Despre vers Boris Tomaşevski

IConform lui Boris Tomaşevski problematica materiei poeticii consta în alegerea

operelor de arta pe care se bazează studiul ( “problema volumuluimateriei propus pentru a fi studiat”), dar şi în precizarea limitelor fenomenelor care urmează a fi studiate.

Dacă prin “ritm” înţelegem orice sistem fonic organizat în scopuri poetice atunci orice produs al vorbirii umane va fi materie pentru ritmică dacă ajută la crearea unui efect estetic şi dacă se organizează într-un mod particular în vers.

Noţiunile de vers şi metru sunt caracteristice poeticii, existând o legatură puternică între ele, metrul fiind caracteristica distinctivă a versului în raport cu proza.

Deşi normele metrice sunt în continuă schimbare, unele fiind abandonate, altele canonizate, poezia rămâne tradiţională. Deşi principiile metrice diferă de la popor la popor, de la o limbă la alta, traducatorii de poezie reuşesc să traducă versul prin vers chiar dacă normele metrice specifice limbii de origine sunt diferite de cele ale limbii traducerii.

Versurile, prin înşiruirea lor, evidenţiază un caracter ritmic prin norma metrică mai mult sau mai puţin clară. Deasemenea această normă metrică depinde şi de posibilităţile naturale ale limbii, reuşind să le favorizeze sau să le defavorizeze.

Sistemul metric este rezultanta unor factori precum: tradiţia, educaţia şi preferinţele auditoriului literar şi a legilor echilibrului estetic.

Versul clasic rusesc are ca şi componenţă un sistem metric bazat pe numărul accentelor canonizate(metrice). Aceste accente nu pot fi sesizate în timpul unei lectri normale(în cursul declamaţiei), ci în timpul scandării, scandare care ne dezvăluie legea de construcţie utilizată în aceste versuri.

Scandarea poate fi şi tacută, devenindun act automat pentru cititorul antrenat, ea impunând o rostire a versurilor într-un anumit mod nuit declamaţie.

Metrul însoţeşte perceperea versurilor, rostirea acestuia impunându-ne o scandare cu voce tare, pretinzând o diviziune vocală profunda a discursului în unităţi elementare.

Ritmul se află la polul opus deoarece nu este legat de scandarea artificială ci impune o pronunţare reală, spre deosebire de metru fiind pasiv, adică nu generează vers ci versul îl generează.

În timp ce metrul poate fi doar recunoscut şi reprodus, ritmul este perceput şi de auditoriu care nu cunoaşte neapărat normele subdiacente ale versului(sunt persoane sensibile la ritm dar care nu sunt în stare să diferenţieze troheul de iamb, etc.)

II.Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se pune problema calităţii sunetelor

unui vers care crează faptul eufonic. Versurile sunt studiate din punct de vedere al armoniei şi al instrumentaţiei lor, iar acest lucru duce la “interpretări prea literale ale cuvântului eufonie”. Boris Tomaşevski susţine că toate sunetele vorbirii umane au calităţi muzicale, diferenţa constând în calităţile articulatorii ale rostirii. Discursul eufonic este un discurs uşor de rostit, pe cand cel nearmonios face rostirea mai grea, punând într-o poziţie incomodă organele vorbirii. Din această cauză eufonia internaţională nu există, articularea fiind diferită de la o limbă la alta.

Rima nu este doar un ornament sonor al versului ci mai degrabă un factor organizator al metrului, aceasta împărţind discursul în versuri, marcându-le sfârşitul.

În timp ce rima este un factor al metrului (ajutând la perceperea descompunerii metrice a limbii poetice), faptele eufonice aparţin ritmului (ele conferă impresia de descompunere a versului şi de corelare între parţişe sale).

Grammont a dezvoltat o teorie a functiei ritmice, a corespondenţelor fonice sub numele de “armonie a versului” care reuneşte notiunea de regularitate eufonică cu cea a corespondenţelor ritmice, dar acest termen poate crea confuzii datorită analogiei cu fenomenele desemnate cu acest nume în muzică sau a întrebuinţarii metaforice a termenului.

Armonia împarte discursul în perioade ritmice (disimilare) şi crează impresia de analogie între părţile astfel formate(asimilare). În concluzie eufonia trebuie să aibă un sistem închis de repetiţii sonore succesive, rezultând de aici două situaţii:

Sunetele alternează în cadrul fiecărei diviziuni ritmice, urmând ordinea diviziunii iniţiale, rezultând o alternanţă de sunete în interiorul diviziunii (eufnie-ciclică).

Fiecare diviziune respectă o monotonie proprie (monotonie-contrast).

Exemplu: romanţa lui Puşkin despre Cavaler И…..e bI…..bI O…..e O…...e

И…..o и…...o O(a)… и a……и

Aceste fenomene nu sunt constante,ele nu sunt aceleaşi în diferitele versuri,incercând sa se realizeze în unele locuri,susţinând inerţia generală a ritmului.

Exemplu : monotonia-contrast bI_____bI e______e a_____a e______eEfectul de descompunere a versului poate fi obţinut în mai multe moduri, de

exemplu prin analogia vocalelor accentuate apărând în măsurile pare din versurile impare şi rimate în strofe:

exemplu: versul 1: o-oversul 3: o-oversul 5: и-иversul 7: и-и

III.Problema versificaţiei poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, unul

fiind modul în care se organizează fraza, cum se crează etalonul ce ajută la divizarea în versuri adiscursului. Pentru a desluşi acest lucru trebuie studiată intonaţia versului. Declamaţia este singura care permite o analiză experimentală darchiar şi aşa un poem poate fi recitat în mai multe feluri fără a i se încălca integritatea etetică, deoarece

realizarea intonaţiilor are o libertate mai mare decât cea a accentelor lexicale. Opera literară nu oferă indicaţii asupra intonaţiei sale, permiţând astfelo interpretare liberă.

Intonaţia operei poate fi reconstituită prin analiza sintactică. Pentru a reconstitui intonaţia estetică putem să ne bazăm pe studiul formelor metrice văzute din punctul de vedere al constructiei sintactice.

Metrul este măsura clară a împarţirii limbii poetice în segmente intonaţionale echivalente pentru că el ne dă indicaţii asupra egalităţii versurilor.

Constanta accentuată la sfârşitul unităţii ritmice are o valoare pentru frază şi nu pentru silabă, deoarece silabele silabele accentuate şi neaccentuate sunt echivalente în interiorul versului.

Fenomenul de sonoritate finală se explică numai prin organizarea versului în fraze.

Accentele non-metrice apar în general în momentul intonării initiale. Ele sunt mai frecvente la începutul versului deoarece acesta coincide cu începutul frazei.

IVFenomenele care se produc în interiorul versului trebuie privite din trei puncte de

vedere: Dpdv al construcţiei individuale a unui vers particular (“ritmul” –

Belîi). Dpdv al manifestării prin acest fapt individual a unei legi metrice tradiţionale. Dpdv al formelor particulare în operele unui poet.

Impulsul ritmic diferă de metru fiind mai putin rigid: el nu defineşte alegerea absolută a formelor particulare (“iamb”-“non-iamb”,”non-iambul” fiind interzis în seria ”iambilor”) ci doar preferinţa pentru anumite forme.

În plus,impulsul ritmic domină întreg complexul de fenomene care au o valoare estetică potenţială. Supunându-se impulsului ritmic, poetul organizează discursul după legile ritmului vorbirii mai degrabă decât dupa regulile tradiţionale deoarece sunt mult mai interesante pentru observator.

Termenul de “vers liber” indică o abatere de la normele tradiţionale, având o caracteristică negativă deoarece reprezintă absenţa unei tradiţii metrice rigide, având un număr nelimitat de variaţii. Cu toate acestea există tipuri particulare de versuri libere ce au o dominantă metrică.

Versul liber nu poate fi clasificat, nu poate avea o formulă generală, ci doar forme particulare, tocmai pentru că acesta se bazează pe încălcarea tradiţiei, a normelor fixe. „Trebuie să căutăm o normă medie şi să studiem amplitudinea abaterii care studiază fiecare formă în raport cu această normă”.

Andruşcă LoredanaAnul I ,română-engleză