Despre adicție

Adicţia este un stadiu extrem al abuzului de substanţe. Adicţia este definită ca un comportament

compulsiv, lipsit de auto-control, în ciuda consecintelor negative serioase. Persoana cu

comportament adictiv îşi focalizează treptat atenţia spre obţinerea, folosirea drogurilor, în ciuda

îmbolnăvirii, ruperii relaţiilor de prietenie, precum şi a ratării în viaţă. Aceasta atitudine poate fi

interpretată greşit de către familie ca fiind o atitudine de autodistrugere.

         Important este riscul crescut al recăderilor, chiar şi după o perioada mare de abstinenţă,

fiind accentuată de 2 factori: stressul şi semnalele mediului înconjurator - extern sau intern -

gândurile intruzive repetitive, de căutare a drogurilor în permanenţă, ce sunt prezente şi în

tulburarea obsesiv-compulsivă.

         Studiile imagistice au evidenţiat activarea mai multor zone cerebrale, cum ar fi: regiunea

corticală prefrontală, nucleul acumbens din striat, şi amigdala din sistemul limbic (studii PET şi

fMRI).

         Studii recente au arătat că drogurile determină pe căi directe sau indirecte o creştere a

nivelului de dopamină, prin blocarea receptorilor de dopamină la nivelul striatului, fiind puternic

corelat cu “înalţarea” realizată de consumul de cocaină sau metilfenidat. În general, dopamina

este necesară pentru a recompensa acţiunea organismului, sau de a sublinia recompensa, ceea ce

ne dovedeşte dorinţa acută de recompensă, şi iniţierea adicţiei.

         Literatura curentă sugerează implicarea a două sisteme disfuncţionale în adicţie: partea

anterioară a cingulus-ului, şi cortexul orbito-frontal (două regiuni frontale), cu rol în controlul

comportamentului, şi a comportamentului legat de recompensă, aceleaşi zone implicate şi în

tulburarea de comportament obsesiv-compulsiv.

         Stadiile adicţiei

         Sunt trei stadii ale adicţiei, implicând un complex psihologic în care fiecare stadiu are un

mecanism neuronal specific.

         Primul stadiu este cel al aşteptării, sau al motivaţiei pentru consumul iniţial, din dorinţa de

a experimenta noi sentimente, sau de schimbare a stării de spirit printr-o înăltare spirituală.

         Al doilea stadiu este cel al memorizării consumului de droguri, consolidat de experienţa

trăită, prin recompensa data de eliberarea de dopamină ca urmare a consumului de droguri.

Aceasta eliberare de dopamina leagă consumul de  droguri de procedura de învatare, prin

producerea plăcerii. Acest mecanism de învăţare diferă de mecanismul de învăţare normal prin

implicarea sistemului limbic, invocând implicarea emoţională prin producerea plăcerii.

         Al treilea stadiu, consta în sensibilizarea sau obişnuinţa, prin efectul propriu al drogurilor

(plăcere sau stări disforice), care încep să determine obişnuinţa. Pentru drogurile ca alcoolul,

nicotina şi heroina, plăcerea poate fi redusă marcat de complicaţiile medicale. După mai multe

administrări, intervine toleranţa din ce în ce mai mare pentru a produce plăcerea, dar şi senzaţia

de rău extrem sau agitaţie la lipsa de consum.

         Neurobiologia adicţiei (dependenţei)

         Genetica - o mulţime de cercetări legate de  genetica adicţiei sugerează tendinţa de a se

moşteni (referitor la alcoolism-Cloninger 1999). Aceasta tendinţă poate rezulta din funcţionarea

alterată a genelor, conducând la alterarea proteinelor cerebrale. Atunci când proteinele sunt

anormale, genele sunt anormale şi afectează şi funcţia neurotransmiţătorilor. De exemplu, sinteza

sau metabolismul dopaminei este dependent de aceste enzime. Cantitatea de enzime existentă

poate modifica dopamina cerebrală. De asemenea, răspunsul dopaminei cerebrale la modificările

mediului înconjurător este individual, necesitând cantităţi diferite de dopamina, rezultând o

funcţie anormală a sistemului mesolimbic, ce poate conduce la distorsionarea stării afective, cu

producerea unei cantităţi mici de plăcere ca urmare unei experienţe pozitive, sau a unei cantităţi

disproporţionate de durere ca urmare a interacţiunilor negative. Persoana cu un astfel de defect

genetic poate fi susceptibil în mod special la consumul de cocaină pentru a-şi creşte nivelul de

dopamină cerebrală, care este aproape normală.

         Chimismul cerebral - Neurotransmiţătorii sunt mesagerii chimici cerebrali specifici cu

potenţial adictiv cert, de exemplu, cocaina se potriveste cu dopamina, pentru că efectul major al

consumului este creşterea nivelului de dopamină. Heroina se potriveşte cu endorfina, care este

morfina naturală a creierului, pentru că heroina mimează efectul endorfinei la nivelul receptorilor

specifici. Alcoolul se potriveşte cu mai mulţi neurotransmiţători cheie, cum ar fi: serotonina,

glutamatul, GABA, acetil-colina, endorfinele, şi multe altele. Deşi acţiunea este complexă,

implicând mai mulţi neurotransmiţători, cercetătorii au arătat că există o cale finală comună

pentru substanţele ce produc adicţie şi aceasta este calea dopaminergică (Koob 1998). Aceste

substanţe adictive pătrund pe căi indirecte în calea dopaminergică crescând nivelele dopaminei

sau modificând acţiunea dopaminei asupra receptorului. Ceea ce este important, este ca aceasta

cale îşi întinde ramificaţiile la nivelul lobului frontal, interacţionând cu plăcerea, emoţia,

memoria evenimentului emoţional, precum şi abilitatea de a lua decizii legate de evenimentul

emoţional.

         Sensibilizarea - Persoanele care devin adictive la vârste fragede, şi după o mică expunerea

la  substanţe adictive, au o mare predispoziţie genetică, cu o mai mică abilitate de a elibera

cantităţi normale de dopamina, sau aceste cantităţi eliberate sunt normale, dar sunt degradate mai

rapid decât normal. De aceea, o singură expunere la cocaină modifică dramatic viaţa acestor

persoane, prin creşterea rapidă a nivelelor de dopamina, deoarece cocaina blochează degradarea

acesteia, o desface de pe receptor, şi o recaptează, rezultând o cantitate mare de dopamina în

spaţiul sinaptic, în timp scurt.

         Aceste persoane cu deficit genetic de dopamina, au dificultăţi în experimentarea normală a

emoţiilor, iar “înălţarea” produsă de consumul de droguri poate constitui prima dată când aceştia

au putut simţi nivelul normal al dopaminei. Această cale devine mai activă la consumul de

droguri, de aceea intervine şi dorinţa puternică de consum. Alte substanţe necesită mai multe luni

pentru a se constitui adicţia.

         Nivelele crescute de dopamină sunt urmate de o scădere sub nivelul normal al acesteia

după scurt timp de la consumul de substanţe adictive.

         Învăţarea emoţională - se bazează pe sistemul limbic, prin implicarea amigdalei în

reglarea memoriei emoţionale înregistrând semnificaţia anterior consumului, aceasta jucând un

rol în dezvoltarea chimică a dependenţei.

         Cunoscând toate aceste căi de acţiune precum şi modificările adaptative ale chimismului

creierului, putem înţelege de ce terapia clasică poate fi doar parţial eficientă, iar o resetare

generală a activităţii cerebrale poate duce la normalizarea acestor deficite şi schimbarea vieţii

acestor persoane, echilibrând secreţia de neurotransmiţători cerebrali. Adiţional, trebuie

menţionat că aceste persoane necesită schimbarea stilului de viaţa şi de alimentaţie, precum şi

integrarea tuturor acestor schimbări.

         Neurofeedback-ul în adicţii vine să înlocuiască treptat nevoia de recompensa prin consumul

drogurilor, cu recompensa prin eliberare de dopamina în cadrul procesului normal de învăţare,

înlocuind disfuncţionalităţile din adicţii cu procesul fiziologic de autoreglare a funcţtiilor

cerebrale, prin diverse tehnici elaborate şi multiple studii clinice de-a lungul anilor (tehnica alfa

introdusă de Green 1975, tehnica alfa-teta introdusă de  Peniston si Kulkosky 1989, tehnica

LENS introdusă de Len Ochs 1990 şi altele).

 

De studiul dependenţelor, sau adicţiilor (de la englezul adiction – dependenţă), se ocupă câteva ştiinţe:

psihologia, sociologia, medicina. La hotarul secolului XXI în baza acestor discipline s-a format o ştiinţă

nouă, adictologia, care studiază aşa dependenţe ca, cea de droguri, de alcool, de tutun, de computer şi

de jocuri de noroc, de muncă, dar şi cele alimentare, de dragoste şi de sex, de obiecte şi evenimente.

Comportamentul adicţional se caracterizează prin tendinţa de a ieşi din realitate prin intermediul stării

psihice. Pentru realizarea acestui scop omul îşi „formează” păreri personale, care pot deveni deprinderi,

stereotipuri.

Abaterea îi este necesară omului, însă în cazul adicţiilor ea devine un stil de viaţă şi omul cade în

capcană.

Problema adicţiilor începe atunci, când tendinţa de a evada din realitate începe să domine în conştiinţa

omului, devine o ideie principală, duce omul la o rupere de realitate.

Clasificarea adicţiilor

Adicţii chimice (farmaceutice) sunt legate de folosirea mai multor substanţe cu scopul schimbării stării

psihice: alcool, droguri, tutun, preparate somnifere şi sedative. Formele ne-chimice înclud jocurile

computerizate şi de noroc (gambling), dependenţe emoţionale (adicţii sexuale şi de dragoste),

dependenţă de muncă, adicţia de cheltuire a banilor, adicţia relaţiilor şi multe altele.

Veriga de trecere dintre adicţiile chimice şi cele nechimice – supra-alimentaţia sau suportarea foamei

(bulimia şi anorexie nervoasă).

Substanţele adicţiilor se împart în următoarele tipuri:

· Substanţe psihoactive (alcool, droguri ş.a.m.d.).

· Activitate, implicare în proces (hobby, joc, muncă ş.a.m.d.).

· Oameni, alte obiecte şi fenomene ale realităţii din jur, care stârnesc anumite stări emoţionale.

Urmări ale comportamentului adicţional

Comportamentul adicţional schimbă relaţiile cu persoanele apropiate. Exterior persoana rămâne

aceeaşi, în „interiorul” lui locuieşte o personalitate adicţională cu logica sa, cu emoţiile sale, cu vaslorile

sale.

La apariţia dependenţelor contribuielipsa unor limite concrete dintre membrii familiei, ce duce la

neştirea obligaţiilor fiecăruia dintre membrii familiei. Şi dacă acel membru al familiei nu este în stare să

facă faţă obligaţiilor pe care le are, de care se atârnă în cel mai conştiincios mod, apare senzaţia de

vinovăţie, de care persoana încearcă să scape prin metode adicţionale. La toate acestea pot contribui

particularităţile personale; traumele psihologice, mai ales cele din copilărie; încordarea emoţională a

mamei, cât timp apare, se transmite către copil, lipsindu-l de simţul de siguranţă; particularităţile

educaţiei din timpul copilăriei, care contribuie la fixarea asupra fricii, complexului de vinovăţie şi de

inferioritate.

Mecanismul de fugă de realitate arată astfel: metoda aleasă de persoană a avut rezultatul aşteptat şi s-a

întărit în conştient ca o soluţie care lucrează şi care asigură o stare bună. E mult mai uşor de repetat din

nou şi din nou, de exemplu, consumarea alcoolului în situaţii grele. Mai apoi întâlnirea cu greutăţile, care

necesită luarea unor decizii grele, automat este substituită cu metoda de evadare de probleme încercată

odată, problema nerezolvată rămânând pe altă zi. Apare „viaţa dublă”, care constă din viaţa normală

precedentă şi viaţa cu realizări adicţionale, acest fapt duce la schimbarea hotărârilor, motivărilor şi a

sistemului de valori.

Particularităţile comportamentului adicţional la vârsta de adolescenţă

Motivul principal al comportamentului adolescenţilor, predispuşi la forme adicţionale de comportament,

este fuga de la realitatea insuportabilă.

Însă cel mai des se întâlnesc cauze interioare, aşa ca retrăirea din cauza nereuşitelor şcolare şi conflictele

cu părinţii, profesorii, colegii, simţul de senzaţia de singurătate, pierderea scopului vieţii... De la toate

acestea adolescentul vrea să fugă, să înăbuşe şi să schimbe starea sa psihică, fie chiar şi pe un timp, însă

în „direcţia potrivită”.

Viaţa personală, activitatea şcolară şi mediul înconjurător cel mai des pentru un adolescent apar în culori

sumbre, întoarse, monotone.

Acestor copii nu le reuşeşte să găsească în realitatea din jur nici o sferă de activitate, care ar putea

atrage atenţia şi să stârnească o reacţie emoţională. Şi doar după folosirea substanţelor psiho-active, ei

ajung la simţul de ridicare fără a îmbunătăţi real situaţia. Ei sunt în grup, ei sunt acceptaţi şi înţeleşi.

Pe parcurs situaţia din micro şi macro mediul devine tot mai insuportabilă şi mai conflictuală. Aşa apar

dependenţa şi mai mare şi respingerea de la autenticitatea realităţii.

Terapia comportamentului adcţional – în următoarele direcţii:

· Conştientizarea de către adict conţinutul şi sensul problemelor sale.

· Analiza surselor şi participarea persoanelor, care sunt legate de adict.

· Lămurirea caracterului conţinutului dependenţei, inclusiv analiza emoţiilor ascunse de vinovăţie,

ruşine, înjosire. Analiza strategiei dependenţei (control, apărare, concurenţă).

· Conştientizarea faptului, că situaţia, în care a nimerit adictul, nu este una ieşită din comun şi el poate

miza pe ajutor.

· Training emoţional, posibilitatea de a compara intimitatea şi calitatea emoţii; învăţarea adictului să

poată analiza trecutul şi să regleze contactele interpersonale neformale cu înţelegerea faptului, că el

poate primi o susţinere emoţională reală de la anumite persoane.

Frustare și adicție

Mi-am propus sa abordez problema adictiei, care cred ca afecteaza pe o mare parte dintre noi. Dat fiind

ca este un subiect vast, nu-mi propun sa ating decat aspectele legate de relatia adictiei cu frustrarea si

mecanismele psihice implicate. Mai intai este necesar sa precizam termenii. Adictia este acea

dependenta fata de un obiect, o substanta sau o activitate, in lipsa careia o persoana traieste un

disconfort major. Aceasta poate merge de la adictia fata de anumite alimente, pana la adictia fata de

alcool, tutun, droguri, jocuri de noroc, jocuri pe computer sau internet. Frustrarea este o stare sau o

senzatie provocata de absenta unui lucru dorit care ne creeaza satisfactie. Una dintre modalitatile

comode de a “rezolva“ frustrarile o constituie gasirea unor substitute cat mai “ieftine” pentru placerile

de care te simti privat, pentru ca nu-ti poti permite costurile necesare satisfacerii lor. Desigur, frustrarea

apare adesea in viata noastra, ba chiar este necesara in anumite cazuri pentru dezvoltarea noastra, atat

ca indivizi, cat si ca societate. As indrazni sa afirm ca in istoria omenirii, frustrarea a fost unul dintre

motoarele principale ale evolutiei, de la omul primitiv care a inceput sa-si fabrice unelte pentru a-si

procura hrana si cele necesare traiului, pana la omul modern care fabrica masini, telefoane,

calculatoare, etc., pentru a avea un standard de viata mai bun. Pe de alta parte au fost si perioade de

foamete si lipsuri, care au produs maladii precum ciuma si holera, cauzand moartea unor populatii

intregi. Cand o persoana intelege necesitatea frustrarii si o accepta, daca aceasta nu-i pericliteaza viata,

are un caracter adaptativ, fiind o premisa a dezvoltarii sale. Masura acceptarii frustrarii depinde de

structura personalitatii si de experienta de viata a fiecaruia, radacinile aflandu-se si undeva in copilarie.

Un copil care a fost invatat gradat cu diverse frustrari, in doze suportabile, va accepta frustrarea mai

usor decat unul caruia i s-a oferit totul de-a gata, nu i s-a refuzat nimic, sau decat un copil care a fost

frustrat foarte mult si brutal, ajungandu-se pana la lipsa hranei, a medicamentelor, jucariilor, etc. Poate

ca nu intamplator incidenta drogurilor este mai puternica in randul tinerilor care provin din familii foarte

bogate sau foarte sarace. Astfel sunt persoane care sunt predispuse la dependenta de anumite lucruri

care le provoaca placere, datorita gradului redus in care suporta frustrarea si gestioneaza relatia cu

aceasta. Din pacate, varsta la care incep sa se manifeste aceste dependente este undeva in perioada

adolescentei, cand nu exista suficienta maturitate si discernamant pentru a evalua consecintele

ulterioare ale acestui comportament. La asta se adauga atitudinea unora dintre parinti, fireasca pe de o

parte data fiind ingrijorarea lor, care interzic adolescentului accesul la aceste surse de “placere”, fara sa

ofere in schimb acestuia suport suficient sau alte lucruri care sa le abata atentia de la factorii de risc

(tutun, droguri, computer, alcool, etc.). Un alt context care favorizeaza aparitia si dezvoltarea adictiei

este neglijenta unor parinti, datorata lipsei de timp sau altor factori, adolescentul atunci avand la

indemana toate tentatiile oferite de catre anturajul acestuia sau de catre sursele de informare mass-

media (Tv, internet, filme etc.), fara a fi insotit de catre o persoana matura care poate discerne sau pune

limite cu blandete si fermitate in acelasi timp. Aici deschid o paranteza referitoare la contextual social

din prezent si la “explozia informationala” cu care ne confruntam. Acum, in Romania exista peste 10

posturi de Televiziune cu acoperire nationala, care emit aproape nonstop, situatia fiind asemanatoare si

in privinta posturilor de radio. In urma cu 4 ani am participat la realizarea unui studiu de audienta TV, in

calitate de operator de interviu si am constatat ca durata medie de vizionare a emisiunilor TV este de

circa 7-8 ore pe zi, la un esantion reprezentativ pentru populatia Romaniei. Dar schimbarea cea mai

radicala priveste domeniul computerelor si mai ales al Internetului. Rapida dezvoltare tehnologica si

diversificarea serviciilor in domeniu au facut ca astazi aproape o treime din familiile ce locuiesc in

capitala tarii, Bucuresti, sa aiba in folosinta un computer, iar accesul la Internet sa fie din ce in ce mai

dorit de catre cei care folosesc computerul. Al doilea aspect pe care il abordez se refera la asa numita

societate de consum. Folosesc termenul de “consum” in sens larg, de la consumul la propriu al unui

aliment, pana la consumul oricarui produs sau serviciu, cum ar fi consumul de mass-media sau consumul

produselor de arta. Consumatorul de astazi din Romania este dotat in primul rand cu o telecomanda

(cum am mai spus, circa 7-8 ore pe zi, cat durata medie de somn), adica are acces liber la informatie,

fiind bombardat zilnic cu zeci de jurnale de stiri din care afla ce grozavii s-au mai petrecut pe Pamant si

cu sute de reclame, care il indeamna sa consume, de la detergent la pampersi. Imi vine acum in minte o

secventa dintr-o reclama la un hypermarket, in care se spune: “aici gasesti tot ce-ti doresti”. Oare

intreaga planeta a devenit un imens hypermarket? Pe mine denumirea asta ma duce cu gandul la

hipertrofie. De fapt, iei un carucior, intri ca intr-un oras imbelsugat cu sute de strazi, te plimbi printre mii

de rafturi, iar prin fata ochilor iti defileaza sute de mii de produse care asteapta sa fie cumparate si tot

felul de “superoferte”, care mai de care mai tentante. Si te grabesti, fiindca traim in vremea in care

timpul inseamna bani, vezi mult, cumperi o mica parte si pleci. Nimic mai firesc. Nu stiu insa cum ramane

cu dorinta, amintita in reclama. Rareori se intampla sa-ti doresti in mod special ceva si sa vii doar pentru

acel lucru. Am impresia ca ceva din dinamica dorintei face ca atunci cand foarte multe lucruri potential

dezirabile sunt la indemana ta, dorinta ta pentru ceva anume sa se diminueze mult. Pe acest fond, acum

face figura pentru mine problema alegerii, care constituie un moment important al contactului autentic

cu sine si cu ceilalti, precum si o premisa a maturizarii Eului. In ultima perioada s-au relativizat mult

valorile si criteriile de apreciere ale acestora, astfel incat reperele sunt din ce in ce mai instabile. Poate

ca era fireasca dizolvarea anumitor dogme morale, religioase si culturale, care ingustau campul

constiintei. Individul de astazi este mai liber, are mai multe orizonturi deschise, dar adesea este si mai

dezorientat. Sau mai bine zis – in termeni Gestalt – figurile nu mai pot fi desprinse atat de usor de fond si

atunci alegerea este mai dificil de facut. In acelasi timp, sunt promovate modele valorice de conjunctura,

in special in mass-media vizuala, care are cel mai puternic impact asupra publicului. Emisiunile TV sunt

pline de “vedete”, dornice de a-si etala “valoarea”, iar oamenii care au intr-adevar valoare (scriitori,

savanti, artisti) au aparitii sporadice si la ore nepotrivite. Iar privitorul are de “ales” dintre vedete din

sport (mai ales fotbalisti), din lumea show-bizului, oameni de afaceri, comedianti, politicieni si, mai nou,

s-a incetatenit termenul de “vedeta de televiziune”. Nu doresc sa fac un proces de intentie mass-mediei,

fiecare post de televiziune urmarindu-si propriul interes, adica sa aiba o audienta cat mai mare. Cred ca

responsabilitatea se afla deopotriva si la celalalt “capat al telecomenzii”, la telespectator, care nu mai

are rabdare sa vada sau sa asculte lucruri importante, “se muta” de pe un post pe altul, in dorinta de “a

consuma” cat mai mult si mai repede din ceea ce i se ofera. Poate ca de aceea fast-food-urile au

cunoscut o dezvoltare atat de rapida in ultimii ani. Daca s-a spus ca sec. XX a fost secolul vitezei, iar

cineva a indraznit sa afirme ca “sec. XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, eu risc sa spun ca, in ritmul asta,

sec. XXI va trece neobservat, astfel ca urmasilor nostri s-ar putea sa li se para ca nici n-a fost. Serios

vorbind, dictonul latin “carpe diem” (traieste clipa) s-ar putea transforma in ceea ce Mircea Eliade,

istoricul religiilor, descria in anii 30, ca pe o inlocuire a faptului de a trai in lume cu faptul de a fi trait de

lume, de evenimente. Individul nu-si mai alege propriul mod de viata, ci devine “o frunza in bataia

vantului”. Imaginea pe care o am este aceea a unui om care este impins si tras de tot felul de lucruri din

jurul sau, mai degraba decat sa se miste in armonie cu acestea. In consecinta, in contextul actual, pentru

persoanele predispuse catre adictie, este destul de dificil sa faca fata atator ispite, iar interdictia nu cred

ca este varianta cea mai eficienta in asemenea situatii, fiindca duce la cresterea dorintei si doar amana

pentru un timp problema. Eu nu m-am putut abtine sa scriu ce cred. Voi va puteti abtine?Autor: Beches

Viorel, psihoterapeutbechesviorel@yahoo.comSursa: Revista PsihoLife

1. Introducere

Spatiul mediat de calculator, pe care l-am numit spatiu virtual a evoluat pana la punctul in care este mai mult decat suma microcipurilor si a firelor de legatura. Este o entitate socio-psihologica ce are o magnitudine a complexitatii, subtilitatii si a adaptabilitatii cu nimic mai putin sofisticata decat a lumii reale in care se manifesta.

In multe din mediile de pe Internet utilizatorii sunt foarte captivati de viata virtuala, si manifesta dorinta de a petrece din ce in ce mai mult timp conectati cu ajutorul calculatorului, asta ducand uneori la neglijarea vietii personale si socio-profesionale.

Utilizatorii care manifesta o dependenta de calculator si de Internet au dificultati in a verbaliza motivele precise care duc la adictia lor. Ceea ce acapareaza activitatea si timpul nu este camera de chat, e-mailul, blogul, forumul de discutii sau jocul pe calculator, ci dinamica interna, inconstienta, pe care aceste medii o declanseaza. O persoana poate foarte usor sa identifice nevoile constiente in jurul carora se organizeaza motivatiile lor. Ceea ce duce la dependenta si pasiune apropiata de obsesie este o nevoie inconstienta. Activitatea adictiva se adreseaza unei dorinte intense, de cele mai multe ori inconstienta. Cand un individ isi trateaza nevoile prin suprimare, ignorare sau diversiune acesta este prins intr-un cerc vicios de implinire superficiala. Rezultatul poate fi o fixatie patologica si dependenta. Intr-un cadru sanatos, realizarea constienta a dorintelor si nevoilor conduce la un eu mai solid, mai bine integrat. In schimb, in cadrul patologic al dependentei, eul devine mai slab, si mai fragmentat.

Preocuparea specialistilor in sociologie, psihologie si psihanaliza a venit ca un rezultat natural al observatiilor legate de comportamentele daca nu patologice cel putin neplacute ale unora dintre utilizatorii de calculator si internet. Trecand peste simpla observare a fenomenelor care se petrec, oamenii de stiinta au studiat psihodinamica individuala si au cautat o explicatie psihanalitica a dependentei, a agresivitatii, a dezinhibitiei si a multor altor componente psihice ale prezentei si activitatii indivizilor in spatiul virtual.

2. Aspectele de baza ale experientei spatiului virtual

Senzorialitate redusa – Comunicarea mediata de calculator permite un contact minimal cu celalalt. De cele mai multe ori singura manifestare a prezentei celuilalt sunt mesaje text, care apar pe monitor, in fereastra de chat sau in e-mail. Videoconferinta permite un contact vizual, imaginea-portret a celuilalt aparand pe ecranul calculatorului, si vocea acestuia auzindu-se in boxe. Elementele care il compun pe cel de la capatul celalalt al firului comunicarii sunt o parte dezasamblate (chip, voce, care nu mai apartin de o fiinta umana aflata in spatiul tau fizic, ci parvin prin intermediul echipamentului electronic), sau ignorate complet (postura, miros, gust, limbaj corporal). Aceasta alterare a informatiei primite de la celalalt pe cale senzoriala modifica foarte mult modul in care partenerii de conversatie se percep si se reprezinta unul pe ceilalalt.

Textualizare – Multe din interactiunile mediate de calculator se fac prin text. Comunicarea este bazata in exclusivitate pe cuvinte scrise. Cand doi sau mai multi utilizatori folosesc canalele de chat, ei “vorbesc” intre ei scriind si citind. O mare parte din informatia care ar proveni pe cale nonverbala intr-o confruntare fata in fata este decartata. Asta duce la o comunicare mai eficienta

in situatiile in care semnificatiile verbale sunt de o importanta mai mare, si la o comunicare alterata in conditiile in care ar fi necesar ca interactiunea sa permita comunicarea emotiilor.

Flexibilitatea identitatii – lipsa indiciilor din interactiunea fata in fata are un impact major asupra felului in care indivizii isi percep propria identitate, si pe a celorlalti. Comunicarea exclusiva prin text iti ofera optiunea de a exprima numai anumite parti din identitatea ta, sa iti asumi identitati imaginate sau dorite, sau sa ramai complet anonim, invizibil. Unii indivizi folosesc asta petru a pune in act anumite nevoi si dorinte neplacute, foarte des abuzand de alti utilizatori. Altii o folosesc pentru a putea fi sinceri si deschisi despre niste aspecte personale pe care nu le-ar putea discuta intr-o intalnire fata in fata.

Perceptie alterata – spatiul virtual, mediat de calculator are anumite proprietati care fac ca experienta sa sa se asemene mai mult cu un proces primar decat cu unul secundar. Experienta mediata de calculator sfideaza regulile conventionale de timp, spatiu si logica. Ea permite concentrarea mai degraba pe semnificatii subiective, permitand intr-o foarte mare masura eliminarea liniei obiectivului, sau a rationalitatii.

Uniformizarea statutului personal – pe internet simbolurile statutului si ale puterii devin invizibile, irelevante. Fiecare are oportunitatea de a se face auzit si vazut, de a manifesta comportamente diverse, reactia individuala obisnuita la autoritate fiind in cadrul comunicarii de acest tip un parametru sters, acoperit de multiplele identitati pe care si le asuma participantii. Informatia legata de statut si autoritate este inhibata in procesul de reducere a reprezentarii individului ca suma de mesaje text, fotografie, eventual voce.

Transcenderea spatiului – distantele fizicale intre indivizi devin irelevante in spatiul virtual. Locatia participantilor este perceputa in mod abstract, singura cerinta fiind aceea de a se afla in fata unui calculator. Asta permite asocieri si formari de grupuri intr-o maniera mult mai flexibila decat in spatiul real. Indivizii care in orasul in care locuiesc sunt izolati si nu au interese comune cu semenii lor pot foarte usor sa isi gaseasca pe internet cei mai potriviti si mai placuti companioni, sa capete un sentiment de apartenenta imposibil de capatat in alta maniera. Asta se poate transforma intr-un dezavantaj pentru persoanele cu probleme de socializare, ducand la accentuarea izolarii si la minimizarea contactelor in viata reala.

Flexibilitate temporala – In comunicarea prin mesaje text timpul dintre manifestarile indivizilor devine o variabila lasata la latitudinea lor. Reactia imediata la un mesaj nu este o cerinta obligatorie, ca in confruntarile fata in fata, raspunsul putand sa apara la cateva secunde, minute sau chiar ore si zile. Aceasta alungire a timpului scurs intre schimburile de mesaje ofera sansa unei reflexii mai indelungate asupra a ceea ce vrei sa transmiti si compunerea unui mesaj mai elaborat cu posibilitati mai mari de expresie, dar si de disimulare. Pe de alta parte, timpul scurs in asteptarea unui raspuns la un mesaj devine spatiu de proiectie, de anticipare, poate sa declanseze indoieli, anxietati si frustrare.

Multiplicitate sociala – pe internet un individ poate sa sustina mai multe interactiuni in acelasi timp. Poti sa ai 4 ferestre de chat deschise, sa raspunzi la un email sau sa publici intrari pe un blog in acelasi cadru temporal. In plus, varietatea de posibilitati este mult largita. Folosind un motor de cautare poti foarte repede sa gasesti sute de spatii interesante, care corespund nevoilor si intereselor tale, si sa le accesezi pe toate in aproximativ acelasi timp. Abilitatea de a trece in revista o astfel de multitudine de posibilitati amplifica un fenomen interpersonal foarte cunoscut in psihanaliza si anume transferul. Utilizatorul va actiona in conformitate cu motivatii

inconstiente in selectarea prietenilor sau a dusmanilor. Acest transfer ne ghideaza spre un tip specific de persoane care acceseaza emotii si nevoi inconstiente.

Inregistrarea – datorita faptului ca majoritatea interactiunilor de pe internet se desfasoara in mod text, conversatiile pot fi inregistrate si stocate. In felul asta, relatia este documentata, si poti in orice moment sa revezi ceea ce s-a spus. Desi este tentant sa crezi ca textul salvat este o inregistrare obiectiva a unei componente a relatiei, este fascinant sa observi cum se modifica reactiile noastre in timpul diferitelor sesiuni de recitire a lor. Posibilitatea de a inregistra conversatiile are si dezavantaje: constienta faptului ca tot ceea ce spui poate fi inregistrat te poate face sa devii anxios, hiper-prudent, si chiar paranoic. Nu stii niciodata cine are acces la bucatile de conversatie la care ai participat, cine te poate observa retroactiv si ce poate afla despre tine.

Intreruperea mediului – O proprietate foarte importanta a comunicarii mediate de calculator este ca aceasta poate fi intrerupta din motive tehnice. Calculatorul poate sa devina nefunctional, conexiunea la internet se poate intrerupe sau poate sa functioneze la parametrii foarte slabi calitativ, uneori fara nici un semnal. Importanta este aici reactia utilizatorului fata de aceste intreruperi, cand se pot manifesta semnele dependentei fata de internet, si ale relatiei transferentiale cu calculatorul. De asemenea, in cazul in care un raspuns intarzie sa apara deschide portile proiectiilor si a fantasmelor anticipative, a anxietatilor si a frustrarii. Maniera in care utilizatorii de calculator si de internet experimenteaza situatia de a se putea baza pe functionarea componentelor electronice, pe predictibilitatea functionarii calculatorului si posibilitatea de a depinde de el ne ofera indicii importante despre psihodinamica individului respectiv.

3. Regresia

Toate elementele trecute in revista mai sus sunt cauze ale unor comportamente sociale specifice spatiului virtual. Termenul psihanalitic care impacheteaza fenomenele petrecute cu utilizatorii patologici ai spatiului virtual este acela de regresie. Proiectiile, posibilitatea de a jongla cu identitatile, lipsa de fizicalitate a celor cu care interactionezi duce la activarea unor procese arhaice si la adoptarea unor atitudini cu o accentuata componenta inconstienta. Norman Holland a clasificat aceste comportamente regresive in trei categorii: Inflacararea, flirtul si generozitatea.

Inflacararea duce la augmentarea peste masura a unor conflicte, la folosirea unui limbaj nepermis si inutil de agresiv. Partenerii de chat ajung sa se certe si sa se loveasca verbal cu o intensitate mult mai mare decat cea la care s-ar fi ajuns intr-o cearta in spatiul real.

Flirtul de asemenea capata pe internet proportii respectabile. Indivizii abordeaza sexualitatea mult mai deschis decat ar face-o in orice alt spatiu social, isi fac propuneri si cereri directe. Pudoarea, prezenta in viata reala, devine o amintire stearsa cand persoana se afla pe internet, si unii se dezgolesc, fara sa manifeste retinerile lor uzuale, trimitand poze nud partenerilor de flirt.

Generozitatea capata si ea o amploare mult mai mare in cadru virtual. Indivizii sunt gata sa raspunda oricarui strigat de ajutor, depun eforturi considerabile de a rezolva problemele care le sunt prezentate in spatiul virtual, desi in viata reala manifesta un comportament individualist, retinut si zgarcit. O alta fateta a generozitatii este deschiderea. Indivizii isi marturisesc unii altora detalii pe care le credeau secrete, devin exhibitionisti si pun la dispozitia publicului jurnalul intim, in pofida faptului ca nu cu mai mult de cateva luni inainte, ascundeau varianta non-electronica a acestuia cu cea mai mare grija, ferind-o de ochii celor mai apropiati. Norman Holland explica aceasta dezinhibitie prin faptul ca indivizii se gandesc la calculatorul lor ca fiind

mai mult decat o masina, ca fiind ceva mai apropiat de o persoana reala. Tendinta umana de a antropomorfiza elementele din jurul nostru se poate observa in multe cazuri. Oamenii dau nume masinilor lor, le atribuie emotii, au diferite sentimente fata de ele cand devin nefunctionale sau sunt nevoiti sa le instraineze sau sa le schimbe. Faptul ca utilizatorii isi trateaza calculatorul ca fiind un partener, un prieten, sau poate un dusman este vizibil la mai multe nivele. In termeni psihanalitici acest fenomen se numeste transfer.

Oricine se uita pe Google, va vedea ca informatiile privind acest concept sunt enorme; eu am vazut 214.000.000 referinte care, desigur, pot da o imagine asupra preocuparii de care se bucura stilul de viata din partea multor discipline.

Simplu spunand, stilul de viata se refera la felul in care traim. Dacă dezvoltam putem spune ca stilul de viata se refera la principalele domenii ale vietii noastre: munca, viata de relatie, felul in care ne petrecem timpul liber, cum ne petrecem timpul in general si cum ne cheltuim banii.

Poate ca nu ar exista aceasta preocupare daca nu am trai intr-o lume in care tentatiile sunt foarte mari si variate, in care consumerismul este evident si in care raportul intre presiunea intre a te adapta acestei lumi si a-ti crea propriul sistem de valori antreneaza, pana la urma, identitatea.

Sigur, se poate spune ca dintotdeauna oamenii au fost diferiti: unii sunt foarte echilibrati, traiesc moderat, sunt sobri, altii, dimpotriva sunt inclinati catre excese, catre comportamente lipsite de control de sine, ducand o viata pe muchie de cutit, fiind expusi la consecintele riscului pe care rareori si le asuma constient. Totusi, modernitatea si postmodernitatea a adus cu sine o oferta nemasurat de larga – tentatii de orice fel, orice fantasma aproape ti se poate realiza – care antreneaza, in mod implicit, comportamente nemasurate, excese cu consecinte, adesea dramatice, asupra sanatatii mentale si fizice.

Organizatia Mondiala a Sanatatii include in clasificarea violentei si violenta fata de sine, considerat ca un comportament autodistructiv. Din aceasta perspectiva excesele, lipsa de control, de rationalitate si, in ultima instanta, de responsabilitate fata de sine, poate fi considerata ca o forma de violenta.Astfel, pe langa formele de comportamente adictive „de moda veche†– alcoolul, tutunul,� jocurile de carti – au aparut astazi forme noi sau forme modificate: adictia fata de droguri, de

shopping, de sex, de internet, sporturi extreme, extremisme politice, fanatisme, munca etc. Este greu să rezisti intr-o lume in care criteriile, valorile nu se stabilesc dinafara, ci sunt stabilite din interior. Esti liber, ti se spune, sa faci ce vrei, sa alegi, dar suporti consecintele. De aceea, este mai important ca oricand sa te cunosti, sa reflectezi asupra ofertei, asupra ispitelor vietii, pentru a trai echilibrat, cu masura.

Comportamentele compulsive, cele care apar cand nu te mai poti impotrivi dependentei fata de ceva - dependenta poate aparea fata de orice - sunt cele care afecteaza viata unui individ in toate dimensiunile ei.Nelinistile identitare ale vietii in lumea in care traim isi pot gasi adesea alinare in droguri, prin care ne alteram eul, devenind altcineva, cineva suportabil, dar oricum altcineva. De ce oare sau ce ne lipseste, ce nu merge bine cu noi, incat sa nu mai vrem sa fim noi insine? Aceasta este o problema a identitatii care macina societatea de astazi.

Un sociolog francez, Alain Ehrenberg, a incercat sa calce pe terenul complicat si plin de ambiguitati al psihiatriei moderne, in incercarea de a da o definitie a comportamentelor adictive. El sustine ca individul modern se confrunta astazi cu o serie de dificultati specifice societaţii moderne, cele care genereaza depresie, neliniste, indecizie. Dependenta, pentru el, nu sunt decat noi stiluri de viata, care insa nu duc la echilibrul persoanei, ci la instrainarea de sine si la tulburari identitare. Este greu de trait. Dar, a apela la adicţii pentru a traversa viata este un mod prin care ne recunoastem slabiciunea.

Drogurile si sexul, spun comportamentalistii, sunt cele doua mari adictii ale modernitatii. A te opune mainstream-ului inseamna dezvoltarea unei folozofii personale privind viata - central fiind stabilirea unui sistem de valori - a unui control de sine si a unei imunitati fata de excese si comportamente nesanatoase.Stilul de viata este ceea ce ne indica ca indivizi responsabili fata de propria noastra viata. El este simptomatic pentru sistemul nostru de valori. Aurora liiceanu

De fiecare data cand auzim acest cuvant ne gandim la droguri, alcool, tutun…scapand din vedere faptul ca…pana la urma orice lucru poate da dependenta, intr-o mai mica sau mai mare masura: de la munca, sex, coca-cola pana la ideea de a fi o mama perfecta.

In literatura de specialitate se foloseste des termenul de “adictie”, probabil preluat din limba engleza (limba in care sunt scrise cele mai multe articole si studii). Daca ne vom uita intr-un

dictionar englez – roman vom descoperi ca “addiction” poate fi “inclinatie, patima, narav, dependenta”, pe cand daca ne uitam intr-un DEX aflam ca termenul “adictie” insemna doar “dependenta fata de un drog, cu tendinta cresterii progresive a dozelor”, iar daca vom cauta termenul “dependenta” tot DEX-ul ne arata ca inseamna “situatia de a fi dependent; stare, raport de subordonare”, iar din punct de vedere medical “stare de intoxicatie cronica rezultand din absortia repetata a unui drog sau medicament si care se manifesta prin nevoia de a continua aceasta absortie”.

Insa…lucrurile in realitate nu stau chiar asa, caci nu numai “substantele chimice” pot crea dependente omului. in dorinta noastra de a face fata vietii si de a ne descurca, de a fi plini de succes, de “ a fi buni”, chiar “cei mai buni”, ne gasim diverse metode pentru a ne lupta cu stresul zilnic.Ne creem metode cat mai creative pentru a ne lupta cu lucrurile mai putin placute din viata noastra. Folosim des dependenta pentru a face fata fricii noastre interioare de singuratate, de inutilitate, fricii ca nu suntem suficient de “buni” ca oameni sau in ceea ce facem. Caci, uneori, oricat de plini de succes si glorie am fi, simtim in sufletul nostru aceste lucruri. Orice lucru, chiar si bun, daca este folosit in exces determina depedenta.

Se stie ca mancarea poate da depedenta; daca la inceput o folosim de placere, caci este o placere sa mananci “ceva bun”, tindem in timp sa o folosim tot mai mult atunci cand suntem stresati sau nemultumiti, in dorinta de a regasi acea senzatie de placere, care parca ne aduce si un strop de liniste. Doar ca, in timp, avem nevoie de tot mai multa mancare, caci ne dorim sa obtinem acea “mica placere” de fiecare data cand viata ne incearca si ne suprasolicita. si sa nu uitam ca pentru multi oameni mancarea poate fi un substitut pentru “companie” (tasteful friend).

Incercam sa ajungem la fericire luand-o pe scurtaturi si carari necunoscute, fara sa ne gandim ca asa este posibil sa ajungem intr-o fundatura mai repede! Cu cat o persoana este mai creativa, dar nu stie sa-si foloseasca aceasta creativitate intr-un mod productiv, cu atat este mai predispus sa dezvolte adictii. Cu totii avem acest potential de a dezvolta adictii, caci cu totii suntem fiinte creative si incercam sa facem fata micilor si marilor incercari ale vietii. Uitati-va mai bine in viata d-voastra si veti observa ca ati dezvoltat “mici depedente”, care uneori pot fi foarte usor punctul de plecare al unor “mai mari depedente”.

Nu trebuie sa ne pierdem curajul si sa ne resemnam in fata acestor “depedente”, caci asa cum creativitatea poate duce la dezvoltarea lor, tot ea ne ofera si solutii pentru indepartarea pericolului. si cu cat se actioneaza mai devreme, cu atat sansele sunt mai mari, iar aceasta creativitate poate fi folosita in folosul nostru propriu. Intotdeauna preventia a avut rezultate mai bune decat vindecarea in sine.

Cuprins articol

1. Generalitati 2. Ce se poate face deci in acest sens?

Ce se poate face deci in acest sens?Sus

In primul rand trebuie sa aflam posibilele “depedente” prezente in viata noatra, si acest lucru nu se poate face decat…admitand, mai intai de toate, ca avem acest potential, ca nimeni nu este scutit de acest pericol; si apoi, avand curajul de a ne uita in interiorul nostru ca sa descoperim lucruri de care nicicand n-am fost constienti, lucruri bune si utile, pe care uneori le folosim, desi habar nu avem ca le detinem; lucruri bune care insa uneori pot genera aceste “depedente”, daca sunt folosite in exces.

Dar…ne putem dezvolta modalitati prin care sa luptam impotriva acestor “depedente”, putem invata, de fapt, cum sa ne folosim creativitatea intr-un mod productiv, care sa fie in folosul nostru.Cum in spatele fiecarei adictii se ascunde lupta cu un lucru neplacut al vietii, renuntarea brusca la acea adictie duce la confruntarea cu tot ceea ce a fost ignoratsi ascuns in spatele adictiei, determinand anxietate si intrebarea “Cum vom face fata acum stresului?” Pentru astfel de situatii (si nu numai) exista psihoterapia, caci ea ne poate ajuta sa ne dezvoltam abilitati de a folosi aceasta creativitate in folosul nostru si al celorlalti, caci sa nu uitam ca “depedentele” noastre ii afecteaza si pe cei de langa noi deopotriva. Ei sunt primii care ne atrag atentia asupra faptului ca am luat-o pe un drum gresit.

Dar…ce forma de psihoterapie ar fi cea mai buna in astfel de situatii?

Cu greu se poate raspunde exact la aceasta intrebare, caci psihoterapia, in general este spre folosul oamenilor, si cum oamenii sunt diferiti intre ei si au stiluri diferite, ceea ce i se potriveste unuia, nu i se potriveste si altuia. Existand forme multiple de psihoterapie oamenii au de unde alege. Orice forma de terapie te poate ajuta, atat timp cat tu simti ca ti se potriveste, ca ai un sentiment de confort, ca ai stabilit o relatie terapeutica eficienta cu terapeutul tau, ca-l simti alaturi de tine si ca ceea ce faci te va ajuta sa cresti, sa te dezvolti ca om. Sa simti ca construiesti ceva pentru tine, dar si pentru ceilalti.

Uneori este nevoie nu numai de terapie individuala, ci si de cuplu, de familie, terapie de grup, alaturi de folosirea altor activitati care sa ne ajute sa ne desprindem de “depedenta” noatra si sa trecem peste “anxietatea separarii” (tehnici de relaxare, activitati recreative, sportive, etc), caci uneori suntem atat de deprinsi cu “depedenta” noatra, incat nu ne putem imagina cum ar fi viata fara ea si pentru ca in aceasta “legatura” sunt implicati si cei din jurul nostru (partener, familie).Nu este un proces usor, cere multa energie…pe masura creativitatii noastre! Dar…intotdeauna merita sa faci ceva pentru tine si pentru cei din viata ta!Niciodata o cutie intreaga de ciocolata nu este la fel de gustoasa, ca o singura bucatica!

Dar…ce forma de psihoterapie ar fi cea mai buna in astfel de situatii?

Cu greu se poate raspunde exact la aceasta intrebare, caci psihoterapia, in general este spre folosul oamenilor, si cum oamenii sunt diferiti intre ei si au stiluri diferite, ceea ce i se potriveste unuia, nu i se potriveste si altuia. Existand forme multiple de psihoterapie oamenii au de unde alege. Orice forma de terapie te poate ajuta, atat timp cat tu simti ca ti se potriveste, ca ai un sentiment de confort, ca ai stabilit o relatie terapeutica eficienta cu terapeutul tau, ca-l simti alaturi de tine si ca ceea ce faci te va ajuta sa cresti, sa te dezvolti ca om. Sa simti ca construiesti

ceva pentru tine, dar si pentru ceilalti.

Uneori este nevoie nu numai de terapie individuala, ci si de cuplu, de familie, terapie de grup, alaturi de folosirea altor activitati care sa ne ajute sa ne desprindem de “depedenta” noatra si sa trecem peste “anxietatea separarii” (tehnici de relaxare, activitati recreative, sportive, etc), caci uneori suntem atat de deprinsi cu “depedenta” noatra, incat nu ne putem imagina cum ar fi viata fara ea si pentru ca in aceasta “legatura” sunt implicati si cei din jurul nostru (partener, familie). Nu este un proces usor, cere multa energie…pe masura creativitatii noastre! Dar…intotdeauna merita sa faci ceva pentru tine si pentru cei din viata ta! Niciodata o cutie intreaga de ciocolata nu este la fel de gustoasa, ca o singura bucatica!

Articol scris de Dr. Simona Maria Diaconu

Termenul “adicție” vine din latinescul addictus care se referă la un obicei vechi, prin care un

individ era dat în sclavie, deci etimologic, adicția se refera la o stare de sclavie. Dar, evident că

nu aceasta este ținta originală a subiectului care este sclavul obiectului său... fie tutun, alcool,

alimente, droguri, etc.

Scopul fundamental al comportamentului adictiv este debarasarea de afecte, descărcarea de afecte. Chiar și în cazul consumului de droguri, nu dorința de a-și face rău este scopul principal, ci, dimpotrivă, este speranța de a face suportabile dificultățile resimțite ca stressante ale vieții cotidiene. Putem spune deci că prin adicție se încearcă debarasarea cât mai repede de orice fel de sentiment de angoasă, de furie, de culpabilitate, de tristețe, care aduc suferința, chiar de sentimente aparent plăcutesau exicitente, care sunt însă trăite inconștient ca interzisw sau periculoase. Așa apare compulsia adictivăîn fața oricărei suferințe psihice. Pe scurt, dependența implică întotdeaunaun amestec de plăcere și durere.

Puterea adicției este crescută în aceea că ea este întotdeauna un răspuns la o suferință psihică din trecut (adesea din copilărie) și că, asemenea tuturor simptomelor de ordin psihologic, ea se dovedește a fi o tentativă infantilă de a se îngriji. Astfel, la bază, adicția este mai degrabă o soluție psihosomatică decât o soluție psihologică la suferința psihică.

Dependența este un element intrinsec al condiției umane. Începem prin dependența de universul mamă-sân, continuăm prinși în menghină de o serie de dependențe, chiar dacă nu suntem totdeauna conștienți de acest lucru, în sensul că natura umană caută să trăiască in conformitate cu standardele socio-culturale în care se scaldă. Suntem deci toți dependenți și supuși unor serii de idealuri colective, care stau la baza oricărui contract social. Dependența este destinul nostru, ca și lupta neîntreruptă și inumană pe care o ducem împotriva ei, pentru a încerca să-i scăpăm. (Joice McDougall)

Cred că nu o dată ne-am plîns, numai cu noi înşine sau în faţa altora, de singurătate sau neputinţă. Ajungem la capătul puterilor din motive aparent ridicole, detalii cotidiene care sunt, pe scena psihică, enorme, esenţiale, atroce. În cartea de faţă, Joyce McDougall încearcă să analizeze apărările extreme ale Eului: adicţii, perversiuni, “neantizare” a interiorului, somatizări. Am făcut apel la o stare cunoscută celor mai mulţi dintre noi – aceea de epuizare, tradusă cel mai simplu prin “dar eu nu mai pot!” – pentru a presupune de la bun început că realitatea cazurilor descrise şi analizate în această carte nu poate fi contestată, aşa cum nu contestăm starea de epuizare, trăită, verificată. Cel mult, specialiştii ar putea contesta construcţia de ipoteze şi predicţii a autoarei.

Pe baza experienţei clinice, Joyce McDougall încearcă să analizeze modurile în care oamenii se străduiesc să-şi păstreze integritatea psihică, să o ţină între reperele narcisice (chiar şi între acelea construite de copil în lipsa unui model real sau cînd modelul apare-dispare sau cînd îl contrariază, deci chiar şi între reperele confuze, care au necesitat un efort uriaş de integrare) şi mai ales felurile în care oamenii înţeleg să împiedice moartea psihică, mai ales atunci cînd simt cum alunecă spre ea. Povestea nouă este veche: mulţi oameni nu trăiesc, ci sunt trăiţi, iar descoperirea acestui fapt o primeşte fiecare în funcţie de sistemul propriu de coping, care poate apărea uneori extrem de ciudat pentru spectatorul din exterior, în timp ce pentru persoana implicată este un element care o ţine în viaţă.

Joyce McDougall subliniază un lucru peste care poate trecem uşor citind atîtea cazuri şi curiozităţi: fragilitatea acestor personalităţi aflate la marginea depersonalizării, nevoite să lupte mereu cu pericolul de a se pierde în Celălalt, obligate de propriul instinct de conservare să găsească feluri de a eluda acest pericol, de a controla ameninţarea (care-i atît de necesară) reprezentată de Celălalt. Prin urmare, controlul dublu, de sine şi al obiectului, reprezintă o presiune mai mare decît poate suporta persoana. În acest caz, fie elaborează un scenariu pentru a putea să trăiască, fie ajunge la colaps, fie – o situaţie fără ieşire – ajunge la un gol interior care o face inabordabilă.

Anti-analizandul este cel la care Joyce McDougall face referinţă atunci cînd vorbeşte despre “robotul programat, infailibil”, omul cu carapace, automatul, pentru care dezavuarea globală (Verwerfung) este condiţie pentru a trăi mai departe. Accesul la aceşti analizanzi goliţi, negativi este imposibil, consideră Joyce McDougall, prin contra-transfer. Ei sunt aceia care îngheaţă orice relaţie, orice iniţiativă, orice abordare prin “comportamentul lor mortifier”, învingătoare fiind numai legătura lor preţioasă cu obiectul pe care-l urăsc, văzut ca singurul lucru viu, vital pentru identitate.

În fine, cartea abordează şi normalitatea, dintr-o perspectivă interesantă:Pentru un analist, să vorbească despre normalitate este ca şi cum ar vorbi despre faţa ascunsă a Lunii. Putem, desigur, să ne-o imaginăm, să trimitem acolo rachete, să-i facem fotografii, ba chiar să construim o teorie pentru a-i explica apariţia – şi unde ne duc toate acestea? Nu este terenul nostru, abia dacă ne este planetă. Nevrozaţii cu nucleul lor intim, psihotic, psihozaţii cu accentuata lor latură nevrotică – iat-ne familia, mediul în care ne învîrtim, în care toţi vorbim, cu unele diferenţe de dialect, aceeaşi limbă. Dar dincolo de toate acestea, există oare cu adevărat o “structură normală” a personalităţii? Iar dacă există, de ce trebuie să plecăm din zona analitică, atît de confortabil anormală, şi să ne repezim pe urmele normalilor? Pentru a le

arăta cît sunt de bolnavi, poate? Dar mai e o problemă: cel care se numeşte pe sine normal – indiferent dacă, din punctul nostru de vedere, normalitatea lui este patologie sau chiar patogenie – nu are nici un chef de noi. Mai rău, nu are încredere în noi.

Mai departe, autoare scrie despre cei care suferă de normalitatea lor, despre presiunea normalului (să te porţi ca un adult!), despre regularizarea care duce la un alt soi de carapace: adulţii care nu mai pot crea legături simbolice între lucruri, care văd ce au fost învăţaţi să vadă şi nimic mai mult. Aceasta este normalitatea care planează ameninţător asupra noastră, solidă şi prea bine în pielea proprie, care ne face adulţi respectabili, iar în final nu poate răspunde la întrebarea “Unde e viaţa pe care-am trăit-o?”

Aş încheia cu una din întrebările autoarei (temă de meditaţie): Cine, dintre noi toţi, este la înălţimea creativităţii propriilor vise?

Scrisă de