi redresarea într-un orizont de timp realist a situaţiei demografice, care a înregistrat tendinţe negative alarmante în ultimele două decenii.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea unui cadru legislativ, instituţional şi participativ modern pentru reducerea riscurilor de sărăcie şi excluziune socială, promovarea coeziunii sociale, egalităţii de şanse şi diversităţii culturale, precum şi pentru gestionarea responsabilă a fenomenelordemografice şi migratei.

Prevederi relevante pentru domeniul incluziunii sociale se regăsesc, practic, în toate strategiile naţionale şi programele sectoriale. Un capitol distinct consacrat acestor aspecte este cuprins în Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea Restrselor Umane 2007-2013", aprobat în octombrie 2007.

Programele prin care sunt finanţate iniţiativele sociale acoperă ansamblul populaţiei României, dar sunt direcţionate prioritar spre reducerea riscului sărăciei, promovarea accesului la servicii pentru anumite grupuri defavorizate, îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii. Grupurile ţintă identificate Includ: populaţia romă, persoanele cu dizabilităţi, tinerii care părăsesc sistemul de stat pentru protecţia copilului, femeile, familiile cu mai mult de 2 copii, familiile monoparentale, copiii în situaţii de risc, infractorii şi foştii delincvenţi, persoanele dependente de droguri şi alcool, persoanele fără adăpost, victimele violenţei domestice, persoanele infectate cu HIV/SIDA, persoanele afectate de boli profesionale, refugiaţii şi azilanţii. La acestea se adaugă problemele specifice ale copilor ai căror părinţi se află la muncă temporară în străinătate şi care se află în îngrijirea unor persoane vârstnice sau altor membri de familie (reprezentând, potrivit sondajelor recente, între 1/3 şi 1/5 din numărul total al familiilor din unele zone rurale).

Principalele domenii de intervenţie prevăzute sunt:(i) Dezvoltarea economiei sociale prin implicarea activă a tuturor actorilor relevanţi (instituţii

publice, asociaţii patronale sau profesionale, sindicate etc.) şi încurajarea cu precădere a acţiunii sociale a organizaţiilor neguvernamentale şi altor formaţiuni ale societăţii civile (cooperative sociale, asociaţii de ajutor reciproc, fundaţii şi asociaţii de caritate şi voluntariat). în acest fel, va fi sprijinită dezvoltareaunor comunităţi locale puternice, furnizarea unor servicii utile pentru populaţie, cetăţenia activă, precum şi apariţia unor noi actori în economie, rezultând în creşterea oportunităţilor de ocupare pentru grupurile vulnerabile şi realizarea coeziunii şi solidarităţii sociale.

(ii) îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii prin măsuri suplimentare celor prevăzute pentru ansamblul populaţiei, favorizând o abordare focalizată şi personalizată, inclusiv acţiuni de sensibilizare şi conştientizare publică privind problematica populaţiei de etnie romă.

(iii) Promovarea egalităţii de şanse pe piaţa muncii prin facilitarea accesului femeilor în zone economice rezervate tradiţional bărbaţilor, la poziţii de conducere sau în politică, combaterea stereotipurilor de gen, traficului de fiinţe umane, violenţei domestice, discriminării sau hărţuirii sexuale

76

la locul de muncă, crearea unei pieţe a muncii incluzive, furnizarea de programe speciale pentru femei (munca la domiciliu, timpul flexibil de muncă etc), inclusiv recalificarea pentru alte ocupaţii a persoanelor angajate în industrii care prezintă risc de delocalizare (textile, confecţii).

(iv) Iniţiative transnaţionale pentru o piaţă inciuzîvă a muncii prin extinderea ariei de colaborare cu celelalte ţări membre ale UE, schimb de experienţă şi informaţii privind legislaţia primară şi secundară, procedurile de lucru, metodologiiie de evaluare a performanţei în domeniul protecţiei şi incluziunii sociale, adaptarea formării profesionale la noile tehnologii. întrucât România are unul dintrecele mai mari segmente de populaţie de etnie romă din ţările UE, apare necesară iniţierea şi promovarea consecventă a unor acţiuni concrete, inclusiv prin adoptarea unor măsuri legislative şi practici uniforme, la nivelul întregii Uniuni Europene, privind problematica specifică a acestei etnii.

In perioada imediat următoare se vor realiza următoarele acţiuni:• Elaborarea şi adoptarea unui pachet legislativ coerent privind combaterea sărăciei, prevenirea

excluziunii sociale şi implementarea conceptului de economie socială, inclusiv Legea de înfiinţare a Observatorului Social şi a unui centru de documentare în domeniul incluziunii sociale, Legea unică a prestaţiilor sociale şi operaţionalizarea Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale;

• Reanalizarea cuantumului prestaţiilor sociale şi a sistemului de alocaţii familiale având ca scop, printre altele, reconcilierea vieţii de familie cu ceaprofesională;

• Asigurarea unui sistem unic de acreditare, autorizare şi licenţiere a furnizorilor de servicii în domeniul asistenţei sociale şi a unor criterii unice pentru serviciile din domeniul protecţiei copilului, persoanelor vârstnice sau cu dizabilităţi, victimelor violenţei în familie şi altor categorii defavorizate;

• Promovarea de programe speciale pentru creşterea calităţii vieţii persoanelor în vârstă, cu implicarea mai accentuată a autorităţilor publice locale şi organizaţiilor civice în acordarea serviciilor socio-medicale şi de îngrijire ambulatorii şi la domiciliu; dezvoltarea şi modernizarea serviciilor de rezidenţă;

• Iniţierea şi dezvoltarea unor servicii alternative pentru îngrijirea copiilor (creşe, centre de zi, grădiniţe) şi a unor programe speciale pentru copiii cu dizabilităţi, realizarea unor campanii de conştientizare privind drepturile copiilor,

• Modernizarea şi dotarea infrastructurii serviciilor socio-medicale, cu precădere a celor de urgenţă (centre sociale, servicii rezidenţiale, centre multifuncţionale);

• Susţinerea sectorului neguvernamental în vederea dezvoltării de servicii sociale prin reglementarea unui cadru unic de finanţare şi stabilirea procedurilor de sprijinire a asociaţiilor şi fundaţiilor care desfăşoară activităţi de asistenţă socială;

• Consolidarea capacităţii instituţionale şi administrative a autorităţilor centrale şi locale şi a interacţiunii acestora cu fundaţiile caritabile şi asociaţiile de asistenţă pe bază de voluntariat.

• Promovarea unor iniţiative româneşti proprii în cadrul instituţiilor UE în domeniul incluziunii sociale, inclusiv adoptarea unor reglementări unitare la nivelul întregii Uniuni Europene privind problematica specifică a comunităţilor rome.

In urma adoptării acestor măsuri, se prevede ca numărul structurilor economiei sociale să crească de la 3 în 2005 la 830 în 2015 (cu o sporire a numărului de locuri de muncă create în asemenea structuri de la 12 la 5.000), numărul de participanţi la programele de calificare sau recalificare destinate grupurilor vulnerabile să crească de la 6.487 în 2005 la 150.000 în 2015 (dintre care pentru romi de la 1.500 la 65.000, pentru persoane cu dizabilităţi de la 160 la 20.500 şi pentru tineri care părăsesc sistemul de stat de protecţie de la 221 la 5.400) numărul de persoane dependente sprijinite de la 12.526 în 2005 la 40.000 în 2015, numărul de participanţi la programele de formare destinate specialiştilor în domeniul

77

incluziunii sociale de la 4.795 în 2005 la 10.000 în 2015.Este un fapt că evoluţiile demografice în România sunt îngrijorătoare, cu trenduri negative pe

termen lung. Conform estimărilor convergente din surse naţionale şi internaţionale, fără a lua în considerare migraţia externă, dar admiţând o creştere considerabilă a speranţei de viaţă la naştere, populaţia României ar putea să scadă de la 21,5 milioane locuitori în 2007 la 21,2 milioane în 2013, la 20,8 milioane în 2020 şi la 19,7 milioane în 2030, urmând să ajungă la 16,7 milioane la mijlocul secolului. Consecinţele acestor evoluţii sunt considerabile în toate domeniile vieţii economico-sociale (forţă de muncă, educaţie şi formare profesională, servicii sociale şi de sănătate, dezvoltare regională etc).

Dacă se iau în calcul accentuarea mobilităţii şi efectele generate de migraţia externă (fenomen încă insuficient cercetat), conform prognozelor ONU şi Eurostat, populaţia României ar ajunge la 20,8 milioane locuitori în 2013, 20 milioane în 2020 şi 18,6 milioane în 2030, coborând apoi la numai 15 milioane în 2050.

Efectele demografice şi economice pe termen lung ale scăderii masive a natalităţii în prima jumătate a anilor 1990 şi ale menţinerii acesteia la o valoare mică în toată perioada care a urmat vor apărea după anii 2025-2030, atunci când generaţiile născute după 1989 vor ocupa poziţia centrală în segmentul reproductiv şi cel activ economic ale populaţiei ţării. La 100 persoane adulte (20-59 ani) vor reveni 50 de persoane vârstnice (60 de ani şi peste) în anul 2030 şi 85 la mijlocul secolului, faţă de numai 34 în 2007. într-un astfei de context, stabilirea obiectivelor de dezvoltare durabilă pentru orizontul 2030 nu poate omite efectele evoluţiilor demografice pe termen lung şi foarte lung.

Ţinând seama de aceste elemente, este o prioritate de interes naţional elaborarea unei Strategii privind populaţia României pe termen lung (până în 2050) şi foarte lung (până la sfârşitul secolului), conţinând propuneri concrete, bazate pe datele ştiinţei, care să cuprindă un ansamblu de măsuri pro-active, compatibile cu principiile dezvoltării durabile şi cu drepturile fundamentale ale omului, pentrustabilizarea şi redresarea situaţiei. O astfel de Strategie ar trebui sa vizeze trei obiective principale:

• Ameliorarea stării de sănătate, reducerea mortalităţii şi creşterea duratei medii de viată;• Evitarea unei emigraţii importante ca dimensiune;• Redresarea natalităţii, presupunând o evaluare detaliată a politicilor familiale actuale şi

adoptarea unor măsuri urgente de protecţie şi susţinere a familiei prin prestaţii (transferuri financiare) şi servicii sociale accesibile tuturor.

In fundamentarea şi elaborarea unei astfel de Strategii, costisitoare şi etalate pe o lungă perioadă de timp, este necesară consultarea largă a tuturor factorilor sociali, precum şi cunoaşterea politicilor şi practicilor adoptate în alte ţări europene.

Se impune, de asemenea, crearea unei structuri instituţionale de înaltă prestanţă şi competenţă care să monitorizeze în continuare aplicarea Strategiei, să evalueze periodic rezultatele şi adapteze măsurile şi mijloacele în funcţie de aceste rezultate.

Două scenarii demografice ar contura perspectivele dezvoltării viitoare: cel rezultat din continuarea actualelor tendinţe, şi cel rezultat din instalarea unei redresări moderate dar continue. Obiectivele pe termen mediu şi lung ale strategiilor şi programelor naţionale, regionale şi sectoriale de dezvoltare vor trebui să fie reajustate în conformitate cu realităţile demografice prognozate.

Până în anul 2013 se va asigura elaborarea şi va începe implementarea cadrului legislativ unitar privind problematica migraţiei forţei de muncă, pentru promovarea unei acţiuni concertate, împreună cu partenerii sociali, autorităţile locale şi regionale, centrele de învăţământ şi de formare profesională şi societatea civilă, vizând obiectivul unei mobilităţi echitabile, în special prin combaterea muncii nedeclarate şi a dumpingului social. Dezvoltarea unor instrumente mai bine adaptate la nevoile lucrătorilor migranţi şi ale întreprinderilor care îi angajează, asigurarea dezvoltării oportunităţilor şi

78

accesului pe piaţa forţei de muncă a lucrătorilor migranţi, dezvoltarea abordării bazate pe principiul flexicurităţii vor conduce la fructificarea eficientă a beneficiilor mobilităţii geografice pentru individ şi pentru economie în ansamblu.

Se estimează că, la nivelul anului 2020, va avea loc o reducere a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) cu circa 1,2% faţă de 2007, paralel cu o scădere a populaţiei inactive de aproape 13% datorită efectelor creşterii economice şi cu sporirea cu 5,3% a ratei de ocupare a populaţiei în vârsta de muncă. In aceste condiţii, deficitul de forţă de muncă este probabil să se menţină, ceea ce va impunegestionarea adecvată a circulaţiei externe a forţei de muncă şi aplicarea unor programe speciale de admisie a anumitor categorii profesionale din străinătate.

Operaţiunile orientative prevăd:• Elaborarea şi adoptarea unui pachet legislativ coerent privind migraţie în scop de muncă;• Consolidarea capacităţii instituţionale şi administrative a autorităţilor centrale şi locale în

scopul gestionării eficiente a fenomenului migraţiei.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Promovarea consecventă, în noul cadru legislativ şi instituţional, a normelor şi standardelor UE cu privire la incluziunea socială, egalitatea de şanse şi sprijinirea activă a grupurilor defavorizate; punerea în aplicare, pe etape, a Strategiei Naponale pe termen lung privind populaţia şi fenomenele migratorii.

Obiectivele operaţionale prioritare avute în vedere pentru această perioadă includ:(i) Consolidarea capacităţii instituţionale pentru asigurarea actualizării permanente şi implementării politicilor de incluziune şi solidaritate socială şi optimizarea coordonării între instituţiile publice, mediul de afaceri şi societatea civilă prin:

• întărirea capacităţii autorităţilor locale de a identifica în mod corect priorităţile, de a administra eficient realizarea proiectelor şi fondurile alocate în acest scop, de a mobiliza participarea activă a comunităţilor;

• Asigurarea unei abordări integrate privind incluziunea activă a grupurilor dezavantajate prin combinarea măsurilor personalizate de asistenţă în cadrul comunităţilor, în centre rezidenţiale sau la domiciliu cu acţiuni de integrare pe piaţa muncii.

(ii) Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de protecţie socială adecvat provocărilor demografice şi sprijinirea iniţiativelor favorabile realizării acestui scop prin:

• Imbunătăţirea şi sincronizarea cadrului legislativ aferent consecinţelor previzibile ale evoluţiilor demografice;

• Dezvoltarea unui sistem de pensii şi ajutoare sociale adecvat evoluţiilor demografice;• Stoparea declinului natalităţii; diminuarea mortalităţii şi morbidităţii infantile şi materne;• Dezvoltarea sistemului de prestaţii şi servicii sociale pentru crearea de condiţii favorabile

creşterii, îngrijirii şi educării copiilor;• Promovarea politicilor sociale de susţinere a familiei, îndeosebi a familiei tinere cu doi şi trei

copii; asigurarea accesului cu şanse egale a întregii populaţii la servicii de sănătate a reproducerii; facilitarea inserţiei/reinserţiei părnţilor pe piaţa muncii prin diversificarea măsurilor care încurajează reconcilierea vierii de familie cu cea profesională;

• Adaptarea sistemului de educaţie şi formare profesională la evoluţiile demografice şi la nevoile pieţei muncii; creşterea şi diversificarea ofertei de locuri de muncă;

79

• Creşterea speranţei de viaţă şi a speranţei de viaţă sănătoasă prin dezvoltarea serviciilor de sănătate de calitate, precum şi a campaniilcr de informare şi a programelor naţionale de promovare a activităţilor sportive şi a alimentaţiei echilibrate;

• Dezvoltarea sistemului de îngrijiri de lungă durată pentru persoanele vârstnice dependente; facilitarea accesului persoanelor vârstnice, în special al celor din mediul rural, la servicii medicale şi sociale de calitate;

• Promovarea principiului îmbătrânirii active şi echilibrarea raportului de dependenţă în sistemul de pensii; promovarea menţinerii în aclr/rtate a lucrătorilor vârstnici, inclusiv pentru persoanele care au îndeplinit vârsta de pensionare dar doresc să continue să muncească; dezvoltarea programelor flexibile de lucru; adaptarea condiţiilor de la locul de muncă şi furnizarea de formare profesională pentru lucrătorii vârstnici;

• Limitarea disparitărţilor în distribuţia teritorială a populaţiei; • Evaluarea primelor rezultate ale Strategiei Naţionale privind Populaţia României şi revizuirea,

pe această bază, a ţintelor şi modalităţilor de acţiune pentru perioada următoare.

(iii) Managementul adecvat al migraţiei forţei de muncă prin:• Aplicarea unor programe speciale de admisie a anumitor categorii profesionale din ţări terţe;• Elaborarea şi punerea în aplicare a unei politici de imigrare corespunzătoare obiectivelor

Strategiei demografice;• Promovarea unor măsuri active pentru scăderea numărului tinerilor sau familiilor tinere care

emigrează definitiv.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de nivelul mediu al celorlalte state membre ale UE în privinţa coeziunii sociale şi calităţii serviciilor sociale.

• Pentru a asigura creşterea calităţii vieţii cetăţenilor şi persoanelor rezidente în România şi pentru reducerea şi inversarea declinului demograflc, vor fi urmărite următoarele obiective orientative:

• Inscrierea pe o tendinţă sigură de diminuare a reducerii numărului populaţiei generale;• Reducerea ratei sărăciei la un nivel comparabil cu media UE din acel an;• Asigurarea accesului tuturor cetăţenilor şi rezidenţilor la servicii de sănătate, educaţie şi sociale

de calitate;• Asigurarea accesului nediscriminatoriu al tuturor persoanelor pe piaţa muncii;• Cuprinderea tuturor persoanelor apte de muncă în sistemul de educaţie şi formare profesională

continuă, inclusiv a celor în vârstă de peste 50 ani.

3.2.7. Sărăcia globală şi sfidările dezvoltării durabileUniunea Europeană şi statele sale membre se află printre principalele susţinătoare ale procesului

de extindere a aplicării principiilor şi practicilor dezvoltări; durabile la nivel global, pentru reducerea sărăciei şi discrepanţelor economicosociale şi pentru promovarea unor politici responsabile în privinţa conservării şi utilizării raţionale a resurselor naturale ale planetei. în acest sens, UE si-a asumat obligaţii precise, în conformitate cu documentele programatice adoptate la cel mai înalt nivel în cadrul ONU precum şi al Organizaţiei Mondiale pentru Comerţ, privind sporirea substanţială, în termeni cantitativi şi calitativi, a contribuţiei sale la ajutorul pentru dezvoltare şi la îmbunătăţirea guvernantei internaţionale în materie de protecţie a mediului.

Din punctul de vedere al volumului asistenţei oficiale pentru dezvoltare (ODA). Uniunea Europeană şi statele sale membre reprezintă cel mai mare donator din lume, cu o contribuţie de circa 60% din totalul alocaţiilor ODA pe plan internaţional.

80

Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoită (2006) reiterează aceste angajamente de solidaritate internaţională prin integrarea ariei problematice a dezvoltării durabile la nivel global în Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene ca obiectiv al colaborării multilaterale şi bilaterale pentru sporirea eficienţei, coerenţei şi calităţii ajutorului pentru dezvoltare în perioada următoare.

Obiectiv general SDD/UE: Promovarea activă a dezvoltării durabile la nivel global şi asigurarea punerii de acord a politicilor interne şi externe ale Uniunii Europene cu principiile dezvoltării durabile şi angajamentele sale în această privinţă.

Cu ocazia Consiliului European din iunie 2008, a fost aprobată Agenda de Acţiune privind rolul UE ca partener global în atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, prin care se reiterează angajamentul UE de a rămâne cel mai important donator la nivel mondial, precum şi de a întreprinde toate demersurile pentru susţinerea realizării Obiectivelor Mileniului.

Potrivit angajamentelor asumate, UE ar urma să aloce, la nivel colectiv, 0,56% din venitul naţional brut, adică 66 miliarde euro, în anul 2010 (faţă de 46 miliarde euro în 2006)! cu posibilitatea să ajungă până la 84 miliarde euro la nivelul anului 2015, pornind de la premisa că statele membre îşi vor respecta obligaţiile asumate la nivel european, conform Consensului European pentru Dezvoltare din 2005.

Astfel, România, ca şi celelalte state membre care au aderat la UE după 2002, s-a angajat să depună eforturi pentru creşterea volumului asistenţei oficiale pentru dezvoltare, în cadrul procesului naţional de alocare bugetară, pentru a atinge ţinta de 0,17% din venitul naţional brut (VNB) până în 2010 şi de 0,33% din VNB până în 2015.

Statele membre care au aderat la UE înainte de 2002 s-au angajat să aloce pentru ODA 0,51% din VNB până în 2010 şi 0,7% din VNB până în 2015.

Agenda de acţiune a UE subliniază nevoia de a spori eforturile în domenii precum educaţia, mediul, sănătatea, apă şi canalizare, agricultura, dezvoltarea pentru combaterea sărăciei, infrastructura şi egalitatea de şanse, cu prioritate în Africa.

De asemenea, aşa cum se arată în Agenda de Acţiune a UE, atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului în contextul unei dezvoltări durabile reprezintă o responsabilitate comună a tuturor partenerilor, care vor trebui să-şi onoreze angajamentele, răspunderea principală revenind statelor în curs de dezvoltare.

Se va urmări asigurarea coerenţei politicilor pentru dezvoltare, principiu consacrat în Tratatul fondator al UE şi reconfirmat în Consensul European pentru Dezvoltare din decembrie 2005. Principalele provocări cărora va trebui să li se facă faţă sunt creşterea capacităţilor şi a conştientizării, în special în rândul actorilor responsabili pentru politicile sectoriale, gestionarea echilibrată a diferitelor politici şi interese şi adaptarea lor corespunzătoare, atât la nivelul ţărilor UE cât şi al statelor partenere în curs de dezvoltare. Coerenţa politicilor susţine integrarea orizontală a obiectivelor cooperării pentru dezvoltare în toate activităţile din cele 12 politici sectoriale (comerţ, mediu, schimbări climatice, securitate, agricultură, pescuit, politici sociale şi ocuparea forţei de muncă, migraţie, cercetare, societatea informaţională, transport şi energie) susceptibile de a avea un impact asupra statelor în curs dedezvoltare.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Implementarea instrumentelor legislative şi instituţionale aferente statutului României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, conform obligaţiilor de stat membru al UE; stabilirea priorităţilor şi modalităţilor de acţiune, şi alocarea în acest scop a circa

81

0,25% din venitul naţional brut (VNB) în 2013 şi 0,33% în 2015, cu ţinta intermediară de 0,17% din VNB în 2010.

Odată cu aderarea la UE, România a devenit stat donator de asistenţă pentru dezvoltare. Ministerul Afacerilor Externe este instituţia responsabilă pentru coordonarea şi gestionarea politicii naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare.

Cooperarea pentru dezvoltare este integrată în ansamblul politicii externe a României. In calitate de stat membru al UE, România poate acorda asistenţă statelor în curs de dezvoltare aflate pe lista Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare al OCDE, atât printr-o politică proprie, cât şi prin asocierea la politica şi eforturile financiare ale UE în materie.

Principalul obiectiv al politicii naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare îl reprezintă susţinerea1 eforturilor de reducere a sărăciei în statele beneficiare de asistenţă, în contextul mai larg al contribuţiei la atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.

In acelaşi timp, România s-a asociat angajamentelor asumate de UE în domeniul finanţării pentru dezvoltare (Angajamentele Monterrey) şi al creşterii eficacităţii asistenţei pentru dezvoltare (ca semnatară a Declaraţiei de la Paris privind eficacitatea asistenţei), inclusiv al celor referitoare la sporirea substanţială a volumului de asistenţă oficială pentru dezvoltare.

In conformitate cu practica europeană. România a adoptat Strategia Naţională privind Politica Naţională de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare şi Planul de Acţiune pentru aplicarea acestei Strategii printr-o Hotărâre de Guvern aprobată la 31 mai 2006. Strategia stabileşte priorităţile geografice (Europa de Est, Balcanii de Vest şi Caucazul de Sud, lista statelor beneficiare putând fi extinsă şi pentru state din Asia Centrală, Africa şi America Latină) şi sectoarele de direcţionare prioritară a asistentei(buna guvernare, consolidarea instituţiilor democratice şi statului de drept, dezvoltarea economică, educaţia şi formarea profesională, ocuparea forţei de muncă, sănătatea, dezvoltarea infrastructurii, protecţia mediului).

Tot în 2006 Parlamentul României a adoptat Legea privind finanţarea asistenţei în cadrul politicii naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare, iar în 2007 au fost reglementate, prin Hotărâre de Guvern, acţiunile specifice aferente finanţării acestor operaţiuni.

In anul 2007, România a raportat o contribuţie ODA de 0,07 din venitul naţional brut (aproximativ 80 milioane euro), sumă care include contribuţia României la bugetul comunitar consacrat cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar (54 milioane euro), contribuţiile din bugetul special al MAE destinat asistenţei pentru dezvoltare, precum şi contribuţiile din bugetele altor ministere (cea mai mare parte revenind burselor acordate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării). Contribuţia efectivă a României la susţinerea eforturilor pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (însumând 4,67 milioane euro) a fost dirijată pe canale multilaterale, prin agenţiile ONU sau fonduri administrate de acestea.

Deşi persistă discrepanţe serioase în privinţa performanţei la unii indicatori importanţi ai dezvoltării durabile faţă de media UE şi, în special, faţă de statele din nucleul său central, România se califică, datorită creşterii robuste a PIB în perioada 2001-2007, pentru statutul de ţară donatoare de ajutor pentru dezvoltare. Această stare de fapt este confirmată de Raportul de ţară asupra Obiectivelor de dezvoltare ale Mileniului (2007), care constată îndeplinirea, în cea mai mare parte, în unele cazuri în avans, a obiectivelor asumate în primul raport din 2003. Aceasta a permis stabilirea unor ţinte mai ambiţioase la nivelul anului 2015 şi creează condiţiile pentru utilizarea experienţei şi expertizei relevante dobândite de România în vederea soluţionării unor probleme specifice ţărilor aflate într-o etapă timpurie a dezvoltării moderne.

Pentru anii următori se are în vedere sporirea bugetului alocat ODA, în sensul respectării obligaţiilor asumate, creşterea graduală a asistenţei bilaterale, întărirea capacităţii instituţionale şi

82

coerenţei de acţiune la nivel naţional în sectorul guvernamental, dar şi în cel neguvernamental, în scopul consolidării profilului României ca ţară donatoare în strânsă colaborare şi coordonare cu ceilalţi donatoriinternaţionali.

Pe plan regional, România va continua să acorde asistenţă în acele domenii prioritare, menţionate în Strategia Naţională, în care a acumulat în procesul de aderare la UE o experienţă ce se poate dovedi utilă statelor partenere. De asemenea, România va continua sâ acţioneze în sprijinul extinderii colaborării transfrontaliere axate pe obiectivele dezvoltării durabile în zona Mării Negre, prin utilizarea raţională şi eficientă a fondurilor puse la dispoziţie de guvernul român şi de alţi parteneri europeni şi internaţionali, şi prin implementarea Convenţiei de la Bucureşti privind protecţia Mării Negre împotriva poluării (1992), în corelare cu obiectivele complexe ale politicii maritime a Uniunii Europene şi prin concretizarea iniţiativei comune cu Austria privind intensificarea cooperării în bazinul dunărean.Vor fi întreprinse acţiuni de conştientizare a cetăţenilor asupra importanţei implicării României în programele de asistenţă pentru implementarea principiilor şi practicilor dezvoltării durabile la nivel global, nu numai ca o obligaţie morală de solidaritate internaţională, ci şi ca o modalitate concretă de promovare a intereselor naţionale ale României, în special în domeniu! economic.

România va susţine, alături de celelalte state membre ale Uniunii Europene, întărirea rolului şi competenţelor Programului pentru Mediu al Naţiunilor Unite (UNEP; cu sediul la Nairobi şi transformarea acestuia într-o agenţie specializată a ONU, ca vehicul principal al integrării preocupărilor de conservare şi folosire raţională a resurselor naturale la nivel planetar, în efortul general de îndeplinire a obiectivelor dezvoltării durabile.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Conturarea domeniilor specifice de aplicare a expertizei şi resurselor disponibile în România în slujba asistenţei pentru dezvoltare, şi alocarea în acest scop a circa 0,50% din venitul naţional brut

In scopul consolidării profilului internaţional de donator al României vor fi avute în vedere, printre altele, sporirea bugetului alocat asistenţei oficiale pentru dezvoltare în vederea respectării obligaţiilor asumate la nivel european şi internaţional, crearea unei Agenţii Naţionale de implementare a politicii de cooperare pentru dezvoltare, şi promovarea expertizei dobândite de România ca stat donator în domeniile în care România deţine avantaje comparative.

România va promova o mai bună coordonare şi complementaritate între donatori, prin eforturi în direcţia programării multianuale comune bazate pe strategiile de reducere a sărăciei, creării unor mecanisme comune de implementare, întreprinderii unor analize şi misiuni comune ale donatorilor şi utilizării eficiente a mecanismelor de cofinanţare.

In sensul Declaraţiei de la Paris privind Eficacitatea Asistenţei (2005), România va urmări dezvoltarea simţului de proprietate (ownership) ai statelor partenere asupra procesului de dezvoltare, armonizarea procedurilor cu cele ale statelor partenere, alinierea asistenţei la necesităţile lor reale, punând accentul pe obţinerea de rezultate şi responsabilizarea în dublu sens.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea completă a României la politicile Uniunii Europene în domeniul cooperării pentru dezvoltare, inclusiv din punctul de vedere al alocărilor bugetare ca procent din venitul naţional brut

România va spori în continuare bugetul alocat în scopurile asistenţei oficiale pentru dezvoltare, va urmări alinierea la politicile UE pe linia cooperării pentru dezvoltare şi va susţine demersurile comune ale UE în domeniu.

Se vor întreprinde demersuri pentru alinierea la cerinţele OCDE, în vederea obţinerii de către România a statutului de membru al Comitetului de Asistentă pentru Dezvoltare.

83

Va continua promovarea expertizei dobândite de România ca stat donator în domeniile în care România deţine avantaje comparative, şi se va promova coordonarea şi complementaritatea între donatori, cu respectarea principiilor de bază înscrise în Declaraţia de la Paris privind eficacitatea asistenţei.

3.3. Teme inter- şi trans-sectorialeLa acest capitol, Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă nu prevede obiective cantitative sau

calitative precise în afara celor prevăzute în Agenda Lisabona, directivele sectoriale, programele şi instrumentele convenite. Detalierea obiectivelor ţintă pe orizonturi de timp se face pe baza priorităţilor naţionale, în congruenţă cu documentele şi practicile curente ale UE.

3.3.1. Educaţie şi formare profesionalăImbunătăţirea radicală şi diversificarea ofertei educaţionale a întregului sistem de învăţământ şi

formare profesională din România este recunoscută ca un obiectiv prioritar'de importanţă strategică şi o condiţie obligatorie pentru transpunerea în fapt a principiilor dezvoltării durabile pe termen mediu şi lung. Se are în vedere şi faptul că reformele de sistem şi investiţiile de efort şi resurse în acest domeniu prezintă un înalt grad de inerţialitate, capacitatea de absorbţie fiind un factor determinant, iar rata de rentabilitate este mică pe termen scurt, rezultatele tangibile devenind evidente abia numai după un număr însemnat de ani.

In societatea românească există o largă recunoaştere a faptului că educaţia reprezintă factorul strategic al dezvoltării viitoare a ţării prin contribuţia sa esenţială la modelarea multidimensională şi anticipativă a capitalului uman. Educaţia este percepută ca o cale spre dezvoltarea durabilă care, în fapt, este un proces de învăţare socială în căutare de soluţii inovative.

O viziune de ansamblu asupra pachetului de măsuri legislative, instituţionale şi de orientare generală, precum şi asupra necesarului realist de finanţare este încă în curs de elaborare. Baza acestui proces complex o reprezintă Strategia de la Lisabona, Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea, Comunicarea Comisiei Europene privind societatea informaţională, programul de lucru „Educaţia şi formarea profesională orizont 2010" şi programul de acţiune integrat în domeniul învăţării pe tot parcursul vieţii 2007-2013, precum şi prevederile Declaraţiei de la Bolo'gna (1999), Obiectivele Mileniului stabilite în anul 2000, ale Deceniului ONU „Educaţie pentru o Dezvoltare Durabilă" 2005-2014 şi ale Strategiei pe această temă convenite în 2005, la Vilnius, sub egida Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE).

Programul Operaţional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane" 2007-2013, aprobat în noiembrie 2007, având obiective şi modalităţi de acţiune derivate din Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2010, stabileşte 7 axe prioritare de acţiune, dintre care cel puţin 3 au relevanţă directă asupra evoluţiei viitoare a sistemului naţional de educaţie şi formare profesională. Programul Naţional de Reformă pentru Agenda Lisabona 2007-2010 constituie, de asemenea, un document strategic de referinţă care include dezvoltarea educaţiei şi formării profesionale printre măsurile prioritare. în anul 2007, România a elaborat Strategia Educaţiei pentru Dezvoltare Durabilă, pe baza recomandărilor Strategiei UNECE, care detaliază obiectivele şi direcţiile de acţiune specifice în acest domeniu. Elaborarea, prin consens, a unei viziuni strategice pe termen mediu şi lung, în baza principiilor şi priorităţilor generale formulate în Pactul pentru Educaţie din februarie 2008, va fi finalizată în 2009 - anul în care se va fundamenta Strategia UE post-Lisabona şi se va negocia alocarea contribuţiilor financiare pentru exerciţiul de programare 2014- 2020.

84

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii prin corelarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea oportunităţii sporite pentru participarea viitoare pe o'piaţă a muncii modernă, flexibilă şi incluzivă.Se urmăreşte în acest fel calificarea şi recalificarea, potrivit noilor exigenţe ale pieţei naţionale a muncii şi cerinţelor de competitivitate în Piaţa Unică a UE, a unui număr de 1,65 milioane persoane, echivalent cu 18% din totalul populaţiei ocupate în 2006. Ţinând seama de rezultatele nesatisfăcătoare obţinute în perioada 2000-2006, se porneşte de la constatarea că unele ţinte stabilite prin Strategia de la Lisabona (o rată medie de 70% de ocupare a populaţiei în vârstă de 15-64 ani; reducerea ratei de părăsire timpurie a şcolii sub 10%; sporirea la 85% a populaţiei în vârstă de 15-64 ani care a absolvit cel puţin învăţământul secundar superior) nu vor putea fi atinse în cazul României, până în anul 2010, necesitând o reeşalonare realistă, adaptată la condiţiile specifice existente. Va fi nevoie de eforturi susţinute chiar şi pentru atingerea ţintei asumate în cadrul Obiectivelor Mileniului astfel ca, până în 2012, copiii din mediul rural să finalizeze ciclul complet de învăţământ primar şi gimnazial în proporţie de cel puţin 95%. în aceste condiţii, accentul' principal al ansamblului de politici şi acţiuni care se vor realiza până în anul 2013 se va pune pe menţinerea şi accelerarea tendinţelor deja conturate pentru recuperarea decalajelor fată de nivelul actual de performanţă al celorlalte state membre ale UE.

Pentru garantarea accesului la educaţie şi la formarea profesională de calitate, precum şi pentru asigurarea continuă'a calităţii educaţiei se vor îndeplini obiectivele specifice stabilite prin Programul Operaţional Sectorial «Dezvoltarea Resurselor Umane»:

• îmbunătăţirea sistemului de asigurare a calităţii în învăţământul preşcolar, primar şi secundar şi formarea profesională iniţială prin susţinerea unităţilor de învăţământ preuniversitar în vederea perfecţionării managementului şi a capacităţii de furnizare a calificărilor relevante pe piaţa muncii;

• Ameliorarea sistemului de asigurare a calităţii în învăţământul superior prin susţinerea universităţilor în vederea îmbunătăţirii managementului şi a capacităţii de furnizare a calificărilor relevante;

• îmbunătăţirea calificării profesorilor, formatorilor şi altor categorii de personal din educaţie, şi formare prin sprijinirea formării iniţiale şi continue a acestora;

• Lărgirea cadrului de stimulare a învăţării pe toată durata vieţii prin sprijinirea furnizorilor de formare, în vederea dezvoltării sistemului de asigurare şi management al calităţii;

• Sprijinirea obţinerii de cunoştinţe şi competenţe superioare de către tinerii cercetători, prin extinderea oportunităţilor pentru studii doctorale şi post-doctorale.

Pentru a asigura accesul şi participarea la educaţie şi formare profesională iniţială de calitate, acţiunile se vor concentra, într-o primă etapă, asupra descentralizării, sprijinirii şcolilor în vederea implementării sistemului de management al calităţii, creării unei "culturi a calităţii" şi accesului egal la educaţie.

Va avea loc reformarea în profunzime, pe baza Strategiei naţionale privind educaţia timpurie, şi extinderea reţelei de unităţi a învăţământului timpuriu (preşcolar), asigurarea măsurilor specifice de suport educaţional pentru grupurile dezavantajate, precum şi continuarea programelor de tip "A doua şansă", asigurarea unui management performant în unităţile de învăţământ preuniversitar, lărgirea ariei de acoperire a transportului şcolar şi întărirea colaborării cu autorităţile locale pe baza unor responsabilităţi bine definite. Se va asigura echiparea unităţilor de învăţământ cu condiţii de învăţare care permit tratamentul didactic personalizat al elevilor cu cerinţe educaţionale speciale.

Pentru îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, se vor dezvolta metodologii specifice de evaluare, de stimulare a participării, de monitorizare a absenteismului şi a absolvirii, precum şi de pregătire a experţilor în evaluare şi în acreditare, prin sprijinirea furnizorilor de servicii educaţionale şi de formare profesională iniţială pentru implementarea noilor instrumente, şi alinierea acestora la noile

85

standarde şi formarea adecvată a personalului din grupurile ţintă (directorii de şcoli, inspectorii, decidenţii, personalul implicat în formularea de politici educaţionale şi cadrele didactice). Oferta educaţională va include actualizarea curriculum-ului, introducerea noilor tehnici de predare centrate pe cerinţele şi pe stilurile individuale de învăţare ale elevului, promovarea inovaţiei în predare şi în învăţare, furnizarea competenţelor şi abilităţilor necesare pentru ocupaţiile noi, precum şi dotarea cu calculatoare şi asigurarea accesului la Internet. Ponderea unităţilor şcolare sprijinite care vor primi sau reprimi (prin evaluare periodică) acreditarea prin prisma noilor standarde de asigurare a calităţii se prevede să ajungă la 80% din total, în anul 2015.

Intrucât extinderea învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 ani a creat o presiune asupra infrastructurii învăţământului preuniversitar, se va acţiona pentru reabilitarea şi modernizarea unora dintre unităţile existente, paralel cu crearea şi dezvoltarea unor campusuri educaţionale cu dotări complexe (şcoală, facilităţi de cazare, cantină, bibliotecă, ateliere, săli şi terenuri de sport). Necesarul estimat este de circa 480 campusuri concentrate cu precădere în sfera învăţământului profesional şi tehnic, în special în jurul nucleelor reprezentate de şcolile de artă şi meserii. Se va asigura şi adaptarea calificărilor profesionale la cerinţele actuale şi de perspectivă ale pieţei muncii şi la specificul regional.

Acţiunile care vizează dezvoltarea serviciilor de orientare şi consiliere, atât pentru elevi cât şi pentru părinţii sau familiile acestora, se vor concentra cu precădere asupra zonelor rurale, asupra comunităţii rome, precum şi a altor grupuri dezavantajate. Pentru promovarea culturii antreprenoriale prin educaţie se va continua introducerea cursurilor cu caracter aplicativ, inclusiv activităţi extracurriculare, pentru dobândirea unor deprinderi şi abilităţi utile în vederea inserţiei sociale şi pe piaţa muncii.

Proiectele în curs de finalizare urmăresc sporirea atractivităţii carierei didactice prin îmbunătăţirea sistemelor de recrutare şi de menţinere în domeniul învăţământului a celor mai buni absolvenţi de universitate, accesul cadrelor didactice ia programele de licenţă şi masterat, inclusiv cele de masterat pedagogic şi interdisciplinar, dezvoltarea de noi profesii în educaţie («learning deveioper», auditor pentru calitate, asistent educaţional pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale etc). Pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului preuniversitar la toate nivelurile, se va introduce un sistem unitar de certificare şi de acordare a creditelor profesionale transferabile, precum şi reţele de bune practici şi repere calitative pentru unităţile de învăţământ preuniversitar'. Ţinând seama de faptul că utilizarea tehnologiilor informaţionale în procesul de predare/instruire se situează în România la un nivel inferior faţă de celelalte ţări UE, toate programele de pregătire şi de perfecţionare a învăţătorilor, profesorilor' şi formatorilor vor include module obligatorii de studiu în acest domeniu.

In vederea gestionării impactului tendinţelor demografice negative asupra personalului didactic, vor fi realizate programe speciale de reconversie către activităţi de orientare şi de consiliere, activităţi extracurriculare, precum şi programe de mobilitate geografică şi ocupaţională a cadrelor didactice.

O îmbunătăţire substanţială a calităţii în învăţământul universitar şi postuniversitar va interveni în urma elaborării şi aplicării Cadrului Naţional al Calificărilor din învăţământul Superior. Aceasta presupune introducerea unor criterii şi practici transparente pentru definirea calificărilor şi procedurilor de validare, dezvoltarea'unor soluţii informatice pentru managementul acestui proces, formarea unui contingent de evaluatori de calitate a proceselor didactice şi a finalităţii acestuia în învăţământul superior. Se prevede ca ponderea universităţilor care vor porni acreditarea prin prisma noilor standarde de asigurare a calităţii să ajungă, în 2015, la 90%.

Potrivit recomandărilor formulate în cadrul dezbaterilor publice asupra prezentei Strategii, în vederea depăşirii rezistenţei ia schimbare a unor structuri osificate, se preconizează atragerea în operaţiunile de audit, evaluare şi certificare, conform standardelor de calitate recunoscute internaţional pentru învăţământul superior, a expertizei oferite de specialişti independenţi din ţară şi din străinătate în

86

sistemul «evaluare colegială».Creşterea relevanţei învăţământului superior pentru piaţa muncii reclamă ajustarea programelor

existente sau elaborarea, după caz, a unor noi programe de licenţă şi masterat. în acest scop se va întări interacţiunea dintre universităţi, comunitatea de afaceri şi sectorul cercetare-dezvoltare-inovare sub forma unor parteneriate consolidate, inclusiv prin constituirea unor formaţiuni interdisciplinare complexe de tip «cluster».

Pentru a răspunde cerinţelor societăţii bazate pe cunoaştere se va lărgi şi diversifica oferta de educaţie post-universitară în ţară şi în străinătate, inclusiv prin realizarea unor parteneriate cu universităţi cu tradiţie şi performanţe recunoscute din alte ţări ale UE. Aceasta presupune şi o reajustare a alocării fondurilor disponibile întrucât, în anul 2006, din totalul bugetului pentru învăţământ superior, numai 0,16% a revenit studiilor doctorale, iar programele post-doctorale nu au beneficiat de finanţare publică. La nivelul anului 2015 se prevede ca ponderea doctoranzilor care au obţinut titlul de doctor, din totalul celor sprijiniţi, să ajungă la 90%.

Promovarea principiului educaţiei permanente prin învăţarea pe tot parcursul vieţii reprezintă pentru România o direcţie de acţiune prioritară, dată fiind serioasa rămânere în urmă în privinţa participării la diferite forme de calificare, recalificare, specializare sau perfecţionare profesională (de peste 5 ori sub media UE), ca şi de dezvoltare socială şi personală. Preocupările în acest domeniu sunt esenţiale pentru dezvoltarea personală, civică şi socială, precum şi din perspectiva şanselor de obţnere a unui loc de muncă mai bine remunerat prin valorificarea rezultatelor învăţării dobândite, de la educaţia timpurie până la studiile post-universitare şi alte forme de educaţie a adulţilor în contexte formale cât şi non-formale sau informale.

Raţiunea dezvoltării şi diversificării acestor forme de educaţie (formală, non-formală şi informală) şi de formare profesională se leagă de creşterea relevanţei competenţelor astfel obţinute de către participanţi pe piaţa muncii. Comitetele Sectoriale vor stabili, pe baza priorităţilor strategice de dezvoltare socio-economică, nevoile de formare profesională a resurselor umane, definind calificările şicompetenţele necesare pieţei muncii pe termen scurt şi mediu.

Dezvoltarea campusurilor educaţionale preuniversitare şi a parcurilor tehnologice de nivel superior va oferi baza logistică pentru sistemele de reîmprospătare a cunoştinţelor, de recalificare şi de dobândire de noi statusuri ocupaţionale adecvate cerinţelor de pe piaţa muncii pentru adulţi, alături de alte facilităţi create anume în acest scop.

Programele şi formele de educaţie permanentă se adresează tuturor grupelor de vârstă şi nivelurilor de calificare, dar au o importanţă specială în cazul tinerilor, în special al celor care au abandonat şcoala înainte de finalizarea cursurilor (rata şomajului la această categorie este de 3,5 ori mai mare decât şomajul general), al persoanelor vârstnice apte de muncă şi al populaţiilor defavorizate sau altor grupuri vulnerabile. Amploarea fenomenelor constatate în România, ca şi experienţa pozitivă dobândită în alte ţări ale UE, reclamă o abordare coerentă la nivel naţional, corelată inter-sectorial şi realizată în cooperare cu partenerii sociali.

Faţă de numărul de participanţi la programe de calificare şi reciclare profesională de 187 mii persoane în anul 2004, se stabileşte ca, la nivelul anului 2015, efectivele să ajungă la minimun 360 mii, din care 160 mii femei; ponderea elevilor sau studenţilor sprijiniţi în tranziţia de la şcoală la viaţa activă, care au obţinut un loc de muncă sau au participat la cursuri ulterioare, să ajungă la 65%, iar numărulcelor ce beneficiază de serviciile de consiliere în carieră să crească de la circa 86 mii, în 2005, la 400 mii, în 2015.

Intregul sistem de educaţie şi formare profesională va asimila principiile şi obiectivele dezvoltării durabile ca element integrator al ansamblului de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare

87

existenţei şi performanţei personale şi socioculturale în lumea modernă. Educaţia pentru dezvoltare durabilă va fi integrată transversal în toate programele de pregătire, proiectate şi organizate prin câmpuridisciplinare sau module, de la ştiinţele naturii la practicile responsabile ale civismului, de la sustenabilitatea producţiei şi consumului în raport cu resursele la însuşirea principiilor diversităţii culturale, ale bunei guvernări şi ale statului de drept. De asemenea, abordarea educaţională a dezvoltării durabile traversează paradigma formală, informală şi non-formală. Educaţia pentru dezvoltare durabilă necesită cooperare şi parteneriat între multipli factori de decizie: autorităţile centrale şi locale, sectorul educaţional şi cel ştiinţific, sectorut sănătăţii, sectorul privat, industria, transportul şi agricultura, comerţul, sindicatele, mass-media, organizaţiile nonguvernamentale, comunitatea locala, cetăţenii şi organizaţiile internaţionale.

Educaţia pentru dezvoltare durabilă nu trebuie să se rezume la un punct de vedere ecologist. Ea se dezvoltă ca un concept larg şi cuprinzător, reunind aspecte interconectate referitoare la mediu, ca şi la problemele economice şi sociale.

Raportarea la gama extinsă şi diversificată de teme care se asociază principiilor dezvoltării durabile necesită o abordare inter- şi trans-disciplinară în formule educaţionale integrate, cross-curriculare şi complementare, care ţin seama totodată de specificitatea condiţiilor locale, naţionale şi regionale, ca şi de contextul global. Sistemul de educaţie şi'formare profesională va valorifica participarea proactivă, şi va promova voluntariatul ca expresie a spiritului civic dobândit cu sprijinul şcolii.

Prin măsurile preconizate, sistemul educaţional din România reconectează tradiţia şcolii româneşti la conceptul de educaţie pentru dezvoltare durabilă ale cărei conţinuturi tematice sunt transversal integrate în sisteme educaţionale formale, nonformale şi informale pe trei dimensiuni: socio-culturală, ambientală şi economică prin:

• Conţinuturi de educaţie socio-culturală pe teme locale şi universale precum: drepturile omului, pacea şi securitatea oamenilor, egalitatea sexelor, diversitate culturală, educaţie interculturală, educaţie pentru sănătate şi pentru calitatea vieţii, educaţia pentru timpul liber, buna guvernare (transparenţa,exprimarea liberă a opiniilor, libertatea expresiei, contribuţia la formularea politicilor), educaţia pro-patrimoniu şi pentru memoria locală;

• Conţinuturi de educaţie ambientală (în şi pentru mediu): dezideratul protecţiei mediului în procesul' de dezvoltare, calitatea mediului, conservarea, protecţia şi ameliorarea sa devină scopul dezvoltării; educaţia pentru regenerarea mediului natural; educaţia pentru reciclarea şi refolosirea materialelor;

• Conţinuturi de educaţie şi formare tehnică şi profesională prin competenţe şi pro-atitudini'(a avea înţelegerea realităţii lumii pentru sine şi pentru alţii; a poseda cunoştinţe generale şi a se specializa într-un domeniu de activitate dat; a continua să înveţi şi a urmări educaţia pe tot parcursul vieţii într-o societate care învaţă); abilităţi şi aptitudini (a lucra singur sau în echipă cu alţii, cu integritate şi cu cinste, făcând dovadă de onestitate, punctualitate şi responsabilitate; a se adapta situaţiilor diverse; a cunoaşte şi a înţelege probleme şi dificultăţi, a face dovadă de creativitate şi de gândire critică pentru a găsi soluţii, a rezolva conflicte fără recurs la violenţă); etica în mijlocul dezvoltării durabilităţii sociale.

În acest cadru general, se vor realiza programe adaptate şi diferenţiate pentru mediul urban şi cel rural în privinţa cultivării sustenabilităţii şi implicării proactive a tinerilor şi cadrelor didactice în elaborarea şi punerea în aplicare a unor proiecte şi programe compatibile cu obiectivele dezvoltării durabile (de pildă, în cadrul Agendei Locale 21).

Pentru ca obiectivele şi măsurile stabilite să aibă impactul dorit, politicile educaţionale şi de formare profesională aflate în curs de elaborare vor include prevederi cu relevanţă directă pentru perspectiva dezvoltării durabile a României. Prin corelare cu strategiile naţionale şi programele

88

sectoriale, ţinând seama şi de evoluţiile demografice previzibile, se va identifica profilul de resurse umane de care România va avea nevoie, explicitat pe niveluri educaţionale, astfel încât să legitimezerestructurările de sistem şi elaborarea programelor de studiu şi curriculum, pe baza rezultatelor aşteptate ale învăţării. Se va asigura, astfel, o abordare sistemică, generatoare de efecte optime pe termen mediu şi lung.

Alocările pentru finanţarea programului de dezvoltare a resurselor umane (cofinanţat de Fondul Social European) pentru perioada 2007-2013 se ridică la circa 3,5 miliarde euro, reprezentând 85% din valoarea totală, la care se adaugă o contribuţie naţională de 613 milioane euro.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu de performanţă al UE in domeniul educaţiei şi formării profesionale, cu excepţia serviciilor în mediul rural şi pentru grupurile dezavantajate, unde ţintele sunt cele ale UE pentru 2010.

Pentru acest orizont de timp se vor avea în vedere, sub rezerva elaborărilor şi fundamentării ulterioare, următoarele direcţii strategice de acţiune:

• Restructurarea ciclurilor de învăţământ pe baza profilului de formare specific, şi redefinirea programelor de pregătire în funcţie de nivelurile de referinţă agreate pentru Cadrul Naţional al Calificărilor, astfel încât să fie asigurate transparenţa sistemului care sprijină învăţarea pe tot parcursul vieţii, precum şi mobilitatea ocupaţională. Operaţiunile de restructurare trebuie să ducă la asigurareaaccesului şi la îmbunătăţirea substanţială a calităţii ofertei de pregătire prin dobândirea de competenţe care să susţină dezvoltarea personală, competitivitatea şi dezvoltarea durabilă;

• Dezvoltarea capacităţii şi inovaţiei instituţionale, având la bază managementul cunoaşterii, şi crearea reţelelor de cooperare care să includă parteneriatele public-privat, în condiţiile descentralizării sistemului de învăţământ şi al autonomiei universitare;

• Profesionalizarea managementului educaţional şi şcolar prin formarea resurselor umane pentru leadership eficient, pentru promovarea atitudinilor participative, proactive şi anticipative, şi prin dezvoltarea competenţelor specifice, acordând aceeaşi prioritate celor sociale şi personale. - v.

• Deschiderea sistemului formal de educaţie prin recunoaşterea achiziţiilor de învăţare dobândite în contexte non-formale sau informate. Este de aşteptat ca, până în 2020, să existe acces real la centre de validare a competenţelor dobândite în asemenea contexte, promovând astfel importanţa acordată experienţei de viaţă şi muncă şi relevanţa ofertei educaţionale, atât pentru aspiraţiile celor care învaţă cât şi pentru nevoile de dezvoltare economică şi socială.

• Dezvoltarea bazei instituţionale şi logistice a sistemului educaţional naţional, inclusiv în ceea ce priveşte educaţia fizică şi activităţile sportive şi recreative, paralel cu diversificarea ofertei educaţionale non-formale şi informate. Cuprinderea în sisteme de învăţare permanentă, recalificare sau reciclare profesională se va ridica la minimum 15% din grupa de vârstă 25-64 ani.

• Creşterea calităţii procesului de formare a personalului didactic şi de conducere din învăţământ prin sisteme flexibile, pentru înnoirea stocului de cunoştinţe, punând accentul pe promovarea comportamentelor de tip „practician reflexiv", capabil să transmită abordări interdisciplinare în susţinerea dobândirii rezultatelor învăţării, în special a celor derivate din exigenţele socio-culturale, economice şi ambientale ale dezvoltării durabile.

• Accentuarea pregătirii tinerilor pentru a se instrui pe tot parcursul vieţii, pentru a dobândi inteligenţa socio-emoţională şi capacitatea de a se adapta competitiv pe piaţa muncii din Uniunea Europeană.

• Dezvoltarea unor programe de studiu diferenţiate conform specificului regiunilor şi nevoilor elevilor/studenţilor, acoperirea unui spectru larg şi echilibrat de domenii ale cunoaşterii pentru înţelegerea în profunzime a legăturilor corelative între aspectele economice, sociale şi de mediu,

89

însuşirea limbilor străine, valorizarea oportunităţilor pentru învăţare inter- şi trans-disciplinară, dobândirea de abilităţi privind planificarea/cercetarea atât la nivel individual cât şi în echipe, implicareaparticipativă în serviciile pentru comunitate; spiritul de responsabilitate faţă de problemele globale comune; respect faţă de valorile universale, multiculturalitate şi specificul identitar; dezvoltarea curiozităţii creatoare şi (auto)interogarea continuă.

• Extinderea învăţământului şi formării profesionale de calitate în mediul rural, cultivarea egalităţii de şanse şi atragerea în sistemul educaţional a tinerilor din grupurile defavorizate.

• Extinderea cooperării internaţionale prin iniţierea şi participarea la programe şi proiecte europene, bilaterale, transfrontaliere; lărgirea prezenţei şcolii româneşti în organismele reprezentative la nivel european şi internaţional încurajarea participării diasporei ştiinţifice româneşti la proiecte educaţionale realizate în România, şi la evaluarea proiectelor, programelor şi politicilor educaţionale relevante pentru domeniul dezvoltării durabile.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Situarea sistemului de învăţământ şi formare profesională din România la nivelul performanţelor superioare din UE; apropierea semnificativă de nivelul mediu al UE în privinţa serviciilor educaţionale oferite în mediul rural şi pentru persoanele provenite din medii dezavantajate sau cu dizabilităţi.

• Principiile şi practicile dezvoltării durabile vor fi încorporate organic în ansamblul politicilor educaţionale. în baza direcţiilor strategice care urmează să fie convenite, în linii generale, în anul 2009, se vor realiza exerciţii de viziune bazate pe evaluarea comparativă a rezultatelor obţinute la fiecare 5 ani, cel relevant pentru orizontul 2030 fiind anul 2019. ..

•Eficienţa internă şi externă a sistemului de educaţie, de la educaţia timpurie la studiile post-doctorale, de la educaţia formală la cea non-formală, de la formarea profesională iniţială şi continuă până la accesul echitabil la învăţare, în condiţii de calitate, va fi în continuare obiectivul principal. Învăţarea eficientă va rămâne o prioritate, iar formele şi metodele de predare vor fi caracterizate prindiversitatea şi flexibilitatea abordărilor pedagogice, şi se vor concentra pe formarea deprinderii de a învăţa şi de acumula cunoştinţe utile şi a capacităţii de a aplica aceste deprinderi într-un spectru larg de domenii.

• Metodologia de evaluare, certificare şi atestare a calităţii actului educaţional, precum şi a relevanţei acestuia pe piaţa muncii se va alinia la procedurile de raportare la reperele de performanţă adoptate în Uniunea Europeană, şi la cele mai bune practici existente pe plan mondial.

• Extinderea în continuare a cooperării internaţionale.

3.3.2. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, inovareaSectorul cercetare-dezvoltare-inovaţie a suferit, probabil, cel mai mult de pe urma „pierderilor

colaterale" cauzate de tranziţia României la economia de piaţă. Tarele, care fuseseră evidente încă din anii '80 ai secolului trecut, au fost exacerbate timp de aproape 15 ani de o subfinanţare cronică (într-o proporţie, raportată la PIB, de peste trei ori mai mică decât media UE) şi o restructurare întârziată a sectorului, ducând la reducerea drastică a numărului de cercetători activi (cu circa 30%, adică 2,6 cercetători la 1000 de persoane angajate, faţă de media de 7,8 în UE-25), simultan cu modificarea negativă a mediei lor de vârstă (64% peste 40 de ani).

Aplicarea unor strategii de supravieţuire dictate de penuria de resurse, a afectat grav atractivitatea carierei de cercetare, ceea ce s-a tradus prin migrarea masivă a cercetătorilor performanţi

90

către alte sectoare ale economiei sau în străinătate, dublată de scăderea influxului de tineri talentaţi, care au fost descurajaţi de remunerarea slabă şi de lipsa de claritate şi transparenţă a criteriilor de promovareprofesională.

Prelungirea acestei situaţii a avut un impact nefavorabil şi asupra menţinerii şi dezvoltării infrastructurii de cercetare, precum şi asupra relaţiilor de colaborare internaţională în domeniu, chiar şi în acele subramuri unde performanţele şi dotările existente situau cercetarea românească la un nivel competitiv pe plan european. Ca urmare a acestei combinaţii de factori, numărul de cercetători raportat la populaţia României reprezintă doar o treime din media ţărilor UE, iar din punct de vedere calitativ, numărul de lucrări ştiinţifice produse de autori români, sau de citate referitoare la rezultatele cercetărilor lor în publicaţiile internaţionale de prestigiu, precum şi numărul de brevete româneşti înregistrate sau supuse spre aprobare în ţară sau în străinătate se plasează la cote scăzute (locul 69 în lume), cu mult subpotenţialul existent.

Orizont 2013. Obiectiv naţional general: Atingerea mediei UE la indicatorii de bază ce descriu structura şi performanţa sistemului de cercetare, dezvoltare şi inovare.

Strategia Naţională de Cercetare, Dezvoltare şi Inovaţie 2007-2013, elaborată în urma unei largi consultări cu factorii interesaţi, sub egida Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică în decembrie 2006 şi însuşită de Guvernul României în 2007, cuprinde o evaluare critică a situaţiei actuale, viziunea generală pentru viitor, detalierea obiectivelor strategice, aplicaţii privind cercetarea explorâtorie şi defrontieră, priorităţile investiţiei publice şi promovarea inovării, precum şi măsurile concrete de implementare şi monitorizare a Strategiei. In elaborarea Strategiei s-au avut în vedere coerenţa cu principalele documente specifice ale UE (în special Strategia Lisabona revizuită -2005, participarea la Programul Cadru 7 pentru ştiinţă şi tehnologie şi la alte instrumente de colaborare specifice), precum şicomplementaritatea şi sinergia cu politicile generale, strategiile sectoriale şi programele operaţionale adoptate pe plan naţional.

In acest scop, au fost definite trei obiective strategice:(a) Crearea de cunoştinţe prin obţinerea unor rezultate ştiinţifice şi tehnologice de vârf, creşterea

vizibilităţii internaţionale a cercetării româneşti şi transferul rezultatelor în economie şi societate, ameliorarea substanţială, calitativă şi cantitativă, a performanţei capitalului uman din cercetare, inclusiv prin dezvoltarea unor poli de excelenţă;

(b) Creşterea competitivităţii economiei româneşti prin promovarea inovării cu impact efectiv la nivelul operatorilor economici, accelerarea transferului tehnologic, deplasarea accentului spre exerciţii de rezolvare a problemelor complexe cu aplicabilitate directă, stimularea parteneriatelor cu firmele din sectoarele producţiei şi serviciilor pe baze competitive, crearea de centre de competenţă şi platformetehnologice;

(c) Creşterea calităţii sociale a cercetării prin generarea de soluţii conceptuale şi tehnologice cu impact direct în elaborarea şi implementarea politicilor publice şi corelarea acestora în special în domenii precum sănătatea publică, protecţia mediului, infrastructura, amenajarea teritoriului şi gestionarea durabilă a resurselor naţionale pe baze eco-responsabile.

Pentru implementarea acestei viziuni strategice sunt stabilite obiective specifice, unele dintre acestea conţinând şi ţinte numerice cu referinţă la media UE:

• Creşterea performanţei prin plasarea cercetării din România în grupul primelor 35 de ţări în privinţa apariţiilor în publicaţiile indexate ISI (locul 48 în 1995- 2005), creşterea de 10 ori a numărului de brevete EPO la un milion de locuitori (1,72 în 2003 faţă de media UE de 137), triplarea numărului de

91

brevete OSIM faţă de 2006 şi creşterea ponderii brevetelor high-tech, dublarea ponderii firmelor inovative (19% în 2002-2004);

• Dezvoltarea resurselor sistemului prin triplarea numărului de cercetători, concomitent cu descreşterea mediei de vârstă sub 40 de ani, asigurarea unui număr mediu anual de 2.000 burse doctorale, o pondere de 50% de doctori şi doctoranzi în totalul cercetătorilor, creşterea atractivităţii carierei de cercetător şi aplicarea unor criterii de performanţă în promovarea profesională, atragerea în instituţiile de cercetare sau în proiecte realizate în România a unor cercetători de valoare sau de perspectivă din străinătate sau din rândul diasporei ştiinţifice româneşti, facilitarea accesului la infrastructuri de cercetare performante în tară şi în străinătate, în special în UE;

• Antrenarea sectorului privat prin creşterea cheltuielilor private pentru cercetare-dezvoltare la 1,5% din PIB, stimularea mediului privat pentru asimilarea rezultatelor cercetării în producţia de bunuri şi servicii, dezvoltarea parteneriatelor public-privat în ştiinţă şi tehnologie şi a interfeţelor specializate între cerere şi ofertă, simplificarea accesului firmelor inovative la schemele de cofinanţare în colaborare cu cercetarea din universităţi şi instituţiile publice;

• Creşterea capacităţii instituţionale prin reducerea fragmentării actuale a sistemului şi încurajarea participării la reţele de cercetare pe plan naţional şi internaţional, afirmarea instituţiilor de învăţământ şi cercetare româneşti ca actori pe piaţa internaţională a cunoaşterii şi ca parteneri viabili ai firmelor, profesionalizarea managementului cercetării, evaluarea independentă, preferabil internaţională, a performanţei cercetării cu finanţare publică, consolidarea rolului ştiinţei în societate prin promovarea eticii şi egalităţii de şanse precum şi a comunicării şi dialogului ştiinţă-societate;

• Extinderea cooperării internaţionale prin participarea la programe şi proiecte transfrontaliere şi iniţierea altora noi, o mai bună prezenţă a României în organismele reprezentative la nivel european şi internaţional, încurajarea participării diasporei ştiinţifice româneşti la proiecte realizate în România şi la evaluarea proiectelor, programelor şi politicilor publice relevante.

Strategia oferă o viziune integrată a cercetării în sistemul economiei bazate pe cunoaştere, cu interfeţele sale multiple cu societatea, mediul financiar, de informare şi politic, statuează necesitatea evaluării cercetării în funcţie de capacitatea sa inovativă, şi subliniază importanţa gestionării şi administrării profesioniste a cercetării cu accent pe managementul contractelor, resurselor financiare şi drepturilor de proprietate intelectuală. Pe baza unui cuprinzător exerciţiu de foresight, primul de acest gen în domeniul ştiinţei şi cercetării în România, Strategia stabileşte domeniile prioritare ale activităţilor de cercetare-dezvoltare cu finanţare publică: tehnologiile societăţii informaţionale; energia; mediul; sănătatea; agricultura, securitatea şi siguranţa alimentară; biotehnologia; materiale, procese şi produse inovative; spaţiu şi securitate; cercetări socio-economice şi umaniste.

In domeniul inovării, obiectivul propus este ca, în ciuda decalajelor existente în prezent, ponderea firmelor din România care introduc produse sau servicii inovative să se apropie de media UE spre sfârşitul perioadei de referinţă. In scopul promovării unor politici coerente de inovare, se va introduce un sistem de coordonare transversală la nivel naţional, se va crea un portal dedicat întreprinderilor, în special IMM-urilor, se vor lansa programe parţial subvenţionate de pregătire în domeniul managementului inovării şi se vor dezvolta entităţi de transfer tehnologic (de la brevet la produs, serviciu sau proces) în cadrul unităţilor de învăţământ şi cercetare, ca premisă pentru formarea unor clustere ştiinţifice şi de inovare. Se prevăd modalităţi flexibile de racordare la tendinţele în curs de articulare în cadrul UE privind inovarea în servicii, reglementările privind ajutoarele de stat pentru cercetare - dezvoltare, brevetarea la nivel european şi protejarea proprietăţii intelectuale pentru conţinutul digital.

Prin îndeplinirea acestor obiective, sectorul de cercetare-dezvoltare-inovare va contribui la traducerea în practică a preceptelor dezvoltării durabile, favorizând crearea de noi compatibilităţi şi

92

sinergii prin abordări pluridisciplinare complexe. In mod progresiv, adoptarea şi însuşirea organică a principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile va determina apariţia unor noi elaborări ştiinţifice teoretice şi aplicative pe liniile de joncţiune dintre domeniile de studiu tradiţionale, constituindu-se într-un efort superior de sinteză.

Măsurile pentru asigurarea unui cadru instituţional adecvat de implementare a Strategiei includ activitatea Consiliului Naţional pentru Politică, Ştiinţă şi Tehnologie, cu misiunea de a veghea asupra corelării politicilor relevante la nivel inter-departamental, şi a Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, organism executiv însărcinat cu planificarea strategică, elaborarea, aplicarea şi monitorizareapoliticilor şi programelor, în special a Planului Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare. In acest scop vor fi create trei noi instituţii publice: Consiliul Cercetării, Consiliul pentru Dezvoltare Tehnologică şi Consiliul pentru Inovare. Academia Română, ministerele şi academiile de ramură îşi elaborează propriile planuri de implementare a Strategiei.

Efortul combinat de finanţare din surse publice şi private pentru activităţile de cercetare, dezvoltare şi inovare se prevede să ajungă la 2,3% din PIB la orizont 2013 (2,5% în 2015), apropiindu-se astfel de realizarea obiectivului UE (3% în 2010). Finanţarea publică a acestui sector a cunoscut o dinamică ascendentă în ultimiii ani, având ca ţintă 1% în 2010. Se au în vedere măsuri adiţionale de natură fiscală şi folosirea flexibilă a fondurilor structurale şi a ajutoarelor de stat, într-un mod compatibil cu reglementările UE, pentru încurajarea investiţiilor în transferul de tehnologie şi promovarea inovării, în special pentru IMM-uri.

In plus, Programul Operaţional Sectorial "Creşterea competitivităţii economice" prevede sprijinirea cercetării, dezvoltării tehnologice şi inovării prin promovarea parteneriatelor între universităţi sau institute de cercetare şi întreprinderi, în vederea obţinerii de rezultate aplicabile în economie, suplimentării investiţiilor în infrastructura de cercetare-dezvoltare-inovare, îmbunătăţirii capacităţii administrative şi accesului întreprinderilor la rezultatele cercetării. Pentru realizarea unor astfel de investiţii, prin acest Program au fost alocate circa 646,5 milioane euro, din care circa 83% reprezintă contribuţia Fondului European de Dezvoltare Regională, la care se va adăuga o contribuţie privată estimată ia circa 180 milioane euro.

Operaţiunile de monitorizare şi evaluare se bazează pe indicatorii de performanţă incluşi în planurile de implementare. în fiecare an se va da publicităţii un raport asupra îndeplinirii obiectivelor stabilite. în anul 2010 se va publica raportul independent de evaluare la mijlocul perioadei de implementare, iar în anul 2013 se va realiza un studiu post-implementare şi de impact, şi se va proceda la corecţia Strategiei pentru o nouă perioadă, având la bază evaluarea rezultatelor obţinute, analiza funcţionării sistemului în ansamblu, precum şi considerarea elementelor prospective legate de evoluţia ştiinţei şi tehnologiei.

Orizont 2020. Obiectiv general: încadrarea cercetării româneşti în fluxul principal al evoluţiilor ştiinţifice şi tehnologice din UE; generalizarea activităţilor inovative; apariţia unor centre de excelenţă cu impact internaţional.

Se are în vedere perfecţionarea, în continuare, a cadrului legislativ, regulatoriu şi instituţional, dezvoltarea interfeţei cu firmele inovative şi promovarea cofinanţării cu capitalul privat. Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare-inovare în universităţi şi unităţi specializate se vor ridica la cel puţin 3% din PIB.

Orizont 2030. Obiectiv general: Statornicirea principalelor elemente ale societăţii şi economiei bazate pe cunoaştere; contribuţii esenţiale ale cercetării româneşti la realizarea obiectivelor complexe ale dezvoltării durabile.

93

3.4. Comunicare, mobilizarea actorilor şi multiplicarea factorilor de succesAdoptarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României marchează începutul unui

proces de lungă durată care va duce, în etape succesive, la încetăţenirea unui nou model de dezvoltare, în conformitate cu orientările strategice convenite la nivel mondial, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi cu directivele Uniunii Europene. In aceste condiţii este important să se aducă la cunoştinţa decidenţilor la toate nivelurile şi a publicului larg principiile dezvoltării durabile, necesitatea trecerii la un nou model de dezvoltare, problemele majore cu care se confruntă România şi modul în care acestea se reflectă în obiectivele prezentei Strategii. Acest proces nu se limitează la o campanie punctuală depopularizare ci trebuie să reprezinte o preocupare permanentă, cu implicarea activă a tuturor factorilor interesaţi: autorităţile centrale şi locale, partidele politice, asociaţiile patronale şi profesionale, partenerii sociali, sistemul de educaţie şi cercetare, societatea civilă, mass media.

După adoptarea Strategiei Naţionale, se va elabora un program de măsuri concrete, cu responsabilităţi, resurse şi termene de execuţie precise, privind acţiunile de informare, comunicare şi diseminare a celor mai bune practici din experienţa României şi a celorlalte state membre ale UE legate de implementarea obiectivelor dezvoltării durabile.

Orientarea şi coordonarea Programului de Comunicare pe linie guvernamentală şi administrarea fondurilor publice alocate în acest scop va reveni Comitetului Interdepartamental (a se vedea Partea V), în strânsă conlucrare cu Consiliul Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă.

In perioada imediat ulterioară adoptării Strategiei, se vor întreprinde următoarele acţiuni care au finanţarea asigurată prin fondurile alocate în vederea elaborării prezentei Strategii:

• Publicarea textului în limba română al Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, după finalizarea şi aprobarea acestuia, sub formă de broşură şi difuzarea către autorităţile publice centrale şi locale, partidele politice, comisiile parlamentare, asociaţiile patronale şi profesionale, unităţile de învăţământ şi cercetare, organizaţiile neguvernamentaie şi alte formaţiuni ale societăţii civile şi mijloacele de informare în masă, scrise şi audio-vizuale. Un număr suficient de exemplare va fi pus la dispoziţia Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi transmis la oficiile diplomatice şi consulare ale României pentru informarea rezidenţilor români în străinătate.

• Traducerea şi publicarea textului Strategiei în limba engleză în vederea prezentării la Comisia Europeană şi difuzării la Parlamentul European şi alte instituţii ale UE, precum şi la alte instituţii sau organizaţii guvernamentale şi neguvernamentaie interesate.

• Menţinerea în funcţiune, încă cel puţin trei luni, a site-urilor Internet dedicate exclusiv Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, în regim interactiv, la Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi la Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă / P N U D din Bucureşti, până la preluarea acestor atribuţii de către Comitetul Interdepartamental şi Consiliul Consultativ, care vor dezvolta portele proprii pe acest subiect.

• Continuarea implicării active a instituţiilor, organizaţiilor şi persoanelor care au participat la elaborarea prezentei Strategii în prezentarea obiectivelor acesteia în cadrul unor întruniri publice cu grupuri-ţintă (tineret, patronate, sindicate, organizaţii neguvernamentale etc), manifestări ştiinţifice (conferinţe, simpozioane, seminarii) pe plan naţional, regional şi local, articole şi interviuri în presa scrisă şi audio-vizuală.

Conform recomandărilor exprese conţinute în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, se supun atenţiei Comitetului Interdepartamental şi Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă următoarele măsuri ce ar urma să fie incluse în Programul de Comunicare:

94

• Producerea unor broşuri de popularizare care să explice conţinutul noţiunii de dezvoltare durabilă şi să prezinte principalele obiective ale Strategiei UE şi ale Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.

• încheierea unor convenţii cu societăţile publice de radiodifuziune şi televiziune, vizând, în special, programele cu caracter educaţional, pentru includerea unor teme de prezentare sau dezbatere privind dezvoltarea durabilă; achiziţionarea de spaţiu publicitar la posturile private de radio şi TV pentru transmiterea de scurte mesaje de interes public legate de preceptele dezvoltării durabile.

• Folosirea activă a reţelelor regionale şi locale constituite în cadrul implementării programului Agenda Locală 21, şi a metodelor de consultare publică folosite în cadrul acestui proces pentru diseminarea iniţiativelor reuşite şi celor mai bune practici în realizarea de proiecte concrete la nivelul comunităţilor prin aplicarea principiilor dezvoltării durabile.

• încurajarea Senatelor universitare să includă în tematica recomandată pentru lucrările de licenţă, masterat sau doctorat subiecte consacrate promovării directe sau indirecte a ideei de sustenabilitate şi responsabilitate ecologică, şi facilitarea publicării prioritare a celor mai meritorii lucrări de acest tip.

• încurajarea autorităţilor şi comunităţilor locale din România să participe la Campania UE pentru municipalităţi şi oraşe sustenabile în vederea schimbului de bune practici şi elaborării de criterii calitative, indicatori şi instrumente (cum ar fi evaluările de impact) pentru aplicarea concretă a principiilor dezvoltării durabile pe plan local, şi acordarea de premii anuale pentru cele mai reuşite iniţiative.

• Promovarea, în România, cu sprijinul asociaţiilor patronale, partenerilor sociali şi Camerelor de Comerţ şi Industrie, a obiectivelor şi practicilor Alianţei Europene pentru Responsabilitatea Socială Corporativă (Corporate Social Responsibility - CSR), în vederea lansării voluntare în mediul de afaceri a unor iniţiative ce trec dincolo de cadrul minimal al cerinţelor legale.

• Asigurarea prin măsuri concrete a aplicării integrale şi consecvente în România a prevederilor Convenţiei de la arhus privind accesul la informaţii, participarea publică la procesul decizional şi accesul la justiţie în problemele de mediu.

Capitolul 4Metode cantitative de analiză a dezvoltării durabile.

Indicatorii dezvoltării durabile

4.1. IntroducereDezvoltarea economică este în fapt creştere economică, împreună cu alţi factori precum: creştere

economică susţinută, îmbunătăţirea simţitoare a condiţiilor de viaţă, o distribuţie a veniturilor cât mai echitabilă, existenţa unui mediu cât mai sănătos.

Indicatorii dezvoltării durabile ar trebui să reflecte dimensiunea economică, ecologică şi a capitalului uman, precum şi accesul diferitelor categorii de populaţie la capital.

95

Dimensiunile economică, socială şi ecologică ale dezvoltării durabile pot fi reflectate prin indicatori care caracterizează aceste aspecte la nivel local, regional şi global, dar şi prin relaţia dintre aceşti indicatori şi indicatorii de relaţie a cestor dimensiuni.

4.2. Abordări conceptuale privind indicatorii statistici ai dezvoltării durabileCreşterea economică se constituie ca o condiţie esenţială a dezvoltării economice, dar reprezintă

doar un aspect al acesteia din urmă.Ea înseamnă, în fapt, acumulări şi schimbări cantitative în economie, în termen de output,

venituri, consum, acumulare, investiţii. Dezvoltarea economică, privită ca o creştere economică modernă, reprezintă un proces de schimbări calitative, proces care implică modificări în structura economiei, adică schimbări în tehnologie, comportament, organizare şi sistem instituţional.

Dezvoltarea economică, spre deosebire de creşterea economică, include îmbunătăţirea simţitoare a condiţiilor de viaţă, o distribuţie a veniturilor cât mai echitabilă, existenţa unui mediu cât mai sănătos. Aşadar, dezvoltarea economică este un concept mult mai larg decât creşterea economică. Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, mai ales pentru cele cu nivel scăzut al PIB/locuitor, nu esteposibilă realizarea unei dezvoltări umane reale, fără o dezvoltare economică; iar dezvoltarea economică nu poate fi atinsă fără creştere economică. Astfel, în ţările în curs de dezvoltare, nivelul veniturilor este prea scăzut pentru ca, pe de o parte, să genereze resursele necesare creşterii susţinute a economiei şi, pe de altă parte, să asigure un standard minim acceptabil de trai.

Dezvoltarea economică este o condiţie necesară, dar şi un rezultat al creşterii economice. Dezvoltarea este prioritară creşterii economice, în sensul că aceasta din urmă nu poate continua pe termen lung fără inovaţie tehnologică şi fără schimbări structurale, posibile doar într-o ţară dezvoltată.

Deşi creşterea economică se constituie ca o parte integrantă a dezvoltării economice, trebuie menţionat faptul că există anumite circumstanţe în care politicile de creştere economică pot intra în conflict cu dezvoltarea economică ce este susţinută prin aceasta. Spre exemplu, exporturile masive de resurse naturale pot accelera creşterea economică, dar acest lucru afectează, pe termen lung, iremediabilmediul, ceea ce face dificilă dezvoltarea economică.

4.3. Indicatori statistici ai creşterii economiceCreşterea economică se poate măsura printr-o serie de indicatori statistici, precum nivelul

producţiei şi consumului, rata ocupării şi şomajului. Esenţial este, pentru a da consistenţă unor comparaţii între ţări şi în timp, să se construiască serii de date (cronologice şi teritoriale) bazate pe definiţii şi metodologii economice. Există astfel de serii cronologice, în principal pentru ţărileindustrializate.

Unul dintre principalii indicatori a cărui evoluţie oferă informaţii privind creşterea economică este Produsul Intern Brut (PIB) real, adică PIB în preţuri curente (ale anului pentru care se face calculul), corectat cu modificarea preţurilor.

Alături de nivelul PIB real se poate utiliza indicatorul rata creşterii PIB, ce are avantajul folosirii metodelor statistice standard ce pot fi aplicate, atâta vreme cât fluctuaţiile evidenţiate astfel sunt mai puţin asimetrice în durată şi amplitudine.

O altă posibilitate de măsurare a creşterii economice o oferă nivelul sau rata creşterii PIB-ului real pe cap de locuitor, ce reprezintă indicatori mai buni ai bunăstării, stabilit fiind că aspectul esenţial al dezvoltării economice îl reprezintă bunăstarea economică.

Intr-un context mai larg de utilizare, dezvoltarea economică înseamnă creştere economică, însoţită de alţi factori, precum asigurarea durabilităţii creşterii economice şi sporirea nivelului bunăstării

96

totale, ceea ce presupune, de pildă, schimbări corespunzătoare în distribuţia veniturilor (în favoarea segmentului de populaţie mai săracă) şi în structura economiei.

4.4. Indicatori statistici ai dezvoltării socialeCel mai adesea, inegalitatea în distribuţia veniturilor se măsoară prin indicatori statistici precum

dispersia veniturilor sau coeficientul Gini. Interpretarea creşterii coeficientului Gini sau a împrăştierii veniturilor (măsurată prin dispersie sau abatere medie pătratică), ca un aspect negativ în bunăstarea socială vine însă în contradicţie cu principiul optimului lui Pareto şi este echivalentă cu utilizarea unei funcţii cu ponderi negative asupra creşterii veniturilor persoanelor cu venituri ridicate.

Principiul lui Pareto este acela conform căruia orice schimbare este bună, atâta vreme cât face pe cel puţin un individ să fie mai bine situat, fără a face pe nimeni altcineva mai rău situat.

Fără nici un dubiu, acesta este un principiu cu care nu putem să nu fim de acord şi, de aceea, este larg acceptat ca un fundament în evaluarea politicilor economice.

O schimbare care duce la creşterea veniturilor persoanelor situate în partea superioară a distribuţiei, fără ca aceasta să însemne o descreştere a veniturilor celorlalţi, îndeplineşte'această condiţie a lui Pareto: ea permite ca unii indivizi să aibă un nivei de trai mai bun, dar acest lucru nu presupune o înrăutăţire a nivelului de trai pentru alte persoane. O asemenea schimbare poate fi privită, aşadar, ca un aspect pozitiv, chiar dacă duce la creşterea inegalităţii distribuţiei veniturilor.

Incidenţa sărăciei extreme = procentul populaţiei al cărei venit se situează sub limita sărăciei (pentru ţările în curs de dezvoltare se utilizează, deseori, pentru stabilirea limitei sărăciei, nivelul venitului de 1 dolar pe persoană pe zi, măsurat la paritatea puteiii de cumpărare).

Acest indicator se referă la obiectivul reducerii proporţiei persoanelor ce trăiesc în condiţii de sărăcie extremă, cu cel puţin 50%, până în anul 2015 (ponderea lor să fie de cel mult 15% în 2015). Indicatorul reflectă puterea de cumpărare a gospodăriilor pentru bunuri şi servicii necesare în scopul de a scăpa de sărăcie (mâncare, îmbrăcăminte, locuinţe şi alte bunuri esenţiale nealimentare).

Ponderea (în consumul total) a consumului celei mai sărace părţi de 20% din populaţie = măsură a inegalităţii distribuţiei veniturilor. Indicatorul se referă, tot la obiectivul reducerii proporţiei populaţiei care trăieşte în sărăcie extremă, cu cel puţin 50% până în anul 2015 şi ajută la exprimarea măsurii în care schimbările în nivelul sărăciei afectează consumul celei mai sărace cincimi din populaţie. Este un indicator important deoarece în timp ce creşterea consumului general într-o ţară are o legătură puternică şi directă cu reducerea sărăciei, inegalitatea poate creşte ori descreşte.

Prevalenta malnutriţiei la copiii sub 5 ani = proporţia copiilor cu vârstă mai mică de 5 ani care se află sub greutatea normală, în populaţia totală a copiilor sub 5 ani.

Gradul de cuprindere în învăţământul primar = ponderea copiilor cuprinşi în sistemul de educaţie primară în totalul copiilor de vârstă şcolară.

Cuprinderea universală în sistemul de educaţie primară (scop ce se urmăreşte a fi realizat până în 2015), se referă la trei concepte: participarea la educaţie, completarea studiilor primare, alfabetizarea populaţiei adulte.

Rata alfabetizării la populaţia în vârstă de 15-24 ani = ponderea populaţiei alfabetizate, în vârstă de 15-24 ani, în totalul populaţiei din grupa de vârstă respectivă.

Acest indicator reflectă rezultatele educaţiei recente în populaţie şi ajută la evaluarea realizării scopului de a atinge o rată de 99% a alfabetizării la adulţi, până în 2015.

Raportul băieţi/fete în învăţământul primar şi secundar = măsoară diferenţa oportunităţilor de participare la educaţia primară şi secundară; un raport = 100% măsoară oportunităţi egale pentru ambele sexe, iar un raport < 100% măsoară oportunităţi mai mici ale fetelor comparativ cu cele ale băieţilor.

97

Rata mortalităţii infantile = numărul copiilor care au murit până la împlinirea vârstei de 1 an, exprimat la mia de nou-născuţi vii.

Rata mortalităţii infantile măsoară supravieţuirii copiilor, dar supravieţuirea este o reflectare a influenţelor sociale, economice şi ecologice asupra vieţii copiilor.

Indicatorul este, de aceea, nu doar o măsură a eficienţei serviciilor de sănătate (deopotrivă preventive şi curative) dar şi a cadrului general în care se nasc copii.

Rata mortalităţii copiilor sub 5 ani = numărul copiilor care au murit până la împlinirea vârstei de 5 ani, exprimat la mia de nou-născuţi vii.

Rata mortalităţii materne = numărul deceselor matemale, exprimat la suta de mii de nou-născuţi vii.

Indicatorul prezintă limite date de faptul că cele mai multe metodologii disponibile pentru estimarea mortalităţii materne au largi limite de eroare (intervale de încredere mari). Ca rezultat, trebuie avute precauţii în interpretarea schimbărilor peste timp. Datorită volumelor mari ale eşantioanelor necesare, metodele de anchetă sunt limitate în privinţa abilităţii de a detecta schimbări statistice semnificative în rata mortalităţii materne peste timp.

4.5. Indicatori EUROSTAT privind dezvoltarea durabilăDivizia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă a definit cadrul şi indicatorii preliminări

pentru monitorizarea implementării strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene.Aceştia sunt structuraţi pe teme şi subteme şi sunt direct legaţi de priorităţile politicii Uniunii

Europene. Scopul acestora fiind de monitorizare a progresului realizat prin implementarea măsurilor politice pentru atingerea obiectivelor şi ţintelor politice, cadrul şi indicatorii înşişi trebuie să fie flexibili pentru a se ajusta şi adapta în funcţie de posibilele schimbări de priorităţi şi obiective politice.

Cadrul tematic ierarhic este împărţit în 10 teme:- Dezvoltarea economică;

Sărăcia şi excluziunea socială;îmbătrânirea societăţii;Sănătatea publică;Modificări climatice şi energia;Modele de consum şi producţie;Managementul resurselor naturale;Transport;Guvernare pozitivă;Parteneriat global.

Acestea sunt împărţite în: subteme care monitorizează progresul spre obiectivele trasate şi "arii de adresare" care facilitează o analiză mai detaliată şi diversificată a factorilor de fond din fiecare temă.

Un număr ridicat de indicatori este necesar pentru evaluarea naturii multidimensionale a dezvoltării durabile. Pentru facilitarea comunicării în privinţa indicatorilor dezvoltării durabile este construită o piramidă cu trei nivele. Diferitele nivele pot fi folosite pentru satisfacerea nevoilor diferitelor categorii de utilizatori.

Cadrul ierarhic se pliază el însuşi pe o piramidă a indicatorilor, în special deoarece cele trei nivele ale cadrului corespund obiectivelor trasate şi măsurilor implementate pentru a fi monitorizate de indicatorii dezvoltării durabile.

98

Nivelul 1 constă într-un ansamblu de 12 indicatori de nivel înalt ce permit o analiză a temelor dezvoltării. Aceşti indicatori vizează politicile de la un nivel înalt şi publicul general şi pot fi astfel văzuţi ca o mulţime de indicatori directori.

Nivelul 2 corespunde subtemelor cadrului şi împreună cu indicatorii nivelului 1, monitorizează stadiul atingerii obiectivelor politicii generale. Nivelul conţine 45 de indicatori care sunt destinaţi evaluării sectoarelor centrale ale politicii şi comunicării cu publicul larg.

Nivelul 3 se adresează sectoarelor, oferă măsuri variate de implementare a obiectivelor generale şi facilitarea unei inspecţii mai amănunţite ale punctelor speciale temei. Sunt cuprinşi în acest nivel 98 de indicatori destinaţi analizelor detaliate ale politicii şi o mai bună înţelegere a trendurilor şi complexităţii subiectelor asociate temei. Ei facilitează analiza interdependenţelor cu alte teme ale cadrului general. Indicatorii de pe acest nivel sunt destinaţi unui public mai specializat.

Sistemul preliminar de indicatori ai dezvoltării durabile, ce cuprinde 12 indicatori generali, 45 de indicatori ai politicii generale şi 98 de indicatori analitică, formează o bună bază de monitorizare sistematică a progresului în obiective generale ale dezvoltării durabile şi alte documente ale politicii centrale a Uniunii Europene.

Indicatorii captează esenţa temei de dezvoltare şi sunt uşor interpretabili şi sensibili la intervenţiile politice.

In continuare este prezentat sistemul de indicatori ai dezvoltării durabile, fiind specificată pentru fiecare disponibilitatea datelor necesare pentru calculul acestora. Indicatorii pentru care, fie datele sau metodologia nu există încă, fie există date dar calitatea acestora este slabă cri necunoscută sau există date dar clasificarea lor nu este încă disponibilă, vor fi numiţi „indicatori necesari. Indicatorii ce pot fi calculaţi pe baza datelor existente, dar care nu sunt întotdeauna cei mai buni pentru obiectivele politicii de dezvoltare durabilă, vor fi numiţi „indicatori disponibili.

Capitolul 5Politici şi măsuri de protecţie a mediului în

sectorul industriei, la nivelul Uniunii Europene

5.1. Evaluarea politicii industriale prin prisma conceptului de dezvoltare durabilăPolitica industrială nu a fost gândită holistic şi pe termen lung. Ca urmare, multe reglementări

din domeniul industrial au fost concepute în mod fragmentar şi izolat. Recentele evoluţii la nivel

99

internaţional şi la nivelul Uniunii Europene au promovat abordarea integrată, solicitând fundamentarea politicii industriale pe următoarele principii majore de dezvoltare durabilă:

• Echitatea între generaţii.• Echitatea în cadrul aceleiaşi generaţii.• Capacitatea suport.• Precauţia.• Poluatorul plăteşte.• Integrarea.Principiul echităţii între generaţii. Necesităţile generaţiilor viitoare sunt protejate de generaţia

prezentă, prin măsurile luate în activitatea pe care o desfăşoară, pentru a nu aduce pagube sau a irosi mediul, într-un mod care ar putea compromite capacitatea populaţiei viitoare de a-şi realiza cerinţele. Aceasta reprezintă o perspectivă pe termen lung, care ia în calcul activităţi cum sunt contaminarea terenurilor sau utlilizarea execesivă a resurselor neregenerabile.

Principiul echităţii în cadrul aceleiaşi generaţii abordează problema existenţei, în prezent, a unor inegalităţilor extreme. Multe din aceste preocupări sunt axate pe relaţiile dintre ţările în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate dar şi pe inechităţile care se manifestă în cadrul unei societăţi. Activităţi precum cele care poluează mediul nu trebuie să dezavantajeze în mod semnificativ anumite segmenteale populaţiei.

Principiul capacităţii suport s-a conturat în cadrul dezbaterilor privind dezvoltarea durabilă, pentru a stabili câtă activitate poate suporta mediul (populaţie, utilizare de resurse) fără a se produce pagube pe termen lung. Activităţile fundamentate pe capacitatea suport sunt definite ca fiind "durabile". Principiul a devenit o importantă forţă motrice în întocmirea recentelor reglementări din sectorul industriei.

Principiul precauţiei abordează problema măsurilor care trebuie luate în cazul în care consecinţele anumitor activităţi nu se cunosc cu certitudine. Principiul precauţiei este extrem de controversat, cel puţin în ceea ce priveşte interpretarea sa practică, dar a început să fie utilizat la elaborarea reglementărilor din domeniul industriei.

Principiul "poluatorul plăteşte" este un principiu de proces, prin care costurile provocate mediului sunt suportate de cei care le-au produs. Deşi de obicei principiul se referă la "poluator, el poate include orice formă de costuri de mediu (de exemplu, costuri pentru utilizarea resurselor). Intenţia principiului este să asigure că activităţile industriale care includ măsuri de protecţie a mediului nu suntdezavantajate faţă de activităţile care ar putea polua mediul în mod gratuit. Anumite categorii de instrumente economice sunt fundamentate pe acest principiu.

Principiul necesităţii integrării nu este un principiu propriu-zis. Necesitatea unei abordări holiste pentru realizarea dezvoltării durabile s-a concretizat în sporirea nivelurilor de integrare, care vizează atât integrarea reglementărilor din domeniul industriei, care înglobează măsuri de protecţie a mediului, cât şi integrarea măsurilor de protecţie a mediului în alte politici sectoriale.

Deşi principiile enumerate anterior furnizează o bază conceptuală pentru analizarea reglementărilor din domeniul industriei, ele nu sunt în mod necesar imediat evidente pentru managerii din industrie, care iau zilnic decizii, privind funcţionarea instalaţiilor pe care le au în exploatare. Ca urmare, este necesar un model simplificat, prin care să fie explicitate principiile dezvoltării durabile.

Modelul presupune patru etape:• Construcţia instalaţiei industriale. Decizia este influenţată de diferitele aspecte care iau în

considerare funcţionarea instalaţiei.

100

• Folosirea materialelor. Procesele industriale utilizează materii prime: energie, apă, minereuri, materiale reciclate, etc.

• Produse derivate "neintenţionate". Pe parcursul procesului de producţie se generează diferite forme de poluare (inclusiv deşeuri solide).

• Produse rezultate. Procesele de producţie au ca rezultat final bunuri fabricate, substanţe chimice, energie, etc. Toate aceste produse au un impact asupra mediului pe parcursul folosirii lor sau după eliminare. Aceste efecte nu sunt sub controlul direct al operatorului instalaţiei.

Reglementările din industrie controlează toate aceste etape ale activităţii. Modalitatea în care cadrul de reglemntare este legat de fiecare dintre etape este sintetizată în figura 5.1. Cel de-al cincilea program de acţiune din domeniul mediului din Uniunea Europeană a recunoscut aceste evoluţii privind îmbunătăţirea performanţei industriei în raport cu mediul şi ca urmare, au fost adoptate o serie de măsuri de reglementare în acest sens. Anumite reglementări sunt axate pe un singur domeniu specific (de exemplu, limitarea emisiilor unui anumit poluant), în timp ce altele reunesc cele patru faze anterioare (de exemplu, reducerea utilizării de materii prime, prin reducerea generării de deşeuri). Toate aceste măsuri pot fi evaluate prin prisma celor şase principii de dezvoltare durabilă anterior menţionate.

Cadrul de reglementare prezentat în cele ce urmează ilustrează evoluţia modalităţilor în care obiectivele de dezvoltare durabilă au fost încorporate în procesul de luare a deciziei. Este însă important de subliniat faptul că indiferent de reglementările existente, contribuţia acestora la dezvoltarea durabilă va depinde de decizia concretă luată. Astfel, capacitatea adecvată a organismelor de reglementare (numărul de personal, experienţa acestuia, etc) şi întreprinderile industriale constituie elemente esenţiale ale unei implementări funcţionale a cadrului de reglementare.

5.2. Controlul utilizării terenurilorControlul activităţilor industriale se realizează nu numai prin controlul funcţionării proceselor de

producţie şi a produselor rezultate, ci şi prin controlul localizării respectivei activităţi şi a concepţiei de proiectare a instalaţiilor. Planurile de dezvoltare întocmite de autorităţile locale identifică acele amplasamente în care este adecvată localizarea anumitor tipuri de industrii. în acest scop, autorităţile locale examinează folosinţele curente ale terenurilor (de exemplu, instalaţiile industriale existente), opiniile rezidenţilor şi necesităţile unei infrastructuri mai ample (de exemplu, construirea unei noi reţele de drumuri).

Pentru exploatarea unei noi instalaţii, un operator va fi obligat să obţină atât autorizaţia de planificare, cât şi permisele de poluare (spre exemplu, o autorizaţie conform IPPC). De multe ori, aceste autorizaţii trebuie obţinute de la o serie întreagă de instituţii.

Cea mai importantă reglementare care influenţează proiectele de dezvoltare este Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM). Prin această reglementare, pentru anumite tipuri de proiecte de dezvoltare se solicită realizarea unei evaluări a impactului construcţiei şi funcţionării proiectului asupra mediului. Dacă se identifică anumite efecte potenţiale dăunătoare, raportul de mediu trebuie să indice modalităţile prin care vor fi evitate sau diminuate efectele (o EIM trebuie să evalueze efectele potenţiale ale poluării generate de un proiect de dezvoltare propus).

101

Operatorului i se poate solicita să furnizeze aceleaşi informaţii sau informaţii similare atât autorităţilor locale, cât şi autorităţilor de reglementare. Din acest motiv, este recomandabil ca guvernul să întocmească îndrumare, prin care să specifice necesitatea evitării duplicării controlului, respectiv să clarifice responsabilităţile fiecărui organism. Comunicarea dintre autorităţile cu responsabilităţi în planificarea teritoriului la nivel local şi autorităţile din cadrul Agenţiilor de Protecţie a Mediului contribuie la înţelegerea funcţionării procesului. îndrumarele privind Politica Planificării Teritoriale trebuie să se axeze pe legăturile dintre funcţiile de control al planificării şi control al poluării deţinute de autorităţile locale. Controlul planificării este în general privit ca fiind potenţial complementar controlului poluării, dar cele două sisteme sunt separate. Rolul mai amplu al reglementărilor din domeniul industriei în cadrul planificării teritoriale se modifică prin adoptarea Directivei privind Evaluarea Strategică a Mediului (ESM), prin plasarea politicilor de dezvoltare industrială într-un context mai larg, deşi în această etapă implicaţiile practice pentru activitatea industrială nu sunt încă clare.

In baza regimului instaurat de IPPC, se impune o anumită integrare cu procesul de EIM, în vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare. Combinarea IPPC cu EIM (care poate elimina duplicarea unui volum considerabil de informaţii solicitate), va fi în beneficiul operatorului şi va furniza autorităţilor responsabile cu planificarea teritorială şi a celor de reglementare din domeniul industriei, informaţii concrete asupra procesului de autorizare.

Dezvoltarea industrială ridică probleme de interpretare a principiului echităţii în cadrul aceleaşi generaţii. Este evident faptul localităţile amplasate în împrejurimile zonelor industriale sunt mai puţin atractive iar populaţia rezidentă are de obicei venituri sub media veniturilor din respectiva localitate. Ca urmare, costurile de mediu sunt suportate în mod disproporţionat de săraci. Sub aspect pozitiv, o astfel de zonă industrială reprezintă un furnizor major de locuri de muncă. în prezent, se manifestă o tendinţă de încurajare a amplasării noilor proiecte de dezvoltare industrială în apropierea unora deja existente. Aceste tendinţe sunt justificate pe motive de infrastructură şi facilităţi existente de protecţie a mediului dar şi de cele legate de reducerea extinderii zonelor de disconfort.

In ultimă instanţă, problemele privind echitatea cad în responsabilitatea politică a autorităţilor naţionale şi locale (regenerarea urbană), deoarece efectul exact al reglementării problemelor de echitate asupra industriei este dificil de stabilit.

102

5.3. Utilizarea resurselorO instalaţie industrială începe să consume resurse din momentul punerii sale în funcţiune.

Utilizarea resurselor este de obicei reglementată printr-o gamă de acte legale. în cazul resurselor regenerabile, orice tip de reglementare trebuie să fie axată pe o problemă fundamentală, care constă în depăşirea vitezei de regenerare a respectivei resurse. în cazul resurselor neregenerabile, reglementările trebuie fie fundamentate pe diferite ipoteze, privind gradul raţional de depreciere al resursei în cauză.

Intre utilizarea resurselor şi creşterea economică există o legătură directă, iar dificultatea constă în realizarea creşterii economice, simultan cu reducerea consumului de resurse. în acest sens, cel de-al şaselea Plan de Acţiune în domeniu; mediului al Uniunii Europene, conţine un obiectiv distinct, referitor la "separarea problemei consumului de resurse regenerabile şi neregenerabile de problema creşterii economice".

Una dintre cele mai uzuale resurse utilizate de majoritatea instalaţiilor industriale este apa. Anumite instalaţii prelevează apa direct din sursele de apă de suprafaţă sau subterane, altele din sistemele de alimentare cu apă. Utilizarea industrială a apei nu conduce la apariţia unor probleme de mediu cum sunt scăderea debitelor sau a nivelului pânzei de apă subterană, deoarece volumele de apăprelevate de industrie sunt cu mult mai mici decât cele utilizate în agricultură sau în sectorul casnic.

Prin regimul impus de IPPC, utilizarea resurselor a devenit principiul pentru stabilirea BAT. Ca urmare, utilizarea eficientă a apei va constitui un important factor obligatoriu de avut în vedere pentru toate instalaţiile acoperite de regimul IPPC.

Directiva Cadru a Apelor stabileşte cerinţe obligatorii privind menţinerea unor niveluri durabile ale apelor de suprafaţă şi subterane, adică instituirea unui regim de prelevare care să nu depăşească capacitatea de regenerare a resursei de apă Acest obiectiv va constitui o importantă forţă motrice pentru revizuirea autorizaţiilor de folosinţă a apei. în prezent, nu se cunosc cu certitudine implicaţiile concreteasupra sectorului industriei.

IPPC ia în considerare şi alte forme de utilizare a resurselor. Orice resursa poate fi utilizată în conformitate cu condiţiile stabilite prin autorizaţie, dar utilizarea energiei prezintă o importanţă particulară. Această condiţie sprijină atât realizarea obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, cât şi reducerea costurilor resurselor în industrie.

Un important principiu de management al deşeurilor este cel de reducere a utilizării de resurse în cadrul procesului de producţie. în acest sens, reglementările trebuie să conţină obiective explicite, de tipul reducerii deşeurilor provenite din ambalaje şi a vehiculelor scoase din funcţiune sau să instituţionalizeze principii de reducere a utilizării resurselor, în locul stabilirii unor ţinte specifice.

5.4. Generarea poluării5.4.1. Controlul emisiilor

Controlul în aer al emisiilor care provin din procese industriale, a început să fie realizat prin intermediul unor reglementări specifice importante.

Reglementările mai vechi au solicitat în generai controlul emisiilor de noxe generate de un număr limitat de procese de producţie din sectorul industriei.

Autorităţile din domeniu au avut datoria de a verifica aplicarea "celor mai bune metode practice pentru împiedicarea scăpărilor de noxe sau de gaze agresive şi pentru transformarea acestor emisii de gaze în emisii inofensive şi nedăunătoare" .

Evoluţiile legislative recente s-au axat în special pe acele activităţi industriale care generează volume mari de poluanţi sau cu toxicitate ridicată. Au fost stabilite valori limită pentru emisiile generate de:

103

• marile centrale cu ardere:• incineratoarele de deşeuri periculoase;• incineratoarele de deşeuri orăşeneşti;• incineratoarele de deşeuri;• emisiile de compuşi organici volatili provenite de la o gamă largă de procese industriale.

In situaţii adecvate, astfel de limite nu se apiică autorizaţiilor IPPC.Un alt grup de legi UE care influenţează emisiile industriale în aer este cel care acoperă controlul

transfrontalier a! poluării aerului, în particular poluarea care conduce la acidifiere, eutrofizare sau poluarea troposferei cu ozon.

5.4.2. Controlul evacuărilor de apăPrincipalele legi UE în domeniul politicii apelor sunt:

• Directiva 76/464/EEC (OJ L129, 18.05.1976) privind poluarea cauzată de evacuarea anumitor substanţe pericu oase în mediul acvatic a! Comunităţii:- stabileşte cerinţe pentru limitele de emisii şi standardele de calitate a mediului pentru liste specifice de substanţe periculoase.

• Directiva 78/659/EEC (OJ L222, 14.08.1978) privind calitatea apelor dulci care necesită protejare sau îmbunătăţire pentru a permite viaţa piscicolă:- stabileşte standarde de calitate pentru râuri.

• Directiva 80/68/EEC (OJ L20, 26.01.1980) privind protecţia apelor subterane împotriva poluării cauzate de anumite substanţe periculoase:- conţine prevederi pentru împiedicarea sau limitarea evacuărilor în acvifer, a unor substanţe specificate prin liste.

• Directiva 91/271/EEC (OJ L135, 30.05.1991) privind epurarea apelor uzate:- conţine cerinţe pentru evacuările de ape uzate provenite de la instalaţiile industriale din industria alimentară.

• Directiva IPPC:- conţine prevederi privind stabilirea limitelor de emisie pentru o gamă largă de instalaţii industriale, pe baza BAT.

Aceste legi sunt departe de a fi cuprinzătoare, dar conţin prevederi privind obţinerea de acorduri şi autorizaţii de funcţionare, standarde de emisii şi obiective de calitate a apelor.

Directiva Cadru a Apelor (DCA) a fost adoptată pentru a depăşi natura fragmentara a legislaţiei UE în domeniu şi va avea efecte importante asupra protecţiei apelor. Principalele elemente includ:

- abordare administrativă integrată a managementului apelor;- aplicabilitate pentru râuri, lacuri, estuarii, ape costiere, ape subterane si tranzitorii;- stabilirea unor obiective de calitate pentru toate categoriile de ape fundamentate pe cunoştinţe

de ecologie şi chimie;- extracţia durabilă de apă;

104

- fundamentarea autorizaţiilor de folosinţă a apelor pe abordarea combinată, utilizată de IPPC, prin combinarea unor limite stricte pentru emisii cu necesitatea asigurării conformării cu standardele de calitate a mediului;

- încorporarea Directivei 76/464/EEC, privind poluarea cauzată de evacuarea anumitor substanţe periculoase în mediul acvatic al Comunităţii, pentru a reglementa problema evacuărilor de apă din instalaţii care nu sunt reglementate prin Directiva IPPC.

Deocamdată nu se cunosc implicaţiile certe ale acestei noi Directive asupra industriei. Deşi în ultimii ani la nivelul UE s-a constat o uşoară îmbunătăţire a calităţii apelor râurilor, există un număr important de corpuri de apă care nu pot fi considerate ca având "o stare ecologică bună". Este posibil ca autorizaţiile pentru un număr de sectoare indutriale să necesite revizuire în baza procedurilor IPPC sau a altor proceduri. Totaodată este important de subliniat că substanţele nu constituie singura formă de poluare produsă de instalaţiile industriale. în baza IPPC, este inclusă şi poluarea termică, ceea ce va necesita măsuri de reglementare suplimentare pentru realizarea unei bune stări ecologice a apelor, deoarece centralele termice sunt autorizate în baza IPPC.

Implementarea legislaţiei UE în domeniu a condus la îmbunătăţirea măsurilor de protecţie a mediului dar nu se poate afirma că a instituit şi un sistem capabil să creeze uri mediu acvatic durabil. Prin DCA sunt acoperite toate sursele de poluare care pot influenţa obiectivele privind starea apelor. Implementată corect, DCA ar trebui să instituţionalizeze un sistem de regimentare care să permită managementul durabil al apelor, incluzând şi impactul produs de industrie asupra mediului.

5.4.3. Contaminarea terenurilorMajoritatea reglementărilor privind terenurile contaminate se referă ia decontaminarea acestora

şi nu la măsuri specifice de control privind împiedicarea contaminării terenurilor. Astfel de măsuri cad în jurisdicţia altor categorii de reglementări, privind controlul poluării, incluzând regimurile impuse prin IPPC şi regimul managementului deşeurilor.

Contaminarea terenurilor constituie o problemă de durabilitate, pe termen lung. In prezent lumea se confruntă cu necesitatea şi costurile solicitate pentru decontaminarea terenurilor moştenite de la generaţiile anterioare şi ca urmare, se impune luarea de măsuri pentru stoparea transmiterii acestei moşteniri către generaţiile viitoare. Regimul IPPC acordă o atenţie specială acestei probleme:

• solicită ca cerinţă generală de autorizare luarea în considerare a problemei contaminării terenurilor;

• pentru noile instalaţii, trebuie să se indice modalitatea prin care amplasamentul pe care acestea sunt localizate, va fi readus într-o stare similară sau mai bună decât cea existentă anterior funcţionării instalaţiei. Aceasta constituie măsura prin care se internalizează în piaţa industriei problema contaminării terenurilor.

5.4.4. Managementul deşeurilorRegimul deşeurilor a abordat problemele într-un context mai larg decât regimul reglementărilor

din domeniul industriei, în particular în cazul deşeurilor lipsite de periculozitate. în cazul producerii de deşeuri periculoase, strategiile specifice de management, adoptate pentru eliminarea acestora, sunt mai clar nuanţate în contextul reglementărilor din domeniul industriei.

Principiul managementului deşeurilor este privit ca un principiu ierarhic: reducere, refolosire, recuperare şi eliminare. Acest principiu se aplică şi deşeurilor industriale, deşi pentru anumite regiuni se adoptă o abordare integrată a tuturor categoriilor de deşeuri produse.

Legislaţia UE relevantă în domeniul managementului deşeurilor include:

105

« Directiva 75/442/EC privind deşeurile (OJ L194, 25.07.1975), amendată de Directiva 91/156/EEC (OJ L78, 26.03.1991)

« Directiva 99/31/EC (OJ L183, 16.07.1999) privind depozitarea deşeurilor în halde.

Aceste directive stabilesc principii privind pretratarea, restricţii ale opţiunilor de eliminare pentru diferite tipuri de deşeuri, etc, principii care trebuie interpretate sub aspectul efectelor lor asupra industriei, de ia caz la caz. în situaţiile în care modalităţile de eliminare a deşeurilor provenite de la instalaţiile industriale nu mai sunt disponibile sau este din ce în ce mai dificilă conformarea la aceste cerinţe, se exercită presiuni asupra industriei pentru a căuta alternative, incluzând modificarea proceselor de producţie.

Cea mai importantă evoluţie pentru industrie, în ceea ce priveşte managemntul deşeurilor, este cea referitoare la responsabilitatea producătorului, adică producătorul este responsabil pentru efectul produselor sale asupra mediului, după ce acestea au ieşit pe poarta întreprinderii. Cele mai remarcabile documente legale sunt:

• Directiva 94/62/EC (OJ L365, 31.12.1994) privind ambalarea şi deşeurile de ambalaje, care limitează cantitatea de deşeuri de ambalaje care ajung în stadiul de eliminare finală, prin metode de refolosire şi recuperare. în 2000 a fost adoptată:

• Directiva 2000/53/EC (OJ L269, 21.10.2000) privind vehiculele scoase din uz, prin care se stabilesc ţinte cuantificate pentru refolosirea/recuperarea vehiculelor scoase din uz, responsabilitatea colectării şi gestionării revenind fabricantului.

5.4.5. AccidentelePagube asupra mediului se produc şi datorită funcţionării defectoase a unei instalaţii, funcţionare

care poate genera accidente. Cea mai importantă reglementare UE în domeniul accidentelor industriale este:

• Directiva 96/82/EC (OJ L10, 14.01.1997) privind controlul producerii de accidente majore în activităţi care implică substanţe periculoase (Directiva Seveso), care solicită operatorilor instalaţiilor:

> să notifice autorităţii în jurisdicţia căreia se află instalaţia în cauză, prezenţa substanţelor periculoase;

> să întocmească un raport de siguranţă;> să întocmească un plan intern în caz de urgenţă.

În acest mod se identifică pericolele potenţiale şi măsurile aplicabile pentru fiecare pericol potenţial, autorităţilor locale:

> să întocmească un plan extern în caz de urgenţă.În conformitate cu IPPC, la solicitarea autorizaţiei de funcţionare, operatorii instalaţiilor

industriale trebuie să ia în considerare şi efectele accidentelor potenţiale.

5.4.6. ZgomotulPentru categoriile de instalaţii acoperite de IPPC se solicită ca la acordarea autorizaţiilor de

funcţionare să fie abordate şi problemele privind producerea de zgomote.Alte legi UE privind zgomotele vizează diferite tipuri de transport şi activităţi de construcţie, dar

acestea nu sunt de obiecei relevante pentru activităţile industriale. În baza IPPC, autorităţile competente au responsabilitatea de a stabili limitele adecvate de zgomot, care sunt incluse în permisele eliberate de Agenţiile de Protecţie a Mediului.

106

Directiva cadru privind zgomotul ambiental, acoperă şi zgomotul generat de transporturi şi industrie şi solicită statelor membre să instituţionalizeze metode comune pentru a evalua şi a întocmi hărţi cu niveluri de zgomot. La şase ani de la intrararea în vigoare a Directivei, Comisia Europeană este abilitată să întocmească propuneri suplimentare pentru stabilirea unor obiective de reducere a zgomotelor şi pentru protejarea zonelor "liniştite" în zonele rurale deschise.

5.4.7. Restricţii privind calitatea mediuluiPentru a stabili ce tip de control trebuie impus asupra emisiilor se pot adopta următoarele

abordări:• impunerea unor valori limită cât mai stricte pentru emisii, în condiţiile tehnologiei actuale şi

stabilirea costurilor acceptabile. Această abordare adoptă ca ipoteză, simpla reducere a poluării şi poate fi privită ca aplicare parţială a principiului precauţiei

• stabilirea nivelurilor acceptabile de poluare a mediului (de exempiu, ce concentraţii de poluanţi nu au ca efect producerea de efecte nefavorabile) şi a nivelului de emisii care se conformează cu acest obiectiv de calitate a mediului.

Această abordare este fundamentată pe principiul capacităţii suport în prezent, la elaborarea reglementărilor, pentru stabilirea limitelor de emisii, se solicită adoptarea ambelor abordări. Această abordare combinată este impusă atât prin IPPC cât şi prin DCA. Din punct de vedere funcţional, abordarea combinată solicită reducerea emisiilor poluante, condiţionată de confirmarea simultană a faptului că respeciva reducere nu va produce efecte nedorite asupra mediului.

Stabilirea obiectivelor de calitate a mediului se realizează în mod practic prin intermediul standardelor, cum ar fi cele privind poluanţii în diferite medii. Există însă un anumit grad de neînţelegere legat de" natura standardelor de mediu pe care îl manifestă multe părţi implicate. în practică, standardele se stabilesc pe trei niveluri:

• la limita producerii impactului, cunoscută şi sub denumirea de "nivelul nici un efect". Dacă această limită este corect stabilită, concentraţiile de poluanţi situate sub acest nivel, nu trebuie să aibă vreun fel de consecinţe nefavorabile;

• la limita producerii impactului, plus un factor de siguranţă. Factorul de siguranţă poate fi de unul sau de mai multe ordine de mărime. Astfel de standarde se întocmesc de obiecei pentru substanţele toxice, cum ar fi pesticidele. Factorul de siguranţă este solicitat, deoarece nivelul corespunzător "nici unui efect" poate fi determinat pentru un număr limitat de organisme şi ca urmare, este necesară şi abordarea bazată pe principiul precauţiei, pentru a asigura protejarea tuturor organismelor potenţial afectabile (în special oameni);

• deasupra limitei impactului. Această situaţie se poate produce în cazurile în care nu se poate determina nici un nivel sigur pentru un poluant (spre exemplu, pentru contaminarea radioactivă) sau datorită costurilor prohibitive pentru conformarea cu această limită.

Implicaţiile pentru reglementările din domeniul industriei şi protecţiei mediului diferă, în funcţie de tipul de standard adoptat. în cazurile în care emisiile industriale nu depăşesc valorile standard stabilite la limita efectului sau la limita efectului cu un factor de siguranţă, nu există nici un beneficiu evident care poate fi obţinut printr-o reducere suplimentară a emisiilor.

Dacă însă standardul este stabilit deasupra limitei de producere a impactului, o reducere suplimentară a emisiilor poate conduce la realizarea de beneficii, chiar dacă standardul este îndeplinit. Spre exemplu, prima Directivă subsecventă Directivei cadru în domeniul calităţii aerului, Directiva 96/62/EC {OJ L296, 21.11.1996) privind evaluarea şi managementul calităţii aerului ambiant, stabileşte un standard pentru bioxidul de sulf privind influenţarea vegetaţiei (standard la limita producerii

107

impactului) şi un PM1 0 pentru sănătate (pentru care nu se cunoaşte un nivel de securitate). Ambele sunt standarde, dar au semnificaţii diferite. Deşi sunt stabilite prin aceeaşi reglementare legală, fiind obligatorii, standardele în cauză se încadrează în contexte diferite în termenii durabilităţii mediului.

Este important de subliniat faptul că standardele obligatorii au depăşit fază stabilirii concentraţiei unei anumite substanţe în mediu, fiind întocmite de asemenea pentru ecosisteme. Există două exemple fundamentale care ilustrează această tendinţă:

Directiva 92/43/EEC (OJ L206, 22.07.1992) privind conservarea habitatelor naturale şi a faunei şi florei sălbatice, solicită stabilirea stării adecvate de conservare pentru amplasamentele/ zonele desemnate în baza Directivei.

Această stare adecvată poate fi relaţionată cu:- numărul sau distribuţia anumitor specii;- funcţionarea complexă a unor întregi habitate.

Cu toate acestea, starea de conservare favorabilă acţionează în baza unui standard obligatoriu pentru implementarea altor legi, cum ar fi IPPC. Ca urmare, Agenţiile pentru Protecţia Mediului revizuiesc în prezent toate autorizaţiile care ar putea avea un efect asupra stării favorabile de conservare a amplasamentelor.

• DCA solicită realizarea unei "bunei calităţi ecologice" a tuturor râurilor, lacurilor, estuariilor şi apelor costiere, ceea ce presupune o evaluare complexă a unui întreg domeniu de proprietăţi biologice. Rezultatul acestor evaluări va acţiona ca obligaţie a statelor membre, care trebuie să asigure că această calitate nu se va deteriora, spre exemplu, prin evacuările industriale.

Din aceste evoluţii se observă că înţelegerea măsurilor restrictive care vizează protecţia mediului, care trebuie interpretate prin prisma reglementărilor impuse domeniului industriei, devine din ce în ce mai complicată.

Obiectivele sau standardele tradiţionale obligatorii de protecţie a mediului nu au constituit în general şi în mod istoric o trăsătură a legislaţiilor naţionale. Deşi au fost întocmite standarde, s-a permis autorităţilor de reglementare în domeniu o anumită flexibilitate în a stabili, dacă conformarea cu respectivele standarde reprezintă sau nu o prioritate absolută în acordarea autorizaţiilor.

Legislaţia UE a modificat această abordare. O întragă gamă de Directive UE a introdus în ultimii 30 de ani un număr sporit de standarede de mediu obligatorii, în special pentru aer şi apa. Ca urmare, această diferenţă de abordare dintre legislaţia UE şi legile naţionale impune necesitatea întocmirii de către statele membre a unor îndrumare privind utilizarea standardelor de calitate a aerului pentru stabilirea condiţiilor de autorizare în baza IPPC. Directiva IPPC solicită ca astfel de condiţii să nu genereze emisii care să conducă la încălcarea unui standard de calitate impus prin alte legi UE.

5.5. Mecanisme suplimentare pentru îmbunătăţirea performanţei industriei în raport cu mediulAceste mecanisme includ diferite tipuri de instrumente economice şi de măsuri flexibile de tipul

acordurilor negociate sau a permiselor comercializabile, ele sunt considerate ca fiind mecanisme suplimentare doar pentru că se situează în afara cadrului tradiţional al măsurilor de comandă şi control, care stabilesc cerinţe obligatorii explicite pentru operatorii instalaţiilor industriale, prin intermediul autorizaţiilor de funcţionare. Mecanismele suplimentare se pot utiliza cu succes pentru a reuni performanţa industrială cu cerinţele dezvoltării durabile.

5.5.1. Elemente cu caracter general privind aplicarea instrumentelor economice la nivelul industrieiUn instrument economic impune o motivaţie financiară (o taxă), proporţională cu nivelul

"activităţii nedorite" (cantităţi de poluanţi emise sau cantităţi de resurse utilizate).

108

Există un sprijin considerabil pentru încurajarea acestor instrumente, acordat de Consiliul UE, care caută să integreze dezvoltarea durabilă în politica UE din domeniul industriei. Exemplele includ: taxe pentru energie şi carbon, taxe pentru depozitarea deşeurilor în halde, impozite pe modificările climatice. Instrumentele economice pot avea o sferă de cuprindere mai simplă, cum ar fi taxele diferenţiate pentru benzina fără plumb şi cea cu plumb. Astfel de instrumente economice integrează foarte bine principiul "poluatorul plăteşte", avantajând orice proces industrial care generează mai puţină poluare. Totuşi, din motive de acceptabilitate politică, astfel de taxe nu pot ifi excesive şi ca urmare, poate exista o limită a domeniului de activităţi pentru care se pot aplica. Spre exemplu, în Marea Britanie Ministerul Mediului, Transporturilor şi Resurselor a stabilit că pentru a produce rezultate semnificative în reducerea utilizărilor de apă, o taxă impusă pe extracţia de apă ar trebui să fie foarte mare, ceea ce a fost considerat ca fiind inacceptabil.

5.5.2. Permisele negociabilePermisele negociabile crează un sistem prin care se impune o restricţie generală a poluării (spre

exemplu, emisiile totale de poluanţi) pentru un anumit sector industrial, în timp de înteprinderile care aparţin de respectivul sector sunt libere să-şi comercializeze permisele de poluare între ele. Acest sistem permite întreprinderilor să investească în tehnologii mai curate şi să recupereze o parte din costurile respective prin vânzarea emisiilor "economisite" către alte întreprinderi. Astfel de comercializări se pot efectua la trei niveluri:

• circularea emisiilor între instalaţii deţinute de un singur sector industrial, spre exemplu, emisiile de sulf generate la nivelul producătorilor de energie;

• comercializarea între înterprinderi spre exemplu, emisiile de sulf generate de producătorii de energie din SUA;

• comercializarea între ţări spre exemplu, emisiile de bioxid de carbon.Acest instrument a fost puţin utilizat în UE, unde piaţa unică ar putea facilita aplicarea sa.

Sistemul de comercializare a emisiilor nu poate fi utilizat în cazurile în care sunt necesare condiţii de autorizare pentru protejarea mediului local, cu excepţia situaţiei în care comercializarea are loc între un grup de întreprinderi dintr-o anumită localitate (cum ar fi cazul extracţiei de apă). Introducerea permiselor comercializabile poate însă sprijini reducerea costurilor industriei şi investiţiile în tehnologii mai curate pentru realizarea unor soluţii globale durabile pe termen lung.

5.5.3. Acordurile negociateAcordurile negociate funcţionează când un sector industrial se angajează în mod voluntar în

realizarea unui anumit obiectiv. Autoritatea de reglementare nu specifică explicit modalitatea prin care trebuie realizat obiectivul (de exemplu, limite pentru emisii impuse unor instalaţii individuale), ci permite respectivului sector industrial să stabilească metoda cea mai eficientă sub aspectul costurilor, prin care să realizeze obiectivul impus. Această abordare prezintă avantaje evidente pentru reducerea costurilor conformării şi a celor administrative.

Astfel de acorduri se pot realiza la nivel naţional sau la nivelul UE. Acordurile negociate au însă un rol restrâns în implementarea legislaţiei UE, deoarece statelor membre li se solicită să armonizeze legile UE cu legislaţia naţională, impunând în acest fel cerinţe specifice pentru industrie. Ca urmare, nu este posibilă opţiunea fiexibilă oferită de un acord negociat.

Este interesat de menţionat faptul că, în etapa în care astfel de mecanisme sunt explorate în detaliu, recenetele evoluţii legislative pot conduce la restricţionarea utilizării practice a respectivelor instrumente. în particular. Directiva IPPC solicită autorizarea instalaţiilor, iar autorizaţiile includ limite pentru emisii. în prezent există dezbateri intense privind gradul de flexibilitate al acestui sistem pentru

109

tipurile de măsuri de control care nu stabilesc limite pentru emisii. Prin contrast, DCA distinge astfel de mecanisme ca fiind adecvate în cadrul unui program general de măsuri destinate îmbunătăţirii calităţii apelor.

5.5.4. Răspunderea juridicăO măsură suplimentară care poate fi adoptată pentru a împiedica producerea de pagube asupra

mediului este aceea a instituţionalizării unui regim de răspundere juridică. în anul 2000 Comisia Europeană a publicat Cartea Albă a răspunderii juridice în domeniul mediului. Principalele propuneri ale regimului de răspundere juridică vizează:

• acoperirea atât a „pagubelor tradiţionale" (prejudicii aduse persoanelor şi proprietăţii), cât şi a „pagubelor aduse mediului" (contaminarea amplasamentelor şi prejudicii aduse resurselor naturale sau biodiversităţii);

• răspunderea juridică strictă (nu este necesară dovedirea vinovăţiei);• neaplicarea retroactivă (se aplică numai pagubelor produse după intrarea in vigoare a regimului

de răspundere juridică, lăsând la latitudinea statelor membre să decidă cum vor rezolva problemele anterioare);

• transferarea răspunderii către operatorul care controlează activitatea care a provocat prejudiciul;• aplicabilitate restrânsă doar pentru activităţile clasificate ca fiind periculoase conform legilor

UE, cu excepţia pagubelor aduse biodiversităţii, caz în care sunt implicate şi alte activităţi, pe bază de culpă;

• pagubele aduse biodiveristăţii în amplasamente desemnate prin reţeaua Natura 2000;• justificarea "general acceptată" a cauzei - o anumită uşurare a sarcini reclamantului de a dovedi

vinovăţia reclamatului dar şi diminuarea echitabilă a responsabilităţii acuzatului în cazurile în care poluanţii au fost eliberaţi în condiţiile autorizaţiilor acordate conform legii.

5.5.5. Ptlanagementul protecţiei mediuluiProgramele de management al protecţiei mediului se înscriu în sfera măsurilor voluntare, prin

intermediul cărora un operator caută certificarea unei instalaţii, în baza unei game de criterii, care au ca scop îmbunătăţirea performanţei întreprinderi în raport cu mediul. Aceste criterii includ necesitatea de a monitoriza şi analiza performanţa în raport cu mediul, activităţi care conduc la continue îmbunătăţiri şi la introducerea sistemelor de management de mediu pentru realizarea acestui deziderat. Totodată, se întocmesc şi proceduri de verificare independente pentru a asigura controlul calităţii.

În prezent, aşa cum s-a arătat în Cap. 2, există două mecanisme destinate industriei:• ISO 14001 - standard internaţional acceptat în 1996 şi• Regulamentul EMAS adoptat în 1993 şi revizuit în 2001. Revizuirea a extins sfera de

cuprindere a EMAS, pentru:- a include toate tipurile de organizaţii;- a sprijini integrarea cu standardul internaţional;- a sprijini implicarea angajaţilor;- a întări rolul documentului sau raportului privind protecţia mediului.

Standardul ISO 14001 a beneficiat de o mai mare popularitate, deoarece spre deosebire de Regulamentul EMAS nu solicită validarea raportului privind protecţia mediului, ci doar îmbunătăţirea continuă a sistemului de management de mediu al întreprinderii, neconţinând cerinţe privind îmbunătăţirea performanţei întreprinderii în raport cu mediul.

110

Deşi ambele programe sunt voluntare, acestea au avut o mare importanţă în creşterea conştientizării problemelor de mediu, legate în general de funcţioanarea instalaţiilor industriale şi de comunicarea acestor probleme unui număr sporit de angajaţi. în cazurile în care sunt aplicate corect, astfel de programe ar trebui să sprijine activităţile industriale durabile. în mod tradiţional a existat o anumită separare a metodelor de management al protecţiei mediului de metodele de regiemetare specifice.

Totuşi, în baza IPPC sunt luate în considerare posibilităţile de reducere a sarcinilor pe care le implică aplicarea Directivei, în cazul întreprinderilor care se conformează în întregime cerinţelor stabilite prin programele de management al protecţiei mediului.

5.5.6. Regulamente integrateÎn ultimii 25 de ani s-a manifestat o tendinţă accentuată de integrare a reglementărilor din

domeniul protecţiei mediului la nivelul industriei. Cea mai importantă reglementare UE în acest sens o constituie Directiva IPPC, adoptată în 1996 a cărei implementare se derulează în perioada 1999-2007.

Analizele anterioare ale reglementărilor din domeniul aerului, apei sau deşeurilor au evidenţiat că iniţial, aceste reglementări au avut obiective extrem de specifice, fiind focalizate pe anumite substanţe sau procese, conţinând cerinţe iimitate privind emisiile sau evacuările. Evoluţia abordării integrate a fost marcată de includerea progresivă a mecanismelor pentru controlul unui anumit mediu, urmată de controlul integrat al tuturor mediilor, pentru ca în final să se orienteze pe includerea unor măsuri mai complexe de protecţie a mediului, care nu se limitează numai ia restricţionarea poluării provocate de emisiile poluante. Simultan cu aceste evoluţii s-a manifestat şi o integrare a structurilor administrative de reglementare.

Integrarea problemelor de protecţie a mediului într-un unic proces de decizie, presupune analizarea avantajelor relative ale diferitelor procese şi opţiuni, în termenii impactului lor general asupra mediului şi nu în luarea unor decizii separate pentru probleme individuale, cum ar fi poluarea aerului sau a apei.

În general, evaluarea integrată a unei instalaţii în raport cu mediul, efectuată conform solicitărilor IPPC trebuie să abordeze următoarele:

• emisiile de poluanţi în mediu;• împiedicarea, reducerea, recuperarea şi eliminarea deşeurilor;• utilizarea eficientă a energiei;• utilizarea materiilor prime;• prevenirea accidentelor;• remedierea amplasamentelor după încetarea activităţilor (de exemplu, decontaminarea

terenurilor).Directiva nu specifică autorităţii de reglementare sau operatorului instalaţiei cum să întreprindă

această evaluare. Este de presupus că se acordă mai multă încredere "analizelor experţilor decât unei proceduri rigide.

5.5.7. Principiile dezvoltării durabile aplicate în sectorul industrieiEste greu de imaginat cum va fi structurată o societate durabilă sau cum se va reflecta aceasta în

sectorul industrial. Există totuşi posibilitatea de a identifica tendinţe, de a elabora politici, etc, care se orientează către sau sunt opuse acestui obiectiv.

Reglementările care vizează protecţia mediului, aplicabile domeniului industrial, pot fi analizate în cadrul acestui context (deocamdată incert).

111

Dacă protecţia mediului este definită pentru a îngloba întreţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului natural şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, se poate aprecia că reglementările privind protecţia mediului aplicabile industriei au contribuit într-o mai mare sau mai mică măsură la promovarea unei căi către dezvoltarea durabilă.

Dezvoltarea industrială la început de drum a fost animată de obiective economice, iar măsurile de protecţie a mediului şi de protecţie socială pentru atingerea obiectivelor economice au cunoscut o evoluţie lentă. Integrarea obiectivolor economice, de protecţie a mediului şi a celor sociale este dificil de realizat. în mod tradiţional, legislaţia mai veche din domeniul protecţiei mediului, a permis ca luarea deciziilor să se facă de către persoane individuale, de tipul celor abilitate să emită autorizaţii. De asemenea, legile au fost axate pe rezolvarea fenomenelor de poluare severă, în timp ce problemele legate de fenomenele de contaminare pe termen lung au fost rareori abordate.

Evoluţiile legislative recente, care au ţinut parţial cont de problemele de echitate între generaţii au rezultat din motive concrete, respectiv din necesitatea de a trata problemele de poluare moştenite de la generaţiile anterioare. Un element major al legislaţiei referitoare la poluare a derivat din înţelegerea conceptului de capacitate suport. Introducerea de poluanţi în mediu peste capacitatea acestuia de a-i asimila, constituie o acţiune dăunătoare.

Al cincilea Plan de Acţiune al UE în domeniul mediului a afirmat că obiectivul UE pe termen lung este acela al nedepăşirii limitelor critice de poluare în întraga Europă. Acest obiectiv a fost impus în urmă cu 11 ani şi în prezentpoziţiile de negociere ale instituţiilor UE asupra problemei adoptării unei Directive UE prin care să se realizeze plafonarea emisiilor la nivel naţional, nu concură încă la realizarea acestui obiectiv. Aceste poziţii sunt în mod ciar influenţate de alte aspecte legate de dezvoltarea economică şi ocuparea forţei de muncă

Interpretarea principiului precauţiei este şi mai dificilă. Analiza retrospectivă arată că abordarea fundamentată pe principiul precauţiei a stat la baza multor reglementări din domeniul protecţiei mediului. Acestea acoperă variate domenii, pornind de la utilizarea factorilor de siguranţă în stabilirea standardelor de calitate a mediului pentru cazul substanţelor toxice, până la construirea infrastructuri: necesare pentru localizarea, limitarea şi controlarea unor potenţiale accidente industriale. Există multe aspecte incerte şi ca urmare, vor exista întotdeauna dezbateri, privind modalităţile de rezolvare a unor astfel de situaţii prin intermediul instrumentelor legale de reglementare.

O dificultate specială apare în cazurile care implică preocupările publice privind problema incertitudinii, în care cetăţenii pot să nu accepte asigurările furnizate de industrie sau de autoritatea de reglementare.

Acesta este unul dintre aspectele intens dezbătute în prezent, aflat în strânsă legătură cu dezbaterile derulate pe problema dezvoltării durabile.

Reglemetările din domeniul industriei au cunoscut o evoluţie de la un stadiu iniţial prin care s-au instituit anumite cerinţe legale specifice şi precise până ia stadiul actual al instituirii unui cadru legal integrator care solicită interpretare de la caz la caz. Această tendinţă actuală poate conduce la anumite incertitudini ale operatorilor din sectorul industriei, dar este esenţială pentru încorporarea obiectivelor dedezvoltare durabilă.

O abordare holistă a protecţiei mediului solicită instituirea unor principii care pot fi interpretate numai pe baza stabilirii autorizaţiilor. Evaluarea efectelor relative, în diferite medii şi cântărirea consecinţelor efectelor contaminării pe termen scurt şi lung necesită analize complexe. încorporarea obiectivelor mai ample care vizează durabilitatea, cum sunt costurile economice şi impactul social sunt factori care conduc la creşterea complexităţii analizelor.

Reglementările din domeniul industriei iau în considerare din ce în ce mai mult abordarea pe termen lung. Legislaţia din trecut s-a concentrat pe problemele de poluare locale, dar a permis

112

contaminarea continuă a aerului, a terenurilor şi a apelor. In prezent, controlul eliminării anumitor produse cum sunt CFC-urile şi măsurile bazate pe conceptul de diminuare cumulată a capacităţii suport (fie aceasta în cazul unui râu sau a mediului global) instituie un cadru mai apropiat de cel necesar pentru realizarea dezvoltării durabile.

În cadrul acestui sistem există incertitudini şi dezbateri asupra distribuţiei echitabile a măsurilor între ramuri industriale şi alte sectoare. Totodată, s-au deschis şi dezbaterile pe tema obiectivelor economice şi sociale pe termen scurt şi mediu şi a obiectivelor de protecţie a mediului pe termen lung.

Complexitatea sporită constituie un alt factor în apariţia unor măsuri alternative reglementărilor din domeniul industriei. Spre exemplu, taxele de mediu sau acordurile voluntare indică recunoaşterea de către guvern şi industrie a unui anumit obiectiv, dar lasă la aprecierea industriei măsurile specifice cele mai eficiente sub aspectul costurilor, prin care să atingă respectivul obiectiv.

Se poate argumenta că, măsurile care asigură cele mai eficiente soluţii sub aspectul costurilor sunt probabil şi cele care asigură competitivitatea industriei, ocuparea forţei de muncă şi creştere economică în viitor. Ca urmare, astfel de măsuri pot contribui la susţinerea tuturor celor trei piloni ai dezvoltării durabile.

Cadrul de reglementare nu a fost niciodată atât de complex şi de cuprinzător ca în prezent. Problema critică este aceea de a asigura că reglementările nu conduc la decizii care sunt mai puţin durabile decât cele care pot fi luate în baza unor instrumente alternative. Ca urmare, este de dorit ca măsuri de tipul IPPC să includă o anumită fiexibiliate a abordării pentru acordarea unor autorizaţii individuale.

Următoarele principii ale reglementărilor din domeniul industriei măresc capacitatea operatorilor şi a legiuitorilor de a lua decizii mai compatibile cu cu obiectivele dezvoltării durabile:

• abordare holistă a funcţionării unui proces şi a produselor obţinute - "din leagăn în mormânt";• considerarea perspectivei pe termen lung este esenţială, fie că abordează probleme persistente

de contaminare la nivel local, fie probleme de schimbări climatice:• abordarea integrată a funcţionării unui proces, cu considerarea tuturor elementelor componente

ale mediului;• aplicarea unor măsuri care integrează performanţa în raport cu mediul cu mecanismele pieţei,

facilitând în acest mod aplicarea celor mai eficiente soluţii sub aspectul costurilor pentru atingerea obiectivelor propuse;

• aplicarea de măsuri şi decizii individuale, bazate din ce în ce mai mult pe capacitatea suport a mediului şi nu pe obiective fixate sau arbitrare, care implică reducerea sau interzicerea nivelurilor de emisii.

Dezvoltarea durabilă nu reprezintă o "destinaţie" explicită. Ca urmare, în această etapă nu se pot stabili cu claritate implicaţiile tuturor instrumentelor actuale şi a celor propuse asupra dezvoltării industriale durabile.

Totuşi, deşi nu se cunoaşte cu precizie "destinaţia", stadiul evoluţiei industriale durabile nu se plasează la început de drum: se construieşte pe ceea ce s-a întâmplat mai demult, iar gama de instrumente disponibile ar trebui să abordeze majoritatea problemelor importante pentru sectorul industriei. Indiferent însă de stadiul evoluţiei, sunt necesare reexaminări şi revizuiri, pe măsură ce se realizează îmbunătăţirea înţelegerii relaţiei complexe dintre industrie şi mediu.

113

Capitolul 6Informaţia publică privind mediul

Informaţia privind mediul trebuie pusă la dispoziţia publicului, de către Autorităţile Publice, în scopul realizării unei largi şi sistematice accesibilităţi şi diseminări a acestei categorii de informaţie. în vederea atingerii scopului propus se promovează, în special, utilizarea tehnologiei electronice şi/sau a telecomunicaţiilor omputerizate.

6.1. Informaţia privind mediulInformaţia privind mediul este reprezentată de orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică

sau sub orice formă materială despre:a) starea elementelor de mediu, cum sunt aerul şi atmosfera, apa, solul, suprafaţa terestră,

peisajul şi ariile naturale, inclusiv zonele umede, marine şi costiere, diversitatea biologică şi componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, precum şi interacţiunea dintre aceste elemente;

b) factorii, precum substanţele, energia, zgomotul, radiaţiile sau deşeurile, inclusiv deşeurile radioactive, emisiile, deversările şi alte evacuări în mediu, ce afectează sau pot afecta elementele de mediu;

c) măsurile, inclusiv măsurile administrative: politicile, legislaţia, planurile, programele, convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau juridice privind obiectivele de mediu, activităţile care afectează sau pot afecta elementele de mediu, precum şi măsurile sau activităţile destinate să protejeze elementele de mediu;

d) rapoartele referitoare la implementarea legislaţiei privind protecţia mediului;e) analizele cost-beneficiu sau alte analize şi prognoze economice folosite în cadrul măsurilor şi

activităţilor pentru protejarea elementelor de mediu; f) starea sănătăţii şi siguranţei umane (inclusiv contaminarea, ori de câte ori este relevantă), a

lanţului trofic, condiţiile de viaţă umană, siturile arheologice, monumentele istorice şi orice construcţii, în măsura în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu sau, prin intermediul acestor elemente, de factorii, măsurile şi activităţile de protejare a elementelor de mediu.

Prin Autoritate Publică se înţelege:• Guvernul, alte organe ale administraţiei publice, inclusiv organismele lor publice consultative,

constituite la nivel naţional, regional sau local; • orice persoană fizică sau juridică care îndeplineşte funcţii publice administrative conform

legislaţiei naţionale, inclusiv responsabilităţi, activităţi sau servicii în legătură cu mediul;• orice persoană fizică sau juridică care îndeplineşte responsabilităţi/ funcţii ori furnizează

servicii publice în legătură cu mediul şi este sub controlul unui organism sau al unei persoane menţionate mai sus.

6.2. Accesul, ia cerere, la informaţia privind mediulSolicitarea şi furnizarea informaţiei privind mediul se fac în conformitate cu prevederile

Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 (ratificată prin Legea ni. 86/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai 2000).

Primirea cererilor de informaţii privind mediul şi furnizarea răspunsurilor se realizează de către compartimentele specializate de informare şi relaţii publice organizate în cadrul autorităţilor publice.

114

Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia oricărui solicitant, informaţia privind mediul deţinută de/ pentru ele, tără a fi necesară justificarea scopului pentru care această informaţie a fost cerută.

Informaţia privind mediul se pune la dispoziţia solicitantului în maximum o lună de la data primirii cererii de către autoritatea publică. Dacă acest termen nu poate fi respectat (datorită volumului şi complexităţii informaţiei solicitate), informaţia se pune la dispoziţia solicitantului în termen de două luni de la data primirii cererii. În asemenea cazuri solicitantul este informat, cât mai curând posibil (cel mai târziu înaintea expirării termenului de o lună), despre prelungirea termenului de răspuns şi motivele care stau ia baza acestei prelungiri.

Dacă solicitarea din. cerere esle generală, neclară sau nu permite identificarea informaţiei solicitate, autoritatea publică cere solicitantului, cât mai curând posibil (dar nu mai târziu de o lună), să clarifice conţinutul solicitării. De asemenea, autoritatea publică trebuie să ajute solicitantul prin furnizarea de informaţii privind utilizarea registrelor/ listelor publice care conţin informaţia privind mediul deţinută de aceasta.

În cazul în care solicitantul cere autorităţii publice punerea la dispoziţie a informaţiei privind mediul într-o anumită formă sau într-un anumit format, inclusiv sub formă de copii, autoritatea publică oferă informaţia în forma sau în formatul cerut, cu excepţia cazului în care:

• este deja pusă la dispoziţia publicului, într-o altă formă sau într-un alt format uşor accesibil solicitantului;

• este convenabil pentru autoritatea publică să o pună la dispoziţia publicului într-o altă formă sau într-un alt format, motivând acest fapt.

Astfel, autorităţile publice sunt obligate să păstreze informaţia privind mediul în forme sau în formate care sunt uşor reproductibile şi accesibile prin folosirea telecomunicaţiilor computerizate sau a altor mijloace electronice.

Respingerea cererii de furnizare a informaţiei privind mediul, în totalitate sau parţial, în forma sau în formatul solicitat, se motivează şi se comunică solicitantului în maximul 30 de zile.

Pentru a facilita accesul oricărei persoane la informaţia privind mediul, autorităţile publice sunt obligate să asigure:

• îndrumarea publicului (de către reprezentanţii proprii din compartimentele specializate de informare şi relaţii publice) în exercitarea acestui drept;

• popularizarea drepturilor pe care le are publicul în acest domeniu (prin afişarea pe propria pagină web; editarea şi răspândirea de pliante; alte mijloace adecvate de informare);

• accesul publicului la listele cu autorităţi publice.

6.3. Măsuri organizatorice la nivelul autorităţii publiceÎn vederea exercitării efective a dreptului de acces la informaţia privind mediul, autorităţile

publice trebuie să asigure:a) desemnarea persoanelor responsabile cu furnizarea informaţiilor, din cadrul compartimentelor

specializate de informare şi relaţii publice;b) înfiinţarea de spaţii şi alte facilităţi pentru examinarea informaţiei solicitate;c) punerea la dispoziţia publicului a registrelor sau listelor conţinând informaţia privind mediul

deţinută de acestea ori înfiinţarea unor puncte de informare unde se găsesc indicaţii precise asupra locului în care poate fi găsită informaţia privind mediul deţinută de autorităţile publice.

115

De asemenea, la nivelul fiecărei autorităţi publice, trebuie să existe un registru în care se înscriu următoarele:

- cererile pentru furnizarea informaţiilor privind mediul;- modalitatea şi termenul de rezolvare a acestora.

Autoritatea publică raportează lunar evidenţa cererilor înregistrate, până la data de 10 a lunii ulterioare celei pentru care se face raportarea, la autoritatea publică centrală în a cărei subordine, coordonare sau autoritate se afiă. Apoi autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului centralizează rapoartele şi transmite o situaţie autorităţii publice regionale pentru protecţia mediului. În final, autorităţile regionale pentru protecţia mediului întocmesc evidenţa centralizată pe regiuni şi o transmit Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului în termen de 5 zile de la primirea situaţiei centralizate a rapoartelor.

Datoria Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului este de a întocmi evidenţa centralizată la nivel naţional a rapoartelor, pe care o reactualizează lunar şi o afişează pe propria pagină web.

Autorităţile publice centrale trebuie să controleze furnizarea informaţiilor privind mediul deţinute de unităţile aflate în subordinea acestora, la termenele şi în condiţiije prevăzute de lege.

În vederea examinării informaţiei solicitate, în clădirea autorităţii publice trebuie să existe un spaţiu dotat cu cel puţin următoarele: computer, mobilier necesar consultării pe loc a informaţiei solicitate privind mediul, precum şi registrele sau listele cu informaţiile privind mediul deţinute de/ pentru autoritatea publică.

6.4. Refuzul furnizării de informaţii privind mediulAutorităţile publice pot refuza o cerere privind solicitarea de informaţii privind mediul, în cazul

în care:a) informaţia solicitată nu este deţinută de autoritatea publică la care a fost înaintată cererea.

Dacă autoritatea publică are cunoştinţă că informaţia este deţinută de o altă autoritate publică, transmite cererea acelei autorităţi cât mai repede posibil, dar nu mai târziu de 15 zile de la data primirii solicitării, şi informează solicitantul despre această, ori informează solicitantul despre autoritatea publică la care consideră că este posibil săfie depusă cererea de informaţii;

b) cererea este în mod evident nerezolvabilă;c) cererea este formulată într-o manieră prea generală;d) cererea priveşte materiale în curs de completare, documente ori date nefinalizate;e) cererea priveşte sistemul de comunicaţie internă, luând în considerare satisfacerea interesului

public prin furnizarea informaţiilor.

În cazul în care o cerere pentru solicitarea de informaţii privind mediul este refuzată pe motivul că priveşte un material în curs de realizare, autoritatea publică este obligată să comunice solicitantului denumirea autorităţii care realizează materialul şi data estimativă a finalizării acestuia.

Autorităţile publice pot refuza o cerere privind solicitarea de informaţii privind mediul, în cazul în care divulgarea informaţiilor afectează:

f) confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice, atunci când aceasta este prevăzută de legislaţia în vigoare;

g) relaţiile internaţionale, securitatea publică sau apărarea naţională;h) cursul justiţiei, posibilitatea oricărei persoane de a fi subiectul unui proces corect sau

posibilitatea unei autorităţi publice de a conduce o anchetă penală ori disciplinară;

116

i) confidenţialitatea informaţiilor comerciale sau industriale, atunci când aceasta este prevăzută de legislaţia naţională sau comunitară în vigoare privind protejarea unui interes economic legitim, inclusiv interesul public în păstrarea confidenţialităţii statistice şi a secretului taxelor;

j) drepturile de proprietate intelectuală;k) confidenţialitatea datelor personale şi/ sau a dosarelor privind o persoană fizică, în cazul în

care acea persoană nu a consimţit la divulgarea către public a informaţiilor, atunci când confidenţialitatea este prevăzută de legislaţia naţională (Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date) sau comunitară;

I) interesele sau protecţia persoanei care a oferit voluntar informaţiile cerute, fără ca acea parte să aibă obligaţia legală sau să fie posibil a fi obligată legal să furnizeze informaţiile, cu excepţia cazului în care acea persoană a consimţit la divulgarea informaţiei respective;

m) protecţia mediului la care se referă astfel de informaţii, cum ar fi localizarea speciilor rare.

Pentru fiecare caz în parte, satisfacerea interesului public prin divulgarea informaţiei este analizată în comparaţie cu interesul satisfăcut prin păstrarea confidenţialităţii.

Autorităţile publice nu pot refuza o cerere de informaţii care se referă la emisiile în mediu, invocând motivele f), i), k), I) şi m).

In vederea unei gestionări mai bune a cererilor de informaţie privind mediul, autorităţile publice pot elabora o listă de criterii, accesibilă publicului.

Informaţia privind mediul deţinută de autorităţile publice, poate fi furnizată parţial când este posibilă separarea acesteia de informaţia care intră în motivele (am).

Respingerea parţială sau în totalitate a cererii de furnizare a informaţiilor privind mediul se transmite solicitantului în scris sau electronic, prezentându-se totodată motivele refuzului, precum şi informaţiile privind procedura de revizuire.

6.5. Accesul la justiţieOrice solicitant care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informaţii privind mediul a

fost respinsă nejustificat, parţial sau în totalitate, a fost ignorată ori rezolvată cu un răspuns necorespunzător din partea unei autorităţi publice, se poate adresa cu plângere prealabilă conducătorului respectivei autorităţi publice, solicitând reconsiderarea actelor sau omisiunilor.

Plângerea prealabilă se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art.7).

Solicitantul care se consideră lezat într-un drept al său, sau care nu a primit răspuns la plângerea sa prealabilă în termenul legal stabilit, poate depune o cerere la instanţa de contencios administrativ competentă, unde sunt examinate actele sau omisiunile autorităţii publice în cauză.

De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente şi terţa persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim ca urmare a furnizării de informaţii privind mediul.

6.6. Diseminarea informaţiei privind mediulÎn acest domeniu, autorităţile publice sunt obligate:- să organizeze informaţia privind mediul, relevantă activităţii lor, în scopul realizării diseminării

active şi sistematice către public, folosind, în special, mijloacele telecomunicaţiei computerizate şi/ sau tehnologia electronică;

- să emită comunicate de presă lunare care cuprind sinteza evenimentelor şi acţiunilor care au avut loc în luna precedentă în legătură cu informaţiile privind mediul.

117

Informaţia privind mediul pusă la dispoziţia publicului şi diseminată în mod activ trebuie să fie permanent actualizată şi să includă cel puţin:

• textele tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte, precum şi legislaţia locală, regională, naţională sau comunitară privind mediul ori în legătură cu mediul;

• politicile, planurile şi programele care privesc mediul;• rapoartele progreselor privind implementarea documentelor şi instrumentelor prevăzute mai

sus, atunci când sunt elaborate sau deţinute în formă electronică de autorităţile publice;• rapoartele privind starea mediului (cuprind informaţii privind atât calitatea mediului, cât şi

presiunile asupra mediului); de altfel, autorităţile publice pentru protecţia mediului sunt obligate să publice anual (până la data de 15 octombrie a anului următor raportării) pe propriile pagini web rapoartenaţionale, regionale sau locale, după caz, privind starea mediului;

• datele sau rezumatele datelor rezultate din monitorizarea activităţilor ce afectează sau pot afecta mediul;

• avizele, acordurile şi autorizaţiile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului, precum şi convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau juridice privind obiectivele de mediu ori indicarea locului unde o asemenea informaţie poate fi solicitată sau găsită;

• studiile de impact asupra mediului şi evaluările de risc privind elementele de mediu, ori indicarea locului unde o asemenea informaţie poate fi solicitată sau găsită.

In cazul unor ameninţări iminente asupra sănătăţii umane sau asupra mediului, datorate unor activităţi umane ori unor cauze naturale, autorităţile publice sunt obligate să asigure în mod gratuit diseminarea imediată şi fără întârziere a tuturor informaţiilor privind mediul deţinute de sau pentru aceste autorităţi, permiţând publicului posibil a fi afectat să ia măsurile de prevenire ori de ameliorare a daunelor rezultate din acea ameninţare.

In scopul diseminării active a informaţiei privind datele rezultate din monitorizarea activităţilor care afectează sau pot afecta mediul, operatorii economici care îşi desfăşoară activitatea pe baza unei autorizaţii/ "autorizaţii integrate" de mediu au obligaţia de a informa trimestrial publicul, prin afişare pe propria pagină web sau prin orice alte mijloace de comunicare, despre consecinţele activităţilor şi/ sau ale produselor lor asupra mediului.

6.7. Calitatea informaţiei privind mediulAutorităţile publice asigură condiţiile necesare în aşa fel încât informaţia privind mediul,

compilată de acestea, sau în numele lor, să fie actualizată şi corectă.La cerere, autorităţile publice sunt obligate să răspundă solicitantului unei informaţii privind

mediul, despre locul unde poate fi găsită informaţia referitoare la procedurile de determinare, inclusiv despre metodele de analiză, prelevare şi prelucrare a probelor folosite în compilarea informaţiei sau despre procedura standard utilizată, dacă informaţia este disponibilă.

118

Capitolul 7Evaluarea impactului asupra mediului şi emiterea acordului de mediu

Solicitarea acordului de mediu este obligatorie pentru proiecte de investiţii noi şi modificarea substanţială a celor existente, inclcsiv pentru proiectele de dezafectare, aferente activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului, stabilite prin HG nr. 918/2002 (procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private sjpuse acestei proceduri) şiprin OUG nr. 34/2002, aprobată şi modificată prin Legea nr. 645/2002.

Competenţa de emitere a acordurilor de mediu şi a acordurilor integrate de mediu revine autorităţilor publice centrale şi teritoriale (regionale şi locale) pentru protecţia mediului, în conformitate cu prevederile:

- Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 (cap. II secţiunea 1), republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordinului Nr. 860 din 26 sept. 2002 - Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului.Pentru proiectele, activităţile şi/sau instalaţiile aflate în competenţa de reglementare a autorităţii

publice centrale pentru protecţia mediului, aceasta poate solicita sau delega autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului pe raza căreia se află amplasamentul, să participe sau să preia rezolvarea anumitor etape din procedură.

Pentru proiectele de activităţi care se supun evaluării impactului asupra mediului autorităţile publice pentru protecţia mediului emit acord de mediu sau acord integrat de mediu.

Pentru proiectele de investiţii aferente activităţilor care nu sunt supusen evaluării impactului asupra mediului autorităţile publice pentru protecţia mediului aplică proceduri simplificate de avizare de mediu în vederea obţinerii acordului unic.

Pentru asemenea proiecte se emite doar autorizaţie de mediu (cu excepţia unor activităţi de import-export aflate sub incidenţa unor convenţii internaţionale la care România este parte).

Condiţiile şi procedura de autorizare de mediu trebuie să asigure o abordare integrată eficient prih informarea şi participarea tuturor autorităţilor implicate. Astfel, acestea din urmă sunt informate şi consultate în cadrul unui colectiv de analiză tehnică (CAT), din care fac parte reprezentanţi ai:

- administraţiei publice locale,- inspectoratului de sănătate publică,- inspectoratului teritorial de protecţie a muncii,- Administraţiei Naţionale "Apele Române",- brigăzii/ grupului de pompieri militari;- structurilor responsabile pentru: furnizarea de utilităţi şi servicii publice, parcuri şi grădini

publice, arhitectură, situri arheologice şi monumente istorice, arii protejate şi monumente ale naturii etc.

7.1 Clasificarea activităţilor/instalaţiilor după impactul asupra mediuluiActivităţile şi/sau instalaţiile cu impact asupra mediului, precum şi proiectele de investiţii noi sau

modificarea celor existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, aferente unor astfel de activităţi şi/sau instalaţii, sunt încadrate după impactul acestora asupra mediului, după cum urmează:

a) activităţi cu impact nesemnificativ- activităţi rezidenţiale (din gospodării individuale sau dependinţe ale acestora) destinate exclusiv

satisfacerii necesităţilor locuinţei şi/sau gospodăriei proprii şi care nu sunt amplasate în zone cu regim special de protecţie;

119

- activităţi pentru care, conform prevederilor legale în vigoare privind autorizarea prin Biroul unic, nu se emit autorizaţii de mediu. Pentru aceste activităţi, inclusiv proiecte de investiţii noi şi modificarea celor existente aferente acestora, nu se emite acord de mediu.

b) activităţi cu impact redus asupra mediului- activităţile menţionate în tabelul 7.2 şi pentru care în urma parcurgerii etapei de încadrare s-a

stabilit că nu se supun procedurii de evaiuare a impactului asupra mediului;- alte activităţi supuse prevederilor legale în vigoare privind autorizarea prin Biroul unic, care nu

sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Pentru aceste activităţi se emit doar autorizaţii de mediu, iar proiectele aferente acestor activităţi, care vizează investiţii noi sau modificarea celor existente, inclusiv prin dezafectarea acestora, sunt supuse unei proceduri simplificate de avizare de mediu pentru obţinerea acordului unic.

c) activităţi si/sau instalaţii cu impact semnificativ asupra mediului - activităţile din tabelul 7.1, precum şi cele din tabelul 7.2, care în urma parcurgerii etapei de

încadrare se supun procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Pentru proiectele de investiţii noi sau modificarea substanţială a celor existente, inclusiv pentru proiectele de dezafectare, aferente acestor activităţi, se emit acorduri de mediu sau, după caz, acorduri integrate de mediu. Documentaţia depusă pentru obţinerea acordului de mediu va sta la baza emiterii autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu, înainte de punerea în funcţiune a obiectivului; "

7.2. Depunerea solicitării pentru acord de mediu şi evaluarea iniţială a acesteiaTotalitatea etapelor necesar a fi parcurse în vederea emiterii unui acord mediu sau acord integrat

de mediu sunt prezentate în fig. 7.1.Solicitarea de acord de mediu (formulată prin cerere-tip) se depune la APPM pe raza căreia se

află amplasamentul ales al proiectului. Aceasta trebuie neapărat însoţită de fişa tehnică privind condiţiile de protecţie a mediului (anexă la certificatul de urbanism, conform prevederilor legislaţiei în vigoare privind autorizarea lucrărilor de construcţii), necesară pentru obţinerea acordului unic (eliberat de Comisia pentru Acord Unic - CAU, conform prevederilor legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii).

Solicitările de acord de mediu pentru proiecte care pot avea un efect semnificativ asupra mediului altui stat, depuse la autorităţi publice teritoriale pentru protecţia mediului, sunt aduse de acestea la cunoştinţă autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, care îndrumă şi coordonează procedura de emitere a acordului de mediu pentru aceste proiecte.

După primirea solicitării de acord de mediu, APCPM stabileşte, în funcţie de impactul asupra mediului al proiectului supus autorizării, una dintre următoarele alternative de continuare a procedurii:

a) clasarea cererii ca notificare pentru proiectele de investiţii noi şi modificarea celor existente aferente unor activităţi cu impact nesemnificativ asupra mediului şi aplicarea ştampilei tip A care poartă inscripţia: "Se supune CAU. Nu face obiectul procedurii de mediu." pe fişa tehnică;

b) aplicarea unei proceduri simplificate de avizare pentru proiectele sau activităţile cu impact redus asupra mediului şi ştampilarea fişei tehnice cu ştampila B care poartă inscripţia: "Se supune CAU. Face obiectul procedurii de mediu fără acord de mediu.";

c) aplicarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în vederea emiterii acordului sau acordului integrat de mediu (practic, este vorba de procedura completă de autorizare de mediu), pentru proiectele aferente activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului, şi ştampilarea fişei tehnice cu ştampila tip B care poartă inscripţia: "Se supune CAU. Face obiectul procedurii de mediu cu acord/acord integrat de mediu".

120

Aplicarea ştampilei tip A pe fişa tehnică pentru proiecte cu impact nesemnificativ asupra mediului se face numai după verificarea solicitării şi după localizarea amplasamentului în planul de urbanism corespunzător şi în raport cu poziţia faţă de:

- arii protejate sau zone-tampon;- monumente ale naturii sau arheologice;- zone cu restricţii de construit.

In situaţia în care 'poziţia amplasamentului în raport cu obiectivele menţionate indică un impact potenţial al obiectivului asupra mediului şi/sau determină aplicarea unor prevederi legale specifice, solicitarea va fi supusă procedurii simplificate sau complete de autorizare de mediu.

De asemenea, toate proiectele amplasate în reţeaua ecologică NATURA 2000 se supun evaluării impactului asupra mediului.

Cererea însoţită de fişa tehnică, completată cu datele de identificare a amplasamentului şi activităţilor aferente, este prezentată de către solicitant reprezentantului APCPM, care completează pe cerere:

a) încadrarea obiectivului în funcţie de impactul asupra mediuluib) tipul de procedură şi etapele procedurale specifice;c) documente necesare autorizării.

Pe baza încadrării activităţii titularul, după ce achită contravaloarea tarifului corespunzător, depune următoarele documente:

- memoriu tehnic de prezentare a proiectului (anexa 1: descriere şi informaţii din care să rezulte date privind impactul asupra mediului);

- documente doveditoare privind informaţiile declarate în cerere şi/sau in fişa tehnică.

Fig. 7.1 Schema logică a procedurii de evaluare a impactului asupra mediului (EIM) şi de emitere a acordului de mediu.

121

7.3. Etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediuluiDupă primirea solicitării de acord de mediu pentru proiecte aferente activităţilor cu impact redus

sau semnificativ asupra mediului, APPM va realizează următoarele etape din procedură:a) verifică dacă proiectul este prevăzut în ".abelul 7.1. sau tabeiul 7.2. şi poziţia acestuia faţă de

ariile din reţeaua ecologică NATURA 2000 şi stabileşte, în funcţie de aceasta, următoarea etapă de parcurs a procedurii, astfel:

- pentru proiectele prevăzute în tabelul 7.1. sau situate în una din ariile reţelei ecologice NATURA 2000, care sunt obligatoriu supuse evaluării impactului asupra mediului, stabileşte trecerea la efapa de definire a domeniului evaluării;

- pentru proiectele prevăzute în tabelul 7.2. stabileşte trecerea la etapa de încadrare a proiectului;

- pentru alte proiecte care nu sunt incluse în aceste anexe, dar despre care autorităţile publice competente pentru protecţia mediului consideră că au un potenţial impact asupra mediului prin natura, dimensiunea şi localizarea lor, stabileşte încadrarea acestora în categoria activităţilor cu impact redus asupra mediului şi parcurgerea procedurii simplificate de avizare în vederea emiterii acordului: unic;

b) evaluează solicitarea şi verifică amplasamentul; rezultatul evaluării şi al verificării amplasamentului se consemnează într-un proces-verbal (anexa 2).

- pentru proiectele aferente activităţilor prevăzute în tabelul 7.1. şi 7.2. la procesul-verbal se anexează Lista de control (vezi Ghidul metodologic privind etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului).

- se menţionează eventualele solicitări privind depunerea unor documente sau informaţii suplimentare.

c) întocmeşte anunţul public (anexa 3) pentru toate proiectele suouse evaluării impactului asupra mediului;

d) comunică în scris solicitantului:- decizia privind continuarea procedurii cu una dintre variantele de la pct.a);- necesitatea furnizării unor informaţii suplimentare;- anunţul public întocmit în vederea publicării în mass-media.

Toate proiectele din tabelul 7.2. se supun etapei de încadrare a proiectului pentru a se stabili dacă este necesară efectuarea evaluării impactului asupra mediului. în acest scop APCPM:

a. analizează informaţiile şi, după caz, documentele cerute suplimentar şi primite de la titular;b. convoacă CAT şi comunică solicitantului data stabilită pentru prezentarea proiectului în CAT;c. prezintă CAT proiectul şi propunerea privind parcurgerea etapei de încadrare; d. transmit titularului de proiect decizia CAT privind etapa de încadrare.

In continuare, proiectele pentru care în etapa de mai sus s-a stabilit:- necesitatea efectuării evaluării impactului asupra mediului se supun etapei de definire a

domeniului;- că nu este necesară efectuarea evaluării impactului asupra mediului se supun procedurii

simplificate.

După publicarea deciziei privind etapa de încadrare:- în termen de 10 zile, publicul are dreptul să prezinte APCPM propuneri justificate pentru a

reconsidera decizia luată;

122

- în termen de 5 zile (de la primirea deciziei privind etapa de încadrare), titularul proiectului are dreptul să prezinte autorităţii publice competente pentru protecţia mediului o contestaţie a deciziei respective.

APCPM, după primirea contestaţiei din partea titularului şi ţinând seama de observaţiile publicului, invită CAT să adopte decizia finală a etapei de încadrare. Dacă aceasta nu concordă cu decizia anterioară, titularul proiectului trebuie să informeze publicul.

7.4. Procedura simplificată de avizareDacă în etapa de încadrarea solicitării s-a decis că proiectul face parte din categoria activităţilor

cu impact redus asupra mediului, deci nu este necesară efectuarea evaluării impactului asupra mediului, APCPM comunică decizia privind:

- parcurgerea procedurii simplificate de avizare prin aplicarea ştampilei tip B ("fără acord de mediu") pe fişa tehnică anexată cererii; sau

- respingerea justificată a solicitării.

OBS. Fişa tehnică privind protecţia mediului pentru emiterea acordului unic se depune, împreună cu toate celelalte documente prevăzute în legislaţia în vigoare privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, la Ghişeul unic, urmând a fi avizată de APCPM în cadrul şedinţei Comisiei de Acord Unic.

Avizarea fişei tehnice se face cu impunerea obligativităţii solicitării şi obţinerii autorizaţiei de mediu la punerea în funcţiune a investiţiei aferente activităţilor cu impact redus asupra mediului.

7.5. Etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului

Pentru proiectele care:- sunt prevăzute în tabelul 7.1.;- sunt situate în una din ariile reţelei ecologice NATURA 2000;- în urma parcurgerii etapei de încadrare, necesită evaluarea impactului asupra mediului

titularul de proiect furnizează autorităţii publice pentru protecţia mediului toate informaţiile solicitate şi face dovada publicării în mass-media a anunţului.

După comunicarea deciziei finale privind etapa de încadrare a proiectului,APPM derulează etapa de definire a domeniului de evaluare, după cum urmează:

a) analizează informaţiile şi documentele suplimentare primite de la titularul proiectului;b) definitivează Lista de control (reflectă aspectele relevante pentru protecţia mediului) anexată

la procesul-verbal de verificare a amplasamentului;c) convoacă CAT şi comunică solicitantului data stabilită pentru prezentarea proiectului în CAT;d) prezintă CAT proiectul şi propunerea privind continuarea procedurii, cu parcurgerea etapei de

definire a domeniului;e) completează, pe baza observaţiilor şi comentariilor primite de la celelalte autorităţi publice,

Îndrumarul/Lista de control cu probleme specifice pentru efectuarea studiului de evaluare a impactului asupra mediului şi lista actelor de reglementare emise de alte autorităţi, necesare eliberării acordului de mediu.

123

OBS. Pentru proiectele care în etapa de încadrare a fost stabilită necesitatea efectuării evaluării impactului asupra mediului, etapa de definire a domeniului şi cea de stabilire a încadrării proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului pot avea loc în aceeaşi şedinţă a CAT.

7.6. Etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediuluiDupă primirea raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului (şi, după caz,

a raportului de securitate - pentru activităţi care implica folosirea de substanţe periculoase), autorităţile publice pentru protecţia mediului stabilesc, de comun acord cu titularul proiectului, participarea publicului la luarea deciziilor legate de proiect, prin intermediul mass-media.

Titularul de proiect, sub îndrumarea autorităţii publice competenţe, organizează dezbaterea publică în cadrul căreia prezintă raportul la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

In baza rezultatelor dezbaterii publice:- titularul proiectului întocmeşte evaluarea observaţiilor propunerilor publicului, conţinând

soluţii de rezolvare a problemelor semnalate, pe care o înaintează autorităţii publice competente pentru protecţia mediului;

- propunerile bine motivate ale publicului, cuprinse în evaluarea titularului, sunt prezentate de către autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului, împreună cu raportul studiului de evaluare a impactului asupra mediului, CAT în etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

După primirea evaluării propunerilor publicului, APCPM:a) analizează raportul studiului de evaluare a impactului, informaţiile şi documentele primite de

la titular, inclusiv raportul de securitate, după caz;b) convoacă/ prezintă CAT;- concluziile privind raportul la studiul de evaluare a impactului asupra mediului;- raportul de securitate (după caz);- evaluarea observaţiilor publicului;- propunerea privind continuarea procedurii.c) invită titularul/ împuternicitul să participe la şedinţa CAT.

Etapa de analiză a calităţii raportului se desfăşoară conform indicaţiilor din Ghidul metodologic (Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr.63/2002).

Autorităţile publice participante în CAT au dreptul să ceară titularului de proiect, în mod justificat, să modifice sau să corecteze raportul la studiul de evaluare a impactului asupra mediului. Raportul, cu modificările şi corectările necesare, se înaintează pentru o nouă analiză în CAT.

In urma:- examinării raportului final la studiul de evaluare a impactului asupra mediului;- studierii opiniilorl concluziilor autorităţilor implicate (din componenţa CAT) în autorizarea

acestei lucrări;- analizei substanţiale a observaţiilor/ propunerilor publicului; autoritatea publică competentă

pentru protecţia mediului stabileşte, prin consultarea CAT, emiterea/respingerea motivată a acordului de mediu/ acordului integrat de mediu.

In cazul în care autorităţilor implicate în CAT au concluzii discordante privind desfăşurarea proiectului, autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului, înainte de emiterea deciziei finale, invită părţile interesate la o şedinţă de reconsiderare a opiniei lor.

124

In cazul în care observaţiile publicului justifică aprofundarea evaluării şi solicitarea de noi informaţii sau investigaţii suplimentare, APPM decide reluarea procedurii de la etapa solicitării acestor informaţii.

Titularii proiectelor care nu îndeplinesc condiţiile pentru emiterea acordurilor de mediu sunt înştiinţaţi în scris (în 3 zile de la definitivarea deciziei CAT), despre neconformităţile constatate şi/sau actele normative ale căror prevederi nu sunt respectate.

Titularii proiectelor cărora li s-au respins cererile de acord de mediu pot solicita reluarea procedurii în termen de maximum 90 de zile de la data respingerii. Nerespectarea acestui termen, conduce la reluarea procedurii de emitere a acordului de mediu, cu plata integrală a tarifului şi a taxelor aferente.

De asemenea, titularul poate contesta decizia de respingere a acordului de mediu, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.

7.7. Acordul de mediu - Acordul integrat de mediuModelul şi conţinutul minim al acordului de mediu sunt prezentate în anexa 4.Pe lângă informaţiile generale prevăzute într-un astfel de document, acordul de mediu pentru un

depozit de deşeuri trebuie să conţină:- specificarea clasei de depozit în care se încadrează proiectul;- lista de deşeuri acceptate la depozitare şi procedura de acceptare;- obligativitatea constituirii "Fondului pentru închiderea depozitului de deşeuri şi urmărirea

acestuia postînchidere".

Pentru proiectele de investiţii care urmează a fi finanţate din fonduri comunitare (ISPA, SAPARD etc.) parametrii instalaţiilor şi condiţiile de funcţionare vor avea în vedere condiţiile de emisie/ evacuare de poluanţi stabilite prin legislaţia Uniunii Europene. Se păstrează limitele naţionale în situaţii în care acestea sunt mai restrictive decât cele stabilite de legislaţia Uniunii Europene.

Acordul integrat de mediu se emite în conformitate cu OUG nr. 34/2002 (prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării), avându-se în vedere următoarele:

a. se specifică modul cum au fost aplicate cerinţele specifice autorizării integrate de mediu, inclusiv cele referitoare la limitele de poluanţi, în raport cu aplicarea celor mai bune tehnici disponibile;

b. se aplică prevederile privind:- incinerarea deşeurilor;- gestionarea uleiurilor uzate;- programul de acţiune pentru reducerea poluării mediului acvatic şi a apelor subterane, cauzată

de evacuarea unor substanţe periculoase;- stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor anumitor poluanţi în aer, proveniţi din instalaţii

mari de ardere;- reducerea emisiilor de compuşi organici volatili, datorate utilizării solvenţilor organici în

anumite activităţi şi instalaţii;- prevenirea şi reducerea poluării mediului cu azbest;- regimul de funcţionare a instalaţiei în diferite situaţii;- dispoziţiile privind reducerea poluării pe distanţe mari sau transfrontiera;- măsurile adecvate pentru supravegherea emisiilor, inclusiv obligativitatea de a raporta

autorităţii publice competente pentru protecţia mediului datele de supraveghere.

125

7.8. Participarea publicului la procedura de evaluare a impactului asupra mediuluiInformarea prin anunţuri în mass-media şi participarea publicului la procesul de evaluare a

impactului asupra mediului în cadrul procedurii de emitere a acordului de mediu sunt suportate de titularul proiectului.

In această etapă, APPM încurajează titularul de activitate în identificarea publicului interesat şi angajarea unui dialog direct cu acesta în vederea prezentării obiectivelor proiectului, pe tot parcursul procedurii şi chiar înainte de iniţierea acesteia.

APCPM, la cerere, documentele relevante pentru proiectul considerat, chiar altele decât cele furnizate de titularul proiectului.

Titularul proiectului trebuie să informeze publicul (prin anunţuri în mass-media) asupra următoarelor etape:

- depunerea solicitării de obţinere a acordului de mediu pentru un proiect;- decizia etapei de încadrare a proiectului;- dezbaterea publică a raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului;- decizia etapei de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra

mediului.

După primirea deciziei privind etapa de încadrare a proiectului, în termen de 10 zile, titularul proiectului informează publicul, în locurile de adunare publice (Consiliul local), în presa naţională/ locală, la radio/ televiziune, despre:

- numele titularului;- prezentarea proiectului şi a amplasamentului;- locul şi programul de consultare a informaţiei referitoare la proiect;- adresa autorităţii publice pentru protecţia mediului la care se transmit propunerile justificate ale

publicului privind procesul de evaluare a impactului asupra mediului pentru proiectul respectiv.

Publicul are dreptul să prezinte autorităţii publice competente pentru protecţia mediului propunerea de a reconsidera decizia referitoare la etapa de încadrare în termen de 10 zile de la publicarea acesteia.

APCPM, după primirea propunerilor bine justificate de a reconsidera decizia etapei de încadrare, împreună cu CAT, pregătesc decizia finală a etapei de încadrare, luând în considerare propunerile publicului.

Dacă decizia finală intră în conflict cu decizia iniţială, titularul proiectului trebuie să informează publicul asupra acestui fapt.

Dacă decizia finală nu contrazice decizia anterioară, autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului, în termen de 5 zile de la primirea propunerilor motivate de a reconsidera decizia etapei de încadrare, emite un răspuns în scris prin care motivează decizia finală şi pe care îl transmite persoanelor din public care au contestat decizia.

După efectuarea evaluării impactului asupra mediului şi realizarea raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului, titularul proiectului aduce la cunoştinţa publicului (cu cel puţin 10 zile înainte de data prevăzută pentru şedinţa de dezbatere publică) următoarele informaţii:

- locul şi data dezbaterii publice;- locul şi data la care este disponibil spre consultare raportul la studiul de evaluare a impactului

asupra mediului;- adresa autorităţii publice pentru protecţia mediului la care se transmit propunerile justificate ale

publicului privind raportul la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

126

Publicul poate înainta propuneri privind evaluarea impactului asupra mediului numai până la data dezbaterii publice a raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

La înaintarea propunerilor justificate privind evaluarea impactului asupra mediului membrii publicului sunt obligaţi să-şi declare numele, prenumele, adresa şi data, pe care APCPM le consemnează într-o evidenţă corespunzătoare.

Şedinţa de dezbatere publică are loc în prezenţa reprezentanţilor APCPM, în modul cel mai convenabil pentru public, pe teritoriul unde urmează să se implementeze proiectul şi în afara orelor de program.

Inaintea şedinţei de dezbatere publică, titularul proiectului şi APCPM desemnează un preşedinte şi un secretar care înregistrează participanţii. Părerile participanţilor se consemnează într-un proces-verbal/minută. Acesta din urmă se semnează de preşedinte, secretar şi, la cererea publicului, de unul sau de mai mulţi reprezentanţi ai acestuia.

Dacă în interval de 90 de minute de la ora anunţată pentru începerea şedinţei nu se prezintă nici un reprezentant al publicului, se poate afirma că nu există public interesat de proiectul respectiv, afirmaţie consemnată în procesul-verbal semnat de preşedinte şi de secretar.

In timpul şedinţei de dezbatere publică, titularul proiectului:- descrie proiectul propus şi evaluarea făcută în studiul de impact asupra mediului;- răspunde întrebărilor publicului;- răspunde argumentat la propunerile justificate ale publicului pe care le-a primit în formă scrisă

înaintea respectivei şedinţe de audiere;- înregistrează propunerile justificate ale publicului, exprimate în cadrul acestei şedinţe, pe

acelaşi formular pe care a consemnat şi propunerile justificate primite înainte de data dezbaterii publice.

In baza rezultatelor dezbaterii publice titularul proiectului (sub îndrumarea reprezentantului autorităţii publice competente pentru protecţia mediului) întocmeşte o evaluare a propunerilor motivate ale publicului, conţinând soluţii de rezolvare a problemelor semnalate, pe care o înaintează autorităţii publice competente pentru protecţia mediului.

APCPM, după examinarea:- raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului;- a concluziilor părţilor implicate în evaluare;- a posibilităţilor de a pune în aplicare proiectul;- evaluării propunerilor motivate ale publicului emite acordul ce mediu/acordul integrat de mediu

sau respinge motivat proiectul pe amplasamentul respectiv.

După luarea deciziei finale, în termen de 3 zile, APCPM anunţă în pagina proprie de Internet sau prin afişaj la sediul propriu următoarele:

• conţinutul deciziei luate şi toate condiţiile anexate la aceasta;• motivele care au stat la baza luării deciziei;• informaţii privind măsurile principale de evitare, de reducere şi, dacă este posibil, de

îndepărtare a impactului negativ asupra mediului;• data până la care se primesc observaţiile publicului (în termen de 10 zile de la anunţul public al

deciziei finale).

In termen de două zile de la primirea deciziei finale referitoare la proiect, titularul proiectului anunţă decizia primită în mass-media. Acordul de mediu emis este pus la dispoziţia publicului, la cerere.

127

7.9. Valabilitatea acordului/acordului integrat de mediu Revizuirea, suspendarea şi anularea acordurilor de mediu

APCPM are dreptul să emită, dar să şi revizuiască/ actualizeze acordul de mediu.Practic, emiterea acordului de mediu are loc numai dacă proiectul prevede eliminarea

consecinţelor negative asupra mediului, în raport cu prevederile aplicabile din normele tehnice şi reglementările în vigoare.

Valabilitatea acordului de mediu se întinde pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului, dar se pierde dacă lucrările de investiţii pentru care a fost eliberat nu încep în maximum 2 ani de la data emiterii. Pe durata execuţiei lucrărilor, autorităţile publice competente pentru protecţia mediului controlează respectarea condiţiilor impuse prin acordul de mediu.

Revizuirea acordului de mediu are loc dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii. Această operaţie este de către APCPM. De asemenea, titularul proiectului/ activităţii trebuie să informeze în scris APCPM ori de câte ori există o schimbare de fond a datelor care au stat la baza eliberării acordului de mediu. In funcţie de modificările survenite, APCPM poate cere chiar refacereaevaluării impactului asupra mediului.

Suspendarea acordului de mediu se petrece pentru nerespectarea prevederilor acestuia, după o somaţie prealabilă, cu termen, care se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai muit de 6 luni. După expirarea termenului de suspendare, acordul de mediu îşi pierde valabilitatea aducând după sine încetarea execuţiei proiectului.

Dispoziţia de suspendare a acordului de mediu, precum şi cea de încetare a proiectului sunt executorii.

Capitolul 8Autorizaţia de mediu

Solicitarea şi obţinerea autorizaţiei de mediu sunt obligatorii atât pentru desfăşurarea activităţilor existente, cât şi pentru începerea activităţilor noi.

Autorizaţia de mediu reprezintă actul tehnico-juridic eliberat de autoritatea teritorială pentru protecţia mediului (ATPM), prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi, care la faza de proiectare/ realizare a primit acord de mediu (AcM).

Practic, autorizaţia de mediu, autorizează funcţionarea agenţilor economici care desfăşoară activităţi cu impact semnificativ asupra mediului.

Autorizaţia de mediu se emite de către ATPM în a cărei rază se află amplasamentul, în conformitate cu prevederile Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 (cap.II, secţiunea 1).

In cazul în care activitatea se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai multe judeţe, competenţa de emitere a autorizaţiei este a Agenţiei regionale de protecţie a mediului (ARPM).

Pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului, aflate în competenţa de reglementare a autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului (Ministerul de resort), aceasta poate solicita participarea autorităţii publice teritoriale pentru protecţia mediului în a cărei rază se află amplasamentul activităţii sau poate delega preluarea de către aceasta a parcurgerii anumitor etape.

128

8.1. Emiterea autorizaţiei de mediuLa solicitarea unei Autorizaţii de mediu (sau cu minimum 45 de zile înainte de expirarea unei

autorizaţiei de mediu existente), titularul activităţii este obligat să depună la ATPM un dosar cu următoarele piese:

• cerere pentru eliberarea autorizaţiei de mediu;• fişa de prezentare şi declaraţia (detalii în anexa 5);• dovada că a făcut publică solicitarea (detalii îh anexa 6);• planul de situaţie şi planul de încadrare în zonă a,obiectivului;• procesul-verbal de constatare a respectării condiţiilor impuse prin AcM sau nota privind stadiul

de realizare a programului de conformare existent.

După preluarea dosarului, ATPM procedează după cum urmează:> verifică amplasamentul;> analizează documentele prezentate;> stabileşte dacă sunt necesare informaţii, acte sau documente suplimentare şi le solicită în scris

titularului activităţii.

In cazul activităţilor noi, pentru care a fost emis acordul de mediu (AcM), ATPM face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu prin afişare la sediul propriu şi pe pagina de Internet. Documentele care au stat la baza acesteia pot fi consultate după un program care se afişează. Decizia de emitere a autorizaţiei de mediu poate fi contestata în nu mai mult de 15 zile lucrătoare de la data afişării.

Eliberarea autorizaţiei de mediu se face în maximum 90 de zile lucrătoare de la data depunerii documentaţiei complete.

Pentru activităţile existente, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data depunerii solicitării, ATPM întocmeşte:

- îndrumarul cu problemele rezultate din analiza iniţială a documentaţiei;- lista autorizaţiilor necesar a fi emise de alte autorităţi;- adresa privind necesitatea efectuării bilanţului de mediu (detalii in anexa 7).- După executarea bilanţului de mediu, titularul activităţii prezintă la ATPM un raport cu

concluziile bilanţului de mediu şi cu recomandări pentru elementele programului de conformare.

Bilanţul de mediu se depune în maximum un an de la data transmiterii îndrumarului la titular de către ATPM. Nedepunerea acestuia în termenul legal duce la anularea solicitării de emitere a autorizaţiei de mediu şi demararea procedurii de încetare a activităţii.

Raportul cu concluziile bilanţului de mediu este supus dezbaterii publice.După realizarea dezbaterii publice şi analizarea rezultatelor acesteia, ATPM împreună cu

titularul activităţii şi cu colectivul de analiză tehnică (CAT):- analizează raportul cu concluziile bilanţului de mediu;- analizează concluziile dezbaterii publice;- stabileşte dacă emite autorizaţia de mediu, cu/fără un program de conformare.

Titularul activităţii înaintează la ATPM un proiect de program de conformare (în termen de 10 zile de la luarea deciziei de emitere a autorizaţiei de mediu în şedinţa CAT), care cuprinde:

> termene realizabile;> responsabilităţi;

129

> identificarea costurilor şi a surselor de finanţare necesare realizării măsurilor propuse.

ATPM analizează proiectul programului de conformare, îl acceptă sau dispune completarea/ refacerea acestuia, cu eventuale propuneri ale autorităţilor consultate.

La elaborarea programului de conformare se iau în considerare următoarele:• concluziile bilanţului de mediu;• constatările şi sarcinile stabilite de autorităţile de control care răspund de protecţia factorilor de

mediu, precum şi de alte organe de specialitate ale APC;• datele deţinute de titularul activităţii şi de autorităţile APL privind emisia şi imisia poluanţilor

în mediu;• studii, oferte, materiale de documentare etc;• sugestii şi propuneri primite de la populaţie şi de la asociaţiile neguvernamentale cu ocazia

dezbaterii publice.

Programul de conformare se stabileşte de către ATPM (cu consultarea CAT), de comun acord cu titularul activităţii, prin negociere. Programul de conformare cuprinde, în general, două secţiuni:

- măsurile pentru reducerea efectelor prezente şi viitoare ale activităţilor asupra mediului;- măsurile de remediere a efectelor activităţilor anterioare asupra mediului.

Programul de conformare este necesar pentru orice obiectiv care continuă/ încetează activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin funcţionarea curentă sau anterioară. Evaluarea prejudiciilor se realizează prin bilanţul de mediu (se raportează starea mediului şi măsurile necesare de remediere la standardele şi reglementările în vigoare). Prin programul de conformare se stabilesc următoarele:

• măsurile de conformare;• etapele, termenele, costurile şi responsabilităţile necesare realizării acestora.

ATPM acceptă introducerea în autorizaţia de mediu a pragramulu: de conformare, numai dacă, la solicitarea reglementării, titularul activităţii:

• dovedeşte că modificările necesare pentru conformarea imediata nu sunt fezabile tehnic şi/sau economic;

• dovedeşte că în perioada de conformare nu se vor produce daune semnificative asupra mediului şi sănătăţii publice;

• se angajează să asigure fondurile necesare pentru realizarea programului de conformare la termenele propuse.

La negocierea termenelor din programul de conformare, ATPM ia în considerare angajamentele titularului activităţii, numai dacă din acestea rezultă că instituirea modificărilor cerute nu depăşeşte posibilităţile financiare ale acestuia.

Durata programului de conformare are în vedere perioada minimă necesară realizării măsurilor stabilite în funcţie de disponibilităţile financiare şi tehnice ale titularului proiectului sau al activităţii. Un program de conformare nu poate depăşi perioada de valabilitate a autorizaţiei de mediu, cu excepţia măsurilor de remediere a prejudiciilor aduse mediului prin activităţi anterioare.

După acceptarea programului de conformare, titularul activităţii prezintă la ATPM următoarele documente:

a. programul de conformare în formă finală;

130

b. fişa de prezentare şi declaraţia privind instrucţiunile de întreţinere şi de exploatare ale instalaţiilor de depoluare.

ATPM face publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu prin afişare la sediul propriu şi pe pagina de Internet, iar documentele care au stat la baza deciziei pot fi consultate la sediul ATPM după un program afişat.

Decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile lucrătoare de la data afişării. La expirarea acestui termen, ATPM eliberează autorizaţia de mediu.

8.2. Valabilitatea, revizuirea şi suspendarea autorizaţiei de mediuPerioada de valabilitate a autorizaţiei de mediu este de cel mult 5 ani. Pentru stabilireaperioadei

de valabilitate a. autorizaţiei de mediu se au în vedere următoarele criterii:• nivelul de fluctuaţie al parametrilor tehnologici;• fiabilitatea şi gradul de uzură ale instalaţiilor;• impactul asupra sănătăţii populaţiei şi factorilor de mediu; • riscul de poluări accidentale;• automonitorizarea emisiilor.

Revizuirea autorizaţiei de mediu se realizează ori de câte ori există o schimbare de fond a datelor care au stat ia baza emiterii ei. Titularul activităţii trebuie să informeze în scris ATPM despre acest lucru, iar ATPM va emite o autorizaţie de mediu revizuită, incluzând acele date care s-au modificat, sau decide reluarea procedurii de emitere a unei noi autorizaţii de mediu.

La expirarea termenului de valabilitate a unei autorizaţii de mediu, aceasta se prelungeşte, cu condiţia ca datele care au stat la baza emiterii ei să nu fi suferii modificări, iar valabilitatea totală să nu depăşească 5 ani.

Autorizaţia de mediu nu se emite dacă:> nici o variantă a programului de conformare nu asigură încadrarea în condiţiile care permit

autorizarea, condiţii impuse de standardele şi reglementările în vigoare;> titularul activităţii nu respectă obligaţiile consemnate în programul de conformare.

La schimbarea titularului activităţii conţinutul programului de conformare se reface, specificându-se, în general, sursa de finanţare, responsabilitatea etc.

Modificarea termenelor din programul de conformare este permisă numai dacă acestea induc reducerea timpului de realizare a măsurilor.

Dacă din cauze obiective, termenele negociate şi stipulate nu se respectă, ATPM poate decala termenelor iniţiale, la solicitarea titularului activităţii, înainte de expirarea termenului la care trebuiau îndeplinite măsurile.

Dacă termenele sunt depăşite, autorizaţia de mediu se suspendă, după o somaţie prealabilă cu termen, pentru nerespectarea prevederilor acesteia, inclusiv pentru nerealizarea prevederilor programului de conformare; suspendarea se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni.

ACPM dispune, după expirarea termenului de suspendare, anularea autorizaţie de mediu şi încetarea activităţii atunci când nu s-au îndeplinit condiţiile stabilite în somaţie (dispoziţia de suspendare a autorizaţiei de mediu şi de încetare a activităţii este executorie).

ATPM verifică şi vizează anual situaţia conformării pe baza unui proces-verbal de constatare a conformării cu prevederile autorizaţiei.

131

8.3. Autorizaţia de mediu pentru câteva activităţi specificeDin această categorie de activităţi fac parte:- activităţile de recoltare, capturare şi/sau achiziţie şi comercializare pe piaţa internă sau la export

a plantelor şi animalelor din flora şi, respectiv, fauna sălbatică, precum şi a importului acestora (autorizarea se desfăşoară conform prevederilor legislaţiei naţionale şi condiţiilor specifice prevăzuteîn convenţii şi acorduri internaţionale la care România este parte);

- grădinilor zoologice şi acvariilor (se autorizează conform Legii grădinilor zoologice şi acvariilor publice nr. 191/2002;

- activităţile de import/ export al substanţelor, produselor şi echipamentelor consemnate în Protocolul de la Montreal privind substanţele care degradează ozonul stratosferic (utilizarea şi/sau comercializarea acestora se desfăşoară conform condiţiilor convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte);

- activităţile nucleare (se autorizează conform reglementărilor emise de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare).

132

ANEXA 1

Conţinutul memoriului tehnic pentru obţinerea acordului/acordului integrat de mediuI. Date generale- Denumirea obiectivului de investiţii;- Amplasamentul obiectivului şi adresa;- Proiectantul lucrărilor;- Beneficiarul lucrărilor/titularul proiectului/proprietarul depozitului/operatorul depozitului (în

cazul proiectelor privind instalaţii pentru depozitarea deşeurilor);- Valoarea estimativă a lucrărilor, din care, pentru protecţia mediului;- Perioada de execuţie propusă.

II. Date specifice proiectului1. Oportunitatea investiţiei:- scopul şi importanţa obiectivului de investiţii;- utilitatea publică şi/sau modul de încadrare în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului,

alte scheme de amenajare, programe speciale, inciusiv planul naţional de gestiune a deşeurilor.

2. Descrierea proiectuluiSe prezintă elementele caracteristice proiectului, incluzând în principal:- descrierea caracteristicilor fizice ale întregului proiect şi a necesităţilor de folosinţă în timpul

fazelor de construcţie şi funcţionare, cu modul de asigurare cantitativă şi calitativă a utilităţilor;- descrierea principalelor caracteristici ale proceselor de producţie (natura şi cantitatea

materialelor folosite, capacităţi de producţie, materii prime, auxiliare şi combustibili utilizaţi, produse şi subproduse obţinute şi destinaţia acestora, alte date specifice);

- descrierea efectelor semnificative probabile ale proiectului propus asupra mediului, rezultând din utilizarea resurselor naturale.

In cazul proiectelor privind instalaţii pentru depozitarea deşeurilor vor fi prezentate, de asemenea:

- clasa din care face parte depozitul - pentru deşeuri inerte, pentru deşeuri nepericuloase, pentru deşeuri periculoase;

- numărul de locuitori deserviţi (inclusiv localităţile) - în cazul depozitelor de deşeuri nepericuloase;

- suprafaţa ocupată şi capacitatea maximă;- durata de funcţionare estimată (corelat cu prognozele de generare a deşeurilor pe următorii 10-

15 ani);- lista deşeurilor care sunt acceptate la depozitare;- procedura de acceptare a deşeurilor la depozitare (inclusiv modul de înregistrare a datelor);- infrastructura depozitului şi alte elemente componente, în cazul în care proiectul prevede şi

realizarea altor activităţi în plus faţă de depozitare (inclusiv tehnologii şi instalaţii pentru tratarea deşeurilor, dacă este cazul);

- sistemul de impermeabilizare a cuvetei depozitului;- sistemul de automonitorizare tehnologică;- aspecte privind protecţia muncii şi paza contra incendiilor.

133

III. Surse de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu1. Protecţia calităţii apelor:- sursele de poluanţi pentru ape, concentraţii şi debite masice de poluanţi rezultaţi pe faze

tehnologice şi de activitate;- staţiile şi instalaţiile de epurare sau de preepurare a apelor uzate, proiectate, elementele de

dimensionare, randamentele de reţinere a poluanţilor;- concentraţiile şi debitele masice de poluanţi evacuaţi în mediu, locul de evacuare sau emisarul.In cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor va fi prezentat, de

asemenea, sistemul de colectare, tratare şi eliminare a levigatului (inclusiv descrierea tehnologiei şi a instalaţiei de tratare propuse, în cazul în care aceasta se realizează pe amplasament).

2. Protecţia aerului:- sursele de poluanţi pentru aer, debitele, concentraţiile şi debitele masice de poluanţi rezultaţi şi

caracteristicile acestora pe'faze tehnologice sau de activitate;- instalaţiile pentru epurarea gazelor reziduale şi reţinerea pulberilor, pentru colectarea şi

dispersia gazelor reziduale în atmosferă, elementele de dimensionare, randamentele;- concentraţiile şi debitele masice de poluanţi evacuaţi în atmosferă.In cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor va fi prezentat, de

asemenea, sistemul de colectare şi evacuare a gazului de depozit (inclusiv modalitatea de tratare propusă - ardere controlată, utilizare etc).

3. Protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor:- sursele de zgomot şi de vibraţii;- amenajările şi dotările pentru protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor;- nivelul de zgomot şi de vibraţii la limita incintei obiectivului şi la cel mai apropiat receptor

protejat.

4. Protecţia împotriva radiaţiilor:- sursele de radiaţii;- amenajările şi dotările pentru protecţia împotriva radiaţiilor;- nivelul de radiaţii la limita incintei' obiectivului şi la cel mai apropiat receptor protejat.

5. Protecţia solului şi a subsolului:- sursele de poluanţi pentru sol şi subsol;- lucrările şi dotările pentru protecţia solului şi a subsolului.

6. Protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice:- descrierea aspectelor de mediu ce vor fi semnificativ afectate prin proiectul propus, inclusiv, în

special: populaţia, fauna, flora, solul, apa, aerul, factorii climatici, peisajul şi interrelaţiile dintre aceşti factori;

- poluanţii şi activităţile ce pot afecta ecosistemele acvatice şi terestre;- lucrările, dotările şi măsurile pentru protecţia faunei şi florei terestre şi acvatice, a

biodiversităţii, monumentelor naturii şi ariilor protejate.

134

7. Protecţia aşezărilor umane şi a altor obiective de interes public:- distanţa faţă de aşezările umane şi obiectivele de interes public, respectiv investiţii, monumente

istorice şi de arhitectură, diverse aşezăminte, zone de interes tradiţional etc;- lucrările, dotările şi măsurile pentru protecţia aşezărilor umane şi aobiectivelor protejate şi/sau

de interes public.

8. Gospodărirea deşeurilor generate pe amplasament:- tipurile şi cantităţile de deşeuri de orice natură rezultate;- modul de gospodărire a deşeurilor şi asigurarea condiţiilor de protecţie a mediului.

9. Gospodărirea substanţelor toxice şi periculoase:- substanţele toxice şi periculoase produse, folosite, comercializate;- modul de gospodărire a substanţelor toxice şi periculoase şi asigurarea condiţiilor de protecţie a

factorilor de mediu şi a sănătăţii populaţiei.

IV. Lucrări de refacere/ restaurare a amplasamentului- Situaţii identificate de risc potenţial; zonele şi factorii de mediu posibil a fi afectaţi- Descrierea măsurilor preconizate pentru prevenirea, reducerea şi, acolo unde este posibil,

contracararea efectelor adverse semnificative asupra mediului- Lucrările propuse pentru refacerea/restaurarea amplasamentului în caz de accidente şi/sau la

încetarea activităţii

In cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor vor fi prezentate, de asemenea:

- prevederi privind modul de constituire a Fondului pentru închicerea depozitului de deşeuri şi urmărirea acestuia postînchidere, inclusiv pentru acoperirea parţială (a unei celule cu capacitatea epuizată), în cazul în care proiectul prevede acest lucru;

- aspecte referitoare la planul de intervenţie pentru cazuri accidentale şi/sau de urgenţă;- sistemul de închidere şi monitoring postînchidere;- modalităţi de reabilitare şi utilizare ulterioară a terenului.

V. Prevederi pentru monitorizarea mediuluiDotările şi măsurile prevăzute pentru controlul emisiilor de poluanţi în mediu, supravegherea

calităţii factorilor de mediu şi monitorizarea activităţilor destinate protecţiei mediuluiIn cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor vor fi prezentate, de

asemenea:- sistemul de automonitorizare a emisiilor şi a calităţii factorilor de mediu în zona de influenţă (în

conformitate cu prevederile legale în vigoare);- modul de înregistrare şi de raportare a datelor de monitoring în timpul exploatării şi în

postînchidere.

135

VI. Anexe - piese desenate1. Planul de încadrare în zonă a obiectivului şi planul de situaţie cu modul de planificare a

utilizării suprafeţelor.

2. Schemele-flux pentru:- procesul tehnologic şi fazele activităţii, cu bilanţ cantitativ şi calitativ, cu sursele de poluanţi,

mod de colectare şi dirijare la instalaţiile de depoluare;- procesele de reţinere a poluanţilor.

3. Alte piese desenate, stabilite de autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului.

136

ANEXA 2Proces-verbal de verificare a amplasamentului (formular)

(Se întocmeşte de către personalul de specialitate al Inspectoratului de protecţie a mediului care a efectuat verificarea amplasamentului proiectului)

IPM .......................

PROCES-VERBAL DE VERIFICARE A AMPLASAMENTULUINr. din (data)Intocmit la , în prezenţa .....................

I. Date de identificare şi localizare1. Titular proiect:2. Adresa:3. Telefon/Fax:

II. Descrierea amplasamentului şi a vecinătăţilor acestuia1. Amplasament:2. Vecinătăţi:3. Alte activităţi desfăşurate în zona amplasamentului

III. Receptori sensibili, zone cu regim special de protecţie, restricţii1)2)3)

IV. Identificarea publicului ţintă (potenţial interesat) şi a| posibilităţilor eficiente de informare a acestuia

V. Posibilităţi de asigurare a utilităţilor şi descrierea impactului potenţial asupra mediului, după caz, datorat asigurării utilităţilor1. Alimentarea cu apă:2. Evacuarea apelor uzate:3. Sistemul de încălzire4. Gospodărirea deşeurilor

VI. Concluzii

VII. Cerinţe speciale privind monitorizarea/evaluarea impactului

VIII. Persoana de contact/responsabilă pentru protecţia mediului din partea titularului de proiect1. Nume şi prenume:2. Poziţia în cadrul firmei:3. Telefon: ; Fax: ; E-mail: ..........................

137

IX. SemnăturiReprezentant I.P.M.,Nume ...........................Semnătură .............................

Reprezentant titular proiect,Nume ............................Semnătură .............................

138