Descoperiri arheologice din Germania - acrro.ro · PDF filefragmente, care sunt însă...

Descoperiri arheologice din Germania

selectate şi comentatede Svend Hansen

Vademecum al expoziţiei de fotografii Deutsches Archäologisches Institut

EUR ASIEN-ABTEILUNG

Sven

d H

anse

n D

esco

perir

i arh

eolo

gice

din

Ger

man

ia


selectate şi comentate de Svend Hansen

Vademecum al expoziţiei de fotografii

Berlin 2011

Cuprins

2

Cuprins .................................................................................................................................................. 2 Cuvânt de salut .................................................................................................................................. 4

Introducere .......................................................................................................................................... 5

Hartă ....................................................................................................................................................... 9

Descoperirile arheologice

1 Topor de mână de la Hochdahl lângă Düsseldorf ............................................................ 10

2 Suliţe de vânătoare de la Schöningen .................................................................................. 12

3 Resturile de schelet de la Neandertal lângă Düsseldorf ................................................ 14

4 Omul-leu din peştera “Hohlenstein-Stadel“ de la Lonetal ............................................. 16

5 Statuete feminine de la Nebra ................................................................................................ 18

6 Mormânt de femeie din Bad Dürrenberg ............................................................................ 20

7 Porc de lut de la Nieder-Weisel ............................................................................................... 22

8 Cap uman de la Nidderau-Ostheim ...................................................................................... 24

9 Decor parietal de la Ludwigshafen-Seehalde .................................................................... 26

10 Topoare de jad de la Mainz-Gonsenheim ............................................................................ 28

11 Depozitul de cupru de la Riesebusch ................................................................................... 30

12 Mormântul megalitic de la Stöckheim ................................................................................ 32

13 Reprezentare de car dintr-un mormânt megalitic de la Züschen .............................. 34

14 Roată de lemn de la Alleshausen ............................................................................................ 36

15 Descoperire funerară de la Egeln .......................................................................................... 38

16 Securi de cupru de la Mainz şi Eschollbrücken ................................................................. 40

17 Stelă de piatră de la Rottenburg-Lindele ............................................................................ 42

18 Halebardele de la Melz .............................................................................................................. 44

19 Discul ceresc de la Nebra .......................................................................................................... 46

20 Brâul de tablă de la Hünfeld-Molzbach ............................................................................... 48

21 Căruciorul cu cazan de la Peckatel ........................................................................................ 50

22 Conul de aur de la Schifferstadt .............................................................................................. 52

3

23 Coif din Oder, în apropiere de Szczecin ............................................................................... 54 24 Vase de bronz de la Dresden-Dobritz ................................................................................... 56

25 Spadele de la Hagen-Vorhalle ................................................................................................ 58

26 Tezaurul de aur de la Eberswalde .......................................................................................... 60

27 Roţile de bronz de la Stade ...................................................................................................... 62

28 Cazanul de la Eberdingen-Hochdorf .................................................................................... 64

29 Cană de bronz de la Glauberg ................................................................................................. 66

30 Statuia unui prinţ de la Glauberg .......................................................................................... 68

31 Strachina de la Kleinaspergle lângă Asperg ....................................................................... 70

32 Colan de argint de la Trichtingen .......................................................................................... 72

33 Monede celtice de aur de la Mardorf .................................................................................... 74

34 Statui de zei de la Braak ............................................................................................................. 76

35 Masca unui coif de călăreţ de la Kalkriese ........................................................................... 78

36 Monumentul funerar de la Xanten ....................................................................................... 80

37 Mască de bronz de la o fântână din Treuchtlingen-Schambach ................................... 82

38 Pahar de sticlă de la Köln-Braunsfeld .................................................................................... 84

39 Cupa de sticlă de la Augsburg ................................................................................................ 86

40 Mormântul de la Hassleben ..................................................................................................... 88

41 Un scaun de lux din lemn de la Fallward lângă Wremen ............................................... 90

42 Pectoral din mormântul princiar de la Wolfsheim ........................................................... 92

43 Plăcuţe ornamentale de la Eschwege-Niederhone ......................................................... 96

44 Fibulă reprezentând un călăreţ de la Xanten St. Victor .................................................. 98

45 Fibulă în formă de vultur, de la Oßmannstedt .................................................................. 94

Provenienţa ilustraţiilor şi bibliografia introductivă ...................................................... 100

Provenienţa ilustraţiilor din text .............................................................................................. 105

Proiecte ale Secţiei Eurasia ......................................................................................................... 106

Mulţumiri, impressum ................................................................................................................... 108

4

Cuvânt de salut

Se cuvine spus de la bun început, că arheologia nu este ceva “pe placul oricui”. De aceea sunt cu atât mai recunoscător pentru faptul că în îndelungata mea carieră profesională, preocupările arheologice legate de Germania şi de ţările în care am fost trimis ca amba-sador, m-au atras tot mai mult prin farmecul lor. Admiraţia mea crescândă s-a îndreptat şi se îndreaptă spre reprezentanţii celor mai diferite naţiuni, care, plini de elan şi de dorin-ţa de cunoaştere, se străduiesc împreună să descifreze, în arşiţă şi în frig, în condiţii ade-sea foarte grele, tainele trecutului nostru. Pentru a răspunde acestor întrebări, arheologia “face pietrele să vorbească”, sondând astfel epoci pentru care nu ne stă la dispoziţie nici o ştire scrisă. Arheologia trebuie să fie astăzi nu numai pluridisciplinară, ci şi internaţio-nală. Ea nu urmăreşte scopuri politice camuflate, dar exercită fără îndoială o înrâurire politică prin faptul că pasiunea comună pentru obiectul cercetării stabileşte legături între oameni, depăşind neîncetat, prin rezultatele ei, graniţele statelor naţionale.

Expoziţia de fotografii “Descoperiri arheologice din Germania”, concepută de profesorul Svend Hansen, aduce, prin prezentarea unor excelente imagini, o contribuţie importantă, care depăşeşte, aş spune, stadiul de a face doar pietrele să vorbească publicului românesc.Popasul ieşean al expoziţiei nu ar fi putut fi realizat fără sprijinul substanţial al profeso-rului Alexander Rubel. Alegerea Iaşilor nu este, evident, întâmplătoare; ajunge să ne gân-dim la tradiţia vieţii ştiinţifice din capitala Moldovei, în care relaţiile germano-române au avut întotdeauna locul lor aparte.

Expoziţia de faţă se deschide pe fundalul unei colaborări germano-române desfăşu-rate cu intensitate şi în domeniul arheologiei. Sub conducerea profesorului Hansen o echipă de arheologi, reprezentând ambele naţiuni, întreprinde începând din vara anului 2002 săpături sistematice în tell-ul de la Pietrele, aflat în sudul Munteniei. Par-tenerii acestei colaborări arheologice sunt Secţia Eurasia (Eurasien-Abteilung) a Insti-tutului Arheologic German, Institutul de Arheologie al Academiei Române de Ştiinţe, Institutul de Ştiinţe Arheologice al Universităţii din Ruhr şi Institutul de Geografie Fizi-că al Universităţii din Frankfurt pe Main.

Urez mult succes expoziţiei deschise aici, la Iaşi.

Ţin să mulţumesc cu această ocazie şi tuturor celor care au participat la realizarea ei.

Sunt sigur că această expoziţie va stârni un viu interes şi că va contribui tot mai mult la transformarea arheologiei moderne într-un lucru care să fie “pe placul oricui”.

Andreas von MettenheimAmbasadorul Germaniei la Bucureşti

5

Introducere

Arheologia joacă astăzi în conştiinţa opiniei publice un rol mult mai important decât chiar şi cu puţini ani în urmă. Interesul publicului a crescut enorm. Ar-heologia nu mai este deja de multă vreme considerată drept un factor care împovărează finanţarea, ca urmare a săpăturilor impuse la construirea unor noi drumuri sau zone industriale. Actualmente arheologia este percepută mai de-grabă ca o parte constitutivă – la care nu se poate renunţa – a comportamentu-lui responsabil faţă de istoria mediului în care trăim. Monumentele arheologice şi muzeele interesante măresc atractivitatea unei regiuni, lucru care contribuie la îmbunătăţirea modului de viaţă al locuitorilor ei, sporindu-i farmecul şi pen-tru vizitatori. Ne-am mai putea închipui oare turismul modern fără obiective arheologice? Sfârşitul războiului rece şi apariţia posibilităţilor de a călători liber permit descoperirea nenumărator noutăţi. Schimbul ştiinţific între reprezentanţii arheologiei din Vest şi Est, care fusese atâta vreme blocat, a cunoscut în ultimii douăzeci de ani o înflorire deosebită. În prezent cooperările dintre instituţiile cu profil arheologic din Răsărit şi din Occident, de exemplu sub forma unor proiecte de cercetare comune, fac par-te deja din cotidianul ştiinţific. În 1995 a fost fondată Secţia Eurasia (Eurasien-Abteilung), ca secţie în cadrul Institutului Arheologic German (Deutsches Ar-chäologisches Institut); de la data întemeierii, ea a reuşit să efectueze cercetări în aproape toate ţările din fosta Uniune Sovietică, sub forma unor colaborări parteneriale cu colegi şi colege din respectivele state. Pe baza unor începuturi timide au luat adesea naştere grupe active de cercetare, preocupate de legătu-rile istorice şi de rădăcinile comune din vestul Eurasiei.Interesul publicului faţă de patrimoniul arheologic al spaţiului circumpontic, al Caucazului sau al Asiei Centrale nu este mai puţin accentuat. Manifestări cultu-rale cum ar fi marea expoziţie de la Berlin, închinată sciţilor, dar şi cea organizată la Mannheim, cu tema “Alexander der Große und die Öffnung der Welt. Asiens Kulturen im Wandel“ au dezvăluit ochilor vizitatorilor dimensiunile unor spaţii, în care s-au derulat mişcări istorice: din Germania până în Siberia şi la Hinducuş.Expoziţia de fotografii “Descoperiri arheologice din Germania” este o invitaţie la descoperirea universului arheologic din vestul Europei Centrale. Nu este de loc exclus ca vizitatorii să aibă revelaţia unor asemănări între descoperirile din locurile natale şi cele din Germania. Aceste asemănări sunt rezultatul schimbu-lui existent deja de secole pe teritoriul continentului dublu, transfer mutual pe care începem să-l redescoperim treptat şi să-l preţuim. Alegerea obiectelor pentru această expoziţie nu s-a dovedit a fi prea simplă. Unele dintre ele, cum ar fi discul ceresc de la Nebra, sunt atât de marcante, încât

Fig

. 1.

6

nu s-ar fi putut renunţa la ele. Dimpotrivă, alte descoperiri au mai degrabă sem-nificaţie de exemplu. Ceea ce este însă extrem de necesar, ni se pare faptul de a putea înţelege obiectele în mod nemijlocit în menirea şi importanţa lor iniţiale, eludând recursul la desene, la încercarea reconstituirii lor sau la lectura unor explicaţii cuprinzătoare. Iată de ce multe descoperiri remarcabile nu au putut fi luate în considerare; adesea avem de-a face doar cu mici, aparent insignifiante fragmente, care sunt însă capabile să ne destăinuie multe din tainele procese-lor sociale şi cultural-istorice derulate. Printre cele mai însemnate descoperiri se numără de pildă şi resturile de la tăierea animalelor sau seminţele de cereale carbonizate din aşezări, mărturii ale felului de a se hrăni al oamenilor.Din acest motiv, arheologia nu mai poate fi considerată, deja de multă vreme, o ştiinţă legată de anticari, ea reprezentând un cuprinzător mănunchi de direcţii de cercetare, în care de exemplu ştiinţele naturii joacă un rol de seamă. De la fizică aşteptăm datări precise ale resturilor organice, obţinute pe baza măsură-torilor cu radiocarbon. Arheometalurgia furnizează cunoştinţe asupra originii metalelor şi a legăturilor comerciale. Ştiinţele geografice înlesnesc reconstitu-irea schimbărilor peisajului în decursul ultimelor milenii. Biologia este o parte componentă a oricărui şantier arheologic, oferindu-ne explicaţii asupra speci-ilor de animale vânate şi de animale domestice crescute, asupra speciilor de plante culese şi cultivate, dar şi asupra felului în care oamenii tratau problema resurselor naturale. Studiul inelelor anuale ale copacilor (dendrocronologia) permite realizarea unei succesiuni istorice cu indicarea exactă a anului. Mul-te din aceste date sunt importante şi pentru reconstituirea climei. Cu ajutorul informaţiilor ADN din epocile trecute, genetica poate constata existenţa unor legături de rudenie între morţii dintr-un cimitir.

7

Concomitent, arheologia abordează azi în mod absolut conştient chestiuni im-portante din cadrul societăţii. Pe ce bază erau edificate relaţiile dintre bărbaţi şi femei, cum erau configurate raporturile de putere şi de autoritate, cum fo-loseau oamenii imaginile? Iată întrebări care impun necesitatea dialogului cu sociologia, etnologia şi cu alte ştiinţe sociale şi umaniste.Germania este împărţită din punct de vedere geografic şi cultural în zone bine delimitate. În sud, tabloul general este dominat de Alpi. Nemijlocit la nord de aceştia se află peisajele ţinând de aşa-zişii Mittelgebirge, care se în-tind de la Munţii Vosgi din Franţa, în vest, până la Carpaţii din România, în est. Nordul Germaniei este caracterizat de câmpia joasă, central-europeană, configurată din epoca glaciară, dar şi de accesul la mare. Aceste diferenţi-eri ale peisajului au contribuit la reliefarea unor particularităţi culturale. La alegerea obiectelor a trebuit să se ţină seamă şi de caracterul diferenţiat al regiunilor. Cel mai vechi obiect ilustrat în expoziţie este un topor de mână din epoca pietrei, cele mai noi obiecte aparţin Evului Mediu timpuriu. Spaţiul de timp marcat de aceste repere cronologice reprezintă nucleul tradiţional al arheologiei preistorice. Printre îndatoririle oficiilor de protecţie a monumen-telor se numără actualmente şi ocrotirea descoperirilor paleontologice, una dintre ele fiind de pildă scheletul, vechi de 48 de milioane de ani, al căluţului fosil (Hyracotherium leporinum) din cariera Messel de la Darmstadt (fig. 1), cunoscut în întreaga lume. Aceloraşi oficii le revine şi cercetarea resturilor medievale, aflate sub pământ; amintim aici ca reprezentativă descoperirea de 4000 de monede din sec. al XIII-lea d. Chr. din Lichtenau, Sachsen (fig. 2). Tot mai multă atenţie se acordă şi epocii moderne ca domeniu de cercetare arheologică.

Fig

. 2.

Cele mai multe descoperiri prezentate în expoziţia de faţă ne îngăduie să sesizăm existenţa legăturilor europene. Abia dacă există vreo “cultură” arhe-ologică din ultimele cinci sute de mii de ani, care să fie limitată la graniţele naţionale actuale ale Germaniei sau ale altor state moderne.Pentru ordonarea materialului arheologic descoperit au fost definite în arhe-ologie “culturi“, având la bază de cele mai multe ori asemănarea vaselor de lut sau a anumitor unelte de piatră utilizate într-o anume perioadă, într-un spaţiu geografic determinat. Aceste culturi nu trebuie identificate cu triburi sau cu populaţii şi de aceea s-a propus denumirea mai neutră de “sisteme de semne”. Descoperirile arheologice reprezintă moştenirea istorică a oamenilor din Europa, respectiv din Eurasia, care nu poate fi ordonată decât în cadrul marilor conexiuni istorice, cum ar fi de pildă cele două milioane de ani, în care oamenii au trăit ca vânători şi culegători, începutul şi extinderea sistemelor economice şi de trai rurale sau naşterea unor forme complexe de organizare socială. În consecinţă, instituţiile de protecţie a monumentelor, dar şi muzee-le sunt administratori ai acestei moşteniri culturale comune a omenirii. Imaginile aflate în expoziţia de faţă reprezintă diferite stiluri de prezentare fotografică a unor descoperiri. Ele ne arată că descoperirile arheologice nu fac doar obiectul unor clasificări ştiinţifice seci, ci că pot fi contemplate din dife-rite unghiuri de vedere. Arheologia este şi o “ştiinţă a privirii”: care realizează raporturi şi legături între obiecte, cu ajutorul imaginilor, ceea ce înseamnă – tocmai din acest motiv – că nu este vorba de un proces care să poată fi abordat normativ, ci de unul plurivalent.Prezentarea fotografică a descoperirilor permite concentrarea asupra obiec-tului în singularitatea lui. Separarea obiectelor unele de celelalte prin ramă şi paspartu evită realizarea oricărei legături de filiaţie între ele. Fiecare des-coperire reprezintă în parte o situaţie istorică proprie şi specifică, ce trebuie prezentată în sine. Iată pentru ce, în expoziţia de faţă nu s-a făcut încercarea iluzorie de a relata o istorie conexională, care să presupună de pildă o desă-vârşire tehnică treptată sau un progres civilizator general.Dimpotrivă, descoperirile arheologice reprezintă tocmai un lanţ de disconti-nuităţi, mai mult decât îşi închipuie istoria. Fiecare obiect este reprezentantul unei anumite conjuncturi istorice, pe care se cuvine să o sondăm.

8

9

Berlin

München

Frankfurt am Main

Locurile de descoperire ale exponatelor

Hamburg

10

Omul primitiv de tip homo erectus trăia încă de acum aproximativ 1,2 milioa-ne de ani în vaste regiuni ale Eurasiei. În Caucaz, el este cunoscut prin desco-peririle de la Dmanisi, din Georgia. În Germania a fost descoperit pentru prima dată în 1907 un fragment de craniu aparţinând speciei homo erectus la Mauer, lângă Heidelberg, care este substanţial mai recent, putând fi datat cu aproxi-mativ 600 000 de ani în urmă.Toporul de mână a fost timp de sute de mii de ani, în paleolitic (epoca pietrei vechi), o adevărată unealtă universală, fiind folosit ca armă şi unealtă la cele mai diferite activităţi. Se pare că el a fost inventat în Africa, acum 1,5 milioane de ani, ideea răspândindu-se cu rapiditate în lumea locuită pe atunci. Topoa-rele de mână măsoară între 10 şi 30 cm, sunt relativ plate, cioplite pe ambele părţi, iar conturul are o formă migdaloidă. Cu ajutorul topoarelor de mână se putea tăia şi ciocăni. Ele slujeau la tăierea în bucăţi a plantelor şi a animalelor, dar şi la spargerea calotelor şi a oaselor. Mul-te dintre topoarele de mână – aşa cum este şi cazul celui de la Hochdahl – sunt confecţionate surprinzător de îngrijit, dovedind simţul lui homo erectus pen-tru formă, respectiv pentru frumuseţea unui lucru. Ele depun mărturie despre capacităţile creatoare ale oamenilor primitivi. Avem tot dreptul să acceptăm ideea că unele topoare de mână, deosebit de îngrijit lucrate, reprezentau pie-se râvnite, de prestigiu.Toporul de mână de la Hochdahl este confecţionat din cuarţit local şi are o vârstă de aproximativ 500 000 de ani. Exemplarul de la Ochtmissen (fig. 3), de lângă Lüneburg (Niedersachsen), foarte îngrijit lucrat, trebuie pus, dimpotrivă, în legătură cu omul de Nean-

dertal şi datat acum circa 150 000 de ani. Acest topor, precum şi alte peste 50 de pie-se, din acelaşi loc de descoperire, slujeau probabil la tranşarea animalelor vânate.

PA

LE

OL

IT

IC

UL

1 Topor de mână de la Hochdahl lângă Düsseldorf(Nordrhein-Westfalen)

Fig

. 3.

12

Suliţe de vânătoare de la Schöningen, Ldkr. Helmstedt (Niedersachsen)

Doar cu puţini ani în urmă, în 1994, au fost găsite într-o exploatare de suprafaţă a lignitului, alături de unelte de piatră, şi suliţe de lemn, databile în perioada în care a trăit homo erectus, acum aproximativ 400 000 de ani.Descoperirile din lemn aparţinând paleoliticului reprezintă o raritate deosebită. Până acum era cunoscută doar o suliţă din lemn, descoperită în Lehringen, Nie-dersachsen, armă cu care fusese ucis un elefant de pădure acum 120 000 de ani. Conservarea suliţelor de la Schöningen poate fi pusă pe seama faptului că ele, asemenea oaselor din aceeaşi descoperire, au fost la scurtă vreme după folosire izolate prin sedimetare la malul unui lac. Păstrarea în sol umed şi în izolare com-pletă de aer a împiedicat descompunerea lemnului.Suliţele se aflau, unele faţă de celelalte, în imediată apropiere: lungimile lor vari-ază între 1,80 şi 2,50 m, materialul din care erau făcute fiind lemnul de molid; un singur exemplar fusese confecţionat din lemn de pin. În imediata lor vecinătate se găseau numeroase oase de cal sălbatic şi unelte de piatră care serveau la tranşarea animalelor. În mod evident este vorba de resturile arheologice ale unei singure ac-ţiuni de vânare a unei întregi herghelii de cai, rezultatul fiind doborârea a cel puţin 20 de cai sălbatici. Se consideră că la această vânătoare au luat parte aproximativ zece vânători, probabil şi femei. Aceştia se ascunseseră la o oarecare distanţă de malul lacului, pândind probabil animalele pe care ulterior le-au ucis.Suliţele de la Schöningen sunt cele mai vechi arme de vânătoare cunoscute în istoria omenirii; ele aruncă şi o nouă lumină asupra felului de trai al omului primitiv homo erectus de acum 400 000 de ani. Homo erectus nu era prin urmare doar un mâncător de stârvuri, cum s-a presupus în repetate rânduri, ci un iscusit vânător, chiar de animale mari. Mai presus de orice, suliţele sunt însă dovezi indirecte ale faptului că homo erectus era o fiinţă capabilă să planifice: armele trebuiau con-fecţionate de meşteri specializaţi, iar organizarea vânătorii, adică momentul şi felul în care urma ea să decurgă, se cerea planificată în detaliu. După vânătoare, animalele trebuiau tranşa-te fără întârziere, pentru a pune în siguranţă carnea, poate şi pentru a o conserva, dar şi pentru a recolta blănu-rile şi tendoanele. Întreaga acţiune era posibilă doar în cadrul unei echipe, a unei cete de oameni capabile să conlucreze.

PA

LE

OL

IT

IC

UL

2

Fig

. 4.

14

Resturile de schelet de la Neanderthal lângă Düsseldorf (Nordrhein-Westfalen)

În 1856 au fost descoperite la Neandertal lângă Düsseldorf resturi de schelet, din care mai ales craniul, cu pronunţatele lui arcade orbitale (fig. 5) a stârnit uimire, dând numele unei specii umane timpurii, homo neanderthalensis. Actualmente sunt cunoscute, între Atlantic şi Asia Centrală, rămăşiţele a circa 300 de nean-dertalieni. În 1856 resturile de schelet au suscitat o aprigă controversă. Geologul Johann Carl Fuhlrott şi anatomistul Hermann Schaffhausen au considerat oasele drept “cele mai vechi mărturii ale locuitorilor timpurii ai Europei”, în vreme ce Rudolf Virchow, renumitul medic din Berlin, arheolog şi deputat parlamentar, emitea părerea că ar fi vorba de oasele unui om contemporan, care suferise-ră transformări din cauze maladive. În timp ce descoperirea de la Neandertal a găsit în Anglia imediat apreciere – de pildă în cartea lui Charles Darwin “The Descent of Man“, publicată în 1871 –, lumea ştiinţifică din Germania a rămas rezervată, sub influenţa lui Virchow, până la începutul sec. al XX-lea. În 1997 locul descoperirii de la Neandertal a fost din nou depistat, în cadrul noi-lor săpături ieşind la iveală oase care în 1856 fuseseră scăpate din vedere şi care aparţin scheletului găsit atunci. Mai mult, au fost identificate şi oase ale altor doi neandertalieni. Exemplarul uman căruia îi aparţinuseră oasele de la Neander-tal rămăsese, după o fractură a braţului stâng, handicapat fizic pentru tot restul vieţii. Cu toate acestea, membrii grupei lui l-au sprijinit, depunându-l în cele din urmă într-un mormânt. Neandertalienii nu se îngrijeau doar de semenii lor mai slabi, ci şi de morţii lor. În localitatea La Ferrassie în Franţa a fost descoperit chiar un mic cimitir, format din opt morminte. Homo neanderthalensis a fost parţial contemporan cu omul modern. Exem-plarul uman de la Neandertal aparţine celor mai recente exemplare ale acestei specii în Europa Centrală, trăind acum circa 42 000 de ani. Neandertalienii au fost, aşa cum arată cercetările mai noi, îndeosebi foarte iscusiţi vânători, carnea constituind cea mai importantă componentă a hranei lor.

De multă vreme neandertalienii nu mai sunt priviţi drept fiin-ţe asemănătoare maimuţelor. Capacitatea lor de comunicare socială, precum şi aptitudinile lor tehnice îi apropie de omul modern. Calitatea lor de fiinţe umane nu le mai este refuza-tă. Motivele dispariţiei omului de Neandertal reprezintă de o bună bucată de timp un subiect controversat. Mai recent a fost favorizată teza conform căreia apariţia unor perioade scurte marcate de friguri foarte puternice (aşa-numitele feno-mene Heinrich) ar fi făcut imposibilă, acum vreo 40 000 de ani, supravieţuirea omului de Neandertal.

PA

LE

OL

IT

IC

UL

3 F

ig. 5

.

16

Omul-leu din peştera “Hohlenstein-Stadel“ de la Lonetahl, Alb-Donau-Kreis(Baden-Württemberg)

PA

LE

OL

IT

IC

UL

4

Printre cele mai remarcabile opere de artă ale paleoliticului se numără şi sta-tueta din fildeş de mamut din peştera Hohlenstein-Stadel de pe “Schwäbische Alb“. Ea reprezintă o fiinţă hibridă: jumătate om, jumătate leu.În vara anului 1939 au fost găsite în săpăturile de la Hohlenstein-Stadel nu-meroase fragmente ale unui colţ de mamut prelucrat, fără însă a fi fost sesizat faptul că ele făceau parte dintr-o statuetă. Săpăturile au trebuit întrerupte în vara anului 1939. Conducătorul acestora avea deja în buzunar ordinul de în-rolare în vederea războiului, pe care Germania urma să-l declanşeze la 1 Sep-tembrie prin atacul asupra Poloniei. De-abia în 1969, cu ocazia inventarierii materialului în muzeu, a fost recunoscută importanţa celor 200 de fragmente, ele fiind asamblate în scurtă vreme. În 1988 statueta a putut fi întregită cu alte fragmente, depistate între timp.La cei 28 de centimetri ai ei, sculptura are proporţii neobişnuit de mari, reu-nind caracteristici omeneşti, cum ar fi poziţia verticală a corpului, cu trăsături de felină, cum ar fi capul şi extremităţile membrelor. Multe lucruri rămân enig-matice, neputând fi stabilit cu certitudine nici măcar faptul dacă ea are carac-ter feminin sau masculin. Figurina nu poseda un echilibru suficient pentru a sta singură în picioare şi trebuia rezemată de un perete.Ne stau la dispoziţie două datări ale statuetei, care concordă în mare asupra unei vechimi de 32 000 de ani. Avem deci de-a face cu una dintre operele sculpturale cele mai timpurii pe care le cunoaştem. Doar la 2 km distanţă de Hohlenstein s-au descoperit în peştera Vogelherd mai multe figurine, confec-ţionate din fildeş, reprezentând lei şi mamuţi. Existenţa unor figurine este dovedită abia cu aproximativ 35 000 de ani în urmă, iar piesele de pe “Schwäbische Alb“ sunt până în prezent cele mai vechi. Cam în aceeaşi vreme au fost create şi picturile din Grotte Chauvet, din Franţa, remarcabile prin compoziţia şi dinamica lor. Toate aceste forme de expresie artistică sunt legate de omul, privit anatomic, modern. Dimpotrivă, nu sunt cunoscute figurine şi picturi ale omului de Neandertal, însă există posibilita-tea ca el să fi creat opere figurative din lemn sau din alte materiale perisabile. Omul anatomic modern a început relativ târziu – faţă de prima lui apariţie – să producă opere de artă de mici sau mari proporţii, situaţie pentru care trebuie să fi fost determinante cauzele sociale. Culegătorii şi vânătorii puteau acum să-şi materializeze în mod durabil experienţele şi viziunea lor asupra lumii în statuaria şi în picturi murale şi să le reutilizeze de pildă în riturile de trecere.

18

Statuete feminine de la Nebra, Burgenlandkreis(Sachsen-Anhalt)

PA

LE

OL

IT

IC

UL

5

Cele trei figurine, având înălţimi doar între 5,2 şi 6,6 cm, au fost găsite în 1962 într-o locuire a unor vânători din epoca tardivă a paleoliticului recent (milenii-le XII-XI î. Chr.). Două dintre ele au fost găsite pe fundul unor gropi. Cea de-a treia statuetă se afla în poziţie orizontală într-o cistă construită din şase plăci de piatră plasate vertical şi acoperită cu o placă de gresie; cista mai conţinea unelte de piatră şi oase de animale. Atât gropile, cât şi cista de piatră erau colorate cu ocru, în roşu.Puternic schematizatele statuete ne prezintă corpul uman din perspectivă la-terală, respectiv ca siluetă. Ele sunt, fără excepţie, reprezentate fără cap, au corpul svelt şi şezutul puternic marcat. De obicei ornamentarea lipseşte. În general se admite că este vorba de reprezentări feminine, dat fiind faptul că pe câteva piese sunt schiţaţi sânii. Actualmente sunt cunoscute circa 95 de sta-tuete comparabile ca formă, descoperite în 17 situri, între Franţa de sud-vest şi Ucraina. Lungimea acestor figurine variază: printre cele mai mici se numără cele de la Petersfels, de 1,5 cm, folosite ca pandantive, în vreme ce statueta descoperită la Andernach, măsoară 21 cm, fiind deocamdată şi cel mai mare exemplar. Răspândirea pe spaţii vaste a acestor figurine concepute asemănă-tor, dovedeşte în chip impresionant schimbul şi comunicarea între grupele de vânători aflate în mişcare.De la Gönnersdorf în Rheinland cunoaştem gravuri pe plăci de ardezie, care ne înfăţişează figuri foarte asemănătoare. Concordanţa formală între reprezen-tările tridimensionale de femei şi cele gravate oferă ocazia de a medita asu-pra locului ocupat odinioară de imaginile plastice. De remarcat este faptul că în gravurile de la Gönnersdorf nu este reprezentată doar câte o femeie, ci că personajele sunt mai multe, apărând în grupe. În consecinţă, ele au fost inter-pretate ca scene de dans. Prin extindere de sens ne-am putea gândi că nu ar fi exclus ca şi figurinele să fi fost aranjate scenic. La rândul ei, această ipoteză ne-ar conduce la posibilitatea de a corela statuetele cu ritualuri şi sărbători, care făceau parte din obiceiurile practicate de grupele de vânători în timpul îndelungatelor şederi în taberele lor de iarnă.

20

Mormânt de femeie din Bad Dürrenberg, Ldkr. Merseburg-Querfurt(Sachsen-Anhalt)

Odată cu încălzirea lentă de după sfârşitul ultimei perioade glaciare s-au schimbat fundamental şi condiţiile de viaţă ale oamenilor. Animalele care până atunci dominaseră în zonele de tundră, de exemplu mamuţii şi renii, şi-au pierdut spaţiile lor naturale de viaţă din cauza extinderii pădurilor pe mari suprafeţe în Europa Centrală. Trecuse epoca marilor turme de cai şi de reni. Datorită acestui fapt vânătorii şi culegătorii au trebuit să-şi schimbe şi ei modul lor de viaţă. În aceste teritorii au pătruns alte animale, cum ar fi cerbul sihlar (Cervus elaphus) şi porcul mistreţ. Pescuitul a început să joace un rol tot mai mare.În această fază a mezoliticului (epoca mijlocie a pietrei), probabil în prima jumătate a mileniului al VII-lea î. Chr., se datează şi un mormânt ieşit din co-mun, interpretat ca aparţinând unei femei-şaman. Corpul neînsufleţit fusese depus într-un strat de 30 cm grosime, format din cretă roşie, care este un colorant mineral. Împreună cu tânăra femeie fusese înmormântat şi un copil de cel mult douăsprezece luni. Din mobilierul funerar depus alături de feme-ia decedată fac parte mai multe lame de silex, două ace de os, o săpăligă din corn de animal, un topor de piatră şlefuit şi mai multe plăcuţe ornamentale din colţi de mistreţ. Alături s-au găsit două oase de cocor, un os de castor şi unul de cerb sihlar, 16 incisivi de cerb sihlar, două fragmente care se îmbi-nau, provenind de la un craniu cu coarne al unei căprioare, fragmente de carapace de la cel puţin trei broaşte ţestoase de baltă şi 120 de fragmente de scoici de râu. Într-un tub din os de cocor s-au găsit 31 de lame de silex foarte mici (fig. 6). Reconstituirea alăturată a femeii-şaman fost făcută pe baza po-ziţiei obiectelor din mormânt. Aceste bogate, dar şi neobişnuite piese de inventar au canalizat interpretarea – deja la scurtă vreme după descoperirea mormântului – spre concluzia că ne aflăm în faţa unei înmormântări de femeie-şaman. Reluarea cercetării schele-tului, acum câţiva ani, a permis constatarea că prima vertebră a femeii avea o malformaţie, care putea provoca pareze şi di-ficultăţi de mişcare. Iată motivul pentru care s-a presupus că această situaţie i-ar fi uşurat probabil femeii cauzarea intenţionată a stă-rilor de extaz. Asemenea tehnici ale extazu-lui sunt premiza călătoriei unui şaman, care poate depăşi anumite graniţe, ajungând în lumea de dincolo, cea a spiritelor.

ME

ZO

LI

TI

C6

Fig

. 6.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

Ă

22

Porc de lut de la Nieder-Weisel, Wetteraukreis(Hessen)

7

Începând cu circa 10 000 de ani î. Chr. a avut loc o schimbare fundamentală a modului de trai în regiunile Semilunei Roditoare, din Levant, trecând peste Mun-ţii Taurus din Anatolia în vest, până la Munţii Zagros în est. Asistăm la debutul sedentarizării vânătorilor şi la construirea de către aceştia a unor case durabile. Vânătoarea începe să joace treptat un rol tot mai redus. În schimb s-a trecut la domesticirea animalelor, mai întâi a oilor, a caprelor şi a porcilor, iar mai târziu şi a vitelor. Culegerea plantelor a făcut loc cultivării cerealelor de cultură. Acest proces s-a petrecut într-un răstimp mai îndelungat, de aproximativ 2000 de ani.De la aproximativ 7000 î. Chr. noile forme de viaţă şi de economie rurale s-au răspândit, în etape, către Europa: mai întâi au fost cuprinse Anatolia de Vest şi Grecia, iar ulterior întreaga Peninsulă Balcanică. Către 5600 î. Chr. s-a răspân-dit cu mare iuţeală o populaţie rurală pe întreg spaţiul dintre vestul Bazinului Carpatic, aproximativ de la Lacul Balaton până la Rinul superior de nord şi la periferia de nord a zonei aşa-zişilor Mittelgebirge. Caracteristice pentru aceste areale sunt vasele de lut denumite, din cauza motivelor decorative, în formă de bandă arcuită, şi ceramică liniară (Linienbandkeramik). Primii agricultori din Europa Centrală au început să despădurească terenurile pentru a le transforma în locuri arabile şi în păşuni. Caracteristicele “Langhäu-ser“, lungi de până la 40 de metri, ofereau spaţiu pentru mai multe familii şi probabil şi pentru animale. Cercetările genetice arată că animalele domesticite, vite, oi, capre şi porci, pe care le-au adus cu sine noii veniţi, derivă, în ultimă instanţă, din speciile sălbatice din zona Semilunei Roditoare.În aşezările neolitice timpurii, porcii se plasează din punct de vedere numeric după vite şi oi. În cursul evoluţiei, creşterea porcilor în Europa Centrală a început să câştige însă în importanţă din cauza condiţiilor favorabile de hrană. Porcii din epoca neolitică sunt animale relativ mici, măsurând la greabăn 70-80 cm.Figurina de porc de la Nieder-Weisel, din Wetterau, Hessen este goală în inte-rior, având 14,5 cm lungime şi 7 cm înălţime. Corpul este ornamentat cu linii adâncite (fig. 7), care fuseseră iniţial umplute cu pastă roşie şi albă, conferind statuetei culoare. Ornamentarea liniară tipică pentru faza mai recentă a culturii ceramicii liniare (Linienbandkeramik) nu avea, cu siguranţă, doar o valoare pur decorativă, ci şi o însemnătate simbolică. Figurinele de animale din lut fac parte din patrimo-niul de simboluri al locuitorilor neoliticului timpuriu, care a jucat un rol important în cadrul culturilor balcanice premergătoare. În Europa Centrală s-a renunţat însă curând la confecţionarea de figurine din lut.

23

Fig

. 7

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

Ă

24

Cap uman de la Nidderau-Ostheim, Main-Kinzig-Kreis(Hessen)

8

Printre particularităţile culturale ale neoliticului sud-est-european se numă-ră şi producerea unor mici opere plastice din lut, redând forme umane. Ele sunt parte constitutivă a unui întreg mănunchi de inovaţii, care s-au răspân-dit începând de la aproximativ 6000 î. Chr. în Peninsula Balcanică, odată cu introducerea modului de trai rural. Dintre aceste înnoiri, produse toate între mileniile al X-lea şi al VII-lea î. Chr. în Anatolia de est şi în Levant, fac parte prin-tre altele vasele de lut, topoarele de piatră şlefuite, domesticirea animalelor (vite, porci, oi şi capre) şi cultivarea plantelor (cereale). Lucrările plastice din lut erau cu siguranţă mai mult decât un simplu accesoriu decorativ, ele fiind mai degrabă expresia înţelegerii de sine şi a autoconfirmării acestor societăţi rurale timpurii.În timp ce Europa de sud-est ne furnizează mii de statuete de lut, din întregul areal al ceramicii liniare, între Ungaria şi Olanda ne sunt cunoscute doar vreo 200 de fragmente de statuete. Micul cap de la Nidderau, măsurând numai 4 cm înălţime, are o suprafaţă închisă la culoare, aproape neagră, prin care pie-tricelele întrebuinţate ca degresant ies la iveală. Faţa este dominată de cele două orbite oculare, care se află la înălţimi uşor inegale, precum şi de nasul lung şi îngust, plasat mai sus şi parţial rupt. Ochii propriu-zişi fuseseră probabil reprezentaţi prin incluziuni organice. Este posibil ca o incizie îngustă, orizon-tală să sugereze gura statuetei, însă acest lucru nu este totuşi sigur. Cu totul surprinzătoare este grija cu care a fost redat părul. La spatele capului, dar şi lateral, sunt sugerate cosiţe de păr care atârnă, în timp ce pe craniu sunt repre-zentate două cosiţe în formă de potcoavă. Toată bogăţia părului este încadrată de o linie adâncă, care ar putea fi interpretată drept panglică de păr. Statueta a fost confecţionată aproximativ pe la mijlocul celui de-al VI-lea mileniu î. Chr.Figurinele neolitice constituie o parte importantă a universului de imagini din preistorie. Ele se plasează genealogic între plastica vânătorilor din paleoliticul recent, pe de o parte, şi arta culturilor superioare timpurii din Egipt şi din Me-sopotamia, pe de altă parte. Este vorba de un complex de artă figurativă, care, cu toată diversitatea stilistică, se distinge printr-un repertoriu limitat de tipuri reprezentate, ele nefiind decât variaţiuni ale unei formule plastice canonice, ce îşi are originile în mileniul al X-lea î. Chr.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

Ă

26

Decor parietal de la Ludwigshafen-Seehalde, Kr. Konstanz(Baden-Württemberg)

9

Zonele litorale ale lacurilor din jurul Alpilor au fost locuite de-a lungul diferite-lor segmente cronologice ale neoliticului. Excepţionalele condiţii de păstrare au contribuit la conservarea lemnului din care fuseseră construite casele, dar şi a nenumăratelor obiecte de uz comun, confecţionate din material organic.Pe baza lemnului de construcţie analizat cu ajutorul metodei dendrocronolo-gice a putut fi stabilit cu exactitudine anul ridicării unor case. S-a reuşit alcă-tuirea unei secvenţe complete a inelelor anuale caracteristice unor copaci din Europa Centrală. Actualmente, cronologia stejarului atinge anul 8480 î. Chr. Acesteia i se adaugă cronologia pinului, din holocenul timpuriu, care acoperă perioada dintre 7959 şi 9931 î. Chr. În acest fel avem posibilităţi de datare neîn-treruptă, pe baze dendrocronologice, pentru un răstimp de 12 000 de ani.Aşezările din neoliticul recent, de la Bodensee, pot fi în acest fel datate foarte precis. Descoperirile din aşezarea riverană de la Ludwigshafen-Seehalde, de pe malul lacului Bodensee, care aparţin fazei vechi a culturii Pfyner, pot fi pla-sate cronologic între anii 3869 şi 3824 î. Chr. Cei doi sâni, aproape de mărime naturală, făceau parte constitutivă dintr-un perete de casă, realizat din nuiele împletite şi acoperit cu tencuială. Aceasta era ornamentată cu elemente în re-lief şi cu vopsea albă. Putem enumera benzi unghiulare, triunghiuri, cercuri şi suprafeţe umplute cu puncte, care se uneau într-un decor general (fig. 8). Din cauza decorului şi a sânilor a fost emisă ipoteza că ne-am afla în faţa unui edificiu de cult. Sânii de femeie au fost puşi în legătură cu imagini legate de fertilitate; ei ar fi presăraţi cu puncte albe, care sunt “dublul simbol al fertilităţii: o ploaie de stele reprezentând puterile cereşti care fericesc femeile oamenilor, precum şi laptele marii Căi lactee“ (Müller-Beck). Expunerea demonstrativă a sânilor poate fi însă înţeleasă şi ca magie defensivă.Sânii de femeie nu au fost însă, în perioada de care vorbim, amplasaţi doar pe pereţii de casă, cu ei erau împodobite corespunzător nenumărate vase de lut, atât recipiente în formă de sticlă, cât şi oale şi ulcioare de mici dimensiuni. Ideea de a transforma în ultimă instanţă vasele de lut – prin plasarea sânilor în relief – în cor-puri feminine cunoaşte o tradiţie care urcă în timp până în mileniul al VI-lea î. Chr., fiind considerabil răspândită în mileniul al IV-lea nu numai în Germania de Sud, ci şi în Elveţia şi în Bazinul Carpatic.

27

Fig

. 8.

Decor parietal de la Ludwigshafen-Seehalde, Kr. Konstanz(Baden-Württemberg)

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

Ă

28

Topoare de jad de la Mainz-Gonsenheim(Rheinland-Pfalz)

10

Printre cele mai fascinante obiecte din mileniile al V-lea şi al IV-lea î. Chr. se nu-mără şi topoarele de jad. Ele sunt executate cu mare precizie, fiind perfect şlefui-te şi de cele mai multe ori aproape impecabil păstrate. Răspândirea lor cuprinde părţi întinse ale Europei de Vest şi Centrale. În special în Bretania ele joacă un rol important ca piese de inventar funerar. Pe pietrele-cuzineţi ale mormintelor megalitice asemenea topoare sunt redate, în relief, în număr considerabil. Problema originii jadului a frământat vreme îndelungată mintea oamenilor, ajungându-se în secolul al XIX-lea să se postuleze chiar legături cu China. De-abia cu puţini ani în urmă au fost redescoperite carierele de piatră din Alpii de Vest. Cu ajutorul unor măsurători specifice ştiinţelor naturii este actualmente posibilă determinarea exactă a blocurilor de piatră din care provin anumite to-poare de jad. Aceasta oferă perspective cu totul noi privitoare la reconstituirea sistemelor de schimb în Europa epocii pietrei.Primele topoare de jad au apărut aproximativ în aceeaşi perioadă în care se pro-duceau primele topoare de cupru în Europa de sud-est; la unele topoare de jad se poate observa încercarea, după toate aparenţele, de a imitara topoarele de cupru. Tăişul curbat al exemplarului de la Pauilhac, din sud-vestul Franţei (fig. 9) nu are nici un sens la un topor de piatră. La un topor de cupru el ia naştere prin ciocănire şi prin ascuţirea tăişului. Cele cinci topoare au fost descoperite încă la 1850 pe o înălţime, la Kästrich lân-gă Gonsenheim, aflându-se, conform relatărilor descoperitorului, într-o husă de piele. Piesele prezintă o ceafă cu vârf ascuţit, având tăişuri nu foarte ascuţite sau chiar tocite. Topoarele sunt foarte plate, grosimile măsurând practic între 1,1 şi 2,3 cm. Ele prezintă o suprafaţă deosebit de îngrijit şlefuită şi lustruită. Fireşte că nu este vorba de topoare folosite la lucru, cu care se doborau arbori, ci de topoare de paradă, păstrate cu grijă. Husa de piele amintită era fără îndoială ne-cesară pentru a proteja tăişurile de lovituri. Topoarele de la Mainz-Gonsenheim au fost depuse cândva în mileniul al IV-lea î. Chr. ca ofrande unor forţe socotite drept supranaturale. Deşi nu posedau nici o valoare nemijlocit practică, ca unealtă, topoarele de jad nu erau nici pe departe nefolositoare. În măsura în care se poate deduce din sursele etnografice, topoare mari de paradă erau folosite înainte de toate pentru plăţi şi prestaţii dintre cele mai diferite. În Noua Guinee ele formau o semnifica-tivă parte componentă a preţului de cumpărare a miresei. Simplificând lucrurile, aceasta însemna că doar proprietarul unor asemenea topoare de paradă se pu-tea însura. Acest simplu mecanism declanşa o mulţime de activităţi sociale prin care se putea intra în posesia unor asemenea topoare de paradă.

29

Fig

. 9.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

Ă

30

Depozitul de cupru de la Riesebusch, Kr. Eutin(Schleswig-Holstein)

11

Toporul şi tuburile realizate din spirală de la Riesebusch au ajuns probabil în pământ pe la 3500-3400 î. Chr., făcând astfel parte dintre cele mai vechi măr-turii ale folosirii cuprului în nordul Germaniei. Originea metalului nu poate fi determinată cu precizie, însă pare probabil ca el să provină din spaţiul sud-est-alpin. Toporul cântăreşte peste 500 de grame, iar spiralele de podoabă apro-ximativ 50-70 de grame. Luând în considerare şi spiralele, astăzi pierdute, dar care aparţinuseră descoperirii, înseamnă că fusese depus cu totul peste un ki-logram de cupru. Toporul şi spiralele reprezintă poate un dar pentru forţe ima-ginate drept supranaturale şi doar aceia care deţineau frânele puterii, având contacte “internaţionale“, puteau ajunge în posesia unei asemenea cantităţi considerabile de cupru. Aceasta însemna însă şi faptul că doar ei puteau să-şi asume faţă de aceste forţe raporturi sociale de angajare prin oferirea unor atât de valoroase daruri. Căci în sistemul caracterizat prin dar există trei îndatoriri: a da, a primi darul şi a răspunde la dar. Cei care aduceau ofrandele aveau aşa-dar de aşteptat din partea acestor forţe imaginate drept supranaturale daruri deosebite. Cuprul, aflat în concurenţă cu piatra, a avut de la bun început o semnificaţie socială ca mijloc de schimb, dar şi ca jertfă.Întregul secret al “carierei” metalului nu rezidă totuşi doar în cele expuse mai sus. Metalul posedă, dimpotrivă, şi avantaje absolut practice, pe care oamenii timpului au ştiut să le aprecieze de la bun început. Ceea ce l-a făcut atât de apreciat ca material de lucru, a fost capacitatea lui de a fi retopit. Orice secure ruptă putea fi retopită, turnându-se din acelaşi material o nouă secure. Dintr-o secure ruptă se putea însă turna, după nevoi, şi o brăţară sau o daltă. Metalul reuneşte aşadar două calităţi remarcabile, care lipsesc pietrei sau altor materi-ale: reutilizarea şi schimbarea destinaţiei piesei. Acest proces a avut consecinţe economice şi sociale considerabile. Cel care controla accesul la metal putea exercita şi influenţa corespunzătoare asupra societăţii.Odată cu posibilitatea retopirii şi a producerii unui nou obiect îşi făcea intrarea în lume o nouă calitate; pentru prima dată se afla în circulaţie un material, aproape inepuizabil. După ce era obţinut pe cale minieră şi prelucrat, metalul putea fi mereu refolosit pentru producerea de noi obiecte. El permitea aşadar, (spre deosebire de topoarele de piatră sparte), acumularea lui judicioasă. Totul putea fi refolosit, iar majoritatea materialului a şi fost refolosită.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

ĂMormântul megalitic de la Stöckheim, Altmarkkreis Salzwedel(Sachsen-Anhalt)

12

Morminte monumentale realizate din mari blocuri de piatră, aşa numitele mor-minte megalitice (în greacă, mégas = mare; líthos = piatră) se construiau în Europa încă din mileniul al V-lea î. Chr., de exemplu în Portugalia şi în vestul Franţei. De pe la mijlocul mileniului al IV-lea î. Chr. însă, construcţia mormintelor megalitice a fost introdusă în nordul Europei Centrale cu o uimitoare rapiditate. Ele erau ri-dicate din mari blocuri eratice, care fuseseră împinse, din Scandinavia spre sud, de către gheţari în timpul glaciaţiunilor. Se apreciază că între 3450 şi 3070 î. Chr. au fost înălţate în Danemarca circa 25 000 de morminte megalitice. Jens Lüning descrie în felul următor acest fenomen: “Cunoaşterea religioasă împletită cu cea asupra simbolismului statutului s-a putut răspândi în cel mai scurt timp asupra unei bune părţi a Europei, putând cuprinde pătura superioară şi eliberând ener-gii copleşitoare. Această cunoaştere a trecut din Portugalia până în sudul Suediei peste numeroase graniţe geografice şi culturale. Era un stil internaţional, care (…) unea întinse regiuni ale Europei, făcând din ele un spaţiu cu experienţă comună. După aceşti 400 de ani, adică în jurul anului 3100 î. Chr. regiunile implicate din Europa arătau altfel decât înainte. Această parte a continentului era înţesată cu monumente, într-o măsură greu de imaginat pentru noi.”.Este dificil să ne închipuim astăzi acest fenomen, fiindcă cele mai multe mor-minte megalitice au fost complet distruse sau cel puţin substanţial deteriorate în ultimele două secole. Adesea ele au fost aruncate în aer, iar pietrele folosite la construirea şoselelor. Camera mortuară a marelui dolmen de la Stöckheim măsoară cca. 9 x 2 m, compunându-se din cele 16 pietre ale zidului şi din pa-tru pietre ale acoperişului. Pietrele care îngrădeau mormântul lipsesc aproape complet. După încheierea săpăturilor arheologice, mormântul megalitic de la Kleinenkneten (fig. 10) a fost reconstruit în starea lui iniţială. Tumulul are 49 m lungime şi 7 m lăţime, constând din camera mortuară propriu-zisă lungă de 6 m şi lată de 1,2-2 m. Până la nivelul pietrelor care slujeau de acoperiş, mormântul era acoperit de un tumul delimitat de un lung şir de pietre de împrejmuire. Accesul permanent la camera mortuară era asigurat printr-un gang. Mormintele construite din lespezi mari adăposteau de regulă mai multe înmormântări, depuse succesiv. În ciuda marelui număr de asemenea construcţii, se pare că în ele va fi fost înmormântată totuşi doar o mică parte a populaţiei.

32

33

Fig

. 10.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

ĂReprezentare de car dintr-un mormânt megalitic de la Züschen, Schwalm-Eder-Kreis(Hessen)

13

Cel mai târziu către 3400 î. Chr. se începe înălţarea unor construcţii funerare megalitice şi la marginea de nord a aşa-numiţilor Mittelgebirge. Spre deosebi-re de câmpia joasă din nordul Germaniei, în Mittelgebirge se putea obţine din cariere suficient material pentru ridicarea unor asemenea morminte. Iată de ce, în mormântul de la Züschen pereţii erau constituiţi din mari plăci de gresie. Datorită lungimii de 20 de metri, el face parte dintre cele mai mari amenajări arhitectonice înălţate în această tehnică de construcţie, care sunt cunoscute şi în Vestfalia de est şi în Bazinul parizian. Intrarea se afla pe latura îngustă, unde era plasat un mare “Türlochstein“, o lespede de piatră cu o deschidere circulară prin care trebuia să te târâi în cazul vizitării mormântului sau a aducerii unui nou defunct. În camera mortuară de la Züschen s-au găsit 27 indivizi, în timp ce alte morminte indică existenţa a până la 250 de înmormântări. În mormântul de la Züschen se află numeroase reprezentări iconografice ale unor atelaje de câte două vite (fig. 11). Pe placa cu imagini se recunosc, în stân-ga şi în dreapta, coarnele mari ale celor două vite, corpurile lor fiind redate prin simple linii verticale. Ambele vite sunt unite printr-o linie orizontală, care sugerează jugul, iar în mijloc, între cele două vite se recunoaşte un car cu două roţi şi cu oişte lungă. Imaginile gravate de la Züschen fac parte dintre cele mai vechi reprezentări de care din Europa: redări comparabile cu acestea se cunosc din Vestfalia, Polonia şi din Ucraina. Nu doar roata şi carul s-au răspândit rapid în Europa către mijlocul mileniului al IV-lea; şi reprezentările emblematice la scară redusă îngăduie să se recunoască un cod imaginativ supraregional pen-tru noile tipuri de vehicule.Cea de-a doua jumătate a mileniului al IV-lea î. Chr. a fost o fază de evoluţie neobişnuit de dinamică, în care îşi fac apariţia, alături de roată şi car, şi alte ino-vaţii. Printre acestea se numără domesticirea calului şi creşterea oilor de lână. Paralel, noi procedee impulsionează domeniul metalurgiei. În sfârşit, de ino-vaţiile acestei epoci ţine şi construirea de morminte megalitice şi expunerea unor statui de piatră.

34

Fig

. 11.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

ĂRoată de lemn de la Alleshausen, Kr. Biberach(Baden-Württemberg)

Roata de la Alleshausen, “Grundwiesen“ a fost găsită într-o aşezare de pe ma-lul lacului “Federsee“, unde, în solul umed, s-au conservat bine resturi organi-ce, cum ar fi cele de lemn (Fig. 12). Aşezarea se datează în perioada dintre anii 3020 şi 2700 î. Chr. În timpul din urmă au ieşit la iveală în aşezările riverane din spaţiul circumalpin numeroase fragmente de roţi. Este vorba de roţi pline, cu orificiu rectangular pentru fixarea osiei; ele erau asamblate de obicei din două plăci fixate una de cealaltă prin stinghii încastrate. Acestea erau confecţionate din lemn de frasin, iar roţile, de cele mai multe ori, din arţar, specie de lemn preferată până în ziua de astăzi de constructorii de căruţe. Roţile şi osia erau îmbinate în mod rigid, în aşa fel încât osia se învârtea sub lada căruţei. Cea mai veche roată plină făcută după acest principiu de construcţie a fost găsită împreună cu o osie, în anul 2002 în Laibacher Moor (Slovenia) şi se datează în a doua jumătate a mileniului al IV-lea î. Chr.Mărturii dovedind existenţa carului în această perioadă se găsesc în Mesopo-tamia, Caucaz, Bazinul Carpatic şi în Germania de nord. Societăţile în care se introduce carul către mijlocul mileniului al IV-lea î. Chr. erau fără îndoială struc-turate în mod deosebit, iar membrii lor trăiau în foarte diferite medii naturale, cu diferite strategii economice, construindu-şi fiecare, la rândul ei, propriile cosmologii culturale. Cel puţin către mijlocul mileniului al IV-lea î. Chr., diferite-le reţele regionale de habitat, care se suprapuneau parţial şi în care erau înglo-bate aşezările, trebuie să se fi evidenţiat printr-un nivel ridicat de schimb. Faptul că tocmai carul s-a răspândit cu o asemenea iuţeală, are de-a face cu utilitatea lui directă şi vădită. Carele timpurii erau grele şi nu puteau fi câr-muite. Din această cauză, ele ar putea părea astăzi ca fiind puţin practice, în-deosebi în zone caracterizate de păduri dese şi fără sistem rutier. Utilitatea acestor care nu îşi găseşte însă motivaţia în folosirea lor pentru deplasarea la mari distanţe, ci în fiecare din respectivele aglomerări de habitat. La nivel local, carul a reprezentat o enormă uşurare la strângerea recoltei, permiţând prin aceasta o remarcabilă extindere a suprafeţei agricole utilizabile. În acest sens se poate întâlni şi astăzi un considerabil material comparativ în zone lipsite de mecanizare sau cu o redusă dezvoltare a acesteia.

14

36

37

Fig

. 12.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

Ă15

38

Cel de-al III-lea mileniu î. Chr. este caracterizat în Europa prin răspândirea pe spa-ţii vaste a unor manifestări culturale de factură asemănătoare. În Europa de vest se vorbeşte de cultura paharelor campaniforme (denumită după vasele de lut caracteristice), în Europa Centrală şi de nord-est de ceramica şnurată, iar în spa-ţiul nord-pontic de culturile Iamnaia şi a mormintelor în catacombe (denumite după tipicele forme de mormânt). În zone întinse ale Europei s-a impus în mile-niul al III-lea şi obiceiul înmormântării singulare a decedaţilor, în timp ce mai ales în Europa de nord-vest depunerea în morminte colective a fost practicată vreme îndelungată. Această schimbare a obiceiului funerar are adânci repercusiuni, im-portanţa ei fiind comparată chiar cu Reforma Bisericii din sec. al XVI-lea. Dacă mai de mult se credea în posibilitatea de a identifica în aceste forme de expresie culturală – în fiecare caz foarte asemănătoare – populaţii care s-ar fi răs-pândit prin migraţii, actualmente s-a impus părerea că, de fiecare dată, în cazul unui set mic de obiecte, de ex. un pahar, o amforă şi o secure, este vorba de sim-boluri de rang ale păturii superioare, având aceleaşi noţiuni de valoare. Faptul că pentru aceasta se folosea un mare pahar de băut şi o armă, ne atrage atenţia asupra caracterului de alianţă masculină şi latent războinic al acestor noţiuni de valoare, care puteau desigur să devină repede cunoscute. Mormântul de la Egeln se poate plasa cronologic pe baza datelor 14C în perioada dintre 2850 şi 2500 î. Chr. Cel înmormântat aici era un bărbat între 30 şi 40 de ani. Paharul din mormânt este ornamentat de jur-împrejur cu impresiuni şnurate. Piesa care se remarcă însă în mod deosebit este aşa-numitul ac cu capul în formă de ciocan, realizat din corn, o piesă cu totul neobişnuită în Germania Centrală. Aria principală de răspândire a acestui tip de ac se află în spaţiul nord-pontic, în-tre arcul carpatic şi Volga inferioară, unde el reprezintă un element tipic al culturii Iamnaia. În arealul ceramicii şnurate din Germania Centrală, piesele de inventar funerar din metal apar extrem de rar. Cu atât mai mult se remarcă sula şi pum-nalul. Sula de mici proporţii, cu partea de înmănuşare în formă de piramidă, nu a fost confecţionată în Germania Centrală. Forma aceasta este frecventă în spa-ţiul nord-pontic şi în Caucaz. Pentru o origine caucaziană pledează şi compoziţia metalului (cupru cu 2,8 % adaos de arsen). Micul pumnal este probabil tot un produs al spaţiului nord-pontic. În tumulul funerar de la Gradişte (Rep. Moldova), aparţinând culturii Iamnaia s-a găsit un pumnal asemănător împreună cu o sulă cu segmentul de înmănuşare piramidal. Piesele de inventar din mormântul de la Egeln sunt un exemplu de contacte pe spaţii vaste în timpul celui de-al III-lea mileniu.

Descoperire funerară de la Egeln, Ldkr. Aschersleben-Staßfurt(Sachsen-Anhalt)

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

ĂSecuri de cupru de la Mainz şi Eschollbrücken, Kr. Groß-Gerau(Rheinland-Pfalz şi Hessen)

16

40

În decursul celui de-al III-lea mileniu î. Chr. uneltele, armele şi podoabele din cupru, argint şi aur făceau parte de la sine înţeles, în spaţiul mediteranean şi în Bazinul Carpatic, din viaţa cotidiană. În aceste zone perioada este definită şi ca epoca timpurie a bronzului. Dimpotrivă, la nord de Alpi piesele de metal pot fi considerate rarităţi în contextele arheologice ale epocii. În morminte obiectele de metal au fost aşadar depuse doar în mod excepţional. De cele mai multe ori e vorba de mici sule, precum şi de diferite forme de podoabe din tablă. Iată moti-vul pentru care aceasta epocă este definită în Germania drept neolitic final.Securile grele de cupru se remarcă prin faptul că ele nu se potrivesc acestui context modest. Securea din ultimul plan al fotografiei provine de la Escholl-brücken, unde a fost găsită probabil împreună cu o piesă tipologic identică, de-pusă într-o mlaştină, ca ofrandă unor forţe socotite supranaturale. Securea mai mare, din prim plan, provine din împrejurimile Mainz-ului, fiind ornamentată cu faţetări paralele. Securea fragmentară de la Wenigumstadt (în dreapta imaginii) este confecţionată din piatră. Ea prezintă de asemenea faţete, având un tăiş tras în jos. Acest exemplar, dar şi altele asemănătoare (fig. 13) pot fi neîndoios legate de “sistemul cultural de semne” al ceramicii şnurate, care a devenit dominant în mari părţi ale Germaniei începând aproximativ cu anul 2750 î. Chr.Prin alăturarea securilor în fotografie, avantajul celor din cupru este imediat sesi-zabil: atunci când se deteriora o secure de piatră, întreaga piesă trebuia substan-ţial scurtată sau, în cel mai rău caz, confecţionată una nouă. Nu era însă de la sine înţeles că se găsea pretutindeni piatră corespunzătoa-re; pentru a dispune de topoare bune, oamenii locului erau aşadar dependenţi de parteneri de schimb, care dispuneau de asemenea materii prime. Mai exista po-sibilitatea ca, în măsura în care carierele de piatră erau accesibile, cei care aveau nevoie, să-şi procure materia primă singuri cu preţul mai multor zile de călătorie. Dacă, în schimb, securile de cupru se rupeau în două, fragmentele puteau fi din nou topite, confecţionându-se o nouă secure. Existenţa securilor masive de cupru contrastează întru-câtva cu numărul extrem de mic de obiecte de cupru din mormintele culturii cu ceramică şnurată. Din acest motiv se pune întrebarea dacă raritatea metalului aflat în circu-laţie este reală sau dacă se evita depunerea în mormânt a unor cantităţi mai mari din preţiosul material. F

ig. 1

3.

41

Fig

. 13.

EP

OC

A

NE

OL

IT

IC

ĂStelă de piatră de la Rottenburg-Lindele, Kr. Tübingen(Baden-Württemberg)

17

42

Între anii 1984 şi 1995 a fost cercetat la Rottenburg, aproape exhaustiv, un ci-mitir din epoca fierului. Cu această ocazie au ieşit la iveală două stele de piatră, care iniţial au fost considerate şi ele ca aparţinând epocii fierului. Între timp s-a constatat că aceste stele se plasează cronologic în mileniul al III-lea î. Chr., ele ajungând, cu alte cuvinte, ca “antichităţi” în perimetrul cimitirului din epoca fierului. Ambele stele se evidenţiază prin indicarea foarte schematică a feţei umane. Dintre cele două monumente de piatră, cel puţin mai mic a fost deteriorat încă din vechime, măsurând actualmente 123 cm. În cazul lui, ochii şi nasul, poate şi gura sunt redate prin simple adânciri. La gât pare să fie reprezentat un colier. Sculpturi asemănătoare, adesea cu reprezentări de numeroase arme, au fost înălţate în cea de-a doua jumătate a mileniului al IV-lea şi în mileniul al III-lea î. Chr. în multe părţi ale Europei, în Caucaz şi zona nord-pontică, în Alpi şi în Franţa de sud-vest, precum şi în Peninsula Iberică. Elementele iconografice sunt diferite, dar nu dispuse după bunul plac. Se întâlnesc frecvent podoabe de gât din mai multe segmente, redări ale brâului, precum şi diverse arme, mai ales pumnale şi topoare. Armele sunt reprezentate câteodată în mare număr. Prin aceste trăsături caracteristice, marile stele antropomorfe sunt plasate, din punct de vedere al conţinutului, cu toate deosebirile stilistice, într-un anume context: este vorba, înainte de orice, de redarea bărbatului înarmat. Stelele de războinici cu figuri de la sfârşitul mileniului al IV-lea şi de la începutul celui de-al III-lea reprezintă un nou fenomen istoric. Nu se poate determina mai precis, în fiecare caz, dacă la cei înfăţişaţi este vorba concret de anumiţi dece-daţi sau de eroi ori strămoşi importanţi. Este probabil ca în aceste reprezentări să se împletească mai multe aspecte. De alegerea materialului erau asociate şi anumite caracteristici; în cazul pietrei, acestea sunt de pildă duritatea şi se-veritatea, caracterul atemporal şi durabilitatea. Concomitent, aceste elemente reprezintă un indicator al caracterului ierarhic al stăpânirii, de care erau legate aceste statui şi care este asociată cu încrederea, constanţa şi indestructibilita-tea. Stelele trebuie considerate drept primele opere statuare antropomorfe ale Europei. Este greu să se datoreze întâmplării faptul că în a doua jumătate a mileniului al IV-lea se realizează pentru prima dată statuaria de mari proporţii şi în Mesopotamia şi Egipt.

Halebardele de la Melz, Kr. Müritz (Mecklenburg-Vorpommern)

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

I18

44

Printre cele mai remarcabile arme din epoca timpurie a bronzului se numără şi halebarde-le. Ele sunt pumnale cu partea dinspre mâner lată, montate perpendicular pe o coadă mai lungă. Pe de o parte, acestea puteau fi mane-vrate ca o secure; pe de altă parte, cu ajutorul cozii se extindea raza de acţiune a pumnalu-lui, a cărui lamă tăioasă ca un brici provoca răni adânci, cu urmări serioase şi adesea pro-babil mortale. Halebardele sunt concepute spre a ucide oameni.Piesele de la Melz au fost găsite în 1970, în solul umed al unei păşuni, cu prilejul asanării acesteia. La depunere, lamele au fost demon-tate de pe cozi, cele două grupe de bronzuri fiind plasate la doi metri una de cealaltă. Pe baza datelor 14C piesele pot fi plasate în răs-timpul dintre 2100 şi 1950 î. Chr. Ele aparţin unei grupe relativ târzii de halebarde din Po-lonia, Germania Centrală şi Mecklenburg. Cu toate acestea, cele mai timpurii exemplare cunoscute sunt databile încă în prima jumă-tate a mileniului al III-lea î. Chr., nefiind exclus un debut, pentru unele exemplare din Italia de nord, încă în mileniul al IV-lea. Halebarde-

le au fost deci produse timp de circa un mileniu, până când, în cele din urmă, au fost înlocuite de spade.Cele mai multe halebarde au fost depuse în pământ în mod singular sau, în cazuri mai rare, împreună cu alte exemplare, ca ofrandă închinată unor forţe considerate supranaturale. Ca piese de inventar funerar, ele sunt cunoscute doar din puţine regiuni, de pildă în mormintele bronzului timpuriu din sud-estul Spaniei (El Argar, Fuente Alamo), dar şi în morminte aflate în Germania Centrală şi Polonia.Deosebita însemnătate a acestor arme este dovedită şi de reprezentarea unor halebarde pe stela de la Tübingen-Weilheim, înaltă de 4,5 m (fig. 14). Ea a fost descoperită cu puţini ani în urmă, fiind prima sculptură de acest gen la nord de Alpi.

Fig

. 14.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

IDiscul ceresc de la Nebra, Burgenlandkreis (Sachsen-Anhalt)

19

46

Discul de bronz de la Nebra este o descoperire epocală prin reprezentarea, unică în felul ei, a cerului nocturn. El a fost depus la sfârşitul sec. al XVII-lea î. Chr., la trecerea de la epoca timpurie la cea mijlocie a bronzului. În acel mo-ment el se afla de mai multă vreme în folosinţă, motiv pentru care nu se poate preciza momentul când a fost produs. Discul, împreună cu alte obiecte, fusese scos din pământ în anul 1999 de cău-tători clandestini de comori şi se afla spre vânzare pe piaţa ilicită de antichităţi. După situaţii palpitante, descoperirea a fost salvată, în 2002, pentru publicul larg şi pentru ştiinţă. Mărturiile căutătorilor de comori au putut fi confirmate prin cercetări arheologice minuţioase. Obiectele fuseseră depuse printre pie-tre, pe Mittelberg, lângă Nebra. Nu numai obiectele remarcabile în sine, ci şi locul dominant pledează pentru faptul că ne găsim în faţa unei ofrande închi-nate forţelor considerate drept supranaturale.Discul este cea mai veche reprezentare a bolţii cereşti; el a fost modificat de mai multe ori. În prima etapă, imaginea prezenta codificat o regulă de interca-lare, care permitea ca anul solar să fie pus în concordanţă cu anul lunar. Aceas-tă regulă prevede introducerea unei luni suplimentare în cazul în care în prima lună de primăvară nu apare nici o lună nouă lângă Pleiadă, ci o seceră lunară de câteva zile. Într-o a doua etapă, au fost fixate la marginea discului ceresc două benzi curbate, de aur, dintre care una s-a pierdut. În acest fel se puteau marca pe disc datele de 21 iunie şi 21 decembrie. În sfârşit, într-o a treia etapă a fost aplicată pe disc o bandă de aur ceva mai puternic curbată, şi anume o barcă care nu poate fi explicată prin nici o apariţie cerească, ea reprezentând o imagine mitologică, care se găseşte în epoca bronzului şi în multe alte contex-te, de exemplu în cadrul reprezentărilor rupestre scandinave. Împreună cu discul au fost descoperite şi două spade, două topoare, o daltă şi două brăţări spiralice (fig. 15). Obiecte-le sunt produse locale. Acest lucru este valabil şi pentru spade, care permit în acelaşi timp să se recunoască şi influen-ţe din Bazinul Carpatic, unde se regăsesc ofrande contemporane cu o compoziţie asemănătoare.

Fig

. 15.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

IBrâul de tablă de la Hünfeld-Molzbach, Kr. Fulda(Hessen)

20

48

În epoca mijlocie a bronzului, între 1600 şi 1300 î. Chr., multe dintre morminte au fost marcate în teren printr-un tumul. Asemenea morminte tumulare (cunoscute în Europa de Est şi sub numele de curgane) trebuie să fi fost impresionante în peisaj prin monumentalitatea lor. Actualmente se păstrează necropole tumulare de mai mari proporţii doar în câmpii sterpe sau în zone împădurite (fig. 16). În tumulul 8 al cimitirului de la Hünfeld – un tumul relativ mic – s-a găsit înmor-mântată o femeie de aproximativ 20 de ani. Ea purta două ace cu capul în formă de roată, un colan cu capete în formă de spirală dublă, mici inele de tâmplă sau cercei, o apărătoare de braţ şi două brăţări spiralice, precum şi două apărători de picior. Pe îmbrăcăminte erau cusuţi 29 de tutuli din tablă. S-au descoperit şi doi dinţi de animal. Piesele de inventar ne arată că femeia înmormântată benefici-ase de legături la nivel supraregional, deoarece provenienţa unor inele trebuie căutată în Bavaria de Nord. Ceea ce se remarcă în mod cu totul deosebit este însă marele brâu confecţionat din tablă. La margini, el este ornamentat cu două şiruri paralele de mici proeminenţe lucrate prin poansonare. Suplimentar au fost redate în exterior, tot prin tehnica au repoussé, două câmpuri ornamentale con-stituite din romburi şi din şiruri verticale de mici proeminenţe. Prin lungimea lui de 49 de cm, piesa se înscrie printre cele mai mari obiecte executate din tablă, cunoscute în această epocă în Europa Centrală, fiind fără îndoială un accesoriu ieşit din comun. Brâie mari, din tablă de bronz, au fost confecţionate în această perioadă îndeosebi în Austria inferioară şi în Ungaria de vest. Contacte cu acest spaţiu ne indică şi o spadă, găsită într-un mormânt de războinic din necropola de la Molzbach şi care provine probabil dintr-un atelier din vestul Ungariei. Brâul este lucrat în tehnica ciocănirii. Prin ciocănire efectuată cu răbdare, o eboşă a fost transformată treptat într-o bucată de tablă alungită. Piesele de tablă din epoca mijlocie a bronzului sunt în general rare, iar piese mai complicate, cum ar fi coifurile sau vasele par să lipsească cu desăvârşire. Brâul de la Molzbach, precum şi recenta descoperire a unui coif la Piller (Austria) ne îngăduie totuşi presupunerea, că şi în epoca mijlocie a bronzului în atelierele în care se prelucra acest metal, se confecţionau în cantitate sporită şi produse toreutice.

Fig

. 16.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

ICăruciorul cu cazan de la Peckatel, Kr. Schwerin(Mecklenburg-Vorpommern)

21

50

Un cazan din tablă de bronz este aşezat pe un cadru din acelaşi metal, la care sunt montate patru roţi. Cazanul are un diametru la buză de mai bine de 36 cm, fiind ornamentat de jur împrejur cu mai multe şiruri de proeminenţe şi având patru torţi torsionate şi nituite. Roţile cadrului au un diametru de 10 cm. Căruciorul cu cazan fusese depus în sec. al XIII-lea î. Chr. ca piesă de in-ventar, în mormântul unui bărbat. Alături, făcând parte din inventar, s-a găsit şi o brăţară de aur, interpretabilă ca un fel de distincţie legată de rang şi care îl desemna pe defunct drept căpetenie. La mobilierul funerar se adăuga o spadă cu mâner de bronz, introdusă într-o teacă de lemn, un cuţit mare, un topor şi un vârf de săgeată. Spada îl defineşte pe cel decedat drept un bărbat, care ştia folosi armele şi care era capabil să îşi apere, la nevoie şi cu forţa, poziţia lui de conducător în societate. Căruciorul cu cazan reprezintă o piesă unică, însă ideea de a monta vase pe un car era foarte răspândită. Cărucioare similare sunt cunoscute şi în alte zone culturale ale epocii bronzului, de la insulele Danemarcei până la Dunărea de Jos. La Skallerup, pe insula daneză Sjaelland, a fost descoperit un cărucior cu cazan într-un mormânt amenajat foarte asemănător cu cel de la Peckatel. Şi la Skallerup defunctul purta o brăţară de aur, avea o spadă şi un cuţit lung. La Acholshausen, în Franconia Inferioară, inventarul mormântului cu cameră de piatră, la fel de luxos din punct de vedere arhitectonic, era compus dintr-un cărucior ceva mai mic, precum şi din două vârfuri de lance, două cuţite mari şi din două mari falere. Şi în mormântul de la Milavče, în Cehia, defunctul se dovedeşte – datorită spadei şi platoşei de piele cu ferecături de metal – a fi fost un războinic. Cărucioare cu cazan sunt cunoscute şi din Bazinul Carpatic.Semnificaţia acestora a fost judecată deseori prin prisma corelaţiei lor cu sim-bolistica epocii târzii a bronzului, fiind parţial interpretate chiar ca obiecte de cult. Din cunoscutele contexte funerare nu se poate totuşi deduce decât că ele erau proprietatea exclusivă a căpeteniilor. Iată de ce surprinde asemănarea înzestrării morţilor în vederea ultimei lor călătorii, atât în Scandinavia de Sud, cât şi în Boemia. Se aflau aceste cărucioare cu cazan în corelaţie cu anumite ritualuri care le reveneau acestor căpetenii sau reprezentau elemente insolite ale unor servicii de băutură folosite la banchete ? Dilema persistă.

Conul de aur de la Schifferstadt, Kr. Ludwigshafen (Rheinland-Pfalz)

22

52

Conul de aur a fost găsit încă din 1835. Conform relatărilor, el se afla vertical în pământ, pe o placă care, la recuperarea pieselor, s-a rupt în bucăţi. Trei topoare de bronz ar fi fost rezemate de trun-chiul conului, pe borul bombat (fig. 17). Ele îngăduie datarea descoperirii în sec. al XIV-lea sau la începutul celui de-al XIII-lea î. Chr. Conul de aur are o înălţime de 29,6 cm, fiind confecţionat dintr-o singură bucată. Grosimea pere-

ţilor măsoară 0,1-0,25 cm. Greutatea conului de aur este de 350 de grame.Doar două conuri de aur asemănătoare au mai fost găsite în Germania; aces-tora li se adaugă un exemplar de la Avanton lângă Poitiers, în Franţa. Şi ele sunt confecţionate dintr-o singură bucată de tablă, dovedind înalta măiestrie a unora dintre orfevrii epocii bronzului.Ornamentarea constă din proeminenţe şi cercuri, care pot fi identificate, prin comparare, drept o parte importantă a simbolisticii epocii bronzului din Europa Centrală şi de Vest. Motivul decorativ îşi face apariţia la începutul epocii mijlocii a bronzului, cu multă probabilitate în vestul Bazinului Carpatic, bucurându-se de mare trecere până la sfârşitul epocii târzii a bronzului. El se găseşte nu nu-mai pe obiecte de aur, ci şi pe cele de bronz. Deosebit de impresionante sunt marile falere turnate ale epocii târzii a bronzului din Bazinul Carpatic. Funcţia apotropaică a acestui simbol se poate deduce şi din frecventa lui apariţie pe arme, cum ar fi coifurile şi spadele. În general el este interpretat ca simbol solar, găsindu-şi întrebuinţare şi în epoca timpurie a fierului. Unii cercetători recu-nosc în ornamentarea conurilor de aur şi a altor produse toreutice existenţa unor calendare.În ultimul timp s-a impus îndeosebi interpretarea conurilor de aur drept pă-lării de ceremonie, respectiv coroane. Acoperăminte de cap, cu o formă puţin diferită, se găsesc şi în Irlanda; aici au ieşit la iveală între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea şase coroane de aur cu bor, care însă au fost toate topite. Şi în Spania s-au descoperit pălării de aur simple, în formă de calotă. În general este accep-tată părerea că aceste pălării de aur din Europa vestică derivă din prototipuri provenind din spaţiul est-mediteranean. Probabil că aceste pălării de aur sunt o reflectare a ideii coroanei divine din imperiul hitit, opinie exprimată deja la mijlocul secolului al XIX-lea.

Fig

. 17.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

I

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

ICoif din Oder, în apropiere de Szczecin 23

54

Coiful de bronz a fost găsit în 1909, în Oder, în dreptul oraşului Szczecin/Stettin (astăzi în Polonia). Este vorba de un coif simplu, în formă de calotă, cântărind 650 de grame; decoraţia consta din proeminenţe vădind un substrat simbolic; ele erau menite să-i asigure probabil purtătorului coifului protecţia forţelor considerate supranaturale. Niturile mari de la marginea coifului slujeau la fi-xarea căptuşelii de piele şi din alte materiale organice. Coiful a fost fabricat în sec. al XIII-lea sau al XII-lea î. Chr. în nordul Bazinului Carpatic. În ţinuturile Oderului, piesa reprezenta neîndoielnic un obiect de preţ, cu caracter exotic.Coifurile şi alte arme de apărare (cuirase, cnemide, scuturi) şi-au făcut apariţia în Europa Centrală cel mai târziu în sec. al XIII-lea î. Chr. Descoperiri singulare de coifuri din metal ne indică faptul că această categorie de arme era cunos-cută deja înainte de mijlocul mileniului al II-lea î. Chr. sau în jurul acestei date. Coifurile cu creastă, cum ar fi exemplarul de la Biebesheim (fig. 18), sunt reflec-tarea unor modele hitite ale secolului al XV-lea î. Chr.Cuirasarea războinicului reprezintă un nou nivel calitativ. Aprecierea deose-bită acordată acestor piese de armament este un fapt reflectat foarte bine în Iliada. Este îngăduită presupunerea că anumite caracteristici ale armamen-tului defensiv, şi anume folosirea lui de către cei puternici, “individualitatea” pieselor de armament şi legătura lor simbolică cu cel ce le stăpânea, sunt elemente care îşi aveau valabilitatea lor încă din epoca bronzului. Folosirea armelor aducea cu sine o transformare a întregului corp. Purtarea spadelor în cadrul armamentului de metal cerea un antrenament continuu, care marca mişcările şi poziţiile corpului. Imaginea războinicului din epoca bronzului este reconturată de către cercetătorii actuali. Doar cu câţiva ani în urmă, războinicii în armură erau definiţi drept “Pan-European Dandys“ sau drept “Eroii epocii bronzului”. Astăzi opiniile vizează mai degrabă existenţa unor suite formate din tineri războinici, care pregăteau sistematic incursiuni împotriva vecinilor şi care provocau ocazional masacre, chiar de mai mari proporţii, putând în orice caz să terorizeze ani de zile populaţia unor ţinuturi întregi.Cele mai multe coifuri din Europa occidentală şi din părţile apusene ale Euro-pei Centrale, databile în acestă epocă, provin din mediu acvatic. Ele reprezen-tau, probabil, ofrande de mulţumire. După câştigarea unei bătălii, o parte a pradei revenea zeităţii care le-a sortit norocul în război. Scufundarea ofrandei în apă făcea imposibilă reutilizarea acestor arme. Ele rămâneau astfel, în mod irevocabil, proprietatea zeităţii.

55

Fig

. 18.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

IVase de bronz de la Dresden-Dobritz (Sachsen)

24

56

Printre cele mai valoroase obiecte din epoca târzie a bronzului, între 1300 şi 800 î. Chr., se numără vasele de bronz. Ceştile, străchinile şi strecurătorile erau ambutisate dintr-o singură foaie de tablă, după care erau fixate prin nituire torţile late, bandate. Formele acestei vesele de tablă sunt foarte standardizate şi răspândite în toată Europa Centrală. În măsura în care vasele de bronz apar-ţineau unor complexe funerare se dovedeşte că acestea erau în mare majori-tate morminte de bărbaţi; în cele de femei ele erau rareori atestate. În orice caz este vorba de înmormântări ale unor membri ai păturii conducătoare. În Europa Centrală, vasele de bronz pot fi consemnate de-abia la sfârşitul epo-cii mijlocii a bronzului. Atât în spaţiul mediteranean, cât şi în Scandinavia de sud, vesela din acest metal este folosită de altfel mult mai devreme. Descoperirea de la Dresden-Dobritz a ieşit la iveală în 1948 pe teritoriul unei mari aşezări din epoca recentă a bronzului. Ea constă dintr-o mică situlă, o strecurătoare, două polonice şi 14 ceşti. Vasele de metal fuseseră stivuite cu grijă într-un vas mare de lut.Cel puţin o parte a veselei de tablă, ca de ex. ceştile cu ornamente în formă de stea, precum şi situla trebuie să fie produse ale atelierelor din regiunea Carpaţilor şi reprezentau, pe teritoriul de astăzi al Saxoniei, bunuri de valoare. Comparând marele număr de vase existente cu introducerea parcimonioasă a veselei de tablă în ritualul funerar, în care de cele mai multe ori celui decedat nu i se punea decât o ceaşcă (sau chiar numai o strecurătoare), setul luxos de vase din descoperirea de la Dresda iese puternic în evidenţă, fiind vorba în ultimă instanţă de vesela unui serviciu pentru un banchet cu patrusprezece participanţi. Descoperirea de la Dresden-Dobritz poate fi fără ezitare compa-rată şi cu alte ansambluri scoase la lumină în Germania Centrală şi de nord, dar şi cu cele din Scandinavia de sud. Între secolele al XIII-lea şi al IX-lea î. Chr. s-au folosit fără întrerupere – în spaţiul dintre Scandinavia de sud şi Bazinul Carpa-tic – vase de bronz de mare valoare ca ofrande pentru zeităţi. De acest obicei ţin şi consacrările de vase de aur (cum ar fi tezaurul de la Eberswalde), care de altfel nu au fost practic niciodată depuse împreună cu vase de bronz.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

ISpadele de la Hagen-Vorhalle (Nordrhein-Westfalen)

25

58

Spada este cea mai importantă armă a epocii bronzului în Europa. De pe la 1700 î. Chr., ea apare în diferite variante de formă în, practic, toate regiunile Europei. Acest lucru a fost facilitat de tehnicile de turnare perfecţionate, prin care s-a reuşit producerea unor lame mai lungi. Prin adăugarea de cositor la cupru se obţinea nu numai culoarea aurie, strălucitoare, a bronzului, ci se di-minua şi formarea de bule la turnarea metalului lichid. În acest fel, în lamă nu mai apăreau, în procesul răcirii, atât de multe cavităţi (retasuri), care puteau să provoace cu uşurinţă, la lovire, ruperea lamei. Pentru producerea unei spade de bronz, care nici măcar nu atingea o calitate deosebită, s-a calculat că era nevoie, în mileniul al II-lea î. Chr., de aproximativ 20 de zile de lucru. Chiar dacă unele ateliere cu mai mulţi lucrători aveau posibilitatea de a o confecţiona mai rapid, metalurgii trebuiau să satisfacă şi înaltele cerinţe ale purtătorilor acestui tip de armă. De multe ori se pot constata pe lame ştirbituri şi urme de lovituri, care ne arată că spadele fuseseră folosite în luptă şi că ele nu erau doar obiecte de presti-giu. Ele nu erau doar simboluri, ci şi arme periculoase şi adevărate mijloace de constrângere.La poalele aşa-numitului Kaisberg lângă Hagen au fost găsite în 1876 trei spa-de de aproximativ 85 cm lungime şi cu o greutate de 1050 gr. Mânerul consta iniţial din două plăci subţiri, confecţionate din os sau lemn şi fixate prin nituire de limba la mâner din bronz. Lamele spadelor lungi sunt bogat ornamentate (fig. 19). Spade de această formă sunt cunoscute îndeosebi în Europa occi-dentală. Ele se plasează cronologic în sec. al X-lea î. Chr., fiind însă utilizate probabil şi mai târziu.În multe cazuri spadele au ajuns în pământ ca ofrande către forţe imaginare. Deosebit de spectaculoase sunt descoperirile din Bazinul Carpatic conţinând zece sau mai multe spade. Ase-menea descoperiri trebuie să fi fost jertfe de mulţumire con-stând din arme capturate. Scrierea nu era cunoscută în Europa Centrală a epocii bronzului şi în consecinţă nu avem din păcate nici o ştire despre dedicanţi sau zeităţi. O inscripţie dăltuită pe o spadă găsită în apropiere de poarta cu lei a capitalei hitite Hat-tuša, ne relatează: “Atunci când Tuthalija, marele rege, a nimicit ţara Aššuwa, el a închinat aceste spade zeului vremii, stăpânu-lui său“. În spatele numeroaselor consacrări de spade din epoca bronzului central-european, ar putea să se ascundă conflicte militare de mai mici sau de mai mari proporţii. F

ig. 1

9.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

ITezaurul de aur de la Eberswalde, Kr. Barnim (Brandenburg)

26

60

La doar un an după descoperirea unuia dintre cele mai însemnate tezaure de aur ale epocii bronzului din Europa, Carl Schuchhardt îi publica deja monogra-fia. Iată ce relatează în ea: “În după masa zilei de 16 mai 1913 a fost scoasă la Messingwerk lângă Eberswalde o oală de lut cu obiecte de aur, reprezentând cel mai bogat tezaur de aur din Germania, descoperit până acum. Săpându-se fundaţia unei noi case de locuit pentru muncitori, un lucrător a dat cu hârleţul peste o urnă. Ea s-a spart în partea de sus, lăsând să iasă la iveală obiecte de metal galben. Maistrul zidar a intervenit, a ridicat cu totul vasul din pământ şi l-a pus la marginea şanţului. Imediat s-a dat de ştire la birou şi în curând a venit unul din cei doi directori ai uzinei, ducând descoperirea în casă. În ziua următoare, şeful, domnul Aron Hirsch s-a interesat în oraş în vederea primirii unui sfat competent; în trei [iunie], într-o Duminică, el mi-a relatat telefonic episodul, iar în patru, dis-de-dimineaţă, am plecat împreună, cu automobilul, spre Messingwerk. Odată ajunşi, nici nu am apucat bine să luăm loc la o masă goală, când a intrat unul din directorii tineri purtând în mâini şi pe braţe vase de aur, umplute cu o mulţime de obiecte mai mici. El ni le-a pus în faţă, iar noi începuserăm, mirându-ne, să le atingem şi să le luăm în mână, când a intrat un al doilea în cameră, aşezând înaintea noastră o nouă grămăjoară; acest lucru s-a petrecut şi o a treia, şi o a patra oară. În răstimp de câteva minute întreaga masă din faţa noastră era acoperită cu aur. Eu nu mai văzusem aşa ceva şi într-o asemenea cantitate, de la comorile lui Schliemann de la Micene.“ Tezaurul constă din şase vase de aur, trei coliere şi diferite spirale, bare şi sârme cu o greutate totală de 2,6 kg. El trebuie să fi fost îngropat în secolele IX-VIII î. Chr. Este vorba de unul dintre cele mai mari tezaure de aur din epoca bronzului din vestul şi nordul Europei. Descoperiri considerabil mai cuprinzătoare sunt cunoscute îndeosebi din Europa de sud-est. În tezaurul de la Vălčitrăn, din nor-dul Bulgariei, marele kantharos confecţionat din aur gros de 3,5 cm cântăreşte el singur 4,4 kg.Proprietarul fabricii de la Messingwerk, Aron Hirsch, l-a despăgubit pe desco-peritor, conform legii, cu jumătate din valoare, şi anume cu 10 000 de mărci aur, punând întreaga descoperire ca donaţie împăratului Wilhelm al II-lea “la libera lui dispoziţie”. După revoluţie şi după abdicarea împăratului, tezaurul a ajuns în 1918 la Museum für Vor- und Frühgeschichte de la Berlin. Fiind evrei, Aron Hir-sch şi familia lui au trebuit să se refugieze în 1933, din cauza naziştilor, plecând în exil la Londra. Tezaurul de aur de la Eberswalde a fost, asemeni multor altor descoperiri, dus de Armata Roşie în 1945 la Moscova. Actualmente, el se află acolo, în muzeul Puşchin.

EP

OC

A

BR

ON

ZU

LU

IRoţile de bronz de la Stade (Niedersachsen)

27

62

Cele patru roţi de bronz au fost găsite în 1919, în poziţie orizontală, la 40-60 cm adâncime, în nisip de câmpie. Ele au un diametru de 58 cm, lungimea bu-tucului roţii măsurând 36 cm. Fiecare roată cântăreşte aproape 12 kg. În scobi-tura obezii s-au găsit resturi de lemn de stejar, aparţinând probabil suprafeţei de rulare originale, din lemn. Pentru epoca respectivă, roţile sunt realizări tehnice de mare măiestrie. În Eu-ropa de la nord de Alpi nu se întâlnesc înainte de 1500 î. Chr. piese obţinute prin turnări de bronz de mare complexitate. Realizări meştesugăreşti de mare clasă pentru acea epocă sunt lurele şi cărucioarele miniaturale cu cazane (de ex. nr. 21, Peckatel) sau căruciorul solar de la Trundholm din Danemarca. Cu totul remarcabile sunt însă roţile cu spiţe. Pentru aceasta a trebuit construită o formă de turnat complicată, din lut, ceea ce presupunea o mare experienţă. Pe lângă aceasta, bronzul lichid (orice s-ar spune: 12 kg) trebuia ţinut sub control, din punct de vedere pirotehnic, în mod ireproşabil. Demnă de luat în considerare este răspândirea pe spaţii întinse – între sudul Franţei şi nordul Germaniei – a unor roţi foarte asemănătoare. Doar o cerce-tare aprofundată din punct de vedere al tehnicii de producere ar putea da răspuns întrebării referitoare la provenienţa lor dintr-un singur atelier.Roţile erau o ofrandă deosebit de valoroasă. Într-o manieră asemănătoare, ele au fost consacrate unor forţe considerate supranaturale şi în alte părţi, fără piese adiacente. Două roţi sunt cunoscute din descoperirea de la Arcalia (Ro-mânia), care se datează în sec. XIII-XII î. Chr. În Haßloch, Pfalz, patru roţi au fost sparte intenţionat şi îngropate în pământ la un metru adâncime. Doar o singu-ră roată s-a găsit în turbăria de la Coulon (Franţa). Fragmente de roţi de bronz intră uneori şi în compoziţia unor ofrande structurate diferit, în care erau adu-nate obiecte distruse intenţionat, arme, podoabe şi unelte. Numărul roţilor depuse nu permite nici o concluzie privind numărul iniţial de roţi (două sau patru roţi) ale unui singur car. De aceea nu este exclus ca la Stade să fi fost depuse rămăşiţe de la două care. Roţile cu patru spiţe, făcute în întregime din metal, nu puteau purta probabil o sarcină efectivă, ci slujeau eventual unor scopuri de reprezentare sau pentru care mortuare. Cele mai multe roţi fabricate în întregime din metal se plasează cronologic în secolul al IX-lea şi la începu-tul celui de-al VIII-lea î. Chr. O datare 14C a resturilor de lemn de la una din roţile de la Stade a furnizat doar un interval de timp cuprins între 1120 şi 890 î. Chr.

63

Fig

. 20-

21.

Cazanul de la Eberdingen-Hochdorf, Kr. Ludwigsburg (Baden-Württemberg)

EP

OC

A

FI

ER

UL

UI

T28

64

În anul 1978 a fost cercetat prin săpături, la Hochdorf lângă Stuttgart, un mor-mânt princiar din epoca timpurie a fierului, datat între 540 şi 510 î. Chr. Defunc-tul avea o statură impozantă – circa 1,90 m înălţime – şi o constituţie robustă. El era culcat pe o canapea de bronz, acoperită cu blănuri de diferite animale şi înfăşurat într-o pânză roşie şi într-una cadrilată, albastru cu roşu. Încălţămintea pe care o purta, avea podoabe din foiţă de aur (fig. 22); alături s-au găsit şi alte părţi componente ale îmbrăcăminţii. Un colan şi o brăţară, ambele de aur, sunt considerate drept însemne ale puterii. Corespunzător obiceiurilor vremii, fuse-seră depuse în mormânt spre a-l însoţi doar un pumnal şi o garnitură de arc: nu încape nici o îndoială că el posedase în timpul vieţii şi o serie întreagă de alte arme. În mormânt defunctul a fost însă reprezentat ca vânător aristocrat şi, aşa cum o dovedesc cele trei cârlige de undiţă, şi ca pescar. În camera mortuară fusese depus un car de lemn cu ferecături de bronz. Pe el se găsea serviciul de masă, constând din nouă farfurii şi din trei cazane mai mari, toate din bronz. Pe peretele camerei mortuare erau atârnate nouă cornuri de băut, opt mai mici şi unul mai mare. Defunctul este prezentat în calitate de amfitrion. Desigur că numărul de nouă participanţi la ospăţ trebuie avut în vedere doar simbolic. Una dintre cele mai impozante piese din mormânt, cazanul cu o înălţime de 80 cm şi o capacitate de 500 de litri, ne arată aşadar că cel decedat trebuia să organizeze şi banchete de proporţii. Din examinarea resturilor de textile care au rămas lipite de piesele de metal a reieşit că atât carul, cât şi vasele şi uneltele aşezate pe el fuseseră complet învelite; la fel s-a procedat şi cu defunctul şi cu cazanul. De la un anumit moment dat, valoroasele piese de inventar nu mai fuseseră aşadar vizibile pentru cei rămaşi.Pe buza cazanului sunt montaţi trei lei de bronz şi trei torţi cu ataşe mari, în formă de rulouri. Cazanul este un produs al unui atelier din Italia de sud. Unul din lei trebuie să se fi pierdut, fiindcă a fost înlocuit cu o copie celtică. În ase-

menea cazane era amestecat, în Italia de sud, vi-nul cu apa. Cu toate acestea, în cazanul din mor-mântul de la Hochdorf s-a găsit miere, din care se produsese mied. În acelaşi recipient s-a aflat pe de-asupra şi un polonic de aur. Voluminoasele şi impresionantele bunuri de prestigiu din lumea mediteraneană, îndeosebi uriaşele vase şi pre-tenţioasele piese de mobilier, ne arată legăturile la mare distanţă ale acestor potentaţi din secolul al VI-lea î. Chr.

Fig

. 22.

EP

OC

A

FI

ER

UL

UI

TCană de bronz de la Glauberg, Wetteraukreis(Hessen)

29

66

Glauberg este un munte aplatizat, care se vede de departe şi al cărui platou are o suprafaţă de 8 hectare, fiind locuit în mod repetat, din neoliticul recent până în Evul Mediu. În decursul epocii fierului, Glauberg a fost şi fortificat. În anii ‘80 ai secolului trecut s-au întreprins săpături sistematice pentru a docu-menta şi a data sistemele de fortificaţie. La sud de platou s-a reuşit, cu aju-torul fotografiilor aeriene ale şanţurilor circulare, identificarea existenţei unui tumul funerar aplatizat din cauza lucrărilor agricole. În tumul se găseau două morminte, care se datează în secolul al V-lea î. Chr. Mormântul 1 era constituit dintr-o cameră mortuară de lemn, care avea o lestare de piatră drept acoperiş. Camera conţinea mormântul unui bărbat în vârstă de 28-32 de ani, însoţit de armamentul său: o spadă de fier, trei lănci, un arc împreună cu tolba de săgeţi, precum şi un scut de lemn cu un umbo mare de fier. Defunctul purta un colier de aur, gol pe dinăuntru şi bogat ornamentat, precum şi cercei de aur, o brăţa-ră de aur şi un inel de aur.Cea mai luxoasă piesă de inventar era probabil cana de bronz, care din cauza deversorului ei caracteristic este denumită şi cană cu cioc. Ea a fost confecţionată într-un atelier celtic, avându-şi originea în ultimă instanţă în prototipuri etrusce. Cana fusese învelită într-o pânză de in neornamentată. Piesa are o înălţime de 52 cm şi o capacitate de 4,3 l. Nervurile verticale nu conferă cănii doar o stabilitate suplimentară, ci îi subliniază şi forma sveltă, elegantă. Pe partea superioară a torţii fixate pe buză, se găseşte un grup de figuri (fig. 23). În mijloc se odihneşte un bărbat tânăr şezând turceşte. Cea mai mare parte a părului este tunsă, capul fiind doar în faţă împodobit cu o coroană de bucle. Bărbatul poartă o platoşă compozită, din piele, care are un prototip mediteranean. La dreapta şi la stânga lui stau două fiinţe fantastice, probabil sfincşi, care şi-au întors capetele, în aşteptare, către personajul şe-zând. Fiinţele fantastice, care de altfel sunt sălbatice şi periculoase, apar aici ca însoţitoare paşnice ale personajului şezând, căci el este dotat cu calităţi

deosebite, fiind probabil un erou sau un zeu, un stăpân al animalelor. În cană s-au găsit resturi de miere. După cum s-a putut calcula, fuseseră iniţial 2 kg, din care s-a preparat mied. Analizând polenul de flori s-a putut dovedi că mierea provenea din ţinuturi diferite, aflate până la 100 km depărtare. Aceas-ta este o indicaţie preţioasă asupra caracterului supraregional al stăpânirii acestui prinţ celt.

Fig

. 23.

EP

OC

A

FI

ER

UL

UI

TStatuie de prinţ de la Glauberg, Wetteraukreis(Hessen)

30

68

Statuia din gresie roşcată s-a păstrat doar parţial, având actualmente o înălţime de 1,86 m. Iniţial ea fusese ceva mai mare, labele picioarelor fiind actualmente rupte. Personajul reprezentat este un prinţ celt, care poartă o platoşă compo-zită din piele şi in. Cu mâna stângă, el ţine un scut oval cu umbo fusiform, iar pe partea dreaptă poartă o spadă. Mâna dreaptă este plasată pe piept, ceea ce denotă cu siguranţă un gest semnificativ al exercitării puterii. Ca însemne ale acesteia notăm brăţara, inelul şi colierul cu pandantive în formă de muguri. Faţa este dominată de ochii mari, precum şi de mustaţă şi de barbişon. Pe cap poartă o coroană cu frunze, care constă dintr-o bonetă calotiformă strâns fi-xată pe cap, împodobită cu frunze, şi de care sunt fixate două prelungiri mari, în formă de frunză. Şi această coroană cu frunze trebuie înţeleasă ca însemn al puterii. Echipamentul prinţului se regăseşte în mare măsură în mormântul 1: defunctul avea la el de asemenea o spadă şi un scut, purta un inel, o brăţară de aur şi un colier cu pandantive în formă de muguri. Nu s-a găsit totuşi nici o urmă de coroană cu frunze şi platoşă. Statui de piatră în mărime naturală au apărut la nord de Alpi sub influenţa modelelor greceşti şi italice. Statuaria de mari dimensiuni nu s-a putut însă impune în mod durabil ca mijloc de reprezentare a puterii.Sculptura se găsea culcată, împreună cu fragmente din alte trei statui, într-un şanţ aflat în legătură cu şanţul circular al tumulului. Statuile trebuie să fi fost iniţial înălţate în imediata apropiere a movilei funerare. Aceasta era doar o parte a unui monument funerar grandios, care domina peisajul, fiind plasat la poalele de sud ale înălţimii Glauberg şi vizibil până la mari distanţe. Tumulul era înconjurat de un şanţ lat de aproximativ 10 m şi adânc de 2-3 m, dar care era întrerupt pe o porţiune lată de 10 m. De ambele părţi ale acestor întreru-peri şanţul fusese continuat pe o distanţă de 350 m spre sud-est. În acest fel spre tumul ducea un drum pentru procesiuni, mărginit pe ambele părţi de câte un şanţ lat de 6,7 m şi adânc de 2,8 m. Aceste lungi şanţuri făceau şi ele parte dintr-un sistem mult mai mare de şanţ şi val, care, la poalele de sud ale înălţimii Glauberg, îngloba un teren de aproximativ 1,5 km2. El separa zona sa-cră pe care se afla tumulul funerar de spaţiul vieţii cotidiene, profane. În aceas-tă incintă sfântă principii defuncţi erau fără îndoială adoraţi ca eroi.

EP

OC

A

FI

ER

UL

UI

TStrachină de la Kleinaspergle lângă Asperg, Kr. Ludwigsburg (Baden-Württemberg)

31

70

Kleinaspergle este un tumul funerar care are şi astăzi o înălţime de 7,6 m şi al cărui diametru măsoară 60 m. El era înconjurat de un şanţ de 1,2 m adân-cime şi 2,5 m lăţime. Tumulul se află la o distanţă de aproximativ 10 km de Hohenasperg, unde se presupune existenţa unui sediu princiar celtic. Tumulul funerar a fost cercetat deja la 1879 într-o manieră cu totul aparte. Conducă-torul săpăturilor a executat, aşadar, o galerie înspre centrul tumulului, unde a găsit într-adevăr înmormântarea centrală, jefuită încă în Evul Mediu. La vest de aceasta, a fost însă descoperită, într-un mormânt secundar, o înmormântare nederanjată, datând de la mijlocul sec. al V-lea î. Chr.Dintre piesele de inventar ale acestui mormânt făceau parte, alături de unele podoabe, îndeosebi vase de băut. Este vorba de o cană cu cioc, din bronz, şi de o situlă de bronz, produse în mediu celtic. Două cornuri de băut, din care s-au păstrat doar ferecăturile de metal de la capete, reprezintă de asemenea elemente ale stilului de a bea al celţilor. Din Etruria provine în schimb un stam-nos de bronz în care se păstra vinul.Cu totul remarcabile sunt două străchini de lut greceşti, fabricate într-un ateli-er din Atena. Una din ele este ornamentată cu figuri. Imaginea din interior ne arată o femeie întoarsă spre dreapta şi ţinând o faclă în faţa unui altar. Se poate presupune că este o preoteasă. Pe baza unor detalii picturale, această strachi-nă poate fi atribuită unui anume artist grec, de la care se păstrează şi o întrea-gă serie de alte vase de băut pictate. Cele două străchini de la Kleinaspergle au fost sparte încă în antichitate, probabil cu ocazia unui ospăţ. Fiind produse de import valoroase, care nu puteau fi înlocuite uşor, ele au fost reparate în epoca celtică. Pentru aceasta au fost făcute mici găuri la marginea spărturii străchinii şi a ciobului, fixându-le cu clame de bronz. Porţiunile rupte şi găurile au fost ulterior acoperite cu foiţă de aur, ceea ce subliniază în plus marea valoare pe care o reprezentau străchinile pentru proprietarul lor.

EP

OC

A

FI

ER

UL

UI

TColan de argint de la Trichtingen, Kr. Rottweil (Baden-Württemberg)

32

72

Dintre cele mai impresionante, dar şi dintre cele mai enigmatice descoperiri din epoca recentă a fierului face parte şi colanul oval cu extremităţile în formă de cap de taur. Cele două diametre ale sale măsoară 29, respectiv 25 cm, cola-nul având o greutate de aproape 7 kg. Piesa constă dintr-un miez de fier forjat pe care au fost lipite 16 benzi de argint. Pe partea interioară au fost aplicate la cald 2 benzi de argint mai late ornamentate cu triunghiuri, iar pe părţile exterioare diferite benzi mai înguste cu motive poansonate. La extremităţile colanului au fost glisate două manşete, sub care au fost, la urmă, introduse cele două capete de taur turnate. Ambele manşete imită forma unui torques, a unui colan celtic. Taurii poartă aşadar, şi ei, un torques. Acest lucru merită atenţie, căci nu este vorba de o simplă piesă de podoabă, ci de un însemn al eroului sau războinicului celt. Conform relatării lui Titus Livius, consulul roman Scipio Nasica a luat ca pradă în anul 191 î. Chr., printre altele, 1471 de colane de aur de la tribul celtic al boiilor. Torquesul a evoluat mai târziu la romani până la a deveni ordin militar.Colanul de la Trichtingen nu a fost cu siguranţă produs în vreun atelier celtic din sudul Germaniei. Pe baza particularităţilor sale stilistice este general ac-ceptată ideea provenienţei lui dintr-un atelier de la Dunărea de Jos, unde erau bine cunoscute lucrături în argint greceşti şi iraniene, care influenţau meşte-şugul tracic local. Perioada în care a fost realizat colanul este controversată: o parte a cercetătorilor înclină spre sec. al IV-lea î. Chr., în vreme ce de regulă este acceptat sec. al II-lea ca perioadă probabilă a producerii piesei. Colanul de argint a fost găsit în 1928 în cadrul unor lucrări de asanare, la 60 cm adâncime şi trebuie să fi fost depus într-un mediu, pe atunci, umed. Din păcate nu se pot obţine nici un fel de informaţii suplimentare despre locul depunerii piesei. Cu mare probabilitate este vorba totuşi de un torques-ofrandă pentru o zeitate celtică. Nu ar fi exclus ca acest colan greu să fi fost realizat ca ofrandă onorifică, în sine. A mai fost examinată şi posibilitatea ca el să fi împodobit într-un sanctuar statuia de lemn a unei zeităţi celtice.

EP

OC

A

FI

ER

UL

UI

TMonede celtice de aur de la Mardorf, Kr. Marburg-Biedenkopf (Hessen)

33

74

La sud de localitatea Mardorf au fost găsite în repetate rânduri, pe o pantă purtând promiţătorul nume “Goldberg“ (Muntele de aur), monede izolate de aur. Tot acolo a ieşit în 1880 la lumina zilei un tezaur, care trebuie să fi conţi-nut fără îndoială vreo 200 de monede de aur celtice; acestea au fost în marea lor majoritate revândute de locuitorii din sat, care au participat cu mult zel la dezgroparea tezaurului. La muzeu au ajuns în cele din urmă 20 de monede de aur şi patru de argint. Primele monede descoperite la nord de Alpi sunt, în esenţă, imitaţii după monede greceşti, iar mai târziu romane. Cele mai vechi monede celtice aveau drept model stateri de aur de la Filip al II-lea al Macedoniei, respectiv de la Alexandru cel Mare. Spre deosebire de acestea, pe monedele celtice lipsesc de fapt legendele. Baterea monedelor era puternic regionalizată, iar piesele aveau de cele mai multe ori o circulaţie restrânsă, limitându-se la teritoriul fie-cărui trib în parte. Pe lângă aceasta trebuie precizat că monedele nu posedau o funcţie universală de plată, comparabilă cu cea a banilor noştri de azi.Staterii adânciţi, în formă de cupă, reprezentaţi şi în des-coperirea de la Mardorf, sunt creaţii celtice proprii, datate în sec. I î. Chr. Ei sunt numiţi şi “Regenbogenschüsselchen“. Conform credinţelor populare, ele au luat naştere prin în-tâlnirea curcubeului cu pământul (într-adevăr ele ieşiseră la iveală, fiind spălate de ploaie). Unele piese de la Mardorf sunt “stateri cu cap de pasăre“ (fig. 24). Pe avers sunt repre-zentate capul de pasăre cu ciocul încovoiat, iar la marginea monedei o coroană, în vreme ce pe revers apare un torques cu cinci mici sfere. Alte monede sunt staterii cu triskelen (fig. 24), cu cele trei vrejuri, pe avers şi cu un torques pe revers.Nu se poate lămuri definitiv din ce motive au fost îngro-pate monedele de aur în acest loc. Doar la 80 m de locul descoperirii se găseşte un izvor (al râului Idsborn), care ar putea face plauzibilă o interpretare ca jertfă. Această expli-caţie este acceptată şi pentru un întreg şir de tezaure ana-loage, în care alături de monede se află câteodată şi colane (torquesuri) de aur.

Fig

. 24.

EP

OC

A

FI

ER

UL

UI

TStatui de zei de la Braak, Kr. Ostholstein (Schleswig-Holstein)

34

76

Spre deosebire de zona Mării Mediterane, la nordul Alpilor statuile de piatră au rămas mai degrabă o excepţie în epoca fierului preromană. Eroii şi zeii au fost totuşi reprezentaţi iconografic. În zonele sacre erau expuse figuri de zei, din lemn, care de obicei trebuie să fi fost îmbrăcate cu veşminte frumoase şi împodobite cu coroane de plante. În mod izolat ne este relatat că statuile purtau şi podoabe de metal. Asemenea statui de lemn s-au păstrat doar în condiţii favorabile de conservare, de ex. în mlaştini. Ele existau însă, fireşte, şi în dumbrăvile sfinte, şi în alte zone uscate. Cele două statui de la Braak au fost lucrate din trunchiuri ramificate de stejar. Figura masculină are la ora actuală o înălţime de 2,75, iar cea de femeie 2,3 m. Capetele sunt lucrate cu grijă, femeia purtând un coc. Elementele sexuale ale celor două statui sunt clar redate. Copacii din care au fost lucrate sculpturile au fost tăiaţi la începutul sec. al IV-lea î. Chr. Cele două opere sculpturale erau amplasate pe malul unui lac deschis sau la marginea mlaştinii Aukamp, unde au fost de altfel găsite în 1946. În asemenea zone se aflau destul de des locuri de cult de proporţii reduse, dar şi mai mari, unde puteau fi depuse ofrande. Adesea sunt atestate colane şi ace. Nici o des-coperire de acest gen nu a ieşit însă la iveală în cazul statuilor de la Braak. Nu este sigur – deşi absolut posibil – nici faptul că ele vor fi fost împodobite cu textile.Încă din epoca bronzului avem atestate în sudul Germaniei asemenea lucrări simple, din lemn. Zeii de la Braak sunt cei mai vechi şi deocamdată cei mai mari stâlpi de lemn antropomorfi din Germania de nord. Statui simple din lemn se găsesc şi în sanctuare germanice recente, cum ar fi cel de la Oberdorla în Tu-ringia. Izvoarele scrise ale Evului Mediu timpuriu ne relatează că asemenea imagini de cult au fost distruse în cursul misionării. Astfel Carol cel Mare a dat dispoziţie ca în cursul creştinării forţate a saxonilor, în anul 772, să fie distrus Irminsul, imaginea lor de cult.

Masca unui coif de călăreţ de la Kalkriese, Ldkr. Osnabrück (Niedersachsen)

EP

OC

A

RO

MA

NĂ

35

78

Cu puţini ani în urmă a fost identificat la Kalkriese acel loc unde, în anul 9 d. Chr., generalul roman P. Quinctilius Varus, împreună cu trei legiuni, trei unităţi de cavalerie şi trei de infanterie, a căzut într-o ambuscadă a războinicilor ger-manici aflaţi sub conducerea lui Arminius. Cu acea ocazie au fost ucişi cei mai mulţi dintre cei circa 20 000 de legionari romani. Era o înfrângere traumatică pentru Imperiul Roman, care a dus la abandonarea castrelor de pe Lippe şi a planurilor sistematice de cucerire a Germaniei până la Elba. Revolta a venit pe neaşteptate. Arminius era cetăţean roman cu rangul de cavaler şi se bucura de încrederea lui Varus. Pentru o clipă Imperiul fusese zguduit. Celebră rămâ-ne exclamaţia lui Augustus: “Quintili Vare, legiones redde!“ (Quinctilius Varus, redă-mi legiunile!). Identificarea câmpului de bătălie în zona Kalkriese a fost propusă încă în se-colul al XIX-lea de către Theodor Mommsen. Prin utilizarea unor detectoare de metal au fost descoperite începând din anii ‘80 ai secolului al XX-lea nu-meroase piese de metal din dotarea soldaţilor romani. De cele mai multe ori este vorba de mici obiecte care le-au scăpat germanilor învingători la jefuirea cadavrelor.Masca de la Kalkriese, cu o înălţime de 17 cm şi o lăţime de 16 cm făcea parte iniţial din coiful unui călăreţ roman. Ea constă dintr-un suport de fier, pe a că-rui suprafaţă a fost fixată o foaie de argint. Această parte preţioasă, de argint, a fost tăiată în grabă, după luptă, de către un jefuitor germanic. Asemenea coi-furi cu mască nu erau utilizate doar la parade. O grupă de călăreţi care purtau astfel de coifuri cu reprezentări ale feţei, trebuie să fi fost în luptă un tablou care stârnea groază. Arminius a fost sărbătorit acum 100 de ani, cu ocazia aniversării a 1900 de ani de la bătalie, drept eliberatorul germanilor de sub “dominaţia străină romană”. În acea vreme, evenimentul a fost interpretat în sensul unui mit de fundare a Germaniei, un stat întemeiat la 1871 şi aflat la începuturile lui. Anul comemo-rativ 2009 aducea în prim plan alte puncte de vedere. Arminius şi luptătorii lui au fost interpretaţi prin prisma sistemului germanic de clientelă militară. Şefii acestor suite trebuiau să-şi răsplătească însoţitorii cu daruri şi prestări legate de întreţinere. Cu cât mai mare era suita, cu atât mai mari erau cheltuielile pe care trebuia să le suporte conducătorul pentru a-şi întreţine armata particu-lară. Pentru aşa ceva însă economia germanică nu putea pune la dispoziţie mijloacele necesare. Iată de ce suitele trebuiau să-şi procure de la alţii cele necesare: era o economie de pradă, care putea fi menţinută în stare de funcţi-onare doar prin incursiuni de jaf.

Monumentul funerar de la Xanten, Kr. Wesel(Nordrhein-Westfalen)

EP

OC

A

RO

MA

NĂ

36

80

Monumentul funerar al centurionului Marcus Caelius, cu o înăţime de 1,27 m, reprezintă o importantă mărturie contemporană referitoare la bătălia lui Va-rus. Monumentul era cunoscut încă din secolul al XVII-lea, fiind ilustrat pentru prima dată în 1638.Tradusă, inscripţia sună astfel: “Lui Marcus Caelius, fiului lui Titus din tribul Le-monia din Bononia [astăzi Bologna], centurion al legiunii a XIIX-a, în vârstă de 53 de ani şi jumătate. El a căzut în războiul lui Varus. Şi oasele [liberţilor] vor putea fi înmormântate aici. Publius Caelius, fiul lui Titus, din tribul Lemonia, fratele [său], a făcut [monumentul].” Este vorba probabil de un mormânt gol, un aşa numit cenotaf, căci posibilitatea de a fi adus rămăşiţele pământeşti ale lui Marcus Caelius de la locul bătăliei de pe Rinul inferior, este foarte redusă.Relieful ni-l arată pe Marcus Caelius în centrul câmpului iconografic. La dreap-ta şi la stânga lui sunt reprezentate busturile a doi sclavi eliberaţi de el. Marcus Caelius poartă o platoşă care este bordată la braţe şi la marginea de jos cu mai multe şiruri de limbi din piele. Pe umărul stâng este drapată mantaua. Bas-tonul (vitis) din mâna dreaptă este, la fel ca mantaua şi platoşa, un însemn al rangului de centurion. Bastonul reprezenta autoritatea sa în materie de disci-plină şi slujea la pedepsele corporale aplicate soldaţilor. Marcus Caelius poartă pe platoşă decoraţiile sale militare şi anume cele două colane (torques) şi mai multe ordine concepute figurativ, precum şi două brăţări late. Marcus Caelius este primul militar din Germania al cărui nume este cunoscut, şi anume pe baza unei pietre de mormânt. Chiar dacă datele de pe monumen-tul său funerar sunt relativ sumare, avem de-a face cu unul dintre zecile de mii de soldaţi căzuţi, care este individualizat şi scos, cu valenţă de exemplu, din anonimat. Felul în care a murit Marcus Caelius, nu se va mai putea lămuri vreodată. Probabil a făcut parte dintre acei tribuni şi centurioni de prim rang executaţi de germani după bătălie. Când cu şase ani mai târziu Germanicus a vizitat cu trupele lui câmpul de luptă, urmele confruntării militare erau încă pretutindeni vizibile: resturile valului de apărare, arme distruse şi schelete de cai. De copaci erau ţintuite cranii ale soldaţilor romani omorâţi. Germanicus a dispus ca rămăşiţele romanilor ucişi în bătălia lui Varus să fie îngropate sub un tumul funerar.

Mască de bronz de la o fântână din Treuchtlingen-Schambach, Ldkr. Weißenburg-Gunzenhausen (Bayern)

EP

OC

A

RO

MA

NĂ

37

82

Organizarea economică a provinciilor romane se baza în mod considerabil pe latifundii, care erau exploatate de particulari, fiind în ultimă instanţă dirijate de stat. Administraţia financiară conducea cel puţin exploatarea economică a provinciilor prin arendarea şi vânzarea pământului proprietate de stat. Ferme-le ţărăneşti izolate aveau adesea o arhitectură surprinzătoare, fiind înzestrate cu amenajări rafinate şi luxoase. Ele rămân totuşi, în primul rând, unităţi funci-are de producţie. Fermele izolate, pentru care s-a încetăţenit termenul de villa rustica reprezentau baza unei folosiri intensive a resurselor în agricultură. Pe primul loc stăteau cultivarea pământului şi creşterea vitelor. De diversitatea producţiei în villae rusticae puteau ţine şi produsele sectorului meşteşugă-resc, găsindu-se de pildă dovezi pentru prelucrarea fierului, arderea varului sau producerea sticlei.Fiecare villa era dotată şi cu o construcţie destinată băilor; ele erau parţial integrate în casa de locuit propriu-zisă. Un accesoriu absolut remarcabil este masca de fântână, din bronz, cu o înălţime de 17,3 cm, provenind dintr-o villa rustica de la Treuchtlingen-Schambach şi care se datează în sec. II-III d. Chr. Ea îl reprezintă pe zeul mării, Oceanus. Această zeitate, cunoscută încă din pan-teonul grec, era considerată ca fiind originea tuturor lucrurilor. În el îşi aveau sorgintea mările, râurile, izvoarele şi fântânile. O asemenea mască de fântână, astăzi poate cea mai vestită, este Bocca della Verità din Biserica Santa Maria in Cosmedin de la Roma, unde mii de turişti îşi introduc mâna în gura măştii ca mărturie a dragostei lor de adevăr.Din gura măştii de la Schambach curgea apa de fântână, care scălda şi cei doi peşti aflaţi în colţurile gurii. În buclele de păr zburlite şi în barba lui Oceanus sunt agăţate scoici şi melci. La tâmple pot fi recunoscuţi doi delfini, iar pe obraji, de asemenea, animale care nu le erau cunoscute oamenilor din Treu-chtlingen din proprie percepţie, dar care le erau familiare, fiind un răspândit simbol aducător de noroc în antichitate. Masca de fântână fusese iniţial strălu-citoare ca aurul. Inserarea de argint şi de cupru cu licăriri roşii, conferă măştii un colorit neobişnuit şi o vioiciune suplimentară. Însoţită de apa curgândă, masca de fântână, făurită din metal, trebuie să fi oferit în lumina soarelui o privelişte splendidă.

Pahar de sticlă de la Köln-Braunsfeld (Nordrhein-Westfalen)

EP

OC

A

RO

MA

NĂ

38

84

Sticla a fost produsă în regiunile mediteraneene încă din epoca bronzului, fi-ind cunoscută, sub formă de mărgele, şi la nord de Alpi. În epoca celtică, măr-gelele de sticlă colorată erau preţuite ca amulete protejând împotriva vătămă-rilor. Vasele rămâneau, ca produse de lux de cel mai înalt nivel, extrem de rare; un exemplu ar fi o mică cupă dintr-un mormânt de la Ihringen, datat în epoca timpurie a fierului.Vase de sticlă au fost turnate, începând din sec. al VIII-lea î. Chr., în forme de lut. Inventarea pipei de suflat sticla în sec. I î. Chr., probabil într-un atelier din Ierusalim, a revoluţionat producerea sticlăriei. Cu ajutorul acestui instrument, timpul de producţie a fost considerabil scurtat, în aşa fel încât numărul exem-plarelor produse a putut fi vizibil mărit. Sticlăria şi-a făcut astfel intrarea şi în viaţa cotidiană a unor straturi mai largi ale populaţiei. În cadrul Imperiului Ro-man au luat naştere, în ritm alert, în Italia, dar şi în provincii, centre de fabricare a sticlei. La nord de limes, în afara graniţelor romane imperiale, produsele de sticlărie au rămas totuşi în continuare bunuri de lux, alese, pe care le găsim doar în mormintele unor persoane cu rol conducător în societate. În Köln-ul roman exista o producţie de sticlă calitativ superioară, cunoscută până departe. Printre realizările ei de excepţie se numără paharul de sticlă de la Köln-Braunsfeld. El a fost găsit în 1960, într-un cimitir familial al unei ferme (villa rustica) lângă un sarcofag de piatră, datându-se în prima jumătate a sec. al IV-lea d. Chr. Într-o manieră diferită de cea a majorităţii paharelor romane, piesa de faţă a fost turnată probabil într-o formă, suprafaţa vasului fiind ulterior adâncită prin şlefuire, procedeu prin care atât inscripţia, cât şi decorul reticular ieşeau plastic, în relief. Din cauza riscurilor apreciabile întâmpinate la execuţie, aceste pahare se numără printre cele mai preţioase produse ale aşa-numiţilor diatre-tarii, a tăietorilor în sticlă romani. Asemenea diatrete au fost produse la sfârşi-tul celui de-al III-lea şi în cel de-al IV-lea secol d. Chr. Până în momentul de faţă sunt cunoscute doar aproximativ 60 de exemplare de asemenea pahare.Inscripţia grecească de pe marginea vasului este o chemare adresată proprie-tarului: ПIE ZHCAIC KAΛΩC AEI (Bea, trăieşte frumos, necontenit). Inscripţia de pe un foarte asemănător pahar de tip diatreta de la Novara, din nordul Italiei, suna: BIBE VIVAS MULTIS ANNIS (Bea, să trăieşti mulţi ani).

Cupa de sticlă de la Augsburg (Bayern)

EP

OC

A

RO

MA

NĂ

39

86

Cupa de sticlă, cu un diametru de 20 cm, a fost descoperită de-abia în anul 2000, în cadrul săpăturilor de la Augsburg. Ea a ajuns în jurul anului 350 d. Chr., împreună cu o duzină de pahare de sticlă neornamentate, în latrina unei clădiri de piatră. Scena reprezentată a fost gravată în sticlă, pe dosul vasului, cu ajutorul unui ştihel foarte ascuţit şi dur, cu mâna liberă. Această tehnică cerea o anumită măiestrie, însă cu toate acestea figurile de pe cupa de la Augsburg ne apar întrucâtva stângace. Nici şarpele nu se încolăceşte în jurul pomului cunoaş-terii, acesta având un trunchi mult prea gros. Cu toate acestea, reprezentarea este deosebit de importantă, fiind vorba de una dintre cele mai vechi redări cunoscute ale lui Adam şi a Evei în Rai, la pomul cunoaşterii: “Şi femeia a văzut că pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la vedere şi că e de dorit spre câştigarea priceperii. Şi a luat din roada lui şi a mâncat; şi i-a dat şi bărba-tului ei, care era cu ea, şi el a mâncat. Atunci amândurora li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri”. (1 Moise, 3,6-7). Adam şi Eva au gustat deja din măr, căci Eva îşi ţine ceva, în faţa zonei pu-biene, care ar putea fi foarte bine o frunză de smochin. Compoziţia scenei, reprezentându-l pe Adam la stânga şi pe Eva la dreapta pomului cunoaşterii îşi are originea într-o imagine de la Roma, din sec. al III-lea d. Chr., care a de-venit în scurtă vreme canonică. Ea se regăseşte în perioade mai târzii, chiar şi în numeroasele reprezentări ale căderii în păcat datorate lui Lucas Cranach. Inscripţia de la marginea cupei de sticlă ne transmite un mesaj dublu, el su-nând: "VIVAS IN DEO P(ie) Z(eses)". Aceasta se poate traduce în două feluri. Pe de o parte: “trăieşte în Dumnezeu, în chip evlavios şi vei trăi”, dacă derivăm "P" din latinescul pius (evlavios). Pe de altă parte se poate traduce “trăieşte în Dumnezeu, bea şi vei trăi”, şi anume dacă derivăm "P" din grecescul pinein (a bea). Nu ne vedem nevoiţi să ne hotărîm pentru vreuna din variante, căci po-sesorul antic ştia desigur să aprecieze dublul sens al jocului de cuvinte. Foarte asemănătoare este de altfel şi exprimarea de pe o cupă de sticlă similară de la Köln, reprezentând tot căderea în păcat: "Gaudias in Deo Pie Z(eses)": Bucură-te întru Dumnezeu, bea şi trăieşte. Ambele cupe provin probabil din acelaşi atelier de la Köln, în care au fost pro-duse şi cupe cu motive mitologice păgâne, cum ar fi Apollo şi Diana sau Di-onysos şi Pan, adaptându-se poate diferiţilor clienţi. Din acest motiv cupele cu Adam şi Eva nu sunt, desigur, instrumente liturgice, ci cupe de băut care ţineau de un stil de viaţă elevat.

Mormântul de la Hassleben, Kr. Sömmerda(Thüringen)

EP

OC

A

RO

MA

NĂ

40

88

Morminte deosebit de bogate sunt în Germania mai degrabă o raritate. Cu atât mai demn de remarcat este deci un mormânt cu un inventar funerar re-marcabil de fastuos, descoperit în anul 1913 la Hassleben (Thüringen). Este vorba de un mormânt de inhumaţie, dintr-o perioadă în care defuncţii sunt de obicei incineraţi, iar rămăşiţele lor depuse în vase de lut. Obiectele aflate în mormânt nu au fost produse, în cea mai mare parte a lor, în ateliere germa-nice, ci provin din Imperiul Roman. Produse de import romane se găsesc în număr considerabil şi în alte morminte din Turingia. Elementul aparte oferit de piesele de inventar ale mormântului de la Hassleben constă în cantitatea apreciabilă şi în remarcabila lor calitate.Admirabile sunt cele două agrafe vestimentare masive, din aur (fibule) şi inelul de aur. Alături se găseau un colan masiv din aur, un şirag de mărgele de sti-clă, pandantive din aur în formă de secure şi monede de aur romane găurite, precum şi un şirag de chihlimbar. Pe amândoi umerii defunctei era plasată câte o fibulă cu disc cu incrustaţii de chihlimbar şi o fibulă de argint. Un ac cu almandină montată provine de la podoabele de cap (fig. 25). Mai trebuie amintite un pieptene şi un fus, ambele de os. În sfârşit, într-o casetă de bijuterii se găseau un şirag de chihlimbar şi un şperaclu. Alături de podoabe, din mobi-lierul funerar făcea parte şi veselă de masă: o serie de farfurii de bronz şi vase romane, dar şi un polonic de argint cu strecurătoare pentru vin, un vas de sti-clă şi diferite vase romane de lut. Acestora li se potrivesc ofrandele de mâncare deosebite: un purcel de lapte şi o ştiucă, resturi de oaie sau capră şi de cerb. Depunerea în mormânt s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al III-lea d. Chr., în gura distinsei doamne aflându-se un aureus al împăratului Gallie-nus (253/260-268), obicei care conform concepţiei antice reprezenta obolul lui Charon, cel care îi conducea pe morţi în infern. Moneda de aur ar putea să provină din plata soldelor pentru mercenarii germanici din armata romană. Bogatul inventar funerar ar putea fi însă şi rezultatul foarte direct al unuia din atacurile germanice asupra Imperiului Roman în anii 259 şi 260.Părţi din pradă, pierdute de germanici la trecerea Rinului sau aduse ca ofrandă de ei şi care au fost dragate din Rin în ultimii ani, ne arată enormul potenţial al acestor incursiuni de pradă şi influenţa considerabilă pe care trebuie să o fi avut asupra economiei interne germanice. În orice caz prăzile recuperate din Rin întrec, chiar şi numai cantitativ, piesele de inventar constând din vase de metal ale tuturor mormintelor princiare germanice, luate împreună.

89

Fig

. 25.

Un scaun de lux din lemn de la Fallward lângă Wremen, Ldkr. Cuxhaven(Niedersachsen)

EP

OC

A

RO

MA

NĂ

41

90

O descoperire unică în felul ei o reprezintă jilţul înalt de 65 cm, executat dintr-un butuc scobit, de anin. S-a pierdut doar partea propriu-zisă pe care se şedea şi care fusese probabil făcută din stofă sau piele. Spătarul este împărţit în mai multe câmpuri ornamentate cu incrustaţii. Predominante sunt motivele de benzi împletite şi meandrele. Pe partea din faţă a scaunului se întâlnesc îndeo-sebi ornamente unghiulare îmbinate. Decoraţia jilţului de lux reflectă influenţa decorului incizat, caracteristic lucrăturii în metal romane. De jilţul de lux ţine şi un scăunel pentru picioare, de asemenea bogat ornamentat, care poartă sem-nificativa inscripţie cu rune "skamella" (scăunel). Asemenea mobile de şezut au fost folosite în Scandinavia atât în Evul Mediu, cât şi în epoca modernă timpurie. Pe un asemenea scaun şedea stăpânul casei, în vreme ce toţi ceilalţi care trăiau sub acelaşi acoperiş trebuiau să se aşeze pe locuri mai modeste. Scaunul a fost găsit într-un mormânt databil în primul sfert al sec. al V-lea d. Chr. Ca sicriu slujea o pirogă din lemn de stejar. Alte piese de inventar erau o masă de jugastru, o cupă de paltin şi un vas aviform din lemn de anin. Descope-ririle ne arată ce cantitate apreciabilă de mobilă, vase, unelte etc., confecţiona-te din lemn, trebuie să fi existat odinioară şi cât de izolate sunt cazurile în care ele ne parvin pe cale arheologică, datorită unor condiţii deosebit de favorabile de păstrare.Ferecăturile de metal ale unei centuri militare romane, cu decorul caracteristic, imitând motive excizate (fig. 26), ni-l indică pe defunct ca ofiţer roman. Înce-pând cu secolul al III-lea germanicii puteau face carieră în armata romană. În sec. al V-lea, unii din ei au urcat până la cele mai înalte trepte ale funcţiilor de stat. Vandalul Stilicho a devenit de pildă chiar magister militum, intrând prin căsătorie în familia imperială.Cel înmormântat la Fallward a fost probabil staţionat, în calitatea lui de ofiţer în armata romană, în Gallia de nord. El îşi sporise prestigiul social prin servi-ciul militar, consolidându-şi economic şi poziţia lui socială, nu în ultimul rând prin primirea soldei. Familiarizându-se treptat cu stilul roman de viaţă, ca şi mulţi alţi ofiţeri de origine germanică, el trebuie să fi contribuit la răspândirea tehnicilor şi acumulărilor de cunoş-tinţe romane şi astfel la “romanizarea” chiar şi a acèlor ţinuturi aflate departe de sfera domina-ţiei romane.

91

Fig

. 26.

Pectoral din mormântul princiar de la Wolfsheim, Kr. Mainz-Bingen(Rheinland-Pfalz)

EV

UL

M

ED

IU

TI

MP

UR

IU

42

92

Pectoralul prezentat face parte dintr-un inventar de mormânt descoperit încă la 1870, dar care din păcate nu a fost documentat cu acribia dorită. Printre celelalte piese de inventar se numără o mărgea de chihlimbar, o monedă de aur de la împăratul Valens (364-378), o fibulă de aur şi două catarame de aur. Brăţara de aur găsită trebuie interpretată ca însemn al unui prinţ germanic. O serie de alte obiecte nu s-a mai păstrat. Mormântul se datează însă în perioada dintre 410 şi 440 d. Chr.Pectoralul este decorat pe partea din faţă cu cinci rânduri de inserţii de alman-dine. Pe dosul lui (fig. 27) se găseşte o inscripţie în limba persană: Ardaxšīr, care poate fi pusă în legătură cu Ardashir I (mort la 241). Placa dreptunghiulară a fost multă vreme interpretată drept parte a unei încheietori de centură. În timpul din urmă a putut fi însă demonstrat că ea a fost o parte a unei brăţări persane, de tip manşetă (fig. 28). Ulterior i-a fost ataşat plăcii un pandantiv în formă de inimă, fiind purtată apoi desigur ca podoabă de gât. În această peri-oadă garnitura dreptunghiulară era deja o antichitate.M. Schmauder a schiţat o biografie ipotetică a defunctului: “Provenind dintr-o familie de frunte a păturii germanice superioare – dintr-o aşa-numită stirps regia – din zona Dunării de mijloc (fibula indică această regiune), războinicul de la Wolfsheim a luptat în serviciul romanilor împotriva Sasanizilor. Acolo, la graniţa de est a Imperiului Roman, a luat probabil ca pra-dă încheietoarea de centură, purtând-o de atunci încolo ca pectoral; după aceea, poate în timpul în care Aetius îşi exercita influenţa, a fost mutat în provincia Germania superior, unde a preluat probabil un post de vază în cadrul apărării frontierei. A murit aici, la Rin, în condiţii necunoscute nouă.” Acest traseu al vieţii, care nu este de loc atipic, poate fi va-labil într-o formă asemănătoare şi pentru de-functul din mormântul de la Fallward. Pătura superioară germanică era integrată în Impe-riul Roman. Din această pătură de nobili şi de conducători militari proveneau şi întemeie-torii dinastiilor regatelor germanice din Evul Mediu timpuriu.

Fig

. 28.

Fig

. 27.

EV

UL

M

ED

IU

TI

MP

UR

IU

Plăcuţe ornamentale de la Eschwege-Niederhone, Werra-Meißner-Kreis(Hessen)

43

94

În anul 1985 a fost cercetată o foarte spaţioasă cameră mortuară datând din prima jumătate a sec. al VII-lea d. Chr. În mormânt, jefuit încă în Evul Mediu timpuriu, fusese depus un bărbat în vârstă de aproximativ 50-60 ani. Printre piesele de inventar păstrate se numără şi armamentul, care consta dintr-o spa-dă, din săgeţi şi arc, precum şi dintr-un scut. Mărturie a stilului rafinat de viaţă sunt şi cele două pahare de sticlă descoperite. Oasele de porc, oaie, cerb, elan şi gâscă trebuie interpretate ca ofrande de mâncare. Scheletul parţial păstrat al unui uliu ne arată că defunctul practica vânătoarea cu păsări de pradă. Un schelet de câine fără cap trebuie să fie în schimb, o urmare a jefuirii mormân-tului. În foarte bogatele înmormântări ale epocii nu este rară depunerea unui cal, însă asemenea oase nu fost descoperite în cazul de faţă. Ce-i drept, s-a des-coperit o psalie din fier. Cele trei plăcuţe ornamentale fac parte de asemenea din harnaşamentul calului. Ele constau dintr-o plăcuţă subţire de argint, fixată în inele de montură turnate din bronz şi cu urechiuşe prin care erau trecute curelele de la garnitura pentru piept. Plăcuţa mai mare era fixată pe pieptul calului, iar cele două mai mici se găseau lateral, în faţa şeii.Pe exemplarul mai mare, cu un diametru de 10 cm se vede o zeiţă, cu coroană pe cap, tronând; spre ea sunt îndreptaţi doi lei feroci, care sunt însă domoliţi în prezenţa ei. Ea ţine în mâini un arc. Atât animalele exotice, cât şi cele patru rozete de pe plăcuţă ne indică un motiv iconografic est-mediteranean-orien-tal. Într-adevăr prototipul reprezentării l-a constituit zeiţa persană Anahita. Ea este aici stăpâna animalelor. Interpretarea lexicală a numelui divin, şi anume "fără pată", "neprihănit" ar putea totuşi să se refere şi la o reinterpretare în sens creştin a reprezentării, ca imagine a Mariei. Plăcuţa a fost confecţionată într-un atelier alaman din sudul Germaniei, având probabil ca model un original persan. Din acelaşi atelier provin şi cele două plăcuţe mai mici. Ele redau, după ace-laşi model, un bărbat dezbrăcat între doi urşi cu boturile căscate, scenă care este foarte probabil o aluzie la Daniel în groapa cu lei. Reprezentări analoage sunt cunoscute şi din Suedia, unde ele au fost tălmăcite în sensul mitologiei germanice. Cele trei plăcuţe sunt un exemplu pentru continua reinterpretare a motivelor iconografice. Din persana Anahita a fost creată într-un atelier din Germania de sud o imagine a Mariei, în vreme ce din Daniel în groapa cu lei s-a plăsmuit în Scandinavia păgână un erou germanic.

EV

UL

M

ED

IU

TI

MP

UR

IU

Fibulă reprezentând un călăreţ, de la Xanten St. Victor, Kr. Moers (Nordrhein-Westfalen)

44

96

Măsurând doar 3,4 cm înălţime, fibula de argint aurit a fost găsită ca piesă de inventar în mormântul 66/6, care făcea parte dintr-un cimitir franc. Dat fiind faptul că în mormânt nu s-au găsit alte piese de inventar, datarea se bazează îndeosebi pe considerente stilistice, evident cu rezultate diferite. Pentru agrafa de veşmânt a fost luată în considerare în ultimul timp o datare la începutul sec. al VII-lea d. Chr. Piesa ar putea fi însă mai veche, fiind realizată deja la sfârşitul sec. al V-lea sau în sec. al VI-lea d. Chr.Călăreţul este reprezentat în galop, acordându-se mare atenţie detaliilor. El poartă o haină scurtă cu decolteu în formă de V; în spatele mâinii drepte ridica-te se recunoaşte mantaua fluturândă. Se pot observa bine şi cizmele înalte, de piele. Pe cap poartă un coif din lamele de fier, cu apărătoare pentru nas. Trebuie să fie vorba de reprezentarea unui nomad din stepele nordpontice. S-a luat to-tuşi în considerare şi posibilitatea ca fibula să fi ajuns în zona renană ca piesă de import dintr-un atelier de la nordul Mării Negre.În cazul micii piese nu trebuie trecută cu vederea nesiguranţa, atât în redarea proporţiilor calului, cât şi a călăreţului. Nici capul calului nu corespunde aşteptă-rilor noastre. În execuţia sa artistică, imaginea călăreţului este departe de rafina-mentul reprezentărilor antice, care constituie prototipul micii fibule. În acest caz trebuie să ne gândim îndeosebi la cupele de vânătoare sasanide, pe care este reprezentat regele călare, urmărind vânatul care vrea să scape fugind (fig. 29). Aceste deosebiri stilistice nu l-au deranjat probabil pe posesorul fibulei cu călă-reţ; el se considera, în chip asemănător, drept călăreţ impetuos, drept războinic viteaz şi vânător plin de noroc.

Fig

. 29.

EV

UL

M

ED

IU

TI

MP

UR

IU

Fibulă în formă de vultur, de la Oßmannstedt, Ldkr. Weimarer Land(Thüringen)

45

98

Fibula în formă de vultur, de 6 cm înălţime, având aripile ataşate, provine din-tr-un mormânt de femeie. Piesa era fixată cu o mărgea de chihlimbar de un lanţ de aur lung de 1,2 m. Agrafa se găsea în zona bazinului femeii, prinzând laolaltă îmbrăcămintea funerară. Avem de-a face cu o lucrătură în caracteristi-ca tehnică "cloisonné", care se bucura de mare apreciere în Europa Centrală şi de Vest, începând din sec. al IV-lea d. Chr. Această tehnică a fost aplicată încă în secolul al II-lea d. Chr., cu mare măiestrie, în atelierele greceşti nordpontice. În ultimă instanţă ea derivă din procedeele de ornamentare a bijuteriilor ele-nistice. În micile lăcaşuri, executate prin lipirea unor praguri de aur, au fost in-castrate pietre colorate, de preferinţă almandine. La fibula de la Oßmannstedt au fost introduse în cele 47 de lăcaşuri de diferite forme, almandine plate, în vreme ce ochiul vulturului era făcut dintr-o almandină şlefuită convex.Fibula şi restul pieselor de inventar funerare, printre altele şi o cataramă de aur, un inel de aur, o oglindă de bronz spartă şi doi cercei de aur, ne-o indică pe defunctă ca reprezentantă a păturii superioare. Motivul vulturului ca pasăre a regelui (şi astăzi a statului) subliniază poziţia de putere de care avusese parte defuncta. Mormântul este datat între 450 şi 490 d. Chr.Defuncta prezenta o deformare artificială a craniului (fig. 30). Prin bandajarea capului în copilărie se obţinea forma caracteristică. Asemenea “cranii în formă de turn” făceau parte din idealul de frumuseţe, cultivat în special în decursul secolului al V-lea de către huni. Deformări artificiale ale craniului au fost însă practicate mult mai de timpuriu, putând fi urmărite în anumite regiuni ale Eur-asiei până în neolitic.În secolul al V-lea d. Chr. hunii, care se aşezaseră în marea câmpia ungară, au

inclus în sfera lor de dominaţie şi regiuni de origine ale triburilor germanice. Înfrânge-rea militară suferită de armata hunică sub conducerea regelui Attila pe Câmpiile Cata-launice în 451, în faţa unei coaliţii romano-germanice, precum şi moartea lui Attila în 453, au pus capăt influenţei hunice în Eu-ropa Centrală.

Fig

. 30.

Provenienţa ilustraţiilor şi bibliografia introductivă

100

1 Topor de mână de la Hochdahl lângă Düsseldorf (Nordrhein-Westfalen)Fotografii: LVR-Rheinisches Landesmuseum für Archäologie, Kunst- und Kulturgeschichte, Bonn.Bibliografie introductivă: H. Thieme, Ein neuer Fundplatz des Acheuléen in Ochtmissen, Stadt Lüneburg (Niedersachsen). Ethnographische-Archäologische Zeitschrift 35, 1994, 53-58.

2 Suliţe de vânătoare de la Schöningen, Ldkr. Helmstedt (Niedersachsen)Fotografii: Niedersächsisches Landesmuseum HannoverBibliografie introductivă: H. Thieme (Hrsg.), Die Schöninger Speere. Mensch und Jagd vor 400000 Jahren (Stuttgart 2008).

3 Resturile de schelet de la Neandertal lângă Düsseldorf (Nordrhein-Westfalen)Fotografii: LVR-Rheinisches Landesmuseum für Archäologie, Kunst- und Kulturgeschichte, Bonn, G. OleschinskiBibliografie introductivă: B. Auffermann/J. Orschiedt, Die Neandertaler. Eine Spurensuche (Stuttgart 2002); R.W. Schmitz, Aktuelle Forschungen am Neandertaler von 1856 und die Wiederentdeckung seiner Fundstel-le. In: G. Uelsberg (Hrsg.), Roots. Wurzeln der Menschheut (Bonn 2006); G.-Chr. Weniger, Wie modern waren Neanderthaler? Eurasia Antiqua 14, 2008, 1-18.

4 Omul-leu din peştera “Hohlenstein-Stadel“ de la Lonetal, Alb-Donau-Kreis (Baden-Württemberg)Fotografii: Museum UlmBibliografie introductivă: Der Löwenmensch. Tier und Mensch in der Kunst der Eiszeit. Ausstellung Muse-um Ulm (Sigmaringen 1994); H. Müller-Beck/G. Albrecht (Hrsg.), Die Anfänge der Kunst vor 30000 Jahren (Stuttgart 1987).

5 Statuete feminine de la Nebra, Burgenlandkreis (Sachsen-Anhalt)Fotografii: Landesmuseum für Denkmalpflege und Archäologie Sachsen-Anhalt (Halle an der Saale), Juraj Lipták.Bibliografie introductivă: J.M. Grünberg, Frauen in der Kunst der Altsteinzeit. In: H. Meller (Hrsg.), Schönheit, Macht und Tod. 120 Funde aus 120 Jahren Landesmuseum für Vorgeschichte Halle (Halle 2001) 196-197.

6 Mormânt de femeie din Bad Dürrenberg, Ldkr. Merseburg-Querfurt (Sachsen-Anhalt)Fotografii: Landesmuseum für Denkmalpflege und Archäologie Sachsen-Anhalt (Halle an der Saale), Karol Schauer.Bibliografie introductivă: H. Meller (Hrsg.), Paläolithikum und Mesolithikum. Kataloge zur Dauerausstel-lung im Landesmuseum für Vorgeschichte Halle Bd. 1 (Halle 2004); M. Eliade, Schamanismus und archaische Ekstasetechnik (Frankfurt am Main 1982).

7 Porc de lut de la Nieder-Weisel, Wetteraukreis (Hessen)Fotografii: Landesmuseum DarmstadtBibliografie introductivă: C. Ankel/W. Meier-Arendt, Eine linearbandkeramische Tierplastik aus Nieder-Weisel, Kr. Friedberg (Oberhessen). Germania 43, 1965, 1-8.

8 Cap uman de la Nidderau-Ostheim, Main-Kinzig-Kreis (Hessen)Fotografii: Svend HansenBibliografie introductivă: G. Gallay/S. Hansen, Ein bandkeramischer Statuettenkopf ausNidderau-Ostheim, Main-Kinzig-Kreis, Hessen. Germania 84, 2006, 245-272; S. Hansen, Bilder vom Menschen der Steinzeit. Untersuchungen zur anthropomorphen Plastik der Jungsteinzeit und Kupferzeit in Südosteuropa (Mainz 2007).

9 Decor parietal de la Ludwigshafen-Seehalde, Kr. Konstanz (Baden-Württemberg)Fotografii: Regierungpräsidium Stuttgart, Landesamt für DenkmalpflegeBibliografie introductivă: H. Schlichtherle, Ein Kulthaus der Jungsteinzeit am Überlinger See. In: E. Sangmei-ster (Hrsg.), Zeitspuren. Archäologisches aus Baden (Freiburg 1993) 48-49.; H. Schlichtherle, Ein gynaiko-morphes Wandrelief vom Mönchberg bei Stuttgart-Untertürkheim. In: Tradition und Innovation.

101

Festschrift für Chr. Strahm (Rahden/Westf. 1998) 119-127; H. Müller-Beck, Die Steinzeit. Der Weg der Menschen in die Geschichte (München 1998).

10 Topoare de jad de la Mainz-Gonsenheim (Rheinland-Pfalz)Fotografii: Landesmuseum Mainz, Ursula Rudischer.Bibliografie introductivă: P. Petrequin u.a., La valorisation sociale des longues haches dans l´Europe néolithique. In: J. Guilaine (Hrsg.), Matériaux, productions, circulations du néolithique à l´âge du Bronze (Paris 2002) 67-98; B. Heide (Hrsg.), Leben und Sterben in der Steinzeit (Mainz 2003).

11 Depozitul de cupru de la Riesebusch, Kr. Eutin (Schleswig-Holstein)Fotografii: Archäologisches Landesmuseum, Stiftung Schleswig-Holsteinische Landesmuseen Schloß Gottorf, Schleswig.Bibliografie introductivă: L. Klassen, Frühes Kupfer im Norden. Untersuchungen zu Chronologie, Herkunft und Bedeutung der Kupferfunde der Nordgruppe der Trichterbecherkultur (Aarhus 2000); S. Hansen, Kupfer, Gold und Silber im Schwarzmeerraum während des 5. und 4. Jahrtausends v. Chr. In: J. Apakidze/B. Govedarica/B. Hänsel (Hrsg.), Der Schwarzmeerraum vom Äneolithikum bis in die Früh-eisenzeit (5000-500 v. Chr.). Kommunikationsebenen zwischen Kaukasus und Karpaten. Internationale Fachtagung von Humboldtianern für Humboldtianer im Humboldt-Kolleg in Tiflis/Georgien (17.-20.Mai 2007) (Rahden/Westf. 2009) 11-50.

12 Mormântul megalitic de la Stöckheim, Altmarkkreis Salzwedel (Sachsen-Anhalt)Fotografii: Landesamt für Denkmalpflege und Archäologie Sachsen-Anhalt (Halle an der Saale) Juraj Lipták. Bibliografie introductivă: J. Lüning, Zwischen Alltagswissen und Wissenschaft im Neolithikum. In: T.L. Kienlin (Hrsg.), Die Dinge als Zeichen: Kulturelles Wissen und materielle Kultur. Internationale Fachtagung an der Johann Wolfgang Goethe-Universität Frankfurt am Main 3.-5. April 2003 (Bonn 2005) 53-80; W. Korn, Megalithkulturen. Rätselhafte Monumente der Steinzeit (Stuttgart 2005); H. Bock/ B. Fritsch/L. Mittag, Großsteingräber in der Altmark (Stuttgart 2006).

13 Reprezentare de car dintr-un mormânt megalitic de la Züschen, Schwalm-Eder-Kreis (Hessen)Fotografii: Museumslandschaft Hessen Kassel.Bibliografie introductivă: K. Günther, Neolithische Bildzeichen an einem ehemaligen Megalithgrab bei Warburg, Kr. Höxter (Westfalen). Germania 68, 1990, 39-65; D. Raetzel-Fabian, Die ersten Bauernkul-turen. Jungsteinzeit in Nordhessen (Kassel 2000).

14 Roată de lemn de la Alleshausen, Kr. Biberach (Baden-Württemberg)Fotografii: Regierungspräsidium Stuttgart, Landesamt für Denkmalpflege.Bibliografie introductivă: H. Schlichtherle, Die jungsteinzeitlichen Radfunde vom Federsee und ihre kulturgeschichtliche Bedeutung. In: J. Königer/M. Mainberger/H. Schlichtherle/M. Vosteen (Hrsg.), Schleife, Schlitten Rad und Wagen. Zur Frage früher Transportmittel nördliche der Alpen (Gaienhofen-Hemmenhofen 2002) 9-43; St. Burmeister, Der Wagen im Neolithikum und in der Bronzezeit: Erfindung, Ausbreitung und Funktion der ersten Fahrzeuge. In: M. Fansa/St. Burmeister (Hrsg.), Rad und Wagen. Der Ursprung einer Innovation. Wagen im Vorderen Orient und Europa (Mainz 2004) 13-40.

15 Descoperire funerară de la Egeln, Ldkr. Aschersleben-Staßfurt (Sachsen-Anhalt)Fotografii: Landesmuseum für Denkmalpflege und Archäologie Sachsen-Anhalt (Halle an der Saale), Juraj Lipták.Bibliografie introductivă: M. Stock, Ein Grab gibt Rätsel auf. In: H. Meller Hrsg.), Schönheit, Macht und Tod. 120 Funde aus 120 Jahren Landesmuseum für Vorgeschichte Halle (Halle 2001) 180-181.

16 Securi de cupru de la Mainz şi Eschollbrücken, Kr. Groß-Gerau (Rheinland-Pfalz und Hessen)Fotografii: Landesmuseum Mainz, Ursula Rudischer.Bibliografie introductivă: W. Kubach, Deponierungen in Mooren der südhessischen Oberrheinebene. Jahresbericht des Instituts für Vorgeschichte der Universität Frankfurt a.M. 1978-79, 189-310; B. Heide (Hrsg.), Leben und Sterben in der Steinzeit (Mainz 2003); J. Maran, Zur Zeitstellung und Deutung der Kupferäxte vom Typ Eschollbrücken. In: F. Falkenstein/S. Schade-Lindig/A. Zeeb-Lanz (Hrsg.), Kumpf, Kalotte, Pfeilschaftglätter. Zwei Leben für die Archäologie. Gedenkschrift für Annemarie Häusser und Helmut Spatz (Rahden/Westf. 2008) 173-187.

17 Stelă de piatră de la Rottenburg-Lindele, Kr. Tübingen (Baden Württemberg)Fotografii: Archäologisches Landesmuseum Baden-Württemberg, Foto Schreiner.Bibliografie introductivă: S. Casini/A.E. Fossati (Hrsg.), Le pietre degli dei. Statue-stele dell‘età del rame in Europa. Lo stato della ricerca. Atti del Congresso Internazionale Brescia 16.-18.9. 2004 = Notizie Archeo-logiche Bergomensi 12, 2004; H. Vandkilde, Warriors and Warrior Institutions in Copper Age Europe. In: T. Otto/H. Thrane/H. Vandkilde, Warfare and Society. Archaeological and Social Anthropological Perspectives (Aarhus 2006) 393-422; H. Reim, Der Menhir von Weilheim - Zu neolithischen und frühbronzezeitlichen Steinbildwerken im Neckartal zwischen Rottenburg und Tübingen. In: H.-P. Wotzka (Hrsg.), Beiträge zur europäischen und afrikanischen Archäologie für Manfred H.H. Eggert (Tübingen 2006) 445-460.

18 Halebardele de la Melz, Kr. Müritz ( Mecklenburg-Vorpommern)Fotografii: Landesamt für Kultur und Denkmalpflege, Archäologie und Denkmalpflege, Schwerin.Bibliografie introductivă: K. Rassmann/U. Schoknecht, Insignien der Macht-Die Stabdolche aus dem Depot von Melz II. In: A. u. B. Hänsel (Hrsg.), Gaben an die Götter (Berlin 1997) 43-47.

19 Discul ceresc de la Nebra, Burgenlandkreis (Sachsen-Anhalt) Fotografii: Landesmuseum für Denkmalpflege und Archäologie Sachsen-Anhalt (Halle an der Saale),Juraj Liptak.Bibliografie introductivă: H. Meller (Hrsg.), Der geschmiedete Himmel. Die weite Welt im Herzen Europas vor 3600 Jahren (Stuttgart 2004); R. Maraszek, Die Himmelsscheibe von Nebra (Halle 2008).

20 Brâul de tablă de la Hünfeld-Molzbach, Kr. Fulda (Hessen)Fotografii: Museumslandschaft Hessen Kassel, Ute Brunzel.Bibliografie introductivă: G. Weber, Händler, Krieger, Bronzegießer. Bronzezeit in Nordhessen (Kassel 1992).

21 Căruciorul cu cazan de la Peckatel, Kr. Schwerin (Mecklenburg)Fotografii: Landesamt für Kultur und Denkmalpflege, Archäologie und Denkmalpflege, Schwerin.Bibliografie introductivă: H. Schubart, Die Funde der älteren Bronzezeit in Mecklenburg (Neumünster 1972); Chr. Pescheck, Ein reicher Grabfund mit Kesselwagen aus Unterfranken. Germania 50, 1972, 29-56.

22 Conul de aur de la Schifferstadt, Kr. Ludwigshafen (Rheinland-Pfalz)Fotografii: Historisches Museum der Pfalz, Speyer.Bibliografie introductivă: S. Gerloff, Bronzezeitliche Goldblechkronen aus Westeuropa. Betrachtungen zur Funktion der Goldblechkegel vom Typ Schifferstadt und der atlantischen Goldschalen der Form Devil‘s Bit und Atroxi. In: A. Jockenhövel (Hrsg.), Festschrift für Hermann Müller Karpe zum 70. Geburtstag (Bonn 1995) 153-194; G.U. Großmann (Hrsg.), Gold und Kult der Bronzezeit (Nürnberg 2003).

23 Coif din Oder, în apropiere de Szczecin Fotografii: Museum für Vor- und Frühgeschichte Berlin - SMBPK, Klaus Göken.Bibliografie introductivă: M. Albrecht, Der bronzezeitliche Helm von Sczecin-Zdroje im Museum für Ur- und Frühgeschichte. Forsch. u. Ber. Staatl. Mus. Berlin 31, 1991, 9-16; H. Born/S. Hansen, Helme und Waffen in Alteuropa (Mainz 2001); A. Harding, Warriors and Weapons in Bronze Age Europe (Budapest 2007).

24 Vase de bronz de la Dresden-Dobritz (Sachsen)Fotografii: Landesamt für Archäologie, Dresden, U. Wohmann.Bibliografie introductivă: W. Coblenz, Der Bronzegefäßfund von Dresden-Dobritz. Arbeits- u. Forschber. Sachsen 2, 1951, 135-161; S. Hansen, Aspekte des Gabentauschs und Handels während der Urnenfelderzeit in Mittel- und Nordeuropa im Lichte der Fundüberlieferung. In: B. Hänsel (Hrsg.), Handel, Tausch und Ver-kehr im bronze- und früheisenzeitlichen Südosteuropa (München-Berlin 1995) 67-80; A. Hänsel/B. Hänsel, Herrscherinsignien der älteren Urnenfelderzeit. Ein Gefäßdepot aus dem Saalegebiet Mitteldeutschlands. Acta Praehistorica et Archaeologica 29, 1997, 39-68.

25 Spadele de la Hagen-Vorhalle (Nordrhein-Westfalen) Fotografii: LWL-Archäologie für Westfalen, Stefan Brentführer.Bibliografie introductivă: S. Hansen, Studien zu den Metalldeponierungen während der Urnenfelderzeit im Rhein-Main-Gebiet (Bonn 1991); A. Jockenhövel, Der Schwerthortfund vom “Kaisberg“ bei Hagen-Vohalle. In: Archäologische Beiträge zur Geschichte Westfalens. Festschrift für F. K. Günther (Espelkamp 1997) 133-154.

102

26 Tezaurul de aur de la Eberswalde, Kr. Barnim (Brandenburg) Fotografii: Museum für Vor- und Frühgeschichte Berlin - SMBPK, Jürgen Liepe.Bibliografie introductivă: C. Schuchhardt, Der Goldfund vom Messingwerk bei Eberswalde (Berlin 1914).

27 Roţile de bronz de la Stade (Niedersachsen)Fotografii: Schwedenspeicher-Museum Stade.Bibliografie introductivă: H.-J. Hundt/D. Ankner, Die Bronzeräder von Hassloch. Mitteilungen des Historischen Vereins der Pfalz 67, 1969, 14-34; G. Wegner, Leben-Glauben-Sterben vor 3000 Jahren. Bronzezeit in Niedersachsen (Oldenburg 1996).

28 Cazanul de la Eberdingen-Hochdorf, Kr. Ludwigsburg (Baden-Württemberg)Fotografii: Landesmuseum Württemberg, Stuttgart, P. Frankenstein, H. Zwietasch.Bibliografie introductivă: J. Biel, Der Keltenfürst von Hochdorf (Stuttgart 1985); D. Krausse, Hochdorf III. Das Trink- und Speiseservice aus dem späthallstattzeitlichen Fürstengrab von Eberdingen-Hochdorf (Kr. Ludwigsburg).

29 Cană de bronz de la Glauberg, Wetteraukreis (Hessen)Fotografii: Hessisches Landesmuseum Darmstadt.Bibliografie introductivă: A. Bartel/O.-H. Frey/F.-R. Herrmann/A. Kreuz/M. Rösch, Ein frühkeltischer Fürsten-grabhügel am Glauberg im Wetteraukreis, Hessen (Wiesbaden 1998); F.-R. Hermann, Fürstensitz, Fürsten-gräber und Heiligtum. In: Das Rätsel der Kelten vom Glauberg (Stuttgart 2002) 90-107; H. Baitinger/F.-R. Herrmann, Der Glauberg am Ostrand der Wetterau (Wiesbaden 2007).

30 Statuia unui prinţ de la Glauberg, Wetteraukreis (Hessen)Fotografii: Hessisches Landesmuseum Darmstadt.Bibliografie introductivă: F.-R. Herrmann/O.-H. Frey, Die Keltenfürsten vom Glauberg. Ein frühkeltischer Fürstengrabhügel bei Glauburg-Glauberg, Wetteraukreis (Wiesbaden 1996); H. Baitinger u. a. Der Glauberg in keltischer Zeit. Zum neuesten Stand der Forschung. Fundberichte aus Hessen. Beiheft 6 (Wiesbaden 2006).

31 Strachina de la Kleinaspergle lângă Asperg, Kr. Ludwigsburg (Baden-Württemberg)Fotografii: Landesmuseum Württemberg, Stuttgart, P. Frankenstein, H. Zwietasch.Bibliografie introductivă: W. Kimmig, Das Kleinaspergle. Studien zu einem Fürstengrabhügel der frühen Latènezeit bei Stuttgart (Stuttgart 1988).

32 Colan de argint de la Trichtingen, Kr. Rottweil (Baden-Württemberg) Fotografii: Landesmuseum Württemberg, Stuttgart, P. Frankenstein, H. Zwietasch.Bibliografie introductivă: P. Eichhorn, Neue technische Untersuchungen am Ring von Trichtingen. Fundberichte aus Baden-Württemberg 12, 1987, 213-225.

33 Monede celtice de aur de la Mardorf, Kr. Marburg-Biedenkopf (Hessen)Fotografii: Museumslandschaft Hessen Kassel, Ute Brunzel.Bibliografie introductivă: I. Kappel, Der Münzfund von Mardorf und andere keltische Münzen aus Nordhessen. Germania 54, 1976, 75-101.

34 Statui de zei de la Braak, Kr. Ostholstein (Schleswig -Holstein)Fotografii: Archäologisches Landesmuseum, Stiftung Schleswig-Holsteinische Landesmuseen Schloß Gottdorf, Schleswig.Bibliografie introductivă: T. Capelle, Anthropomorphe Holzidole in Mittel- und Nordeuropa (Stockholm 1995); M. Dietrich, Das Holzfigurenpaar und der “Brandplatz“ aus dem Aukamper Moor bei Braak,Kr. Ostholstein. Offa 57, 2000, 145-230.

35 Masca unui coif de călăreţ de la Kalkriese, Ldkr. Osnabrück (Niedersachsen)Fotografii: Varusschlacht im Osnabrücker Land, Christian Grovermann, Kalkriese.Bibliografie introductivă: Varusschlacht im Osnabrücker Land GmbH - Museum und Park Kalkriese (Hrsg.), Varusschlacht im Osnabrücker Land (Mainz 2009); Varusschlacht im Osnabrücker Land GmbH - Museum und Park Kalkriese (Hrsg.), 2000 Jahre Varusschlacht. Konflikt (Stuttgart 2009).

103

36 Monumentul funerar de la Xanten, Kr. Wesel (Nordrhein-Westfalen)Fotografii: LVR-Rheinisches Landesmuseum für Archäologie, Kunst- und Kulturgeschichte, Bonn.Bibliografie introductivă: H. Schneider (Hrsg.), Feindliche Nachbarn. Rom und die Germanen (Köln-Weimar-Wien 2008); H.-J. Schalles/S. Willer (Hrsg.), Marcus Caelius. Tod in der Varusschlacht (Bonn 2009).

37 Mască de bronz de la o fântână din Treuchtlingen-Schambach, Ldkr. Weißenburg-Gunzenhausen (Bayern)Fotografii: Archäologische Staatssammlung. Museum für Vor- und Frühgeschichte, München.Bibliografie introductivă: H. Koschick, Eine römische Brunnenmaske von Treuchtlingen Schambach, Landkreis Weißenburg-Gunzenhausen, Mittelfranken. Das archäologische Jahr in Bayern 1981, 140-141; W. Czysz, Der römische Gutshof. Landwirtschaft im großen Stil: In: Menschen-Zeiten-Räume. Archäologie in Deutschland (Stuttgart 2002) 274-280.

38 Pahar de sticlă de la Köln-Braunsfeld (Nordrhein-Westfalen)Fotografii: Römisch-Germanisches Museum Köln, M. Carrieri.Bibliografie introductivă: O. Doppelfeld, Das neue Kölner Diatretglas. Germania 38, 1960, 403-417; D.B. Harden/H. Hellenkemper/K. Painter/D. Whitehouse, Glas der Cäsaren (Mailand 1988).

39 Cupa de sticlă de la Augsburg (Bayern)Fotografii: Archäologische Staatssammlung. Museum für Vor- und Frühgeschichte, München.Bibliografie introductivă: J. Engemann, Anmerkungen zu spätantiken Geräten des Alltagslebens mit christ-lichen Bildern, Symbolen und Inschriften. Jahrbuch für Antike und Christentum 15, 1972, 154-173; Von den Göttern zu Gott. Frühes Christentum im Rheinland (Bonn 2006).

40 Mormântul de la Hassleben, Kr. Sömmerda (Thüringen)Fotografii: Thüringisches Landesamt für Denkmalpflege und Archäologie, Weimar.Bibliografie introductivă: W. Schulz, Das Fürstengrab von Hassleben (Berlin und Leipzig 1933); S. Dušek, Ur- und Frühgeschichte Thüringens (Stuttgart 1999); Der Barbarenschatz. Geraubt und im Rhein versunken. Herausgegeben vom Historischen Museum der Pfalz Speyer (Stuttgart 2006).

41 Un scaun de lux din lemn de la Fallward lângă Wremen, Ldkr. CuxhavenFotografii: Archäologische Denkmalpflege/Museum Burg Bederkesa.Bibliografie introductivă: M.D. Schön, Der Thron aus der Marsch. Begleitheft des Museums Burg Bederkesa 1 (Bremerhaven 1995); M.D. Schön/K. Düwel/R. Heine/E. Marold, Die Inschrift auf dem Schemel von Wremen, Ldkr. Cuxhaven. Germania 84, 2006, 143ff.

42 Pectoral din mormântul princiar de la Wolfsheim, Kr. Mainz-Bingen (Rheinland-Pfalz)Fotografii: Museum Wiesbaden, Sammlung Nassauischer Altertümer.Bibliografie introductivă: A. Wieczorek/P. Périn (Hrsg.), Das Gold der Barbarenfürsten. Schätze aus Prunk-gräbern des 5. Jahrhunderts n. Chr. zwischen Kaukasus und Gallien (Stuttgart 2001); M. Schmauder, Die Hunnen. Ein Reitervolk in Europa (Darmstadt 2009).

43 Plăcuţe ornamentale de la Eschwege-Niederhone, Werra-Meißner-Kreis (Hessen)Fotografii: Museumslandschaft Hessen Kassel, Ute Brunzel.Bibliografie introductivă: K. Sippel, Ein merowingisches Kammergrab mit Pferdegeschirr aus Eschwege, Werra-Meißner-Kreis (Hessen). Germania 65, 1987, 135-158; K. Böhner, Die frühmittelalterlichen Silberphaleren aus Eschwege (Hessen) und die nordischen Pressblech-Bilder. Jahrbuch des Römisch-Germa-nischen Zentralmuseums 38, 1991, 681-743.

44 Fibulă reprezentând un călăreţ, de la Xanten St. Victor, Kr. Moers (Nordrhein-Westfalen) Fotografii: LVR-Rheinisches Landesmuseum für Archäologie, Kunst- und Kulturgeschichte, Bonn.Bibliografie introductivă: W. Janssen, Neue Metallarbeiten aus fränkischen Gräbern des Rheinlandes. Eine Reiterfibel aus Xanten. Bonner Jahrbücher 168, 1968, 370-389; Die Franken. Wegbereiter Europas (Mainz 1996).

45 Fibulă în formă de vultur, de la Oßmannstedt, Lkr. Weimarer Land (Thüringen)Fotografii: Thüringisches Landesamt für Denkmalpflege und Archäologie, B. Stefan.Bibliografie introductivă: S. Dušek, Ur- und Frühgeschichte Thüringens (Stuttgart 1999).

104

105

Provenienţa ilustraţiilor din text

Fig. 1 Căluţul fosil din cariera Messel, Kr. Darmstadt-Dieburg (Hessen). Fotografii: Senckenbergmuseum Frankfurt am Main.

Fig. 2 Descoperire de monede medievale de la Lichte-nau, Ldkr. Aue (Sachsen). Fotografii: Landesamt für Archäologie, Dresden, U. Wohmann.

Fig. 3 Topor de mână de la Ochtmissen. Fotografii: Niedersächsisches Landesamt für Denkmalpfle-ge, Hannover, C.S. Fuchs.

Fig. 4 Schöningen. Reconstituirea scenei de vânătoare. Grafică: Niedersächsisches Landesamt für Denkmalpflege, Hannover, T. Ungemach.

Fig. 5 Craniul omului de Neandertal. Fotografii: LVR-Rheinisches Landesmuseum für Archäolo-gie, Kunst- und Kulturgeschichte, Bonn, St. Taubmann.

Fig. 6 Bad Dürrenberg. Oase de cocor şi lame de silex. Fotografii: Landesmuseum für Denkmalpflege und Archä-ologie Sachsen-Anhalt (Halle an der Saale), J. Lipták.

Fig. 7 Nieder-Weisel, Statuete din lut.După: C. Ankel/W. Meier-Arendt, Eine linearbandkera-mische Tierplastik aus Nieder-Weisel, Kr. Friedberg (Oberhessen). Germania 43, 1965, 1-8.

Fig. 8 Ludwigshafen-Seehalde, Decor parietal pictat. Fotografii: Regierungspräsidium Stuttgart, Landesamt für Denkmalpflege.

Fig. 9 Pauilhac, Dép. Gers. Piese de inventar dintr-un mormânt. După: S. Hansen, Kupfer, Gold und Silber im Schwarzmeerraum während des 5. und 4. Jahrtausends v. Chr. In: J. Apakidze/B. Govedarica/B. Hänsel (Hrsg.), Der Schwarz-meerraum vom Äneolithikum bis in die Früheisenzeit (5000-500 v. Chr.). Kommunikationsebenen zwischen Kaukasus und Karpaten. Internationale Fachtagung von Humboldtianern für Humboldtianer im Humboldt-Kolleg in Tiflis/Georgien (17.-20.Mai 2007) (Rahden/Westf. 2009) 11-50.

Fig. 10 Mormânt megalitic de la Kleinenkneten, Stadt Wildeshausen, Ldkr. Oldenburg (Niedersachsen). Fotografii: Niedersächsisches Landesamt für Denkmalpfle-ge, Hannover, C.S. Fuchs.

Fig. 11 Două dintre plăcile de piatră ale mormântului de la Züschen. După: J. Boehlau/F. von Gilsa, Neolithische Denkmäler aus Hessen. Zeitschrift des Vereins für Hessische Geschichte und Landeskunde N.F. 12, 1898.

Fig. 12 Roata de lemn de la Alleshausen în timpul prelevării ei din săpătură. Fotografii: Regierungspräsidium Stuttgart, Landesamt für Denkmalpflege.

Fig. 13 Răspândirea securilor masive de cupru. După: S. Hansen, Vom Tigris an die Lahn. Eine mesopota-mische Statuette in Hessen. In: S. Hansen/V. Pingel (Hrsg.), Archäologie in Hessen. Festschrift für F.-R. Herrmann (Rahden/Westf. 2001) 47-53.

Fig. 14 Stela de la Tübingen-Weilheim. Fotografii: Landesmuseum Württemberg, Stuttgart, P. Frankenstein, H. Zwietasch.

Fig. 15 Depozitul şi discul ceresc de la Nebra, Burgenlandkreis Fotografii: Landesmuseum für Denkmalpflege und Archä-ologie Sachsen-Anhalt (Halle an der Saale), Juraj Lipták.

Fig. 16 Necropola tumulară de la Pestrup bei Wildes-hausen, Ldkr. Oldenburg.Fotografii: Niedersächsisches Landesamt für Denkmalpfle-ge, Hannover, C.S. Fuchs.

Fig. 17 Topoarele din tezaurul de la Schifferstadt. Foto-grafii: Historisches Museum der Pfalz, Speyer.

Fig. 18 Coif de la Biebesheim, Kr. Groß-Gerau (Hessen). Fotografii: Hessisches Landesmuseum Darmstadt.

Fig. 19 Hagen-Vorhalle, Detaliu al unuia din mânerele de spadă. Fotografii: LWL-Archäologie für Westfalen, Stefan Brentführer.

Fig. 20-21 Roţi de bronz de la Stade. Fotografii: Schwedenspeicher-Museum Stade.

Fig. 22 Hochdorf. Încălţăminte cu garnituri din foiţă de aur. Fotografii: Landesmuseum Württemberg, Stuttgart, P. Frankenstein, H. Zwietasch.

Fig. 23 Cană de bronz de la Glauberg. Detaliu. După: F.-R. Herrmann/O.-H. Frey, Die Keltenfürsten vom Glauberg. Ein frühkeltischer Fürstengrabhügel bei Glauburg-Glauberg, Wetteraukreis (Wiesbaden 1996).

Fig. 24 Mardorf. După: I. Kappel, Der Münzfund von Mardorf und andere keltische Münzen aus Nordhessen. Germania 54, 1976, 75-101.

Fig. 25 Ac din mormântul de la Hassleben. Fotografii: Thüringisches Landesamt für Denkmalpflege und Archäologie, Weimar.

Fig. 26 Fallward lângă Wremen. Ferecăturile unei centuri de militar. Fotografii: Archäologische Denkmalpflege/Museum Burg Bederkesa.

Fig. 27 Reversul pectoralului de la Wolfsheim. După: D. Quast, Das “Pektorale“ von Wolfsheim, Kr. Mainz-Bingen. Germania 77, 1999, 705-718.

Fig. 28 Reconstruirea unei brăţări de tip manşetă. După: D. Quast, Das “Pektorale“ von Wolfsheim, Kr. Mainz-Bingen. Germania 77, 1999, 705-718.

Fig. 29 Cupă sasanidă, de vânătoare cu reprezentarea regelui Peroz (457-484 d. Chr.).După: E. Porada, Alt-Iran. Die Kunst vorislamischer Zeit (Baden-Baden 1962).

Fig. 30 Craniul unei femei din mormântul de la Oß-mannstedt. Fotografii: Thüringisches Landesamt für Denkmalpflege und Archäologie, B. Stefan.

Secţia Eurasia a Institutului Arheologic German

106

Georgia: Aruchlo Săpături într-o aşezare neolitică timpurie, de tip tell

România: Pietrele Săpături într-o aşezare din epoca cuprului, la Dunărea de Jos

Federaţia Rusă: KislovodskArheologie aeriană, arheologia mediului înconjurător şi sisteme geoinformaţionale arheologice în Caucazul de Nord

Azerbaidjan: KamiltepeCercetări privind începuturile sedentarismului în stepa Mil din sud-vestul Azerbaidjanului

Federaţia Rusă: Peninsula Taman Noi cercetări privind colonizarea greacă în spaţiul nord-pontic – constituirea şi geneza unor zone politice

Tadjikistan: Practici votive în Bactria epocii elenistice şi kuşanide Cercetări arheologice referitoare la istoria religiilor în Asia Centrală

China: Sisteme tradiţionale de construcţie în China de nord-vest

O echipă de lucru interdisciplinară cercetează istoria edilitară şi a utilizării fermelor tradiţionale din

China de nord-vest

Ucraina: Vojtenki lângă HarkovCercetări în legătură cu ceramica lucrată la roată

a culturii Cernjahov în atelierele de la Vojtenki

Uzbekistan: Kurganzol Fortăreaţă elenistică

– o întemeiere a lui Alexandru cel Mare?

Ucraina: Orlovka-Kartal Un complex de locuire pluristratificat

la Dunărea de Jos

Kazahstan: Kurgane ale elitei triburilor sacilor Kurgane de mari dimensiuni

în ţinutul celor şapte râuri din Kazahstan

Tadjikistan: Regiunea Kuljab în sud-vestul Tadjikistanului

Cercetări de situri din epoca bronzului şi a fierului din sud-vestul Tadjikistanului

107

Mulţumiri

Cu ocazia pregătirilor pentru realizarea expoziţiei, toate muzeele şi oficiile pen-tru protecţia monumentelor au reacţionat favorabil la cererile mele, punând la dispoziţie ilustraţia – de cele mai multe ori în mod gratuit –, gest pentru care mulţumirile mele se îndreaptă spre colegele şi colegii care conduc aceste insti-tuţii, dar şi spre colaboratoarele şi colaboratorii lor. Mulţi au făcut şi propuneri suplimentare, dintre care pe unele le-am preluat cu mare plăcere. Mulţumirile mele deosebite se îndreaptă spre Marion Schröder, care în tim-pul absenţei mele estivale s-a îngrijit de corespondenţa cu persoanele de la instituţiile participante. Sunt foarte recunoscător lui Erdmute Schultze pentru binevenitele ei comentarii privitoare la texte şi lui Kirsten Hellström pentru atenţia acordată muncii redacţionale. Christof Schuler a ajutat la traducerea inscriţiei de pe cupa cu Adam şi Eva. Michael Müller a executat harta cu locu-rile de descoperire. Anke Reuter a realizat cu multă dăruire configurarea pre-zentei broşuri însoţitoare şi a expoziţiei.

Impressum

Redacţia ediţiei germane: Andrea Streily şi Kirsten Hellström

Concepţia şi realizarea grafică: Anke Reuter

Îngrijirea grafică a ediţiei româneşti: Udo M. Wilke

Traducerea în limba română: Tudor Soroceanu

Tiparul executat la: Pinguin Druck

Berlin 2011

108


selectate şi comentatede Svend Hansen

Vademecum al expoziţiei de fotografii Deutsches Archäologisches Institut

EUR ASIEN-ABTEILUNG

Sven

d H

anse

n D

esco

perir

i arh

eolo

gice

din

Ger

man

ia

Descoperiri arheologice din Germania - acrro.ro · PDF filefragmente, care sunt însă...

Documents

Transcript of Descoperiri arheologice din Germania - acrro.ro · PDF filefragmente, care sunt însă...