MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA “DANUBIUS” GALAŢI

MASTER – DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ EUROPEANĂ

REFERAT

DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

CUPRINS

1. DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1.1 Noţiunea de „funcţionar public”. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor

publici

1.2 Izvoarele deontologiei funcţionarului public

2. LEGISLAŢIA ROMÂNEASCĂ PRIVITOARE LA OBLIGAŢIILE

PROFESIONALE ALE FUNCŢIONARILOR PUBLICI

2.1 Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii publici

2.2 Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici

2.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

2.3.1. Drepturile funcţionarilor publici

2.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici

1. DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1.1 Noţiunea de „funcţionar public”. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor

publici.

Plutarh spunea că legea este regina tuturor muritorilor şi nemuritorilor.

Existenţa noastră întru respectul legii, construirea propriului sistem de valori în

concordanţă cu sistemul social de valori concentrat în norme juridice sunt

adevăruri care ne dăltuiesc destinul, care ne ajută să trăim în armonie unii cu alţii şi

toţi cu societatea, cu statul, cu autorităţile.1

Originea funcţionarilor publici o găsim în antichitatea greco-romană, aceştia

fiind un corolar al concepţiei privind binele comun, res-publica, proclamat ca

principiu de coeziune politică si socială. Acest principiu dispare odată cu

prăbuşirea İmperiului Roman şi implicit dispar funcţionarii publici. Funcţionarii

publici reapar odată cu formarea statului suveran şi evoluează pe parcursul

edificării statului de drept public, care îşi asumă în final misiunea descifrării,

formulării şi realizării interesului general şi a asigurării serviciului public. Rezultă

că, istoria funcţionarilor publici este o faţetă a istoriei statului, şi ca atare diferă de

la ţară la ţară.2

Într-o accepţiune de maximă generalitate, prin funcţionar public înţelegem

persoana care prestează o activitate, mai mult sau mai puţin specializată, într-un

regim juridic diferit de dreptul comun al muncii, şi care este remunerată din

fonduri publice.

În această viziune, funcţionarii publici constituie un grup cuprinzător,

alcătuit din marea majoritate a personalului instituţiilor publice. Acest grup este

1 V. Vedinas, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p.92 Liviu Coman–Kund, Deontologia şi statutul funcţionarilor din administraţia publică, Ed.Europlus, Galaţi, 2007, p.6

heterogen, întru-cât este divizat într-o multime de subgrupuri, mai mari sau mai

mici, cu misiuni specifice şi regimuri juridice dintre cele mai diverse. Sunt

funcţionari publici, în sens larg: parlamentarii, şeful de stat (chiar dacă în acest caz

particular nu avem de-a face cu un grup, ci doar cu o singura persoană), membrii

guvernului, magistraţii, marea majoritate a persoanelor încadrate în administratia

publica civilă centrală si locală, cadrele didactice, poliţiştii, precum şi alte

categorii. În pofida marii diversităţi a atribuţiilor ce le revin şi a diversităţii

conţinutului activităţilor pe care le desfaşoară, toţi funcţionarii publici au o

misiune generală comună. Ei trebuie să acţioneze, într-o formă sau alta, pentru

realizarea interesului general şi asigurarea serviciului public.

În sens restrâns, prin „funcţionar public” se înţelege funcţionarii de carieră

din administraţia publică adică persoana care îşi dedică viaţa profesională

administraţiei publice. Rezultă că, abordarea problematicii deontologiei

funcţionarilor din administraţia publică trebuie să înceapă cu definirea a doua

concepte fundamentale, şi anume : administraţia publică şi funcţionarul de carieră

din administraţia publică.

Menţionăm că, între sistemul administrativ3 şi sistemul politic4 nu numai că

există o conexiune indisolubilă, dar cele doua sisteme prezintă şi zone de

interferenţă.

În contextul celor arătate, definim funcţionarul public ca fiind persoana

fizică a cărei carieră constă în exercitarea unei funcţii în cadrul administraţiei

publice. Trebuie să precizăm însă că şi conceptul de funcţie publică face obiectul

unor analize doctrinare detaliate, cu viziuni diferite.3 Sistemul administrativ este ansamblul autorităţilor şi instituţiilor care realizează administraţia publică în sens material-funcţional, precum şi relaţiile dintre acestea.

4 Sistemul politic, care nu trebuie confundat cu ansamblul partidelor politice, este ansamblul instituţiilor politice împreună cu relaţiile dintre ele, existente într-un anumit regim politic. İnstituţia politică este o structură care exercită atribute ale suveranităţii. Exemplificativ, arătăm că fac parte din sitemul politic: parlamentul, şeful statului, guvernul.

În ceea ce priveşte problematica funcţiei publice şi a statutului celor

care o exercită, este bine de ştiut că primul statut al funcţionarilor publici l-a făcut

împăratul Hadrian. Roma antică era preocupată de buna administrare a statutului,

iar în bizant, “serviciile publice” – aşa cum au fost numite mai târziu în texte

teoretice, erau organizate în zece ramuri, cu nenumărate ministere. Astfel, prin

funcţie din cadrul administraţiei publice, sau mai scurt, funcţie publică înţelegem

situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice investite cu prerogative în

realizarea competenţei unei autorităţi sau instituţii a administraţiei publice, având

ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public5.

1.2 Izvoarele deontologiei funcţionarului public

Principalul izvor de drept este Constituţia, legea supremă în stat, în care se

regăsesc multe principii care fundamentează comportamentul profesional al

funcţionarului public (principiul legalităţii, al supunerii tuturor în faţa legii,

completat cu cel potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, fidelitatea faţă

de ţară şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor care-i revin, în care scop

funcţionarul public depune jurământul de credinţă cerut de lege).

Legea, ca act juridic al Parlamentului şi avem în vedere ceea ce va constitui

reglementarea cadru în materie, legea organică privind statutul funcţionarului

public. Ei i se adaugă alte legi prin care se reglementează sau urmează să se

reglementeze aspecte privind diferite categorii de funcţionari publici.6

5V. Vedinas, Statutul funcţionarului public, Ed. ”Nemira”, Bucureşti, 1998, p.31;

6 Corina Radulescu, Deontologia funcţiei publice, Ed. Universităţii din Bucuresti, 2006, p. 45

Alte categorii de acte normative (Hotărari de Guvern, Ordonanţe de Guvern,

alte acte administrative cu caracter normativ) inclusiv regulamente de ordine

interioara prin care se prescriu norme speciale privind o instituţie determinată.7

Misiunea administraţiei publice, raţiunea ei de a fi, este realizarea, la nivelul

executiv, a interesului general stabilit de puterea politică, fie prin acte juridice

unilaterale fie prin asigurarea serviciilor publice. Din acest motiv, administraţia are

ca valoare fundamentală comună servirea interesului general, căruia i se

subordonează. Aceasta determină principiile deontologice comune tuturor

funcţionarilor din administraţia publică. Partea comună a deontologiei

administrative cuprinde :

1. Principiul legalităţii, care cere ca administraţia să respecte şi să asigure

respectarea legii, în sensul cel mai larg, de la apărarea ordinii şi liniştii

publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, până la conformitatea cu

legea a tuturor actelor sau acţiunilor administrative. Acest principiu este cât

se poate de firesc, atâta timp cât admitem că expresia interesului general este

legea ;

2. Principiul subordonării ierarhice, care consacră dreptul de comandă al

superiorului ierarhic, concomitent cu obligaţia de supunere a

subordonatului ;

3. Principiul imparţialităţii sau al egalităţii de tratament, care semnifică

obligaţia administraţiei publice de a nu opera nici o discriminare, interzisă

de lege, atât în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică, cât şi în exerciţiul

funcţiei publice. Acest principiu urmăreşte excluderea partizanatului de orice

fel şi a favoritismului din activitatea administraţiei publice ;

4. Principiul transparenţei care impune administraţiei să-şi motiveze actele şi

să informeze publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o formă

7V. Vedinas, Statutul funcţionarului public, Ed. ”Nemira”, Bucureşti, 1998, p.174;

de control din partea corpului social, pentru a se garanta conformitatea

activităţii administrative cu interesul general ;

5. Principiul asigurării continuităţii activităţii care reflectă necesitatea

determinată de derularea natural-continuă a vieţii sociale, ca serviciile

publice prestate de administraţie să aibă un caracter continuu, neîntrerupt ;

6. Principiul competenţei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea şi

avansarea funcţionarilor publici să se facă pe bază de concurs organizat pe

criteriul capacităţii profesionale, iar pe de alta, să existe în cadrul

administraţiei un sistem specializat de perfecţionare profesională continuă.

Trebuie să precizăm că, fiecare corp de funcţionari publici serveşte o

anumită colectivitate, într-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt

determinantele formelor de exprimare a principiilor deontologice comune, precum

şi ale principiilor deontologice specifice corpului respectiv.

La baza activităţii funcţionarilor publici, a comportamentului lor

profesional, a conduitei lor atât în interiorul cât şi în afara instituţiei publice stau

urmatoarele principii de bază:

- egalitatea de tratament faţă de terţii beneficiari ai serviciului public,

respectiv, un comportament echilibrat şi nediscriminatoriu faţă de toţi cei care i se

adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme;

- respectarea supremaţiei Constituţiei, respectul legilor generale în

materie şi al tuturor actelor normative de către purtătorii autorităţii publice;

- credinţa şi fidelitate faţă de ţara căruia îi aparţine funcţionarul

public;

- discreţie profesională privind toate informaţiile pe care le primeşte şi

le deţine în exerciţiul funcţiei sale;

- obligaţia de supunere şi respect faţă de şeful ierarhic;

- apărarea şi respectarea demnităţii şi intimităţii uzagerilor serviciului

public;

- perfecţionarea profesională continuă, sub diferite forme etc.

2. LEGISLAŢIA ROMÂNEASCĂ PRIVITOARE LA OBLIGAŢIILE

PROFESIONALE ALE FUNCŢIONARILOR PUBLICI

2.1 Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii publici

Pot beneficia de statute speciale, funcţionarii publici care îşi desfăşoară

activitatea în cadrul urmatoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;

b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;

c) structurile specializate ale Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice şi consulare;

e) autoritatea vamală;

f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului İnternelor şi Reformei

Administrative;

g) alte servicii publice stabilite prin lege.8

Statutul funcţionarilor publici nu se aplică:

a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor

şi instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, de

protocol, de gospo dodărire, întretinere-reparaţii şi deservire, pază, precum şi altor

categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;

8 Art.5 din Legea nr.188/1999 (republicată) - privind Statutul funcţionarilor publici;

b) personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la

cabinetul demnitarului;

c) corpului magistraţilor;

d) cadrelor didactice;

e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

2.2 Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici

Pentru ocuparea unei funcţii publice, candidatul trebuie sa îndeplinească o serie de

condiţii, aşa cum sunt ele prevăzute în art. 6 din Lege

Să aiba numai cetaţtenie romană şi domiiciliul în Romania

Să cunoască limba romană, scris şi vorbit

Să aibă varsta de 18 ani împliniţi

Să aibă capacitate deplină de exerciţiu

Să aibă o stare de sănătate corespunyătoare funcţiei pentru care candidează

Să îndeplineacă condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică

pentru care candidează

Să nu fi suferit nici o condamnare care să l facă incompatibil pentru

exercitarea funcţiei publice

Să caştige concursul sau să fie promovat la examenul organizat pentru

ocuparea funcţiei publice.9

Conform art.7 din Statutul funcţionarilor publici, funcţiile publice se clasifică în:

a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;

b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a-IIa, funcţii publice

din clasa a-IIIa;

c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.

9 Boiana Augusta Berchi, Cartea funcţionarului public, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 23

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor

publice, în vederea realizării competenţelor lor generale.

După criteriul nivelului studiilor necesare ocupării funcţiei publice, funcţiile

publice se împart în trei clase:

a) clasa I, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii

universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă

durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă respectiv: consilier,

consilier juridic, auditor, expert, inspector;

b) clasa a II-a, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer

studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă respectiv referent de

specialitate ;

c) clasa a III-a, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer

studii liceale, respectiv studii medii liceale, absolvite cu diplomă de bacalaureat

respectiv referent..Ca regulă, funcţionarii publici numiţi în funcţii publice din

clasele a II-a si a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.

Dupa nivelul atribuţiilor titularului, funcţiile publice se împart în trei

categorii:

a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari

publici;

b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de

conducere;

c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de

execuţie.

Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi.

Statutul prevede expres, dar nu limitativ, lista cuprinzând funcţiile

publice generale şi specifice după cum urmează:

Sunt funcţii publice generale următoarele:

1. Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici:

· secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al

Guvernului;

· secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

· prefect şi subprefect10;

. inspector guvernamental.

2. Funcţii publice de conducere:

· director general şi director general adjunct din cadrul autorităţilor

administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale;

· secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti;

· director şi director adjunct din cadrul autorităţilor administrative

autonome din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale;

. director executiv şi director executiv adjunct în cadrul serviciilor

publice deconcentarte ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei

publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;

. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al

oraşului şi al comunei;

· şef serviciu;

· şef birou.

3. Funcţii publice de execuţie:

· consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;

10Se aplică dispoziţiile Statutului funcţionarilor publici începând cu anul 2006, stabilită prin hotarâre de Guvern.

· referent de specialitate;

· referent.

Sunt funcţii publice specifice următoarele:

1. Funcţii publice de conducere:

· arhitect-şef;

2. Funcţii publice de execuţie:

· inspector de concurenţă;

· inspector vamal;

· inspector de muncă;

· controlor delegat;

. expert în tehnologia informaţiilor şi al telecomunicaţiilor;

· comisar.

3. Alte funcţii specifice:

. manager public.

Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale,

după cum urmează:

a) superior, ca nivel maxim;

b) principal;

c) asistent;

d) debutant.

2.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

Funcţionarii publici au, în principiu, drepturile şi obligaţiile

consacrate şi garantate de Constituţia României pentru oricare cetăţean. Specificul

raportului de serviciu face ca anumite drepturi să fie supuse unor restricţii.

İzvoarele acestor restricţii sunt de ordin constituţional sau legal şi vizează, în

principal, unele drepturi politice şi libertăţi cetăţeneşti.

Îndatoririle specifice funcţionarilor publici sunt determinate, de

asemenea, de caracteristicile raportului de serviciu, fiind atât de natură

constituţională, cât mai ales legală.11 Vom prezenta în continuare, într-o manieră

sintetica, principalele drepturi şi îndatoriri ale funcţionarilor din administraţia

publică.

2.3.1. Drepturile funcţionarilor publici

1. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat, prin

dispoziţiile constituţionale referitoare la libertatea conştiinţei şi cea de exprimare.

Nici un funcţionar public nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară

convingerilor sale. În acest sens este interzisă orice discriminare între funcţionari

pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine

socială sau de orice altă natură. Exprimarea opiniilor este însă limitată de obligaţia

de neutralitate şi de cea de rezervă.

2. Dreptul de a fi informat, cu privire la deciziile care se iau în

aplicarea prezentului Statut şi care îl vizează în mod direct.

3. Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici,

care pot să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice

11 Liviu Coman–Kund, Deontologia şi statutul funcţionarilor din administraţia publică, Ed.Europlus, Galaţi, 2007, p.75;

mandate în cadrul acestora. Acest drept nu este recunoscut unor categorii de

funcţionari, cum sunt înalţii funcţionari publici.

4. Dreptul la greva, pentru apărarea intereselor profesionale,

economice şi sociale, în condiţiile legii. Funcţionarii publici care se află în grevă

nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei.

5. Dreptul la salariu pentru activitatea desfăşurată, care este compus

din: salariul de bază; sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului;

suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Funcţionarii publici beneficiază de

prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii. Salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare

pentru funcţionarii publici. Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi

şi 40 de ore pe săptămână. Pentru asigurarea continuităţii serviciului, este

reglementată prestarea orelor suplimentare, peste programul de lucru sau în zilele

de sărbători legale. În aceste situaţii funcţionarii publici de execuţie au dreptul la

recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază.

Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, concedii

medicale şi la alte concedii. Ei beneficiază, pe durata concediilor, pe lângă

indemnizaţia de concediu şi la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu. De asemenea, funcţionarii publici au dreptul la pensii, precum

şi la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, în condiţiile legii.

Funcţionarii publici care potrivit legii sunt obligaţi să poarte uniforma

în timpul serviciului o primesc gratuit.

6. Dreptul la protecţie, împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor

de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice.

7. Dreptul dar şi obligaţia de a-şi îmbunătăţi în mod continuu

abilităţile şi pregătirea profesională.

8. Dreptul la carieră. Acesta semnifică posibilitatea funcţionarului de

a avansa în funcţie, potrivit meritelor sale personale, fară nici o altă discriminare.

9. Drepturi politice. Cu unele excepţii de natură constituţională sau

legală, funcţionarii publici români se bucură de cvasi-integralitatea drepturilor

politice, adică pot face parte din partide politice, cu toate consecinţele ce decurg de

aici, inclusiv dreptul de a fi ales, singura restricţie fiind interdicţia de a face parte

din organele de conducere ale partidelor politice.

Excepţiile se referă la anumite categorii de funcţionari publici, expres

prevăzute de lege, cum sunt înalţii funcţionari publici. Aceştia au dreptul de a

alege, însă nu pot face parte din partide politice.

2.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici

Principalele îndatoriri ale funcţionarilor publici, pe lângă cele care le

revin ca tuturor cetăţenilor şi anume îndatoririle prevăzute de Constituţia

României, decurg din misiunea socială a administraţiei publice, şi anume realizarea

interesului general şi asigurarea serviciului public, la nivelul activităţii executive.

Acestea sunt:

1. Obligaţia de a-şi indeplini cu profesionalism, imparţialitate şi în

conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care

ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului

funcţionarilor publici.. Potrivit acestei obligaţii, funcţionarii publici, indiferent de

rangul lor ierarhic, sunt responsabili de realizarea sarcinilor de serviciu ce le sunt

încredinţate. Ei trebuie să-şi utilizeze întreaga capacitate pentru a-şi îndeplini în

cele mai bune condiţii obligaţiile de serviciu. De asemenea, în întreaga lor

activitate ei trebuie să respecte normele de conduită profesională şi civică

prevazute de lege. Funcţionarul public nu-şi poate permite manifestări emoţionale

stridente, lipsa de politeţe, relaţii particulare cu persoane dubioase sau care au

interese ce depind de funcţia pe care o exercită.

2. Obligaţia de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii

ierarhici. Această obligaţie cere ca toţi funcţionarii să se conformeze dispoziţiilor

superiorului ierarhic, cu excepţia dispoziţiilor vădit ilegale şi a celor care

compromit grav un interes public (vădit inoportune), care trebuie motivate în scris.

3. Obligaţia de imparţialitate. În timpul exercitării atribuţiilor de

serviciu, funcţionarul este obligat să se abtină de la exprimarea sau manifestarea

publică a convingerilor sale politice, să nu favorizeze vre-un partid politic sau vreo

organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.

Opiniile funcţionarului nu trebuie să afecteze obiectivitatea şi imparţialitatea de

care trebuie să dea dovadă în raporturile de serviciu.

Potrivit acestei obligaţii, în instrumentarea dosarelor ce le sunt

încredinţate, funcţionarii trebuie să se abţină de la orice favoritism sau partizanat,

să asigure egalitatea de tratament, sau, cu alte cuvinte să nu comită nici o

discriminare pozitivă sau negativă, interzisă de lege.

4. Obligaţia păstrării secretului de stat, secretului de serviciu, precum

şi confidenţialitatea în legatură cu faptele, informaţiile sau documentele de care i-

au cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, cu excepţia informaţiilor de interes

public.

6. Obligaţia de a prezenta declaraţia de avere, la numirea într-o

funcţie publică, precum şi la incetarea raportului de serviciu.

7. Obligaţia de a rezolva în termenele stabilite de către superiorii

ierarhici a lucrărilor repartizate.

8. Obligaţia de a respecta regimul juridic al conflictului de interese şi

al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii.

8. Obligaţia exclusivităţii funcţiei publice. Aceasta interzice

funcţionarului public de a cumula funcţia publică pe care o deţine cu orice altă

funcţie sau demnitate publică, cu excepţia calităţii de cadru didactic, a activităţii de

cercetare ştiinţifică şi a creaţiei literar-artistice. De asemenea, funcţionarii publici

nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu

scop lucrativ, din domeniul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau

ca persoană fizică autorizată. În fine, funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai

unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia pe care

o îndeplinesc.

Obligaţiile prevăzute în Constituţie sunt respectate de orice cetăţean,

încălcarea acestora atrăgând în principal răspunderea penală şi civilă. Obligaţiile

comune de serviciu şi de funcţie atrag în cazul nerespectării lor una din formele

răspunderii juridice, respectiv disciplinară, contravenţională, civilă sau penală,

după caz.

Bibliografie:

1. Boiana Augusta Berchi, Cartea funcţionarului public, Ed. Teora,

Bucureşti, 2000

2. Corina Radulescu, Deontologia funcţiei publice, Ed. Universităţii din

Bucuresti, 2006

3. Liviu Coman–Kund, Deontologia şi statutul funcţionarilor din

administraţia publică, Ed.Europlus, Galaţi, 2007

4. V. Vedinas, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

5. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr.365 din 29.05.2007