Despre fibrele de lana, Maria Valcu

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

CUPRINS – LÂNA. PĂRURILE ANIMALE

IV. LÂNA. PĂRURILE ANIMALE pag.

IV.1. IMPORTANŢA ŞI RĂSPÂNDIREA OVINELOR PE GLOB

2

IV.2. ORIGINEA, FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA

RASELOR DE OI

3

IV.2.1. OAIA MIGREAZĂ PRIN LUME 6

IV.2.2. RASE DE OI 11

IV.3. PRIMELE INFORMAŢII PRIVIND FOLOSIREA

LÂNII

22

IV.3.1. LÂNA PE CONTINENTUL EUROPEAN 22

IV.3.2. FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA MERINOSULUI 23

IV.4. PĂSTORITUL ŞI TRANSHUMANŢA ÎN ROMÂNIA 26

IV.5. LÂNA ŞI ARTA 28

IV.5.1. LÂNA – COMPONENTA PRINCIPALĂ A COSTUMULUI POPULAR ROMÂNESC

30

IV.6. ISTORIA PRELUCRĂRII LÂNII 33

IV.6.1. TEHNICA PRODUCERII FIRELOR ŞI ŢESĂTURILOR

36

IV.6.2. DEZVOLTAREA INDUSTRIEI LÂNII ÎN RUSIA 45

IV.7. PĂRURI ANIMALE 53

IV.7.1. CAPRA KAŞMIR 55

IV.7.2. CAPRA ANGORA 57

IV.7.3. CĂMILA 60

IV.7.4. LAMA 64

IV.7.5 ALPACA 67

IV.7.6. YAK 68

IV.7.7 IEPURELE ANGORA 69

IV.7.8 MUFLONUL EUROPEAN 72

IV.8. MORFOLOGIA FIBREI DE LÂNĂ 75

IV.8.1. FORMAREA FIBREI DE LÂNĂ DIN PUNCT DE VEDERE BIOLOGIC

75


IV.8.2. STRUCTURA HISTOLOGICĂ A FIBREI DE LÂNĂ 78

IV.9. PROPRIETĂŢILE FIBRELOR DE LÂNĂ 84

IV.10. CLASIFICAREA LÂNII 92

IV.11. CLASIFICAREA PRODUSELOR FINITE DIN INDUSTRIA LÂNII. DOMENII DE UTILIZARE

100

IV.11.1. ŢESĂTURI 100

IV.11.2. TRICOTAJE 107

IV.11.3. PÂSLE 107

IV.11.4. PĂLĂRII 108

IV.11.5. TEXTILE NEŢESUTE 109

IV.12. PRELUCRAREA PRELIMINARĂ A LÂNII 110

IV.12.1. ELIMINAREA IMPURITĂŢILOR 110

IV.12.2. DESFACEREA, DESTRĂMAREA ŞI

AMESTECAREA FIBRELOR

117

BIBLIOGRAFIE 140

IV. LÂNA. PĂRURILE ANIMALE IV.1. IMPORTANŢA ŞI RĂSPÂNDIREA OVINELOR PE GLOB Creşterea ovinelor a constituit din timpuri străvechi o îndeletnicire de bază a

multor popoare. Structura de rasă a efectivelor şi metodelor de creştere au

înregistrat o evoluţie continuă, în raport cu cerinţele urmărite, diferite de la o

etapă la alta.

Din activitatea de creştere a ovinelor rezultă produse importante, reprezentând

materii prime pentru industria textilă – lână, pielicele, blănuri şi piei, dar şi

produse alimentare cu valoare nutritivă foarte ridicată– carne şi lapte.

Ovinele necesită, comparativ cu alte specii, cerinţe în general mai reduse în ceea

ce priveşte adăpostul, hrana şi îngrijirea. De asemenea, ele folosesc o serie de


resurse furajere care nu pot fi valorificate optim de către alte specii de animale

de fermă.

Specia ovină este caracterizată prin rezistenţă şi capacitate ridicată de adaptare

la condiţiile de mediu, ceea ce a determinat răspândirea ei pe zone întinse ale

globului, cu caracteristici geoclimatice foarte diferite. Cu toate acestea, specia

este sensibilă îndeosebi la variaţiile mari de umiditate şi temperatură, în sensul

că atât climatul umed şi rece, cât şi cel umed şi cald, exercită o influenţă

negativă asupra sănătăţii şi productivităţii oilor, limitând aria de răspândire.

Zonele cele mai favorabile şi mai intens populate cu ovine sunt cele cu climat

temperat şi oceanic, cuprinse între latitudinea nordică şi sudică de 400. Zonele cu

climat cald şi semiarid sunt mai propice pentru creşterea raselor de oi cu lână

fină şi de pielicele. Cea mai largă arie de răspândire aparţine oilor din rasa

Merinos, care s-au extins în ambele emisfere, în jurul paralelei 400, în zonele

delimitate de izotermele medii anuale de 10 şi 200C şi cu precipitaţii atmosferice

cuprinse între 250 şi 700 mm anual.

Zona mediteraneană, caracterizată, de asemenea, prin condiţii climatice foarte

favorabile, se remarcă printr-o dezvoltare accentuată a creşterii ovinelor.

În zona ecuatorială şi a tropicelor, cu excepţia unor podişuri înalte din America

Latină, Africa şi Asia, numărul ovinelor este foarte redus.

În condiţiile climatului oceanic din Marea Britanie s-au format rase precoce de oi,

care s-au răspândit pe zone întinse ale globului cu condiţii prielnice, cum sunt:

Noua Zeelandă, S.U.A., Australia etc., fiind crescute atât în varianta originală, cât

şi prin încrucişări, între ele sau cu alte rase.

În Europa, în ţările din centrul şi vestul continentului, se cresc îndeosebi rase şi

tipuri de carne şi de carne-lână (Marea Britanie, Germania, Franţa, Polonia,

Italia) rase de lână fină (Spania, Ungaria). În sud-estul Europei (România,

Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia) se cresc rase de diferite tipuri

morfoproductive: de lână fină, de lână-carne, de lână groasă-lapte, de pielicele.

În unele ţări de pe continentul asiatic (Rusia, Georgia, Iran, Afganistan,

Mongolia), pe lângă rasele de pielicele se cresc şi rase primitive, exploatate în

scopuri multiple: lână groasă pentru covoare, lapte, carne.


În America de Sud, cele mai importante ţări crescătoare de oi sunt Argentina şi

Uruguai.

În nordul Africii efectivul de oi este scăzut, fiind constituit îndeosebi din rase

primitive exploatate pentru lână groasă, lapte şi carne. În sudul Africii, condiţiile

de climă favorizează creşterea oilor cu lână fină şi a raselor de pielicele.

Pe teritoriul ţării noastre, dezvoltarea creşterii oilor a fost favorizată atât de

condiţiile agro-climatice, cât şi de factorii socio-economici. Configuraţia

geografică, existenţa unor suprafeţe întinse de păşuni şi climatul temperat au

determinat răspândirea acestei specii pe întreg cuprinsul ţării, incluzând toate

zonele de relif.

Ovinele care se creşteau înainte de cel de-al doilea război mondial, reprezentate

îndeosebi de Ţurcană şi Stogoşe şi, în măsură mai mică, de Ţigaie, erau mai

puţin productive, dar rustice, rezistente la intemperii şi puţin pretenţioase la

condiţiile de întreţinere.

La sfârşitul secolului trecut s-au făcut primele importuri de Merinos, iar odată cu

acestea s-au intreprins acţiuni de ameliorare a rasei Ţigaie, din care s-au obţinut

primele efective de oi Spancă. În aceiaşi perioadă s-au făcut primele importuri de

oi Karakul, în scopul ameliorării pieliceleor obţinute de la oile locale Ţurcane

negre şi brumării.

IV.2. ORIGINEA, FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA

RASELOR DE OI

Oaia a fost prin excelenţă animalul domestic al epocii neolitice (5 000... 25

000 înainte de Christos), astfel încât este plauzibilă ideea că folosirea lânii a

precedat folosirea celorlalte fibre textile [1].

În literatura de specialitate există dovezi că, în epoca pietrei şlefuite, au apărut

primele oi domestice, provenind din unele forme sălbatice ale genului ovis,

subfamilia Ovidae, subordinul Paricopitata, aceasta fiind una din realizările

omului neolitic. Cei mai mulţi dintre cercetători apreciază că oile domestice au o

origine monofiletică. Stabilirea originii oilor este o problemă dificilă, având în

vedere că, la nici o altă specie de animale, nu au existat atât de multe dislocări,


încrucişări şi amestecări. Se apreciază însă că majoritatea raselor domestice au

descins din rasele sălbatice Muflon (figurile IV.1 şi IV.2), Arkar (figura IV.3), Urial

(figura IV.4), Argal (figurile IV.5 şi IV.6) şi oaia de munte (figura IV.7), toate

aparţinând genului ovis. Acesta prezintă interes practic deosebit, dar şi teoretic,

deoarece formele sălbatice a acestui gen trăiesc şi azi în Europa de Sud (Sicilia,

Corsica, Sardinia), în Asia Mică şi Asia de Nord, în Africa şi în America de Nord.

Fig. IV.1. Muflonul european

Fig. IV.2. Rase de oi Muflon


Fig. IV.3. Arkarul

Fig. IV.4. Rase de oi Urial

Fig. IV.5. Argalul


Fig. IV.6. Rase de oi Argal

Fig. IV.7 Oaia de munte

Procesul de domesticire a început cu cca 6 000 de ani înainte de Christos, a

durat câteva mii de ani şi a avut loc în diferite zone ale globului, dar nu în acelaşi

timp. Zonele în care se consideră că a avut loc domesticirea oilor sălbatice sunt

sudul Europei (pentru Muflonul european, care trăieşte în munţii Corsicii şi

Sardiniei, în turme de 50-80 capete conduse de un mascul), sud-vestul Asiei

(pentru Arkar care trăieşte în stepa din răsăritul Mării Caspice, în Tibet şi Iran şi

Urialul din partea de nord-vest a Indiei), Asia Centrală (pentru Argal) şi locurile

stâncoase din partea de nord-est a Siberiei, Kamceatka şi Alaska pentru oaia de

munte, care se aseamănă în multe privinţe cu Argalu [1]. Zona de răspândire a

Arkarului este considerată ca cel mai vechi şi mai important centru de


domesticire a oilor. Aici s-au format rasele cu coadă lungă care s-au răspândit, la

început, în Africa de Nord şi în sudul Europei, de unde s-au extins apoi spre

centrul continentului, împingând spre nord formele domestice provenite din

Muflon. Din această formă provin atât rasele cu coada lungă Ţurcană, Ţigaie şi

Merinos, cât şi rasele cu coadă groasă, al căror reprezentant este rasa Karakul.

Se consideră că domesticirea oilor a avut loc în timpuri preistorice, cu circa 6 – 8

mii de ani înaintea erei noastre. Etapele domesticirii au fost, ca şi în cazul

celorlalte specii domestice, următoarele: captivitatea, îmblânzirea şi apoi

domesticirea propriu-zisă. Unele date susţin că, în epoca de bronz, omul ştia să

transforme laptele în brânză şi să facă ţesături de lână, ceea ce denotă

urmărirea unui scop utilitar în procesul domesticirii oilor. După ce oaia a devenit

un animal util pentru om, ea a început să constituie un mijloc de schimb, ceea ce

a contribuit, alături de ceilalţi factori, la diversificarea speciilor de ovine

domestice.

În urma domesticirii şi a selecţiei îndelungate, oile au suferit în timp modificări

importante, atât cu caracter fiziologic, cât şi morfologic. Sub acest din urmă

aspect, transformările cele mai importante privesc îmbrăcămintea piloasă, care la

oile domestice a primit însuşiri şi proprietăţi textile, ce nu apar la rasele sălbatice.

IV.2.1. OAIA MIGREAZĂ PRIN LUME Din îndepărtata preistorie omul foloseşte pentru îmbrăcămintea sa pieile şi lâna

oilor. Este probabil că prelucrarea îmbrăcămintei a început cu torsul lânii înainte

de cel al inului. La început omul s-a împrietenit cu oaia nu pentru lână, ci pentru

carne, grăsime, lapte, brânză. Brânza de oaie a fost apreciată de însuşi Homer

ca fiind foarte gustoasă. Aceleaşi aprecieri le aduc, astăzi, popoarele muntene

din Caucaz, pescarii din Islanda, dar şi europenii.

Cele mai vechi izvoare europene menţionează faptul că, după inundaţiile mari,

se aduceau oile peste ogoare pentru a introduce în pământul moale seminţele de

greu împrăştiate, ceea ce fac astăzi, în câmpiile de orez ale Filipinelor, bivolii.


Folosirea lânii pentru îmbrăcăminte a început în timpuri biblice, ţesături de lână

găsindu-se în Europa de Nord, Grecia, Roma.

Creşterea propriu-zisă a oilor în Europa a început în Spania şi chiar în Italia, abia

în secolul al XIV-lea. Este faimoasă oaia spaniolă Merino, adusă acolo de arabi,

de pe coasta de nord a Africii, fiind considerată deschizătoarea producţiei de

lână din întreaga lume. Aceasta a devenit parte indispensabilă a marilor latifundii

şi a împiedicat foarte mult dezvoltarea agriculturii. Grandii de Spania aveau un

privilegiu special de păşunat, care le permitea să-şi plimbe turmele pe orice

domeniu, fără niciun fel de consideraţie pentru proprietarul domeniului.

Cam în aceiaşi perioadă, ca şi în Spania, poate chiar mai devreme, ţeserea lânii

s-a dezvoltat şi în Italia. Ea a devenit cea mai importantă meserie, încă din cea

de-a doua jumătate a Evului Mediu. Odată cu manufactura mătăsii, ea constituie

puterea şi gloria Florenţei. Însemnătatea pe care o avea ţesătoria de lână la

finele veacului al XV-lea pentru industria textilă se desprinde din mărturisirea lui

Vasaris, biograful artiştilor din timpul Renaşterii, referitoare la faptul că tânărul

Michelangelo, pe care părinţii l-au dat să înveţe meserie într-o ţesătorie de lână

şi mătase, trebuia să-şi ascundă pasiunea pentru pictură, deoarece părinţii

considerau că meseria de artist este nedemnă pentru un urmaş al contelui

Canossa, dar nu se ruşinau de meseria de ţesător.

Florentinii aveau crescătorii de oi, care, însă, nu acopereau nevoile, fiind obligaţi

să importe lână. În schimb, spaniolii aveau lână din belşug, dar până în anul

1760 exportul de oi Merinos din Spania a fost interzis. Regele, însă, nu era legat

de această interdicţie. În anul 1723, un suedez a reuşit să obţină de la regele

Filip al V-lea, ca semn de deosebită mărinimie, îngăduinţa să exporte o mică

turmă de oi Merino. Prin acest gest, monopolul spaniol a fost rupt, deşi oile

Merino s-au răspândit în Europa abia după ridicarea interdicţiei de export [IV.2].

Când a început Petru cel Mare înnobilarea oii ruseşti, el a adus exemplare de

prăsilă din Prusia, întrucât Spania avea interdicţie, iar oaia din Germania era

considerată valoroasă. Înşişi nemţii se gândeau la îmbunătăţirea rasei de oi,

astfel încât prinţul Xavier de Saxa a importat, în anul 1765, 92 de berbeci şi 120

de oi din Spania. Acest început a avut succes, ţesătorii saxoni dispunând de


propria lor lână. În anul 1799, contele Magnis a introdus un număr de oi Merino

în Silezia. În Prusia, oile Merino au fost introduse de Albert Thaer, renumitul

reformator al agiculturii, la începutul secolului al XIX-lea, dar nu din Spania, ci din

Franţa. Thaer a început creşterea oilor pe moşia sa din Moglin. El s-a străduit să

obţină o lână fină, pentru care a făcut, timp de 4 ani, încrucişări ale diferitelor

varietăţi şi a obţinut, în sfârşit, în anul 1820, un berbec care corespundea tuturor

exigenţelor lui. În anul 1826, Thaer a scos la licitaţie 160 de berbeci şi 194 de oi,

care au fost vândute cu uriaşa sumă de 15 510 taleri, ceea ce atestă preţuirea

noii varietăţi.

Când abolismul era în floare, oaia Merino era foarte apreciată, deoarece

industria lânii trebuia să asigure îmbrăcăminte pentru soldaţi şi funcţionari. În

Franţa, oaia Merino a apărut doar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar

în Anglia chiar mai târziu, în 1791, când ţesătoria engleză de lână deţinea,

incontestabil, primul loc în lume. Ideea că bunăstarea Angliei se bazează pe lână

datează din acele timpuri. Printr-un decret al regelui Carol I se prevedea ca lordul

cancelar să prezideze şedinţele Camerei Lorzilor aşezat pe un sac cu lână. Un

alt decret prevedea ca morţii să fie îngropaţi în giulgiu de lână, aşa cum prescria,

de altfel, şi legiunea egipteană ca morţii să poarte „giulgiu de lână”.

Până la mijlocul veacului trecut, în toate ţările europene, acolo unde existau

condiţii favorabile, s-au dezvoltat crescătorii proprii de oi. Dar, cel mai mare

succes în creşterea lor l-au avut Anglia şi Scoţia. Englezii s-au priceput cel mai

bine să folosească moştenirea spaniolă. Ei au crescut diferite varietăţi, unele

pentru lână, altele pentru carne, iar din celebra varietate „Crossbred” au obţinut

ambele produse. Dar, oaia a fost şi „centrala electrică” a străbunilor noştri,

întrucât din seul ei se făceau lumânări, mai întâi din seu, apoi din stearină.

În secolele XVI şi XVII, când europenii şi-au lărgit posesiunile lor transoceanice,

ei nu s-au gândit la o colonizare sistematică a noilor ţări. Îi mâna doar pofta de

aur şi de mirodenii. Toate plantele şi animalele aduse peste ocean au servit, la

început, numai pentru nevoile expediţiei. Astfel, a fost o simplă întâmplare că, pe

lângă cal, taur, porc, capră, a fost adusă în lumea nouă şi oaia. Ea a făcut

călătoria cu prima flotilă a lui Columb. Clima s-a dovedit, însă, nepotrivită,


deoarece oilor nu le place climatul depresiunilor umede, ci le priesc doar zonele

uscate şi înalte. Abia la mijlocul secolului al XVI-lea, oaia a fost stabilizată cu

succes în La Plata şi, în acelaşi timp, în Peru. A ajuns apoi în America de Nord,

prin Mexic, odată cu primii misionari. Când au început englezii colonizarea

Virginiei, la sfârşitul secolului al XVI-lea, au găsit oaia acolo. La fel şi primii

colonizatori olandezi în Africa de Sud au descoperit acolo oaia. Hotentoţii

creşteau o varietate numită „coadă groasă”, aceiaşi pe care o preţuiesc atât de

mult triburile caucaziene şi locuitorii stepelor eurasiene. Trebuie să fi fost destul

de greu pentru aceste oi să călătorească din Asis în Colonia Capului, din cauza

cozii groase, formată dintr-o pungă de grăsime, cât un pepene verde mare.

Drumul a fost parcurs prin răsăritul Africii, tocmai prin acel coridor larg pe care îl

formează mandatele şi protectoratele britanice.

La hotentoţi, olandezii au găsit oaia, dar nu şi capra. În schimb, cafrii învecinaţi

creşteau capre, dar nu erau interesaţi de oi. Este surprinzător faptul că, şi în

Britania erau multe milioane de oi, dar nicio singură capră. În Irlanda, însă, erau

foarte puţine oi, dar în fiecare casă se găsea şi o capră. Motivul este limpede:

capra este vaca săracului, oaia este capitalul bogatului.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, la sugestia guvernatorului Jan van Riebeek, în

Africa de Sud s-au adus berbeci din Europa. Burilor le lipseau cunoştinţele de

îmbunătăţire a raselor pentru lână. Comerţul lor exterior se mărginea doar la

aprovizionarea corăbiilor care navigau din Europa în India. Abia după 100 de ani,

aceştia au constatat ce condiţii minunate de creştere a oilor aveau. Colonelul

Gordon, un scoţian în serviciul buro-olandez, a adus din Spania, în anul 1780, oi

Merino de cultură, cu care a avut succes. Însă, după debarcarea englezilor în

Africa de sud, situaţia lui Gordon a devenit precară, ceea ce a dus la moartea

acestuia. Totuşi, ceea ce a rămas din gospodăria sa a prosperat, s-au introdus

rase noi, astfel că, după 50 de ani, Africa de Sud deţinea supremaţia oilor

Merino.

În Australia, oaia a fost adusă de primii imigranţi. Acolo condiţiile erau mai mult

decât favorabile. Australia era pentru Anglia acelaşi lucru ca Siberia pentru Rusia

– locul de exil al infractorilor. Aceştia evadau şi locul cel mai bun pentru a se


ascunde erau turmele de oi şi ciobanii izolaţi de civilizaţie. Acest lucru a

determinat autorităţile să împiedice creşterea oilor şi să încurajeze agricultura. N-

a fost uşor să dispară această prejudecată administrativă împotriva oii. Iniţiative

a avut-o locotenentul englez MacArthur, scoţian şi el, căruia Australia îi

datorează creşterea oilor.

MacArthur era reprezentantul tipic al ofiţerului colonial englez din acea vreme. La

numai 30 de ani, el a deschis o eră nouă pentru agricultura australiană, prin

introducerea plugului englezesc. New South Wales, singura regiune deschisă

colonizării, nu asigura, în acele timpuri, nici propria hrană, motiv pentru care se

organizau expediţii în Africa de Sud, de unde se cumpărau alimente. Momentul a

coincis cu moartea lui Gordon, când s-a vândut turma sa de oi, la preţuri foarte

mici. Astfel MacArthur a continuat opera lui Gordon în Australia, servind în

acelaşi timp în armata regală. Dar, în urma unui scandal el a plecat în Anglia, de

unde s-a întors după 6 ani, a cumpărat 4 000 ha de pământ şi a întemeiat o

fermă de oi Merino. De aici, oile au fost răspândite, treptat, în interiorul ţării, chiar

până la „inima ei moartă”. Din răsărit, din sud şi, mai târziu, din vest ele au

pătruns în regiunea pustie din interior, împingând şi distrugând fără milă

populaţia indigenă, împreună cu bumerangurile şi cangurii ei.

Celebrul căpitan James Cook, care a descoperit Noua Zeelandă - în 1769, a dus

acolo oaia. Această primă tentativă de a creşte oi în Noua Zeelandă a eşuat.

Abia după o jumătate de secol, în anul 1815 au fost îmbarcate oi din Australia cu

această destinaţie. După 50 de ani, aici se înregistrau deja câteva milioane de

capete.

Răspândirea oii în Africa Centrală era ameninţată de diverşi duşmani: un anume

papagal, numit Nestor, izgonit din munţi şi devenit carnivor, care pândea oile şi le

rupea din spinare fâşii întregi de carne, precum şi musca ţeţe. În Anglia, Rusia şi

în Caucaz un real pericol pentru oi îl reprezentau lupii.


IV.2.2. RASE DE OI Rasele de oi s-au format sub influenţa a două grupe de factori: naturali şi

artificiali. Corespunzător acestora, se deosebesc rase naturale şi artificiale, iar

din încrucişarea celor două s-au format rase noi.

Astfel, la primele migraţii ale popoarelor, oile erau domesticite, iar păstorii nomazi

se deplasau din loc în loc, pentru a căuta păşune şi adăpost contra năvălitorilor.

Aceste oi au întâlnit în drumul lor alte rase cu care s-au încrucişat. Sub acţiunea

factorilor de mediu naturali, au luat astfel naştere rasele naturale. Chiar şi atunci

când la originea lor era acelaşi strămoş sălbatic, condiţiile de mediu diferite au

condus la apariţia de rase cu însuşiri diferite.

Rasele artificiale (mai productive, dar mai puţin rezistente şi mai pretenţioase) au

fost create mai târziu.

Creşterea oilor pentru lână s-a extins considerabil, atât ca număr, cât şi ca arie

de răspândire, mai ales în ultimele două secole. Răspândirea geografică

mondială a oilor şi dezvoltarea creşterii lor depind în primul rând de climă.

Selecţia naturală şi artificială, condiţiile de climă şi de vegetaţie, precum şi

evoluţia cerinţelor socio-economice, au dus la crearea unei mari diversităţi de

rase, astfel încât pe plan mondial există astăzi peste 400 de noi rase de ovine [2,

3].

Deşi fibra de lână reprezintă astăzi doar cca 4% din volumul producţiei mondiale

de fibre textile, ea va rămâne şi în viitor, pe o poziţie concurenţială, în raport cu

celelalte categorii de fibre, datorită caracteristicilor speciale, apreciate de mulţi

cumpărători.

Rasele de oi sunt forme stabile legate de specia tipică a ovinelor prin caractere

intermediare, diferind însă de acestea prin combinarea caracterelor [IV.4, IV.5].

Principalele rase de oi, producţia şi principalele caracteristici ale fibrelor sunt

prezentate în tabelul 1.


Tabelul 1 Rase de oi. Producţii de lână, caracteristici calitative Rase de oi Fineţea

fibrei [ ]

Lungimea fibrei [cm]

Producţia medie per

oaie/berbec (kg)

Anglia Border-Leicester 30-37 13-24 5-6 (8-11) Cheviot 27-37 8-9 3 (4-5) Dorsethorn 29-31 8-10 3 (5-6) Hampshire 25-29 8-10 3-4 (5-6) Leicester 34-43 20 5-6 (7-8) Lincoln 37-55 30-40 6-7 (9-11) Oxforddown 30-35 10-12 4-5 (6-7) Romney-Marsh 32-35 13-15 4-5 (6-7) Southdown 26-27 5-7 2-3 (3-4) Suffolk 27 7-8 3-4 (5-6)

Australia şi Noua Zeelandă Coopworth 28-40 14-16 5-7 (5-8,5) Corriedale 25-30 12 -14 5 (7-8) Drysdale 32-34 14-16 5 (7-9) Merinosul australian - tipul fin 18-23 7-9,5 3,2-5,8 - tipul mediu 20-25 8-12 3,6-8,0 - tipul mare 23-27 8-12 4,5-9,0 Perendale 30-40 12-14 4-5 (6-7) Polwarth 22-28 8-16 5 (8-10)

Franţa Île de France 23-25 8 4-5 (7-9) Merinosul Soissonais 23 8 4-5 (7-8b)

Germania Friza 33-37 10-15 3 (5-6) Merinofleisch 24-28 7-8 4-4,5 (6-7) Merinolandschaf 25-27 7-9 4-5 (6-7)

Rusia şi Caucaz Arharomerinos 24-26 7,5 6 (10-11) Gissară 5-12 1,5 (1,5-2) Askanian 20-22 8-9 6-7 (14-17) Merinosul caucazian 20-22 8-9 7-8 (10-12) Merinosul Groznensk 18-22 9-10 6-8 (10-14) Merinosul precoce 25-27 7 4-5 (8-10) Merinosul sovietic 22-23 8-9 6-7 (10-14) Merinosul Stavropol 20-22 9-10 6-8 (12)

Spania Merinosul spaniol 18-26 5-7 3-4

Alte ţări Merinosul american 18-24 7-9 6-8 (10-14) Awassi 36-38 14-16 2-3 Finnish-Landrace 32-36 9-11 2,5 (3-4)


Rase de ovine din Anglia. Există peste 50 de rase de oi în Anglia. După lun-

gimea fibrei de lână, acestea se repartizează în două grupe: rase cu lâna lungă

(Lincoln, Leicester, Romney, Costwold, Border-Leicester) şi rase cu lâna scurtă

(Southdown, Hampshire, Oxforddown Suffolk etc.). În general, rasele englezeşti se

caracterizează printr-o conformaţie tipică de carne, precocitate foarte bună,

randament superior la sacrificare, o bună capacitate de adaptabilitate, îndeosebi la

climatul oceanic.

Rasele de ovine din Australia şi Noua Zeelandă sunt: Merinosul australian,

Coopworth, Perendale, Drysdale Corriedale, Polwarth.

Rasele de ovine din Germania sunt: Merinolandschaf, Merinofleisch şi Friza.

Rasele de ovine din România sunt: Ţurcană, Ţigaie, Merinosul transilvănean,

Merinosul de Palas, oaia Spancă şi oaia Stogoşă.

Rasele de ovine din Rusia sunt în număr de peste 50. Acestea pot fi grupate

astfel: oi cu lână fină – Merinos Stavropol, Caucazian, Groznensk, Askanian,

Sovietic, Arharomerinos şi Merinosul precoce; rase de oi cu lână semifină – Ţigaie,

Kuibîşev, Daghestan de munte, Gorki, Gruzină şi rase de oi de carne-lână –

Merinos precoce şi Nord Caucazian.

Rasele de oi naturale sunt formate sub acţiunea comună a factorilor genetici şi

de mediu. Unele din aceste rase (Ţurcană, Ţigaie etc.) au însuşiri biologice

superioare – rusticitate, rezistenţă, agilitate, iar altele sunt rase culturale, cu

aptitudini productive foarte dezvoltate, prolifice (Merinos, Karakul).

În continuare sunt prezentate principalele particularităţi ale diferitelor rase de oi

întâlnite pe glob.

Coopworth este o rasă de oi din Noua Zeelandă, realizată din încrucişarea oilor


Romney cu berbeci Border-Leicester.

Corriedale este o rasă de oi formată în Noua Zeelandă, din încrucişarea oilor Me-

rinos Australian (1/2) cu berbeci Lincoln, Leicester, Romney şi Border (1/2). Lâna

este omogenă, cu 3 ondulaţii/cm, cu luciu şi strălucire pronunţate. La noi în ţară se

creşte atât ca rasă curată, cât şi ca metişi rezultaţi din încrucişări, îndeosebi cu

rasa Ţigaie.

Drysdale este o rasă de oi din Noua Zeelandă, formată prin mutaţie din Romney-

Marsh, în regiuni cu precipitaţii de peste 700-800 mm/an, cu lână groasă. Unele

exemplare includ în compoziţia structurală a şuviţelor de lână şi fibre moarte.

Merinosul este o rasă de oi formată în Asia Mică cu cca 3 000 ani î.Ch., prin

mutaţie şi selecţie naturală, din oile cu lână semifină, de unde a fost răspândită

apoi de fenicieni în Grecia, Italia, Spania şi nordul Africii. Spania se consideră locul

de formare prin selecţie artificială (uneori unilaterală, numai după fineţea lânii) a

Merinosului clasic, Escurial şi Negretti, care, după ridicarea embargoului intern - ce

a dăinuit câteva sute de ani, până în 1760 - s-a răspândit în foarte multe ţări ale

lumii. Prima ţară importatoare a fost Franţa (1776), apoi Austria şi Germania

(1778), Italia (1780), Australia (1788), S.U.A. (1793) etc. Ulterior, s-au conturat,

prin selecţie şi condiţii stimulative de hrănire, rasele: Merinosul Rambouillet,

Merinosul australian şi Merinosul Rambouillet american. Începând cu a doua

jumătate a sec. al XIX-lea, s-a impus, în paralel, şi în direcţia de creare a raselor

Merinos precoce francez (de Soissonais), Merinos precoce german, a raselor

englezeşti de carne, a Merinosului precoce sovietic etc.


Merinosul american este o rasă de oi formată în S.U.A., prin selecţie, în condiţii

îmbunătăţite de alimentaţie, din Merinosul Rambouillet importat în 1840. În funcţie

de frecvenţa pliurilor cutanate, dezvoltarea corporală şi fineţea lânii, s-au

diferenţiat trei tipuri: tipul A – cu foarte multe cute, talie mică, lână fină, deasă şi

scurtă; tipul C – cu rezerve cutanate reduse, talie mijlocie, lână mai multă şi dia-

metrul fibrelor mai mare şi tipul B – intermediar între celelalte două tipuri, la care s-

a renunţat, în general, din cauza inconvenientelor generate de dezvoltarea

exagerată a pliurilor cutanate.

Merinosul australian este o rasă de oi din Australia, creată prin selecţia

Merinosului spaniol, de Saxonia, Rambouillet francez şi american, în condiţiile

prielnice ale climatului oceanic, cu vegetaţie bogată aproape pe întreg parcursul

anului. Lâna prezintă o foarte bună omogenitate, cu luciu şi aspect mătăsos in-

tense. Din punct de vedere al calităţii lânii, se disting 3 tipuri principale şi mai multe

tipuri regionale (Peppin, Wanganella etc.).

Merinosul caucazian este o rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), forma-

tă în regiunea aridă a Stavropolului, din încrucişarea Merinosului Novocaucazian

cu Merinosul Rambouillet american, Merinosul askanian şi, în mică măsură, cu

Merinosul Groznensk.

Merinosul de munte este o rasă de oi din Rusia, obţinută prin hibridarea unei

rase sălbatice de ovine (Muflonul European) cu oi Merinos.

Merinosul de Palas este o rasă de oi formată prin încrucişarea unei populaţii

heterogene de metişi (Ţigaie, Ţurcană şi Merinos transilvănean), cu rasele

Merinos Rambouillet, Negretti, Merinos semiprecoce de Leutewitz şi Merinos pre-

coce, în trei etape. Elementele ce caracterizează calitatea lânii sunt prezentate în

tabelul 1. Producţia de lână este de 9-11 kg (max. 16 kg) la oi şi 13-16 kg (max. 24

kg) la berbeci. Randament la spălare este de 38-50%. Fibra de lână se carac-

terizează prin fineţea de 19-21 , lungimea de 8-9 cm, cu 7-8 ondulaţii/cm şi


desimea de 6 500 foliculi/cm2, cu variante de 7 500 foliculi/cm2 la berbeci.

Şuviţele sunt prismatice, cusătura este foarte bine încheiată şi prezintă o bună ex-

tindere a lânii pe corp.

Merinosul Groznensk este o rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină),

formată în condiţiile stepei Nogaisk (Daghestan), prin încrucişarea Merinosului

local Mazaev cu berbeci Merinos australian şi, parţial, cu Merinos Stavropol şi

Merinos precoce. Lâna prezintă luciu şi aspect mătăsos accentuate Merinosul

precoce sovietic, rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), formată din Me-

rinosul precoce german, prin selecţie şi în condiţii îmbunătăţite de alimentaţie, iar

în ultimul timp, infuzat cu Merinosul Stavropol, Askanian, Groznensk, Kaukazian şi

de Altai.

Merinosul Rambouillet este o specie de merinos cu picioare lungi, merinos

francez.

Merinosul Soissonais este o rasă de oi din Franţa, obţinută din încrucişarea oilor

Merinos Rambouillet cu diferite rase englezeşti de carne, la începutul sec. XIX.,

fapt pentru care este considerat "Merinosul precoce francez". Producţia de lână şi

caracteristici calitative ale acesteia se prezintă în tabelul 1.

Merinosul sovietic este o rasă de oi din Rusia, formată prin încrucişarea Merino-

sului Mazaev şi Novocaucazian cu Merinosul askanian, caucazian, Stavropol,

Groznensk, Altai şi Merinosul precoce.

Merinosul spaniol este o rasă de oi din Spania, caracterizată prin format corporal

mezomorf, talie mijlocie spre mică, având o greutate corporală de 35-40 kg.

Merinosul Stavropol, rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), formată în

regiunea Stavropol, prin încrucişarea oilor Merinos Novocaucazian cu berbeci

Rambouillet american şi Merinos australian.

Merinosul transilvănean este o rasă formată prin încrucişarea de absorbţie dintre


Ţigaie, Ţurcană şi metişii acestora, cu Merinosul Negretti, Merinosul Rambouillet

şi, în mai mică măsură, cu Merinosul precoce german. Răspândit mai ales în

Câmpia de Vest, el se caracterizează printr-o pronunţată rusticitate şi o largă va-

riabilitate sub raportul producţiei cantitative şi calitative de lână şi lapte. În cadrul

rasei se întâlnesc două tipuri: de câmpie şi de coline (mai rezistent la precipitaţii

atmosferice de peste 650-700 mm/an, şi cu o producţie de lână mai redusă.

Însuşiri morfoproductive sunt : culoarea jarului de pe extremităţi este neuniformă

– albă, ruginie, stropită, culoarea dominantă fiind în funcţie de cea a raselor

maternale care au participat iniţial la formarea lui.

Merinolandschaf este o rasă de oi precoce, adaptată condiţiilor montane cu

precipitaţii de peste 800 mm/an, formată în regiunea Würtenberg (Germania), din

încrucişarea complexă a oilor flamande cu berbeci de diferite rase Merinos din

Spania şi Franţa, peste care s-a introdus Merinosul precoce şi rasa Leicester.

Oxforddown este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), formată în

regiunea cu acelaşi nume, prin încrucişarea oilor Hampshire cu berbeci Costwold.

Perendale este o rasă de oi din din Noua Zeelandă, formată din încrucişarea

berbecilor Cheviot cu oi Romney. Ea creşte în zonele colinare, cu condiţii de

mediu mai aspre.

Polwarth este o rasă de oi din Australia, formată din încrucişarea Merinosului

australian (3/4) cu berbeci Lincoln (1/4), în zonele mai reci şi mai umede (450-1

000 mm precipitaţii/an). Exemplare aparţinând acestei rase se găseşte în număr

apreciabil şi la noi în România, în unităţile din regiunea de şes, fiind crescută în

stare pură şi folosită în încrucişări cu oile Spancă, cu bune rezultate în zona de

răspândire a ovinelor cu lână fină.

Romanov este o rasă de oi din Rusia, formată prin selecţie în regiunea Iaroslav,

din oile cu lână groasă. Învelişul pilos este alcătuit din fibre scurte şi groase de 3-4

cm, cu fineţea de 60-90 , de culoare neagră, fibre lungi şi subţiri (puful) de 6-8


cm, cu fineţea de 20-45 , de culoare albă şi din fibre intermediare, cu o bună

uniformitate a răspândirii lor pe suprafaţa corporală.

Romney-Marsh este o rasă de oi din Anglia (din grupa celor cu lâna lungă), cre-

ată prin încrucişarea oilor locale, din sud, cu rasele Lincoln, Leicester şi Costwold.

Southdown este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), creată prin

selecţie şi consangvinitate, în condiţii de alimentaţie abundentă.

Suffolk este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), creată prin

încrucişarea oilor locale Norfolk, cu berbeci Southdown.

Tarentine este o rasă latină de oi, din care se presupune că prin încrucişare cu

rasa Laodicea Asia mică a provenit rasa Merinos.

Rasa Ţigaie este exploatată pentru lâna semifină şi carne, fiind răspândită în

zonele subcarpatice şi de podiş cu precipitaţii de 600-800 mm/an. Fineţea lânii

este de 30-31 , lungimea de 8-12 cm, cu 2-3 ondulaţii/cm, iar desimea de 2 500

– 3 000 de foliculi/cm2. Se caracterizează prin rusticitate şi rezistenţă pronunţată şi

o bună capacitate de încrucişare cu rasele Merinos. Producţia medie de lână este

de 2-2,5 kg în condiţii mediocre de întreţinere şi de 4,5 kg în condiţii stimulative de

hrănire, cu un randament de 50-55% la spălare. În cadrul rasei, funcţie de

culoarea lânii şi a jarului se disting varietăţile : albă, bucălaie (lâna este albă, iar

extremităţile corporale de culoare brună de diferite nuanţe), ruginie şi neagră.

Rasa Ţurcană este crescută în România din cele mai vechi timpuri, fiind utilizată

pentru producţia de lână, lapte, carne şi pielicele, în funcţie de varietatea

respectivă. Se caracterizează prin rusticitate, mobilitate şi rezistenţă pronunţată la

condiţiile de mediu. Lâna este mixtă şi groasă, şuviţele sunt conice, cu cusătură

deschisă şi extindere redusă pe corp. Şuviţele de lână sunt formate din 70% fibre

scurte şi fine şi 30% fibre lungi şi groase, cu fineţea medie pe ambele categorii de

38-45 microni. Fibrele subţiri au fineţea de până la 30 şi lungimea de până la 12


cm, cu cca 2 ondulaţii/cm, iar cele groase au fineţea de 62 - 80 , lungimea de 14

- 35 cm, cu 1,5 ondulaţii/cm şi desimea de 1 500 foliculi/cm2. De regulă, până la

circa 2/3 din diametrul fibrelor groase este ocupat de măduvă. Între aceste

categorii, există fibrele intermediare, cu lungimea de 10-16 cm şi fineţea de 34-

35 . Producţia medie de lână este de 1,8 - 2,2 kg la oi şi 2,5-3 kg la berbeci,

uneori depăşind 5 kg. Randamentul la spălare depăşeşte 65%.

În cadrul rasei Ţurcană se disting patru varietăţi: albă, neagră, brumărie şi Raţca

(albă sau neagră, cu şuviţele de lână şi coarnele răsucite în tirbuşon).

Rasa Stogoşă este rezultatul încrucişării berbecilor din rasa Ţigaie cu oi Ţurcane,

fiind nestabilizată genetic, de tranziţie în transformarea şi absorbţia rasei Ţurcană,

în anumite zone. Caracteristică este lâna cu şuviţele în formă de stoguri, de unde îi

vine denumirea. Prezintă o cantitate mai mare de fibre scurte şi fine, şuviţe conice

de 16 cm lungime, cusătură deschisă şi o extindere redusă a lânii.

Rasa Spancă este un tip morfo-productiv mixt, pentru lână, lapte, carne. Ea este

rezultatul încrucişării oilor Ţigăi cu berbeci Merinos şi reprezintă o populaţie de

tranziţie de la oile cu lână semifină la cele cu lână fină.

Rasele de oi cu lână fină merinos reprezintă o grupă conformă clasificării

acestora în funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.

Caracterizare. În această categorie sunt cuprinse ovinele ce aparţin raselor

merinos. Cojocul are, în cel mai înalt grad, toate calităţile din punct de vedere al

fineţii, uniformităţii, tuşeului şi elasticităţii. Lâna este utilizată la realizarea firelor fi-

ne şi a produselor ce necesită un tuşeu moale.

Provenienţa lânurilor merinos o constituie:

▪ lâna australiană prezintă o bună uniformitate a caracteristicilor (fineţe, lungime,

ondulaţii) şi o rezistenţă şi elasticitate mare. Fineţea este cuprinsă între 56’s şi

74’s, iar lungimea medie este de 8-12 cm. Culoarea lânii brute este slab gălbuie,

chiar bleu-gris, iar după spălare este albă. Cojoacele au dimensiuni mari, iar ran-

damentul la spălare este mare.


lâna sud-africană are fineţea cuprinsă între 58’s şi 80’s, fiind uneori mai fină

decât cea australienă, iar lungimea este mai mică (de la 7-8 cm până la 4

cm - în funcţie de perioada de tundere), cu mare capacitate de împâslire.

Tipul predominant este Wanganella, iar cea mai solicitată este lâna numită

“snow-white”.

lâna sud-americană provine din Argentina şi Uruguay. Lânurile tip

Montevideo (56’s - 64’s) sunt uniforme atât ca fineţe, cât şi ca lungime, cu

conţinut redus de impurităţi vegetale. Lânurile tip Buenos Aires sunt la fel

de fine, dar mai puţin uniforme şi cu un conţinut mai mare de impurităţi.

Faţă de cele australiene, sunt mai puţin rezistente; în general, sunt

destinate filaturilor tip cardat. Cele mai fine sunt cele de tipul Chubut (56 -

64’s, relativ scurte, cu un procent redus de impurităţi vegetale şi un conţinut

mare de impurităţi minerale), Rio Negro şi Santa Cruz (cu aceeaşi fineţe,

dar mai curate). Nuanţa este gri, iar marginile cojoacelor conţin fibre moar-

te. Randamentul la spălare este 28-40 %.

lâna din Rusia, Azerbaidjan, Kazahstan, ţările din Caucaz – au fineţea de

56’s - 64’s, iar lungimea de 7-11 cm. Au nuanţe gri (din cauza prafului) şi

randamentele la spălare de 30-40%, dar pot atinge chir şi 50%.

Exemple: Merinos, Rambouillet, Negretti, Elektoral, Garbo-Negretti,

Australian supergood.

Rasele de oi cu lână groasă amestecată sunt în conformitate cu clasificarea

acestora în funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.

Caracterizare. Lânurile au un aspect mult diferit faţă de rasele merinos. Sunt mai

groase, cu canal medular dezvoltat, mai neuniforme sub aspectul fineţii, mai lungi

(până la 35 cm), mai aspre şi fără ondulaţii. Multe au în structura cojocului lână

amestecată (fibre foarte fine şi foarte groase).

Provenienţa. Din această grupă fac parte rase de oi cu lână lucioasă lungă (s-au

dezvoltat mai mult în zonele cu climă mai rece şi mai umedă) şi rase cu lână

amestecată. Aici se încadrează tipurile de lână din Anglia, Rusia, Turkmenistan,

Uzbekistan, China, Tibet, Mongolia. Acestea sunt destinate, în general, filaturilor


de tip lână cardată.

Lânurile din Rusia, Turkmenistan, Uzbekistan de tip Buchara au diferite

culori, sunt neuniforme ca fineţe, prezintă cojoace cu lână amestecată (fibre

foarte fine, la bază de 14-18 şi fibre lungi de 35-50 ), cu impurităţi

vegetale, care se elimină greu la cardare. Lânurile tip Ordova sunt mai

groase, mai neuniforme şi cu un procent mai mare de fibre moarte.

Lânurile din Tibet au fineţea de 31-40 . Pot fi prelucrate şi în filatura de tip

lână pieptănată.

Lânurile din Mongolia conţin 2/3 fibre foarte fine şi 1/3 fibre scurte, groase şi

moarte. Sunt destinate filaturilor de tip lână cardată.

Exemple: Turcană, Kalgan, Hai-Lar, (China), Metis III, Metis IV, Ordova, Bu-

chara, Gissarskaja (Rusia, Turkmenia, Uzbechistan).

Rasele de oi cu lână încrucişată reprezintă o grupă conformă clasificării acestora

în funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.

Caracterizare. Au rezultat din încrucişarea diverselor rase, în general, între rase

englezeşti pentru carne şi rase merinos; sunt cunoscute în comerţul internaţional

sub denumirea Metis Crossbred. Calitatea lânii este determinată de caracterul

predominant al uneia sau alteia din rasele încrucişate (caracterul predominant al

rasei superioare este însoţit de creşterea fineţii). Cojocul raselor încrucişate este,

în general, mai puţin uniform decât cel al rasei merinos. Sunt folosite la realizarea

de fire medii, groase şi pentru tricotaje.

Tipuri şi provenienţă:

1. Lânuri încrucişate fine şi semifine. Se obţin de la oi rezultate din încrucişarea

rasei merinos cu alte rase (deseori cu lână lucioasă). Provin, mai ales, din Noua

Zeelandă şi America de Sud. Sunt destinate, în general, filaturilor de tip lână

pieptănată. În această categorie intră:

lâna din Noua Zeelandă este rezistentă, curată, cu fineţea cuprinsă între

50’s şi 60’s.

lâna din America de Sud provine din Argentina, Uruguay, Chile. Principalele

tipuri sunt: Montevideo (asemănătoare ca fineţe cu lâna din Noua Zeelan-


dă), Buenos Aires (cu fineţe asemănătoare, dar mai neuniformă şi mai

murdară), Bahia Blanca (cu fineţea de 40’s - 58’s, aspră, mai scurtă şi cu

scaieţi), Punta Arenas (cu fineţea de 44’s - 54’s, rezistentă şi cu un conţinut

mic de impurităţi vegetale);

lâna din Australia – de la rasa Coriedale (cu fineţea de 56’s - 58’s, uniformă,

cu lungime mare) şi Polwart (cu fineţea de 58’s - 60’s, cu lungimea medie

de cca 10 cm); foarte curată şi rezistentă.

Exemple: Metis I (21-27 ; 7-14 cm), Corriedale (25-30 ;12-14 cm),

Polwarth (22-28� ; 8-16 cm).

2. Lânuri încrucişate semigroase. Provin, în majoritate, din Noua Zeelandă şi

America de Sud. În această categorie intră:

lânurile din Noua Zeelandă sunt albe, rezistente, lucioase şi foarte curate

(randament mare la spălare – până la 80%). Au fineţea 31-40 ��şi

lungimea 12-20 cm. Sunt destinate, în general, filaturilor tip lână pieptănată.

lânurile din America de Sud sunt cele de tipul Montevideo, Buenos Aires şi

Punta Arenas. Fineţea este cuprinsă între 40’s-48’s. Randamentul la

spălare (32 - 60%) este în funcţie de zona din care provin.

lânurile din Rusia sunt albe, neuniforme, cu un procent mic de fibre fine; au

adesea fibre moarte.

Exemple: Ţigaie, Cheviot (27-37 ; 8-9 cm), Border Leicester (30-37 ;

20-25 cm), Romney March (32-35 ; 10-15 cm), Oxforddown (30-35 ;

10-12 cm) Metis II (Rusia) (29-33 ; 20-25 cm), Lincoln (37-55 ;

30-40 cm).

Rasele de oi cu lână lucioasă scurtă sunt conforme clasificării acestora în

funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.

Caracterizare. Rasele cu lână lucioasă scurtă au la origine rase pure sau rase care

au rezultat din încrucişări între rase cu lână lucioasă. Au cojocul semifin, cu lână

lucioasă, aspră şi scurtă, cu puţine ondulaţii.

Exemple: Hampshire (25-29 ; 8-10 cm), Oxfordshire (24-28 ,10-12 cm), South-


down (26-27 , �5-7 cm), Suffolk (26-28 ,8-10 �cm).

IV.3. PRIMELE INFORMAŢII PRIVIND FOLOSIREA LÂNII

Filarea lânii din vremuri îndepărtate nu este pusă la îndoială. O serie de

morminte datând de la sfârşitul epocii pietrei şi începutul epocii bronzului au scos

la iveală dovezi concretizate în resturi de ţesături din lână.

Încă înainte cu 5 000 de ani se creşteau oi cu lână ameliorată. Se presupune că

Merinosul (reprezentantul clasic al oilor cu lână fină) s-a format în Asia Mică (cca

3 000 î.Ch.), prin mutaţie şi selecţie naturală cu oi cu lâna semifină [2]. Cu 3 500

de ani în urmă, în Asia Mică şi în coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre, se

creşteau oi cu lână fină; memoria omenirii a păstrat, peste timp, marea faimă a

ţesăturilor din Milet.

La vechii evrei, încă din timpul nomadismului, se menţionează că, printre

sărbătorile cele mai importante, era cea a tunsului oilor.

Cu 800 de ani î.Ch., în Asia Mică, se făcea comerţ intens cu lână fină. Din Asia,

oile cu lână fină au trecut la greci, apoi la romani. Cu 200 de ani î.Ch., romanii

practicau o creştere atentă a oilor (rasa Tarentine, din care a rezultat Merinosul,

se presupune că s-a obţinut în Roma Antică). De altfel, îmbrăcămintea preferată

la romani era cea din lână.

IV.3.1. LÂNA PE CONTINENTUL EUROPEAN

În perioada marii dezvoltări a Greciei, prelucrarea lânii cunoaşte o foarte mare

specializare. Astfel, la sfârşitul secolului V după Christos, meşteşugarii erau clar

divizaţi, ocupându-se fie de tunderea lânii, fie de spălarea ei. Unii se ocupau cu

cardarea lânii, alţii de filarea, ţeserea, piuarea sau vopsirea ei. Utilizarea lânii se

datora probabil originii montagnarde a dorienilor.

Începând din Evul Mediu şi până la sfârşitul secolului XIX, producţia şi

prelucrarea fibrelor s-a dezvoltat; lâna, însă, a dominat.

Cel mai vechi document scris, care aminteşte de existenţa oii în Europa, datează

din anul 712 d.Ch. şi precizează că, în Anglia, mielul de 14 zile costa un shiling.


Creşterea şi formarea oilor pe continentul european, în perioada menţionată, a

constituit preocuparea mai multor ţări. Prin interesul pe care l-au acordat şi prin

ceea ce au realizat, s-au remarcat însă, în primul rând Anglia şi Spania.

Rivalitatea dintre acestea nu a constat doar în plan militar, ci şi în ceea ce

priveşte producţia de lână.

În Anglia, încă din 1128, călugării de la mănăstirile din Yorkshire şi din Ţara

Galilor erau recunoscuţi în întreaga Europă ca mari crescători de oi de rasă.

Până în anul 1143, aceştia au construit în aceste ţinuturi peste 50 de mânăstiri,

pe lângă care se creşteau aproximativ 30 000 de capete. Comerţul cu lână a

început însă să se dezvolte începând chiar din secolul IX, perioadă din care

datează primele exporturi în cantităţi mici de lânuri brute spre continent.

Producţia de lână va creşte pe parcursul secolelor XIII, XIV, XV şi se poate

afirma că Anglia celei de-a doua jumătăţi a secolului XV devenise o naţiune de

proprietari de turme de oi. În Anglia acelor vremuri, chiar şi lordul Cancelar

conducea dezbaterile Camerei Lorzilor aşezat pe un sac de lână [2], iar

creşterea oilor era o preocupare aristocratică, cu care s-au îndeletnicit chiar şi

regii Angliei. Aceste fapte erau dovezi ale însemnătăţii preţuirii creşterii oilor de

către englezi, fiind un izvor al propriei prosperităţi. În Anglia s-au dezvoltat rase

de oi care au stat la baza formării altora, atât în Europa, dar mai ales, pe alte

continente.

IV.3.2 FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA MERINOSULUI

Spania a rămas renumită pentru creşterea oilor în perioada Evului Mediu. Încă

din perioada ocupaţiei romanilor, aceştia au adus aici oi, deoarece locurile erau

ideale creşterii acestora. În provincia Tarraconensis, ei au încrucişat rasa latină

Tarentine cu oi Laodicea din Asia Mică, obţinând astfel o nouă rasă: Merino. Mai

târziu, aceasta a fost îmbunătăţită de către mauri. De altfel, după unii autori,

numele rasei provine de la una din populaţiile din nordul Africii (Beni Marin). O

parte din bogăţia Spaniei s-a datorat acestei rase, care a şi fost considerată

aidoma unui tezaur naţional.


Lâna produsă în Navara, considerată a fi cea mai bună, era exportată. În acest

sens, există menţiuni (1200) despre importul de lână de provenienţă spaniolă în

Anglia. Puţin mai târziu însă (1221), aceasta este interzisă. Pentru a proteja

industria textilă engleză, Henry al III-lea a ordonat să fie arse toate materialele şi

hainele care conţineau lână adusă din Spania [2].

Spania a păstrat monopolul creşterii oilor cu lână fină pentru o lungă perioadă de

timp (câteva sute de ani) şi a instituit chiar şi pedeapsa cu moartea împotriva

celor care îndrăzneau să treacă peste hotare berbecul merinos.

La început, merinosul spaniol era negru sau brun şi doar, printr-o selecţie atentă

şi îndelungată, s-a ajuns la merinosul alb. Aceasta a fost posibil deoarece, încă

din secolul XVI, exista în Spania o asociaţie a crescătorilor de oi – Mesta.

Conform unei clasificări a acesteia, se distingeau două specii:

- merinos cu picioare scurte (merinosul Negretti sau Infantadore);

- merinos cu picioare lungi – din care provin rasele merinos francez

(Rambouillet) şi german (Elektoral).

Abia în anul 1760, merinosul spaniol a devenit liber la export şi, ca urmare, s-a

răspândit şi în celelalte ţări europene, iar ulterior şi mai departe în: Germania

(1748), Franţa (1766), Ungaria (1775), Anglia (1791), Australia (1778), România

(1805) şi SUA (1840).

Berbecul merinos spaniol, încrucişat cu specii fine din ţările unde a fost exportat,

a dat rase superioare locale. Practic, toate rasele merinos derivă din merinosul

spaniol.

În Germania, după ce a fost introdus pentru prima dată în Prusia, au urmat

importuri consecutive în anii 1765, 1778 şi 1815. Merinosul Escurial a servit la

formarea tipului Elektoral de Saxa, care, în timp, a degenerat. Mai târziu, s-a

asimilat specia Negretti, adusă din Spania în Austria, de unde a fost preluată în

Germania. Tot aici au fost aduse şi exemplare de merinos Rambouillet, care au

fost încrucişată cu rase Leicester.

În Franţa, după primele importuri menţionate, acestea au continuat în 1781 şi

1801. Oieria Rambouillet a luat fiinţă în 1786.


Din Europa, creşterea oilor s-a extins în Australia, Noua Zeelandă şi America.

Una din cauzele care a stimulat dezvoltarea creşterii oilor în afara Europei (cu

referire mai exactă la fostele colonii britanice) a fost şi nivelul dezvoltării

industriale engleze de lână. Cererile de produse pe care aceasta le înregistra

erau atât de mari, încât lâna existentă nu mai era suficientă. De asemenea,

dezvoltarea agriculturii în ţările europene (mai ales în cele vestice) a limitat

sectorul de creştere a ovinelor. În aceste condiţii, pe pieţele Europei şi-au făcut

apariţia, pe rând, alţi producători: Australia (din 1850), Argentina (din 1860) şi

Africa de Sud (din 1900) care, cu timpul, au devenit cei mai importanţi. Ponderea

creşterii oilor pentru lână va trece definitiv în emisfera sudică. În aceste zone,

creşterea oilor a devenit foarte rentabilă, iar numărul acestora a crescut simţitor.

Australia este exemplul tipic al influenţei unei clime favorabile şi al unei

selecţii atente. Primii oameni au colonizat Australia în ianuarie 1788, aducând cu

ei 29 de oi, dar primele oi merinos au fost introduse în 1797 de doi căpitani de

marină [35]. Aceste oi proveneau din Africa de Sud, de la Capul Bunei Speranţe,

aduse acolo din Spania. După alte surse, guvernul olandez, la sfârşitul secolului

XVIII a trimis oi de la Capul Bunei Speranţe în Indiile Orientale, de unde au fost

aduse câteva exemplare în Australia.

În 1800, Australia avea 6 000 de oi. Din acest moment, căpitanului englez Mac

Arthur i se datorează merite privind dezvoltarea creşterii ovinelor; într-un text din

1803 [2], el recomandă guvernului englez încurajarea acestei activităţi. Ca

urmare, în Australia au fost asigurate importuri de ovine şi, în 1820, rasele aduse

populau întregul continent.

Primele oi merinos aduse în Australia au aparţinut rasei Elektoral de Saxa, care

au fost încrucişate, ulterior, cu oi bengaleze de pe ferma lui McArthur. Au mai

fost introduse oi din rasa Negretti (la care apoi s-a renunţat), precum şi rase

engleze (Border Leicester, Lincoln).

În Africa de Sud a fost introdusă rasa Negretti, provenită din turma regelui

Spaniei – Escurial (1785), Elektoral (1812), Rambouillet (1850) şi, mai târziu,

rase pure australiene.


În America de Sud, merinosul a fost introdus din Spania, mai întâi în Argentina,

cu mult înainte de introducerea lui în alte ţări. Ulterior, merinosul de aici a fost

încrucişat cu rasele Lincoln sau Romney March. Situaţia a fost aceiaşi şi în cazul

Uruguaiului. După alţii, lânurile merinos din Uruguai îşi au originea în rasa

Rambouillet, iar cele încrucişate au caracteristicile rasei Romney.

Cu excepţia zonelor umede, cu precipitaţii mari, merinosul s-a aclimatizat uşor în

diferite zone ale globului şi a contribuit la formarea de noi rase cu lână fină şi

semifină. De aceea, merinosul poate fi considerat o rasă universală. În sprijinul

acestei afirmaţii este faptul că merinosul, împreună cu metişii, reprezintă astăzi

cca jumătate din şeptelul mondial de ovine.

Creşterea oilor pentru lână a luat o extindere considerabilă atât ca număr, cât şi

ca arie de răspândire, mai ales în ultimele două secole. Răspândirea geografică

mondială a oilor şi dezvoltarea creşterii lor depind în primul rând de climă.

Selecţia naturală şi artificială, condiţiile de climă şi de vegetaţie, precum şi

evoluţia cerinţelor social-economice au dus la crearea unei mari diversităţi de

rase, astfel încât, pe plan mondial, există astăzi peste 400 de noi rase de ovine.

IV.4 PĂSTORITUL ŞI TRANSHUMANŢA ÎN ROMÂNIA

Din punct de vedere geografic şi economic, România este unică pe faţa

pământului. Munţi înalţi, acoperiţi cu nesfârşite păduri seculare, dealuri bogate

cu tot felul de roade, câmpii mănoase, ape curgătoare constituie un tot, din care

nu poate lipsi nimic din ceea ce omul are nevoie. În mod distinct, Transilvania

prezintă un număr de regiuni naturale, având fiecare anumite particularităţi

geografice, şi anume: Ţara Haţegului, Ţara Moţilor, Ţara Almaşului, Ţara Bârsei,

Ţara Făgăraşului, Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului. În Muntenia şi Moldova s-

au distins doar două astfel de regiuni: Vrancea şi Câmpulung Moldovenesc, care

- prin trecutul lor istoric şi aspectul geografic - se apropie foarte mult de primele.

Rolul Carpaţilor în formarea poporului român şi în continuitatea sa în Dacia de

altă dată a fost de o importanţă covârşitoare. Ei au oferit condiţiile cele mai

favorabile în modestele începuturi ale organizării sociale. La adăpostul lor, acest

popor a putut să-şi apere existenţa şi de nenumărate ori să scape de nimicire.


În vremea dacilor, în aceste ţări, ca şi în întregul ţinut dunărean, populaţia era

foarte densă. Cucerirea romană nu a obligat populaţia autohtonă să se retragă,

ci s-a integrat cu ea. Colonizarea Daciei s-a făcut cu elemente urbane - care s-au

concentrat în partea de apus, mai bogată datorită Munţilor Apuseni cu bogăţiile

lor - şi cu elemente rurale, care au preferat locurile bune de agricultură, cărora le-

au dat o întrebuinţare superioară. Agricultura s-a transmis generaţiilor ca o

moştenire de preţ, continuitatea marcându-se „în formele arhaice de viaţă

agricolă şi pastorală a românilor, în varietate, în forme, numirea lucrurilor de

origine latină pentru cea mai mare parte, ca şi în costumul ţărănesc şi locuinţa

atât de bine adaptată mediului geografic....Românii apar în Evul mediu trăind pe

teritoriul vechii Dacii. De aici s-au răspândit în toate părţile” [6].

A doua ocupaţie principală în ţinuturile noastre a fost păstoritul, apreciat mult mai

mult decât agricultura, considerată ca o ocupaţie inferioară, destinată femeilor şi

sclavilor. Păstoritul s-a dezvoltat nestingherit, încât s-a ajuns ca, în timpul Evului

mediu, numele de român să fie sinonim cu cel de păstor. Dezvoltarea poporului

român nu poate fi înţeleasă, deci, decât în legătură cu aceste manifestări

economice.

Astfel, se constată că păstorii români, după ce au ocupat cu turmele tot ţinutul

carpatic şi au întemeiat acolo “nedeele”, s-au răspândit la nord până la Tatras, la

sud în Craina sârbească şi mai departe până în peninsula Balcanică, la est în

Bărăgan şi Dobrogea, unde păstoritul era deja în floare.

Această veşnică pendulaţie a păstorilor către câmpiile Munteniei şi Dobrogei şi

înapoi către munţi a continuat neîntrerupt, încă din vremurile preistorice.

Regiunile de păşunat, peste care s-au răspândit românii în decursul timpului,

depăşesc cu mult hotarele actuale ale ţării noastre. Peninsula Balcanică s-a

pretat tot atât de bine păstoritului ca şi Ardealul.

I. Caragiani [7] spunea că: ”între triburile aflate în Peninsula Balcanică este şi

unul răspândit în Albania, Epir, Macedonia, Tesalia şi toată Grecia. Românii din

acest trib, care între ei se numesc Rumani, sau Rameni, iar ceilalţi Români îi

numesc Fârşeraţi; aceştia au fost din totdeauna păstori nomazi, fără sate, sau


comune stabile, care vara îşi fac satele lor în munţi, lângă stână, iar iarna în

câmpii unde se coboară să-şi ierneze turmele”.

În faţa primejdiilor care îi ameninţau, păstorii români s-au organizat. Astfel, în anii

1424-1431, cu mult înainte de ocuparea Ianinei, capitala Epirului, de către turci, o

parte din români erau stabiliţi cu turmele lor în munţii Suli şi, ca să-şi menţină

posesiunile, erau de mult organizaţi din punct de vedere militar, formând o

republică păstorească autonomă, plătind Sultanului un tribut. Pot fi menţionate

numeroase oraşe româneşti în Epir, Tesalia, Macedonia: Vlaho Clisura, Vlaholi

Valde, Malacaşi, Avela, San Marina şi altele. Din cele menţionate reiese că

regiunea de păşunat a păstorilor români s-a întins peste toată Peninsula

Balcanică, de la Marea Adiatică la Marea Neagră şi de la Dunăre la Marea Egee,

de unde rezultă puterea de expansiune a păstorilor români, care explică un alt

fapt din viaţa lor, respectiv transhumanţa – fenomen frecvent în viaţa

păstorească de pretutindeni.

Dacă la unele popoare acest fenomen s-a manifestat în diferite epoci istorice, la

români el s-a manifestat permanent, nu ca o stare de primitivitate, ci ca o dovadă

a importanţei acordate păstoritului, considerat o ocupaţie de căpetenie.

Transhumanţa nu este nomadism. Este proprie popoarelor aşezate, stabile, deci

civilizate. Pot fi deosebite două faze: prima - transhumanţa de la vest spre est,

care a durat până în secolele XIV – XV, când românii din Panonia au fost

copleşiţi de unguri, şi a doua – după secolul XV, când fenomenul a avut loc de la

est la vest. Transhumanţa a apărut în decursul secolelor ca o migraţie de sezon,

între munte şi câmpiile periferice ale Dunării, şi mai târziu ale Basarabiei

meridionale.

Atât de pronunţată era, încât în a doua jumătate a secolului XVIII transhumanţa

păstorilor din Principatele Române era atât de dezvoltată încât prin vămile de la

Sibiu, Braşov, Ghimeş şi Oituz treceau un milion şi jumătate de oi şi câteva zeci

de mii de animale spre câmpiile dunărene [8].

Ţările Române au fost aşezate în calea unor însemnate drumuri comerciale,

astfel încât exportul românesc a avut epoci de mare înflorire. S-a dezvoltat

creşterea animalelor, cu atât mai mult cu cât „lâna utilizată în fabricile de


postavuri de pe coasta Adriaticei trebuia să fi fost adusă din Dacia”. Corăbii

încărcate cu mărfuri străbăteau neîncetat Dunărea în toate direcţiile. Mocanii

vindeau lâna la negustorii lânari, care o spălau şi o trimiteau la nenumăratele

unităţi de piuare sau la postăvăriile din ţară sau, mai departe, pentru a fi

prelucrată în pături, flanele, postavuri etc.

IV.5 LÂNA ŞI ARTA

Covorul şi pătura de pâslă erau cunoscute tuturor popoarelor nomade. Arta de a

ţese covoare a plecat de la nomazii din podişul asiatic central, care îşi duceau

viaţa între Himalaia şi Caucaz. De acolo proveneau primele covoare ţesute,

subţiri, netede, fără păr, cunoscute sub numele de „kelim”. Fabricarea

„sumakurilor”, adică a acelor covoare ale căror suprafaţă era moale şi cu păr, a

început abia mai târziu. Arta de a lucra covoare s-a dezvoltat în Persia cam pe la

începutul epocii noastre şi s-a extins atingând apogeul la popoarele musulmane.

În evul mediu, stăpânii mahomedani au ridicat arta de a înnoda covoare la rangul

de „înaltă manufactură”, întocmai cum Ludovic al XIV-lea şi Frederic cel Mare au

ridicat manufactura porţelanului şi a mătăsii. În toate ţările Orientului erau aduşi

meşteri persani, aşa cum erau chemaţi în Europa ţesătorii francezi de mătase.

Sultanul Akbar, cuceritorul Indiei, înfiinţează în secolul al XVI-lea meseria

ţesătorilor de covoare.

Este uşor de înţeles de ce covorul şi-a găsit o preţuire deosebită în Orient.

Duşumeaua joacă în răsărit cu totul alt rol decât în apus. Noi doar păşim pe ea,

în timp ce în Orient se şade pe ea. Prima înzestrare a locuinţei în Orient a fost

perna – un rezultat al culturii popoarelor din stepe şi din pustiuri, care aveau doar

oaia la dispoziţia lor, fără păduri, deci fără lemn. Beduinii se descurcă şi azi fără

mobilă de lemn, covorul servind drept plapumă şi faţă de masă. Toate clipele

grele pe care noi le petrecem în pat, orientalul le petrece pe covor: pe el se naşte

şi pe el moare. El şi-l întinde pe pământ pentru ca să se roage; la zilele mari de

sărbătoare îl atârnă la fereastră; acoperă cu el duşumeaua moscheii; religia,

filozofia şi poezia răsăritului mahomedan sunt împletite cu covorul.


Când marele cuceritor Timur Leng (Tamerlan) s-a întâlnit cu marele poet persan

Hafis, ei şi-au petrecut noaptea pe covoare şi perne discutând despre poezie şi

alte lucruri importante, fapt ce poate fi considerat replica orientală a întâlnirii

dintre Napoleon şi Goethe.

Lucrul, tehnica şi arta de a ţese covoare joacă, în puterea de imaginaţie a

Orientului, un rol atât de mare, încât dorul din totdeauna a omului de a cuceri

universul a creat basmul covorului zburător.

Frumuseţea covoarelor orientale o face coloritul neobişnuit de delicat şi durabil,

datorită culorilor naturale întrebuinţate, a căror obţinere a rămas un mister.

Covoarele orientale au luat drumul Europei în epoca cruciadelor. Cei dintâi care

au învăţat arta ţeserii covoarelor au fost fireşte spaniolii, prin intermediul arabilor.

Producţia proprie de covoare a început în secolul al XIV-lea.

Colbert, acelaşi ministru al lui Ludovic al XIV-lea care a dus la înflorirea industriei

mătăsii, a introdus în Franţa şi producerea covoarelor. În secolele XVII şi XVIII a

început manufactura covoarelor în Anglia şi Belgia.

Mai târziu, fabricarea industrială a covoarelor a căpătat în Germania o atenţie

specială, promovată prin înalta tehnică a coloranţilor. Către sfârşitul veacului al

XIX-lea prelucrarea mecanică a covorului a făcut mari progrese în America. Ea

începuse încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, când unul dintre autorii

constituţiei americane, Alexander Hamilton a propus Congresului aplicarea unei

taxe vamale covoarelor orientale pentru protejarea celor indigene. Astfel,

America îşi asigura o producţie proprie de covoare. Deci, pentru a avea covoare

întocmai celor din Orient, nu era nevoie să veghezi o mie şi una de nopţi şi să

chemi un profet din pustiu.

Europa a creat, prin gobelin, o replică covorului oriental. Aici s-a ajuns la

dezvoltarea unei arte europene veritabile, egală cu ţesătoria de covoare. Materia

primă a gobelinului este aceeaşi cu cea a covorului, de obicei fiind lâna şi, în

mod excepţional, mătasea. Procedeul tehnic era acelaşi ca şi la covoare. În

desen însă şi în ornamente, gobelinul oglindeşte lumina clară a zilei şi soarele

european, tot atât de bine, precum covorul întunericul cald al nopţilor persane.


Denumirea de „gobelin” se datorează unei întâmplări. Ea vine de la o localitate

din apropiere de Paris, care şi-a primit numele de la un vopsitor din Reims, care

a înfiinţat, la mijlocul secolului al XV-lea, o mică intreprindere. După el s-au

stabilit acolo doi flamanzi pe care i-a adus Henric al II-lea pentru fabricarea

covoarelor. La începutul secolului al XVII-lea au început să se facă gobelinuri

într-un atelier particular. Colbert a cumpărat acel atelier şi, astfel, a înfiinţat

celebra „Manufacture Royale des meubles de la Couronne”. Aici îşi au originea

gobelinurile cunoscute în întreaga lume – seriile măreţe de covoare uriaşe de

perete, toate acele „Elements”, „Saisons”, „Histoires du Roi” şi altele, care au

împodobit palatele Europei. Una din seriile cele mai strălucite a fost copiată către

sfârşitul secolului al XIX-lea şi oferită în dar Ţarului Neculaie II. În acea vreme,

gobelinurile de preţ trebuiau copiate, deoarece arta originalelor s-a pierdut.

IV.5. LÂNA - PRINCIPALA COMPONENTĂ A COSTUMULUI

POPULAR ROMÂNESC Lâna a fost prezentă, adesea, în structura costumelor populare româneşti (figura

IV.8), folosite atât în zilele de lucru, cât şi la sărbători. O componentă a

costumului popular femeiesc este catrinţa. În satele din Oltenia, Muntenia şi într-

o mare parte a Transilvaniei catrinţa este alcătuită din două piese, aşezate în

faţă şi în spate, pe când în Moldova este formată dintr-o singură bucată, de

formă dreptunghiulară ce se înfăşoară în jurul corpului, deasupra poalelor.

Catrinţa, ca structură se identifică cu ceea ce numesc specialiştii fotă; este o

ţesătură în patru iţe, făcută numai din lână, sau cu urzeală din bumbac şi cu

bătătură din lână [9].

Îmbrăcarea catrinţei presupune folosirea brâului şi a bârneţei (figura IV.9). Brâul

femeiesc are lungimea de aproximativ trei metri şi lăţimea de 15-20 centimetri şi

este ţesut din lână colorată, cu diverse ornamentaţii, o preocupare specială

acordându-se modeleleor de la capetele brâului. Brâul se aşază peste poale,

apoi se înfăşoară catrinţa, care se leagă cu bârneaţa, o cingătoare mai lungă

decât brâul şi mult mai îngustă.


Fig. IV. 8. Porturi populare

Fig. IV.9. Brâu şi bărneaţă

În componenţa costumului bărbătesc de sărbătoare intrau iţarii - care se

îmbrăcau atunci când timpul era călduros, şi cioarecii - folosiţi pe vreme

friguroasă. Iţarii se făceau din pânză de bumbac sau de lână ţigaie, ţesută în

patru iţe şi se purtau încreţiţi pe picior. Această piesă a portului are o vechime

impresionantă, figurând în vestimentaţia dacilor reprezentaţi pe monumentul de

la Adamclisi. Cioarecii se făceau din pânză de lână albă, dată la piuă, numită

dimie sau aba, şi se purtau drepţi, căzuţi peste gheată.

Piesele comune costumului femeiesc şi bărbătesc, piese de port popular ce se

îmbracă pe timp friguros sunt bundiţele, cojoacele şi sumanele.


Bundiţele sunt frumos ornamentate cu fire de lână viu colorate, atât pe partea din

faţă, cât şi pe spate (figura IV.10).

Fig. IV.10. Bundiţe

O piesă de port popular, utilizată deopotrivă de femei şi bărbaţi este sumanul

(figura IV.11). El are o vechime foarte mare şi se întâlneşte în toată ţara,

deosebindu-se de la zonă la zonă, nu doar ca structură morfologică sau

ornamentală, ci şi în privinţa denumirilor sub care este cunoscut: ţundră - în

partea centrală a Transilvaniei, chintuşi - în Banat, giubea - în zona Vâlcei,

ipingea - prin Vlaşca şi Teleorman, szur - în aşezările locuite de unguri etc.

Sumanele se făceau din lână albă pentru femei şi lână seină pentru femei şi

bărbaţi. Pânza era ţesută în patru iţe, după care era predată sumănarilor pentru

a fi piuată. Aceştia umblau cu căruţele, adunau pânza crudă pe care o duceau la

piuă pe valea Trotuşului, a Tazlăului sau în Oituz şi Vrancea [9].


Fig. IV. 11. Sumane

IV.6. ISTORIA PRELUCRĂRII LÂNII

Oamenii au început să prelucreze lâna pentru ţesături odată cu îndeletnicirea de

creştere a animalelor. Pentru prelucrare era folosită lâna de oi, capre, cămile şi

iaci, iar în America de Sud – de lame.

În anii 1923-1926 au fost realizate săpături arheologice şi, în morminte, savanţii

au descoperit ţesături străvechi din lână, unele dintre ele fiind mai rezistenţe

decât cele contemporane [2].

În secolele XIV-XV, lâna destinată toarcerii era pieptănată cu un pieptene de

lemn, care avea câteva rânduri de ace de oţel. Smocurile de fibre paralele

uşurau foarte mult subţierea şi răsucirea în operaţia de toarcere. Rezultau astfel

fire uniforme, rezistente şi, respectiv, ţesături de calitate.

De la cuvintele germane „camm,commen” - „pieptene, a pieptăna” şi „volle” -

„lână” s-a format cuvântul „comvolle” - „lână pieptănată”. În limba rusă acest tip

de lână s-a numit „comvolinaia”.


Industria de lână s-a perfecţionat mai lent decât cea de bumbac. Experienţa

acumulată la prelucrarea lânii a fost utilă bumbacului, iar mai târziu prelucrarea

mecanică a lânii s-a bazat pe experienţa filării şi ţeserii bumbacului.

În secolul VIII î.Ch, pe teritoriul Europei şi Asiei, oamenii creşteau oi ca animale

domestice, iniţial pentru carne şi piele, apoi pentru lână. Aceasta, toarsă în fire

subţiri şi vopsită în diverse culori vii, era folosită pentru ţesături din care se

confecţionau haine care protejau corpul de frig şi căldură. Începând cu această

perioadă, animalele erau crescute şi pentru lâna lor.

Cea mai străveche imagine a oii, redată în tehnica mozaicului, a fost găsită în

oraşul şumer Ur şi datează aproximativ din 3 500 î.Ch.

Este bine cunoscut faptul că ovicultura era larg dezvoltată în Egiptul Antic, unde

lâna se utiliza, adesea, în calitate de bătătură ornamentală. În Egipt, în secolele

IV-VI d.Ch., din ţesăturile de lână se confecţiona îmbrăcăminta uzuală. Până în

secolul VI î.Ch. produsele din lână reprezentau îmbrăcămintea obişnuită şi în

India.

Cu mult înainte de Hristos, ţeserea era cunoscută şi romanilor.

Prima menţionare scrisă cu privire la creşterea oilor în Anglia datează din 712,

iar la începutul secolului XIII ea ocupa locul II în Europa, după Spania, la

producţia de lână. Politica de limitare a exportului de lână şi utilaj, recrutarea

metişilor străini a transformat Anglia într-o ţară renumită pentru penrtru ţesăturile

sale excepţionale de lână. Şi, simbolic, până în prezent, lord-cancelarul nu şade

într-un fotoliu, ci pe un sac cu lână. Dar, dezvoltarea oviculturii a avut şi o latură

negativă, în sensul că păşunile au ocupat toate terenurile roditoare ale insulei.

De aceea, s-au găsit condiţii minunate pentru creşterea ovinelor în colonia

britanică – Australia. În prezent acest continent este lider mondial în producerea

lânii, efectivul de animale fiind peste 200 de milioane de capete.

Încă din timpuri străvechi, pe lângă lâna de oi se foloseau şi părurile animale: în

America – de iepuri, bizoni, lame; în Asia – de cămile şi caprine. Din puful

caprelor de caşmir se confecţionau renumitele şaluri de caşmir, care surprind

prin bogăţia culorilor şi fineţea ornamentelor. Din părul fin al cămilelor se


obţineau ţesături moi şi frumoase, iar din părul aspru al acestora se confecţionau

curele de transmisie cu o rezistenţă deosebită.

După declinul Imperiului Roman şi reducerea bruscă a oviculturii în Europa de

Sud, în următoarele secole ţesătoria de lână a început să decadă. Regiuni

întinse de pe litoralul Mării de Nord au devenit noul centru de producere a lânii.

Deosebit de renumite erau postavurile de Friz, care în ceea ce priveşte calitatea

depăşeau cu mult materialele grosolane anterior realizate.

La sfârşitul sec. XI, odată cu dezvoltarea legăturilor comerciale cu Orientul,

industria textilă devine un sector independent al economiei europene şi îşi

lărgeşte considerabil hotarele. Pornind de la produse meşteşugăreşti, treptat îşi

face apariţia renumita fabricaţie a postavurilor în Flandra, stimulată de importul

lânii engleze, ieftine, care a atins apogeul în sec. XIII-XIV. Şi industria

postavurilor din Italia a renăscut datorită materiei prime engleze, parţial

completată de lâna spaniolă şi nordafricană.

Oraşul Bruges reprezenta centrul de producţie a lânii din Flandra, unde, deja la

începutul sec. XIV, cu acest meşteşug se îndeletniceau până la 10 000 de

oameni. Bruges, având port pe canalul Gand-Ostende, care făcea legătura cu

marea, în sec. XV era centrul întregului comerţ cu postavuri din Europa. De aici,

anual, erau transportate cantităţi enorme de ţesături crude la boiangeriile

renumite din Florenţa. Printre alte centre de fabricaţie a postavurilor trebuie

menţionate oraşele Gent, Ipr, Utrecht. În sec. XIII negustorii din Veneţia,

Barcelona şi Marsilia exportau postavuri de calitate înaltă pe pieţele din Siria,

care concurau cu succes cu ţesăturile de Damasc.

Florenţa era principalul centru sud-european de producere a postavurilor. În sec.

XIV, aici, în industria lânii lucrau 30 000 de oameni. Postavurile florentine erau

exportate atât în ţările europene, cât şi în Persia, Asia Mijlocie, China, Egipt şi

Siria.

În ceea ce priveşte diviziunea muncii în industria textilă din Florenţa, fiecare

categorie de meşteşugari era asociată în secţii independente. Existau secţii de

ţesători, piuari (postăvari), boiangeri, tunsători de oi. Grupa muncitorilor din

atelierele de cardare şi pieptănare era cea mai numeroasă şi juca un rol


important în viaţa socială din Florenţa. De foarte timpuriu, aici au început să se

organizeze forme capitaliste în cadrul cărora negustorul-organizator al

întreprinderii era doar comandor şi distribuitor de instrumente de lucru şi materie

primă. Diviziunea muncii a atins mari proporţii, astfel că postavul, înainte de a se

transforma în produs finit, trebuia să treacă prin mîinile a 20 de meşteşugari. În

sec. XV, în industria textilă italiană, au apărut şi primele manufacturi centralizate,

care asociau muncitorii salariaţi sub acoperişul unui atelier.

IV.6.1. TEHNICA PRODUCERII FIRELOR ŞI ŢESĂTURILOR

La prelucrarea firelor şi ţesăturilor de lână, în perioada manufacturilor şi a

industriei mecanice, o importanţă deosebită avea divizarea procesului de

fabricaţie în două etape foarte diferite una de cealaltă:

producerea postavurilor din lână cu fibră scurtă şi friabilă;

producerea ţesăturilor de lână pieptănată din sorturi de lână aspră,

cu fibră lungă şi ondulată.

Producerea postavurilor

Procedeele tehnice şi instrumentele utilizate în industria postavurilor atât în

Flandra, cât şi în Italia, în sec. XIV-XV, cu excepţia proceselor de vopsire, se

distingeau puţin unele de altele. În atelierele de postăvărie, de regulă, se

efectuau operaţiile de ţesere şi apretare (finisare). Totuşi, procedeele de

pregătire şi toarcere, ca operaţii ce nu necesitau folosirea unor instrumente de

lucru complexe, se realizau de meşteşugari în condiţii casnice.

Procesul tehnologic începea cu sortarea lânii, care avea drept scop separarea

fibrelor lungi, ondulate ale lânii pentru pieptănare, de fibrele spongioase şi scurte

pentru postav, precum şi separarea materiei prime pe categorii. Un specialist cu

calificare înaltă putea distinge peste 7 000 de tipuri de lână. Apoi urma spălarea

lânii în apă fiebinte (în cazane) şi în apă rece curgătoare. După uscare, lâna era

scărmănată în scopul afânării şi curăţării finale. Pentru a suporta mai bine

prelucrarea mecanică ulterioară, lâna, înainte de pieptănare, era impregnată cu

ulei vegetal. În continuare, urma dărăcirea cu ajutorul unor carde manuale, care


erau dotate cu perii de lemn, a căror suprafaţa era acoperită cu ace scurte, puţin

îndoite, din sârmă.

Muncitoarea aranja pe masă sau pe genunchii săi legăturile de fibre şi le trecea,

de un anumit număr de ori, prin peria de cardă (pentru lâna de postav) şi prin

pieptene (pentru lâna pieptănată). Era necesară paralelizarea fibrelor de lână,

deoarece condiţiona operaţiile următoare.

Cu toate că instrumentele pentru pieptănat erau primitive, fabricaţia acestora

prezenta o problemă foarte importantă a tehnicii meşteşugăreşti. Astfel, centrul

italian de prelucrare a metalelor – Milano, specializat în confecţionarea sârmei de

oţel pentru carde, a monopolizat o lungă perioadă de timp, activitatea de

fabricare a postavurilor din Italia şi Florenţa.

Lâna era toarsă cu fusul sau cu ajutorul roţii de tors. Firele pentru bătătură erau

bobinate pe mosoare, manual sau cu ajutorul dispozitivului de bobinat. Firele

pentru urzeală erau supuse operaţiei de urzire, care avea drept scop formarea

numărului necesar (conform lăţimii ţesăturii) de fire de lungime egală. Unealta

primitivă pentru urzire era rama.

Din sec. XV a început utilizarea tamburelor cu fire de urzeală, care erau instalate

vertical şi erau puse în funcţiune manual, de către urzitor. Firele de pe suprafaţa

tamburului erau divizate în pare şi impare, cu ajutorul unor bastoane speciale şi

erau urzite rapid la rotirea acestuia. Firele scoase de pe tamburul cu fire de

urzeală erau apoi înfăşurate pe rama de ţesut a războiului orizontal.

Postavurile late erau lucrate de doi ţesători, care aruncau suveica cu firul de

bătătură: unul de la dreapta la stânga, celălalt de la stânga la dreapta. Suveica

prezenta o cutiuţă plată de lemn, cu capetele ascuţite; în interiorul ei era introdus

un tubuşor gol, uşor, de regulă confecţionat din trestie, pe care era înfăşurat firul

de bătătură. Capătul firului era tras prin orificiul lateral al suveicii şi era fixat pe

marginea laterală a ţesăturii. Pentru poziţionarea ţevii în suveică se folosea

tăietura ovală de pe partea plată a suveicii. Materialul scos de pe războiul de

ţesut reprezenta ţesătura crudă, care necesita operaţia de piuare, adică

degresarea şi împâslirea acesteia. Postavul era fiert, preliminar, în apă cu săpun


şi era curăţat cu humă de piuare, care îmbiba substanţele oleaginoase din

ţesătură.

Piuarea, până la sfârşitul sec. XII (similar meşteşugului din Roma Antică), se

efectua atât manual, cât şi cu ajutorul piciorului.

Primitivitatea operaţiei şi necesitatea unor eforturi musculare mari, într-o

perioadă de dezvoltare a postavurilor, au contribuit la apariţia dispozitivului

mecanic – moara de piuare (postăvărie).

Pentru punerea în mişcare a instrumentelor de piuare era utilizată şi roata de

apă. În acest scop, pe axul orizontal al roţii de apă s-au fixat came care apăsau

pe mânerul ciocanelor de lemn, partea frontală a acestora ridicându-se. Când

cama ieşea din acţiune, capul greu al ciocanului cădea puternic, pe verticală, în

albia cu postav, care era acoperit cu apă şi săpun. Astfel, loviturile alternative ale

ciocanelor prelucrau ţesătura. Rolul muncitorului era mult diminuat, el întorcea

ţesătura, completa sau scoatea flota de spălare. Pe parcursul sec. XII-XIII noul

mecanism a căpătat o largă răspândire.

Dar, asociaţia postăvarilor şi-au exprimat nemulţumirea faţă de aceste aparate

mecanice. Astfel, în anul 1208, la Londra a fost examinată plângerea

postăvarilor, care cereau interzicerea trimiterii postavurilor la moara de apă din

afara oraşului, deoarece îi lipseau de locuri de muncă. Li s-a dat câştig de cauză,

însă temporar, deoarece progresul nu putea fi oprit.

Înflorirea industriei în Flandra şi Italia, la sfârşitul sec. XIV, a conferit o amploare

deosebită fabricaţiei postavurilor şi numai piuarea mecanică a ţesăturilor putea

asigura productivitatea necesară procesului tehnologic, producerea şi lansarea în

termenii stabiliţi loturilor mari de marfă pe piaţă. Deja la începutul secolului XV,

oficial s-au scos interdicţiile privind utilizarea morilor de piuare, dar încă o sută de

ani a continuat lupta împotriva acestora.

Postavurile piuate erau întinse pe rame şi uscate. Urma operaţia de înlăturare a

nodurilor şi scamelor de pe suprafaţa ţesăturii - operaţie executată manual, şi

scămoşarea ţesăturii cu ajutorul periilor de cardă. Cu ajutorul unor foarfece mari

se realiza tunderea şi apoi presarea ţesăturii la o presă cu şurub. Se obţinea o

ţesătură netedă, fără elasticitate – postavul.


Începând din sec. XIV, Anglia a ocupat poziţii de frunte în producerea lânii. În

cea de a doua jumătate a sec. XV, industria şi comerţul Italiei au retrăit o criză

acută, accentuată, în epoca marilor descoperiri geografice, de deplasarea căilor

comerciale din bazinul Mării Mediterane spre litoralul Oceanului Atlantic.

Atelierele postăvarilor din Flandra, care funcţionau în principal din prelucrarea

lânii engleze, odată cu micşorarea importului celei din urmă, deja de la sfârşitul

sec. XV au început să resimtă deficitul acut de materie primă, care nu era

înlăturat nici de importul lânii spaniole, prea scumpă pentru a fi utilizată de una

singură pentru confecţionarea produselor din lână. Contrar acestei situaţii, în

Anglia începutului de secol XVI, s-a observat o creştere foarte rapidă a

postavurilor, care a fost determinată şi de formarea unui şir de moşii ale conţilor

englezi (Norfolk, Suffolk, Esseks etc.), a coloniilor de torcători, ţesători şi

boiangeri din Flandra, care au emigrat în Anglia în urma persecuţiilor cărora erau

supuşi, în Flandra, toţi textiliştii care nu lucrau în ateliere, precum şi cei din

localităţile rurale. Lupta Spaniei împotriva revoluţiei din Olanda (jumătatea a

doua a sec. XVI), însoţită de devastarea oraşelor din Flandra şi jefuirea totală a

zonelor industriale s-a dovedit la fel de convenabilă pentru industria textilă

engleză.

Principalele etape ale procesului de fabricaţie la o întreprindere de postavuri

engleză, din sec. XVII (sursa: o broşură anonimă engleză), sunt:

- corabie cu pânze;

- moşia lent-lordului;

- pământul fermierului;

- instrumentele postăvarului;

- curăţarea cu raclete;

- cardarea;

- toarcerea;

- rebobinarea firului tors;

- urzirea;

- ţeserea;

- piuarea;


- vopsirea;

- apretarea postavurilor;

- camera postăvarului.

În sec. XVII-XVIII comercializarea în afara ţării a materialelor de lână devine

principalul articol în exportul englez. Reglementarea strictă a producerii

materialelor de lână din partea guvernului reprezintă o calitate caracteristică a

industriei postavurilor din Anglia. Un şir de legi care se adoptă în această

perioadă resping toate deciziile uniunii ţesătorilor de lână, îndreptate spre

modificarea condiţiilor de muncă şi mărirea salariilor, stabilesc supravegherea

calităţii ţesăturilor (vopsire, rezistenţă, dimensiuni etc.) prin intermediul unui

personal specializat (revizori).

Întreprinderile de postavuri îndeplineau comenzile de stat, lucrau pentru armată

şi flotă, asigurau comerţul extern. Proprietarii manufacturilor şi achizitorii mari se

bucurau de subvenţii excepţionale, privilegii şi monopol, care le permiteau să

stabilească preţuri înalte la postavuri în interiorul ţării (concurenţa postavurilor

era înlăturată de taxe vamale ridicate) şi să ocupe cele mai bune poziţii în raport

cu alţi întreprinzători textilişti.

De la mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XVIII mijloacele tehnice ale

manufacturilor de postavuri nu au suferit aproape niciun fel de modificări, iar rolul

industriei postavurilor creştea mereu odată cu gradul de expansiune a capitalului

englez pe pieţele coloniale. Pe parcursul sec. XVII volumul materialelor de lână

comercializate în afara ţării s-a triplat, iar în sec. XVIII exportul a crescut încă de

două ori. În ajunul revoluţiei industriale două treimi din produsele exportate erau

consumate de Europa şi o treime de coloniile de peste ocean. În acest context

este foarte important de menţionat faptul că aproximativ toate ţesăturile produse

erau fabricate din materie primă indigenă engleză.

Aproximativ la fel era situaţia manufacturii centralizate de postavuri, de la mijlocul

sec. XVIII, şi în Rusia, conform Regulamentului privind fabricaţia postavurilor, din

anul 1714. Lâna intrată în întreprindere era supusă succesiv spălării, sortării pe

categorii, curăţării cu raclete (destrămare preliminară grosieră), cardării şi

toarcerii. Ţesătura crudă obţinută la războiul de ţesut era piuată la morile


acţionate de apă, care uneori se aflau în întreprindere, sau în unlele cazuri la

mare distanţă. Urmau apoi operaţii ca: scămoşarea, tunderea, vopsirea şi

presarea. Aparatele pentru presarea postavurilor nu se deosebeau de cele

utilizate pentru apretarea ţesăturilor de pânză. Vopsirea postavurilor în Rusia şi

în Occident era o operaţie extrem de importantă şi necesita o măiestrie înaltă din

partea meşterilor-specialişti. De aceea, boiangerii independente se organizau

numai la cele mai importante manufacturi.

În sec. al XVIII-lea, în Rusia producţia de postavuri - ca ramură nouă de

manufactură, înfiinţată în urma necesităţilor nemijlocite ale aparatului militaro-

birocratic, deţinea, cu preponderenţă, forme centralizate.

Tehnica fabricii de postavuri din Kazani care aparţinea negustorului Osokin, nu

se deosebea cu nimic de cea precizată, cu jumătate de secol mai înainte, în

Regulamentul din 1714. Aceasta dovedeşte faptul că, pentru manufactură şi

meşteşug, este caracteristică stabilitatea formei instrumentelor, care evoluau

foarte lent.

Lâna achiziţionată se sorta pe categorii de către controlorii de calitate, fiecare

dintre ei, într-o zi de 12 ore, selecta câte 32 kg de lână. Muncitorii care tundeau

partea superioară a lânii lungi, prelucrau pe zi câte 4 kg de materie primă. Pentru

o bucată de postav milităresc, trebuiau 11,2 kg fire de urzeală, 12,2 kg fire de

bătătură şi 2 kg fire pentru margini, adică în total circa 26 kg de fire, pentru care

era necesară munca de o zi a 6 oameni. Muncitorul de la raclete şi cel de la

carde puteau pieptăna fiecare câte 3,2 kg de lână destrămată pe zi.

Productivitatea zilnică a muncii unui torcător adult era egală cu 600 g fire de

urzeală şi 1,5 kg fire de bătătură, productivitatea muncii copiilor era de două ori

mai mică. Toarcerea şi răsucirea a 2 kg de fir pentru margini necesita trei ore de

muncă a 3 oameni. La bobinarea firelor pe vârtelniţă un om putea prelucra pe zi

până la 14,4 kg de fire toarse. Ţevuitorul, care rebobina firele de urzeală pe ţevi,

deservea 6 războaie de ţesut. Muncitorii (de obicei oameni în vârstă), care

depănau firele de urzeală pe bobine şi apoi pe tamburul maşinii de urzit,

prelucrau producţie pentru două războaie. Doi ţesători, care deserveau un război

de ţesut, de obicei realizau 4 bucăţi de postav pe lună. Ţesătura crudă era


transportată la moara de postăvărie, la care 7 oameni piuau pe zi 90 de bucăţi.

La apretarea ulterioară a postavurilor, 40 de oameni scămoşau, tundeau şi

presau pe lună de la 350 până la 400 bucăţi de postav. În sfârşit, la atelierul de

vopsire 12 muncitori vopseau pe lună 400 bucăţi.

Una dintre cele mai importante maşini cu motor din sectorul auxiliar al procesului

de producere a postavurilor era piua hidraulică. Primele mori de piuare din sec.

XIII-XIV, din Anglia şi Germania, erau imperfecte din punct de vedere constructiv.

În sec. XVI piua cu tijă se răspândea în Italia: o roată cu cupe direcţionează apa

în albia de piuat şi o roată de apă, de la arborele căruia, prin intermediul a patru

came erau puse în mişcare ciocanele de piuat. Deşi dispozitivul este foarte

vechi, el se află în utilizare şi este folosit de mulţi meşteşugari din Padova.

Pe lângă morile de apă, care erau mecanismul principal pentru piuarea

postavurilor, în acelaşi scop, apar şi instalaţiile de vânt – mori de piuat cu motor

acţionat de puterea vântului. Descrierea acestor instalaţii se întâlneşte în

tratatele tehnice olandeze, din primul deceniu al sec. XVIII.

Operaţia de scămoşare a ţesăturii a fost parţial mecanizată, în perioada

manufacturilor. Leonardo da Vinci (sfârşitul sec. XV) realizează două maşini de

scămoşat: una manuală, pusă în mişcare de om, alta acţionată de puterea cailor.

Ca principiu de lucru, ţesătura se deplasează între doi arbori, pe suprafaţa unor

scânduri de scămoşat fixe.

Maşinile de scămoşat obţin o largă răspândire în industria postavurilor din Italia,

în sec. XVI : „Graţie acestei maşini comode şi suficient de utile un muncitor poate

în scurt timp să prelucreze mulţi metri de postav, totodată mult mai calitativ,

decât cu ajutorul metodelor vechi”. Spre deosebire de instalaţia lui Leonardo,

noile maşini au dispozitivele de scămoşat fixate pe cilindri rotativi, deasupra

cărora se deplasează ţesătura. De asemenea, au şi un cilindru inferior de

recepţie pe care se înfăşoară postavul prelucrat.

La manufacturile de postav engleze din sec. XVIII, maşinile de scămoşat erau

întrebuinţate pretutindeni; în industria franceză de prelucrare a lânii predomina

scămoşarea manuală a ţesăturilor.


Tunderea oilor la fermele franceze de creştere a ovinelor şi în gospodăriile

ţărăneşti se făcea, de regulă, o dată pe an – în lunile mai sau iunie. Lâna tunsă

cu foarfecele se aranja într-un loc bine aerisit şi în curând era supusă spălării, în

apă stătătoare sau curgătoare. Spălată în apă caldă (apa fierbinte împâsleşte

lâna), lâna se aranja în coşuri de salcie şi de câteva ori se scufunda în apă

curgătoare. Lâna destinată pentru producerea ţesăturilor uşoare (de exmplu,

flanelă), după spălare era supusă încă unei operaţii de clătire – în vase cu apă

caldă cu săpun (la care se adăuga apa din prima spălare) de către doi muncitori

cu utilizarea barelor (prăjinilor). Spălarea continua până când lâna devenea

curată, după care era uscată. Următoarea operaţie era sortarea lânii; prima

sortare se reducea la evidenţierea a două grupe de lână: mai bună şi mai

proastă; apoi, în limitele celor două grupe, lâna se sorta mai minuţios – după

lungimea fibrelor, rezultând fibre lungi pentru urzeală şi fibre scurte pentru

bătătură.

După sortare urma scuturarea lânii, care - în mici partide - se înşira pe frânghii

întinse, operaţie efectuată de muncitori cu ajutorul vergelelor, în vederea

îndepărtării impurităţilor pământoase şi a prafului.

Pentru obţinerea ţesăturilor de nuanţe şi culori diferite, se realizau melanjuri din

amestecarea lânii de diferite culori, în proporţii stabilite după care avea loc

pieptnarea cu perii de cardă. Vopsirea se efectua de obicei în ţesătură.

Pieptănarea lânii reprezenta unul din principalele elemente ale întregului lanţ

tehnologic. Sorturile superioase se pieptănau de două ori, cele mai aspre de trei

ori, după ce în prelabil lâna era înmuiată în ulei de măsline, în proporţie de 100 g

ulei la 400 g urzeală şi 200 g la bătătură, destinate pentru postavurile fine, şi

aceiaşi cantitate de ulei la 600 g de lână pentru postavuri aspre.

La producerea materialelor foarte aspre, uleiul de măsline era înlocuit cu ulei de

brusture, care, însă, se utiliza în cantităţi mai mari.

Periile de cardare reprezentau nişte scândurele de lemn, îmbrăcate cu piele de

berbec, pe care erau fixaţi dinţi subţiri de fier, puţin încovoiaţi, care serveau

pentru destrămarea lînii. În urma acestei operaţii rezulta o masă fibroasă pufoasă

şi desfoiată care se prelucra în fire moi. Apoi, lâna se pieptăna: cea subţire de


două ori cu pieptenele subţire, iar cea aspră de două ori cu un pieptene mare, fix

şi a treia oară cu unul mic, manual, pe care îl ţinea muncitorul pe genunchi. În

urma acestei operaţii rezulta un rulou cu diametrul de 2,5 cm şi lungimea de 30

cm, ce era destinat pentru furca de tors. Capătul fusului răsucea ruloul, iar

torcătorul îl întindea concomitent cu mâna stângă, susţinându-l rapid. Rotind în

direcţie opusă mânerul furcii de tors, firul torsionat se desfăşura de pe capătul

fusului, apoi rotind în sensul iniţial, acesta se înfăşura pe o ţeavă cilindrică fixată

pe fus. După umplerea ţevii, acesta se scotea de pe fus, firul se rebobina pe un

format de alimentare, iar pe fus se fixa o nouă ţeavă goală.

Cilindrul de înfăşurare avea o construcţie originală. Diametrul acestuia, după

cerinţă, putea fi mărit sau micşorat prin intermediul unor bare culisante speciale.

Pe capătul liber al arborelui cilindrului se îmbrăca o roată dinţată (un pinion), care

se cupla cu angrenajul îmbinat cu volantul mare. Fiecare turaţie a acestuia era

înregistrată automat de loviturile unui ciocănel special, pus în mişcare de o

manetă unită cu roata inferioară. Lovind o nicovală micuţă, la fiecare turaţie

completă a volantului, ciocănelul astfel îndeplinea funcţia unui aparat de măsură

şi control, care înregistra lungimea firului rebobinat pe cilindru.

Operaţia premergătoare ţeserii era urzirea. Pe o ramă verticală, fixată pe un

suport, se instalau trei rânduri, a câte 11 bobine fiecare. Cu mâna stângă,

muncitoarea aduna firele de la toate bobinele unui rând şi le întindea până la

cuiul cilindrului de urzit; cu degetele mâinii drepte încrucişa firele şi în locul

intersecţiei punea două cuie. Pe cilindrul de urzit, care era pus în funcţiune de

mâner şi un şnur, firele de înfăşurau pe spirală de sus în jos, apoi de jos în sus şi

aşa mai departe. Urzeala astfel formată se înmuia pentru impregnare în clei

fierbinte, preparat din pielicele de iepure, deşeuri de piei etc. Firele stoarse se

întindeau pe prăjini pentru uscare. Firele de urzeală erau separate de un

pieptene cu dinţi, distanţaţi cu 1,2 cm. La înfăşurarea pe cilindrul de urzit sforile

erau înlocuite prin beţişoare în locurile de încrucişare ale firelor; buclele terminale

ale urzelii erau trecute printr-o bară de lemn, în acel moment când un muncitor

rotea arborele, celălalt întindea urzeala.


Următoarea operaţie era trecerea urzelii prin garnitura de iţe şi spată. Iţele erau

alcătuite din două plăci între care erau aşezate perpendicular un rând de şireturi

cu ochiuri la mijloc. Firele de urzeală erau trecute prin aceste ochiuri, apoi prin

dinţii spetei făcuţi din trestie şi înfăşuraţi cu fire impregnate în smoală. La

războaiele obişnuite de ţesut postavuri erau instalate două iţe, pentru ridicarea şi

coborârea alternativă a firelor pare şi impare ale urzelii. Lăţimea iţelor

corespundea cu lăţimea spatei şi a urzelii.

Producerea ţesăturilor de lână pieptănată

Diferenţa esenţială între tehnica de prelucrare a firelor pieptănate şi tehnica de

prelucrare a firelor cardate constă în prezenţa operaţiei de pieptănare. Operaţia

se efectua cu piepteni, constituiţi dintr-o placă de lemn cu două rânduri paralele

de dinţi lungi, de fier, în număr de 22. Dinţii din rândul doi, mai scurţi, erau situaţi

între intervalele dinţilor din primul rând. Rezulta lâna pieptănată, iar în dinţii

pieptenilor rămâneau fibrele scurte, deşeurile care erau folosite la fabricarea

firelor de bătătură pentru ţesăturile aspre.

Înainte de lucru pieptenii se încălzeau la focul unui cămin, atârnat cu un cârlig de

doi stâlpi. În cămin erau orificii, în care se introduceau dinţii pieptenului pentru

încălzire.

Vopsirea lânii se efectua prin trei metode:

până la pieptănare;

după toarcere;

după obţinerea ţesăturii crude.

Cea de-a doua metodă se folosea foarte rar, deoarece la bobinare firele obţineau

nuanţe diferite(în funcţie de gradul de torsionare al firelor), iar uneori era dificil de

obţinut şi formatul respctiv, deoarece, firele vosite în apa fierbinte se lipeau între

ele.

La vopsirea prin prima metodă, lâna se spăla preliminar, apoi se mai înmuia în

apă cu săpun. Ţesăturile, confecţionate din asemenea lână, de obicei, nu se

supuneau precesului de piuare. Dacă lâna nu se vopsea, atunci la pieptănare ea

trebuia nu doar înmuiată în apă cu săpun, dar şi impregnată cu ulei. După


pieptănare smocurile de lână lungă, de un capăt erau legate de un cui fix, iar de

celălalt capăt de un cui pus în mişcarea de rotaţie. Asfel lâna era stoarsă după

care era înşirată pe prăjini şi expusă la un fum de gaz sulfuric pentru a se elimina

substanţele uleioase şi pentru ai conferii culoarea albă pură. Stabilitatea firelor

era asigurată printr-un tratament în aburi. Urzirea şi ţeserea erau similare cu cele

de la obţinerea postavurilor.

Pentru netezirea ţesăturii şi conferirea luciului, acesta era supusă la acţiunea

aburilor, într-un vas pătrat din cupru, care avea două funduri: unul superior - sub

formă de grilaj şi unul inferior - compact. Spaţiul dintre cele două funduri era plin

cu apă fiartă, în care se puneau cilindri cu ţesătură de lână uşoară, nepiuată şi

se închidea vasul cu capac. Aburii care treceau prin fundul tip grilaj, îmbibau

ţesătura, o înmuiau şi făceau părul (scama) mai puţin elastic. Apoi, ţesătura era

dusă la presă, care era alcătuită din plăci de cupru şi fier puternic încălzite, între

care erau aranjate bucăţile de ţesătură împăturite sub formă de pătrate.

Manufacturile franceze au încercat să utilizeze calandrele, pentru presarea

ţesăturilor de lână, însă acestea s-au dovedit a fi insufucient de eficiente. În ceea

ce priveşte ţesăturile piuate, acestea erau stropite cu apă vâscoasă şi se

înfăşurau pe un cilindru mare, de pe care acestea treceau pe un cilindru lustruit

de fier destinat pentru a întinde şi a îndrepta ţesătura, deasupra unui cămin

mare. Apoi, ţesătura era înfăşurată pe un alt cilindru, astfel încât ea se deplasa

alternativ dintr-o parte în alta.

IV.6.2. DEZVOLTAREA INDUSTRIEI LÂNII ÎN RUSIA

Prelucrarea ţesăturilor de lână a fost cunoscută în Rusia din timpuri străvechi.

Aproape în fiecare curte ţărănească femeile torceau şi ţeseau postavuri de

suman pentru satisfacerea necesităţilor membrilor familiei. În unele regiuni,

această îndeletnicire căpăta o aemenea dezvoltare, încât produsele din postav

ajungeau în vânzare sau se foloseau pentru plata dijmei.

În cronici se menţionează că, în anul 1382, în timpul incursiunii lui Tohtamîş

asupra Moscovei „au fost distruse multe gospodării de confecţionare a


postavurilor”. Din scrierile cronicii anului 1425 reiese că sumanul „din lână de

ovine” era un produs uzual răspândit în masele largi ale populaţiei [2].

Caracterizând industria secolului XVI, se precizează că „...în satele ruseşti se

făceau postavuri simple, care constituiau obiecte de consum pentru clasa

inferioară cu preponderenţă sătească; acestea erau postavuri de suman (de

pănură, de dimie, de aba), la un rând.... Ele se împărţeau în cele mai bune, cele

de calitate medie şi cele proaste şi reprezentau obiecte de vânzare la târgurile

săteşti”.

Postavurile de suman erau de culoare albă, gri şi neagră, culori ce proveneau de

la culoarea naturală a lânii. Din postavurile gri se confecţionau produse

exterioare – ipingea, caftanul sau zăbunul (zeghea). se produceau şi postavuri

vopsite. Astfel, în descrierea oraşului Şui din gubernia Vladimir se remarcă că la

mijlocul sec. XVII ţăranii din satul Teikova se ocupau cu lucrări de vopsire.

Postavurile fine pentru nobili şi negustori, care aveau culori frumoase, în cantităţi

mari erau importate de străinătate. Aceste postavuri, care purtau denumirea de

„englezeşti”, de Amburg, de Brabant, greceşti, de Karmazin etc., erau apreciate

mai mult decât cele autohtone şi comerţul cu acestea era un privilegiu al

postăvarilor. O mare parte a acestor mărfuri era procurată de către visteria

ţarului, care le împărţea ca recompense.

Pentru ca să se debaraseze de meşterii şi negustorii străini, deja din acele

timpuri se luau măsuri pentru lărgirea fabricaţiei postavurilor vopsite. Boris

Godunov dorea să fondeze o întreprindere de producere a postavurilor şi a

ordonat persoanelor de încredere să caute meşteri postăvari.

În anul 1650, negustorul străin Sveden a adus din Germania câţiva meşteri şi a

fondat o întreprindere la Moscova, însă „...a obţinut de la fabrică o asemenea

pagubă....” încât a fost nevoit să elibereze meşterii. Mai târziu se menţiona, că

dintre toţi acei meşteri doar „ --- unul locuieşte şi acum la Moscova, dar nu

lucrează”. În anul 1667, Sveden a primit regiunea Ivanivo a judeţului Kaşir pentru

organizarea întreprinderii de postav, dar n-a reuşit să producă deoarece a murit

în anul următor.


Cu 15 ani mai târziu, aceeaşi încercare a fost efectuată de negustorul olandez

Ilia Tabert. În februarie 1683 el s-a adresat guvernului şi a cerut permisiunea de

a construi uzine de postavuri în ţara Moscovei, iar fratele său Matvei – să plece

„peste mare” pentru a recruta meşteri şi a cumpăra unelte. Această solicitare a

fost satisfăcută în acelaşi an. Voievodul de Novgorod, Buturlin, raporta, că

Matvei Tabert a revenit din străinătate cu diverse achiziţii pentru postăvărie şi

şapte meşteri, pentru transportarea cărora au fost necesare 25 de căruţe.

La 20 mai 1684, Ilia Tabert a primit un act oficl de conferire a unor privilegii care-

i permitea să fondeze la Moscova o uzină de postavuri, precum şi să cumpere

lână şi să vândă postavuri şi serjuri timp de 10 ani, fiind scutit de impozite.

În septembrie 1687, Matvei Tabert a plecat din nou „peste hotarul Lituanian” şi a

revenit, achiziţionând în oraşul Gdansk un sac mare (cca 140 kg) de ierburi

pentru coloranţi, puţină lână de diverse culori, zece bucăţi de unelte de curele şi

a angajat doi meşteri şi doi stagiari pe termen de doi ani. Însă, activitatea acestor

antrepenori n-a dat rezultate deosebite.

Lâna de ovine, în mare măsură, se folosea în gospodăriile ţărăneşti pentru

confecţionarea postavului aspru de suman, atât pentru propiile necesităţi, cât şi

pentru vânzare. Cantităţi neînsemnate ale acesteia erau transportate în

străinătate. În anul 1699, a fost înmânat actul oficial de conferire a unor privilegii

negustorilor olandezi Hristofor Brans şi Ivan Liubs, în care se menţiona că

acestora li se oferea ”....posibilitatea de a comercializa marfă nou găsită, lână de

ovine, în ţara Moscovei, în oraşe unde vor dori să cumpere şi peste mări să

trimită cu un preţ liber timp de 12 ani, fără cumpărare pentru vânzare ultrerioară,

la un preţ mai ridicat...” .

Ţinând cont de faptul că lâna de ovine este numită „marfă nou găsită” de străini

şi că acestora li se recomandă ca „acest comerţ să fie răspândit şi sporit ca

îndeletnicire benevolă, astfel ca acest negoţ de acum înainte în ţara Moscovei să

fie multiplicat”.

Industria postavurilor de tip manufactură a fost creată de ruşi, cu precădere de

provienenţă negustorească.


Prima întreprindere de acest tip este cea fondată în anul 1698, de negustorul

Fiodor Sericov, la Moscova, „conform poruncii verbale a ţarului”. Sericov a primit

din contul statului utilaje achiziţionate din străinătate, pentru diferite operaţii

inclusiv pentru producerea postavurilor. Ţarul primea, sub formă de cadouri de

sărbători postavuri, iar, în 1701, ţarul Petru I şi-a cusut, pentru prima dată, caftan

din acest postav.

În anul 1704, conform dispoziţiei ţarului Petru I a fost fondată întreprinderea de

stat de postav lângă Voronej, iar în anul 1705 – la Moscova, lângă podul de

Piatră, Curtea de Postavuri. Pentru aceasta au fost invitaţi - meşteri şi

meşteşugari postăvari de peste mări – 46 de persoane, dar rolul lor a fost

neînsemnat, deoarece activitatea de postăvărie era dirijată mai mult de meşterii

ruşi.

În anul 1711 olandezilor Brans şi Liubs le expiră drepturile excepţionale pentru

achiziţionarea şi exportul peste hotare a lânii ruseşti, facilitând astfel extinderea

ulterioară a construcţiei întreprinderilor de postavuri în Rusia. Petru I decide la 18

ianuarie 1712 ca întreprinderile de postav să se construiască în număr cât mai

mare, astfel încât să nu se mai cumpere uniforme militare străine. Din anul 1713

până în 1718 au fost construite 5 întreprinderi de postav, iar până în 1724 încă 6

întreprinderi. La sfârşitul domniei lui Petru I erau în total 17 întreprinderi: de

postav, de ţesături pentru căptuşeală şi una de ciorapi.

Filarea lânii în întreprinderi mari, în acele timpuri, nu se deosebea prea mult de

toarcerea în casa ţărănească sau în atelierul meşteşugăresc. dar războaiele de

ţesut evident se deosebeau de războiul ţărănesc, pe care se lucrau postavuri

înguste.

Pentru îmbunătăţirea situaţiei, Petru I ia o serie de măsuri pentru dezvoltarea

creşterii oilor. Astfel, în 1716 a ordonat recrutarea unor ciobani iscusiţi din

Polonia şi Silezia, care au fost instalaţi în regiunile Kiev şi Azov pentru a creşte şi

tunde oile după cunoştinţele lor. În anul 1720, el a ordonat înfiinţarea unor stâne

în apropierea Astrahanului şi în alte localităţi. Până în anul 1723 uzinele erau

finanţate de stat, apoi s-au privatizat. O atenţie deosebită s-a dat Ucrainei, care

după nişte scrieri din 1722 „ .... Dumnezeu a blagoslovit-o mai mult ca pe alte


zone ale statului Rus cu aer capabil pentru înmulţirea oilor şi lânii bune”. Totuşi

nu s-a reuşit creşterea unei rase rezistente şi stabile de ovine merinos, dar s-au

îmbunătăţit câteva rase autohtone de oi.

Produsele manufacturilor de postavuri au nemulţumit mult timp pe consumatori.

În anul 1727, Ecaterina I i-a criticat pe negustorii moscoviţi pentru calitatea

proastă a ţesăturilor, a postavurilor de tapiserie, a flanelelor şi a brocarturilor.

Aceasta se datora în mare parte calităţii proaste a lânii, a sortării

necorespunzătoare şi a spaţiilor de depozitare improprii.

În Buletinul Informativ din 1741 se precizează existenţa a 12 întreprinderi de

postavuri, cu 548 războaie de ţesut postavuri şi 204 de războaie de ţesut

cătuşeli. În anul 1763, 30 de întreprinderi aparţineau negustorilor, 16 –

moşierilor; din ele 21 se aflau la Moscova, 14 în alte oraşe şi 11 la sate.

În anul 1764 funcţionau deja 54 de întreprinderi, cu 1 463 războaie de ţesut

postavuri şi 230 războaie pentru căptuşeli. În 1820, numărul manufacturilor de

postavuri a atins deja cifra de 304 cu 5 379 de războaie de ţesut.

În Europa de Vest, lâna pieptănată a început să fie deosebită abia la sfârşitul

secolului XVIII şi începutul secolului XIX, când au apărut ţesăturile plane. Prima

maşină de pieptănat a apărut în Anglia în anul 1802, dar succese importante în

această ramură a industriei de prelucrare au fost atinde în Franţa şi Belgia, iar

mai târziu în Saxonia.

Prima manufactură pentru ţesături din lână pieptănată a apărut în Rusia, în anul

1826, în apropiere de Riga. Apoi au apărut fabrici şi la Moscova şi în alte

localităţi din sudul Rusiei. La Moscova, în anul 1843 erau 20 de întreprinderi - cu

1887 de muncitori, în 1855 – 53 de întreprinderi cu 8 186 de muncitori.

Sub presiunea concurenţei din partea fabricilor de prelucrare a bumbacului,

precum şi a întreprinderilor de prelucrare a lânii din Regatul Polonez, postăvarii

erau nevoiţi să facă investiţii mari pentru a reînnoi utilajul întreprinderilor în

scopul micşorării preţului produselor. Dotarea tehnică a fabricilor a cunoscut o

adevărată dezvoltare. Numărul războaielor de ţesut simple s-a micşorat de la 14

711 până la 8 670, iar a celor mecanice s-a mărit de la 15 073 până la 18 374.

Numărul fuselor a crecut de la 457 595 până la 632 196, dintre care 473 215


erau la selfactoare, 29 882 la maşini de filat cu inele şi 129 099 la selfactoarele

manuale.

În perioada 1940-1986 producţia firelor de lână a crescut de 5 ori, a ţesăturilor de

lână a crescut de 4,3 ori, iar a lânii de 2,9 ori. Volumul total al lânii importate a

crescut considerabil, până la 40%. Productivitatea maşinilor de filat a crescut de

două ori datorită dotării acestora cu trenuri de laminare performante, de mare

laminaj.

Pe plan mondial, dezvoltarea favorabilă a ramurii s-a înregistrat în cea de-a doua

jumătate a secolului XX. A crescut numărul de oi, s-au creat rase noi de oi cu

lână fină şi semifină, s-a îmbunătăţit calitatea lânii, s-au mecanizat fazele de

muncă mai grele, s-a intensificat exportul de lână.

Statisticile producţiei şi a consumului de lână pe plan mondial sunt prezentate în

tabelele IV.2 şi IV.3.

Tabelul IV. 2 Efectivul mondial de ovine, în milioane capete


Ţara

Perioada

1985 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Australia 132,9 148,2 132,6 121,4 121,2 120,0 117,9 115,4 114,8

Argentina 32,4 25,7 23,5 21,6 17,0 17,3 16,4 16,9 14,7

Bulgaria 10,7 6,7 3,8 3,4 3,4 3,0 3,0 2,8 2,8

Brazilia 18,3 20,1 18,0 18,4 18,3 18,0 17,0 16,0 16,5

Anglia 22,8 28,9 29,3 29,7 28,9 28,2 30,0 31,1 29,7

Germania 2,2 2,5 2,54 2,4 2,3 2,4 2,3 2,3 2,2

Grecia 8,8 9,8 10,1 10,1 9,2 9,6 9,2 9,3 9,0

India 38 40 40,1 40,2 41,0 41,5 42,4 43,0 44,2

Irak 11,8 5,8 5,4 5,2 5,1 5,9 6,6 6,9 6,9

Iran 34,2 44,7 47,4 48,7 50,9 51,5 52 53 53

Irlanda 2,6 6,0 6,0 5,9 5,6 5,4 5,6 5,6 5,4

Spania 16,3 24,6 23,8 23,0 21,3 23,9 24,8 24,2 23,9

Italia 10,1 10,4 10,5 10,7 10,7 10,9 10,9 10,8 11,0

China 104,8 110,9 111,6 117,4 127,3 114,1 120,9 127,2 133,5

Maroc 15,2 14,2 13,3 16,6 16,3 17,6 14,8 14,8 14,6

Mongolia 14,5 15,1 13,8 13,8 13,7 13,6 13,6 14,2 14,2

Noua

Zeelandă

70 52,6 49,5 48,8 47,4 47,0 46,2 46,1 46,0

Pakistan 22,6 27,0 22,6 23,0 23,5 23,7 23,8 23,9 24,1

Peru 14,7 12,2 11,9 12,2 12,6 12,7 13,1 13,6 14,3

Portugalia 4,4 3,4 3,3 3,4 3,4 3,4 3,5 3,6 3,7

România 16,9 13,9 11,5 10,9 10,4 9,7 9,7 8,9 8,4

Siria 12,6 14,7 10,1 11,3 12,1 13,1 13,8 14,4 15,0

Rusia 62,1 52,2 40,6 31,8 25,3 20,3 16,5 13,7 13,4

SUA 12,4 10,8 9,8 9,0 8,5 8,0 7,8 9,0 8,5

Turcia 48,3 40,6 39,4 37,5 35,6 33,8 33,1 30,2 30,2

Chile 6,1 4,6 4,6 4,5 3,8 3,8 3,6 4,1 4,1

Uruguai 20,6 25,2 21,6 19,8 19,3 17,9 16,1 15,7 14,4

Franţa 12,6 10,6 10,5 10,3 10,1 10,1 9,8 8,6 9,5

Iugoslavia 7,4 3,7 3,4 3,4 3,4 3,3 3,3 3,3 3,2

Africa de Sud 27,3 22,6 19,0 18,6 18,3 18,8 19,4 19,4 18,8


Tabelul IV. 3

Producţia mondială a lânii nespălate, în mii tone

Ţara

Perioada

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Australia 875 869 828 731 697 725 700 684 673

Argentina 121 114 98 90 81 78 68 70 63

Bulgaria 23 19 14 12 9 9 7 7 7

Brazilia 25 25 18 16 15 16 15 12 14

Anglia 70 71 67 67 66 64 65 69 64

Germania 15 15 15 15 15 15 15 14 14

Grecia 10 11 10 10 10 10 13 13 13

India 35 35 35 35 35 35 35 35 35

Irak 20 18 18 17 16 17 18 19 19

Iran 45 46 47 49 50 51 57 63 63

Irlanda 26 27 27 27 27 26 27 27 26

Spania 36 36 37 38 36 35 36 34 34

Italia 15 14 13 13 11 12 11 11 11

China 240 238 240 255 277 298 255 277 290

Maroc 35 36 35 36 36 36 30 30 30

Mongolia 22 21 21 20 20 20 18 19 20

Noua Zeelandă 296 256 284 289 269 275 266 252 256

Pakistan 48 49 51 52 53 54 56 56 57

Peru 10 10 9 10 10 10 12 13 12

Portugalia 9 9 9 9 9 9 9 9 9

România 33 28 26 25 24 23 22 20 18

Ungaria 7 6 4 4 3 3 3 3 3

Rusia 204 179 158 122 93 77 60 48 45

SUA 40 44 41 36 33 29 28 26 24

Turcia 79 75 754 74 74 72 72 72 72

Chile 19 19 18 19 19 16 15 17 15

Uruguai 87 90 93 84 79 85 78 63 55

Franţa 22 22 22 22 22 22 21 20 20

Iugoslavia 9 8 5 5 4 4 4 5 4


Africa de Sud 83 75 74 65 65 59 53 55 55

IV.7. PĂRURI ANIMALE

În categoria părurilor animale sunt cuprinse toate categoriile de fibre naturale de

origine animală (proteice), cu excepţia fibrelor de lână, provenite de la oi. Deşi

unele din ele sunt foarte valoroase, ponderea acestora în consumul de materii

prime este foarte scăzut.

Următoarele categorii prezintă o utilitate mai mare:

păruri din familia caprei:

- păr de capră comună

- păr de capră Kashmir

- păr de capră Angora (Mohair)

- păr de capră Tibet

păruri din familia cămilei:

- păr de cămilă

- păr de lamă

- păr de alpaca

- lână de vicugnia

părul de iepure Angora

În figura IV.12 sunt redate principalele păruri animale, care au o utilizare mai

largă în industria textilă.

Aspecte legate de viaţa animalelor, zona de răspândire pe glob, caracteristicile

fibrelor şi domeniul lor de întrebuinţare sunt prezentate în continuare [5,10].


Fig. IV.12. Păruri animale


IV.7.1. CAPRA KAŞMIR

Părul, cu numele de caşmir, provine de la capre cunoscute în Asia: Sinkiang,

Tibet, Gobi, China, Mongolia, Kurdistan, Tsinghai etc.

În privinţa creşterii acestor capre în Kaşmirul propri-zis, adică în actuala provincie

situată în nord-vestul Indiei, nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord. Totuşi, din

această regiune, încă din timpul marilor Moguli se pare că provin părul şi puful

acestor capre, pentru a fi ţesute mai ales în faimoasele şaluri cu materiale

importate din Tibet, Punjab etc. În unele locaţii ale capitalei estivale a Kaşmirului

(oraşul Srinagar), se mai fac şi astăzi aceste splendide ţesături.

Capra de Kaşmir crescută în diferite localităţi se pare că provine din rasa Kel

Kashmir, sau din rase similare de Changhu, de Gaddi din Punjab, de Kaghani din

Pakistan.

Denumirea de caşmir e atribuită, apoi, în Franţa apreciatelor şaluri fabricate din

fire provenite din localităţile asiatice. După celebrul om de ştiinţă H.Epstein

(1969) printre strămoşii caprei caşmir ar fi antica Capra falconeri şi probabil şi

Capra hircus engagrus, de la care probabil a fost moştenit puful.

Animalele sunt robuste, active, foarte rezistente le cele mai joase temperaturi.

Sunt de talie medie, cu o înălţime la nivelul grebănului de 60 cm şi greutatea

medie la masculi de 60 kg, iar la femele de 40 kg. Cele care trăiesc în stepe, în

zonele aride din Gobi au dimensiuni mai mici.


Profilul fronto-nazal este rectiliniu, coarnele sunt în general dezvoltate. Ambele

sexe sunt dotate cu barbă; procentul de naşteri este de 110%, 10% fiind gemeni.

Blana este deschisă, cu păr lung şi relativ gros; puful, din fibre netede, moi ca de

mătase, este foarte preţuit în industria textilă din lumea întreagă. Culoarea e în

general albă şi este cea mai căutată, deşi sunt şi exemplare maro înspre gri, sau

spre brun roşcat (mai ales în Gobi). Probabil aceste culori se datorează unor

încrucişări mai vechi sau mai recente, cu alte rase. Cojocul este format din puf

(cca 30%) şi spic (cca 70%).

Fibrele pufului, conform datelor furnizate de American Society for Thesting

Materials, au un diametru de 12 – 16 microni (după Epstein) şi o lungime de 25 –

80 mm, în timp ce, diametrul fibrelor de suprafaţă este de 66,2 microni ( între 30

şi 100) şi lungimea de 40 – 200 mm.

În ce priveşte valorificarea comercială şi culoarea, datele după Epstein sunt

prezentate în tabelul IV.4:

Tabelul IV.4

Valorificarea comercială şi culoarea

Selecţia

Culoarea

Lungimea fibrei de puf, mm

Lungimea fibrei de

suprafaţă, mm Fără selecţie alb, gri, brun 40 - 80 60 - 20 Prima selecţie alb, gri deschis,

gri închis, brun 78 - 82 22 - 18

A doua selecţie idem 48 - 60 52 - 40 A treia selecţie idem 20 - 40 80 - 60 Amestecul standard chinezesc este următorul: 80 – 85% din prima selecţie şi 20

– 15% din a doua selecţie.

Rasa Kashmir sau Kangra Goat din Tibet trăieşte în valea Kangra, la nord-vestul

Punjabului, de-a lungul frontierei occidentale a Tibetului. Ambele sexe sunt

dotate cu coarne, care totuşi sunt mai dezvoltate la masculi. Părului acestor

animale ajunge până la pământ. Greutatea părului animalelor din crescătoriile

himalaiene, existente la 4000 – 6000 m înălţime, este în medie de 1,15 – 1,7

kg/cap de animal, iar la puf de 0,45 – 1,13 kg/cap de animal.


Ţesăturile cele mai fine, numite pe plan local tus uneori sunt fabricate în amestec

cu lâna oilor locale tibetane. În mod normal, părul caprei Kangra e alb, dar

adesea este vopsit în diferite culori (în special bleu ardezie).

Varietăţile cele mai fine sunt cele chineze şi mongole, a căror diametru mediu

este cuprins între 14,6 şi 16,0 , având un coeficient de variaţie al diametrului de

20%. Varietatea iraniană are, în general, diametrul cuprins între 17,5 şi 19 şi

un coeficient de variaţie de peste 20%. Fibrele cu diametrul de peste 60

constituie spicul care nu a fost luat în calculul mediei. Fibrele spic, aspre, de

culoare închisă, cu o lungime de 80...120 mm şi o fineţe până la 90 se obţin

prin tundere. Ele se folosesc în stare pură, dar sunt preferate amestecurile, care

sunt prelucrate atât în filatura cardată, cât şi în cea pieptănată.

IV.7.2. CAPRA ANGORA

Fibra Mohair provine de la capra de Angora.

Mohairul era cunoscut încă din timpuri biblice, astfel că perdeaua tabernacolului

evreiesc era ţesută din lâna albă şi lucioasă a caprelor de Angora.

Rasa Angora (din Ankara) există de peste 3000 de ani. Este de reţinut faptul că

aceasta s-a format prin mutaţia genetică ale unei populaţii caprine orginare, care

se zice că provenea din Turkistan. Fibra are caracteristici similare de fineţe,

elasticitate, luciu şi lungime a fibrelor cu cele ale rasei originale. Rasa este

crescută în diverse localităţi din centrul Anatoliei, mai precis în provinciile Ankara,

Konja, Kastamoun, Eskisehir, Chankiri, Afyon, Corum, Bolu, Yozgat, Kutahya.

Cele mai bune producţii sunt cele din Ankara sau din Beypazari. În mod limitat

este crescută şi în Sud-Estul Anatoliei. Culoarea albă a mantalei (Tiftik) e


predominantă şi cea mai apreciată. Totuşi mai este o varietate neagră (Siyah

Filik), o varietate maro (Sara Filik) şi una roşcată (Filik).

Nu este bine definită originea varietăţii culorilor, nici dacă sunt alte mutaţii sau

încrucişări avute în timp. Unii oameni de ştiinţă neagă existenţa altor varietăţi

afară de cea albă, cea mai apreciată.

Clima din regiunile anatolice, în care este crescută capra de Angora, e uscată

vara şi rece iarna, cu zăpadă. Părul (mohair) este tuns în aprilie. Caprele de

Angora sunt prea puţin latifere şi iezii sunt înţărcaţi după 2 luni de la naştere.

Fecunditatea variază de la 60% la 100% (în medie 89%) depinde de modul în

care sunt menţinute şi selectate turmele.

În medie, cantitatea de păr pe cap de animal este de 3-4 kg, cu maxim de 8,5 kg

la femele şi de 5,5 kg cu maxim de 12 kg la masculi. Lâna se recoltează prin

tundere; este uniformă, rezistentă şi elastică, lucioasă. Lungimea şuviţelor de

lână este de 18-25 cm, iar fineţea fibrelor de 25-30 microni.

Timp de mulţi ani, Turcia a interzis exportul rasei de Angora. În 1838 ea este

totuşi importată în Africa de Sud şi în 1849 în America; în aceste două ţări

creşterea şi selecţia rasei au fost intens promovate, astfel încât se poate spune

că Africa de Sud şi America sunt astăzi cei mai mari producători de mohair, atât

din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ (tunsul în aceste ţări se face de

două ori pe an). În America rasa este crescută mai ales în zonele mai secetoase

– Texas şi New Mexico.

Sistemul de sortare şi clasificare a mohairului din America se face conform

sistemului Bradford. În funcţie de tunsoare, gradele de clasificare sunt:

- fibre de la iezi – Fall Kid (Kid I)

- fibre din a doua tunsoare – Spring Kid (Kid II)

- fibre de la adulţi.

Fineţea fibrelor de mohair din SUA, corespunzătoare tipurilor de mohair

menţionate mai sus, este prezentată în tabelul IV.5, iar clasificarea după fineţe în

tabelul IV.6 [IV.5].

Tabelul IV.5


Clasificarea după tunsoare

Gradul de clasificare Fineţea medie a fibrelor (Bradford)

Kid din prima tunsoare

Kid din a doua tunsoare

Adult I

Adult II

Adult III

Adult IV

36’s - 40’s

30’s – 36’s

28’s – 30’s

24’s – 26’s

20’s – 22’s

sub 16’s

Tabelul IV.6

Clasificarea după fineţe

Fineţea 40’s 36’s 32’s 28’s 24’s 20’s 16’s

Diametrul mediu, microni

Coeficientul de variaţie, %

24,3

27,0

26,6

26,4

27,4

25,9

30,7

24,3

34,9

25,3

39,0

25,7

44,5

23,7

În Africa de Sud, zonele de creştere sunt mai ales în câmpiile din Eastern Cape,

o specie mai puţin căutată fiind cea din Lesotho (Mohair Basuto).

Rasa este importată şi crescută şi în alte ţări ca: Argentina, Australia, Peru,

Madagascar, Mexic, China, Siam, Iran.

Mohairul este un produs foarte apreciat la târgurile internaţionale şi este cerut de

industriile textile din orce ţară. Se foloseşte în cantităţi mari pentru ţesături

destinate îmbrăcămintei de vară, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Se

foloseşte de asemenea pentru cravate, cuverturi, pluşuri, covoare, stofe de

mobilă, imitaţii de blănuri, în industria pălăriilor, simplu sau în amestec cu lâna.

Mohairul are o largă întrebuinţare, demonstrată de cererea mare din ultimii ani,

în industria tricotajelor, pentru prelucrare mecanică şi manuală.

Caracteristicile şi însuşirile fibrei mohair, care justifică avantajele utilizării

acesteia în filaturile de tip lână, sunt:


- fineţea mohairului, se încadrează, în general, în limitele lânurilor

Crossbred mediu până la gros. Media se situează între 50-60 , limitele variind

între 15-60 . Secţiunea transversală a fibrelor este aproape circulară, puţin

aplatizată, raportul între diametrele secţiunii fiind aproximativ 1:1,2.

- lungimea fibrelor – cuprinsă în general între 120...200 mm, poate ajunge

până la 350 mm., ceea ce generează uneori dificultăţi la filare;

- forţa de rupere – este deosebită;

- culoarea – este în general albă, întâlnindu-se însă şi fibre cu nuanţe de

galben, gri-argintiu sau spre negru;

- luciul fibrelor – constituie una din calităţile apreciate ale mohairului;

- ondulaţiile – aproape lipsesc, caracteristice fiind cele în lungul fibrei;

- tuşeul – nu este mai aspru, comparativ cu alte fibre naturale;

- umiditatea fibrelor – are valori apropiate cu cele ale fibrelor de lână, puţin

mai scăzute: 14,7% - pentru fibrele de la iezi şi 17,6% - pentru fibrele de

la animalele mature.

IV.7.3. CĂMILA Cămila este - probabil - animalul cel mai adaptat vieţii în deşert. Oamenii de

ştiinţă cred că „strămoşii” cămilei au trait în America de Nord, cu peste 40 de

milioane de ani în urmă, de unde au migrat în regiunile deşertice din nordul Africii

si din Asia (pe atunci, continentele erau unite).

Cămile


Domesticirea cămilelor s-a realizat mult mai târziu, acum câteva mii de ani, când

comercianţii de tămâie au început să le antreneze pentru drumurile lungi prin

deşerturile Arabiei. Cu timpul, între oamenii din deşert şi cămile s-a stabilit o

puternică legătură care a dat naştere unor numeroase tradiţii şi obiceiuri. De

asemenea, cămila a asigurat, până în prima jumătate a secolului 20, toate

nevoile de transport, lapte, carne, lână şi piele. Astăzi, odată cu civilizarea

zonelor deşertice, „cocoşata” începe să aibă un rol mai mult turistic. Există totuşi

regiuni din Africa şi din Asia în care cămilele încă mai transporta oameni şi

marfă, mai trag pluguri, pun în mişcare mori. Cele mai cunoscute cămile sunt

dromaderul (Camelus dromedarius) sau cămila arabă şi cămila cu două cocoaşe

şi picioare scurte (Camelus bactrianus). Cămilele au părul şi pielea în mai toate

nuanţele de maro, de la crem până la brun. Se spune despre cămile că au un

comportament greu de prevăzut, că se enerveaza uşor şi că sunt încăpăţânate,

iar atunci când le deranjeaza ceva, scuipă şi lovesc. În realitate, ele sunt animale

blânde, răbdatoare şi inteligente. Este adevărat, că scot nişte gemete şi zbierete

atunci când sunt încărcate şi trebuie să se ridice în picioare. Aceasta nu

înseamnă că se opun muncii, ci că acestea sunt sunete care însotesc efortul

fizic, ca şi - de exemplu - în cazul unor jucători de tenis în momentul în care

lovesc mingea. Spre deosebire de oameni, la care transpiraţia apare când

temperatura aerului creşte până la valori apropiate de cele a corpului (37ºC),

cămila are un mecanism unic de reglare a propriei temperaturi. Ea îşi poate

creşte temperatura corpului cu aproape 6 grade Celsius, înainte să transpire,

pentru a evita pierderea lichidelor din corp. Nici un alt mamifer nu poate face

asta. Chiar şi aşa, deseori, însă, temperatura aerului în deşert este mai mare

decât temperatura corpului cămilelor. Acestea mai au o modalitate de a evita - în

acest caz - transpiraţia. Atunci când se odihnesc în grup, se poate observa la

cămile că se îngrămădesc una în alta. Cu cât suprafaţa de atingere dintre ele

este mai mare, cu atât ele vor transpira mai putin, expunându-şi “cu economie”

corpul la aerul fierbinte. Tot ca o adaptare la viaţa în deşert, urechile cămilei sunt

căptuşite cu blană pentru ca nisipul ridicat de furtuni să nu poata pătrunde.

Observându-i urechile mici şi faptul că, uneori, nu răspunde la comanda


stăpânului, am putea crede că nu aude prea bine. Greşit! Dimpotrivă, cămila are

un auz foarte dezvoltat. Cât despre răspunsul la comandă, pur si simplu, în unele

cazuri, nu vrea să asculte. Şi ochii ei mari sunt protejaţi împotriva furtunilor de

nisip şi de soare printr-un rând dublu de gene lungi şi întoarse, precum şi de

sprâncenele dese şi stufoase. Adaptarea cămilei nu se opreşte aici. Picioarele ei

lungi şi subţiri nu sunt atât de fragile precum arată. Ele au muşchi puternici care

îi permit să poarte încărcături grele pe drumuri lungi. Se pot pune încărcături de

până la 450 de kilograme pe spatele unei cămile, dar pentru a-i fi mai uşor, se

obişnuieşte să nu se depăşească 150 de kilograme. Şi pentru a purta mai uşor

asemenea poveri, tălpile cămilelor sunt late, plate, cu câte două „degete” la

fiecare picior. Când cămila calca, ele se desfac, astfel încât picioarele să nu se

afunde în nisip. Cămila îşi mişcă ambele picioare de pe o parte a corpului, apoi

pe celelalte două, în acelaşi timp, asemănător mişcării vâslelor la vechile corăbii.

Cămilele au fost numite şi corăbiile deşertului. Ele se pot deplasa cu o viteză

medie de 5 kilometri pe oră, putând parcurge cam 40 de kilometri pe zi, iar cele

care aleargă la curse ating viteze de 20 de kilometri pe oră.

O cămilă poate merge 5-7 zile, consumând puţină hrană şi apă - sau chiar deloc!

- şi îşi poate pierde un sfert din greutatea de 700 de kg, fără ca organismul să

dea semne de slăbiciune. Contrar credinţei populare, nu cocoaşa este cheia

succesului pentru depozitarea apei, ci sistemul deosebit de circulaţie a sângelui,

care îi permite cămilei să poata bea şi asimila 100 de litri de apa (zece găleţi

mari) în numai zece minute. Cocoaşa reprezintă, de fapt, un ţesut gras, din care

animalul îşi obţine energia când hrana lipseşte sau nu prea se găseşte. Când o

camilă îşi utilizează cocoaşa de grăsime pentru a supravieţui, aceasta se

înmoaie şi se micşorează. Dacă se consumă prea multă grăsime, cocoaşa

micşorată nu va mai sta dreaptă, ci va atârna într-o parte. Acest lucru nu

înseamnă că „stăpâna” ei va rămâne cu un handicap. Cu hrană şi câteva zile de

odihnă, cocoaşa va reveni la poziţia şi la forma ei. Cămilele sunt puse să

muncească 6 - 8 luni pe an, restul timpului fiind folosit pentru odihnă şi

recuperare. În general, la 25 de ani, ele sunt „pensionate”, adică nu mai sunt

folosite pentru muncă. Şi se bucură de odihnă circa 15 ani, dacă ne gândim că


durata medie de viaţă este de 40 de ani. Dacă veţi vedea pe pieptul cămilei şi pe

încheieturile genunchilor zone de piele uscată, fără păr, cu aspect de bătături, nu

vă grabiţi să spuneţi că este un animal bătrân care a muncit din greu, sau nu

este întreţinut de stăpânul său. Astfel de zone apar la vârsta de cinci luni şi se

formează în locurile solicitate de greutatea corpului, când cămila îngenunchează,

se odihneşte sau se ridică.

Civilizaţia a schimbat şi regimul alimentar al cămilelor, acestea găsind din ce în

ce mai greu hrana lor tradiţională. În prezent, cămilele depind de bunăvoinţa

oamenilor pentru a mânca tot ceea ce le place: curmale, iarbă şi cereale (grâu şi

ovăz). Uneori, ele se multumesc cu tufe ţepoase sau cu ce mai întâlnesc în

pustiurile de nisip – seminţe, oase, frunze uscate sau chiar… cortul stăpânului.

Cămila are o gură mare, prevăzută cu 34 de dinţi ascuţiţi, dinţi care o ajută şi să

se apere de prădători. Cămila înghite hrana nemestecată, iar apoi regurgitează

(readuce în gură hrana nedigerată) şi o mestecă.

Cum se înmulţesc cămilele? După o perioadă de sarcină de 13 luni, o cămilă dă

naştere unui pui, rareori apărând gemeni. Puii învaţă să meargă la câteva ore

după naştere, dar rămân aproape de mama lor până devin adulţi, la vârsta de 5

ani, când pot atinge o înăltime de 1,85 m (cât un bărbat înalt) până la umăr şi

2,15 m până la cocoaşă. Toate cămilele năpârlesc primăvara, dar până în

toamnă, blana creşte complet. În general, se adună astfel 2,25 kilograme de păr

la o năpârlire, care este folosit pentru haine de calitate, pensule, covoare,

corturile beduinilor. Tot de la cămilă se mai foloseste laptele proaspăt, care este

mult mai hrănitor decât cel de vacă. Cămila are şi câteva „rude”. De exemplu,

lama este un fel de cămilă, mai mică şi fără cocoaşa, care trăieşte pe platourile

înalte din America de Sud. O astfel de cămilă este cea numită alpaca, care

trăieşte în America de Sud şi are o lână fină şi lungă.

Părul de cămilă permite obţinerea unor produse de îmbrăcăminte dintre cele

mai fine. Părul de cămilă este considerat, ca şi caşmirul, o fibră de lux. Este uşor,

lucios, neted şi cu un tuşeu mai plăcut decât orice altă fibră textilă. Toate aceste


calităţi pe care le are cămila sunt ilustrate din plin de numele pe care oamenii

deşertului l-au dat dromaderului - „Ata Allah”, adică darul Dumnezeului lor. Ca şi

la celelalte categorii de păruri, compoziţia fibrelor de cămilă este :

- fibre fine, cu fineţea medie de 15...28 şi lungimea de 60...100 mm, de

culoare galbenă până la maro închis, obţinute prin pieptănare şi utilizate ca fibră

textilă;

- fibre groase, cu fineţi cuprinse între 27 şi 120 şi lungimi de 120 - 550

mm, de culori închise, până la negru.

Tipurile din China, Mongolia şi Afganistan se caracterizează printr-un diametru

mediu cuprins între 18...22 , cu o dispersie foarte mare (5...70 ) şi un

coeficient de variaţie de 30...40% şi chiar mai mult.

Fibrele din Irak sunt mai groase, cu diametru mediu de 25-28 , la fel de ne-

uniforme ca şi cele anterioare, dar cu diametre ce pot atinge valori de 75-80 .

Părul de cămilă se foloseşte atât în filatura tip lână cardată, cât şi în cea tip lână

pieptănată. Se prelucrează pur, sau în amestec, cu lâna sau cu fibrele sintetice.

Întrebuinţările sunt variate: stofe de mobilă, de palton, costume, rochii, precum şi

pături, pâsle, ţesături tehnice etc.


V.7.4. LAMA

Lame

Există două rase distincte de lamă – Kcara (cojoc uşor) de la care nu se

foloseşte părul în domeniul textil şi rasa Chaku (cojoc greu) care este principala

sursă de păr Lama în domeniul textil.

Animalele trăiesc în zone cu orce tip de păşuni şi pot rezista câteva zile fără

mâncare. Deşi din punct de vedere anatomo-structural nu au fost depistate

concret zone în care se fac rezervele de apă, bine cunoscute la rudele lor

dromaderii, ele pot rezista fără apă zile în şir.

Domesticită de peste 7 000 de ani, lama este un animal cu o bună rezistenţă,

care a trăit alături de oamenii munţilor, la altitudini de peste 4 000 m.


Din noiembrie şi până în martie, în timpul anotimpului ploios, este perioada de

împerechere şi de sortare a lamelor. În aprilie turmele sunt duse în văile pline de

vegetaţie şi sunt comercializate.

În transhumanţa lor crescătorii de lame şi animalele lor au parte an de an de

trasee lungi, pline de neprăvăzut şi greutăţi, întâmpinate din partea naturii în

special.

Majoritatea populaţiei mondiale de lamă se află în Bolivia, unde un număr de

950 000 animale produc aproximativ 1 900 de tone de fibră/an. Peru este

următoarea ţară cu aproximativ 350 000 de animale.

Tipul fibrelor

Cojocul lamei conţine păruri de diverse fineţi, de la cel mai gros la cel mai fin.

Părul de la exterior este lung (lungimea Hateaur de 110 mm), cu diametre

cuprinse între 29-38 microni şi este utilizat pentru carpete, covoare, frânghii,

împletituri, dar şi unele accesorii de îmbrăcăminte şi chiar aticole de

îmbrăcăminte. Părul de la interior este mult mai scurt şi mai fin decât părul de la

exterior. Fibrele fine sunt protejate de fibrele lungi, nefiind supuse intemperiilor

vremii şi altor hazarduri; calitatea este afectată doar de starea de sănătate a

animalului şi de hrana primită. În trecut aceste fibre fine erau folosite în amestec

cu părurile groase, din cauza nivelului tehnologiei care nu permitea o separare a

celor două tipuri de fibre. În prezent, procesele de destrămare moderne sunt

capabile să separe părul fin de cel gros din alcătuirea cojocului. Astfel,

caracteristicile medii ale fibrelor fine sunt: lungimea Hateaur de 65 mm şi

diametrul între 20-21,5 .

Caracteristicile acestor fibre cu tuşeu plăcut le-au permis să fie promovate ca „

noua fibră de lux” în cadrul prezentărilor de la marile case de modă.

Asemenea părului de Alpaca, părul de lamă se prezintă într-o gamă de culori

naturale – bej şi gri – cât şi de alb; de asemenea, poate fi vopsit cu succes în

culori pastel sau culori aprinse.


Domenii de utilizare

Din punct de vedere comercial, părul pieptănat de lamă este recunoscut şi

asimilat după greutatea părurilor Alpaca (membrii Asociaţiei Internaţionale

Alpaca grupează părul de Alpaca în trei categorii şi anume auriu, argintiu, alb), în

măsura în care structura fibrei de Lama se aseamănă cu una din mărcile de

Alpaca. Părul gros de lamă se poate comercializa sub numele de marca

Huarizomark.

Lama se găseşte şi în multe alte părţi ale lumii, datorită deosebitei capacităţi de

adaptare rapidă la noile medii climatice, de hrană, de viaţă şi, nu în ultimul rând,

este un bun prieten al omului.

Astfel, în SUA există aclimatizate în jur de 135 000 de lame, iar interesul pentru

aceste animale este în creştere.

Dezvoltările continue din domeniul proceselor de prelucrare a fibrelor textile iau

în considerare şi modalităţile de perfecţionare a prelucrării şi promovării pe scară

largă a acestor păruri animale.

IV.7.5. ALPACA

Animal înrudit cu lama, este originar din câmpiile Americii de Nord. Este crescut

pentru fibrele lui pufoase, mătăsoase şi rezistente.

Fibrele fine de Alpaca se încadrează în general în limitele 10 ... 20 , cu

120...180 mm lungime, iar fibrele groase au un diametru mediu de 150 / 250

mm [11]. Aprecierea diametrului fibrelor Alpaca poate prezenta mari dificultăţi,

din cauza secţiunii lor ovale.

Există două varieţăţi comerciale: Alpaca Huacayo, cu diametrul mediu de

20...30 şi Suri de 10...20 , precum şi un hibrid Huarizo.

Fibrele mai fine, de la iezi, au diametrul mediu 22...23 , cu o dispersie între 10

şi 50 şi un coeficient de variaţie de 25...27%. Fibrele de păr de la adulţi

prezintă valori ale diametrelor medii de 26...30 , o dispersie de 10...70 şi un

coeficient de variaţie de 24...29%.


Părul de Alpaca este rezistent, cu tuşeu mătăsos. Se foloseşte, în general, în

filatura de tip lână pieptănată. Palele pieptănate sunt clasificate în trei clase:

- fine spinning – fibre fine pentru fire subţiri;

- medium – fibre mijlocii;

- coarse – fibre groase.

Se filează în stare pură sau în amestec cu lână ( ex: o pală de Alpaca şi 3 pale

de lână). Sunt folosite pentru stofe de paltoane şi pentru pături.

Alpaca. Păr de Alpaca Produse din păr de Alpaca

IV.7.6. YAKUL Yakul (Poephagus grunniens) este un mamifer rumegător din Tibet, mai mic

decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună şi cu o

cocoaşă pe ceafă. Specie de vite Bos grunniens, familia Bovidae, care trăieşte în

turme sălbatice în Tibet, la altitudini mari. Atinge o înălţime la greabăn de circa 2


m, are păr lung şi aspru pe părţile laterale. Are coarne mari, curbate în sus şi

umeri aduşi. Este ameninţat cu dispariţia.

Yakul wooly

Yakul are un strat fin de fibre (wooly) sub cojocul lung pe care îl schimbă în

fiecare primăvară. Un singur yak poate să producă anual 1 - 1,5 livre de lână.

Aceasta este comparabilă cu caşmirul şi se filează în fire pentru îmbrăcăminte,

rogojini, pături, stofe. „Wooly” yak este o varietate care are lâna şi părul cel mai

bun.

IV.7.7. IEPURELE ANGORA

Angora: a. animal; b. fibre; c. fire


Creşterea iepurilor poate forma ocupaţia oricărui gospodar, atât la oraşe, cât şi la

sate: un petec de grădină, o ladă aruncată, un pumn de ovăz şi, în sfârşit, o

oarecare perseverenţă şi tragare de inimă, iată principalele condiţii care stau la

baza creşterii iepurilor de casă.

Speciile de iepuri existente astăzi, îşi trag originea din unul sau mai mulţi

strămoşi sălbatici, care au trăit în vremuri mult îndepărtate. De atunci animalele

domestice au trecut prin multe şi felurite transformări - mutaţii, modificări

ereditare ce s-au transmis din generaţie în generaţie. Marea divesitate existentă

astăzi se datorează alimentaţiei, încrucişărilor potrivite prin selecţionarea

ştiinţifică a indivizilor, schimbării mediului etc.

Iepurele domestic, sau de casă – Lepus cuniculus - îşi trage originea dintr-o

formă a iepurelui sălbatic european, Oryctolagus cuniculus, domesticit cam prin

anul 1000. Centrul de formare al iepurelui sălbatic îl constituie litoralul

mediteranean, având ca patrie de origine Spania, Italia şi mai ales Franţa

meridională.

Iepurele de casă are un singur strămoş sălbatic - Oryctolagus cuniculus – şi că

toate rasele de iepuri de casă de astăzi s-au format prin mutaţii din forma

domestică a acestuia.

Iepurele Angora – Lepus cuniculus angorensis – are ca strămoş sălbatic tot

Oryctolagus cuniculus L. Rasa de iepuri „Angora” a apărut cam la sfârşitul

secolului al XVII- lea şi începutul secolului XVIII, când pentru prima dată se

aminteşte de iepurele Angora, rasă de iepuri de casă cu păr lung şi lânos.

Numele de Angora li s-a dat prin comparaţie cu părul caprelor regiunii Angora

din Turcia Asiatică [11, 12].

La început, iepurele Angora prezenta o culoare gălbuie, iar părul era format în

majoritate din spic lung şi gros. Prin selecţie, împerecheri potrivite şi alimentaţie

corespunzătoare s-a ajums la culoarea albă cu predominarea pufului - fibra

superioară.

Există şi specii de iepuri Angora de alte culori: neagră, cafenie etc, rezultate prin

încrucişarea iepurelui Angora cu alte rase de iepuri de alte culori.


Deşi nu se ştie precis, se presupune că iepurele Angora a fost adus în perioada

1922-1923 de către un consul german din Chişinău, care a importat mai mulţi

iepuri din Germania şi i-a răspândit la coloniştii din sudul Basarabiei. Un al doilea

import s-a făcut tot din Germania, în anul 1928 când s-au adus şi alte rase:

Chinchila Rex, Havana Rex, Castor Rex. Crescătoriile înfiinţate de către colonişti

au prosperat deoarece părul de iepure găsea un bun plasament în Germania.

Mai târziu, prin 1933, din cauza măsurilor restrictive germane, exportul s-a

diminuat şi multe crescătorii s-au închis.

Creşterea iepurilor a devenit o preocupare mai intensă, cu crescătorii mari şi

moderne, cu importuri de rase superioare din Germania, Anglia, Franţa, Italia şi

Ungaria.

Iepurele Angora a devenit un animal de exploatare zoologică. Îmbrăcămintea

piloasă a iepurilor Angora se compune din: părul de acoperire, numit şi spic şi

puful, între care se mai poate distinge şi o formă intermediară. Spicul este format

din fibre lungi şi groase, fără ondulaţii, care prezintă la vârf o umflătură foarte

alungită - spicul propriu-zis - el fiind aproape jumătate din lungimea fibrei (45%).

Puful constituie marea majoritate din îmbrăcămintea piloasă a animalului. Sunt

fibre foarte fine, mătăsoase, elastice şi moi, ondulate proprietăţi care le apropie

foarte mult de fibrele de lână. Ele se deosebesc de spicul blănii, fiind mai scurte

şi mai fine, cu ondulaţii pe toată lungimea şi le lipseşte spicul de la vârf. Este

categoria de păr care se prelucrează în industria textilă.

Fibrele intermediare sunt o categorie de trecere între spic şi puf, atât ca lungime,

cât şi ca fineţe. Sunt puţin ondulate şi prezintă la vârf un spic mai scurt, în jur de

37% din lungimea totală a părului.

Părul de Angora este cu atât mai valoros cu cât conţine mai puţin spic, deci mai

mult puf care va fi mai dens, mai ondulat şi mai sănătos; acest lucru depinde de

individ şi de standardul rasei. De exemplu, la standardul englezesc, procentul

spicului şi al fibrelor intermediare este mai mic decât la standardele din alte ţări.

În general, acest procent variază aproximativ în următoarele limite:

- păr spic 2 - 13,5%;

- păr intermediar 0,5 – 12%;


- păr puf 84,5 – 96%.

Calitatea părului de Angora este determinată de lungimea şi fineţea fibrei.

Dezvoltarea fibrei, în primele 5 săptămâni este în medie de 1 cm pe săptămână,

în următoarele 6 – 9 săptămâni, de 1,5 cm, iar apoi creşterea se reduce la 1 cm.

La 3 luni spicul ajunge la 12 cm, iar puful la circa 10 cm, când se va proceda la

recoltarea lor, operaţie care se face de 4 ori pe an.

Fineţea fibrelor este şi ea o caracteristică foarte importantă. Cu cât fineţa este

mai mare, fibrele vor fi mai mătăsoase, cu ondulaţi mai mici şi în număr mai mare

(în medie 2 ondulaţii/cm). Foarte importantă este şi uniformitatea grosimii fibrelor,

care uneori este mai importantă decât grosimea însăşi. Fibrele de Angora prin

structura lor au grosimi diferite la bază şi la vârf, diferenţe care nu trec de 2-3

microni. În tabelul IV.7 sunt prezentate variaţiile de grosime ale celor trei

categorii de fibre din îmbrăcămintea piloasă a iepurelui Angora.

Tabelul

IV.7 Grosimea fibrelor din îmbrăcămintea piloasă a iepurelui Angora

Tipul fibrei

Grosime baza fibrei )(

Grosime vârful fibrei )(

Fibre de puf 3 – 20 7 – 32 Fibre intermediare 10 – 19 13 – 71 Fibre spic 13 - 63 17 - 103

Părul de Angora se prelucrează fie separat, fie în amestec cu lâna, în ţesături şi

tricoturi dintre cele mai fine, ce au un tuşeu deosebit de plăcut, din care se

confecţionează jerseuri, pulovere, fulare şi alte obiecte plăcute la purtare şi foarte

călduroase.

IV.7.8. MUFLONUL EUROPEAN

Numit şi oaie sălbatică (Ovis ammon musimon, Pallas, 1811), muflonul este

strămoşul oii domestice. Are lungimea corpului de 1,1-1,3 m, coada de 3-6 cm şi

înălţimea la greabăn de 60-80 cm. Greutatea poate atinge 50 kg. Poate face

salturi de 2 metri înălţime şi 3-4 m lungime. Aspectul general al muflonului este


asemănător cu al berbecului. Mai ales masculul are coarne inelate, puternice şi

răsucite. Acestea cresc în spirală odată cu vârsta animalului, putând ajunge la 90

cm. Uneori, şi femelele poartă coarne, dar mai mici, de până la 10-12 cm. Copita

este la fel cu cea a oii domestice.

Muflonul

Muflonul a trăit în România în trecut, dispărând într-o perioadă nedeterminată

precis din Evul mediu. În secolul XX a fost reintrodus, după mai multe încercări

de aclimatizare, în primul rând în Dobrogea, centrul Munteniei, judeţul Argeş,

judeţul Alba. S-a dezvoltat bine, deşi nu atât de rapid pe cât ar fi dorit cei care s-

au ocupat de aclimatizarea lui. S-a acomodat în special în pădurile din zonele de

dealuri joase şi coline, precum şi în pădurile de câmpie cu umiditate relativ

crescută, spre deosebire de arealul originar, stâncos şi destul de arid. Cu toate

acestea evită şi zonele cu prea multă apă şi nu înoată decât în cazuri cu totul

excepţionale. Este predispus, ca şi oaia domestică, la gălbează. Muflonul are

simţuri foarte bune, precum şi o agerime şi sprinteneală surprinzătoare pentru cei

ce se lasă înşelaţi de înfăţişarea sa aparent greoaie. Păscutul şi adăpatul se

desfăşoară seara şi noaptea.

Împerecherea are loc în octombrie-noiembrie, iar după cca 22 săptămâni oaia

sălbatică se retrage singură, în locuri ascunse şi fată unul sau, mai rar, doi miei.

După câteva zile revine cu mielul la turmă.

Hrana muflonului este vegetală, constând din ierburi de pădure, lăstari, frunze

etc. Uneori, intră şi în culturi, dacă acestea sunt prea aproape de arealul său.


Printre duşmanii naturali ai muflonului se numără câinii hoinari, râsul, lupul, ursul,

iar pentru miei şi acvila, zăganul şi alţi vulturi, vulpea, şacalul şi pisica sălbatică.

IV.8 MORFOLOGIA FIBREI DE LÂNĂ

IV.8.1 FORMAREA FIBREI DE LÂNĂ DN PUNCT DE VEDERE BIOLOGIC

Fibra de lână este un produs biologic, celular, complex, de natură proteică. O

fibră de lână este alcătuită din două părţi: rădăcina şi tulpina. Rădăcina este

partea de sub epidermă alcătuită din celule vii, care printr-un proces de

cheratinizare progresivă, apropiindu-se de suprafaţă mor, şi se transformă într-o

materie cornoasă. Tulpina este partea exterioară, aceasta fiind fibra de lână

propriu-zisă, care posedă proprietăţi fizice, mecanice şi chimice ce o fac

utilizabilă din punct de vedere textil [13].

Formarea fibrei începe încă din faza embrionară a animalului, un rol important

revenind foliculilor piloşi, care constituie locul de iniţiere şi dezvoltare a fibrei.

Foliculul pilos este o formaţiune anatomică, de dimensiuni mici, în formă de

săculeţ, ce ia naştere în stratul bazal al epidermei, stadiul iniţial fiind prezentat în

figura IV.13.

Fig. IV.13 Stadiul iniţial al formării foliculului pilos

În partea de jos a foliculului se găsesc papilele, care sunt celule ale pielii,

vascularizate, care hrănesc bulbul, acesta fiind un ansamblu de celule vii care


prin multiplicare formează substanţa proteică, cheratina, care va da naştere fibrei

de lână (figura IV.14).

Foliculul pilos se dezvoltă, se prelungeşte în exteriorul pielii formând un tub

capilar numit teacă exterioară, căptuşit de o peliculă numită teacă interioară.

Acest folicul pilos asigură şi protejează formarea fibrei de lână.

După câteva zile de la începutul formării foliculului primar, sau central, începe

formarea unui folicul secundar care conţine: muşchiul pulsatil, glanda sebacee şi

glanda sudoripară, fiecare având un rol bine determinat în formarea fibrei.

Muşchiul pulsatil, orientat în aceiaşi direcţie cu foliculul pilos, ajută la trecerea

materialului proteic generat de bulb, înspre exteriorul foliculului, deci spre

epidermă.

Glanda sebacee secretă o substanţă grasă, numită sebum, care unge fibra de

lână la ieşirea ei în exterior şi care se răspândeşte şi pe corpul animalului.

Glanda sudoripară elimină în principal apă, săruri minerale, uree. (figura IV.14).

Fig. IV.14 Ultimul stadiu al formării foliculului pilos şi

începutul formării fibrei


Materialul proteic, generat de bulb, pătrunde în folicul şi avansează înspre

suprafaţa pielii. Odată ce înaintează, celulele vii mor, având loc un proces de

cheratinizare (pierderea apei din celule), cu formarea fibrei de lână (figura IV.15).

Procesul începe din folicul şi se termină la partea superioară a acestuia, spre

orificiul său. În timpul cheratinăzării celulele se alungesc şi se grupează păstrând

forma şi diametrul foliculului pilos.

Forma şi dimensiunea secţiunii foliculului pilos determină fineţea şi structura

fibrei, elemente ce diferă de la un animal la altul; dar, aceste variaţii pot să apară

chiar la acelaşi animal. De exemplu, la rasa ţurcană, care produce lână de

calitate inferioară, există două tipuri de foliculi: unii mai profunzi, de diametru

mare, care produc fibre lungi şi groase numite spic, şi alţii, de diametru mai mic,

care generează fibre fine şi scurte numite puf.

Fig. IV.15 Foliculul pilos şi fibra de lână formată

În general, orificiile foliculilor sunt grupate, din care cauză fibrele rezultate se

grupează în mănunchiuri, formând şuviţe, în mijlocul căruia se află o fibră mai

groasă – fibra directoare – înconjurată de alte fibre mai subţiri. Diferenţa de


grosime a acestor două tipuri de fibre este mai pronunţată la rasele inferioare. La

lâna de calitate superioară aceste diferenţe dispar.

Desimea foliculilor depinde, în principal, de rasa animalului, rasele superioare

având desimi mult mai mari, de unde şi producţii mai mari.

IV.8.2 STRUCTURA HISTOLOGICĂ A FIBREI DE LÂNĂ

Fibra de lână este alcătuită din straturi celulare:

- stratul cuticular sau cuticula, cu aspect solzos, caracteristic;

- stratul cortical, sau cortexul;

- stratul medular, sau medula.

1.1. Stratul cuticular Cuticula este alcătuită dintr-un singur strat de celule aplatizate (solzi), care

înconjoară fibra pe întreaga sa lungime. Celulele cuticulare se suprapun una

peste alta, pe aproximativ 2/3 din lungimea lor. Grosimea stratului solzos este

cuprinsă între 0,5 şi 2 microni, reprezentând 2-10% din greutatea fibrei[10,13].

Cuticula este formată din mai multe zone şi anume: epicuticula, exocuticula,

endocuticula şi membrana celulară care leagă cuticula de cortex.

Rolul cuticulei este de a proteja fibra de factorii externi, fără să se neglijeze şi

rolul acesteia în procesele tehnologice de piuare şi împâslire.

Aspectul microscopic al stratului de solzi este prezentat în figura IV.16.

Fig. IV.16 Aspectul microscopic al

fibrei de lână


Forma, mărimea şi modul de aşezare al solzilor depind de rasa animalului. Solzii

pot avea margini de diferite tipuri, dispuneri cu desimi diferite, forme geometrice

diferite (figura IV.17)

Fig. IV.17 Diferite forme de solzi

1 – mozaic regulat; 2 – mozaic neregulat; 3 –mozaic neregulat 0ndulat; 4 – ondulat regulat; 5 – ondulat neregulat; 6 – ondulat neregulat întrerupt; 7 – valuri cu dungi; 8 – valuri în zig-zag singulare; 9 - valuri în zig-zag duble; 10 – petale; 11 – petală în romb; 12 – petală în romb îngust; 13 – formă pieptănată mare; 14 – lance. 2.2 Stratul cortical Stratul cortical sau cortexul este componentul cel mai important al fibrei de lână.

El reprezintă circa 90% din masa fibrei şi determină aproape exclusiv

proprietăţile fizice, chimice şi tehnologice ale fibrei.

Stratul cortical este alcătuit din celule fuziforme, neregulate, orientate în lungul

axei fibrei. Lungimea celulelor corticale variază între 80 şi 110 m, lăţimea între

2 şi 5 m, iar grosimea între 1,2 şi 2,6 m [13].

În interiorul celulelor se află cavităţi umplute cu gaze, ceea ce conferă fibrelor o

bună capacitate de izolare termică. De asemenea, în celulele corticale se

găsesc dispersaţi, sub formă de granule fine, pigmenţii, motiv pentru care

culoarea naturală a lânii este foarte stabilă.


Elasticitatea mare a fibrelor de lână este explicată şi prin faptul că celulele

corticale sunt consolidate între ele prin membrane intercelulare, elastice, ce

permit celulelor să se deplaseze reversibil una faţă de cealaltă.

Cortexul are o structură bilaterală, fiind constituit din două tipuri de celule, ce se

deosebesc prin morfologie şi arhitectură, şi care alcătuiesc două fracţiuni

distincte: ortocortexul şi paracortexul. Ortocortexul este format din celule mari, cu

diametrul maxim de 10 m¸ au un conţinut redus de cistină (8-9%), iar

sistematizarea microfibrilelor este mai largă. Paracortexul este format din celule

mai mici, cu formă rotunjită care închid în centrul lor reziduuri nucleice, având

diametrul maxim de 6 m; conţin un procent mai mare de cistină (17,1%), iar

microfibrilele au un aranjament compact şi o matrice puternic reticulară. Există

diferenţe mari între celulele orto şi paracorticale privind comportarea lor faţă de

reactivii chimici şi chiar faţă de apă. În figura IV. 18 este prezentată o secţiune

transversală în fibra de lână, observată la microscopul electronică[14].

Cele două componente, în lungul fibrei, au o dispunere sub formă de burghiu, cu

schimbarea alternativă a poziţiei ortocortextului cu paracortexul, ca urmare a

torsionării fibrei în timpul formării ei. Această dispunere, precum şi contracţia mai

mare a ortocortexului determină apariţia ondulaţiilor, cu poziţia paracortexului în

exterior şi a ortocortexului în interior.


Fig.IV.18 Secţiune transversală printr-o fibră de lână a) imagine microscopică; b) reprezentare schematică; 1 – celulă cuticulară; 2 – celulă ortocorticală; 3 - celulă paracorticală; 4 - resturi nucleice; 5 - macrofibrile; 6 - membrane intercelulare.

Fibra de lână are o structură foarte complexă; conţine în jur de 500.000.000 de

lanţuri polipeptidice, orientate aproximativ în lungul axei, formând anumite

structuri supramoleculare:

- protofibrilele formate din trei lanţuri polipeptidice cu configuraţia de -

helix, înfăşurate analog firelor unui cablu; diametrul unei protofibrile

este de aproximativ 20 Å;

- microfobrilele alcătuite din protofibrile aranjate împreună într-un număr

maxim de 11. Lungimea microfibrilelor este de câteva mii de Å, iar

diametrul lor este de 75-80 Å;

- macrofibrilele alcătuite din pachete de microfibrile înglobate într-o

substanţă proteică amorfă numită matrice sau ciment elastomer.

Fibra de cheratină conţine două substanţe cu structuri diferite: o substanţă cu

structură fibrilară ce conţine puţin sulf, cu înalt grad de ordonare şi o a doua, mai

puţin ordonată cu un conţinut ridicat de sulf numită matrice, care cimentează


structurile fibrilare. Structura dezordonată a matricei permite accesul în această

zonă a reactivilor, enzimelor, apei. Acest aspect confirmă în plus

higroscopicitatea ridicată a lânii precum şi scăderea rezistenţei la tracţiune a

fibrelor în mediu umed.

Legătura organică între structurile fibrilare, precum şi între acestea şi matrice se

face prin intermediul legăturilor covalente (punţi cistinice), legături de hidrogen,

forţe van der Waals.

Dispunerea proteinelor într-o formă ordonată, fibrilară, începe deasupra părţii

umflate a bulbului, iar în zona de precheratinizare din foliculul pilos apare deja o

aglomerare a fibrilelor, separate prin matrice, fenomen ce se continuă în timpul

procesului de cheratinizare.

Împachetarea microfibrilelor în macrofibrile în interiorul celulelor corticale este

prezentată în figura IV.19.

Fig. IV.19 Împachetarea microfibrilelor 1.2. Stratul medular


Stratul medular sau canalul medular apare numai la fibrele de grosime mijlocie şi

mare. Acest strat se mai numeşte şi medulă. Lânurile fine au stratul medular

(măduva) foarte redus sau absent. Canalul medular apare totdeauna la fibrele cu

diametrul mai mare de 35 m şi nu există pentru fibrele cu diametrul mai mic de

30 m. Celulele medulare sunt mari, au forme neregulate, poligonale, lungi de la

1 la 17 m. Aceste celule sunt uscate şi conţin aer şi pigmenţi.

Dezvoltarea medulei are loc în foliculul pilos şi depinde de rasă. Acest strat se

formează datorită cheratinizării insuficiente, ca rezultat al absenţei acizilor

aminici cu sulf şi al pătrunderii aerului. La fibrele groase canalul medular poate

ocupa chiar 3/4 din întreaga fibră. În figura IV.20 sunt prezentate diferite tipuri de

măduvă[13].

Fig. IV.20 Tipuri de măduvă

Diferitele tipuri de măduvă se clasifică în măduve continue, care prezintă o

dezvoltare continuă şi măduve fracţionate, care se caracterizază printr-o

dezvoltare discontinuă, datorită urmelor de celule corticale.


Măduvele continui se împart în măduve reticulare (figura IV.20 a) şi măduve

simple (figura IV.20 b, c). Măduvele fracţionate sunt: de tip “întrerupt” (figura

IV.20 d), de tip „fragmentat” (figura IV.20 e), şi de tip „în scară” (figura IV.20 f, g).

Prezenţa canalului medular reprezintă o deficienţă pentru fibră, deoarece

aceasta este lipsită de rezistenţă mecanică, are elasticitatea redusă şi nu

prezintă afinitate pentru coloranţi. Celulele medulare nu au rezistenţă la acţiunea

enzimelor şi sunt rezistente la acţiunea agenţilor alcalini.


IV.9 PROPRIETĂŢILE FIBRELOR DE LÂNĂ Proprietăţile mecanice, fizice şi chimice ale unei substanţe sunt determinate de

structura chimică a moleculei care stă la baza substanţei considerate. În cazul

fibrei de lână proprietăţile generale sunt determinate nu numai de structura

chimică, ci şi de structura supramoleculară, precum şi de particularităţile

morfologice. Atât structura chimică a macromoleculei de cheratină care

alcătuieşte fibra de lână cât şi morfologia şi histologia fibrei sunt deosebit de

complexe; rezultă că şi proprietăţile fizico-chimice şi mecanice ale acesteia sunt

complexe, multiple şi variate.

Principalele proprietăţi ale lânii sunt:

Proprietăţi fizice: lungimea, grosimea, culoarea, luciul, masa specifică,

contracţia, higroscopicitatea, ondulaţia.

Lungimea fibrei de lână depinde de natura hranei administrată animalului, de

rasă şi de sex, dar şi de timpul dintre două recoltări succesive.

Lungimea naturală a fibrei de lână este lungimea măsurată fără a fi deranjate

ondulaţiile, iar lungimea reală este cea măsurată după îndepărtarea ondulaţiilor,

fără ca fibra să fie întinsă.

Lungimea fibrei de lână recoltată de la masculi este întotdeauna mai mare. De

asemenea lungimea fibrelor grosiere este mai mare decât a lânurilor fine.

Această mărime fizică diferă şi pe corpul aceluiaşi animal.

Luând în consideraţie lungimea medie a fibrelor, lâna se clasifică în trei categorii:

lână scurtă, mijlocie şi lungă. Lâna scurtă are lungimea fibrelor cuprinsă între 30

şi 60 mm, lâna mijlocie între 60-100 mm, iar lâna lungă depăşeşte 100 mm şi

poate ajunge la 300-400 mm.

După rasa animalului, lungimea medie a fibrelor de lână este:

- fibră de lână merinos ....... 50-80 mm;

- fibră de lână spancă.......... 50-100 mm;

- fibră de lână ţigaie.............60-120 mm;

- fibră de lână stogoşă..........80-160 mm;


- fibră de lână ţurcană.........200-300 mm.

Grosimea

Proprietate fizică de mare importanţă tehnologică care influenţează într-o mare

măsură capacitate de filare a fibrei.

Grosimea fibrei este influenţată de hrană, climă, sex, rasă şi de vârsta

animalului. Totdeauna lâna de calitate superioară are diametrul fibrei mai mic. De

asemenea, diametrul fibrelor recoltate de la oi tinere este mai mic decât

diametrul fibrelor recoltate de la oi bătrâne aparţinând aceleiaşi rase.

Lâna obţinută prin tunderea mieilor are cel mai mic diametru şi este de o fineţe

particulară. Dacă animalul este insuficient îngrijit, în diametrul fibrei apar

discontinuităţi, fibra formându-se cu zone mai subţiri, zone în care rezistenţa şi

ondulaţiile fibrei sunt inferioare.

Lâna berbecilor are diametrul mai mare şi prezintă mai puţine discontinuităţi

decât lâna oilor.

Fineţea lânii se apreciază funcţie de diametrul acesteia, exprimat în microni,

astfel: lâna merinos este cea mai fină, având diametrul între 17 şi 24 m; lâna

ţurcană este de fineţe inferioară, având diametrul de 32-37 m. Lâna de fineţe

mijlocie are diametrul cuprins între 24-28 m.

Uniformitatea fibrelor de lână depinde de foarte mulţi factori. O fibră este

uniformă dacă are acelaşi diametru pe întreaga lungime, aceiaşi formă şi

frecvenţă a ondulaţiilor, aceiaşi cantitate de usuc, aceiaşi supleţe, solzi identici.

Valoarea de întrebuinţare a fibrei în industrie depinde în foarte mare măsură de

uniformitatea acesteia.

Ondulaţia

Proprietatea naturală a fibrei de a se prezenta sub formă cutată. Gradul de

ondulare se exprimă prin raportul dintre lungimea naturală şi lungimea reală a

fibrei.

Ondulaţia conferă fibrei o elasticitate însemnată, proprietăţi termoizolatoare,

rezistenţă la uzură şi proprietatea de revenire din şifonare.


Calitatea lânii se apreciază şi după numărul ondulaţiilor pe centimetru; astfel,

lâna de bună calitate prezintă 12-13 ondulaţii pe centimetru, lâna mijlocie numai

7-8, iar lâna inferioară prezintă doar 1-4 ondulaţii pe centimetru. Şi după acest

criteriu, lâna merinos ocupă primul loc.

Lâna fină, caracterizată prin multe ondulaţii, conţine şi o cantitate mai mare de

usuc. Dacă înălţimea ondulaţiilor este mare, adică apar ondulaţii exagerate, fibra

respectivă are rezistenţă mai mică; astfel de ondulaţii sunt contraindicate.

Lânurile fine, de calitate superioară au ondulaţii mai mici.

Culoarea

Este o proprietate fizică importantă, fiind generată de pigmenţii care se găsesc în

fibră, în stratul cortical, în solzi şi în canalul medular. Există lânuri de diferite

culori; cel mai frecvent lâna este de culoare albă, apoi neagră şi brună. Se

cunosc rase de oi care au lâna cafenie şi chiar roşcată. Calitatea hranei

influenţează culoare lânii.

Lâna de calitate superioară, cum este lâna merinos, are aproape totdeauna

culoarea albă, fiind lipsită de pigmenţi. În practică, lâna albă este cea mai

solicitată, deoarece decolorarea lânii prin distrugerea pigmenţilor afectează

rezistenţa fibrelor.

Luciul

Luciul fibrei este dat de fenomenul de reflectare a luminii. Cu cât fibrele sunt mai

netede şi mai uniforme, cu atât aspectul lor este mai lucios. Luciul este influenţat

de solzi, de stratul cortical precum şi de starea de pigmentare a fibrei.

Lânurile se diferenţiază între ele prin luciul lor caracteristic. Astfel, lâna fină şi

semifină prezintă un luciu mătăsos, argintiu (merinos, ţigaie), în timp ce lâna

grosieră, cu tuşeu aspru, se caracterizează prin luciu foarte slab, sau este lipsită

total de această proprietate. Se apreciază că lâna provenită de la oile din Anglia

are cel mai mare luciu.


Higroscopicitatea

Proprietate fizică ca semnifică capacitatea lânii de a absorbi apă din mediul

înconjurător. Cantitatea de apă pe care o reţine fibra într-o atmosferă de

umiditate relativă de 65%, la temperatura de 20-220C este de 14-19%. Din cauza

acestor diferenţe apreciabile, pentru umiditatea legală (repriza) a lânii s-au

stabilit valori diferite, pe categorii de fibre. Astfel, de exemplu, repriza pentru pale

de lână fină este de 18,25%, iar pentru lâna groasă nespălată de 15%.

Higroscopicittea mare a lânii se datorează grupelor chimice hidrofile existente în

constituţia cheratinei. Lâna menţinută într-o atmosferă saturată de vapori reţine

peste 35% apă; când conţinutul de apă depăşeşte 22% lâna începe să se

degradeze.

Umflare fibrelor de lână prin imersare în apă se concretizează prin mărirea

volumului cu până ls 40%, înregistrându-se o creştere mult mai avansată a

diametrului (cca.17%) comparativ cu creşterea lungimii, care este sub 2%.

Masa specifică

Densitatea cheratinelor native sau modificate se situează între 1,28 şi 1,33

g/cm3. Aceste limite sunt justificate de faptul că absorbţia şi difuzia diferitelor

molecule de către fibra de lână este influenţata de natura moleculelor care sunt

absorbite, de concentraţia lor în soluţia de tratare a lânii şi de temperatură.

Proprietăţile termice

Aceste proprietăţi – conductibilitatea termică, căldura specifică, termostabilitatea,

rezistenţa la aprindere – sunt foarte importante în procesele de prelucrare a

fibrelor de lână, dar, mai ales în finisarea chimică a produselor.

Tratamentele termice şi, în special, cele umido-termice determină contracţia

fibrelor.

Dacă, fibrele de lână, în stare tensionată, sunt tratate cu abur, în funcţie de

durata tratamentului, pot să se manifeste două fenomene: supracontractarea

fibrelor, când tratamentul este scurt, de 2-3 minute, scurtarea fiind de cca. 30%


şi fixarea, când tratamentul este de 25-30 minute, fibrele păstrând lungimea

corespunzătoare stării tensionate[15].

Proprietăţi mecanice

Cele mai importante proprietăţi mecanice ale fibrelor de lână sunt rezistenţa şi

elasticitatea, care determina durata de folosire a produselor din lână.

Atât rezistenţa cât şi elasticitatea apar în timpul formării şi dezvoltării fibrei şi au

valori maxime pentru fibra crudă. Prin acţiunea agenţilor fizico-chimici exteriori şi

a solicitărilor mecanice, aceste proprietăţi se reduc în mod treptat. Ele sunt

defavorizate de condiţiile necorespunzătoare de alimentare şi întreţinere a oilor,

dar şi de depozitarea incorectă a lânii.

Rezistenţa mecanică a lânii reprezintă proprietatea acesteia de a suporta

anumite solicitări exterioare şi este asigurată de stratul cortical.

Rezistenţa la tracţiune a fibrelor de lână, comparativ cu cea a altor fibre textile,

este foarte mică, în schimb alungirea este mare. În stare condiţionată,

tenacitatea lânii este de 11-14 cN/tex, iar alungirea la rupere variază în limitele

25-45%, în funcţie de tipul fibrelor. Lâna fină are rezistenţa specifică mai mare

decât lâna grosieră.

Prelucrările în medii umede şi în vapori de apă duc la scăderea rezistenţei fibrei.

Astfel, rezistenţa la tracţiune scade cu 30% până la 45%, iar alungirea creşte,

chiar până la 70%.

Elasticitatea este proprietatea unor corpuri de a reveni la forma şi dimensiunile

iniţiale, după îndepărtarea factorilor care au produs deformaţia. Proprietăţile

elastice ale corpurilor se datoresc acţiunii forţelor intermoleculare, care rămân în

echilibru numai pentru anumite configuraţii. Elasticitatea fibrelor de lână este

foarte bună. Pentru o deformaţie de 1% revenirea este de 98-99%, iar pentru o

deformaţie de 5%, revenirea este de 75-82%. Din acest punct de vedere lână

ocupă locul II, după poliamidă.

Elasticitatea lânii conferă articolelor rezistenţă şi moliciune în timpul utilizării lor.

Elasticitatea lânii poate fi: elasticitate de volum, elasticitatea ondulaţiilor şi

elasticitatea la întindere.


O proprietate specifică fibrelor de lână este cea de împâslire, care are loc sub

acţiunea unor factori externi, chimici şi mecanici, ce detrermină ca fibrele dintr-o

aglomerare să migreaze şi să se ancoreaze reciproc prin intermediul solzilor.

Fibrele lipsite de solzi nu se împâslesc. Diminuarea tendinţei de împâslire se

poate realiza prin diferite tratamente fizice şi chimice.

Proprietăţi chimice

Proprietăţile chimice ale fibrei de lână sunt determinate de structura chimică a

cheratinei. Deoarece aceasta este foarte complexă, rezultă că şi proprietăţile

chimice ale acesteia sunt multiple şi variate. Diferiţi factori fizici şi chimici care

vor acţiona asupra cheratinei vor determina apariţia unor modificări în structura

sa chimică şi deci apariţia de noi proprietăţi. Dintre factorii mai importaţi ce

produc aceste modificări sunt: lumina, căldura, agenţii alcalini şi acizi, agenţii

oxidanţi şi reducători etc.[13].

Proprietăţi tehnologice

Proprietăţile tehnologice ale lânii sunt: capacitatea de filare şi capacitatea de

împâslire, şi sunt o rezultantă a tuturor proprietăţilor fizico-mecanice şi chimice.

Capacitatea de filare reprezintă lungimea de fir, în km, cu lungimea de rupere

optimă, ce se poate obţine dintr-un kilogram de fibră. Această proprietate

depinde de caracteristicile fibrelor (fineţe, lungime, elasticitate etc.), dar şi de

tehnologia de prelucrare adoptată.

Capacitatea de împâslire este o însuşire caracetristică lânii, care o distinge de

toate celelalte fibre şi reprezintă capacitatea fibrei de a se apropia, prinde şi

împleti cu alte fibre.

Această proprietate este determinată de următoarele grupe de factori:

- structura suprafeţei exterioare a fibrei de lână (solzii) şi elasticitatea

acesteia;

- forţe exterioare de natură mecano-chimică (frecări, căldură, umiditate).


În afara acestor factori, pot interveni şi alte elemente: caracteristici ale fibrelor (ca

lungime, ondulaţii), conţinut de grăsimi etc.

Proprietatea lânii de a se împâsli este utilă în tehnologia de obţinere a ţesăturilor

din lână cardată, care cer această proprietate: paltoane, pardesie, pâsle,

postavuri.

Gradul de împâslire al produselor depinde de tipul fibrelor utilizate, structura

ţesăturii ( în mod deosebit sensul torsiunii firelor de urzeală în raport cu cele de

bătătură), regimul de piuare (substanţe, intensitatea operaţiei etc.)

În tabelul IV.8 sunt prezentate principalele caracteristici ale fibrelor de lână,

calculele fiind efectuate în următoarele condiţii [17]: - densitatea fibrelor de lână

=1,32 g/cm3;

- numărul minim de fibre din secţiunea transversală a firului:

nm= 40 pentru fir pieptănat, nm= 55 pentru fir semipieptănat şi

nm= 110 pe fir cardat;

- rezerva de filare RF = 15-30 %;

- fineţea teoretică a firului (Nmt): m

ft n

NmNm unde Nmf este fineţea fibrei de lână;

- fineţea practică a firului (Nmp), dată de relaţia: 1

100

F

tp R

NmNm

Tabelul IV.8 Principalele caracteristici ale fibrelor de lână


Grupa

Rasa

Clasificarea Fineţea Lungimea medie(mm)

Rezist. (cN)

Alung. (%)

Ondul. (nr/cm)

Nm filabil Nm realizat

Bradford

Româ- nească

Diametr.( m)**

Nmf

Nmt

Nmp

Extra- fină

Merinos extrafin

100’s

-

15-16 4300- 3800

**** 80

100

75-85

90’s - 16-17 3800- 3300

**** 80

5,3 29,4 82-95 63-82

90’s - 17-18 3300- 3000

**** 80

8,2 36,7 11-13 75-82 58-71

Fină

Merinos fin

74’s 70’s

- 19,5 18-20

3000- 2400

70

8,8

37

9-11

60-75

46-65

52 45

Merinos gros

64/60’s 21P 23P

20-21 21-23

2400- 2000

70 70

9,4

37,7

7-9

50-60

35-52

36 32

60/58’s 24P 24C

22-24 22-24

200- 1700

65 40

10,7

38,2

6-7

42-50 15-18

32-43 12-16

32

Spancă* 58/56’s 26P 26C

24-26 24-26

1700- 1400

65 40

13,8

39,0

5-6

35-42 13-15

27-37 10-13

24

Semi- fină

Ţigaie*

56/62’s 29P 26-29

1400- 1100

70 45

19,4

40,4

4-5

27-35 10-13

21-30 8-11

22-20 - 29C

48/46’s 46’s 46/44’s

33P 33C

29-33

1100- 900

70 45

19,4

40,4

4-5

20-27 7-10

15-23 5-9

20/18 -

Semi- groasă

Stogoşă* 44/40’s 40’s

40P 35-40 900-600

70 31 51,4 3-4 11-15 5-7

8-13 4-6

13

36’s 40C 35-40 900-600

50 - - - 4,5-5 3,5- 4,3

-

Groasă

Ţurcană*

- 55P55C 40-55 600-300

*** 41-54 48,4- 52

1-2 5,4-9 2,7-4,5

4-8 2-4

5

- 56C >55 <300 *** - - - - - 5 * denumire românească ** standardul românesc de clasificare a lânii prevede numai diametrul mediu maxim *** nenormată **** pentru lâna australiană de pieptene


IV.10 CLASIFICAREA LÂNII

Operaţiile de clasificare a lânurilor sunt operaţii de maximă responsabilitate, cu

implicaţii directe în procesul tehnologic, atât sub aspect tehnic cât şi economic.

Clasificarea lânurilor se face din mai multe puncte de vedere [5]:

1. Clasificarea lânii după origine şi metoda de obţinere

Marea majoritatea a lânurilor prelucrate în industrie se obţin prin tunderea oilor

vii. Aceasta este lâna virgină, de tunsoare. Lâna obţinută de la cârlani, prin

tundere, este numită miţă, fiind diferită calitativ de lâna de la oile mamă.

Lâna tăbăcărească este obţinută de pe pielea animalelor sacrificate, prin diferite

metode: tundere, depilare etc. Deşi unele metode moderne provoacă degradări

mici, proprietăţile fibrelor suferă modificări, care îi scad valoarea.

Clasificarea cojoacelor de lână tăbăcărească se face în funcţie de fineţea şi

lungimea fibrelor.

2. Clasificarea lânii după starea sa

Defectele şi impurităţile din lână impun moduri diferite de prelucrare şi destinaţii

corespunzătoare. Din această cauză, acestea trebuiesc separate din punct de

vedere al stării lânii, astfel:

Lână normală – lână ce nu conţine fibre degradate, iar procentul de impurităţi

este de până la 3%. În funcţie de fineţea şi lungimea fibrelor poate fi destinată

tuturor tehnologiilor de filare (cardat, pieptănat, semipieptănat).

Lână cu defecte – defectele pot fi de natură genetică sau dobândite.

a) Lână cu defecte dobândite

Lână cu impurităţi vegetale – diferă de lâna normală doar prin procentul de

impurităţi vegetale, care constituie defectul cel mai frecvent; la oile cu lână

groasă procentul este mai mare decât la cele cu lână fină. La un procent mai mic

de 3% şi pentru fineţe şi lungime corespunzătoare, lâna poate fi destinată

filaturilor tip lână pieptănată.


Lână îngălbenită - diferă de lâna normală prin coloraţia sa şi uneori şi printr-o

rezistenţă mai scăzută a fibrelor. Defectul provine fie din cauza întreţinerii

necorespunzătoare a animalelor, fie din cauza depozitării necorespunzătoare sau

îndelungate a lânii în baloţi (3...6 luni). Nu se utilizează pentru fabricarea

articolelor în culori deschise.

Lâna îngălbenită, cu impurităţi vegetale – este recomendată pentru filatura

cardată.

Lână alterată – provine în urma tunderii oilor la care cojocul nu este suficient de

bine uscat, sau ca urmare a depozitării în spaţii necorespunzător aerisite.

Această lână are fibre cu caracteristici fizico-mecanice neco-respunzătoare şi

culoare modificată.

Lână îngălbenită, alterată, cu impurităţi vegetale – lână inferioară destinată doar

filaturilor cardate, pentru articole de calitate inferioară.

Lână cu rezistenţă locală scăzută – este o lână degradată, de calitate inferioară.

Sunt fibre cu zone degradate din cauza diferitelor boli ale animalului, sau a

condiţiilor improprii de creştere a acestuia (adăpost necorespunzător,

subnutriţie). Firele obţinute din astfel de lânuri au proprietăţi necorespunzătoare,

pe care le transmit şi produselor realizate.

Lână marcată – provine din însemnarea oilor cu substanţe greu lavabile. Astfel

de fibre pot compromite loturi întregi de ţesătură.

b) Lână cu defecte de natură genetică

Lâna friabilă – lână datorată procentului scăzut de usuc de pe fibră.

Lână colorată – prezintă caracter de rasă (Ţigaie, Ţurcană). Sunt probleme la

vopsire, nepermiţând realizarea întregii game de culori.

Lână neuniformă – din punct de vedere a fineţii, a lungimii, ce determină fire

neuniforme şi consumuri mari de materii prime [5].

3. Clasificarea lânii după fineţe

Fineţea lânii este parametrul cel mai important al clasificării lânii, el fiind

considerat drept „capacitatea de filare”.


La sortare, lânurile sunt diferenţiate pe diferite clase de fineţe, operaţie ce diferă

de la o ţară la alta.

Principalele sisteme de clasificare sunt:

- sistemul englez (Bradford);

- sistemul german (vechi şi actual);

- sistemul francez;

- sistemul american (A.S.T.M.);

- sistemul sud-american;

Sistemul cel mai răspândit pentru clasificarea lânurilor pe piaţa mondială este

sistemul englez, Bradford.

Sistemul Bradford

Acesta ia în considerare gradul de filabilitate al fibrelor, deci fineţea medie

efectivă. Pornind de la lânurile merinos cele mai fine, până la lânurile încrucişate

cele mai groase, fineţile sunt nominalizate prin cifre urmate de un apostrof şi un s

(de exemplu: 64’s, ceea ce reprezintă prescurtarea lui “64’s count”).

Conform acestui sistem, lâna este împărţită în 16 clase de fineţe, începând de la

cele mai fine: 100’s ; 90’s; 80’s ; 74’s ; 70’s ; 64’s ; 58’s ; 56’s ; 48’s ; 46’s; 44’s;

40’s; 32’s; 28’s.

Există şi clase intermediare (ex. 70/80’s; 60/64’s; 48/50’s; 44/46’s) în care

predomină sorturile care sunt numerotate la numărător.

Cifrele reprezintă numărul maxim de sculuri (Hangs=560 yds.=511,84 m) care

pot fi obţinute prin filarea unui pfund de fibre (1 pf=453,6 g).

Sistemul german

În vechea clasificare (folosită şi în prezent), clasele de fineţe sunt nominalizate

prin primele litere ale alfabetului: lânurile merinos cu litera A, repetarea

(multiplicarea) ei indicând fineţea lânii (de ex. A, AA, AAA etc), lânurile din prima

încrucişare cu litera B, lânurile încrucişate fine şi comune cu literele C, D, E, F,

însoţite de un indice (de ex. C1, D2, E1). Calităţile intermediare sunt indicate prin

raportul a două litere (de ex. B/C, D1/D2)

În noua clasificare repartizarea lânurilor se face în 12 clase de fineţe,

nominalizate prin F1, F2, F3, ...., în ordinea crescătoare a diametrului. Această


clasificare, mai ştiinţifică şi mai exactă este bazată pe game de fineţe exprimate

în microni. Intervalul între clasele de fineţe creşte în progresie geometrică.

Relaţia între indicele Fn al unei clase de fineţe şi diametrul mediu al fibrelor ( ) este :

15635,10375,0log n

Sistemul francez

Are la bază fineţea lânii. Indicarea calităţii se face în mod diferit pentru lânuri

merinos şi pentru lânuri încrucişate.

Pentru lânurile merinos, indicarea calităţilor se face în ordinea fineţii

descrescătoare prin cifre: 140, 130, 120, 110, 105 şi 100 (uneori 125 şi 115 care

reprezintă clase intermediare). Cifrele indică numărul maxim al firului exprimat în

numerotarea lui Fourmiers (adică numărul de sculuri de 710 m ce se pot obţine

dintr-un kilogram de lână brută).

Pentru lânurile încrucişate, calităţile sunt indicate, în ordinea fineţii

descrescătoare, prin notaţiile: prime croise , 1; 2; 3; 4; 5; 6; şi 7. Cel mai des se

foloseşte X urmat de un indice. De exemplu, X1, X2, care se citeşte croise 1,

croise 2 etc.

Sistemul sud-american

Calităţile lânurilor sunt exprimate prin denumiri, astfel:

- pentru lânuri merinos sunt două calităţi: merino şi primi merini;

- pentru lânuri încrucişate sistemul este asemănător clasificării franceze.

Clasificarea lânurilor româneşti

Sistemul de sortare folosit în Romania are la bază două criterii: fineţea fibrelor şi

metoda de filare. Sistemul de clasificare şi corespondenţa cu sistemul Bradford

este prezentat în tabelul IV.10.

Denumirea sortului indică: printr-o cifră fineţea fibrei (limita superioară, în

microni) şi printr-o literă destinaţia (P- pieptănat, C – cardat).


Tabelul IV.10 Sistemul de sortare a lânii în România Grupa Sortul Fineţea

medie ( m ) Corespondenţa

cu sistemul Bradford

Destinaţia

Lână fină

21P max.21 70’s P 21C max.21 - C 24P 21,1-24 64’s

limită inferioară P

24C 21,1-24 64’s limită inferioară

C

26P 24,1-26 64/60’s P

26C

24,1-26 64/60’s 60/64’s

60’s

C

miţă fină - - C codină fină - - C

Lână semifină

29P

26,1-29

60/58’s 58/60’s 58/56’s

P

29C

26,1-29

60/58’s 58/60’s 58/56’s

C

33P

29,1-33

56/58’s 56’s

56/58’s

P

33C

29,1-33

56/58’s 56’s

56/50’s

C

miţă semifină

- - C

codină semifină

- - C

Lână

semigroasă

40P

33,1-40

50’s 50/48’s 50/46’s

P P

SP

40C

33,1-40 50’s

50/48’s 50/46’s

C

miţă semigroasă

- - C

codină semigroasă

- - C

Lână groasă

55P 40,5-55 40’s 36/40’s

P SP

55C 40,5-55 40’s 36/40’s

C

56P peste 55 36’s 32’s

P SP


56C peste 55 36’s 32’s

C

miţă groasă - - C codină groasă - - C

P – pieptănat C - cardat SP- semipieptănat


Fineţea( ) 16-18 19-20 21-22 23-24 25-26 27-28 29-30 31-33 34-36 37-39 40-41 42-44

Lungimea (cm)

5-8 3-5 2-3 6-8 8-10 10-12 10-12 12-15 15-18 16-18 18-20 20-22

Anglia (Bradford)

80’s 70/80’s 64’s 60/64’s 60’s 58’s 56’s 48/50’s 44/46’s 44’s 40’s 36’s

Franţa

130

120

110-115terme 100/105

Prime Croise

Croise I

Croise II

Croise III

Croise III

Croise IV

Croise V

Croise V

Croise VI

Germania AAA AA A A/AB AB/B B C1 C2/D D1 D2 E EE Australia

Combing Merinos

80’s

Combing Merinos

70’s

ClothingMerinos

64’s

- Low Merinos

60’s

CrossbredCome Back 56’s

CrossbredCome Back 56’s

Crossbred50’s

RomneyMarsh 46’s

- - Lincoln 36’s

Argentina Extra fino

Super fino

Fino Prima Merina

Prima Cruza

Cruza fina I

Cruza Fina II

Cruza Mediana

III

Cruza Gruesa

IV

Cruza Gruesa

V

Cruza Gruesa

VI

Cruza Gruesa

VI Uruguai - Merina Sin

Finura Prima Merina

Prima Cruza

Prima Cruza B

Cruza 1

Cruza 2/3

Cruza 4

Cruza 5

Cruza 6

Cruza 6

Brazilia Marina Alta

Corrente Merina Curta

Prima A

Prima B

Cruza 1

Cruza 2

Cruza 3

Cruza 4

Cruza 5

Cruza 6

Cruza 6

Spania

Extra fina 80’s

Extra fina

Merina 74’s

Merina

fina 70/64’s

Merina

Alto 60’s

Merina

Alto 60’s

Antre fino

Fino 58’s

Antre fino

Fino 56’s

Antre fino Corriente 40/50’s

Antre

Orinario 46’s

Churra Larga

Selecta 32/46’s

Churra Larga

Selecta 32/46’s

Churra Larga

Selecta 32/40’s

Ordinario 28/32’s

Portugalia

Extra fino

Merino 80’s

Extra fino

Merino 74’s

Merina fino

70/64’s

Merino Medio 60’s

Merino Forte 60’s

Primas 58’s

Cruzado Fino

48/50’s

Cruzado Medio 48/50’s

CruzadoComun

46’s

Churra Superior36/44’s

Chura Superior36/44’s

Chura Superior 36/44’s

Ordinario 28/32’s

Tabelul IV.9 Sisteme de clasificare a lânurilor şi corespondenţa dintre ele


IV.11 CLASIFICAREA PRODUSELOR FINITE DIN INDUSTRIA LÂNII. DOMENII DE UTILIZARE Criteriile de clasificare generală a produselor obţinute din fibrele de lână sunt:

după destinaţie:

- ţesături;

- tricotaje;

- pâsle;

- pălării;

- textile neţesute.

după domeniile de utilizare:

- îmbrăcăminte: rochii, costume, paltoane, pardesie şi raglane, postavuri,

pături etc.;

- articole decorative: covoare, stofe de mobilă, draperii etc.;

- articole tehnice: postavuri, articole pentru industria chimică, poligrafică,

hârtiei, textilă etc.

după modul de prezentare:

- metraj;

- piese: pături, covoare, fulare, mănuşi, ciorapi, pălării etc.[5]

- confecţii pentru îmbrăcăminte

IV.11.1 ŢESĂTURI Cele mai multe şi mai variate produse aparţin acestei categorii. Ţesăturile

se diferenţiază:

a) după destinaţie:

- pentru confecţionarea îmbrăcămintei: rochii, fuste, articole pentru copii,

costume, paltoane, lodenuri, pardesie, raglane, fulare, şaluri, pălării,

catifele, pluşuri etc.;

- pentru întrebuinţări casnice, articole decorative: pături, pleduri, covoare,

mochete, stofe de mobilă, draperii etc.;


- pentru realizarea de articole tehnice: filtre, pâsle, postavuri tehnice;

- diverse: furnituri de croitorie etc.

b) după aspect:

1) Ţesături piuate (eventual scămoşate), din această categorie

făcând parte:

- stofe pentru costume – pot fi slab sau intens piuate, sau scămoşate;

- postavuri – de obicei sunt foarte bine piuate; la acestea, împâslirea este

mai accentuată, mărindu-se rezistenţa la rupere, fără a pereclita

rezistenţa la frecare; postavurile obişnuite, în general, cer să fie bine

împâslite şi cu suprafaţă netedă;

- stofe pentru paltoane bărbăteşti – categorie pentru care sunt cerute de

obicei următoarele condiţii: tuşeu, voluminozitate, rezistenţă la rupere şi

frecare, evitarea formării efectului pilling, capacitate de izolare termică;

gama de produse din această categorie este foarte diversificată, în

funcţie de masa ţesăturii pe m2, calitatea lânurilor folosite ( de la lâna

fină până la lâna groasă) etc.;

- stofe pentru paltoane femei;

- pături – articole în marea majoritate piuate şi scămoşate cu diferite

intensităţi.

2) Ţesături nepiuate din care fac parte:

- stofe pentru: - rochii – articole care cer tuşeu moale şi rezistenţă la

şifonare; firele tip lână cardată pot forma atât urzeala cât şi bătătura, sau numai

bătătura (urzeala fiind în acest caz din fire tip lână pieptănată);

- costume şi sacouri;

- pardesie femei – dependente în mare măsură de modă;

- pardesie bărbăteşti.

c) după masa ţesăturii pe unitatea de suprafaţă

Masa ţesăturii pe unitatea de suprafaţă (mp) are valori care sunt în primul rând în

concordanţă cu destinaţia produsului. În cadrul unei destinaţii date există însă şi

alţi factori de influenţă asupra acestei caracteristici: natura fibrelor, tipul firului,

desimea firelor, legătura ţesăturii etc.

Valori orientative pentru ţesături cu diferite destinaţii sunt cele prezentate în

continuare:


- stofe pentru costume bărbaţi: 170...370 g/m2;

- stofe pentru rochii: 100...250 g/m2;

- stofe pentru paltoane bărbaţi: 430...650 g/m2;

- pături, pleduri: 200...750 g/m2;

- stofe pentru pardesie bărbaţi: 300...500 g/m2;

- covoare: 1000...2400 g/m2;

- stofe pentru pardesie femei şi paltoane femei: 280...500 g/m2.

c) după tipul firelor utilizate:

- ţesături din fire tip lână pieptănată;

- ţesături din fire tip lână cardată;

- ţesături din fire tip lână semipieptănată;

- ţesături la care firele pentru urzeală şi bătătură sunt obţinute după

tehnologii diferite (ţesături mixte).

Ţesăturile pot fi diferenţiate pe grupe de ţesături, funcţie de:

- destinaţie: stofe pentru costume, rochii, paltoane, pardesie, pături,

covoare;

- tipul ţesăturii, în funcţie de tipul firelor în urzeală şi bătătură ( din fire tip

lână pieptînată, cardată sau ţesături mixte);

- amestecul de fibre.

Stofe pentru costume:

Ţesături din fire tip lână pieptănată (LP)

100% lână fină;

100% lână semifină şi semigroasă;

amestecuri din lână fină şi semifină (50...99%) cu PAN sau celo;

amestecuri din lână fină cu PES şi/sau PAN;

Ţesături din fire tip lână cardată (LC), ţesături mixte(LC+LP)

amestecuri din unul sau mai mulţi componenţi din celo, fibre sintetice,

fibre recuperate şi regenerate.

Ţesături mixte (LC + LP)

amestecuri ternare sau din mai mulţi componenţi din lână cu alte categorii

de fibre (chimice, recuperate, regenerate)

Ţesături mixte (LC + Bbc)

toate amestecurile


Stofe pentru costume, sacouri:

Ţesături din fire tip lână cardată

amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână cu celelalte

categorii de fibre (chimice, recuperate, regenerate) ;

amestecuri binare din lână cu PES sau PAN

Stofe pentru paltoane bărbaţi:

Ţesături mixte (LC +LP)

amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână fină sau semifină

(60...100%) cu alte categorii de fibre ;


amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână fină sau semifină

(0..50%) cu alte categorii de fibre ;

Stofe pentru pardesie bărbaţi:

Ţesături din fire tip lână pieptănată

amestecuri din lână fină sau semifină (50...100%) cu fibre chimice;


amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână (50...100%) cu

alte categorii de fibre ;

Ţesături din fire tip lână cardată, tip lână pieptănată, mixte

amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână (0...49%) cu alte

categorii de fibre ;

Stofe pentru paltoane şi pardesie femei:

Ţesături din fire tip lână cardată şi tip lână pieptănată

100% lână fină şi semifină;

amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din 70...99% lână fină

sau semifină cu alte categorii de fibre;

Ţesături mixte(LC+LP)

amestecuri din unul sau mai mulţi componenţi cu conţinut de lână fină sau

semifină (0...69%), fibre chimice, recuperate sau regenerate.

Stofe pentru rochii

Ţesături din fire tip lână pieptănată

100% lână fină;


amestecuri din lână fină/semifină (0...69%) cu celo;

Ţesături din fire tip lână cardată şi ţesături mixte

100% lână;

amestecuri ale lânii cu alte categorii de fibre

Postav


amestecuri din lână fină sau semifină cu alte categorii de fibre;

amestecuri din lână groasă sau semigroasă cu alte categorii de fibre.

Pături, pleduri

100% lână şi amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi ai lânii cu

păruri animale, fibre chimice, fibre recuperate sau regenerate;

Covoare pluşate

Ţesături din fire tip lână cardată, tip lână semipieptănată, ţesături mixte

100% fibre dintr-un singur component sau toate categoriile de amestecuri

(binare sau din mai mulţi componenţi)

Covoare Tufted

Ţesături din fire tip lână cardată, tip lână semipieptănată, ţesături mixte

100% fibre dintr-un singur component sau toate categoriile de amestecuri

(binare sau din mai mulţi componenţi)

Denumiri consacrate pentru unele ţesături cu caracteristici deosebite[5]

Afga - ţesături din lână mai groasă, vopsite de obicei într-o singură culoare. Au

tuşeu plăcut şi grad de şifonare redus; sunt destinate realizării hainelor şi

pantalonilor

Crep - ţesături cu suprafaţa neregulată, realizate prin utilizarea de fire cu torsiuni

ridicate, prin dispunerea neregulată în cadrul raportului de legătură a punctelor de

legare sau prin tratament chimic[25]

Cotele - ţesături duble de bătătură, cu rezistenţă mare la uzură, având legătură

rips cu dungi pronunţate. Sunt realizate din fire din lână sau celofibră obţinute prin

procedeul pieptănat şi sunt destinate confecţionării pantalonilor


Covercot – ţesături cu desime mare, realizate din fire tip lână pieptănată,

destinate costumelor pentru bărbaţi. Sunt articole durabile, rezistente la frecare, cu

drapaj bun

Donegal – ţesături destinate confecţiilor pentru costume, realizate din fire

neuniforme (uneori cu nopeuri), imitând filarea manuală

Epingle - ţsături cu legătură rips, destinate realizării rochiilor

Flauş – ţesături destinate paltoanelor şi pardesielor, intens scămoşate, realizate

din fire în componenţa cărora au fost folosite fibre cu lungime mare

Flocane – ţesături destinate paltoanelor şi pardesielor, cu o finisare specială

Fresco – ţesături subţiri şi poroase, cu tuşeu aspru, granulos, realizate din fire

răsucite cu număr mare de torsiuni. Sunt destinate realizării costumelor pentru

bărbaţi şi taioarelor pentru femei.

Fris – ţesături cu tuşeu moale, piuate şi scămoşate, destinate paltoanelor şi

pardesielor

Frize - ţesături cu suprafaţa încreţită, realizate din fire de efect în bătătură şi fire

netede în urzeală. Firul din bătătură este la rândul lui format din două fire cu

torsiune normală şi un fir supratorsionat, prin răsucire obţinându-se efect de buclă

Gabardin – ţesături durabile, greu şifonabile, de desime mare în urzală, realizate

din fire fine din lână sau celofibră obţinute prin procedeul pieptănat

Georgette – ţesături pentru rochii, cu legătură panama sau crep

Homespun – ţesături pentru costume sport, paltoane, pardesie, din lână Cheviot

sau deşeuri de lână, realizate din fire groase şi neuniforme, de culoare gri-maron,

gri-alb sau cu carouri; în urzeală culoarea lânii este naturală, iar în bătătură se

foloseşte lâna vopsită.

Loden – ţesături din lână, cu masă mare. Pot fi realizate cu urzeală şi bătătură din

fire tip lână cardată (calităţi superioare), cu urzeală din bumbac sau celofibră şi

bătătură din lână sau celofibră cardată sau din păr de cămilă

Lustrin – ţesături lucioase şi tuşeu aspru pentru costume bărbăteşti uşoare, cu

urzeala din bumbac sau fibre chimice şi bătătura din lână fină, viscoză, alpaca sau

mohair. Luciul este dat de reflexele mohairului sau viscozei din amestecul cu lâna

Melton – ţesături fine (în general de culoare neagră), piuate şi nescămoşate, cu

aspect neted, realizate din fire fine tip lână pieptănată, pentru paltoane şi pardesie


Mungo – ţesături realizate din fire groase ( sub Nm 5) prin procedeul cardat, din

lână regenerată provenită din postavuri care iniţial au fost piuate

Musselin – ţesături fine pentru rochii

Natte - ţesături cu elasticitate foarte mare, destinate realizării rochiilor sau

bluzelor, obţinute din lână sau celofibră

Ratine - ţesături cu finisaj special, destinate confecţiilor de paltoane sau pardesie

Rosshar – ţesături utilizate ca întăritură (pentru piepţii costumelor), cu urzeală din

bumbac şi bătătură din păr de cal sau amestec al acestuia cu fibră chimică

Şanjan – ţesături realizate din fire obţinute prin tehnologia pieptănat din lână sau

fibre sintetice. Culorile sunt diferite pentru firele de urzeală şi cele de bătătură,

ceea ce conduce la obţinerea efectului specific acestui tip de ţesătură

Schlinge – ţesături pluşate cu aspectul florilor de gheaţă sau bucle-onde. Urzeala

este constituită din fire tip bumbac sau fire tip lână pieptănată din fibre chimice, iar

bătătura (Nm 3-8) din fire tip lână cardată (lână groasă, mohair, sau fibre sintetice)

Tweed – ţesături cu tuşeu aspru, din fire tip lână cardată sau pieptănată

cu nopeuri colorate, destinate paltoanelor, pardesielor şi costumelor

Ţibelin – ţesături cu aspect de blană, pentru paltoane şi pardesie

Velur – ţesături cu aspect neted, tuşeu plăcut, moale şi fin. La realizarea acestora

se folosesc fire tip lână cardată, slab torsionate, amestecuri din lână cu fibre

regenerate sau celofibră, ori păr de cămilă.

IV.11.2 TRICOTAJE

Cu toate că volumul producţiei de fire destinate tricotajelor este mai mic decât cel

destinat ţesăturilor, ponderea acesteia în volumul total al producţiei firelor tip lână

este însemnat, destinaţia produselor tricotate acoperind o gamă largă: rochii,

cămăşi, fulare, mănuşi, pulovere, ciorapi etc.

Produsele tricotate se disting printr-o elasticitate şi extensibilitate cu mult mai mare

decât cele ale ţesăturilor. De asemenea, pe unitatea de suprafaţă de produs finit,

tricotajele conţin cu aproximativ 30% mai puţin fir decît ţesăturile.

După structura tricoturilor şi după caracteristicile tehnice ale acestora, se

deosebesc:


tricoturi dintr-un fir (simplu sau dublat şi răsucit); acestea sunt elastice,

permiţând mularea pe corp; sunt indicate pentru ciorapi şi articole de sport;

tricoturi urzite; acestea se deşiră mai greu si sunt indicate pentru îmbrăcăminte

exterioară.

Din punct de vedere al formei în care sunt produse, tricotajele pot fi clasificate în :

plane şi tubulare, sub formă de metraj. De asemenea, pot fi fasonate ( utilizate

fără o altă prelucrare, ca exemplu: fulare, basmale etc.) sau semifasonate:

pulovere, mănuşi etc., categorie care predomină.

În realizarea tricoturilor din lână sunt utilizate atât fire tip lână pieptănată, cât şi

cardată. Firele care compun aceste structuri sunt realizate cel mai adesea din

100% PAN, 100% lână sau diferite amestecuri.

IV.11.3 PÂSLE

Pâslele reprezintă suprafeţe formate dintr-o masă de fibre scurte, distribuite în

mod neregulat, care trebuie să prezinte rezistenţă şi elasticitate mare.

Clasificare pâslelor se face în funcţie de:

metoda de obţinere:

- pâsle piuate (presate); ansamblul de fibre astfel constituit în pâslă este

bine închegat, fapt datorat proprietăţilor şi capacităţii de împâslire a

materiilor prime utilizate (lână sau păruri animale);

- pâsle obţinute prin legare cu ajutorul acelor sau lianţilor; acestea au în

componenţă şi fibre chimice;

- pâsle din ţesături, a căror suprafaţă este împâslită prin piuare;

după fineţea fibrelor:

- pâsle fine, în care predomină lânurile, părurile animale sau materii prime

secundare fine;

- pâsle grose, la care amestecurile sunt constituite cu preponderenţă din

lână groasă şi păruri animale de grosime mare sau sunt combinate cu

fibre chimice şi materii prime secundare;

după destinaţie:

- pâsle destinate fabricilor de confecţii şi de încălţăminte, pentru gulere,

întărituri pentru sacouri, feţe pentru cizme, pantofi etc.


- pâsle tehnice (pentru garnituri de cardă, amortizoare, suporturi pentru

obiecte casnice, filtre pentru industria chimică şi alimentară, izolatoare

acustice şi termice etc.).

La realizarea pâslelor se folosesc, în general, materii prime cu capacitate mare de

piuare, astfel: lânuri de la cele mai fine la cele mai groase, părul fin de iepure,

materii prime secundare (pieptănătură). Amestecurile pot să conţină şi fibre

chimice.

IV.11.4 PĂLĂRII

La realizarea acestora se folosesc cloşurile obţinute din văluri de la cardă, piuate

şi formate.

Categoriile de fibre cel mai frecvent utilizate sunt părul de iepure, lânurile şi unele

materii prime secundare. Părul de iepure şi lâna sunt cele mai potrivite deoarece

natura pâslelor utilizate la realizarea pălăriilor cer fibre scurte, cu capacitate mare

de piuare. De aceea şi pieptănătura este o materie primă de bază.

Se realizează pălării din 100% lână, 100% păr de iepure, 100% fibre chimice,

chiar şi din 100% fibre regenerate, dar predomină amestecurile.

IV.11.5 TEXTILE NEŢESUTE

Domenii de utilizare:

- articole pentru uz casnic: perdele, feţe de masă, pături, mochete,

covoare, alte articole decorative;

- articole pentru industria de construcţii: tapete, materiale pentru izolaţii,

etanşare, capitonări pardoseli etc.;

- articole sanitare, igienice: cearşafuri, vată, pansamente chirurgicale,

haine de spital etc.);

- articole pentru îmbrăcăminte: căptuşeli, întărituri, confecţii etc. şi pentru

încălţăminte.

Clasificarea textilelor neţesute, în funcţie de forma de prezentare a materiilor

prime de bază cuprinde textile neţesute:

- numai din fibre;

- din fibre şi fire;

- din fibre şi un suport textil (ţesături sau tricoturi cu contexturi uşoare;

- dintr-un suport textil şi unul din material plastic;

- dintr-un sistem de fire (sau chiar semitorturi) şi un suport textil.


IV.12 PRELUCRAREA PRELIMINARĂ A LÂNII

Pregătirea preliminară a materiilor prime folosite în filatura tip lână, de o mare

diversitate, respectiv destrămarea, curăţarea şi amestecarea acestora se face în

mod diferit, funcţie de starea, structura, compoziţia, tehnologia de prelucrare şi

nu în ultimul rând de proprietăţile şi destinaţia firelor prelucrate. Pot fi

considerate operaţii preliminare, deoarece aduc toate componentele în aceiaşi

stare: masă fibroasă destrămată, curată, uniformă din punct de vedere a culorii,

corespunzătoare realizării amestecului fibros în vederea operaţiei de cardare.

Majoritatea operaţiilor pregătitoare sunt comune tuturor tehnologiilor de

prelucrare a firelor tip lână cardată, pieptănată şi semipieptănată, dar există şi

operaţii specifice, cerute de particularităţile fiecăreia dintre ele.

Impurităţile care însoţesc fibra de lână pot fi grupate în: impurităţi naturale şi

impurităţi accidentale. Prima categorie apare pe fibră în timpul formării ei pe

corpul animalului şi este rezultatul secreţiilor glandulare purtând denumirea de

usuc; el poate reprezenta 5 – 25% din masa lânii nespălate.

Impurităţile accidentale, sub formă de praf, substanţe pământoase, substanţe

vegetale (scaieţi, pleavă, resturi de frunze etc.), substanţe aplicate la tratarea

diferitelor boli sau pentru însemnarea animalului, sunt dobândite şi depind de

condiţiile de viaţă ale animalului. Toate aceste impurităţi pot fi eliminate prin

scuturare, spălare, carbonizare [16].

IV.12.1 ELIMINAREA IMPURITĂŢILOR

Desfacerea şi scuturarea lânii

Sunt operaţii care au rolul de a elimina o bună parte din impurităţile, în special

pământoase, în vederea eficientizării operaţiei de spălare. Se efectuează pe

maşini cu unu sau două tambure, figura IV.21.


Fig. IV.21 Maşină de desfăcut şi scuturat, cu două tambure

Materialul transportat de masa alimentatoare 1 este dus de cilindri 2 în zona de

acţiune a tamburelor 3, care au pe suprafaţa lor şipci cu cuie. Materialul este

destrămat şi aruncat din maşină, iar impurităţile eliberate cad printre barele

grătarului 4.

Spălarea lânii

Lâna brută poate fi curăţată prin mai multe metode: curăţare cu solvenţi,

congelare, prăfuire, spălare.

Spălarea este cea mai răspândită metodă. Prin spălare lâna pierde toate

impurităţile mai puţin cele vegetale.

Spălarea lânii se face de obicei în medii alcaline, deşi este posibilă şi în medii

acide sau neutre; în toate cazurile, trebuie evitată degradarea ei.

Spălarea se face pe maşini cu acţiune continuă, numite leviatane (figura IV.22).

Ele se compun din 3 – 5 bazine, aşezate în linie. Fiecare bazin are un rol precis:

în primul are loc înmuierea lânii, în următoarele se efectuează spălarea, iar în

ultimul are loc clătirea materialului. Toate bazinele sunt prevăzute cu

mecanisme de introducere, de transport şi de scoatere a lânii, instalaţii pentru

alimentarea cu apă şi soluţie precum şi pentru evacuarea flotei reziduale,

instalaţii pentru menţinerea flotei la un anumit nivel, cât şi pentru circularea ei în

contracurent.


Fig. IV.22 Bazin de spălare

Lâna, de la maşina de desfăcut şi scuturat, este alimentată în bazin de către

pânza transportoare 1, fiind dirijată de un tambur cu palete 2 în bazin. Înmuierea

şi transportul lânii prin flota de spălare se face cu ajutorul a şase perechi de

furci 3, furcile unei perechi lucrând în contratimp. Impurităţile mai grele trec prin

placa perforată 4 pe fundul bazinului 5, unde se depun sub formă de nămol, din

care, ulterior se va extrage lanolina. Lâna este scoasă din bazin cu ajutorul

elevatorului 6, care o depune pe masa transportoare 7. Prin stoarcere, operaţie

efectuată de cilindri 8 (presă), are loc zdrobirea impurităţilor pământoase,

precum şi micşorarea cantităţii de soluţie cu care lâna trece cu ajutorul mesei 9

în bazinul următor.

Bazinele de spălare, constructiv, sunt asemănătoare cu cel de înmuiere;

deosebirile constau în numărul de furci, care este descrescător, respectiv 5, 4,

şi 3, turaţia lor fiind crescătoare. Scoaterea materialului din bazine este

efectuată cu ajutorul unor grape. Bazinul de clătire are 8 furci simple, iar placa

perforată este ondulată după traiectoria furcilor. Prin conducte transversale

perforate este apă de clătire din bazin, iar prin ultimele apă curată.

Concentraţia soluţiei din bazine se stabileşte după procentul de usuc pe care îl

conţine lâna, acesta fiind funcţie de fineţea fibrelor şi funcţie de rolul bazinului.

În figura IV.23 este prezentată schema unui leviatan la care transportul

materialului este efectuat cu ajutorul tamburelor perforate.


Fig. IV.23 Instalaţie de spălare cu tambure perforate

1 – tambure de alimentare; 2 – bazin de spălare; 3 – tambure perforate; 4 – cilindri de presiune; 5 – pânză transportoare; 6 – pompă de recirculat flota de spălare; 7 – ventile de evacuare.

Uscarea lânii

Uscarea are ca scop reducerea conţinutului de apă. Într-un proces clasic,

discontinuu, lâna spălată este mai întâi supusă operaţiei de centrifugare, iar apoi

operaţiei de uscare.

Utilajele de uscare sunt de diferite tipuri: cu sertare, cu benzi transportoare

suprapuse, cu tambure perforate.

Uscătoarele cu tambure perforate sunt cele mai utilizate; pot fi cu 3 până la 6

tambure. În figura IV.24 este prezentat un uscător cu 4 tambure perforate.

Fig. IV.24 Uscător cu tambure perforate

Materialul alimentat prin intermediul pânzei transportoare 1, este preluat succesiv

de cele patru tambure perforate 2, datorită depresiunii create în interiorul acestora,

fapt favorizat şi de plăcile opturatoare 4. Din exterior pătrund radial curenţi de aer,

încălziţi de bateriile 3 care usucă materialul. Eliminarea vaporilor de apă se face

prin conducta 6, iar a materialului uscat prin intermediul pânzei transportoare 5.

Elementele componente ale unui agregat de spălare-uscare-scuturare a lânii


sunt prezentate în figura IV.25 [17].

Fig. IV.25 Agregat de spălare – uscare – scuturare

1 – ladă de alimentare; 2 – bazine de spălare; 3 – uscător; 4 – scuturător.

Reglajele tehnologice ale instalaţiei sunt:

- temperatura flotei de spălare;

- pH – ul flotei de spălare;

- conţinutul de grăsimi rămas pe fibră;

- concentraţia iniţială şi concentraţia flotei de adaus.

Instalaţia de spălare a lânii – S.C. FIMARO S. A. Cluj - Napoca este destinată

spălării şi uscării lânii în soluţii de apă cu detergenţi. Se compune din:

- ladă de alimentare;

- leviatan cu 5 bazine;

- uscător cu bandă cu 8 secţiuni şi ladă de alimentare;

- instalaţie de recirculare şi de ventilaţie;

- instalaţie de dozare;

- instalaţie de comandă şi control.

Caracteristicile tehnice ale instalaţiei sunt prezentate în tabelele IV.11...IV.15

Tabelul IV.11 Caracteristicile instalaţiei de spălare

Caracteristica U.M. Valoarea

Umiditatea la intrare în uscător % 60

Temperatura în bazine 0C 41 … 50

Temperatura de uscare 0C 80…100

Umiditatea după uscare % 15 – 17

Conţinut grăsimi rămas, max.

- lână pieptănată

%

1,3


- lână cardată % 3,5

Producţia Kg/h 250

Consum apă l/kg lână spălată 10 – 14

Consum abur Kg/kg lână spălată Kg/kg lână uscată

1,3 – 1,6 6

Presiunea aerului comprimat bar 6 Puterea totală instalată kW 70

Carbonizarea

Eliminarea impurităţilor vegetale pe cale chimică se realizează prin operaţia de

carbonizare şi are la bază comportarea diferită a acizilor minerali faţă de lână şi

faţă de impurităţile vegetale.

Carbonizarea se realizează cu o soluţie de acid sulfuric cu o concentraţie de 4 –

7oBe , care în anumite condiţii de temperatură conduce la transformarea

celulozei în hidrat de celuloză ce se poate înlătura prin zdrobire şi scuturare. În

continuare sunt necesare faze de neutralizare şi de uscare a lânii.

În figura IV.26 este prezentată instalaţia de carbonizare Fleissner

Fig. IV.26 Instalaţie de carbonizare Fleissner

1 – ladă de alimentare; 2 – bazine de înmuiere în soluţie de acid; 3 – ladă de alimentare; 4 – uscător cu tambure perforate, cu două zone de temperaturi, pentru

carbonizarea impurităţilor vegetale; 5 – zdrobitor cu ladă de alimentare; 6 – scuturătoare; 7 – zdrobitoare; 8 - bazine de neutralizare; 9 – uscător. Reglajele tehnologice vizează următorii parametri:

- concentraţia de acid sulfuric;

- temperatura de carbonizare;

- concentraţia soluţiei de neutralizare;

- vitezele de lucru ale utilajelor;

- consumurile de materiale.

Toate aceste reglaje sunt în concordanţă cu calitatea lânii.


O instalaţie performantă de carbonizare a lânii este linia construită de S.C.

FIMARO S.A. Cluj-Napoca, care se compune din:

- 2 centrifuge pentru impregnare cu acid;

- ladă de alimentare a uscătorului;

- uscător cu bandă pentru carbonizare;

- zdrobitor;

- scuturător;

- instalaţie de neutralizare;

- uscător cu tambure după neutralizare.

Instalaţia are o capacitate de 1000 kg/h, materialul având o umiditate de 10 - 14

% şi un conţinut de impurităţi de 0,5%.

În tabelele IV.12...IV.10 sunt prezentate principalele caracteristici tehnice ale

utilajelor dintr-o linie FIRAMO.

Tabelul IV.12 Centrifuga de carbonizat cu coş perforat CC – 1300

Caracteristica U.M. Valoarea

Volumul util al coşului Dm3/kg 960/350

Durata unui ciclu de tratare min 60

Durata minimă de centrifugare min 7

Durata umplerii cu soluţie min 7

Durata acidulării min 20

Umiditatea reziduală % 55

Turaţia coşului rot/min 850

Diametrul coşului mm 1.320

Capacitatea bazinului de înmuiere m3 2 – 4

Concentraţia de acid sulfuric 0Be 4 – 7

Puterea motorului kW 22 Presiunea aerului comprimat bar 8 Presiunea de frânare bar 1 – 1,5

Tabelul IV.13 Uscătorul pentru carbonizarea lânii

Caracteristica U.M. Valoarea Lăţimea de lucru a benzii mm 2040 Turaţia motorului de antrenare a benzii rot/min 1500 Viteza de înaintare a benzii m/min 0,4 – 3,0 Temperatura de carbonizare 0C 120


Presiunea aburului de încălzire bar 6 Umiditatea lânii la intrare în uscător, max % 50 Umiditatea lânii la ieşire din uscător, max % 14 Producţia Kg/h 250 - 300

Tabelul IV.14 Zdrobitorul

Caracteristica U.M. Valoarea Numărul perechilor de cilindri de zdrobire buc 6 Încărcarea mesei de alimentare kg/m2 1 – 1,5 Timpul de alimentare s 4,8 Viteza de alimentare m/min 3,3 Diametrul cilinrilor zdrobitori mm 175 Lăţimea de lucru a maşinii mm 1400

Tabelul IV.15 Instalaţia de neutralizare

Caracteristica U.M. Valoarea Temperatura în bazine

Bazin înmuiere 0C 114 Bazin spălare 0C 107 Bazin clătire 0C 50 Bazin clătire 0C 50

Turaţia motorului rot/min 1500 Viteza benzii orizontale m/min 0,5 – 6,4 Viteza benzii înclinate m/min 7,75 – 23,2 Lăţimea de lucru mm 1220 Capacitatea bazinului l 3000

IV.12.2 DESFACEREA, DESTRĂMAREA ŞI AMESTECAREA FIBRELOR Operaţiile de desfacere preliminară, destrămare şi amestecare a fibrelor

constituie baza prelucrării eficiente a materiilor prime, şi implicit a obţinerii unor fire

de calitate superioară.

Precizia necesară respectării cotelor de participare ale compo-nentelor,

destrămarea şi curăţarea materialului fibros, ca şi amestecarea intensă şi omogenă

a fibrelor au impus creşterea performanţelor instalaţiilor pentru destrămare şi

amestecare.

Tendinţele de construcţie ale acestor utilaje vizează:

● creşterea flexibilităţii;

● automatizarea completă;


● deservire şi întreţinere uşoară;

● reducerea consumurilor energetice;

● siguranţa în exploatare;

● sisteme computerizate de conducere si control;

● curăţare intensă a amestecurilor fibroase prin îndepărtarea prafului, a

tuturor obiectelor străine, metalice sau materiale plastice;

● robusteţe şi fiabilitate.

În continuare sunt prezentate câteva firme constructoare de utilaje pentru

prelucrarea preliminară a materialelor fibroase.

Firma Befama - Polonia

Firma Befama construieşte linii de amestecare - destrămare pentru filaturile de lână

cardată şi semipieptănată, caracterizate prin:

▪ control computerizat al operaţiilor;

▪ destrămare şi amestecare intensă a fibrelor;

▪ automatizarea completă sau parţială a operaţiilor;

▪ uşurinţă în deservire şi întreţinere;

▪ reducerea nivelului de praf.

Firma realizează atât utilaje pentru prelucrarea primară a fibrelor de lână şi a

materialelor textile recuperabile, cât şi linii tehnologice complete.

Lazile de alimentare volumetrice, tip AW 1, AW 2, AW 3 – sunt destinate atât

pentru destrămarea preliminară a fibrelor cât si pentru alimentarea lupilor

destrămători. Fluxul de material fibros este transportat prin sistem mecanic (benzi

transportoare) sau pneumatic (ciclon).

Date tehnice:

lăţime de lucru, L [mm]: 1000 1250 1500

greutate netă [kg]: 1750 1900 2050

putere instalată [kw]: 3,75 6,25 6,25

producţie [kg/h]: max 1000


Fig. IV.27 Ladă de alimentare volumetrică

Este construită în 3 variante:

a) standard: tip AW l;

b) cu ciclon pentru îndepărtarea prafului: tip AW2;

c) cu conveyor: tip AW 3.

Ladă de alimentare cu cântar gravimetric tip AE l, AE 2

Fiind o componentă a liniilor de destrămare - amestecare, această ladă

prevăzută cu cântar gravimetric este destinată alimentării în porţii riguros

exacte a materialului fibros.

Date tehnice:

- lăţime de lucru, L [mm]: 1500

- greutate netă [kg]: 3900

- putere instalată [kw]: 2,2


Fig. IV.28 Ladă de alimentare cu cântar gravimetric

Sunt 2 variante constructive:

a) standard, cu cântar gravimetric, tip AE 1;

b) cu control electronic al greutăţii porţiilor alimentate,

tip AE 2.

Lup destrămător tip AB 6, AB 6A

Acest lup este destinat pentru realizarea (pe aceeaşi maşină) a următoarelor

operaţii:

- destrămarea materialului fibros;

- amestecarea diferitelor componente conform reţetei de amestec;

- curăţarea (eliminare a obiectelor străine, metale, impurităţi vegetale).

Alimentarea se poate efectua manual sau mecanic.

Debitarea se poate efectua manual sau pneumatic.

Date tehnice:

lăţime de lucru [mm]:

1000

greutate netă [kg]: 4010 putere instalată [kw]: 21,2


producţie [kg/h]:

max 1500

Fig. IV.29 Lup destrămător tip AB 6, AB 6A

Are 2 variante constructive:

a) staţionar, tip AB 6;

b) circular (rotativ), tip AB 6A.

Denumirea de „lup” vine de la faptul că organele lucrătoare sunt îmbrăcate cu

garnituri rigide tip „colţi de lup”, capabile să realizeze destrămarea grosieră şi

amestecarea materialelor fibroase folosite în filaturile cardate tip lână. Maşina

este dotată cu grupuri cardatoare, alcătuite dintr-un cilindru lucrător şi unul

întorcător, care realizează operaţiile tehnologice precizate mai sus. Materialul

destrămat este evacuat din maşină cu ajutorul unui tambur cu şipci cu cuie,

figura IV.30


Fig. IV.30 Lup destrămător – amestecător A – grup cardator; B – tambur cu şipci, cu cuie.

Bătător tip AB 17, AB 17A, AB 17S

Este destinat desfacerii, curăţării şi amestecării preliminare a fibrelor. Date tehnice: - lăţime de lucru, L [mm]: 1000 1250 1500 - greutate net [kg]: 2000 2200 2400 - putere instalată [kw]: 12,1 16,1 16,1 - producţie, max. |kg/h|: 1500 1750 2000


Fig. IV.31 Bătător tip AB 17, AB 17A, AB 17S.

Ciclon pentru extragerea prafului tip C Y 1

Este destinat extragerii pneumatice a prafului, prin sistem tip "ciclon" Greutatea

netă: 187 kg.

Fig. IV.32 Ciclon pentru extragerea

pneumatică a prafului, tip CY l.

Sac filtrant tip KG F

Acest sac filtrant este folosit împreună cu ciclonul de extragere a prafului din

materialul fibros.


Fig. IV.33 Sac filtrant KGF

Este realizat în 4 variante

constructive:

a) jos, cu gură de admisie frontală

tip KGF NA - 13;

b) jos, cu gură de admisie laterală

tip KGF NB - 23;

c) înalt, cu gură de admisie frontală

tip KGF WA - 13;

d) înalt, cu gură de admisie laterală

tip KGF WB - 23.

Distribuitor rotativ RO Acest distribuitor este un dispozitiv utilizat în sistemul pneumatic de transport al fibrelor, pentru schimbarea direcţiei de mişcare a materialului fibros.

Fig. IV.34 Destrămător rotativ RO

Date tehnice:

- putere instalată [kw]: 0,25; - greutate netă [kg]: 150.

Destrămător tip AT 1, AT 1A

Este destinat destrămării şi curăţării fibrelor.

Alimentarea şi debitarea se realizează prin sistem pneumatic. Firma oferă

două variante constructive:


a) standard, tip AT l;

b) cilindri de debitare, tip AT 1A.

Fig. IV.35 Destrămător tip AT l, AT 1A

Date tehnice: -lăţime de lucru L [mm]: 1000, 1500; -putere instalată [kw]: AT l - 5,25 AT 1A - 5,80 -producţie [kg/h]: max. 480.

2. Cameră de amestec tip KMD, KMK

Este destinată realizării amestecării diferitelor componente, în cote de participare

prestabilite. Depunerea fibrelor se realizează orizontal cu ajutorul unui ciclon

pneumatic, iar golirea camerei se efectuează printr-o bandă transportoare

înclinată.

Este realizată în patru variante constructive:

a) cu lungime mare şi înălţime mică, tip KMD l;

b) cu lungime şi înălţime mare, tip KMD 2;

c) cu lungime mică şi înălţime redusă, tip KMK l;

d) cu lungime mică şi înălţime mare, tip KMK


Fig. IV.36 Cameră de amestec tip KMD, KMK

Date tehnice: - lăţime de lucru [mm]: 3000 - greutate netă [kg]: 14000 sau 11000 - putere instalată [kw]: 22 - capacitate [m3]: KMD l - 100

KMD 2 - 130 Linie automată de amestecare

Este compusă din: bandă transportoare de alimentare t ip TA;

- ladă de alimentare cu cântar gravimetric tip A E l;

- instalaţie pneumatică tip TRR;

- cameră de amestec tip KM D 2;

- sac filtrant tip KG F NA - 2;

- ciclon pentru extragerea prafului tip CY l;

- ladă de alimentare volumetrică tip AW 2;

- bătător, destrămător tip AB 6 sau AB 17;

- dispozitiv de emulsionare (cu duze) tip NT 1.


Fig. IV.37 Linie automată de amestecare

FIRMA MASIAS - Spania

Firma Masias ralizează un sortiment larg de maşini destinate pregătirii

amestecurilor fibroase din filaturi, care cuprinde:

Desfăcător de baloturi model ABRICAR

Este una din cele mai eficiente maşini din fluxul tehnologic de pregătire a

amestecurilor fibroase care începe de la alimentarea cu baloturi. Maşina are un rol

deosebit în instalaţiile de desfacere şi amestecare. Desfăcătorul ABRICAR este

format din 2 modele a căror funcţionare este perfect sincronizată.

Prima parte este formată dintr-un conveyor de 5-12 m lungime, pe care se

alimentează baloturile sau părţi din aceştia. A doua parte este formată dintr-o masă

de transport orizontală, una verticală formată din şipci şi 3 cilindri desfăcători situaţi

în partea superioară a acesteia, asigurând transferul fibrelor amestecate şi

desfăcute printr-o mişcare perfect sincronizată.


După această primă fază fibrele desfăcute şi amestecate preliminar sunt

alimentate la maşina următoare.

Producţia desfăcătorului t ip "ABRICAR" este de până la 2000 kg, reglabilă în

mod automat şi în concordanţă cu maşina următoare din fluxul tehnologic.

Lăţimile de lucru: 1500, 2000, 3000 mm.

Fig. IV.38 Desfăcător de baloturi, model "ABRICAR" Lada de alimentare model "Masias"

Maşina asigură:

- controlul continuu al greutăţii alimentate;

- alimentarea tuturor baloturilor;

- control PCL pentru toate unităţile componente;

- producţia de cca.5 ori mai mare comparativ cu modelele clasice;

- posibilitatea de control de la distanţă a parametrilor de lucru prin

computer personal.

Fig. IV.39 Ladă de alimentare model "Masias"

Lup desfăcător


Desfacerea fibrelor în vederea alimentării în fazele următoare este o operaţie

necesară şi importantă. Maşina asigură o bună desfacere a fibrelor, de la cele

sintetice la naturale, cu lungime de fibră mică sau medie. Maşina asigură, de

asemenea amestecarea şi curăţarea fibrelor.

Desfăcător fin model CR 15/AD 16

Este utilizat pentru desfacerea fibrelor în scopul îmbunătăţirii operaţiei de

emulsionare. Alimentarea se realizează cu baloturi de fibră. Producţia -

cca.400 kg/h.

Cameră de amestecare "MEZCLA CAR", figura IV.40

Poate fi utilizată în fluxurile tehnologice continue sau alternative, pentru fibre

la prima utilizare sau pentru deşeuri. Asigură alimentarea lăzilor de la carde.

Lăţimile de lucru: 2000, 3000, 4000 mm; înălţimea: 4 m; lungimea: până la 20 m.

Fig. IV.40 Camera de amestec, model "MEZCLACAR"

Multiamestecător model "MM" Asigură amestecarea în flux continuu a fibrelor. Principiul de funcţionare:

distribuirea materialului succesiv în diferitele compartimente componente şi


apoi descărcarea conţinutului simultan pe o masă transportoare sincronizată

cu maşina următoare din fluxul tehnologic. Se asigură astfel o amestecare

continuă şi o depozitare intermediară a amestecurilor fibroase.

In scopul obţinerii unui randament de 100%, multiamestecătorul MM poate fi

adaptat prelucrării oricărui tip de fibră şi oricărei necesităţi de producţie.

Lăţimile de lucru: 1500, 2000 mm.

Numărul de compartimente: 6, 8 şi 10.

Firma "LAROCHE" – Franţa

Firma Laroche realizează o linie completă de desfacere - amestecare,

controlată prin PCL, care permite:

- memorarea a până la 99 reţete de amestecare cu toate reglajele necesare;

- sincronizarea mişcărilor de pornire - oprire;

- controlul analizarea şi corectarea erorilor de cântărire;

- înregistrarea şi imprimarea maselor totale, erorilor etc..

Maşină de desfăcut preliminară

Este o maşină de capacitate ridicată, utilizată pentru realizarea amestecurilor

din diferiţi componenţi. Maşina are doi cilindri cu ecartament reglabil şi un

cilindru cu cuie pentru asigurarea desfacerii preliminare a fibrelor.

Lăţimea de lucru: 1000 mm, producţia: 500-1000 kg/h; puterea instalată: 12,3

kw.

Fig. IV.41 Maşină de desfăcut preliminară

Desfăcător vertical

Este format dintr-un buncăr de depozitare, o secţiune de desfacere

preliminară, un buncăr vibrator şi o secţiune de desfacere fină, echipată cu


un cilindru de mare viteză. Producţia ridicată este posibil de realizat chiar cu

fibre fragile.

Date tehnice, tip OFV 1500/OFV 2000:

- lăţime de lucru [mm]: 1500/2000

- putere instalată [kW]: 24,2/27,7

- producţie [kg/h]: 400-1000/600-1400.

Maşină de desfăcut şi curăţat lână

Maşina este destinată desfacerii, curăţării şi eliminării prafului din fibrele de lână

care se alimentează de la un uscător clasic către cardă. Maşina include:

- 3 cilindri de batere echipaţi cu lame în formă conică ce lucrează cu 3 grătare

de curăţare, formate din bare reglabile;

- o cutie pentru colectarea prafului;

- un transportor în formă de spirală cu cupe pentru ambalarea automată a

deşeurilor grele;

- un detector de metale dotat cu magneţi permanenţi, în buncărul de alimentare.

Lăţimea de lucru :1400-1200 mm;

Capacitatea : 400-1000 kg/h.

Pentru amestecarea fibrelor, firma "Laroche" realizează un desfăcător de

baloturi format dintr-un conveyor metalic care la cerere poate fi echipat cu un

dispozitiv de manevrare (răsturnare a baloturilor).

Date tehnice, tip OBT 1600L/OBT 2000L:

- lăţime de lucru [mm]: 1600/2000 - putere instalată [kW]: 5,6/5,6 - producţie [kg/h]: 350-1200/500-1500.


Fig. IV.42 Desfăcător de baloturi

Firma OMMI-Italia Firmă "OMMI " este cea mai cunoscută firmă italiană şi una dintre cele mai mari

din lume în producţia de maşini pentru desfacerea şi amestecarea fibrelor,

pentru filaturile de lână cardată, semipieptănată, pieptănată cât şi pentru

unităţile producătoare de articole neţesute.

Desfăcător de baloturi model CAB

Este destinat prelucrării oricărui tip de fibră, indiferent de lungime. Maşina

poate fi alimentată cu baloturi de orice dimensiune şi greutate sau printr-un

conveyor, care se alimentează de la mai multe l i n i i paralele de baloturi, aflate

de o parte şi de alta.

Desfacerea baloturilor se realizează printr-o pânză transportoare cu cuie

acţionată prin invertor.

Cilindrii de egalizare şi detaşare au diametre mari şi sunt acţionaţi prin cutii de

viteză independente. Debitarea este realizată prin buncăr de debitare sau

conveyor transversal.

Caracteristici tehnice:

- lăţime de lucru standard: 1800-1000-4500 mm;

- producţie: 1500-4000 kg/h;

- sistem de alimentare dublu; - conveyor de alimentare din şipci de oţel galvanizat, cu lungime standard

5000 mm;

- conveyor din PVC, cu lungimi standard de 1000 mm.


Fig. IV.43 Desfăcător de baloturi, model CAB

Desfăcător de baloturi model CE

Este o maşină simplă, robustă şi foarte flexibilă destinată alimentării lupilor de

amestecare sau cardelor. Poate fi utilizată pentru orice tip de fibră, de lungime

mică sau medie. Poate fi alimentat cu baloturi, cu greutate şi densitate medie.

Desfacerea baloturilor se face prin intermediul unei mese tran-sportoare cu

cuie. Conveyorul de alimentare este format din şipci de lemn. Cilindrul de

detaşare, de diametru mare, este acţionat independent. Maşina poate fi echipată

cu un cilindru sau placă de egalizare. Debitarea este asigurată printr-un buncăr.

Caracteristici:

- lăţime de lucru: 1600 -2000 mm;

- producţie: 500-1200 kg/h;

- lungime conveyor de alimentare: 4000 mm.

Maşină bătătoare model OMB

Maşina bătătoare tip Shaker, model OMB este destinată pentru curăţarea şi

desprăfuirea oricărui tip de fibră, de lungime mică. Maşina poate fi echipată

cu două sisteme pentru îndepărtarea impurităţilor şi prafului:

- un dispozitiv pentru îndepărtarea impurităţilor grele (metale, mase

plastice) cu cameră de colectare;

- un sistem cu grătar la bază, pentru impurităţile uşoare (vegetale)

prevăzut cu un sistem de aspiraţie a prafului.

Caracteristici:

- lăţime de lucru – 2500mm;

- producţie- 1000 - 2500 kg/h.


Fig. IV.44 Bătător model OMB

Curăţător în trepte model OM/87

Este destinat curăţării oricărui ti p de fibră, prin îndepărtarea oricărui ti p de

impurităţi (vegetale, metale, materiale plastice) în mod deosebit din deşeurile

textile. Maşina este alcătuită din trei secţiuni:

- unitatea de alimentare cu cilindru de desfacere a fibrelor, deoarece nu

este posibilă o îndepărtare a impurităţilor fără o foarte bună desfacere a

fibrelor;

- unitatea de curăţare formată din 6 cilindri cu bare, care au viteze

crescătoare. Impurităţile sunt eliminate prin grătare cu deschidere reglabilă,

aşezate sub cilindri cu bare;

- sistemul de colectare a impurităţilor, format dintr-un transportor

orizontal, care colectează şi transportă impurităţile către sistemul de aspiraţie.

Caracteristici:

- lăţime de lucru: 1000-1500-2000 mm;

- număr cilindri de batere: 3 sau 6 ;

- producţie : 600-2500 kg/h.

Desfăcător fin model AS

Maşina este destinată desfacerii fibrelor cu lungime mică şi medie, naturale sau

sintetice. Sistemul de alimentare este format dintr-un cilindru de alimentare

superior, echipat cu garnitură rigidă, care se roteşte în sens contrar mişcării


mesei de alimentare, asigurând o strângere puternică a fibrelor şi consecutiv o

curăţare foarte bună. Presiunea cilindrului de alimentare pe masa de alimentare

este reglabilă, pneumatic.

Desfăcătorul este echipat cu un dispozitiv de îndepărtare a impurităţilor

grele.

Fig. IV.45 Desfăcător fin model AS

Caracteristici: - lăţime de lucru: 1000-1500-1900 mm; - diametrul cilindrului cu ace: 1000-1400 mm; - producţie: 400-2000 kg/h. Desfăcător fin model SF

Este destinat desfacerii fibrelor cu lungime mică şi medie, naturale sau

sintetice, constituind şi un depozit intermediar pentru maşina următoare. Este

format dintr-un buncăr de alimentare, echipat cu fotocelule pentru detectarea

nivelului minim şi maxim al stratului de material, doi cilindri de alimentare reglabili

acţionaţi prin invertor şi un tambur cu cuie.

Caracteristici:

- lăţimea de lucru: 1500-2500 mm;

- diametrul cilindrului cu ace: 440 mm;

- producţie: 300-800 kg/h.

Lup desfăcător model OML

Este destinat desfacerii fibrelor, naturale sau sintetice cu lungime de până la

120 mm. Sistemul de alimentare este format din 2 cilindri de alimentare şi

permite realizarea operaţiei de desfacere, cu o bună menajare a fibrelor.

Maşina este echipată cu un dispozitiv de colectare a ghemotoacelor

nedesfăcute.


Fig. IV.46 Lup desfăcător model OML

Caracteristici; - lăţime de lucru: 1500-1800 mm;



Lup desfăcător model CLS - este unul din realizările cele mai noi ale

firmei "OMMI" fiind una din cele mai performante maşini în domeniu. Este

destinată desfacerii oricărui tip de fibră, în mod deosebit pentru cele lungi şi

delicate, care necesită o menajare atentă.

Fig. IV.47 Lup desfăcător model CLS

Maşina este echipată cu 2 cilindri de alimentare, un cilindru de egalizare, 3

grupuri de cilindri lucrători / întorcători, tamburul principal şi cilindru de

debitare.


Caracteristici:

- lăţime de lucru: 1200-1600-2000 mm;



Linie de amestecare pentru loturile mici de fibre

Pentru loturile mici de fibre, realizarea automată a operaţiilor de desfacere,

amestecare, emulsionare impune utilizarea unei linii tehnologice de capacitate

mică (max.1000 kg), în scopul eliminării timpilor "morţi" şi implicit pentru

reducerea consumului de timp la amestecarea manuală a partizilor mici de fibre,

firma OMMl a realizat o linie automată de desfacere, amestecare adecvată

acestora, figura IV.48

Principalele avantaje pe care le oferă această linie sunt:

▪ este complet automatizată;

▪ număr minim de maşini, tubulatură şi conducte;

▪ întreţinerea şi curăţarea uşoară;

▪ este adecvată amestecării intense a loturilor de fibre cu cantităţi cuprinse

între 0-1000 kg, din diferite componente şi în diferite cote de participare;

▪ soluţia constructivă adoptată permite cuplarea cu camere de

amestecare şi freze necesare în cazul prelucrării loturilor mari de fibre.


Fig. IV.48 Linie automată pentru desfacerea, amestecarea şi emulsionarea loturilor mici de fibre

Linia de prelucrare cuprinde următoarele utilaje şi dispozitive:

• Desfăcător de baloturi model CAB/COND la care debitarea se

realizează prin conveyor dublu orizontal.

Lăţimea de lucru: 3000 mm, pentru 2 baloturi aşezate paralel;

4500 mm, pentru 3 baloturi aşezate paralel;

• Sistemul de tubulatură pentru transportorul pneumatic al fibrelor, cu

condensator mobil care permite depunerea materialului fibros de la un capăt

la celălalt al camerei de depozitare şi care poate fi adaptat şi la camere de

capacitate mare.

• Destrămător adaptat la tipul fibrelor prelucrate. Astfel, linia poate fi dotată cu

destrămător fin (pentru fibrele scurte), destrămător pentru fibrele de lungime

medie sau un lup destrămător pentru fibrele lungi.

• Dispozitivul de emulsionare, oferit în două variante constructive:

- aplicator tip "pipă" (pentru procente reduse de emulsie);

- cameră de emulsionare (pentru procente ridicate de emulsie).

Operaţia de emulsionare este controlată continuu de un set de fotocelule şi un

tablou de comandă computerizat.

Procesul tehnologic se desfăşoară în 4 faze:


• fază I:

- Operatorul încarcă balotul şi după ce scoate ambalajul si sârmele de legare,

îl poziţionează spre banda transportoare;

- Programează operaţia şi porneşte instalaţia;

- Materialul este introdus în ciclul de fabricaţie.

• faza II:

- Fibrele sunt conduse de banda transportoare înclinată;

- Destrămarea materialului;

• faza III:

- După destrămarea întregului lot de fibre există posibilitatea repetării ciclului

(după opţiune);

- Materialul este condus spre zona de emulsionare, este emulsionat şi depus

în straturi orizontale de-a latul camerei de amestec.

• faza IV:

- Materialul fibros este condus spre presa de fibre sau spre lada de

alimentare a cardei.

BIBLIOGRAFIE – LÂNĂ. PĂRURI ANIMALE

1. Caraiman, M., Vîlcu Maria, Scurt istoric al textilelor, Editura

Tehnopress, Iaşi, 2004

2. Smirnov, A., N., Istoria textilelor, Academia Textilă, Ivanovo 2004

3. Taftă, V., Creşterea şi exploatarea intensivă a ovinelor, Editura

Ceres, Bucureşti, 1983

4. Lăbuşcă, I., Pop, A., Petrescu Rodica, Mochnacs, M., Tehnologia

creşterii ovinelor şi caprinelor, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1983.

5. Caraiman, M., Netea, M., Taraş, I., Filatura de lână – Fire. Materii

prime. Amestecuri, Editura BIT, Iaşi, 1998

6. Someşan, Structure orographique, „La Transylvanie”, Bucureşti,

1938,


7. Caragiani, I., „Studii istorice asupra Românilor din Peninsula

Balcanică”, Cultura Naţională, 1929.

8. Ghelase, I., Păstorii Români – păstrătorii românismului şi întregirii

neamului românesc, Bucureşti, 1941.

9. Ciubotaru, I., H., Catolicii din Moldova – Universul culturii populare

(Arhitectură tradiţională. Textile de interior. Portul popular de

sărbătoare), Editura Presa Bună, Iaşi 1998.

10. Gribincea Valeria, Fibre textile naturale, Editura Performantica, Iaşi,

2007

11. Greavu, V., Lâna în industria textilă, MIU., Bucureşti, 1976.

12. Sădeanu, E., Cercetări asupra creşterii iepurilor de casă de la

naştere până la vârsta adultă, Teză, Bucureşti, 1939.

13. Ifrim, S., Chimia lânii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979

14. Vlad, I., Fibre textile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1964

15. Mâlcomete, Otilia, Fibre textile, Lito.IPIaşi, 1994

16. Netea, M., Roth, Şt., Proiectarea şi alcătuirea amestecurilor în

industria lânii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1978.

17. Manualul Inginerului Textilist, vol. I, Editura AGIR, Bucure;ti, 2002

18. Vîlcu Maria, Hanganu, L., C., Vîlcu, C., “Tehnologia firelor textile”, Ed.TEHNOPRESS, Iaşi 2005.

19. Prospecte ale firmelor constructoare de maşini textile

20. Gribincea, V. - „Fibre textile” Editura Performantica, Iaşi 2008

21. Visileanu, E., Gribincea, V. – „Consideraţii generale asupra materiilor prime textile”, Editura Certex, Bucureşti 2007

Despre fibrele de lana, Maria Valcu

Documents

Transcript of Despre fibrele de lana, Maria Valcu