ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE MANAGEMENT ECONOMIC

REFERAT

Materia: GEOPOLITICA

Tema: DESTRAMAREA IUGOSLAVIEI

Destramarea Iugoslaviei

Despre destramarea Republicii Federative Socialiste Iugoslavia sau scris si se mai scriu foarte multe lucruri atat in presa internationala,cat si in numeroasele manuale de istorie ce au aparut dupa 1992.Am spus ’’se mai scriu’’ deoarece se pare ca acest proces de destramare inca nu a luat sfarsit ,drept dovada fiind declaratia de independenta a regiunii Muntenegru precum si situatia instabila din Kosovo. Am ales aceasta tema pentru elaborarea referatului,datorita evenimentelor ce s-au petrecut in ultimele zile pe teritoriul provinciei sarbe Kosovo,mai bine zis ’’protestele’’ ce au loc in aceste zile.Bineinteles ca proteste este prea putin spus pentru ca nu cred ca imaginea pe care am vazut-o, un albanez urcat pe o biserica crestina impingand cu piciorul crucea cu scopul de a o da jos de pe biserica,este doar un simplu protest.Acele biserici care au fost construite pe teritoriul Serbiei cu mult inainte de venirea albanezilor pe acele teritorii.Si imi pare rau petru ca tot ei’’albanezii’’ din Kosovo sunt sustinuti in tot ceea ce fac de catre SUA si de o parte din puterile europene,de aceea rog sa-mi fie scuzat subiectivismul cu care am abordat acest referat. Asadar mi-am propus prin aceasta lucrare sa evidintiez unele cauze ce au dus la rezultatele cunoscute,dar si cum s-a derulat procesul in sine. Inca de la inceput trebuie sa specific ca după izgonirea în anul 1945 a ocupanţilor de pe teritoriul iugoslav este proclamată „Republică Populară Federativă Iugoslavia (din anul 1963 – Republica Socialistă Federativă Iugoslavia –RSFI).Cu Federaţia iugoslavă oferea subiecţilor săi prerogative nemaipomenit de largi, dar numai pe plan economic. Federaţia era alcătuită din şase republici unionale (Serbia, Muntenegru, Slovenia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina şi Croaţia) şi două ţinuturi autonome unionale (Voivodina şi Kosovo-Metohia).Ultimele, conform noii constituţiii adoptate în anul 1974, deşi intrau în componenţa Serbiei, dispuneau de drepturi practic egale cu cele ale republicilor unionale. Cu o suprafata de 255.804 kmp si o populatie de 23.724.919 locuitori era unul dintre cele mai puternice state din Balcani dar si din lagarul tarilor socialiste.Primul conducator al statului a fost Ivan Ribar,urmat de Josip Bros Tito care a si devenit cel mai marcant dintre liderii pe care ia avut vreodata Iugoslavia. Tito a aplicat în Iugoslavia un nou model al socialismului care se deosebea radical de cel sovietic şi pe care Lenin îl calificase drept „anarho-sindicalism”. Întreprinderile şi celelalte mari mijloace de producţie se aflau în proprietatea colectivelor de muncă şi nu a „întregului popor”. Unităţile industriale, agricole, de comerţ şi servicii de talie mică şi mijlocie alcătuiau sfera proprietăţii private. Ţara era deschisă şi pentru investiţiile de capital străine. Si din acest motiv Iugoslavia a fost cea mai prosperă ţară socialistă care se deosebea printr-o îmbinare a economiei de piaţă cu unele garanţii de siguranţă socială pe care le oferea orînduirea comunistă. Peste un milion de iugoslavi lucrau în calitate de emigranţi economici în Germania şi ţările scandinave. Transferurile valutare trimise de ei acasă alcătuiau o importantă sursă de venit pentru bugetul iugoslav. Agricultura se deosebea prin eficienţă înaltă, datorită faptului că Tito încă în anul 1947 a renunţat la colectivizarea rigidă şi forţată pe care o promovase pînă atunci sub influenţa practicii sovietice. O deosebită dezvoltare căpătase turismul care aducea şi el miliarde de dolari în bugetul federal. Ţara era deosebit de atrăgătoare pentru străini.

Vara, minunatele plaje ale Dalmaţiei croate şi Istriei slovene erau literalmente invadate de către aceşti turişti care iarna se odihneau la staţiunile balneare alpine din Slovenia sau Bosnia. Vilegiaturiştii străini erau atraşi de preţurile relativ ieftine şi serviciile de calitate oferit de locurile de agrement şi de odihnă iugoslave. Hotarele Iugoslaviei erau larg deschise atît pentru intrare, cît şi pentru ieşire (un lucru nemaipomenit pe atunci într-o o ţară comunistă). În perioada „Războiului Rece”, Iugoslavia titoistă se deosebea printr-o politică externă independentă şi echidistantă de poziţiile marilor puteri. Acest fapt, precum şi „erezia” anarho-sindicalistă pe plan economic, a atras mînia din partea lui Stalin. Acesta a excomunicat Iugoslavia din mişcarea comunistă internaţională (în care pe urmă ea singură nu a mai dorit să mai revină, deşi i s-au făcut avansuri insistente din partea lui Hruşciov şi Brejnev). SUA şi celelalte mari puteri occidentale priveau Iugoslavia ca pe o portiţă în lagărul socialist închis etanş cu ajutorul „cortinei de fier” lăsate de către occidentali la iniţiativa lui W. Churchill peste frontierele cu ţările pro-sovietice. Iată de ce safeurile Apusului erau larg deschise pentru iugoslavi. Datorită tuturor acestor factori luaţi în ansamblu, Iugoslavia se deosebea de restul ţărilor socialiste printr-un belşug de bunuri materiale şi servicii a căror calitate şi cantitate se apropiau de standardele occidentale. Prin pilda iugoslavă, Occidentul îndemna restul ţărilor comuniste la cooperare şi desprindere de blocul sovietic. De menţionat că această politică a dat anumite rezultate. Urmînd exemplul iugoslav, regimul lui Ceauşescu din România, al lui Ianos Kadar din Ungaria şi al lui Edward Gierek din Polonia au manifestat o disidenţă prudentă faţă de Cremlin.

Cauzele colapsului iugoslav

Nu toate însă erau bune şi frumoase în fosta Iugoslavie. Sub vitrina strălucitoare a relativei bunăstări materiale se ascundeau carenţe şi contradicţii foarte grave care pînă la urmă au dus la prăbuşirea mitului iugoslav. În această ordine de idei se deosenesc mai mulţi factori, printre care:

-          Social economic. Mult lăudata bunăstare iugoslavă nu era decît una butaforică de paiete care ascundea gravele probleme de care se ciocnea ţara. Hibridul economiei de piaţă cu cea socialistă (fie şi sub forma sa anarho-sindicalistă) a generat un şomaj a cărui rată întrecea orice imaginaţie (la o populaţie de 25 de milioane de locuitori – circa 1,2 milioane de şomeri şi un milion de iugoslavi care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara în căutare de lucru).

 -          Teritorial-economic. Inegalitate între nivelul de dezvoltare economică şi socială dintre

subiecţii federaţiei iugoslave era deosebit de flagrant. Slovenia şi Croaţia puteau fi liber comparate la acest capitol cu o ţară vest-europeană mijlocie, pe cînd Macedonia şi Muntenegru – cu vecinii est-europeni din blocul sovietic sau chiar cu anumite ţări mai puţin dezvoltate din Orientul Apropiat.

 -          Etno-economic. Slovenii, croaţii şi ungurii din Voivodina aveau un venit pe cap de

locuitor cu mult mai înalt decît celelalte popoare ale federaţiei iugoslave. -          Discrepanţa dintre ponderea economică şi cea politică a republicilor şi popoarelor

iugoslave. Slovenia şi Croaţia produceau mai mult de două treimi din produsul naţional

global al Iugoslaviei, însă poziţiile forte în conducerea politică le deţinea, după moartea lui Tito (care era croat si antisîrb), Serbia. Interesant de menţionat este faptul că în armata federală cel mai mare procent din componenţa efectivului superior de comandă îl aveau originarii din micuţul Muntenegru.

 -          Etno-confesional. Majoritatea locuitorilor Iugoslaviei erau vorbitorii limbii sîrbo-

croate (sarbii, bosanii şi croaţii) care, insă, se foloseau de grafii diferite (latina şi chirilica) şi confesau religii practic incompatibile. Ortodoxia este credinţa sîrbilor, macedonenilor, aromanilor, muntenegrenilor şi a unei parţi a etnicilor albanezi din ţinutul autonom Kosovo-Metohia). Catolicismul, pentru croatii, slovenii şi ungurii din ţinutul autonom Voivodina. Protestantismul este confesat de către o parte din minoritatea ungară şi germană (svabii). Islamul este religia bosanilor,majoritătii etnicilor albanezi, turcilor macedoneni şi pomacilor din sangeacul Novi-Pazar. O parte dintre minorităţile naţionale (indeosebi aromânii şi românii din Banatul Sarbesc şi de pe cursul superior al raului Timoc) au fost supuşi unei acerbe politici de sîrbizare forţată.

 -          Lingvistic. Dupa cum am mai menţionat, sîrbii, croaţii, muntenegrenii, bosanii şi

pomacii vorbesc o singură limbă (sarbo-croata), iar macedonenii – un grai al limbii bulgare. Aceste limbi fac parte din subgrupul limbilor slave de sud. Limba slovenă, însă, din cel al slavilor apuseni. Etnicii albanezi vorbesc o limbă care îşi are originile în limbile traco-ilirice vorbite pe malurile Adriaticii încă în antichitate. Ungurii, veniţi în Europa în secolul IX din Uralii de Sud, în genere fac parte dintr-o familie lingvistică cu totul străină (fino-ugrică). Populaţia romanească de la Sud de Dunăre – aromânii din Macedonia, vlahii din valea Timocului şi românii bănăţeni - care este băştinaşă în aceste teritorii, vorbeşte o limbă romanică. Românii confesează Ortodoxia spre deosebire de celelalte popoare înrudite lingvistic care sînt preponderent catolice.

 -          Istoric. În trecut, subiecţii federaţiei iugoslave au făcut parte din diferite imperii şi

numai Muntenegru a avut o independenţă practic neîntreruptă pe tot parcursul istoriei sale. Pînă în perioada contemporană, slovenii, macedonenii şi albanezii nu au avut deloc statalitatea lor, iar croaţii şi bosanii – numai pentru un timp istoriceşte foarte scurt – 150-200 de ani. Sarbii, pana la cucerirea otomana, au avut un adevarat imperiu (al lui Ştefan Dusan) si in acea perioada de maxim pasionarism au pretins chiar la moştenirea bizantină. Aflandu-se în componenţa diferitelor state şi fiind de diferite confesiuni, popoarele iugoslave au fost nevoite să lupte intre ele. Acest fapt, combinat cu atrocitătile savarsite in timpul acestor lupte fratricide, a lasat o amprenta de neşters asupra memoriei lor istorice.

 -          Geopolitic-civilizaţional. Prea adanci au fost şi sunt discrepantele de tot felul dintre

popoarele iugoslave ca ele să fi putut coabita în componenta unui singur stat, fie el şi federal cu prerogative foarte largi ale subiecţilor, precum a fost Iugoslavia. Un rol aparte în această ordine de idei îl are mentalitatea naţională. Cea a slovenilor, croaţilor şi ungurilor ţine mai mult de Occidentul catolico-protestant, a sarbilor, macedonenilor şi muntenegrenilor – de Rasaritul Ortodox, iar a bosanilor, albanezilor kosovari şi a pomacilor – de Orientul islamic. Din acest factor rezultă şi gravitaţia lor politică pe plan extern. Primii - spre NATO, UE şi SUA, ceilalţi – spre Rusia şi ultimii – spre Turcia.

 -          Extern. Dupa colapsul Uniunii Sovietice, Occidentul şi-a pierdut interesul pentru

pastrarea federatiei iugoslave şi a pornit imediat o campanie îndreptată spre distrugerea acesteia. Un catalizator foarte important al acestei „opere” a fost dusmania ancestrală pe care o nutreste liberalismul apusean de sorginte iudeo-protestanta fata de Ortodoxie. Or,

Ortodoxia este religia majoritătii populatiei iugoslave. Liberalismul occidental a fost secundat în aceasta cruciada antiortodoxa de către centrele mondiale ale fundamentalismului islamic.

 -          Tradarea din partea Mosovei. Cremlinul şi-a trădat foştii săi aliaţi şi prieteni, lăsîndu-i

la cheremul Statelor Unite. Nu a scăpat de această soartă nici Iugoslavia care zadarnic mai spera în solidaritatea de sînge şi credinta din partea Rusiei. Eltin a avut la indemina toate mijloacele diplomatice (dreptul la veto în Consiliul de Securitate al ONU) şi militare (triada nucleară mostenita de la fosta URSS) ca să oprească tăvălugul militar americano-natoist, însă nu a făcut-o..

 -          Etno-teritorial. Spre deosebire de restul Europei, pentru peninsula Balcanică şi, mai

ales, pentru fosta Iugoslavie este caracteristică o intercalare teritorială etno-confesionala care se întalneşte doar în Caucazul de Nord, Noua-Guinee şi unele regiuni ale Africii. In munti s-au mai pastrat insulitele izolate ale populatiei bastinase(aromânii), iar în zonele de campie, în vaile şi defileurile intermontane – populaţia slava venita aici începand cu secolele VI-VII. Şi aceasta, la randul ei nu este repartizata uniform conform apartenentei etnice, ci sub formă de oaze izolate şi fasii intercalate în mijlocul unor regiuni dominate de alte etnii (de exemplu, oraşele dominate de bosani într-un mediu rural sarbesc din Bosnia şi Herţegovina).

Unul dintre factorii principali care au grabit colapsul Iugoslaviei a fost insa criteriul istorico-naţional după care a fost construită Federatia Iugoslava. Subiectii federali aveau hotarele trasate în corespundere cu aria asezarii unor etnii, precum slovenii, albanezii din Tinutul Autonom Kosovo-Metohia şi macedonennii care în trecutul lor istoric nu au avut niciodata statalitatea lor. Alţi subiecţi federali, precum Croatia, Muntenegru, Bosnia şi Hertegovina au avut o statalitate a lor sau o autonomie distincta şi foarte larga în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Serbia, după catastrofa de pe Cîmpia Mierlei a devenit pentru o perioadă de cîteva sute de ani un simplu paşalîc turcesc. Numai Muntenegrul, datorită inaccesibilităţii geografice şi caracterului războinic al locuitorilor săi, şi-a păstrat deplina independenţă (deşi au fost perioade cînd el a recunoscut formal suveranitatea otomană). Interesant este faptul că Muntenegrul a fost pînă la începutul secolului XX unicul stat din lume în fruntea căruia se afla un ierarh ortodox (mitropolitul). Mai mult decît atît: în graniţele unuia şi aceluiaşi subiect federal au fost impuse să coabiteze etnii şi confesiuni practic incompatibile (din anumite considerente legate de acelaşi trecut istoric): sarbii şi croaţii – în Croatia, sarbii şi albanezii - în Kosovo, sîrbii, macedonenii şi albanezii – în Macedonia, sarbii, românii şi ungurii – în Voivodina, sîrbii, bosanii şi croaţii – în Bosnia şi Herţegovina. Cea ce este caracteristic e că în toate aceste cazuri graniţele au fost trasate în aşa mod, încît sîrbii alcătuiau în regiunile date minoritatea. Luînd în considerare faptul că ei deţineau cel de al doilea Razboi Mondial poziţiile dominante în elita politică iugoslavă, devine clar că sîrbofobia şi aşa puternică la etniile conlocuitoare a mai căpătat un atu. In afara de cele mentionate mai sus trebuie sa mai adaug ca Iugoslavia s-a aflat la interferenta atat a mai multor sfere de influenta cat si mai multor civilizatii:

-         Catolico-protestanta apuseana, reprezentată pînă în secolul XX pe rînd de către Polonia, Venetia, Ungaria, Imperiul Habsburgic (din anul 1867 - imperiul Austro-Ungar), Germania hitlerista şi astazi de către Statele Unite (prin UE şi NATO). Interese aparte au avut în această regiune Italia fascistă (litoralul Adriaticii), Marea Britanie (Stramtorile, Grecia şi Cipru) şi Franţa (prin intermediul „Micii Antante” şi a „Înţelegerii Balcanice” ).

-         Ortodoxa, reprezentata initial de către Imperiul Bizantin, iar mai apoi - de Imperiul Rus. În diferite perioade ale Evului Mediu pentru o perioada scurta hegemonia locala a fost în mainile Serbiei lui Stefan Dusan sau a Bulgariei Asanestilor.

-         Islamica, reprezentată exclusiv prin Imperiul Otoman. În secolul opt, o încercare de penetratie musulmana din partea Califatului Arab a fost oprita de catre Bizant. Dupa catastrofele suferite de lumea crestină la Kosovo-Polje (Cîmpia Mierlei), Nicopole şi Vidin, turcii au pus mana pe Balcani pentru patru lungi secole. Astazi acest pericol persista prin aceeasi Turcie care, după Ataturk, s-a deghizat în vesminte laice etatiste şi nationaliste. Ankara însa a asteptat momentul oportun (colapsul URSS) pentru relansarea sa în Balcani. Exponenţii intereselor turceşti în regiune sînt regimurile din Kosovo, Albania, Bosnia şi Ciprul de Nord.

TRAGEDIA IUGOSLAVA Primele semne a ceea ce urma sa se intample mai tarziu au aparut imediat dupa moartea lui Tito,facandu-se simtite in Kosovo. Peste zece ani a urmat recidiva care a fost temporar stopată de către regimul lui Milosevici venit la putere in Serbia pe valul unei puternice miscari de revigorare a sentimentelor nationale sarbesti. Nord-Vestul catolic prooccidental (reprezentat prin Slovenia şi Croatia) a reactionat imediat, cerand revizuirea constitutiei Iugoslaviei şi transformarea ei într-o confederatie amorfa. SLOVENIA Primul subiect care a iesit din componenta federatiei iugoslava a fost Slovenia. Slovenia a fost unicul subiect federal cu o componenta monoetnica a populatiei (dupa deportarea din anul 1945 a minoritătilor germane si italiene). Din punct de vedera economic Slovenia era cea mai apropiata de standardele vest-europene. Mai mult decat atat, mentalitatea si caracterul national sloven era practic identic cu cel al cumpătatilor germani. Slovenii, pacifisti prin esenta, au pricinuit primele infrangeri armatei federale iugoslave care era considerata una dintre cele mai puternice din Europa. Festa federalilor le-a jucat-o redutabila pregatire militara pe timp de pace a populatiei civile promovata de catre fostul regim comunist.Caci dupa terminarea celui de-al II-lea Razboi Mondial, Iugoslavia a fost intr-o stare de permanenta alerta militara, deoarece exista pericolul unei invazii sovietice (de genul celor din Ungaria şi Cehoslovacia). De aceea, populatia civila a fost antrenata intr-un amplu program de exercitii militare si invatata să ducă un razboi de partizani si gherila urbana împotriva unor unităţi ale armatei regulate.

Slovenii, constiinciosi si disciplinati din fire au invatat foarte bine lectia şi, spre marea surpriza a federalilor, le-au pricinuit pierderi grele silindu-i să se retraga din republica lor. La această prima etapa a razboiului civil amestecul Occidentului de partea vre-uneia dintre parţile beligerante a fost inca minor. De aceea se poate de spus ca slovenii au fost singurii care au reusit de sinestatator sa-si castige independenta.După trei luni de la acordul de încetare a focului, slovenii îşi declara independenta(25 iunie 1991). Prima ţara care a recunoscut noul stat apărut pe harta lumii a fost Republica Federala Germana . O situatie şi reactie similara s-a făcut observata şi in Macedonia - unica republica ex-iugoslava in care fostul centru federal nu a intervenit în forţa,ea isi proclama independenta pe 17 septembrie 1991.

CROATIA Spre deosebire de Macedonia siSlovenia,Croatia a avut in trecut statalitate.Insa au ajuns relativ repede in sfera de influenta a puternicilor sai vecini.In trecut Croatia nu avea configratia de astazi,astfel asa se numea doar teritoril central din jurul Zagrebului,condusa de

un ’’ban’’,numit de regele Ungariei. Litoralul croat al Adriaticii (Dalmaţia) a fost timp de mai bine de o mie de ani obiectul „atentiei” din partea „Republicii Sfîntului Marcu” (Venetia). Slavonia (partea de nord a tarii), din punct de vedere teritorial-administrativ a fost un simplu comitat maghiar. Dalmatia a avut în trecut o numeroasa minoritate italiana, iar Slavonia – maghiara. O situatie deosebita s-a creat in teritoriile limitrofe cu cele care au apartinut Imperiului Otoman.Aici, pentru a-si proteja hotarele imparatii Habsburgi au organizat niste regimente de ’’graniciari’’,in care erau chemati sa slujeasca sarbii de cealalta parte a hotarului.Acestia fiind atrasi de facilitatile fiscale si sociale promise s-au mutat in noua patrie impreuna cu familiile lor.Asezarile lor se intindeau de-a lngul granitei si erau numite ’’Kraine’’. In timpul razboiului civil ce a urmat dupa decalararea independentei Croatiei,orasele mai mari din aceasta regiune: Knin,Vulkovar,Osjek au fost arena unor ciocniri sangeroase. Proclamarea independentei de stat a Croatiei la 25 iulie 1991,a pus in dificulate sarbii din Kraina.Aceata din cauza ca ei inca nu au uitat genocidulul la care au fost supusi in timpul celui de-al doilea razboi mondial,de catre Ante Pavelic cu scopul de ai izgoni din aceste teritorii. Presedintele Serbiei, Slobodan Milosevici era destul de bine informat ca să nu îşi dea seama de acest lucru. El conştientiza perfect de bine şi faptul că fosta Iugoslavie nu mai are nici un viitor. Iată de ce republicile, in care nu era prezentă o minoritate sîrbească substanţială, precum Slovenia şi Macedonia, au fost lasate să iasa din componenta federatiei fara o impotrivire serioasa din partea Belgradului.Miloşevici, pentru a rezolva situaţia creata, a procedat la crearea formatiunilor statale separatiste.Scopul strategic urmarit era ca după ce acestea se vor „afirma”, să se alipească „benevol” la statul care le-a plodit(Republica Sarbă din Kraina Republica Sarbă din Slavonia, şi „Republika Sarba” (de pe teritoriul Bosniei şi Herţegovinei). Calea aleasă de Miloşevici pentru îndeplinirea dezideratului naţional sarbesc („Serbia Mare”) a fost insa gresita. Crearea acestor „statalitati” le-a permis celor de la Zagreb şi Sarajevo să învinuiască Belgradul şi personal pe Milosevici de susţinerea separatismului, iar albanezilor kosovari – să revendice un statut similar. Ultimul presedinte iugoslav nu a ţinut cont de cîţiva factori şi a mai comis cîteva erori grosolane care au dus la catastrofa actuala:

-         Serbia nu dispunea de un potenţial militar în stare sa opuna rezistenţa in fata Occidentului sau de un scut racheto-nuclear (fie şi învechit) asemeni celui rusesc.

-         Miloşevici, care cunoştea bine istoria, a sperat că se va repeta situaţia din anul 1914 cand în apărarea Serbiei amenintata de iminenta invazie austro-ungara a venit Rusia.

-         Milosevici miza pe faptul că Europa Occidentala, în care dispozitiile pacifiste erau deosebit de puternice, nu va îndrazni să recurga la forţa, dar s-a inselat. Statele Unite au hotarat să testeze masina de razboi natoista care, dupa ce-a fost creata cu atatea eforturi şi cheltuieli, niciodata nu a fost folosita în practica. El, ca şi multi dintre politicienii rusi, a crezut că solidaritatea euro-atlantica nu este decît un bluf.

In perioada initiala, sarbii au reusit sa-si elibereze teritoriile la care pretindeau şi au creat un microstat separatist (Republica Sarbesca Kraina condusă de Milan Martici). Se părea ca s-a creat o situaţie similara cu cea din zonele „conflictelor inghetate”.Intre timp, insa, croatii au cumparat de la RFG zeci de tancuri ultramoderne „Leopard”, masini blindate, rachete şi piese de artilerie. Milosevici a cedat presiunilor politice şi economice din partea Apusului şi a procedat la sistarea ajutorului militar acordat sarbilor din Kraina. Contraofensiva croata din anul 1995 a fost rapida şi distrugatoare. Fortele sarbesti care aveau la dotare armament învechit sovietic,nu au fost în stare să reziste în faţa unui asemenea atac.Cei peste 200 mii de sarbi din Kraina au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei. Croatia a devenit, datorita epurarilor etnice din Kraina, un stat monoetnic.

Miloşevici a reacţionat foarte apatic la tragedia Krainei. Noua sa Iugoslavie, care s-a redus la Serbia şi Muntenegru, se zbatea în ghiarele blocadei economice impuse de către SUA şi acolitii sai din NATO şi UE. Sarbii, neobisnuiţi cu lipsurile, au început să dea semne de oboseala. Occidentul a inţeles ca o interventie militara nu va intimpina o impotrivire prea mare.

BOSNIA SI HERTEGOVINA Situaţia din Bosnia şi Hertegovina era şi mai complicata. Aici sunt prezente intr-un spatiu restrans toate ingredientele cocteilului iugoslav. Nu in zadar Bosnia şi Hertegovina era numita „Iugoslavia în miniatura”. Orasele mari erau populate mai ales de bosanii musulmani, iar regiunile rurale – de către sarbii ortodocşi. Hertegovina, la randul sau, era un fief al croatilor. De-a lungul granitei cu Serbia se intindea o fasie aproape neintrerupta de localitati cu populatie predominant musulmana. Din cauza acestor factori, razboiul civil din Bosnia s-a deosebit prin cruzimea şi ferocitatile comise de către toate partile beligerante. Totul s-a amestecat în Bosnia, de nu mai intelegea nimeni nimic. Musulmanii milionarului Abdici luptau de partea sarbilor împotriva confratilor lor de religie condusi de Izetbegovici. Impotriva sarbilor lui Karagici bosanii şi croaţii luptau cot la cot, însă, în spatele frontului, la Mostar (Hertegovina), tot cu acelasi entuziasm ei se nimiceau reciproc. Razboiul din Bosnia a fost un adevarat rai pentru mercenarii, teroristii si idealistii de toate nuantele etnice, politice şi confesionale. Zeci de mii de mojahezi din toate colţurile lumii islamice au participat la lupte de partea bosanilor. De cealalta parte a frontului – mii de voluntari şi mercenari veniţi din republicile ex-sovietice. Initiativa, la inceput, a fost ca si în alte parti de partea sarbilor care erau superiori adversarilor lor din punct de vedere tehnic, al pregătirii militare şi al moralului de luptă. La dispoziţia lor se aflau arsenalele armatei federale iugoslave din Bosnia. Principalele oraşe bosniace puteau fi lesne luate cu asalt. Şi-a spus cuvantul insă nehotararea liderilor sarbi şi, în primul rand, a lui Miloşevici. Teama de reacţia negativă din partea Occidentului i-a făcut pe aceştia sa ezite şi, în ultima instanţa, să capituleze. In Serbia şi Muntenegru, prelungirea conflictului din Bosnia a avut efecte catastrofale asupra economiei. Ţara a fost blocata etans din toate partile. Aliatii de ieri, dorind sa acumuleze puncte în fata Apusului (în vederea aderarii la NATO şi UE), au inchis granitele cu noua Iugoslavie şi au pus aerodromurile lor militare la dispoziţia SUA şi NATO. Tergiversarea conflictului cauzata de nehotărîrea şi şovăiala Belgradului a dus la pierderea razboiului.Inflaţia galopanta, şomajul în crestere, deficitul de produse de prima necesitate şi propaganda virulentă din partea organelor mass-media apusene şi-au spus cuvantul: dispoziţiile pacifiste şi impaciuitoriste au început sa domine societatea iugoslava. Din interiorul federatiei doi subiecţi - Muntenegru şi Kosovo - manifestau tendinte centrifuge din ce în ce mai pronuntate (care în Kosovo au degenerat într-un razboi de gherila). Milosevici, din cauza caracterului saau nehotarat, a cedat în fata presiunilor. La Rambouilles, în anul 1992 el isemneaza propria sa Malta: Iugoslavia se obliga să nu mai susţina cu armament, voluntari şi provizii miliţiile sarbeşti din Republica Srpska din Bosnia. Aceasta a însemnat pentru sarbii bosniaci condamnarea la moarte, deoarece adversarii lor musulmani şi croaţi erau în continuare alimentati din belşug cu toate cele necesare de catre sponsorii lor din Occident şi Orientul Apropiat. Chiar şi în aceste conditii, trupele sarbilor conduse de catre ireconciliabilii Radovan Karagici şi Radko Mladici repurtau victorie după victorie (Tuzla şi Serebrenita), dar acestea erau ultimele zvacniri ale elanului lor ofensiv. Miloşevici şi aliaţii sai din diasporă accepta misiunea „pacificatoare” SUA-NATO. „Pacifistii” apuseni (trupele KFOR) inarmati pana în dinti au invadat Bosnia şi i-au eliminat

pe sarbi din teritoriile pe care le controlau şi chiar din capitala lor Pale. Au fost încheiate acordurile de la Dayton care au însemnat capitularea neconditionată a sarbilor bosniaci. După ce au controlat aproape 90% din teritoriul Bosniei, ei sunt nevoiti să se mulţumeasca doar cu 49%. Din oraşele mari, în mainile lor a rămas numai Banja Luka, iar teritoriul de-a lungul frontierei cu Serbia a fost retrocedat musulmanilor. Acest fapt excludea pe viitor orice încercare de a se uni cu patria-mamă. Privitor la Kosovo s-a scris destul şi de aceea nu am să mă opresc în amanunt la acest capitol al tragediei iugoslave. Şi aici, s-a repetat scenariul croat şi bosniac: un inceput în forţa finalizat cu o capitulare rusinoasa. Toate aceste infrangeri si cedari pe plan extern combinate cu greutatile social-economice şi politice din interior au adus pana la urma la pierderea fostei popularităţi a lui Miloşevici. Tragedia culmineaza în anul1999 cu bombardamentele natoiste ale Iugoslaviei şi retragerea fortelor de ordine sarbesti din Kosovo.Un lucru este cert: hecatombele de jertfe din răndurile civililor albanezi provocate de poliţia şi armata sarbă nu sunt decat un mit bine mediatizat de către organele de informare în masa din Occident. Sutele de mii de transfugi albanezi au existat în realitate, insă exodul lor a fost provocat de zvonurile panicarde impraştiate de catre aceleaşi organe mass-media. Politittii şi militarii sarbi nu au alungat pe nimeni din casele lor, ci dimpotrivă, au depus toate eforturile ca sa opreasca valul de refugiati pentru a nu da motive de a fi învinuite de promovarea unor epurori etnice. Pe nimeni insa nu-i interesa adevarata stare de lucruri, caci Washingtonul demult trecuse Serbia in catastiful tarilor care trebuiau desfiintate sau reduse la statutul de provincii obediente. In Kosovo, trupele de ocupaţie KFOR au permis teroristilor albanezi să procedeze nestingherit la epurari etnice şi, cu mici exceptii, toate localitătile kosovare au devenit pur albaneze. Sarbii din Kosovo au părăsit locurile natale de teama iminentei rafuieli care îi ameninţa.  

Muntenegru Dupa criza din Kosovo, o alta etapa a destramarii Iugoslaviei a avut loc in mod pasnic la 21 mai 2006, in urma referendumului din Muntenegru, in care adeptii independentei micii republici, in frunte cu primul ministru Milo Djukanovici, au castigat 55,4% dintre sufragiile electoratului muntenegrean. Discutabila ramane impunerea de catre UE a pragului de 55%, stabilit in ideea de a elimina orice echivoc in legatura cu un act politic major. Prezenta a 85% din electoratul muntenegrean a dovedit interesul major al populatiei pentru viitorul republicii. Care au fost motivele acestui divort de catifea? Principalul motiv il constituie intreruperea de catre Comisia Europeana a negocierilor cu Belgradul, ca urmare a obstacolelor pe care le intampina Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavie in a-i captura pe Karadzic si Mladici. Opozantii independentei au sustinut ca mica republica nu va rezista din punct de vedere economic fara Serbia, teorie care poate fi demontata. Independenta Muntenegrului duce la pierderea de catre Serbia a oricarui acces la Marea Adriatica. Evolutiile ultimului deceniu si jumatate au demonstrat si ca micile tari pot face fata mai usor dificultatilor economice decat tarile medii sau mari. Nu in ultimul rand, UE a declarat ca va relua negocierile de aderare cu noul stat independent. Cei care sunt surprinsi de independenta Muntenegrului uita sau nu cunosc faptul ca aceasta republica a avut o traditie istorica a independentei mult mai bogata decat alte tari care s-au desprins din Iugoslavia titoista in perioada 1991-'95, precum Croatia, Slovenia, Bosnia sau Macedonia, tari care trebuie sa rascoleasca serios in tratatele de istorie medievala timpurie pentru a descoperi urme de viata

statala independenta. Muntenegrul a fost singura zona din Balcani care si-a mentinut independenta fata de Imperiul Otoman si a carui dinastie a condus mica tara pana in 1918.

Aceasta a fost o scurta prezentare a evinementelor ce s-au desfasurat la inceputul anilor ’90 si care prin cruzimea lor au zguduit Europa.In acelasi timp acele evenimente au schimbat si raportul de forte,nu numai in peninsula Balcanica,dar si in intreaga Europa. Dupa parerea mea ar fi gresit daca am crede ca odata cu declarea independentei Muntenegrului s-a incheiat si procesul de destramare a Iugoslaviei,pentru pentru ca problema regiunii Kosovo se afla in continuare in suspensie, iar exemplul muntenegrean nu va face decat sa intareasca aspiratiile de independenta ale albanezilor kosovari, care, in cazul unui referendum, ar obtine cu mult mai multe voturi decat a fost cazul in Muntenegru.

Bibliografie:

www.wikipedia.org

www.evinementul.ro

www.euractiv.ro

’’Destramarea Iugoslaviei’’ Nicolae Nitu,Iulian Nitu,Colectia GeoPolitica 2006,Bucuresti