Sangeroasa destramare-IugoslaviaAnii 1989-1992 vor ramane in istoria universala drept anii critici cu urmari esentiale asupra ordinii politice,economice si militare pe continentul Europei. In acest context, are loc destramarea Iugoslaviei prin procesul de separare al tutror republicilor din Republica Socialista Federativa Iugoslavia de Patria Mama.Cele sase republici component erau: Slovenia,Croatia,Bosnia si Hertegovina,Muntenegru,Serbia,Macedonia si cele doua provincii autonome ale Serbiei:Kosovo si Voivodina.Kosovo fiind cetatea de scaun a statului sarb medieval,devine leaganul civilizatiei sale infloritatoare.Astfel,Kosovo are un loc aparte in constiinta colectiva a sarbilor.In timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost adusi de catre Mussolini multi albanezi in Kosovo.Prin Constituita din 1974 albanezii au obtinut o recunoastere cu totul deosebita.Atata timp cat conducatorul lor,Tito,era in viata sarbii n-au putut face nimic pentru a opri procesul de formare a natiunii albaneze,pe teritoriul lor.In acelasi timp,albanezii din Kosovo facea presiuni asupra sarbilor pentru a-I determina sa paraseasca provincial.Primul gest politic al Comunitatii Europene fata de procesul de disolutie iugoslav a fost exprimat de Troica europeana care a vizitat Belgradul in martie 1991 si care viza sprijinul pentru statul iugoslav, extinderea aplicarii principiului inviolabilitatii frontierelor externe, conform Acordurilor de la Helsinki, din 1975, asupra frontierelor interne dintre republicile federale componente ale Iugoslaviei. In ciuda acestor semnale externe de sustinere a federatiei, slovenii si croatii si-au dat seama ca pot profita de noul context geopolitic pentru a-si dobandi independenta totala. Motivele slovenilor erau destul de simple si usor de inteles: fiind cea mai prospera republica federala, slovenilor nu le convenea ca impozitele lor sa fie directionate pentru dezvoltarea unor zone sarace precum Kosovo si Macedonia. La 23 decembrie 1990, slovenii au organizat un referendum privind independenta republicii lor. 89% dintre votanti s-au pronuntat favorabil acestei idei. Inarmati cu acest rezultat, liderii sloveni si-au radicalizat pozitia si, in ciuda presiunii la care au fost supusi din partea Comunitatii Europene, independenta Sloveniei si a Croatiei a fost proclamata la 25 iunie 1991. Dupa doua zile a izbucnit razboiul intre fortele de aparare teritoriala slovene si Armata Federala, dominata de sarbi si muntenegreni. Razboiul nu a fost foarte intens si a durat doar 12 zile. La 3 iulie a izbucnit razboiul si in Croatia, iar Armata Federala a inceput retragerea din SloveniaComunitatea Europeana a reactionat rapid si a trimis pe teren o Troica - formata din ministrii Afacerilor Externe ai Luxemburgului, Jacques Poos, Olandei, Hans van den Brock, si Italiei, De Michelis - care a reusit sa impuna celor trei parti combatante semnarea acordurilor de la Brioni. Acestea prevedeau suspendarea timp de trei luni a intrarii in vigoare a celor doua declaratii de independenta, revenirea Armatei Federale in cazarmi si trimiterea de observatori europeni la fata locului. Acest acord s-a dovedit a fi inoperabil, conflictul din Croatia escaladand in luna august si septembrie. In Croatia, minoritatea sarba era mult mai numeroasa, ajungand la aproape 30% din populatia republicii, asezata in zone compacte, destul de aproape de Serbia.Comunitatea Europeana a fost depasita de situatia care se schimba rapid si nevoita sa adopte o atitudine pasiva, reflexiva, fiind din ce in ce mai clar ca atat Slovenia, cat si Croatia nu doreau altceva decat independenta totala. Comunitatea Europeana era insa ingrijorata in legatura cu soarta minoritatilor. Ce statut trebuiau ele sa aiba? La 7 septembrie 1991, au inceput lucrarile Conferintei de la Haga asupra Iugoslaviei. La 6 octombrie 1991, Comunitatea Europeana a declarat in mod oficial ca dreptul de autodeterminare al popoarelor din Iugoslavia nu poate sa se exercite fara a se tine seama de drepturile si interesele minoritatilor etnice din fiecare republica. Consiliul de Ministri ai Afacerilor Externe din cele 12 tari membre ale Comunitatii, din 6 octombrie 1991, a fost de acord ca negocierile de la Haga sa fie urmate de recunoasterea acelor republici iugoslave care se angajau sa respecte drepturile omului, principiul negocierii tuturor disputelor frontaliere si al inviolabilitatii frontierelor interne. Sarbii nu au fost multumiti cu aceste conditii si au insistat ca regiunile populate in majoritate de sarbi din Croatia sa se poata uni cu Serbia.La 7 decembrie 1991, Comisia Badinter si-a prezentat concluziile destul de pesimiste: federatia iugoslava se afla intr-un proces ireversibil de disolutie. Comisia se pronunta pentru recunoasterea independentei Sloveniei, Macedoniei, Croatiei si chiar a Bosniei-Hertegovina, dupa organizarea unui referendum asupra independentei.Pana in aprilie 1992, Bosnia nu a ocupat un loc in prim-planul scenei politice iugoslave. Parlamentul de la Sarajevo a decis, prin votul unei majoritati de deputati musulmani si croati, sa reafirme suveranitatea republicii, in ciuda opozitiei deputatilor sarbi, care au si parasit Parlamentul de la Sarajevo. In urmatoarele zile, sarbii au proclamat Republica Sarba a Bosniei. La 10 noiembrie 1991, sarbii au organizat, la randul lor, un referendum privind mentinerea zonelor locuite de ei in Iugoslavia.In martie 1992, cand Bosnia statea deja pe un butoi de pulbere, Comunitatea Europeana a organizat o noua conferinta la Bruxelles, ulterior mutata la Lisabona, a carei principala tema era Bosnia si violentele care stateau sa izbucneasca. Conferinta de la Lisabona a prezentat un plan de impartire a Bosniei in cantoane etnice, prima idee de impartire a Bosniei. Planul a fost respins de sarbi. Razboiul civil a izbucnit la 4 aprilie 1992 si a condus la rapida incercuire a Sarajevoului de catre fortele sarbe. Conferinta de la Lisabona a tinut pana la 2 mai 1992, marcand si sfarsitul singurei tentative de mediere exclusiv comunitara. In Bosnia, dupa numai cateva luni de lupte, comunitatea sarba, care reprezenta doar 34% din populatia republicii, a ocupat 70% din teritoriu, profitand de armamentul modern cedat de catre Armata Federala si de miile de militari sarbi care au fost lasati sa se inroleze in fortele armate sarbe din Bosnia. Comunitatea musulmana, care reprezenta 43% din populatia Bosniei, a ramas cu doar 20% din teritoriul republicii. Celelalte 10% au revenit croatilor. Pana in vara anului 1995, s-a mentinut acest raport fragil.Rolul central al Serbiei in contextual Iugoslaviei

Dupa alegerile pluripartite din Slovenia si Croatia, Milosevici a anuntat ca daca Iugoslavia va deveni confederatie acest lucru va conduce la o problema politica deschisa.Pe masura ce tendintele separatist erau tot mai pregnante,se contura ideea ca Iugoslavia nu a fost create ca o asociatie de republici,ca natiunea sarba are aceleasi drepturi ca toate celelalte.Dreptul de separare era astfel implicit confirmat.De asemenea nu exista un act care sa consfinteasca granitele interne dintre republici.Aceste granite,precum si existenta numeroasa a sarbilor din afara Serbiei au fost principalii factori care au alimentat razboiul in anii 1991-1992.Desfasurarea luptelorRazboiul s-a desfasurat intre fortele croate si cele sarbe.Armata iugoslava nu a intervenit in prima parte a razboiului.Aceasta a sprijinit populatia sarba locala si fortele armate ale acesteia,intrand ulterior in lupta alaturi de sarbi.Armata iugoslava nu a facut tot ce i-a stat in putere pentru ocuparea Zagrebului si rasturnarea guvernului croat.Razboiul a fost unul de tip gherila,care a parcurs mai multe etape: organizarea opozitiei sarbe de catre Partidul Democrat Sarb si pregatirea luptei armatei,declansarea tulburarilor,actiuni teroriste,etc,ocuparea de teritorii si amenintarea ruperii unei parti a Croatiei de litorul Adriaticii.