Sociologia educaţiei Anatol Basarab

Moto:

“Descoperirea altora înseamnă descoperirea relaţiilor şi nu a barierelor”

(Claude Levi-Strauss)

Şcoala, spaţiu al interacţiunii actorilor ei, a elevilor şi a profesorilor deopotrivă,

are un rol hotărâtor, în opinia noastră, în definirea identitară a fiecărui membru

al societăţii. Modul în care şcoala vede şi pune în practică principiile convieţuirii

interumane, îşi pune amprenta asupra formării personalităţii viitorilor “actori

sociali”. Şcoala poate şi trebuie să producă un model consecvent, sănătos,

trainic şi viabil. Şcoala trebuie să “transpire” toleranţă, creativitate, eficienţă.

“Dacă aş reîncepe construirea Europei aş începe cu educaţia şi cultura”,

spunea J. Monnet. Pentru ţările membre ale Uniunii Europene, educaţia şcolară

preuniversitară este o prioritate. Libera circulaţie a ideilor şi persoanelor pe

teritoriul uniunii presupune şi un spaţiu educativ propice schimburilor, în

condiţiile afirmării valorilor comune europene şi păstrării identităţii naţionale,

întăririi coeziunii economice şi sociale, pentru stimularea zonelor în dificultate

etc. Accentul se pune pe şcoala care formează oameni capabili să coopereze,

să facă cercetare, în condiţiile afirmării parteneriatului şcolii cu unităţi de

cercetare, comunităţi locale, întreprinderi, în condiţiile cooperării

internaţionale. (Ionescu, I., 1997 p.81-82)

Şcoala şi clasa pot fi definite şi ca “zona de contact”, spaţii sociale unde se

întâlnesc şi interacţionează culturi prin intermediul exponenţilor acestora,

personalităţi a căror formare este puternic modelată de experienţa concretă a

contactului cu ceilalţi, cu modelele culturale, cu valorile încorporate de aceste

persoane. Felul în care are loc această interacţiune generează consecinţe

hotărâtoare asupra cunoaşterii de sine a elevului, asupra aprecierii de sine şi

asupra performanţei acestuia. Pe scurt, asupra fiecăreia dintre dimensiunile

imaginii de sine: cognitivă, afectivă şi comportamentală. Cele trei componente

se află într-o relaţie circulară de permanentă influenţare reciprocă. (Glava, A.,

1999, p.76)

Aşadar, şcolii îi revine sarcina de a transmite noilor membrii modelul cultural

dezirabil social, cel pe care adulţii hotărăsc să-l transmită. Să vedem însă mai

întâi ce înţelegem prin cultură şi care sunt coordonatele care o definesc.

Transmiterea culturii noilor generaţii: socializarea

Nu suntem automat şi inevitabil fiinţe umane socializate. Este nevoie ca,

cultura să fie transmisă dacă se doreşte formarea grupului, dacă vrem să

1

transformăm organismul în om. Procesul transmiterii culturii, de transformare a

noilor veniţi în grup, se numeşte socializare.

Din perspectiva persoanei, socializarea este procesul de intrare în grupul uman

şi de iniţiere în secretele societăţii. “Este procesul în care au loc câteva mici

miracole: comportamentul pur se transformă în conduită, individul ca unitate

organică devine persoană, capabilă să-şi ghideze conduita într-un mod care să

satisfacă aşteptările celorlalţi faţă de el”, consideră Wilson. Din perspectivă

socială, procesul socializării este de fapt procesul reconstruirii grupului.

(Wilson, 1971, pag. 121)

Vom considera copilul ca un nou venit într-un grup, dar principiile socializării se

aplică de fiecare dată când un nou venit intră într-un grup. Pentru că există în

permanenţă nevoia de a influenţa şi schimba comportamentul lui (atât sub

aspect exterior cât şi sub aspect interior) astfel încât acesta să devină cel

dezirabil pentru grup. De aceea, noul venit trebuie să înveţe ceea ce se

aşteaptă de la el, modul în care grupul aşteaptă ca el să reacţioneze în diferite

situaţii.

T. Rotariu şi P. Iluţ în lucrarea Sociologie consideră că socializarea reprezintă

procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează

deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente. Dezvoltarea

fizică, intelectuală şi afectivă, şi cu atât mai mult conduitele sociale complexe,

nu se realizează automat, ci prin învăţare. Societatea, printr-o serie de

mecanisme şi agenţi (familia, şcoala, mass-media, ş.a.) transmite bagajul

cultural existent noilor generaţii, pretinzându-le un anumit comportament –

considerat normal în respectiva cultură. Totodată socializarea este şi procesul

determinant în formarea personalităţii şi a identităţii de sine. Prin socializare nu

numai că o fiinţă biologică devine o fiinţă socială a unei culturi, însuşindu-şi o

limbă, obiceiuri, valori şi norme specifice, ci ea devine fiinţă umană în general.

Dacă nu trăieşte între semenii săi şi nu este învăţat, copilul nu achiziţionează

nici cele mai elementare comportamente umane, cum ar fi mersul biped.

Socializarea este deci umanizare. (Rotariu T.; Iluţ, P., 1996, p.91-92)

Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială. Învăţarea directă

se bazează pe legea încercării şi erorii şi a recompensei şi pedepsei imediate,

directe. Învăţarea indirectă înseamnă că cel în cauză nu acumulează şi

sedimentează cunoştinţe, atitudini şi comportamente sociale prin experienţă

nemijlocită, ci observându-i pe ceilalţi. (Rotariu T.; Iluţ P., 1996, p.94)

Fiecare dintre noi se naşte într-o anumită cultură; pentru a putea supravieţui,

pentru a putea “funcţiona” în acea cultură trebuie ca pe tot parcursul vieţii să

2

învăţăm elementele ei de bază, să învăţăm normele şi regulile care fac posibilă

integrarea în cultura respectivă. Fiecare cultură transferă membrilor săi

sistemul valoric de bază. Copiii învaţă cum să înţeleagă şi să utilizeze semnele

şi simbolurile ale căror înţelesuri se pot schimba arbitrar de la o cultură la alta.

Fără acest proces, copilul nu va fi capabil să existe într-o cultură dată. Pentru a

da un exemplu banal, să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă copiii nu ar

înţelege rolul luminii roşii a semaforului…

Ca proces interactiv de comunicare, socializarea presupune o dublă

considerare:

a) achiziţionarea elementelor socio-culturale ale mediului apropiat;

b) integrarea acestor elemente în structurile specifice de personalitate ale

fiecărui individ.

La baza acestui schimb permanent şi ambivalent stau valorile, care reprezintă

principala modalitate de transmitere şi asimilare a culturii.

Aşadar, formarea personalităţii este un proces cu o dublă deschidere:

• socializarea (integrarea socială, învăţarea culturii etc.);

• individualizarea (adaptarea cerinţelor sociale la structura proprie, cultivarea

elementelor individuale specifice etc.).

Identitatea este noţiunea fundamentală pe care trebuie să o avem în vedere

atunci când vorbim despre scopurile socializării; ea rezultă din interacţiunea

dimensiunilor socială şi individuală ale fiinţei umane, din “conversaţia” dintre

eul psihologic şi cel social. Identitatea, ca şi cultura, nu este dată odată pentru

totdeauna. Ea se construieşte şi se re-construieşte permanent, este

multidimensională. O metaforă care exprimă foarte bine caracterul multiplu al

identităţii este cea a foilor de ceapă: fiecare strat corespunde unei părţi

importante a identităţii tale, iar straturi noi pot să apară oricând… (Ciolan, L.,

2000, p.14-15)

Ciolan, în lucrarea Paşi către şcoala interculturală, identifică mai mulţi agenţi

care contribuie la procesul de socializare în prima parte a vieţii:

• familia

• şcoala

• mass-media

• grupurile de “egali” (cei de aceeaşi vârstă, “colegii” de generaţie)

• grupuri de interese din cadrul societăţii etc. (Ciolan, L., 2000, p.13)

Socializarea primară: educaţia în familie

În general, ceea ce se realizează în cadrul familiei se numeşte socializare

3

primară şi face trimitere directă la integrarea în grupul de apartenenţă (legat

puternic de identitatea etnică, de cea religioasă).

Socializarea primară înseamnă socializarea propriu-zisă, care are loc în

copilărie, şi prin care individul, născut doar cu potenţialităţi pentru viaţa

socială, devine un membru efectiv al ei, devine fiinţă umană. Se interiorizează

lumea socială, se cristalizează versiunea subiectivă a realităţii socioumane

obiective. Agenţii ce mediază această interiorizare (internalizare) sunt în primul

rând indivizii apropiaţi şi relevanţi pentru copil, persoane ce au intrat în

literatura de specialitate de la H. Mead (1934) încoace sub denumirea de

persoane semnificative (significant others). Şi întrucât copilul se naşte într-o

structură socială dată, persoanele semnificative (dintre care părinţii ocupă locul

central) îi sunt oarecum impuse, predefinite. Aceşti “alţii” relevanţi, cu care

copilul se şi identifică, intermediază realitatea pe care o va internaliza,

modificând-o în raport cu propria lor poziţie în spaţiul social şi cu propria lor

experienţă de viaţă. Treptat, prin socializare primară, copilul ajunge la

transgresarea situaţiilor şi persoanelor specifice, învaţă roluri, atitudini şi

comportamente generale. (Rotariu T.; Iluţ P., 1996, p.98)

Socializarea secundară: educaţia în şcoală

Educaţia formală, adică cea desfăşurată în instituţii şcolare publice sau private,

este cea mai puternică modalitate folosită în mod conştient şi consistent pentru

a aduce influenţa grupului asupra unei persoane. Profesorul este delegat

pentru a inculca acele elemente ale culturii necesare pentru a fi un membru

satisfăcător al grupului. La fel ca şi părinţii, profesorii sunt investiţi cu o

responsabilitate publică. La fel ca şi părinţii, ei împărtăşesc misiunea de a

“fabrica” fiinţe umane. Şi, într-o oarecare măsură, ei pot lucra, la fel ca părinţii,

cu un material maleabil, cu persoane ale căror comportament nu s-a canalizat

în mod ireversibil. Educaţie este modalitatea prin care grupul modelează

persoanele pentru ca acestea să îndeplinească anumite cerinţe necesare.

(Wilson, 1971, pag. 177-178)

În şcoală se realizează socializarea secundară, unde copilul/tânărul vine în

contact cu valorile şi normele culturii dominante pe care trebuie să şi le

însuşească şi să le practice pentru a putea reuşi în plan social. Diferitele

grupuri minoritare sunt adesea forţate să adere necondiţionat la regulile

majorităţii şi – implicit – să renunţe la elementele specifice propriei culturi.

Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii şi de

distribuirea socială a cunoştinţelor. Ea presupune interiorizarea cerinţelor,

4

informaţiilor, normelor şi valorilor promovate de diferite instituţii (formale sau

informale) specializate. Intrarea în socializarea secundară ar coincide în mare

cu tranziţia de la copilărie la pubertate şi adolescenţă şi deci condiţiilor de

statut social, şcolar şi eventual profesional, li se suprapun noi faze ale

dezvoltării intelectuale. Are loc în speţă trecerea de la gândirea concretă la cea

abstractă. Acum este foarte important pentru tânărul în devenire legitimitatea

sistemului de valori propus, gândirea lui devenind din ce în ce mai critic-

dubitativă şi pretinzând argumente raţionale pentru diferitele practici, norme,

atitudini şi conduite. (Rotariu T.; Iluţ P., 1996, p.99-100)

Este cunoscut faptul că o şcoală bună oferă elevilor ei, de diferite

temperamente, abilităţi, interese şi situaţie şcolară, un nivel comun de

instruire. Unul din modurile prin care poate fi obţinut acest lucru îl constituie

ajustarea modului de predare la particularităţile individuale ale fiecărui elev,

formulând sarcini de învăţare care să-l motiveze şi captiveze, să-l ajute să

înţeleagă noţiunile unor discipline pentru care este mai puţin înzestrat. Elevii

sunt însă diferiţi şi din punct de vedere cultural (rasă, etnie, limbă maternă,

religie, obiceiuri etc.), iar şcoala trebuie să fie capabilă să se adapteze elevilor

şi din punct de vedere cultural, să permeabilizeze barierele culturale care îi

separă. (Stan, C., 1999, p. 49-50)

“Learning by doing”, a învăţa acţionând – formula lui Dewey poate defini

metoda recomandabilă la vârsta şcolară cu condiţia să i se precizeze sensul şi

să i se limiteze raza de acţiune. O bună educaţie şcolară este prin urmare

aceea care îl face pe şcolar să participe la însuşirea cunoştinţelor prin activităţi

şi studii personale, care îi favorizează iniţiativele şi modurile de exprimare, în

loc de a-i impune atitudinea imobilă şi mai mult sau mai puţin pasivă de

auditor. (M. Debese, 1981, p. 66). Educatorii şi elevii nu sunt doar agenţii

funcţionării structurilor care îi depăşesc şi îi constrâng, ci sunt actori cu o

anumită marjă de autonomie. Clasa nu este numai locul unde se “predă-

învaţă”, ci şi unul în care se constituie sau/şi descoperă ierarhii, în care

educatorii şi elevii învaţă “cum să se descurce”, “cum să facă faţă”, “să tragă

sforile”, locul unde sunt privilegiate anumite subiecte de conversaţie, unde

există “tabuuri”, “tabieturi”. (Ionescu, I., 1997, p.35)

Prin educaţie se transmit nu doar cunoştinţele de care are nevoie individul

pentru a-şi dobândi cele necesare traiului, ci şi elementele comportamentului

social, şi mai ales, se urmăreşte ca fiecare nou membru al societăţii să

interiorizeze şi să accepte normele şi valorile dominante ale respectivei

colectivităţi. (Rotariu T.; Iluţ P., 1996, p.114)

5

Factorii care influenţează natura relaţiilor sociale se regăsesc în mare măsură

în mediul şcolar cu toate consecinţele pozitive şi negative ale influenţei lor.

Copiii intră în şcoală manifestând elemente de conduită, de relaţionare şi

raportare la social dobândite în familie. Şcoala are posibilitatea de a răsturna

modelul societal dominant, de raportare la celălalt, la evaluarea diferenţei

culturale sau etnice în termeni ierarhici.

A. Glava este de părere că, pentru ca mediul şcolar să devină un spaţiu deschis

experimentărilor culturale variate şi valorizării lor pozitive, schimbarea este

necesară în cel puţin patru direcţii:

1. integrarea culturală şi lingvistică;

2. încurajarea participării comunităţilor minoritare la acţiunea educaţională;

3. reconsiderarea unor elemente de teorie pedagogică şi practică didactică;

4. regândirea criteriilor evaluării elevilor minoritari. (Glava, A., 1999, p.81)

Într-un mediu educaţional multicultural variabilele care pot influenţa

semnificativ imaginea de sine a elevilor din comunităţile majoritare şi

minoritare sunt:

a. raportarea atitudinală la celălalt

– atitudinea profesorilor faţă de elevi

– atitudinea elevilor faţă de colegii minoritar etnic sau cultural

b. constructe culturale de evaluare a celuilalt

– stereotipiile, uneori rigide şi generalizatoare de evaluare a elevilor prin

prisma apartenenţei lor culturale

c. raportarea la cultură

– ambivalenţa datorată biculturalismului, manifestată prin lipsa identificării

culturale pozitive a copiilor minoritari atât faţă de propria cultură, cât şi faţă de

cea majoritară

– înstrăinarea de propria cultură. (Glava, A., 1999, p.78-79)

Aspecte ale funcţiilor şcolii

Pentru a înţelege mai bine rolul determinant pe care îl are instituţia şcolii în

socializarea “noilor veniţi” în grupul social, este nevoie să aruncăm o privire

asupra funcţiilor pe care şcoala le îndeplineşte în cadrul societăţii. O analiză

atentă a acestui aspect, o au T. Rotariu şi P. Iluţ în lucrarea Sociologie. Desigur

că nu este singura, însă este una demnă de luat în seamă.

Astfel, prima funcţie majoră a şcolii pe care autorii o amintesc este cea de

integrare morală. Şcoala preia de la familie şi continuă, fireşte, în paralel, rolul

de socializare a tinerilor, proces al cărui nucleu central îl constituie

6

interiorizarea sistemului de valori şi norme morale, aflat la baza oricărei

societăţi. Sunt transmise cunoştinţele legate de comportamentul social, se

formează deprinderile acestui comportament şi, mai cu seamă, se urmăreşte

formarea convingerilor despre necesitatea respectării normelor morale şi

juridice de convieţuire. Devierea de la aceste norme este sancţionată punitiv

iar respectarea lor e sancţionată premial chiar în interiorul şcolii, prin

intermediul pedepselor şi recompenselor specifice acesteia.

Autorii sunt de părere că realizarea funcţiei de integrare morală este o

constantă a întregului proces de învăţământ; începând de la elevul ce intră

prima dată pe porţile şcolii (sau chiar ale grădiniţei), şi până la studentul ce se

pregăteşte să părăsească sistemul şcolar, toată populaţia şcolară este supusă

unei influenţe permanente în acest scop, fie printr-o acţiune pedagogică

directă – lecţii dedicate expres educaţiei moral-civice, un conţinut adecvat la

unele discipline ca istoria, literatura, filosofia etc., fie printr-una indirectă, ce

are ca suport însăşi organizarea sistemului şcolar – replică în miniatură a celui

social: elevul este cuprins într-o clasă, deci integrat într-un grup social, el

trebuie să respecte regulamentele şcolare, ritualul şcolar, trebuie să asculte de

profesori etc. Îndeplinirea acestei funcţii este o constantă şi dacă privim

lucrurile în perspectivă istorică sau geografică. Nu există sistem şcolar, fie de

stat, fie confesional, fie privat, care să renunţe la o asemenea funcţie; nu există

societate, cu regim democratic, autoritar sau dictatorial, care să nu pretindă

şcolii realizarea unui asemenea obiectiv, chiar dacă se pot detecta diferenţe în

modalităţile de atingere a lui.

O altă funcţie postulată a şcolii – şi, cu siguranţă, cea mai des invocată – este

cea de transmitere a moştenirii culturale. Ea este legată de un obiectiv foarte

net afirmat în cele mai diverse ocazii, şi anume acela că şcoala trebuie să

contribuie decisiv la formarea “culturii generale” a tinerilor, cultură al cărei

conţinut, în condiţiile dezvoltării societăţii moderne, nu poate fi asigurat de

către alte instanţe educative, precum familia sau biserica.

O a treia funcţie identificată, explicită a şcolii este cea de pregătire

profesională. Ea vine într-un fel în continuarea celei precedente, în sensul că se

realizează tot printr-o activitate instructivă, dar este caracteristică numai

anumitor fragmente ale procesului de învăţământ: învăţământul profesional,

cel superior şi, uneori, cel mediu cu funcţie de specializare (de exemplu, şcoli

medii normale, sanitare, economice etc.).

Alocare de statusuri şi pregătire pentru anumite roluri sociale este o altă

funcţie a şcolii. Într-adevăr, prin intermediul funcţiilor explicite – mai ales al

7

ultimelor două menţionate – indivizii ce ies de pe băncile şcolii sunt înarmaţi cu

o diplomă ce consfinţeşte nu numai dreptul de a practica o meserie sau care

atestă competenţa în domeniu – atunci când o face -, dar oferă şi şansa de a

ocupa o poziţie socială, de a se plasa pe o treaptă a ierarhiei sociale. Toate

studiile de stratificare socială atestă corelaţia strânsă existentă între nivelul

diplomei şcolare şi cel al statusului social.

O altă funcţie este cea de re-producere a structurii sociale. Dat fiind faptul că,

în societăţile moderne, cvasitotalitatea tinerilor, înainte de a intra în viaţa

activă, trec prin sistemul şcolar şi că, prin educaţia formală atestată de diplomă

şi prin cea reală dobândită în şcoală, oamenii acced la poziţiile sociale oferite

de o anumită organizare a societăţii, înseamnă că şcoala contribuie

esenţialmente la re-producerea continuă a structurii sociale, prin înlocuirea

succesivă şi necontenită a generaţiilor.

Interesul tot mai mare pe care fiecare familie îl manifestă faţă de viaţa socială,

o obligă să-şi schimbe permanent modul de existenţă pentru a se putea adapta

la noile condiţii ale vieţii. Actualmente asistăm la o metamorfoză a familiei

deschisă prefacerilor, ce au loc în noua structură economică şi politică a

statului, nevoită a se adapta cerinţelor social-politice şi economice ale

perioadei de tranziţie. Factorul economic şi mai ales regresul economic şi-a pus

amprenta asupra tuturor familiilor. Au apărut familiile profitoare, care peste

noapte şi-au făcut „plinul”, a căror copii vin pâna la poarta şcolii în maşini de

lux. La polul opus sunt cei mulţi frustraţi economic, împinşi tot peste noapte de

sărăcie, şomaj, deznădejde, puterea economică a familiei făcând greu sau

neputând face faţă întreţinerii copiilor la un nivel de trai decent şi echilibrat.

În ciuda acestor modificări impuse din exterior, familia continuă să rămână o

formă permanentă şi trainică de convieţuire umană, pentru că nimeni nu mai

poate contesta astăzi existenţa universală a familiei, necesitatea ei biologică şi

spirituală.

Familia devine astfel o unitate în care se combină trăsăturile unei instituţii cu

cele ale unui grup. Unitatea grupului, a familiei este cimentată de fenomene

sociale exterioare şi interioare ca dinamică, progresul familiei este determinat

de factori materiali, culturali şi psihologiei care o afectează, fie direct, fie

accidental. Sursa esenţială a dezvoltării familiei rămâne sfera factorilor

materiali, economici; totuşi familia nu este o simplă derivaţie a economicului,

deoarece ea îşi găseşte stimuli şi în factori de altă categorie, cum ar fi factorii

morali.

8

În evoluţia sa, familia a devenit o instituţie care contribuie şi apără interese

umane foarte variate şi care pune accentul pe sinceritatea sentimentelor ce-i

leagă între ei pe membrii săi. S-a constatat că complexitatea problemelor

economice prezentate azi în economia noastră generează în familie anumite

tensiuni psihice, dar care pot fi depăşite atunci când membrii familiei sunt uniţi

în a le depăşi chiar dacă apar suferinţe. Numai unitatea şi armonia din familie

conferă şi asigură fiecărui membru, în special copiilor un echilibru psihic, care-i

asigură încrederea de care el are nevoie pentru o dezvoltare normală şi

pregatire şcolară cât mai temeinică pentru o integrare cu succes în viaţa

socială.

Procesul integrării tinerei generaţii în condiţiile perioadei de tranziţie nu este

nici simplu şi nici uşor. Date fiind nivelurile diferite ale dezvoltării social-

economice, în ţara noastră, căderea economiei în ansamblul ei şi perspectivele

sumbre privind redresarea ei, problemele tinerilor devin tot mai spinoase, ba

chiar acute. Dar necazurile lor aparţin şi familiei, în care tatăl şi mama trăiesc

într-un coşmar generat de zeci de întrebări, de situaţii la care speranţele că nu

le vor putea face faţă „pâlpâie” tot mai slab.Banul, euro şi dolarul sunt stâlpii

pe care se sprijină şi se aşează la ora actuală temelia familiei.Moralitatea? Mai

este prezentă la cei care n-au valorile de mai sus. De fapt, ei sunt cei ce

frecventează biserica, singura speranţă şi împăcare cu starea de fapt. Cei

„mari” şi „tari”şi-au făcut din avere crezul lor bisericesc. Şi de aici până la

decăderea şi descompunerea pe plan moral şi social nu mai e mult.

Redresarea economică a ţării înseamnă redresarea pe toate planurile a familiei,

pentru ca elementul fundamental în procesul de integrare socială este dat de

caracteristicile obiective ale structurilor sociale în care tânărul se formează în

procesul instructiv educativ şi se integrează în societate.În acest proces

acţionează mulţi factori cu valenţe educative, dintre care cel mai important

factor de adaptare la viaţa socială îl reprezintă familia. Prioritatea ei asupra

celorlalţi factori formativi decurge din plurifuncţionalitatea ei şi din poziţia pe

care o are ca microgrup social cel mai apropiat de individ.

În general, funcţiile familiei sunt:

1. funcţia internă: ceea biologică, cultural-educativă, de asigurare a condiţiilor

de viaţă, de creare a climatului afectiv, de unitate şi solidaritate familială.

2 funcţia externă: – care constă în pregătirea copilului pe toate planurile vieţii:

profesional, moral, cetăţenesc.

Realizarea acestor funcţii depinde de o serie de condiţii intra şi extra familiale,

unele obiective, altele subiective.

9

Cele obiective, concret materiale, privesc tipul şi forma legală a familiei,

structura ei, baza economică, starea sănătăţii membrilor.

Cele subiective sunt determinate atât de interrelaţiile familiale, cât şi de

relaţiile ei în exterior.

Evenimentele din viaţa familiei, conduita membrilor, determinate de

personalitatea fiecăruia, alcătuiesc ceea ce se numeşte CLIMATUL FAMILIAL,

care nu este altceva decât expresia realităţii morale din interiorul familiei.

Condiţionările obiective şi mai ales cele subiective fac din familie un mediu

social educativ sau dimpotrivă, generator de deviaţii comportamentale, până la

forma gravă a delicvenţei juvenile.

Transformările şi direcţiile dinamice familiale nu pot fi însă înţelese în afara

ansamblului transformărilor sociale, actuala structură şi actualele funcţii ale

familiei fiind direct determinate de dinamica societăţii prezente.

Dar familia nu este singurul factor al integrării sociale, şcoala şi alte instituţii

culturale, mass-media, microgrupurile sociale, biserica toate exercită aceeaşi

acţiune paralel cu familia.

Bazându-se însă pe ataşamentul natural pe care copilul îl are faţă de părinţi,

familia reuşeşte să aibă o mare pornire în această acţiune. Ea este considerată

agentul principal al integrarii sociale, deoarece are sarcina de a transmite acele

norme de valori sociale care formează copilul pentru viaţă..

Conceperea pregătirii copiilor numai în instituţii specializate excluzând familia

de la acest proces precum şi a celorlalţi factori sociali înseamnă o privire

unilaterală asupra educaţiei, o tristă experienţă se are în acest sens cu copii

orfani instituţionalizaţi în clasele de copii. Reformele concepute numai pe plan

şcolar, fără să ţină seama de influenţele convergente ale tuturor factorilor

educaţonali, pot conţine lacune cu urmări grave pentru progresul unei naţiuni.

Ambianţa în care se naşte si creşte copilul exercită o influenţă hotărâtoare

asupra dezvoltarii sale, asupra formării întregii sale personalităţi. Aceasta

influenţă se exercită şi trebuie luată în consideraţie

din prima copilărie.

Familia, şcoala si alte microgrupuri sociale constituie medii de viaţă cu ponderi

diferite de influenţare asupra copilului. Comportamentul lui nu poate fi înţeles

decât totalizând ansamblul acestor influenţe.

Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea

copilului, punându-şi amprenta pe întreaga personalitate, cea dintâi şcoală a

omului a fost şi rămâne familia; ea dă temelia pe care se clădeşte edificiul

personalităţii, iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei.

10

Care este de fapt scopul educaţional al familiei? Care a fost din totdeauna şi

anume pregătirea copilului pentru viaţă. Orice societate îşi pregăteşte

tineretul, în linii mari, în primul rând în cadrul familiei, deoarece, prin structura

sa familia oferă cadrul cel mai potrivit pentru formarea principalelor deprinderi,

pentru transmiterea principalelor cunoştinţe asupra realităţii şi formarea

primelor principii de viaţă.

Familia întemeiată pe afectivitatea celor doi soţi şi pusă sub ocrotirea statului

şi bisericii este considerată colectivitatea cea mai potrivită pentru ocrotirea,

dezvoltarea şi pregătirea copilului pentru viaţă, deoarece îi oferă copilului

modele permanente de urmat şi o călăuză autorizată pentru pregătirea

copilului în a reuşi în viaţă.

Primele noţiuni – judecăţi şi valori morale se transmit în familie. Înainte de a

beneficia de educaţia instituţionalizată, copilul învaţă în familie o serie de

lucruri pe care şcoala le consideră cunoscute la începera procesului de

educaţie. De aici necesitatea cunoaşterii mediului familial de către învăţător

pentru a şti pe ce se bazează. Chiar şi după şcolarizare, familia continuă

procesul de formare sub toate aspectele lui.

Cele două surse de influenţă׃ familia şi şcoala, trebuie să conlucreze, nu să

meargă în direcţii diferite sau opuse.

Care sunt formele concrete prin care familia îşi exercită influenţa educativă?

În prima copilărie, formarea şi dezvoltarea limbajului este sarcina prioritară,

paralel cu supravegherea sănătăţii copilului. Calitatea limbajului va influenţa

celelalte procese psihice, în special gândirea.

Şcolarizarea şi randamentul la învăţătură va depinde în mare măsură de

posibilitatea oferită copilului de a învăţa unele lucruri din ambianţa familială şi

din diferite împrejurări din afara familiei.

Modul în care se dă sprijinul la învăţătură are o mare influenţă în dezvoltarea

capacităţilor psihice şi morale ale copilului. Unii părinţi se substituie acestuia în

îndeplinirea îndatoririlor şcolare, ceea ce îi crează o stare de pasivitate şi o

falsă concepţie despre muncă. Alţii au o atitudine rigidă, aspră, ceea ce-l

inhibă, frămându-i dezvoltarea gândirii.

Motivaţia învăţării depinde de atitudinea părintelui faţă de viitorul copilului, de

pregătirea lui pentru o profesiune, de orientarea lui justă în alegerea acesteia.

Fireşte că toate aceste direcţii de influenţare şi multe altele depind de

condiţiile socio-economice şi de nivelul socio-cultural ale familiei, de bugetul

familial, de starea locuinţei, de gradul de cultură, de profesiunea părinţilor. Ele

depind, în ultimă instanţă şi de caracteristicile societăţii şi ale epocii.

11

Ţinând seama de faptul că familia are cea mai îndelungată influenţă asupra

copilului, ea trebuie să răspundă multiplelor schimbări ce au loc pe toate

planurile în această perioadă de tranziţie.

12