CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Dendrologia (în limba greacă dendron = arbore, logos = vorbire, ştiinţă) are ca obiect de studiu plantele lemnoase - arbori şi arbuşti - pe care îi prezintă sub raport morfologic şi îi analizează cu prioritate sub raport sistematic, arealogic, ecologic şi silvobiologic.

Studiile dendrologice sunt completate cu cele privind structura anatomică şi însuşirile tehnologice ale lemnului, însuşirile ornamentale ale speciilor lemnoase, cele privind aspectul lor, cele de protecţie a mediului înconjurător, ca şi ale valorii lor economice.

Dendrologia, cu toate că are ca obiect de cercetare plantele lemnoase, constituie o disciplină independentă de Botanica forestieră, datorită multiplelor aspecte sub care sunt studiate acestea. Ea apare, astfel, ca o disciplină de sine stătătoare, cu un domeniu bine determinat, având zone de interferenţă cu alte discipline. Astfel, ca are numeroase zone de contact cu Ecologia generală, Silvicultura, împăduririle, Pedologia ş.a. De asemenea, apelează la discipline de cultură generală, cum sunt; Geografia, Fizica, Meteorologia şi climatologia ş.a.

Dendrologia foloseşte o gamă largă de metode de cercetare, cum sunt: metoda morfologică şi metoda anatomică, bazate pe studii comparative între specii, metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale ş.a.

Studiul plantelor lemnoase a apărut ca o necesitate, din momentul când a început gospodărirea pe baze ştiinţifice a pădurilor. Asocierea diverselor specii în cadrul arboretelor, suprapunerea arealelor, convieţuirea "paşnică" ori intoleranţa, cu numeroase alte observaţii privind morfologia părţii aeriene (portul, sănătatea, maturitatea etc) au determinat pe specialişti să înceapă studiul pădurii prin cercetarea indivizilor ce o compun. Firesc, acest lucru a dus la completarea cunoştinţelor despre speciile lemnoase, la studierea factorilor mediului de viaţă al arborilor, în particular şi, în final, la cel al rezultantei acestora în analizarea acţiunii mediului specific pădurii.

Ritmul rapid de dezvoltare înregistrat în ultimul sfert de veac de industriile chimica, siderurgică, energetică, a materialelor de construcţie, de transporturi, agricultură şi zootehnie s-au repercutat, inevitabil, nefavorabil asupra condiţiilor naturale ale mediului înconjurător.

A avut loc o sporire a concentraţiei de bioxid de carbon în unele zone, acumularea de alte noxe industriale în atmosferă (bioxid de sulf, oxizi de cupru, de zinc, de plumb, praf ş.a.), o puternică irnpurificare a aerului, poluarea solului. Cercetările arată că dintre formaţiunile vegetale capabile să reducă dioxidul de carbon şi să pună în libertate oxigenul indispensabil vieţii, pădurea este cea mai importantă. Astfel, s-a stabilit că în timp ce "producţia" de oxigen în pădurea de

3

foioase este dc 30 tone la hectar şi în pădurea de conifere de 16 t/lia culturile agricole dau 3 până la maximum 10 t/ha. Pe măsură ce arborii' intră în plenitudinea dezvoltării lor, producţia de oxigen creşte şi atinge valori maxime în stadiul maturităţii. S-a calculat că un arbore având o proiecţie a coroanei de 150 m2 produce în 100 de ani o cantitate de oxigen echivalentă necesarului unui om pe o perioadă de 20 de ani. în sensul acestei însuşiri, pădurea este considerată ca "plămân verde", mai ales în zonele cu densitate mare a locuinţelor sau a construcţiilor industriale.

In afară de faptul că fiecare arbore este o "fabrică de oxigen" în miniatură, în acelaşi timp funcţionează si ca un "filtru", reţinând în coroana lui particulele fine de material solid (praf, cenuşă etc.) din atmosfera poluată. La fiecare ploaie acest filtru este curăţat şi capacitatea lui de reţinere refăcută.

Prin sistemul său de înrădăcinare, arborele creează tot atâtea căi de intrare a apei în sol, favorizând, astfel, infiltraţia si realizează un regim hidrologic favorabil. EI asigură, prin procesele de absorbţie şi transpiraţie, un mic circuit al apei şi, totodată, prin materia organică sintetizată în procesul de folosinteză, circuitul substanţelor (în principal al carbonului) în natură.

CAPITOLUL 2

ECOSISTEMUL FORESTIER Şl BIOCENOZELE VEGETALE

Plantele lemnoase sunt organisme cu fizionomie şi structură proprie, bine individualizate sub aspect morfologic. Ele nu sunt studiate şi analizate strict individual, întrucât în natură reprezintă adevărate sisteme biologice deschise, caracterizate prin schimburi permanente de substanţe şi energie cu mediul înconjurător, întrucât aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor lemnoase cu factorii externi, sfera de cunoaştere dendrologică depăşeşte cadrul strict al disciplinei, intrând adânc în cel a! Ecologiei forestiere - ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre vieţuitoarele ce alcătuiesc biocenoze forestiere şi mediul lor de viaţă-

Comunităţile de viaţă vegetale şi animale ale biosferei - biocenozele - tră-iesc fiecare într-un anumit mediu fizic înconjurător - habitatul, biotopul sau eu un termen mai larg folosit pentru biocenozele terestre - staţiunea (atmosfera apropiată, cu condiţiile ei de lumină, căldură, umiditate, solul cu mulţimea com-ponenţilor şi însuşirile lui, substratul acestuia ş.a.). Intre componenţii acestor co-munităţi (plante verzi, animale, microorganisme), precum şi între biocenoze şi factorii de mediu există multiple interacţiuni, relaţii de interdependenţă şi de in-fluenţă reciprocă, schimburi şi transferuri continue de substanţă şi energic, care asigură viaţa biocenozei şi condiţionează productivitatea ei. Aceste unităţi func-ţionale ale biosferei - comunităţi de organisme şi factori de mediu abiotic -, cu însuşiri de asimilare şi transformare a materiei şi energiei au fost numite eco-sisteme sau biogeocenoze.

Plantele lemnoase forestiere cresc, obişnuit, în asociaţii complexe, integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant şi se eatacterizcază prin anumite trăsături specifice, constituind ecosistemul forestier (sau ecosistemul pădurii).

Mediul arborilor şi arbuştilor din acest ecosistem este formal din elementele constitutive ale atmosferei, solului, reliefului ca şi ale biocenozei -asociaţia plantelor ierboase si animalelor - care, în raport cu plantele lemnoase, joacă rol de factori ecologici sau factori ai mediului lor de viaţă.

Speciile forestiere, pentru a vieţui, a creşte şi a se dezvolta, au nevoie de anumite condiţii de viaţă. Aceste necesităţi constituie cerinţele ecologice ale speciei, în măsura în care sunt satisfăcute aceste cerinţe de către condiţiile staţionate (însuşirile staţiunii), specia supravieţuieşte sau este dominantă şi capabilă dc a înlătura alte specii (a căror cerinţe ecologice sunt mai puţin

5

satisfăcute) din acelaşi areal. Sunt situaţii în care condiţiile staţionate ale unui spaţiu sunt favorabile mai multor specii: atunci are loc, pe de o parte, o luptă intcrspecifică de îndepărtare a celor mai puţin rezistente, iar pe de alia si un proces de integrare în comunitatea de viaţă, de adaptare la situaţia creată. Pentru aceasta, în nalură, se întâlnesc atât arborele pure (molidişuri, făgete, brădctc, gorunete, zăvoaie de plop, zăvoaie de salcie ctc.), cât şi arborele amestecate (răşinoase cu fag; gorunete-făgete; şleauri; zăvoi amestecat etc.).

Componentele mediului care exercită diferite acţiuni asupra arborelui sunt considerate condiţii de viaţă (condiţii staţionale], deoarece condiţionează activităţile metabolice fundamentale, diminuând sau intensificând efectele factorilor ecologici (climatici, edafici, geomorfologie!}. De exemplu, intensitatea luminoasă, căldura din aer şi sol, natura solului şi profunzimea lui ş.a. influ-enţează declanşarea şi desfăşurarea proceselor fundamentale în perioadele active de vegetaţie, începând cu absorbţia apei şi substanţelor nutritive din sol si ter-minând cu fotosinteza şi respiraţia.

Chiar dacă în cadrul dcndrologici plantele lemnoase se studiază individual, condiţiile în care trăiesc (comunitatea de viaţă) trebuie analizate în toată com-plexitatea lor. O grupare de arbori nu constituie o pădure decât atunci când toate vieţuitoarele - plante şi animale - participă la realizarea unui mediu specific. Iar pentru a înţelege pădurea, şi mai ales condiţiile în care vegetează arborii, este necesară o cunoaştere a factorilor de mediu.

2.1. FACTORII DE MEDIU

Factorii atmosferici. Joacă un rol determinant în dezvoltarea diferitelor specii forestiere. Vom trece în revistă acţiunea luminii, temparaturii, apei şi vântului.

Lumina arc o importanţă enormă pentru plantele verzi, care o utilizează ca energie pentru sintetizarea substanţelor organice în procesul de asimilaţie clo-rofilianâ. în acelaşi timp, lumina, în corelaţie cu temperatura, mai condiţionează şi intensitatea transpiraţiei. Deci, dezvoltarea arborilor şi dimensiunile realizate de aceştia sunt sens-bil condiţionate de cantitatea de lumină recepţionată. Ca o consecinţă geomorfologică a terenului (în speţă expoziţia), durata de strălucire a soarelui ş.a. precum şi orientarea suprafeţei aparatului foliar, determină variaţii ale intensităţii luminoase, în cadrul pădurii, majoritatea arborilor au nevoie de multă lumină, în timp ce arbuştii care constituie substratul se mulţumesc cu o intensitate luminoasă redusă, în funcţie de cerinţele speciilor forestiere faţă de lumină se manifestă "temperamentul" speciei: de lumină., cum sunt laricele, ste-jarul, cerul ş.a.; de semilumină, ca gorunul; de semiumbră, ca teiul ş.a.; de umbră, ca tisa şi arbuşti ca gherghinarul, lemnul câinesc ş.a.

Lumina, pe lângă influenţa cc o exercită în realizarea dimensiunilor arbo-rilor, este determinantă în alegerea naturală a arborilor şi, deci, în stabilirea calităţii tehnologice a tulpinilor.

Temperatura condiţionează intensitatea diferitelor funcţii vitale ale

6

arborilor; nevoile diferă de la o specie la alta şi, prin urmare, diferenţele de temperatură care caracterizează tipurile de climat sunt una din cauzele principale ale repartiţiei geografice a speciilor forestiere. Se poate distinge acţiunea temperaturilor medii şi cea a temperaturilor extreme.

Temperatura medic anuală şi, mai ales, media lunară, dă o imagine aproximativă asupra cantităţii de energie solară recepţionată de aparatul foliar: din acest punct de vedere trebuinţele arborilor diferă foarte mult. Molidul se dezvoltă normal la o temperatură medie anuală de 5°C, în timp ce castanul necesită 11°C. Extremele de temperatură joacă un rol decisiv, pentru că determină accidentele fiziologice ale arborilor, frecvent mortale: încălzirea puternică a aerului poate provoca ofilirea, iar gerurile - cristalizarea apei si spargerea vaselor şi celulelor (evidenţiată pe trunchi prin gelivuri). îngheţurile târzii de primăvară constituie ultima manifestare periculoasă a temperaturii în timpul repausului vegetativ, deoarece organele plantelor sunt foarte puţin sensibile la frig sau sunt bine protejate împotriva lui, în timp ce în primăvară, când se produce înverzirea ori înflorirea, ţesuturile tinere sunt puse în contact direct cu atmosfera şi sunt foarte sensibile.

Umiditatea aerului şi precipitaţiile constituie un alt factor atmosferic de mare importanţă pentru existenţa şi răpândirca speciilor lemnoase. Apa intră în contact cu arborele sub toate formele sale:

Vaporii de apă aflaţi în atmosferă creează umiditatea relativă a aerului: picăturile aflate în suspensie constituie norii şi ceţurile, iar cele căzute la sol, ploaia; cele solide constituie zăpezile şi gheaţa. Umiditatea aerului în pădure este totdeauna mai ridicată decât în câmp, dar ea diferă mult de la sol la coroană şi deasupra coronamentului. Cele mai mici valori sunt în apropierea suprafeţei solului, cele mai ridicate fiind la nivelul coroanei. Aceasta constatare este importantă, pentru că transpiraţia este invers proporţională cu umiditatea şi prin ea se explică de multe ori dinamica procesului de regenerare naturală. Ceţurile contribuie în mare măsură la explicarea arealelor unor specii: astfel, carpenul este cantonat în văi cu umiditate atmosferică ridicată, din zona de dealuri, iar bradul în cele de munte.

Precipitaţiile, sub formă de ploi, nu acţionează direct asupra arborilor decât prin spălarea frunzişului; rolul lor fundamental este dc a aproviziona solul cu apă, pentru ca, la rândul său, arborele să se aprovizioneze din sol. în acelaşi timp, nu toată cantitatea de apă din ploi este utilizată de către rădăcini; se estimează că mai puţin de un sfert din apa căzută se reîntoarce imediat în atmosferă prin evaporalia de pe aparatul foliar şi ierburi; restul intră în sol, sau - dacă este pantă - o parte se scurge pe versanţi (apă gravitaţională); apa pătrunsă în sol (apă de capilaritate) aprovizionează pânza de apă freatică. S-a stabilit că numai circa un sfert din precipitaţiile totale sunt utilizate de către rădăcinile arborilor.

Dacă condensarea se produce brusc se formează grindină care, căzută pe frunze, provoacă ruperea acestora, a florilor, fructelor şi chiar a ramurilor.

Zăpada, pe lângă faptul că Ia topire îmbogăţeşte cantitatea de apă depozi-tată în sol, în timpul iernii are şi un rol de "manta protectoare" pentru semintiş şi seminţele căzute pe sol.

7

Vântul acţionează asupra pădurii în sens fiziologic şi mecanic. Din punct de vedere fiziologic acţiunea sa este favorabilă, împrospătând atmosfera cu oxigenul produs de frunze prin respiraţie. De asemenea, asigură transportul polenului, (fecundaţia anemofilă) şi diseminarea seminţelor, în acelaşi timp, accelerează transpiraţia frunzelor, putând uneori lua valori atât de mari, încât să ducă la ofilirea acestora. Din punct de vedere mecanic, vântul acţionează benefic asupra rădăcinilor, trunchiurilor şi coroanelor; este stimulată dezvoltarea sistemului de rădăcini atât în suprafaţă, cât şi în adâncime, pentru o ancorare cât mai bună; tulpina se fortifică, devine mai elastică şi sporesc calităţile tehnologice ale lemnului. Dar vânturile prea puternice pot avea şi efecte cu totul nefavorabile: coroana, în situaţia predominantei dintr-o direcţie a vântului (ca în cazul arborilor de pe coame în munţii vântuiţi) devine asimetrică şi redusă; vânturile cu viteză mare (în general peste 17 m/s) pot cauza ruperea ramurilor, a trunchiurilor ori, în cazul înrădăcinării superficiale, dezrădăcinarea arborilor. Pentru evitarea efectelor negative, silvicultorul întreprinde măsuri de protecţie a arboretelor, prin ansamblul de lucrări ce le execută pe toată durata existenţei acestora.

Solul. Influenţa solului este deosebit de mare în existenţa, creşterea şi dezvoltarea arborilor. Speciile forestiere nu cer soluri la fel de fertile ca şi culturile agricole şi nici nu sunt atât de sensibile la proprietăţile solului. De asemenea, ele nu sunt nici atât de pretenţioase faţă de sol, precum sunt faţă de climă. Dintre proprietăţile solului care acţionează direct asupra creşterii arborilor se menţionează profunzimea, porozitatea, textura, structura, regimul termic ş.a., ca proprietăţi fizice: conţinutul în elemente nutritive, reacţia, cantitatea şi forma de humus ş.a. ca proprietăţi chimice.

Profunzimea solului reprezintă grosimea de sol în care rădăcinile pot pătrunde fără dificultate. Ea este limitată în partea de sus prin pătura de frunze moarte (litiera) şi stratul de materie organică specifică solului (humus) şi în adâncime de un obstacol ce se opune pătrunderii normale a rădăcinilor; această situaţie poate fi creată de o rocă compactă, de existenţa unui nivel de apă permanent care creează un mediu neaerat, ori de compactizarea prin îmbogăţirea excesivă cu argilă şi coloizi. în general, stratul afânat al solurilor forestiere este cuprins între 0-15 cm şi rareori depăşeşte 150 cm.

Porozitatea creează mediul de viaţă pentru dezvoltarea sistemului de rădăcini: într-un sol bun ea atinge 50%. Valoarea ridicată a porozităţii (afânării) conferă solului capacitatea de înrnagazinare de apă; în porii fini (cu diametrul sub 2QOu\), apa este pusă la dispoziţia rădăcinilor mult timp; un sol cu porozitate redusă devine asfixiant pentru rădăcini, iar unul cu porozitatea prea ridicată este prea aerat şi reţine puţină apă.

Regimul termic este dat de variaţia temperaturii solului în decursul anului; sub acţiunea radiaţiilor solare, diferitele soluri nu se încălzesc şi răcesc cu aceeaşi rapiditate; acţionează, în acest caz, culoarea, porozitatea, conţinutul de apă, conţinutul mineral, conţinutu! de substanţă organică, acoperirea, expoziţia faţă de soare etc.

Proprietăţile chimice ale solului, pentru pădure, au o importanţă mai redusă decât pentru agricultură; aceasta, pentru că, pe de o parte, pentru producerea de

8

lemn se foloseşte o cantitate redusă de substanţe minerale şi, pe de alta, pentru că datorită bogatei lor înrădăcinări, majoritatea arborilor sunt capabili de a extrage din sol elementele de care au nevoie, în ce priveşte conţinutul de substanţe nutritive, se disting: specii forestiere exigenţe (ca bradul, lariccle, stejarul, frasinul, teiul ş.a.) şi specii puţin pretenţioase (ca mesteacănul, pinul silvestru ş.a.), în general, toate răşinoasefe sunt mai puţin pretenţioase decât foioasele.

Reacţia soluţiei de sol, respectiv aciditatea, este una din proprietăţile de bază ale solurilor forestiere. Compoziţia şi vigoarea de creştere a speciilor forestiere este strâns legată de valoarea acidităţii solului: pe solurile foarte acide arborii au dimensiuni mai mici şi nutriţia se realizează cu dificultate. Aceasta, pentru că, pe de o parte, descompunerea materiei organice (humificarca) şi apoi eliberarea de substanţe nutritive (mineralizarea) se realizează greu, iar pe de alta, pentru că însăşi permeabilitatea ţesuturilor prin care se face absorbţia (a celulelor de pasaj din rădăcini) este redusă. Sunt arbori care suportă destul de bine o aciditate mai mare; jncapănul, pinul silvestru, molidul (specii acidofile), altele ce preferă o aciditate moderată si slabă: bradul, stejarul, gorunul, fagul, paltinul (specii mezofile) şi altele ce nu suportă decât soluri neutre ca: plopii, sălciile, aninul negru ş.a. (specii neutrofile).

Materia organică a solului, prin proprietăţile fizice şi chimice pe care le are, participă la crearea fertilităţii solului. Ea provine din litieră care, sub acţiunea microorganismelor, printr-un proces numit humificare, o transformă în humus, care conferă fertilitatea solului. Calităţile humusului sunt determinate de materia organică din care provine, la climatul în care are loc humifîcarea, şi de microorganismele ce o realizează. Se distinge, astfel: mullul - forma de humus de cea mai bună calitate, cu capacitate de nutriţie foarte ridicată, dezvoltat mai ales în zonele de câmpie, dealuri şi mai puţin la munte; moderul - o formă calitativ intermediară, cu calităţi mijlocii, format pe seama unei litiere mai acide şi răspândit în zonele de deal şi mai ales la munte şi humusul brut, format în climatul rece al munţilor înalţi, pe seama unei litiere puternic acide şi de calitate inferioară.

Arborii, cu toată evoluţia îndelungată, de milioane de ani (majoritatea speciilor lemnoase au apărut la sfârşitul terţiarului), rezistente la acţiunile nefavorabile ale mediului, prezintă o mare plasticitate ecologică. Cerinţele lor ecologice s-au adaptat întregului complex de factori din arealul natural, cât şi acţiunii factorilor individuali, mai ales la valori extreme ale acestora. Variaţia potenţialului biologic al arborilor, în funcţie de unii factori ecologici, consideraţi separat, în condiţiile în care restul factorilor ecologici au valori normale şi nu intervin factori limitativi, se înscriu în fişe ecologice. Deci, prin citirea acesîor fişe se stabileşte cu uşurinţă acţiunea favorabilă a factorilor de mediu în raport cu cerinţele ecologice ale fiecărei specii în parte. Exemplificăm printr-o astfel de fişa pentru specia stejar (Quercus robur] de productivitate superioară (tab. 1):

9

2.2. ZONAREA SPECIILOR FORESTIERE

Speciile forestiere ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate, adică au areale proprii (atât la nivelul planetar, cât şi zonal). Arealul natural al unei specii este expresia adaptării sale fa un anumit complex de factori fizico-geografici. Pe de altă parte, graniţele răspândirii plantelor depind, în măsură mai mare sau mai mică, de raporturile de concurenţă şi competiţie cu alte specii, aşa încât, uneori, arealul potenţial nu corespunde cu cel efectiv. De asemenea, schimbări importante în desfăşurarea limitelor arealelor naturale au provocat acţiunile exercitate de om asupra florei forestiere atât la nivelul globului, cât şi al ţării. Omul a determinat atât extinderea unor specii de arbori şi arbuşti dincolo de graniţelor lor geografice, în condiţii edafo-climatice convenabile, determinând existenta unui areal de cultură, cât şi restrângerea arealului anumitor plante, până la dispariţia lor totală.

Vegetaţia lemnoasă de pe cuprinsul ţarii noastre arc o distribuţie zonală, mai ales altitudinală, datorită în cea mai mare parte caracteristicilor reliefului, cu lanţul muntos central, care se continuă cu dealuri şi câmpii înspre aproape toate punctele cardinale, într-o mică măsura, distribuţia este determinată latitudinal.

întrucât în această distribuţie un rol covârşitor îl are clima, se individualizează etaje bioclimatice (în trecut numite etaj de vegetaţie). Fiecare etaj este caracterizat prin predominarea unei anumite specii sau formaţiuni vegetale, prin care este denumit. Diferenţierea condiţiilor de climă locală pe diferite zone de relief, în raport cu altitudinea, determină formarea de etaje bioclimatice cu aspect discontinuu, până la fragmentat. Se grupează astfel (pentru zona forestieră montană):

- etajul bioclimatic subalpin, cu rarişti şi arbuşti de limită superioară(jnepeni);

- etajul bioclimatic montan, cu formalii de molidişuri, de amestecuri de fagcu răşinoase şi de făgete montane;

- etajul bioclimatic premontan, cu formaţii de făgete;- etajul deluros, cu formaţii de făgete de deal şi de cvercete.- în relieful de câmpie diferenţierile climatice determină existenţa: subzonei

forestiere de câmpie', zona stepei, cu subzonele silvostepă şi stepei propriu-zise.în ţara noastră fondul forestier însumează 6.622.000 ha, pădurile având o

repartizare teritorială neuniformă: majoritatea (69%) sunt situate în zona montană, o parte în cea de dealuri (26%) şi cele mai puţine în zona de câmpie (5%). Repartiţia aceasta pe mari formaţii de relief este în totală dependentă de condiţiile climatice (şi în principal de nivelul precipitaţiilor), cunoscut fiind faptul că vegetaţia lemnoasă manifestă cerinţe sporite de apa faţă de majoritatea plantelor agricole.

Urmărind distribuţia vegetaţiei lemnoase pe cuprinsul teritoriului ţării noastre, se constată următoarele:

. Vegetaţia lemnoasă alpina. Se situează la mari altitudini şi este constituită din specii pitice ce beneficiază de cantităţi reduse de căldură, sol, umiditate şi pot face faţă vânturilor puternice.

Vegetaţia lemnoasă subalpină. Este reprezentată pe suprafeţe întinse în tot

11

lanţul carpatic, la altitudini variabile: peste 1700 m în munţii Maramureşului Si Rodnei, 1750 m în Ceahlău şi Călimării, 1800 m în Bucegi, 1850 rn în Făgăraş şi Parâng, 1900 m în Ţarcu şi 1850 m în Munţii Apuseni. Ea formează tufişuri continue străbătute de cărările făcute de animalele sălbatice ori de oile ce traversează spre păşunile de sus. Este constituită, în principal, din ineapăn, ienupăr, afin, merişor, amirdar ş,a.

Fără importanţă economică deosebită (din jncapăn se poate extrage terebentina; fructele merişorului şi ale afinului sunt folosite în aiimenţie şi medicină), vegetaţia subalpină lemnoasă are marc importanţă funcţională realizând protecţia pădurii de vânturile reci şi puternice din golurile alpine, opreşte avalanşele de zăpadă, asigură adăpost animalelor sălbatice din pajiştile alpine; zona constituie obârşia celor mai multe pâraie de munte ctc.

Vegetaţia lemnoasă montană. Se întinde în tot lanţul carpatic, pe o diferenţă de altitudine de peste 1,000 de m. Ea se diferenţiează sub raportul compoziţiei, realizând etaje bioclimatice (în denumire mai veche, etaje de vegetaţie) distincte şi întinse pe teritorii mari.

Etajul bioclimatic al pădurilor de molid, cu specia de bază molidul, alături de care, în amestec ori insular, sunt prezente laricele şi zâmbrul. Acest etaj se desfăşoară în lungul Carpaţilor Orientali ca o uriaşă bandă orientată nord-sud, cu o lăţime de 50-80 km, îmtreruptă pe alocuri de păşunile alpine şi subalpine. De la o prezenţă insulară în jurul unor vârfuri în Carpaţi de Curbură, se dispune din nou în fâşii late (mai ales pe versantul nordic) de peste 50 krn de-a lungul Carpaţilor Meridionali, pentru ca în Banat şi la nord de Mureş să apară cu totul izolat, în lungul acestui teritoriu, deasupra altitudinii de 1100 m în Carpaţii Orientali şi 1350 m în Carpaţii Meridionali, sunt situate majoritatea pădurilor de molid din ţara noastră, respectiv 26% din totalul pădurilor. Prezenţa molidişurilor este strâns legată de factorii climatici, de temperatură şi

precipitaţii.Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 2-5°C, lungimea perioadei

bioactivc cu temperaturi mai mari de 10°C este de 100-150 de zile, precipitaţii

medii anuale de 800-1400 mm.Importanţa pădurilor de molid este covârşitoare pentru economie, întrucât

cantitatea şi calitatea lemnului (luate în ansamblu) nu sunt egalate dc nici o altă

specie.Etajul bioclimatic al pădurilor amestecate de fag cu răşinoase are ca specii

dominante fagul, molidul, bradul, alături de care, în proporţie mai redusă, pot apărea laricele, pinul, paltinul de munte ş.a.

Răspândirea amestecurilor în spaţiul geografic al ţării ca şi cea a molidişurilor, este strâns legată de relieful muntos. Frecvent, acest etaj se păstrează sub cel al molidişurilor, înconjurând masivele muntoase ca fâşii de lăţimi diferite, continue sau întrerupte, în Carpaţii Orientali etajul amestecurilor de fag cu răşinoase realizează cea mai mare răspândire, mai ales pe versantul estic. Sunt specii relativ bine răspândite în Carpaţii de Curbură, în care ocupă peste o treime, şi mai puţin în Carpaţii Meridionali, în care influenţa climatului mediteranean limitează coborârea răşinoaselor în altitudine, în Carpaţii Occidentali amestecurile sunt destul de bine reprezentate, pe când în Munţii

12

Apuseni se dezvoltă bine numai pe pantele vestice.Acest etaj reprezintă circa 11% din suprafaţa totală a pădurilor ţării noastre.

Climatul se caracterizează, în general, prin temperaturi ceva mai ridicate decât în molidişun (respectiv, media anuală este de 5-7,5°C) şi precipitaţii anuale medii mai coborâte (700-800 mm). Ca importanţă economică, sub raportul producţiei de lemn, ponderea o deţine molidul, fagu! având o importanţa secundară în acest etaj.

Etajul bioclimatic al pădurilor de fag au ca specie de baza fagul, alături de care, în proporţie redusă, pot fi prezente şi alte specii ca: bradul, molidul, pinul silvestru, frasinul comun, paltinul de munte, teiul pucios ş.a. Din punct de vedere geografic, etajul bioclimatic (montan şi premontan) al pădurilor de fag se întinde din zona montană mijlocie sau superioară până la interferenţa dealurilor cu munţii, iar din punct de vedere fitocenologic ocupă în mod obişnuit spaţiu! dintre etajele amestecurilor de fag cu răşinoase şi cel al făgetelor de dealuri şi podişuri. Arealul făgetelor în Carpaţii Orientali este relativ redus, mai ales în zona centrală, acesta coborând pe ambii versanţi (estic şi vestic ai lanţului vulcanic) până la contactul cu dealurile, făgetele sunt mult mai răspândite în Carpaţii de Curbură, unde realizează un maxim de extensie, în Carpaţii Meridionali, în timp ce pe versantul nordic banda este relativ îngustă, pe cel sudic, şi mai ales la vest de Jiu, ocupă un foarte întins teritoriu. Dar cea mai mare răspândire se realizează în Carpaţii Occidentali, şi anume, în Munţii Banatului, unde făgetele coboară dinspre culmile Semenicului si ale Munţilor Cernci până la defileul Dunării, La nord de Mureş, pe pantele sudice şi vestice acest etaj ocupă suprafeţe însemnate. Din punct de vedere altitudinal, limitele sunt foarte variabile, atât în partea inferioară, cât şi în cea superioară a etajului; intervalul altitudinal cel mai strâns (750-1000 m) se realizează în Carpaţii Orientali, iar cel mai larg (600-1300 m) în Munţii Parâng, Godeanu, Ţarcu şi în Carpaţii Occidentali. Sub raport climatic, variabilitatea temperaturilor este relativ strânsă în cuprinsul etajului circa 7CC în Carpaţii Orientali, 8,5°C în nordul Oltenei, 9,5°C în Munţii Apuseni - pentru limita de jos. în ceea ce priveşte regimul precipitaţiilor, există o variabilitate largă, de la 1100-1400 mm în munţii Gutin, Văratec şi Munţii Banatului, la 750-950 mm în ceilalţi munţi şi 650-750 mm în depresiunile intramontane.

Importanţa economică a făgetelor este enormă, acestea ocupând 33% din suprafaţa fondului forestier şi primul loc în producţia de lemn. Dacă înainte cu câteva decenii lemnul de fag era folosit cu precădere drept combustibil şi în procent foarte mic pentru distilare ori producerea mangalului şi a doagelor, astăzi este apreciat pentru calităţile tehnologice deosebite şi utilizat ca atare (celuloză, PAL, PFL, furnire, cherestea, ambalaje, traverse, distilat la fabricarea acidului acetic ş.a.). Majoritatea lacurilor de acumulare pentru producerea energiei electrice se află în cuprinsul acestui etaj întrucât la acest nivel producându-se contactul dintre munte şi dealuri se creează spaţii largi de strângere a apelor.

Vegetaţia lemnoasă de dealuri si podişuri. Apare pe teritoriul ţarii noastre pe circa 40% din suprafaţa acestora, restul fiind ocupat de alte folosinţe, în cuprinsul acestei zone se distinge, de asemenea, o distribuţie etajată a vegetaţiei.

Etajul bioclimatic al făgetelor, gorunetelor si complexelor de gorunete cu făgete îmbracă, în cea mai mare parte, dealurile şi podişurile intens fragmentate.

13

Speciile caracteristice acestui etaj sunt fagul, gorunul, teiul pucios, carpenul, jugastrul, cireşul, ulmul de munte ş.a. Caracteristica acestui etaj este faptul că distribuţia vegetaţiei forestiere este foarte puternic influenţată de relief, gorunetele răspândite, de regulă, pe versanţii însoriţi, iar făgetele pe versanţii umbriţi. Etajul complexelor de gorunete şi făgete ocupă aproape în întregime Podişul Moldovei, dealurile subcarpatice, depresiunile Maramureş, Oaş, Haţeg, Hunedoara, iar în vestul ţării cea mai mare parte a piemonturilor; în Carpaţi ocupă suprafeţe reduse în munţii mai scunzi (Baraolt, Bodoc şi Persani). Sub raport altitudinal, în general, etajul este cuprins între 400 m limită inferioară si 600-700 m limită superioară (ceea ce corespunde, frecvent, şi cu limita de contact dintre deal şi munte). Dacă altitudinal există o apropiere dintre gorunete şi făgete, sub raportul exigenţelor climatice acestea sunt deosebite, evidenţiind, pe de o parte, existenţa unor topoclimate distincte şi, pe de alta, incompatibilitatea amestecului intim pe suprafeţe întinse a celor două specii. Pentru limita superioară, cerinţele climatice sunt cele caracteristice Urnitei inferioare a făgetelor montane; pentru limita inferioară sunt caracteristice valori ale temperaturilor medii anuale în jur de 8,5-9°C şi precipitaţii medii anuale cuprinse între 650 mm (în Podişul Sucevei şi Subcarpaţii Transilvaniei), 750 mm în Subcarpaţii Munteniei şi 800 mm în Depresiunea Oaş.

Existenţa pădurilor de gorun şi de fag prezintă importanţă majoră pentru această zonă, întrucât exploatarea şi transportul se fac cu uşurinţă şi cu investiţii reduse, în plus, calităţile lemnului de gorun - o excepţionala durabilitate, elasticitate, posibilitate bună de prelucrare, duramen frumos colorat etc. - î! fac apt pentru multiple întrebuinţări în construcţii, industria mobilei, cherestea etc. Conţinutul ridicat de tanin din coajă permite şi valorificarea acesteia ca materie primă în industria tananţilor, a pielăriei, coloranţilor. Fructele, atât ale fagului (jirul) cât şi ale gorunului (ghinda) constitue o excelentă hrană pentru animalelece populează aceste păduri.

Etajul deluros al pădurilor de cvercete şi Şleauri de deal se află situat în spaţiul cuprins între dealurile înalte subcarpatice şi câmpiile colinare. Etajul este răspândit în partea sudică a Podişului Central Moldovenesc, cuprinde cea mai mare parte a Podişului Transilvaniei, a Depresiunii Braşovului, ocupă aproape în întregime jumătatea nordică a Podişului Getic, Piemonturile vestice şi Dobrogea de nord. în funcţie de atitudine şi de influenţele climatice regionale şi locale, în-cadrul acestui etaj, în afară de gorun, se poate afla şi fagul, precum şi alte specii din genul Quercus, în special cerul şi gârniţa sau altele ca teiul alb, teiul cu frunza mare (deseori majoritar în arborele), carpenul, apoi frasinul comun, jugastrul, paltinul de câmp, cireşul, uneori mojdreanul, cărpiniţa ş.a.

Altitudinile medii ale limitelor etajului sunt destul de variate; 200-450 m în sudul Moldovei, 250-400 m în Defileul Dunării, 300-450 mm în Podişul Transilvaniei şi Dobrogea. Specificul acestui etaj îl constituie variabilitatea regională desîul de accentuată. Temperaturile medii anuale sunt în jur de 8,5-9,5°C în Moldova şi 9,5-10°C în restul zonelor. Precipitaţiile medii anuale sunt predominant cuprinse între 600-700 mm. Evapo-transpiraţia este egală sau chiar depăşeşte nivelul precipitaţiilor anuale.

Extrem de fragmentat, acest etaj apare pe harta vegetaţiei forestiere a ţării

14

sub formă de insule mici, înconjurate de largi suprafeţe cultivate agricol. Pădurile, aproape în totalitate tăiate în crâng, sunt cantonate pe versanţii scurţi ai cursurilor de apă actuale sau ai celor părăsite şi prezintă toate semnele degradării (în special prin păşunat). Regimul apelor este oscilant, izvoarele sunt puţine şi cu debit redus, iar procesele de eroziune ce se manifestă pe aceste suprafeţe sunt deosebit de active.

Etajul deluros al pădurilor de cvercete cu stejar (şi cu cer, gârniţa, gorun şi amestecuri ale acestora) este caracteristic pentru regiunea dealurilor joase şi cea a câmpiilor subcolinare. Specificul etajului este dat de prezenţa, în afară de alte specii de Quercus şi a stejarului pedunculat, care, în anumite condiţii de climă şi substrat, avansează destul de mult în regiunea dealurilor. Etajul are o răspândire fragmentată, totuşi este destul de bine reprezentat în Podişul Central Moldovenesc, Subcrapaţii Olteniei şi Munteniei, Depresiunea Maramureş ş.a. In general, acest etaj se află în imediata apropiere a liniei de contact dintre dealuri şi câmpie, la altitudini cuprinse între 150-300 m.

Trăsăturile generale ale climei sunt apropiate de cele ale etajului precedent, şi anume: temperaturile medii anuale cuprinse între 8,5-9,5°C partea estică a ţării şi 10-10,5°C în cea vestică; precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 550-650 mm în est şi 650-700 mm în vest. Evapotranspiraîia potenţială depăşeşte nivelul precipitaţiilor, dar perioada de uscăciune (deficitul de umiditate necompensat de precipitaţii) lipseşte în majoritatea situaţiilor. Majoritatea pădurilor, puternic fragmentate în trupuri mici, cantonate pe versanţii scurţi ai cursurilor de apă, şi mai puţin pe coame, nu asigură stabilitatea solului decât pe mici suprafeţe; întinderea şi intensitatea "proceselor de pantă" (alunecări, surpăn-probuşin) sunt favorizate atât de substratul litologic al acestor suprafeţe, cât şi de folosinţa agricolă şi mai ales agrotehnica defectuos aplicate.

Vegetaţia de câmpie. Se încadrează în trei zone fiîogeografice.Câmpia forestieră cuprinde principalele formaţii zonale şi ocupă, în

general, jumătatea nordică a Câmpiei Române (exclusiv Bărăganul), câmpia joasa a Someşului şi o fâşie relativ îngustă din Câmpia Tisei. Pădurile au o răspândire fragmentară, ele s-au menţinut mai compacte în regiunile cu soluri grele mai puţini favorabile agriculturii.

în cuprinsul câmpiei forestiere, pe interfluvii, terase, versanţi slab la moderat înclinaţi şi în mici depresiuni sunt cantonate stejărete şi şleauri de câmpie. Speciile componente sunt stejarul pedunculat, teiul alb, teiul cu frunza mare, jugastrul, cireşul, carpenul, ulmul de câmp, arţarul, mai puţin frasinul comun, mojdreanul, arţarul tătăresc, precum şi specii de Quercus. în rovinele largi şi în depresiuni este mai frecvent cerul, gârniţa, iar pe câmpia din vestul Olteniei, Banatului, pe soluri argilpase compacte, mai ales gârniţa. Substratul vegetal, incluzând pătura ierbacee este bine dezvoltat.

Clima are un pronunţat caracter continental, diferenţiat regional; temperaturile medii anuale au valori de 9,5-10,5°C (în partea vestică a ţării chiar mai ridicate), iar precipitaţiile medii anuale sunt de 520-580 mm în Câmpia Română şi mai ridicate (600-700 mm) în vestul ţării. Evapotranspiraţia potenţială arc valori ridicate, iar deficitul de precipitaţii necompensat este prezent în toate situaţiile.

15

O caracteristică a acestei zpne, fie ea acoperită de pădure sau nu, este predominanţa substratului argilos şi caracterul plan sau uşor depresionar al terenului, fapt pentru care cea mai mare parte a solurilor câmpiei forestiere permite stagnarea temporară ori permanentă a apei din precipitaţii.

Silvosiepa constituie zona de interferenţă între pădure şi stepă, în care pădurea apare insular, pe suprafeţe reduse, mai frecvent pe versanţii scurţi ai albiilor părăsite. Se întinde în zonele de est, de sud şi de vest ale teritoriului tării în regiuni de câmpii înalte sau piemonturi, pe câmpii joase (interfluvii), iar în condiţii speciale de relief şi pe podişuri şi dealuri. O insulă mare de silvostepă se află în centrul ţării, în Câmpia Transilvaniei si în Podişul Secaşelor.

Silvostepă, ca zonă de vegetaţie, cuprinde în întregime Câmpia Moldovei, partea de est a Podişului Central Moldovenesc, Câmpia Şiretului Inferior, a Râmnicului şi Buzăului, vestul Bărăganului, estul Câmpiei Vlăsiei, Câmpia Burnasului, vestul Câmpiei Tisei, estul munţilor Dobrogei şi a Podişului Babadag ş.a.

Din punct de vedere al vegetaţiei, silvostepă prezintă unele particularităţi în sensul repartiţiei speciilor determinată de condiţiile fizico-geografice din regiunile de mai sus. Relieful este relativ variat: interfluvii relativ întinse separate de văi largi, frecvente terase în Moldova şi Transilvania; tabular şi fragmentat cu crovuri în Bărăgan, terase şi dune în Oltenia.

Vegetaţia caracteristică lemnoasă este cantonată în pâlcuri de pădure mai mult sau mai puţin poieniţe, constituite în principal din ecvercete de stejar de scmi- şi xerofiţi (stejarul brumăriu, gârniţa, cerul şi stejarul pufos) şi din şleauri de silvostepă unde, pe lângă stejarii de mai sus, participa teiul cu frunza mare, jugastrul, ulmul de câmp, velnişul, părul pădureţ, mărul pădureţ, cărpiniţa şi, uneori, arbuşti (gherghmar, măceş, lemn câinesc, sânger, corn etc.)- în climă se remarcă uneie diferenţieri importante determinate de poziţia geografică si caracterele fizico-geografice specifice. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 9,5-10,5°C (în Câmpia Moldovei mai coborâte şi în Dobrogea mai ridicate), iar precipitaţiile au valori de 450-550 mm (mai coborâte în Moldova şi mai ridicate în Câmpia Tisei. Lipsa apei a imprimat vegetaţiei silvostepei un accentuat caracter de xerofitism, iar în soluri a cauzat o altă formă a degradării: sălinizarea.

Stepa constituie zona de vegetaţie cea mai reprezentativ xerofiţă din ţara noastră şi în care, de regula, pădurea, ca formaţie naturală, lipseşte, însumează o suprafaţă relativ redusă, fragmentată spre extremităţile estică, sudică si vestică a ţării, în relieful de câmpie tabulară, terase şi lunci. Temperaturile medii anuale sunt cele mai ridicate (peste 11°C), iar precipitaţiile cele mai coborâte (380-450 mm). Evapotranspiraţia potenţială atinge valori ridicate (peste 800 mm), cauzând un accentuat deficit de umiditate pe perioade lungi. Vegetaţia forestieră, oricât de adaptată ar fi ea, nu mai poate face faţă transpiraţiei printr-un aparat foliar bogat şi a cedat spaţiul ierburilor xerofite adaptate, fie prin structura ţesuturilor, fie prin reducerea ciclului anual de viaţa.

Vegetaţia luncilor, a apelor interioare si a Deltei Dunării.Constituie o unitate aparte, prin compoziţia specifică şi este legată prea puţin de zonalitatea climatică existentă pe teritoriul ţării noastre.

16

Specule lemnoase ce compun vegetaţia naturală sunt cele tipic hidrofile-plopul alb, plopul negru, salcia, aninul negru, aninul alb, dar frecvent alături de :estea, m proporţii mai reduse sau dominante sunt: frasinul de baltă stejarul pedunculat, velnişul şi altele, precum şi numeroşi arbuşti. Vegetaţia icrbacce este bine reprezentata ş, diversă. Zonele temporar inundabile prezintă o scrie de particularităţi privind compoziţia vegetaţiei permanente sau temporare

CAPITOLUL 3

CLASIFICAREA Şl MORFOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE

3.1. CLASIFICAREA PLANTELOR LEMNOASE

Plantele superioare (cele cu corpul structurat în organe) se împart în două categorii: erbacee şi lemnoase, în funcţie de durata vieţii, felul de creştere şi

consistenţa tulpinii.Plantele erbacee nu prezintă, în mod obişnuit, ţesuturile mecanice şi de

protecţie bine dezvoltate. După durata vieţii, aceste plante pot fi: anuale, bienale

şi perene.Plantele lemnoase au tulpina, cel puţin parţial, lemnificată, o durata de

viaţă de zeci şi sute de ani şi produc în decursul vieţii un mare număr de

descendenţe scxuate.La rândul lor, plantele lemnoase se grupează după dimensiuni, forma

tulpinii şi ramificaţie în: arbori, arbuşti şi subarbuşti.Arborii sunt caracterizaţi printr-o tulpină bine individualizată şi dezvoltată,

o coroană formată din crăci, ramuri şi frunze, flori, fructe. Au înălţimi mai mari de 7 m. în funcţie de înălţime, arborii au mărimi (talii) diferite: mărimea I, cei cu înălţimi peste 25 m; mărimea a Il-a, cei cu înălţimi între 15 şi 25 m; mărimea a IlI-a, cei cu înălţimi de la 7 la 15 m.

în condiţii grele de vegetaţie, arborii pot rămâne miei, ca nişte arbuşti, deci

au o formă arbustivă.Arbuştii sunt plante lemnoase, cu înălţimi de 1-7 m, au mai multe tulpini

ramificate de la bază şi o forma caracteristică de tufa. Unii arbuşti pot depăşi înălţimea de 7 m şi au o creştere arborescentă, dacă trăiesc în condiţii foarte bune de vegetaţie (alunul, păducelul).

Subarbustii sunt plante intermediare între plantele erbacee perene şi cele lemnoase, au forma tot de tufă şi înălţimi sub l m (cimbrişorul).

După domeniul de utilizare, plantele lemnoase pot fi: forestiere, pomicole,

ornamentale etc.Denumirea plantelor lemnoase. Fiecare specie de arbore sau arbust are o

denumire populară şi una ştiinţifică, scrisă în limba latină. Abies alba, Quercus robur, Ligustrum vulgare etc. Primul termen, de exemplu: Abies, Quercus, Li gust rum reprezintă numele genului şi se scrie cu literă mare, al doilea este numele speciei, fiind, de regulă, un adjectiv: alba, robur, vulgare etc. şi se scrie

18

cu literă mică. Mai multe genuri cu caractere asemănătoare formează o familie. Subdiviziunea speciei este varietatea.

3.2. MORFOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE

Arborii sunt constituiţi din organe cu roluri bine determinate. Unele din acestea participă la procesul de nutriţie şi se numesc organe vegetative: rădăcina, tulpina, frunza (fig. 3.1). Altele au funcţie de înmulţire sexuată şi se numesc organe de reproducere: floarea, fructul, sămânţa.

3.2,1. Organe vegetative. Rădăcina. Constituie organul vegetativ care fixează planta în sol şi o aprovizionează cu apă şi substanţe nutritive. Funcţiile secundare ale rădăcinilor sunt: înmulţirea prin drajoni, acumularea de substanţe de rezervă şi raporturile de simbioză cu anumite microorganisme din sol.

După modul cum au luat naştere, rădăcinile se clasifică în: normale, adventive şi metamorfozate.

Rădăcinile normale provin din embrionul seminţei. Prin dezvoltare, radicula embrionului formează rădăcina primară sau principală; ramurile ce apar din ea se numesc rădăcini secundare, terţiare etc., iar totalitatea ramificaţiilor constituie sistemul radicular.

Rădăcinile adventive (întâmplătoare) pot apărea pe trunchi, ramuri sau frunze, atunci când acestea vin în contact direct cu apa sau cu solul umed. Rădăcinile adventive au un rol însemnat în îmulţirea plantelor prin butăşire sau marcotaj.

Rădăcinile metamorfozate prezintă modificări datorită unor funcţii deosebite pe care le îndeplinesc: fixare, cum sunt la iederă: respiraţie (pneumatofori) la chiparosul de baltă; parazitare (haustori, Ia vase etc.). fig. 31

Tipurile de înrădăcinare se deosebesc în funcţie de dezvoltarea rădăcinii

primare în raport cu ramurile laterale. Se disting următoarele tipuri de înrădăcinare:

- pîvotantă (fig. 3.2, a) în care rădăcina primară se dezvoltă pătrunzând însol la profunzimi de peste l m, ramificaţiile laterale fiind la început neînsemnate(brad, pin, nuc, stejar);

- trasantă (fig. 3.2, b) caz în care rădăcina primară rămâne slab dezvoltată,în schimb ramificaţiile laterale se dezvoltă puternic, la mică adâncime în sol,mergând aproape paralel cu faţa pământului (molid, plop);

- pivotant-trasanta (fig. 3.2, c), !a care rădăcina primară şi rădăcinilesecundare se dezvoltă în mod proporţional, având deci pătrundere în adâncime şisprijin lateral (fag, tei, carpen ctc.).

Tipul de înrădăcinare a arborilor este un caracter instabil, depinzând de factori de natură internă şi externă. Astfel, pe măsura înaintării în vârstă, înrădăcinarea pivotantă se transformă treptat în înrădăcinare pivotant-tra&anta, rădăcina primară sau pivotul încetinind creşterea în profunzime, în schimb luând o mai mare dezvoltare rădăcinile laterale. O scrie de factori, cum sunt: umiditatea neuniformă, profunzimea şi gradul de afânare a solului, distribuţia substanţelor chimice etc. influenţează înrădăcinarea.

Această modificare a rădăcinilor sub influenţa factorilor interni sau a celor externi constituie plasticitatea sistemului radicular si cunoaşterea ei are o mare importanţă la alegerea speciilor în funcţie de condiţiile în care urmează a fi cultivate.

Tulpina. Reprezintă organul vegetativ care face legătura morfologică şi fiziologică între rădăcină şi frunze, susţinând frunzele, florile şi fructele. Zona despărţitoare dintre rădăcină şi tulpină se numeşte colet (v. fig. 3.1).

Tulpina arborilor prezintă două zone distincte: trunchiul şi coroana.Trunchiul este porţiunea de tulpină cuprinsă între colet şi eoroană. La

foioase, de regulă, trunchiul se pierde în coroană, cu excepţia câtorva specii, cum sunt: mesteacănul, aninul negru etc.

Coroana este alcătuita din craci sau ramun. Ultimele ramificaţii care poartă pe ele muguri, frunze, flori, flori sau fructe se numesc lujeri.

La răşinoase tulpina se continuă de la colet până la mugurul terminal, ea numindu-se şi fus. Crăciie sunt dispuse de jur împrejurul tulpinii, asemenea spiţelor în butucul unei roţi răsturnate, constituind verticilele. Se formează câte unul în fiecare an.

Când cresc izolaţi, arborii au o anumită formă a coroanei, în funcţie de specie, numită şi formă specifică (fig. 3.3, a). Arborii crescuţi în pădure au

Q jorma jorestiera, caracterizata prin coroana restrânsă, trunchi înalt, cilindric, curăţat de crăci (fig. 3.3, b). Fenomenul de curăţare a trunchiului de crăci se numeşte elagaj.

Scoarţa trunchiului poate rămâne netedă toată viaţa arborelui, cum este la fag, carpen, anin alb, scoruş păsăresc, arţar tătăresc etc. La majoritatea speciilor însă, după o anumită vârstă, scoarţa se modifică spre exterior, având un aspect aspru, cu crăpături mai mult sau mai puţin adânci şi poartă numele de ritidom, Ritidomul se poate păstra toată viaţa arborelui şi se numeşte ritidom persistent, cum este la molid, brad, pin, stejar, salcâm etc., sau se poate desprinde (se exfoiiază), de exemplu ia tisă, platan, paltin de munte ş.a.

Lujerii sunt ramificaţii tinere, care iarna poartă muguri, iar în timpul verii au frunze, flori sau fructe.

După modul cum se dezvoltă, lujerii pot fi: lujeri lungi sau macroblaste si lujeri scurţi sau microblaste (fig. 3.5). Prin acumularea microblastclor se formează brahiblaste.

In afară de aceştia se disting (fig. 3.6): lăstari, ce apar din cioată; drajoni, care apar din rădăcini (de exemplu, la plop tremurător, salcâm etc.); lujeri lacomi, ce apar pe tulpinile elagate şi puse brusc în lumină.

Lujerii pot fi drepţi (de exemplu, ia răşinoase, sălcii etc.) sau geniculaţi (genunchiaţi) la ulm, fag (fig. 3.6, a).

Scoarţa lujerilor poate avea culori diferite, în funcţie de specie sau de poziţia faţă de lumina soarelui. Astfel, lujerii de salcâm japonez sunt verzi, cei de sânger roşii, unele varietăţi de saicie au lujerii galbeni ca ceara etc.

Când lujerul are o parte de o culoare şi alta de altă culoare se spune că este discolor (de exemplu, la corn).

Lujerii cu suprafaţa lucioasă, lipsită de perişori sau alte formaţii, se numesc

21

lujeri glahri,Pe suprafaţa lujerilor se pot găsi: lenticele, punctişoarc de diferite forme,

care sunt mici deschideri prin care lujerii respiră (v. fig. 3.5); aripi de suber (fig.3.7, b): verucoziîăţi, mici glande ceroase, ca nişte bubuliţe (mesteacăn, salbărâioaşa); perişori (fig. 3.7, c); spini (fig. 3.7, d).

în interiorul lujerilor se găseşte măduva, care poate fi: continuă (stejar, salcie, tei), sau lamelară, ca la nuc (fig. 3.6, e). Lujerii lipsiţi de măduvă se numesc fistuloşi (de exemplu, la caprifoi).

Mugurii sunt formaţi din care se vor dezvolta viitorii lujeri cu frunze sau Hori (fig. 3.8). în funcţie de aceasta, ei se clasifică în : muguri vegetativi (fig.3.8, 1), din care se formează lujeri cu frunze; muguri ftorifcri (fig. 3.8, 2), dincare provin florile; muguri micşli, din care iau naştere, simultan, frunze şi flori.

După modul cum sunt dispuşi pe lujeri, mugurii pot avea aşezarea: alternă sau spiralată, la salcie, plop, cireş; distiha (pe două şiruri în acelaşi plan), la ulm, fag; opusă (câte doi faţă în faţă), la corn, paltin, frasin; verticilată (câte trei sau mai mulţi la acelaşi nivel, de jur-împrejurul lujerului), la răşinoase, catalpă.

După poziţie, mugurii pot fi: alipiţi sau îndepărtaţi de lujer.După formă, mugurii pot fi: globuloşi, ovoidali, conici, fusiformi,Mugurii sunt acoperiţi cu solzi membranoşi. In cazul când solzii lipsesc,

mugurii se numesc nuzi. La unele specii, cum sunt salcâmul, gladiţă, mugurii sunt ascunşi sub coajă.

Urma lăsată de frunză după cădere de pe lujer se numeşte cicatrice.Frunza. Reprezintă organul vegetativ de regulă verde şi plat, care

îndeplineşte funcţiile de fotosintcză, transpiraţie şi schimbul de gaze cu mediul extern.

22

O frunză completă este formată din foaie, (lamina sau limb), codiţă sau peţiol şi teacă. La baza pcţiolului se pot găsi uneori două frunzuliţe modificate numite stipele (fig. 3.9). Frunzele pot fi pcţiolate sau scsile (fără peţiol). După modul de divizare a limbului, pot fi: simple sau compuse: Frunzele simple (fig. 3 . 10 , a) pot fi întregi şi lobate (penat-Iobate şi

palmaMobate).Frunzele simple sunt acelea care au un singur limb în vârful peţiolului.Frunzele compuse (fig. 3.10, b) au un ax comun numit rahis, pe care se

găsesc trei sau mai multe frunzuliţe, numite folio le. La rândul lor frunzele compuse pot fi: trifoliate, palmat-compuse, penat-compuse. După numărul foliolelor, frunzele penat-compuse se subclivid în: paripcnat-compuse şi imparipenat-compuse.

Când foliolcic sunt si ele pcnat-compusc, frunza devine dublu-penat-compusă. Astfel de frun/.e se găsesc pe lujerii sterili de gladiţă.

Forma limbului (fig. 3.10, c). Forma limbului frunzelor simple sau a foliolelor frunzelor compuse este comparată cu obiecte bine cunoscute: aciculară (ac); lanceolată (ca un vârf de lance); ovată (în formă de ou); obovata (în formă de ou cu partea mai lăţită în sus). Uneori se compară cu figuri geometrice: eliptică, oblongă (alungită, de 2-3 ori mai lungă decât lăţimea la mijloc), orbiculară (rotundă), triunghiulară, romboidală, sau cu organe stilizate: cordatâ sau cordiformă (în formă de inimă).

Vârful frunzei (fig. 3.11, a) poate fi: acut (ascuţit); acumlnat, când este ascuţit, dar se lăţeşte brusc spre limb: rotunjit; mucronat, când nervura mediană iese afară ca un ghimpe mic; trunchiat, retezat în linie dreaptă; emarginat sau scobit când vârful este retras, fiind depăşit de cefe două jumătăţi ale laminei.

Baza frunzei (fig. 3.11, b), la speciile forestiere, poate avea următoarele

23

forme: cuneală (ca vârful unui cui), rotunjită, cordată, trunchiată, auriculată (cu doua urcchiuşe), asimetrică.

Marginea frunzei (fig. 3.11, c) poate fi: întreagă, ondulată sau sinuată,

serată (în forma dinţilor de ferăstrău), crenată (dinţii sunt rotunjiţi, iar inciziile ascuţite), dinţată (dinţii ascuţiţi şi inciziile rotunjite). La multe specii marginea este dublu-serată, când zimţii sunt, la rândul lor, zimţaţi.

Nervaţiunea frunzei (fig. 3.11, d), adică dispunerea nervurilor în limbul frunzei, poate fi: uninervă, penata, arcuită, palmală, dicotomică.

Durata frunzelor la speciile forestiere foioase din ţara noastră este până în toamnă, când cad. Aceste frunze se numesc caduce sau căzătoare.

La răşinoase (brad, molid, pin), frunzele se păstrează mai mulţi ani la rând şi se înlocuiesc treptat, numindu-se frunze persistente. Când frunzele se usucă toamna, dar cad spre primăvară, se numesc frunze marcescente.

Faţa şi dosul frunzei se deosebesc, dosul fiind, de regulă, mai deschis la culoare. După aspectul lor, ele pot fi: glabre, adică netede, cum sunt cefe de fag; glaucescente (albăstrui), de exemplu, duglasul albastru, molidul argintiu; tomentoase (cu peri scurţi, deşi, pâsloşi), de exemplu, la salcia căprească, teiul argintiu; pufoase, ca la stejarul pufos; scabre (cu perişori scurţi şi aspri), la

ulmul de munte.3.2.2. Organe de reproducere. Floarea, în floare sunt cuprinse organele

de reproducere sexuată, mascule şi femele, ale plantei. După polenizare şi fecundare din elementul femei al florii rezultă fructul, care conţine una sau mai

multe seminţe.Floarea este constituită din următoarele părţi (fig. 3.12): pedunculul sau

codiţa, care pleacă de la subsuoara unei frunzuliţe numită bractce; receptaculul, pe care se găsesc învelişurile florale şi elementele de reproducere ale florii.

învelişurile florale sunt formate din sepale, frunzuliţe, de regulă verzi, şi din petale, foiţe divers colorate, care dau şi culoarea caracteristică a florii.

Totalitatea sepalelor formează caliciul, iar a petalelor, corola florii. La unele specii caliciul sau corola pot lipsi (de exemplu, la salcie, stejar, nuc, frasin

etc.). Acestea sunt flori nude.

seminţele.Florile pot fi bisexuale şi unisexuate. Florile bisexuatc, numite şi

hermafrodite, conţin în interiorul lor atât stamine cât şi pistil, cum sunt cele de măr, salcâm, tei etc. (flori complete).

Florile unisexuate conţin doar un singur sex. în cazul în care aceste flori sunt aşezate pe acelaşi exemplar ele se numesc unisexuat-monoice, cum sunt cele de alun, nuc, stejar, brad etc. Când sexele sunt dispuse pe exemplare diferite, florile se numesc unisexuat-dioice, de exemplu la sălcii, plopi, ienupăr de

Virginia etc.Florile pot fi aşezate câte una pe tulpină - flori solitare - sau grupate în

inflorescenţe.

Principalele tipuri de inflorescenţe sunt: amentul, racemui, paniculul, umbela, corimbul şi cima.

Amentul (mâţişorul) (fig. 3.13, a) conţine flori de un singur sex, dispuse strâns de-a lungul unui ax central (anin, salcie, stejar etc.).

Racemui (fig. 3. i3, b) este alcătuit din flori pedicelate, dispuse de-a lungul unui ax comun (salcâm, mălin, dracilă).

Paniculul (fig. 3.13, c) reprezintă un racem compus, ramificat (liliac, lemn câinesc, castan porcesc).

Umbela (fig. 3.13, d) este formată din flori pedicelate ce pornesc din acelaşi punct şi tind să ajungă la acelaşi nivei (vişin, corn).

Corimbul (fig. 3.13, e) are florile pedunculate ce pornesc din puncte diferite ale axului comun şi tind să ajungă la acelaşi nivel superior (cununiţă, păducel, paltin de câmp).

Cima (fig. 3.13, f) prezintă un ax central terminat cu o floare, pe laturile căreia se formează un număr mic de alte flori, ce se deschid mai târziu (de exemplu, la tei).

La Gymnospermae florile sunt grupate în conuleţe mascule şi conuleţe femele (la pin, brad, molid, larice) sau sunt izolate (la tisă).

Fructul, în urma fecundării din ovarul pistilului rezultă fructul, iar din ovulele ^ fecundate se formează seminţele. La unele specii, la formarea fructului mai pot par-\ ticipa şi receptaculul (măr, măceş), sepalele (dud), bracîeile florilor (cupa de fag, de stejar).

Pereţii fructului poartă numele de

pencarp. in tuncţie de consistenţa pencar-pului, la coacere, fructele se pot clasifica în doua grupe mari: fructe cărnoase şifructe uscate:

Fructele cărnoase sunt:- drupa (fig. 3.14, A, a), fruct cu pericarp moale, în interior având un

sâmbure, de regulă cu o singură sămânţă (cireaşă, pruna, fructele de porumbar,de corn, sânger etc.);

- baca (boaba) - (fig. 3.14, A, b), care arc seminţele cuprinse în masacărnoasă a fructului (boaba de strugure, afina, coacăza etc.);

- poama (fig. 3.14, A, c), un fruct fals provenit din dezvoltarea

27

J.' Ił f l i itr I ţ*l_ft 1,-lłHtłl, — . ~ „. ..

taminele ş pistilul. Staminele unt organele bărbăteşti ale florii, :are produc elementul sexual lărbătesc numit polen. Totalitatea itaminelor constituie androceul.

Pistilul (gineceul) csîc )rganul femei al florii, din ovarul ;ăruia, după fecundare, rezultă fructul, iar din ovule se formează

receptaculului. El arc m interior mai multe cămăruţe, cu câte una sau mai multe seminţe (mărul, para, gutuia etc.).Fructele uscate sunt: -achema (fig. 3.14, B, a) are un pericarp membranos sau lemni-ficat, iar în interior o singură sămânţă (ghinda, jirul, aluna, fructul de tei);

- samara (fig. 3.14, B, h),achenă cu aripioară (ulm, frasin,cenuşer);

- disamara (bisamara) - (fig.3.14, B, c), fruct constituit dindouă samare concrescute la uncapăt (paltin, jugastru, arţar);

- păstaia (fig. 3.14, B, d)t

formată din două valve, de caresunt prinse alternativ seminţele îninterior. Se întâlneşte la planteleleguminoase (salcâm, glădiţă,s of or ă);

- capsula (fig- 3.14, B, e),fruct asemănător unei cutiuţe, cunumeroase seminţe m interior(liliac);

- foticula (fig. 3.14, B, f) areforma unui cornet ce se deschidede-a lungul unei Unii de sudură(cununiţa).

Fructele care se deschid la coacere, eliberând seminţele, se numesc dehiscente (nuca, păstaia de salcâm, capsula liliacului, foli-cula de cununiţa). Fructele care nu se deschid la coacere se numesc

' indehiscenîe., Fructele multiple provin din-

îr-o floare cu numeroase pistile. In rândul plantelor lemnoase fores-tiere sunt cunoscute: polidrupa (la zmeur - fig. 3.14, C,a) şipoliache-na (la curpenul de pădure, măceş -fig. 3.14 C, b). Partea cărnoasă a

măceşei este de

fapt un fruct fals, provenit din dezvoi 28

adevăratele fructe fiind achenclc din interiorul părţii cărnoase.Fructele compuse rezultă dintr-o inflorescenţă ale cărei flori sunt foarte

apropiate (duda, maclura - fig. 3.14, D).Formaţii fructifiere. Răşinoasele (gymnospermele) au flori foarte simple,

lipsite de ovar. în acest caz ele nu pot avea nici fructe propriu-zise. Seminţeie acestora sunt conţinute, de regulă, în conuri, de diferite forme şi mărimi. Conurile pot rămâne întregi sau se dezarticulează la coacere, cum se întâmplă la brad sau Ia chiparosul de baltă. Uneori, solzii conuleţelor devin cărnoşi şi se sudează între ei la coacere, luând aspectul unor bace false (pseudobace), cum se întâmplă la ienupăr. La alte specii, unica sămânţă este acoperită, parţial (tisa) sau total (ginco), de un arii cărnos, o asemenea sămânţă cu aspect de fruct numindu-se galbulus.

3.3. NOŢIUNI GENERALE DE FITOGEOGRAFIE

Pentru activitatea practică este foarte important să se cunoască unde trăieşte în mod natural fiecare specie, cât spaţiu ocupă în cadrul covorului vegetal al planetei, cerinţele sale faţă de mediu, importanţa economică, silviculturală, ornamentală etc. De aceea, descrierea fiecărei specii este completată, în mod necesar, cu indicaţii privind: răspândirea pe glob şi în ţara noastră a fiecărei specii în parte; modul de asociere între diferite specii; cerinţele faţă de mediu.

Aceste elemente sunt strict necesare atât la înfiinţarea pădurilor, cât şi în toate lucrările de îngrijire şi conducere a arboretetor. De aceea, cunoaşterea câtorva noţiuni de fitogeografie întregeşte, în mod necesar, cunoştinţele despre speciile forestiere.

Fitogeografia (geografia plantelor) studiază distribuţia plantelor pe suprafaţa globului, explicând cauzal această distribuţie în funcţie de condiţiile climatice, edafice, orografice, biotice etc.

Flora reprezintă totalitatea unităţilor sistematice (specii, genuri, familii) de pe un anumit teritoriu (continent, ţară sau o zonă caracteristică, de exemplu Delta Dunării, zona nisipurilor, flora Carpaţilor etc.). în funcţie de condiţiile pe care le oferă, un anumit teritoriu geografic poate avea o floră mai bogată decât altul, ceea ce se exprimă prin numărul şi varietatea speciilor de pe acel teritoriu. Flora sălbatică ce ocupă un teritoriu în mod natural se numeşte floră spontană sau indigenă (autohtonă).

în afară de flora spontană mai există şi flora cultivată, constituită din specii aduse din alte teritorii (ţări, continente), numite specii exotice. Astfel, de exemplu, molidul, bradul, fagul etc. sunt specii indigene în ţara noastră, pe când salcâmul, plopii euramericani, duglasul şi altele sunt specii exotice. Introducerea în cultura forestieră a ţării noastre a speciilor exotice este determinată de însuşirile deosebite ale acestora privind productivitatea şi calităţile lemnului, dar şi de satisfacerea cerinţelor lor în condiţiile de mediu ale ţării noastre.

Vegetaţia unui teritoriu cuprinde colectivitatea de plante, modul de asociere în anumite condiţii de mediu date, ca urmare a raporturilor dintre specii şi mediu (de exemplu, vegetaţia dealurilor, a munţilor, stepei etc.).

29

Pădurea, cea mai complexă biocenoză a globului, nu este identică pe toată întinderea ci. In cuprinsul unei păduri se pot identifica porţiuni distincte, în privinţa condiţiilor locale de mediu cât şi a vegetaţiei (speciile componente, vârsta, starea de vegetaţie etc.)- Aceste porţiuni din cuprinsul pădurii, bine individualizate şi deosebindu-se uneie de altele, se numesc arborele. Deci, o pădure este formată din mai multe arborele. Suprafaţa unui arboret trebuie să fie de cel puţin 0,5 ha.

Arealul (aria de răspândire) reprezintă teritoriul pe care se găseşte, spontană sau cultivată, o specie, un gen, o familie. Când se arată răspândirea unei specii întro anumită zonă, se face precizarea dacă acea specie se găseşte în arealul său natural sau dacă este introdusă prin cultură, Arealul unor specii este foarte întins, al altora mai restrâns, mai limitat.

Zone de vegetaţie. Distribuţia vegetaţiei pe suprafaţa globului prezintă o anumită zonalitate, atât latitudinal, cât şi altitudinal, ceea ce evidenţiază dependenţa strânsă a plantelor de condiţiile de mediu, în special de cele climatice. Urmărindu-se această zonare, atât latitudinal cât şi altitudinal, se poate constata că, în funcţie de variaţia factorilor climatici (temperatură, precipitaţii), alcătuirea covorului vegeta! al planetei este diferită şi variază în funcţie de latitudine şi altitudine. Astfel, în jurul Ecuatorului se dezvoltă renumitele păduri ecuatoriale. Pădurea se dezvoltă până în apropierea paralelei de 70°, dar peste această limită latitudinală, ca urmare a scăderii temperaturii, pădurea lasă locul tundrei. Zonarea lalitudinală se evidenţiază pe teritorii întinse, în timp ce zonarea altitudinală se poate urmări pe suprafeţe mai restrânse, de exemplu o ţară. Astfel, la noi se pot evidenţia următoarele zone de vegetaţie: de stepă, forestieră şi alpină.

în afara vegetaţiei zonale se deosebeşte şi o vegetaţie azonala, care apare şi se dezvoltă în anumite condiţii locale şi care are o distribuţie insulară în cadrul unei anumite zone de vegetaţie, de exemplu vegetaţia forestieră de luncă din zona stepei, vegetaţia de pe săraturi, nisipuri, turbării, stâncării etc.

Cerinţele ecologice reprezintă cerinţele (exigenţele) unei specii faţa de factorii de mediu (condiţiile de mediu) - apă, căldură, sol etc. Din acest punct de vedere, speciile pot fi: exigente, mai puţin exigente sau nepretenţioase (rustice).

Temperamentul unei specii reprezintă cerinţele acesteia faţă de lumină. Din acest punct de vedere speciile se clasifică astfel: de lumină (robuste); cu temperament mijlociu şi de umbră (delicate).

ÎNTREBĂRI:

1. Ce deosebiri exisîă între arbori şi arbuşti?2. Care sunt tipurile de înrădăcinare?3. Prin ce se caracterizează arborii din pădure?4. Ce deosebire este între lujeri şi lăstari?5. Cum se pot clasifica mugurii? Daţi exemple.6. Cum se clasifică frunzele simple?7. Curn se clasifică frunzele compuse?8. Indicaţi caracterele prin care se poî deosebi frunzele. Daţi exemple.9. Cum se clasifică florile după distribuţia elementelor de reproducere?

30

10.Daţi exemple de tipuri de inflorescenţe.11. Ce sunt conurile?12.Prin ce se deosebeşte arealul de zona de vegetaţie?13. Ce se înţelege prin arboret?14.Ce sunt cerinţele ecologice? Dar temperamentul?

întocmiţi un "Frunzar" cuprinzând clasificarea frunzelor după forma limbului siaupa celelalte caractere distinctive.întocmiţi un tabel cu clasificarea fructelor, cuprinzând desenele corespunzătoare.

CAPITOLUL 4

SUBÎNCRENGĂTURA GYMNOSPERMAE

N

Subîncrângătura Gymnospermae cuprinde plantele ale căror flori nu au ovar şi care nu formează un fruct propriu-zis. Tn limba greacă gymnos = golaş, sperma = sămânţă, deci gymnospermele sunt plante cu sămânţa neînchisă într-un ovar, descoperită.

Gymnospermelc se caracterizează prin următoarele:Florile sunt unisexuate, nu au înveliş floral propriu-zis, ci cel mult unul

rudimentar, ovulele sunt libere, neînchise în ovar, după fecundaţie, inflorescenţele transformându-se în "conuleţe" lemnoase; pin, brad, molid, uneori cărnoase, cu solzii concrescuţi (pseudobace); ienupăr. La tisă şi ginco, florile au un singur ovul, aceste flori dând naştere unor formaţiuni fructifere acoperite parţial sau total cu o anexă cărnoasă numită arii.

Frunzele sunt aciculare, scvamoase sau solziforme, rigide şi coriacee, persistente, mai rar caduce (ginco, lariţă, chiparos de baltă); la o singură specie frunzele sunt în formă de foaie (ginco). Multe gymnosperme au canale rezinitere sau pungi de răşină în lemn, frunze, scoarţă, con, de unde şi denumirea de răşinoase- Din cele peste 20.000 de specii câte cuprindea această subîncrengătură în trecutul îndepărtat (circa 175 milioane ani), în prezent mai există aproximativ 675 specii răspândite în ambele emisfere. Importanţa lor se datoreşte, în special, lemnului, care este deosebit de valoros şi are multiple întrebuinţări; în construcţii, în industria mobilei, pentru instrumente muzicale etc. în afară de lemn, de la răşinoase mai rezultă şi alte produse, ca: uleiuri, terebentine, răşini, substanţe tanante etc. în ultima vreme, industria cosmetică şi sectorul zootehnic sunt beneficiarele unor produse ale răşinoaselor. De asemenea, toate speciile de gymnosperme sunt apreciate în culturile ornamentale. Pentru ţara noastră raşinoascle prezintă o deosebită importanţă, ocupând circa 30% în fondul forestier al ţării, din care numai molidul 22,5%.

4.1. FAMILIA GINKGOACEAE

Face parte din ord. Gynkgoaîes.Din această familie rnai există o singură specie: ginco (arborele pagodelor)

- Gynkgo biloba, relict din era terţiara, care mai vegetează spontan doar în

32

China. La noi este destul de frecvent întâlnit în parcuri, mai ales în zonele de dealuri şi câmpie.

Talia: arbore exotic, realizând înălţimi până la 40 m şi diamelre de 3-4 m;

ginco se poate recunoaşte uşor după aspectul cu totu! deosebit.Lujerii: pot fi lungi (macroblaste - fig. 4.1, a) şi scurţi (brahiblaste).Frunzele: în formă de foaie, ca la angiosperme, cu limbul ca un evantai,

marginea superioară bilobată, sau neregulat-denticulat-lobată (fig. 4.1, b).Drupă falsă (galbulus - fig. 4.1, d), asemănătoare unei prune clipsoidale, de

circa 2,5 cm cu un sâmbure tare (fig. 4.1, e), închis într-un înveliş cărnos, la început verde, apoi galben, cu miros neplăcut. Este specie dioică (fig. 4.1, b şi c).

Cerinţele ecologice: specie de zone calde, dar poate rezista şi la geruri (-30°C), la uscăciune şi fum şi este deosebit de decorativă, deci poate fi cultivată în parcuri.

Longevitatea: 1.000 de ani.

4.2. FAMILIA TAXACEAE

Aparţine la ord. Coniferaîes.Din această familie fac parte arbori şi arbuşti grupaţi în 12 genuri şi

răspândiţi în ambele emisfere, în zonele temperate şi tropicale. La noi vegetează spontan tisa.

Tisa - Taxus baccata. Talia: arbore indigen până ia 20 m, cu diametre de peste 3 m, în cazul când sunt concrescute mai multe tulpini. Adesea rămâne arbust.

înrădăcinarea: pivotantă-trasantă.

33

Tulpina: adesea strâmbă, concrescută, cartelată, cu secţiune neregulată, nu prea înaltă.

Scoarţa: brună-roşcată, formează de timpuriu ritidom cenuşiu-roşcat, care se exfo-Hază în plăci alungite.

Lu/erii: vcrzi-gălbui, dispuşi distic.Frunzele: acicular-lăţite, la vârf acumina-

te, ncînţepătoare, la bază îngustate, pe faţăverzi-închis lucitoare, pe dos verzi-gălbui, des-

5». tul de moi, n-au canale rezinifere, dar conţin un~?^ alcaloid otrăvitor (taxină) (fig. 4.2).

Florile: unisexuate, cele mascule globu-loasc, galbene, cu saci polinici, cele femele în-velite în mugure. Este specie dioică (fig. 4.2).

Ca şi ginco, galbulus (fig. 4.2) prezintă osămânţă ovoidă de circa l cm (fig. 4.2) cu tegument lemnos şi acoperit până aproape de vârf de un înveliş cărnos (arii) roşu-brumat, comestibil.

Lemnul: de culoare roşie-brună, cu alburn îngust, cu inele anuale înguste şi regulate, nu are canale rezinifere, dar conţine taxină.

Cerinţele ecologice: necesită un climat montan oceanic, cu umiditate atmosferica ridicata, soluri fertile şi umede, cu substrat calcaros. Cel mai bine se dezvoltă în locuri umbrite, în defileuri. Nu-i priesc gerurile uscate din timpul iernii.

Longevitatea: 2.000-3.000 ani.Răspândirea: are un areal întins, de ia Oceanul Atlantic până la sudul Mării

Caspice, trecând chiar şi în Nordul Africii, în Caucaz şi Crimeea. La noi apare în Carpaţi şi Apuseni, prin făgete montane şi amestecuri de fag cu răşinoase, sub formă de exemplare izolate sau chiar de arborete pure de întindere mică. In prezent, la noi tisa se găseşte mai rar, fiind declarat monument al naturii şi ocrotit de lege.

Importanţa: relativ redusă din punct de vedere economic, datorită ariei restrânse de răspândire şi ritmului înect de creştere, dar prezintă importanţă ştiinţifică şi ornamentală.

ÎNTREBĂRI:

\. După ce se recunoaşte uşor ginco? Dar tisa?2. Ce asemănări puteţi stabili înîre cele două specii?3. Indicaţi locurile unde aţi identificat ginco şi tisa şi faceţi precizări asupra

dimensiunilor, vârstei, formei etc.4. încercaţi să recoltaţi formaţii fructifere de ginco şi explicaţi de ce nu găsiţi

astfel de formaţiuni la toate exemplarele.5. Cunoaşteţi vreo localitate sau loc a căror denumire să amintească de existenţa

tisei?6. Ce utilizări poate avea lemnul de ginco, dar cel de tisa?

34

4.3. FAMILIA PINACEAE

Aparţine ord. Coniferales.Familia Pinaceae are cei mai mulţi reprezentanţi în flora spontană a ţării

noastre. Cuprinde arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică, din apropierea Ecuatorului până la limita polară a vegetaţiei forestiere. Speciile din această familie an, obişnuit, tulpina monopodială (creşterea tulpinii se realizează dintr-un mugur terminal), mai rar simpodială (creşterea dintr-un mugur lateral), ramificaţia în verticile, frunzele aciculare, de regulă persistente, cu excepţia laricelui, la care cad toamna târziu.

Sunt plante monoice, cu florile unisexuate, cele femele obişnuit în conuleţe mici, cele mascule sub formă de amenţi. Au conurile lemnoase cu maturaţia anuală sau la 2-3 ani (pinii).

Lemnul: are inele anuale distincte şi conţine canale rezinifere. La unele specii, lemnul prezintă duramen colorat (Pinus, Larix), iar la altele are aceeaşi cuioare (Abies, Picea).

Importanţa lor economică este foarte mare, atât datorită calităţilor deosebite ale lemnului, apt pentru foarte multe întrebuinţări, cât şi datorită suprafeţelor întinse pe care le ocupă unele specii (Picea). Pentru condiţiile ţării noastre, interesează următoarele genuri: Picea, Abies, Pinus, Larix, Pseudotsuga, dar în culturile ornamentale apar şi alte genuri (Cedrus, Tsuga etc.),

4.3.1. Genul Pinus - pinii. Acest gen cuprinde arbori, mai rar, arbuşti, răspândiţi în emisfera boreală, de îa Ecuator, unde urcă pe înălţimile munţilor, până la limita nordică a pădurilor (70° latitudine N).

Există circa 100 specii, cu subspecii şi varietăţi. In Europa, numărul speciilor este mai restrâns. La noi sunt în cultură 21 specii de pini.

Pinii au acele grupate câte 2-3 sau 5, mai rar l sau 8 într-o teacă.Florile: unisexuate, cele mascule axilare, roşii sau galbene, situate la baza

lujerilor tineri, cele femele subtcrminale sau laterale, erecte, formate din solzi fertili (cârpele) cu câte două ovule, fiecare carpelă fiind însoţită de o bractee (solz steril).

Conurile: au maturaţia bienală, mai rar în anul al llî-lea. Solzii conurilor sunt îngroşaţi spre vârf şi prezintă o parte terminală lăţită - apojiză, de regulă rombică. Apofiza are o îngrosare transversală - carenă, iar în partea centrală a apofizei se găseşte un umbelic care, uneori, prezintă un mucron sau ghimpe.

Speciile din genul Pinus se diferenţiază, după numărul de ace dintr-o teacă, în trei grupe: pini cu două ace; pini cu trei ace; pini cu cinci ace.

1. Grupa pinilor cu două ace. Dîn această grupă, mai importanţi pentru ţara noastră sunt: Pinus syîvestris, Pinus nigra şi Pinus mugo.

Pinul silvestru (pinul comun) - Pinus syîvestris.Talia: arbore de mărimea I, de 25-30 m înălţime, excepţional 40-50 m.înrădăcinarea: pivotantă, cu puternice ramificaţii; pe solurile subţiri devine

îrasantă, superficială, putând fi uşor doborât de vânturi.Tulpina: destul de dreaptă, bine elegată în masiv, cilindrică.Scoarţa: la baza tulpinii brună-cenuşie, adânc crăpată în piăci alungite sau

solzoasă, în restul tulpinii este roşie-cărămizie sau roşie-brună şi se exfoliază

35

neregulat în foiţe subţiri, luând un aspect zdrenţos.

Lujerii: cei tineri, verzui, mai târziu galbeni (bruni, cenu-şii), relativ subţiri şi destul de flexibili.; Mugurii: alungit-ovoizi,

cu solzii lipiţi şi marginea fran-Ş jurată, bruni, puţin răşinoşi, as-cuţiţi, au 0,6-1,3 cm lungime.

Acele: verzî-albăstrui sau verzi-cenuşii, relativ rigide, u-şor răsucite, aeute, slab înţepă-toare, pe margini dinţate, au 4-7 cm lungime. După cădere lasă pe lujer cicatrice proemi-nente (fig. 4.3, a şi b).

Florile: unisexuate, cele mascule în amenţi ovoizi, gal-bene, sunt îngrămădite în bu-chete, cele femeie, conuleţe

mici roşii, solitare sau grupate câte 2-3 la vârful lujerului (fig. 4.3 a şi b).Conurile: ovoconice, brune sau ccnuşii-mat, la bază puţin asimetrice, cu

apofiza plană sau piramidală, carena abia vizibilă, iar umbelicul, de obicei, fără ghimpe (fig- 4.3, c). Ele stau îndoite pe lujer, formând un fel de cârlig, în anul I rămân mici, de circa i cm, iar în anul al Il-lea ajung la dezvoltarea normală.

Seminţele: de 3-5 mm, cenuşii-negricioase, aripate, se maturează în anul ai Il-lea prin septembrie-octombrie, iar dimiseminarea are loc în primăvara anului al IlI-lea.

Lemnul: cu duramen colorai roşu-brun, are canale rezinifere.Cerinţele ecologice: este una din speciile eu mare amplitudine ecologică,

putând vegeta în staţiuni foarte variate. Nepretenţios faţă de sol, preferă pe cele nisipolutoase, profunde, afânaîe. Rezistă bine la secetă şi ger, suportă temperaturile scăzute până la -40°C, cât şi pe cele ridicate, de +35°C, şi are un sezon de vegetaţie de numai 3 luni.

Longevitatea: circa 600 de ani.Temperamentul: pronunţat de lumină, nu suportă umbrirea altor spceii. Nu

acoperă bine solul, care se înierbează.Creşterea: rapidă şi susţinută până la 40 de ani, apoi mai înceată, astfel că

la 100 de ani este întrecut de molid şi brad. De remarcat că, în condiţii vitrege

de viaţă, produce, totuşi, de 2,5 ori mai mult lemn de lucru decât molidul şi de 3 ori mai mult decât bradul.

Răspândirea: are un areal care la nord se suprapune cu limita latitudinala de vegetaţie a pădurilor, iar la sud ajunge până la zona muntoasă din Spania, fiind un component al florei din zonele submeridională, temperată şi boreală. La noi este relativ puţin răspândit, mai ales sub formă insulară, între altitudinea 300

36

m în Valea Oltului şi 3.700 m în Retezat. Poate forma arborele pure sau creşte în amestec cu alte specii, începând din subzona molidului până în cea a gorunetelor. Cele mai întinse arborele se găsesc în bazinele Trotuşului, Oltului şi Putnei şi în Munţii Vrancei. Ocupă circa 0,14% din suprafaţa păduroasă a ţării.

Importanţa', lemnul de pin silvestru se întrebuinţează în construcţii, mine şi chiar în industria mobilei. Este una din principalele surse de răşină din Europa. Scoarţa conţine amidon şi se poate folosi ca ad^' s în hrana animalelor. Mugurii terminali, recoltaţi înaintea pornirii vegetaţiei, se folosesc în farmacie. Este utilizat cu succes în ameliorarea terenurilor degradate şi fixarea nisipurilor; de asemenea, ca arbore ornamental.

Pinul negru - Pinus nigra - este o specie cu mai multe subspecii, din care la noi mai importante sunt: pinul negru (austriac) şi pinul de Banat.

Pinul negru ~ pinus nigra v, nigra.Talia: arbore exotic de mărimea I, până la 40 m înălţime.înrădăcinarea: cu pivot mai seurî decât la P. sylveslris, dar cu ramificaţii

puternice, care îi asigură o bună ancorare chiar şi pe stâncăni.Tulpina: dreaptă, cu verticile regulate, mai plină decât la pim.iî comun.Scoarţa: cenuşie-negricioasă, formează de timpuriu ritidom gros, adânc

crăpat, cenusiu-negricios, în tot lungul tulpinii.Lujerii: foarte groşi, bruni-

cenuşii până la negricioşi.Mugurii: cilindrici, de 12-

24 mm, râşinoşi şi de culoare închisă.

Acele: câte două în teacă, lungi de 8-14 cm, mai rigide şi mai înţepătoare decât la P. syl-vestris, sunt curbate spre lujer, la bsză stau apropiate, iar la vârf se depărtează. Au o culoare verde întunecată, cu vârful verde-găl-buî şi stau îngrămădite spre vâr-ful lujerilor (fig. 4.4, a şi b).

Florile: cele mascule verzi-gălbui, mai mari decât la P. syl-vestris, cele femele verzi cu nu-anţe roşii-violacee (ftg. 4 b şi c).

Conurile: ovoide-conicc, galbene-cafenii, la bază simetri-ce, au solzi mai laţi şi mai groşi decât la pinui comun, cu margi-nea superioară aproape rotunjită, apofiza proeminentă, brună-găl-ouie lucitoare, cu carena ascuţita şi umbenc brun-mchis, cu un ghimpe scurt numai la solzii superiori. Sunt sesile sau scurt-pedunculate şi stau grupate câte 2-4 perpendicular pe lujer (fig. 4.4, d).

37

Seminţele: de culoare deschisă sau pestriţă, au o aripă neagră strălucitoare, sunt mari de 5-6 mrn, ajung la maturaţie în anul al doilea, iar diseminaţia se face în anul al III-lea.

Lemnul: cu duramen roşu-brun, traheide scurte.Cerinţele ecologice: mai puţin rustic decât P. sylvestris, R nigra este destul

de moderat, putând vegeta pe soluri cu substrat calcaros, superficiale, scheletice sau chiar pe stâncării expuse încălzirii şi uscate. Este o specie de regiuni sudice însorite şi calde, dar suportă bine şi gerurile.

Temperamentul', mai puţin de lumină decât al pinului silvestru.Creşterea', mai înceată decât la P. sylv&stris.Răspândirea: centrul arealului său îl formează AJpii Austriei, munţii

Iugoslaviei şi Albaniei, unde creşte la altitudini între 300 şi 1000 m, mai rar la 1200 m. în ţara noastră a fost introdus în cultură în special în Transilvania şi ca arbore ornamental, în ultima vreme s-au făcut culturi şi în silvostepă, pe terenuri calcaroase şi compacte, unde pinul comun dă rezultate mai slabe.

Importanţa: are importanţă economică mai redusă decât pinul silvestru, datorită răspândirii sale mai restrânse, dar este tot atât de valoros în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate, fixarea nisipurilor şi foarte apreciat în culturile ornamentale.

Pinul negru de Banat - Pinus nigra ssp. banaiica. Se deosebeşte de specia tipică prin:

Tulpina: foarte bine conformată, chiar în condiţii grele.Acele: foarte rigide şi înţepătoare, mai întunecate la culoare.Lujerii: gălbui până la verzi-violacei. Ramurile sunt dispuse orizontal.Conurile: de culoare galbenă sau galbenă-verde murdar.Răspândirea: creşte spontan în Banat, pe Valea Cernci (în Masivul

Domogled), pe Valea Dunării, în Mehedinţi şi în Munţii Vulcan, la altitudini cuprinse între 150 şi 1100 m, în amestec cu fagul şi bradul sau formând pâlcuri pure. A fost identificat şi studiat de cercetători români.

Importanţa: tot atât de mare ca şi a pinului negru austriac, mai ales în staţiuni cu condiţii grele.

Jneapănul (jepul, pinul de munte) - Pinus mugo.Talia: arbust târâtor până la 4 m, cu numeroase tulpini târâtoare, la vârf

ascendente. Rar, în cuprinsul arealului, poate fi arbore cu coroana piramidală.Scoarţa: brună-cenuşie, solzoasă.Lujeri: tineri, verzui, mai târziu bruni sau cenuşii-negricioşi.Mugurii: răşinoşi.Acele: câte două, verzi-întunecate, încovoiate spre ax, pe margini fin serate

(fig. 4.5, a, b, şi c).Conurile: ovoide sau conic-ovoide până la aproape sferice, de 2-7 cm, cu

apofiza piramidală sau plană, umbelic mic, de regulă ?nucronat; sunt sesile sau scurt-pedunculate şi stau grupate câte 2-4 sau izolate (fig. 4,5, b şi d).

Cerinţele ecologice: specie de climat montan rece şi umed, se dezvoltă bine pe podzolurile alpine cu humus brut, foarte sărace şi acide. Are nevoie de umiditate în aer şi în sol. Creşte bine pe versanţii umbriţi, dar evită văile înguste şi depresiunile, unde zăpada se adună în cantităţi mari şi se topeşte foarte târziu.

38

Răspândirea: vegetează spontan în regiunea subalpină din Alpi, Carpaţii Sudeţi şi Balcani. La noi se găseşte în Carpaţii Nor-dici, la 1450-1850 m altitudine, iar în Carpaţii Meridionali, de la 1600 la 2300 m. Formează tufări-şuri pure numite jnepenisuri, greu de străbătut, sau se asociază cu molidul, formând rarişti subal-pine.

Importanţa: este fixator al pantelor erodate, scheletice, al grohotişurilor, precum şi un bun protector al solului, al mediului, îndeplinind şi un deosebit rol pei-sagistic, în Bucegi s-au constituit rezervaţii de jnepenisuri ocrotite de lege.

2. Grupa pinilor cu trei ace. Din această grupă au fost introduse în cultura forestieră din ţara noastră două varietăţi a!e pinului galben: Pinus ponderosa var. ponderosa şi P. ponderosa var. scopulorum.

Pinul galben - Pinus ponderosa var. ponderosa.Talia: arbore exotic până la 50 m înălţime, excepţional 75 m, şi l m în dia-

metru.Tulpina: dreaptă.Scoarţa: formează de timpuriu ritidom gros în piăci late, de culoare roşcată

sau brună-închisă până la neagră, dar cu straturile interne de un galben-sulfuriu, caracteristic, iar baza crăpăturilor roşie.

Coroana: îrigust-piramidală, cu ramuri scurte, groase, cu vârful erect.Lujerii: groşi, la început gălbui-verzi, nebrumaţi, apoi portocalii-deschis,

lucitori, iar cei bătrâni cenuşiu-negricioşi.Mugurii: mari, alungit-ovoizi, răşinoşi, cu soizii strâns alipiţi, numai la

39

vârful mugurelul desfăcuţi, lăsând să se vadă solzii interni, ciliaţi.

Acele: de regulă câte trei, uneori până la einci, lungi de 12-26 cm, drepte sau puţin îndo-ite, rigide, verzi-gălbui până la verzi-închis, pe margini fin serate (fig. 4.6, a). După căderea lor teaca rămâne pe lujer până la 10 ani, dându-i un aspccî caracteristic.

Conurile: câte 3-4 în vcrticil, sesile, sime-, tricc, ovoconice, de 8-15 cm, brune-r o ş cate, lucitoare, cu apofiza proeminentă şi umbelic cu ' ghimpe puternic, recurbat (fig. 4.6, b). După căderea conurilor, pe lujeri rămân solzii bazali, cu o rozeta.

Sămânţa: obovoida, de 6-19 mm, cenuşie cu puncte negricioase.

Lemnul: cu duramen colorat deschis.Cerinţele ecologice: are o mare amplitudi-

ne ecologică, putând vegeta în condiţii de climă foarte variată, de la continentală până la subtro-picală. Este rezistent la secetă şi geruri şi puţin pretenţios faţă de sol, dar suportă greu nisipurile mobile şi soiurile mlăştinoase.

Creşterea: rapida.Răspândirea: originar din vestul Americii

de Nord. în ţara noastră a fost introdus cu circa 100 de ani în urmă.

Cele mai frumoase exemplare din ţara noastră se găsesc la Vatra Dornei unde, la vârsta de 90 de ani, au realizat 25 m înălţime şi 65 cm în diametru. Deşi puţin răspândit în cultură, se poate considera naturalizat, deoarece fructifică abundent şi se regenerează natural (Dofteana-Bacău).

Importanţa: poate spori prin extinderea în cultură în zonele mai uscate, rezistând bine la secetă. Lemnul său are aproape aceleaşi proprietăţi ca şi c J de pin comun, iar scoarţa este bogată în tanin. Este valoros şi ca arbore ornamental pentru regiunile de deal şi câmpie.

Pinus ponderosa var. scopulorum se deosebeşte prin următoarele:Scoarţa: aproape neagră.Acele: mai scurte şi adesea câte două.

Conurile: mici, de 5,5-8 cm, ovoide, umbelicul cu ghimpe puternic. • 3. Grupa pinilor cu cinci ace. Importante pentru cultura forestieră de la noi sunt două specii: Pinus strobus şi Pinus cembra.

Pinul strob (pin neted, pin alb) - Pinus strobus.Talia: arboVe exotic cu înălţimi până la 70 m şi diametrul 1,5 m.înrădăcinarea: pivotantă-trasantă, puternică.Tulpina: dreaptă, cilindrică, bine elcgată în masiv, păstrează urmele

verticilelor sub formă de inele.

40

Scoarţa: Ia început nete-dă, subţire, vcrde-cenuşie luci-toare, cu pungi de răşină, mai târzm formează ritidom gros de 2,5-5 cm, crăpat în prisme rectangulare, iar la exterior fm-solzos.

Lujerii: subţiri, cenuşii (bruni-cenuşii), la început pu-besccnţi, mai târziu glabri sau cu smocuri de peri la locul de prindere a acelor.

Mugurii: alungit-ovoizi, galbeni-roşcaţi, puţin răşinoşi.

Acele: câte cinci, de 6-14 cm, vcrzi-albăstrui, moi, drep-te, pe margini serate, pe faţa internă cu trei şiruri de stomatc (fig. 4.7, a şi b). Se schimbă la 2-3 ani, căzând odată cu teaca.

Florile: uniscxuate, cele mascule gaiben-palid, cele fe-mele verzui-palid cu nuanţe roz-violacee, grupate câte 2-5 (fig. 4.7, c şi d).

Conurile: terminale, pe-dunculate, pendente, încovoiate, cu solzi mari până la 3 cm, ca nişte lopăţele, pieSoşi, netezi, cu marginea superioară rotunjită, apofiza slab marcată, carenată, cu umbelic obtuz, terminal, nemucronat. Sunt de culoare galbenă-brună, uşor violacee şi răşinoase (fig. 4.7, e).

Maturaţia: bienală, prin septembrie-octombrie, când solzii se desfac brusc şi seminţele se răspândesc. Din această cauză trebuie recoltate în pârgă.

Lemnul: alb-gălbui, uşor, foarte trainic, bogat în răşină, se despică uşor.Cerinţele ecologice: rezistă bine la ger şi îngheţurile târzii, dar nu suportă

seceta, având nevoie de umiditate în sol şi în atmosferă. Cel mai bine se dezvoltă pe solurile cu troficitate ridicată şi mijlocie, profunde, moderat acide, bine structurate. Nu suportă solurile compacte, calcaroase.

Temperamentul: de semiumbra.Creşterea: rapidă, situându-se printre cele mai valoroase specii repede cres-

cătoare introduse în cultura forestieră de la noi. în staţiuni fertile, la 50 de ani, arboretele pure de pin strob au realizat o creştere medie de 16-17 mVan.ha, respectiv un volum de 850 mVha, iar în cele de productivitate mijlocie realizează, la aceeaşi vârstă, 11-12 mVan.ha, depăşind cu mult pinii indigeni.

Răspândirea: originar din SUA şi Canada, la noi a fost introdus în parcuri şi apoi în culturi forestiere în mai multe ocoale silvice: Braşov, Sinaia, Lipova, Frasin, Mălini etc. în unele locuri se regenerează natural. Cele mai vârstnice

41

exemplare de la noi au circa 80-90 ani şi dimensiunile următoare: peste 36 m înălţime şi 85-115 cm diametru.

Importanţa: foarte mare, datorită creşterii rapide, producţiei mari de masă lemnoasă, precum şi calităţilor lemnului bogat în răşini, uşor fizibil, tară noduri, puţin variabil la alternanţele de uscăciunc-umiditate şi care poate fi folosit în construcţii, industria mobilei, a chibriturilor, pentru ambalaje şi pastă papetară. Poate fi extins în cultură în zona amestecurilor de fag cu răşinoase, în făgete şi chiar în gorunete. Ca arbore ornamental este deosebit de valoros prin portul său, prin dimensiunile impunătoare, prin coloritul acelor şi dispunerea lor.

Zâmbrul - Pinus cembraTalia: arbore indigen până la 30 rn înălţime şi peste 2 m în diametru.înrădăcinarea: pivotantă, cu rădăcini laterale puternice, îi asigură o bună

ancorare în sol şi rezistenţa la vânturi.Tulpina: conică, lăţită la bază, ramificaţia regulată la început, devine

neregulată după 30 de ani.Scoarţa: verde-cenuşie şi neteda în tinereţe, formează mai târziu un ritidom

brun-cenuşiu, subţire, brăzdat în lung.Lujerii: groşi, dar flexibili, ruginiu-paroşi; cei de doi ani negricioşi.

Mugurii: ovoizi, nerăşinoşi, cu solzii liberi, roşii-bruni, cu marginile

nlhnrii

lăţită şi puţin bombată, umbelic mic, terminal (fig. 4.8, b). Conurile eau m unui al Ill-lea, nedesfăcute, spre deosebire de cele de pin neted, care rămân pe ramuri după împrăştierea seminţelor. Nu conţin răşină.

Seminţele: nearipate, de 8-12 mm, brune-roşcate, comestibile, se numesc coconari (fig. 4.8, c şi d). Ajung la maturaţie în anul al II-lea.

Lemnul: cu duramen roşcat, inele anuale înguste şi egale.Cerinţele ecologice: specie de climat alpin, suportă bine gerurile de iarnă,

vânturile puternice şi variaţiile termice. Durata sezonului de vegetaţie este scurtă (3,5-4 luni), dar în această perioadă are nevoie de o mare cantitate de căldură. Se dezvoltă bine pe soiuri argiloîise, fertile şi revene-jilave, bogate în humus, acide, fără conţinut de calcar, în staţiunile înalte este specie de lumină, dar la altitudini joase are nevoie de umbrire.

42

Creşterea: înceată, susţinută, cea în grosime durează toată viaţa.Răspândirea: speeie relictă, localizată în văile cu circuri glaciare din

Munţii Rodnei, Căiimani, Bucegi, Făgăraş, Cibin, Parâng, Godeanu, Ţarcu şi, mai ales, în Retezat, în amestec cu laricele şi molidul sau în arborele pure. Zâmbrul este specia de cea mai mare altitudine din ţara noastră, crescând între 1200 şi 2000 m altitudine.

Importanţa economică ar putea fi destul de mare, lemnul fiind apt pentru mobile fine. Din punct de vedere silvicultura!, importanţa acestei specii este deosebită prin aceea că ridică limita aititudinală a pădurii până la 2000 m (Retezat) oferind în acelaşi timp o bună protecţie, mai ales împotriva vântului, celorlalte arborete de altitudine (molidişuri, amestecuri de molid, pin, larice). Este valoros şi ca arbore ornamental. Fiind pe cale de dispariţie, ca urmare a exploatării abuzive din trecut, zâmbrul este declarat monument al naturii.

ÎNTREBĂRI

1. Ce specii de pini cu trei ace sunt valoroase pentru ţara noastră?2. In ce zone pot fi cultivate aceste specii?3. Unde au fost încercate în culturi şi ce rezultate au dat?4. După ce se pot recunoaşte pinii cu trei ace?5. După ce elemente se pot identifica uşor exemplarele mature de zâmbru şi pin

strob?6. Care este importanţa economică pentru ţara noastră a acestor doua specii?7. în ce munţi creşte pădurea la 2000 m altitudine şi prin ce specie arborescentă

este reprezentată?

Identificaţi în parcul şcolii şi a oraşului specii din genul Pinus şi faceţi aprecieri asupra dimensiunilor realizate, vârstei, modului de dezvoltare. Recoltaţi lujeri cu ace şi flori, precum şi conuri, separat, pentru colecţia scolii, întocmiţi tabele cu caracterele de recunoaştere ale speciilor de pini, pentru a reţine mai uşor, prin comparaţie, aceste caractere, după următorul model:

Specia Caractere de recunoaştereTulpina, scoarţa Lujerii, mugurii Acele Floriie Conurile

l .Pinus sytvesîris

Executaţi desene şi fotografii după natură, pentru colecţia şcolii şi colecţii personale.

4.3.2. Genul Larix. Cuprinde 10 specii răspândite în regiunile reci şi în munţii înalţi din zona temperată. La noi există 4 specii, din care una spon-tană-laricele.

Laricele (lariţă, crin, zadă) - Larix deciduaTalia: arbore indigen de 50 m înălţime, rar 65 m şi 2 m diametru. Pe Văile

lalomiţei şi Latoriţei, unele exemplare au realizat 60-65 m înălţime şi 2-2,5 m diametru.

43

Acele: câte cinci, ngiuc, mc^n,, verzi-închise, pe faţa internă cu linii de stomate albe-albăstrui, pe margini fin dinţate (fig. 4.8, a), teaca se desprinde şi cade în primul an, spre deosebire de pinul neted, la care cade o dată cu acele, la 2-3ani,

Florile: unisexuate, cele masculc roşii-carmin, sesile, cele femele vio-let-roz, câte 2-4 în verticil.

Conurile: terminale, erecte, ovoid-lăţitc, de 6-8 cm, la început violacee-bru-mate, iar la maturitate brune, cu solzi srosi, la vârf puţin răsfrânţi, cu apofîza

înrădăcinarea: pivotantă la început, mai târziu formează rădă-cini laterale destul de profunde, bi-ne ancorate în sol.

Tulpina: dreapta, bine elaga-tă, uneori se poate deforma (însăbi-ere, înfurcire, îngroşare la bază).

Scoarţa: netedă, cenuşie la început formează de timpuriu riti-dorn gros de circa 10 cm, care se desprinde în plăci neregulate, bru-ne; fundul crăpăturilor şi straturilor interne ale scoarţei au o culoare roşic-violacce.

Lujerii: sunt de două feluri: cei lungi pendcnţi, gălbui si brăz-daţi, cei scurţi brun-închis-negri-cioşi, cu câte un mugur terminal (fig. 4.9, a).

Mugurii: aproape sferici, gal-bcni-bruni, nerăşinoşi.

Acele: moi, fine, de un verde crud lucitor, toamna se colorează în galben-portocaliu şi cad. Pe lu-jerii lungi sunt dispuse în spirală,iar pe cei scurţi în rozetă, câte 30-40. Au 1-3 cm (fig. 4.9, b,c şi a).

Florile: unisexuate, cele mascule grupate în arnenţi ovoizi, galbeni, pedi-celaţi, cele femele roşiî-purpurii sau verzui (fig. 4.9, c).

Conurile: ovoidc, de 2,5-4 cm, brune-deschise, cu 40-50 solzi ovat-rotun-zi, cu marginea întreagă sau slab emarginată (fig. 4.9, e). Maturaţia seminţelor arc loc în toamna primului an, iar diseminarea se face în primăvara anului ur-mător.

Lemnul: cu duramcn brun-deschis, este tare, greu, elastic şi foarte trainic,rezistent la apă şi aer.

Cerinţele ecologice: specie nepretenţioasă faţă de climă şi sol, vegetează bine în climatul continental eu amplitudini mari de temperatură şi sezon de ve-getaţie relativ scurt. Are o transpiraţie foarte activă, de aceea necesită locuri bine ventilate, aerisite fără prea multă umiditate atmosferică. Nu-i prieşte uscăciunea accentuată. Este rezistent la îngheţ, dar suferă de îngheţurile târzii. Faţă de sol se arată destul de nepretenţios, dar se regenerează greu pe solurile acide.

Longevitatea: 600-700 ani, cu lemn sănătos.Temperamentul: pronunţat de lumină. Se pare că laricele de Carpaţi este

mai puţin exigent decât cel de Alpi.Creşterea: rapidă până la 60 de ani, fiind apoi întrecut de molid şi brad.Răspândirea: laricele este specie europeană cu areal întrerupt. Se întâlneşte

în Alpi, Sudeţi, Tatra şi în Polonia Centrală, la altitudini între 300 m (Sudeţi) şi

44

2200 m (Alpii Franţei şi Elveţiei). La noi este localizat în cinci centre muntoase: Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru, Apuseni. Centrul de maximă răspândire este în Bazinul Latoriţei, Munţii Tinovul Marc şi Târnovul Mic. Altitudinea la care vegetează în ţara noastră este cuprinsă între 650 m în Apuseni şi 1950-2000 m în Ceahlău, Bucegi, Lotru.

Importanţa: mare, datorită lemnului său valoros, care poate fî folosit în construcţii, industria mobilei fine, celuloză etc. Din răşina laricelui se extrage un ulei de terebentină de calitate superioară (terebentină vencţiană). Laricele este, de asemenea, important pentru apărarea şi consolidarea molidişurilor de altitudine, care suferă de doborâturi de vânt. Din punct de vedere ornamental este deosebit de valoros, mai ales toamna, prin coloritul galben-portocaliu al acelor.

Laricele prezintă două rase geografice: rasa de Alpi (ssp. decidua) şi o altă întâlnită în Carpaţi, Sudeţi şi Polonia centrală (ssp. polonica). Fiecare rasă pre-zintă mai multe ccotipuri la noi fiind cunoscute: ccotipul austriac si cel din Carpaţi (var. Carpatica) căruia îi aparţine laricele din ţara noastră.

Laricele japonez - Larix leplolepisSe caracterizează prin:Trunchiuri: drepte, până la 30 m înălţime.Ramuri: orizontale.Conuri: cu solzi răsfrânţi.Creşterea: rapidă, rezistenţă marc la cancer.Larix X eurolepisEste un hibrid natural, rezultat din încrucişarea laricelui european cu cel

japonez, earacîerizându-se printr-o creştere foarte viguroasă şi mare rezistenţă la cancer:

ÎNTREBĂRI

1. Cum puteţi identifica taricele?2. în ce masiv muntos din ţara noastră este răspândit laricele?3. Cărei rase geografice şi cărui ecotip îi aparţine laricele din ţara noastră?4. Unde a realizat Saricele în ţara noastră cele mai mari dimensiuni?5. Faceţi aprecieri asupra exemplarelor de larice din parcul şcolii (oraşului)

privind: dimensiunile, condiţiile locale în care se găseşte, starea de vegetaţie.

4.3.3. Genul Picea - molizii. Din acest gen fac parte circa 40 de specii originare din emisfera nordică. In flora spontană a ţării noastre vegetează o singură specie aparţinând acestui gen - molidul.

Molidul (molift, brad roşu) - Picea abies.Talia: arbore indigen, realizând înălţimi până la 50 m şi diamctre până la 2

m. La noi s-au găsit molizi cu înălţimi de 68 m.înrădăcinarea: tranşantă, nu asigură o bună ancorare în sol şi de aceea este

doborât de vânturi.Tulpina: dreaptă, cilindrică, destul de bine elegată în masiv.Scoarţa: brună-roşiatică (cenuşie), formează ritidom care se desface în

solzi subţiri, poligonali până la rotunjiţi, cu fundul crăpăturilor roşcat.

45

Coroana: piramidal-eo-[ nica, formată din ramuri sub-| ţiri, dispuse în vcrticile regu-ţ late; cele de la baza coroanei ' pendente, cele din mijloc orizontale, iar cele din partea superioară îndreptate în sus; ramurile de ordinul Iî stau pendent.

Lujerii: bruni-roşcaţi sau gălbui-roşcaţi (cărămizii), cu perniţele acelor proeminente, care le dau un aspect brăzdat-zgrabunţos (fig. 4.10, b).

Mugurii: nerăşinoşi, cei terminali conici, cei laterali o-voizi, dispuşi în verticile re-gulate. Apar şi muguri izolaţi.

Acele: puţin încovoiate şi cu patru muchii, în secţiune rombice, sunt rigide, ascuţite, slab înţepătoare, de culoare verde-închis, stau dispuse spi-ralat pe lujer sau mai îngră-mădite pe faţa superioară (fig. 4.10, a).

Florile: uniscxuate, cele mascule grupate în amcnţi

substanţe nutritive, dar pretenţios faţă de umiditatea din sol, putând suporta chiar şi apa stagnantă. Preferă totuşi soluri mijlocii, revene, moderat acide, de tipul brun şi brun acid.

Longevitatea: până la 600 de ani, mai scurtă decât la brad. Temperamentul: de semiumbră.Creşterea: înceată în primii ani, se activează după 3-5 ani, astfel că la 120

ani, în condiţii bune, molidul poate realiza până la 17 mVan.ha.Răspândirea: specie europeană, molidul arc o răspândire mult mai mare

decât bradul, din Peninsula Balcanică şi Alpi până în Europa de Nord, fiind component al florei boreale, precum şi al celei montane temperate şi submeridionale. La noi este cel mai răspândit dintre răşinoase. Prin producţia deosebită şi vigoarea de vegetaţie, această specie arată că se găseşte în optimul ei natural în unele regiuni din ţara noastră, ca zonaTulghes, Broştcni, Cârlibaba, unde, prin puterea deosebită de regenerare, devine invadant în fâneţe, gospodării, prundişuri etc., instalându-se chiar şi pe cioate în curs de putrezire, în ţara noas-tră, molidul constituie singur o întreaga subzonă fitoclimatică - molidişurile -, a cărei limită superioară urcă la 1500 m în Carpaţii Orientali şi la 1700-1750 m în Carpaţii Meridionali. ArboreteSc pure de molid ocupă mari întinderi, dar creşte şi în amestec cu fagul şi bradul sau cu lancele şi pinul silvestru.

Importanţa: foarte mare, datorită, pe de o parte, marii întinderi pe care o ocupă, cât şi calităţilor deosebite ale Semnului, care poate fi utilizat în construc-ţii, cherestea, în industria celulozei şi hârtiei, ca lemn de rezonanţă etc.

Din scoarţă se extrage tanin în proporţii ridicate, din lemn, răşină în pro-porţie de 6-18%, iar din cetină, uleiuri. Silvicultura!, este cea mai importantă specie de răşinoase de la noi, datorită marii răspândiri, culturii destul de uşoare, punerii în valoare a coastelor cu înclinare mare şi sol superficial până la altitu-dini foarte mari. Din punct de vedere ornamental molidul este foarte apreciat, putându-sc folosi ca exemplare izolate, grupuri, liziere, arborete şi chiar garduri vii.

Molidul înţepător - Picea pungensTalia: arbore exotic, până la 30 m.Scoarţa: brună-cenuşie, groasă, adânc crăpată.Ramurile: stau orizontal şi sunt dispuse în vcrticile distanţate.Lujerii: viguroşi, bruni-portocalii, Ia început brumaţi.Mugurii: lat-conici până la globuloşi, galben-bruni, nerăşinosi sau foarte

slab răşinoşi.Acele: rigide, înţepătoare, verzi-ccnuşii sau verzi-albăstrui.Conurile: cilindrice, mai mici decât cete de molid, brune-deschis lucitoare,

cu solzii membranoşi, flexibili, romboidali, la vârf mai îngustaţi decât la molid şi ştirbiţi. Specia prezintă mai multe varietăţi, mai cunoscute fiind:

Molidul argintiu - Picea pungens var. argentea - cu acele alb-argintii.Picea punges var. glauca - cu ace verzi-albăstrui, la care glaucescenta se

păstrează tot timpul anului.Molidul înţepător are importanţă mai mult ornamentală, mai ales prin

varietăţile menţionate.4.3.4. Genul Abies - brazii. Sunt arbori din emisfera nordică, cu ramificaţie

47

verticilată, acele turtite, la bază răsucite şi îngroşate în formă de disc, care, după cădere, lasă pe lujeri cicatrici rotunde. Conurile sunt erecte, aproape cilindrice; la maturitate solzii cad de pe ax, acesta rămânând încă pe ramură. Seminţele sunt mari, cu pungi de răşină sub tegument, în ţara noastră creşte spontan numai bradul alb.

Bradul (bradul alb) - Abies alba.Talia: arbore indigen cu înălţimi până la 55 m, rar 65 m, şi diametru până

la 5 m. Cel mai înalt brad din ţară se găseşte în Valea Arţagului - Buzău, are 62 m şi este considerat cel mai înalt din Europa.

înrădăcinarea: puternic pivotantă, mai târziu formează rădăcini laterale

du-i o ancorare şi o mare rezistenţă la ac-ţiunea vânturilor. Pe solurile superficiale, însă, pivotul nu se dezvoltă, arborii fiind doborâţi de vânturi.

Tulpina: dreaptă, cilindrică, mai plină decât cea a molidului, se elaghează mai bine decât acesta, are ramurile dispu-se în verticile regulate.

Scoarţa: ccnuşie-verzuie, mult timp netedă, la vârste înaintate formează riudom cenuşiu, în solzi poligonali, care nu se exfoliază- Conţine răşină sub formă de punguliţe (umflături).

Coroana: regulată, conică în tine-reţe, la arborii bătrâni devine tronconică şi formează în vârf aşa-zisul "cuib de barză", după care se poate recunoaşte bradul de la distanţă.

Lujerii: netezi, scurt-păroşi, cenuşii,

înrădăcinarea: puternic pivotantă, mai târziu formează rădăcini laterale

du-i o ancorare şi o mare rezistenţă la ac-ţiunea vânturilor. Pe solurile superficiale, însă, pivotul nu se dezvoltă, arborii fiind doborâţi de vânturi.

Tulpina: dreaptă, cilindrică, mai plină decât cea a molidului, se elaghează mai bine decât acesta, are ramurile dispu-se în verticile regulate.

Scoarţa: ccnuşie-verzuie, mult timp netedă, la vârste înaintate formează riudom cenuşiu, în solzi poligonali, care nu se exfoliază- Conţine răşină sub formă de punguliţe (umflături).

Coroana: regulată, conică în tine-reţe, la arborii bătrâni devine tronconică şi formează în vârf aşa-zisul "cuib de barză", după care se poate recunoaşte bradul de la distanţă.

Lujerii: netezi, scurt-păroşi, cenuşii

48

dată cu seminţele, după maturaţie. De sub solzi apar bractei, cu vârful răsfrânt peste solzi (fig. 4.11, e).

După căderea solzilor, în septembrie- octombrie, primul an, pe lujer rămâne numai axul conului. Deci recoltarea conurilor trebuie făcută în pârgă, înainte de căderea solzilor.

Seminţele: mari, aproape triunghiulare, cu pungi de răşină în tegument, sunt gălbui-brune. Ajung la maturaţie prin septembrie- octombrie, anual, şi cad o dată cu solzii.

Lemnul: albicios, moale, elastic, cu noduri aderente, se despică uşor, nu are canale rezinifere ca cel de molid.

Cerinţele ecologice: bradul este cea mai exigentă specie dintre răşmoasele din ţara noastră. Necesită mai multă căldură decât molidul, nu suportă uscăciunea, este sensibil la îngheţurile târzii. Preferă solurile profunde, mijlocii, fără mult schelet, reavăn-jilave, bogate în substanţe nutritive, de tipui brun.

Longevitatea: până la 700 de ani.Temperamentul: pronunţat de umbră, mai ales în tinereţe.Creşterea: foarte înceată la început (formează primul verîicil abia în anul al

IV-lea), devine activă şi susţinută după 15-20 ani. La 100 de ani, în staţiuni favorabile, poate produce 10-12 mVan.ha, deci ceva mai puţin decât molidul.

Răspândirea: mai puţin răspândit decât molidul, ocupă circa 5% din suprafaţa păduroasă a ţării; bradul este o specie europeană de regiuni montane din centrul si sudul continentului. In ţara noastră este bine reprezentat, mai ales în Carpaţii Orientali, pe partea lor estică, între 400 şi 1200 m altitudine, formând atât arborele pure (brădeîc), cât şi amestecuri cu fagul şi molidul. Altitudinea maximă la care se ridică este 1500 m în Carpaţii Sudici, iar cea minimă 192 m în Banat (Valea Nerei) şi în Moldova de Nord.

Importanţa: lemnul este de bună calitate pentru construcţii, cherestea, celuloză etc. Din scoarţa tânără se extrag substanţe tanante, iar răşina sa este valoroasă (răşină de Strasbourg).

Bradul contribuie la consolidarea mohdişurilor şi a făgetelor, ameliorează solul prin litiera sa bogată în elemente minerale şi care se alterează mai uşor decât cea de molid. Este deosebit de valoros ca arbore ornamental, dar este mai puţin răspândit decât molidul în zonele de câmpie şi dealuri, datorită condiţiilor staţionale nefavorabile. Experimentat în culturi compacte în Suedia, Germania şi Franţa, bradul românesc a făcut dovada, prin exemplare rnari şî viguroase, a înaltei sale productivităţi.

Bradul argintiu - Abies concolor.Talia: arbore exotic, cu înălţimi până la 50 m.Scoarţa: cenusie-închisă, conţine pungi de răşină aromată.Lujerii: cei tineri cenuşii-verzi (verzi-măslinii), slab păroşi.Acele: lungi de 5-7,5 cm, curbate în sus, dispuse pe două rânduri

perpendicular pe lujer, sunt argintii-albăstrui sau vcrzi-argintii şi au vârful rotunjit sau acut.

Florile: cele mascule roşii, mari.Conurile: alungit-cilindricc, la început verzi-măslinii sau purpurii, mai

târziu brune, cu solzi rotunjiţi, subţiri la vârf, bracteile ascunse sub solzi.

49

Nepretenţios faţă de sol, brăduţ argintiu suportă bine fumul şi praful, rezistă la secetă. Este arbore important în culturile ornamentale, mai ales în centrele poluate.

ÎNTREBĂRI

1. Cum puteţi deosebi uşor bradul de molid?2. Când se recoltează conurile de brad'?3. La care din cele două specii, brad şi molid, răşina se găseşte în lemn?4. Care este importanţa economică a molidului şi bradului?

4.3.5. Genul Pseudotsuga. Acest gen cuprinde şase specii originare dm vestul Amencii de Nord, China şi Japonia. La noi în ţară există o singură specie cu două varietăţi: duglasul verde şi duglasul brumăriu.

Duglasul verde - Pseudotsuga menziesii var. menziesiiTalia: arbore exotic, realizează înălţimi de până la 115 m şi 5 m în dia-

metru.înrădăcinarea: pivotantă, dar pe soluri superficiale devine trasantă, rămâ-

nând la suprafaţă.Tulpina: dreaptă, cilindrică, cu verticile regulate, ramurile aproape perpen-

diculare pe tulpină, se ciaghează greu.Scoarţa: netedă în tinereţe şi de cuioare cenuşie, ca la brad, prezintă pungi

cu răşină plăcut şi puternic aromată. Mai târziu, mai ales la partea inferioară a tulpinii, formează ritidom gros, adânc şi larg, crăpat longitudinal, cu fundulcrăpăturilor roşcat.

Coroana: conică (piramidală) în tinereţe, apoi se lăţeşte şi are ramurile de ordinul al II-lea concentrate spre vârful celor de ordinul L

Lujerii: subţiri, galbeni-verzui în. primul an, scurt-pubescenţi, apoi ccnuşii-roşii-hruni.

Mugurii: ovoconici (fusiformi), cu vârful evident ascuţit, nerăşinoşi, de

culoare roşie-violacee-vişmie, lucitoare, pe când la brad sunt cenuşii-bruni.Acele: mai lungi, şi mai înguste decât acele bradului, cu vârful ascuţit, dar

neînţepătoare, sunt moi, de un verde lucitor pe faţă, pe dos mai deschise şi cu două dungi albicioase de sîomate, la bază se îngustează şi se termină într-un peţiol scurt. Ele sunt prinse pe un umeraş puţin proeminent şi dispuse pcctinat (fig. 4.12, a). Strivite, exală un miros aromat puternic, asemănător celui de lămâie, miros care se simte şi în jurul arborilor.

Florile unisexuate, cele mascule în amenţi galbeni, cele femele verzi ca la brad şi nu roşii ca la duglasul brumăriu (fig. 4.12, b şi c).

Conurile: ovoid-cilmdrice, mai mici decât cele de brad şi molid, stau pendente pe un peduncul scurt, au soizi rotunjiţi şi sub ei se văd bracteile trilobate, cu vârful din mijloc mai lung şi mai îngust, îndreptate spre vârful conului (fig. 4.12, d). Conurile nu se dezarticulează.

Seminţele: aripate, mai mici decât cele de brad, cu trei muchii ajung la maturaţie în primul an şi se diseminează imediat în octombrie, deci conurile trebuie recoltate în pârgă.

Lemnul: cu alburn şi duramcn roşcat, conţine canale rezinifcre. Este elastic, rezistent şi trainic.

Cerinţele ecologice: prezintă o destul de mare plasticitate ecologică, la noi în ţară găsind condiţii favorabile în zonele de dealuri şi munţi joşi. Nu-i priesc altitudinile mari cu climat rece şi nici cele joase de câmpie, cu climat secetos. Mai ales în tinereţe este sensibil atât la temperaturile ridicate din timpul verii (+35°C), cât şi la cele scăzute din timpul iernii (sub -25°C), care îi cauzează vătămări.

Faţă de molid şi brad s-a dovedit mai rezistent la uscăciune, astfel că poate fi introdus în culturi în regiunile de dealuri mijlocii până în gorunete. Cel mai bine îi convin zonele cu climat mai blând din vestul Transilvaniei şi din Banat, cu ierni relativ blânde, precipitaţii relativ ridicate (700-800 mm anual) şi unde îngheţurile periculoase sunt mai puţin frecvente. Se dezvoltă cel mai bine pe soluri revene, bogate, moderat acide până la neutre şi mijlociu profunde până la profunde. Nu-i convin solurile acide, compacte şi cu variaţii mari de umiditate.

Temperamentul: de semiumbră, suportă o oarecare umbrire laterală, dar nu acoperişul de sus, situaţie în care piere.

Creşterea: viguroasă şi susţinută chiar din primii doi-trei ani, menţinân-du-sc activă până la vârste înaintate. La 100 de ani ; în optimul său de vegetaţie din climatul oceanic, in arborele de clasa l de producţie, duglasul verde reali-zează 61 m înălţime şi 70 cm diametru, pe când molidul european, în optimul său de vegetaţie din Carpaţi, la aceeaşi vârstă, ajunge abia la 37 m înălţime şi 44 cm diametru, în staţiuni care îi satisfac exigenţele poate produce până la 140 de ani 16-17 m3/an/ha, iar în culturi experimentale chiar peste 20 m Van/ha, prin aceasta putându-se realiza un spor mediu de productivitate de 40-50% în raport cu fagul, în zona căruia merită a fi extins.

Răspândirea: originar din vestul Americii de Nord, unde vegetează în zona litoralului Pacificului. In ţara noastră a fost introdus în cultură cu circa 90 de ani în urmă, în ultima vreme extinzându-se destul de mult. Cele mai remarcabile culturi se găsesc în Crişana, în Banat, Moldova de Nord, Braşov etc.

51

Importanţa: pentru ţara noastră duglasul verde este cea mai importantă specie exotică dintre răşinoase, datorită creşterii rapide, producţiei mari de masă lemnoasă şi calităţilor deosebite ale lemnului, care poate fi folosit în construcţii navale, ca stâlpi de teiecomunicaţii, în industria mobilei etc. în America este considerat ca cel mai bun lemn de răşinoase. Prin introducerea duglasului în zona făgetelor montane şi de dealuri, acestea îşi vor spori considerabil valoarea economică.

Ca arbore ornamental, duglasul verde se impune prin dimensiunile sale, prin mirosul plăcut al frunzelor şi răşinii. Poate fi folosit şi ca pom de iarnă, prezentând avantajul, faţă de brad, ca îmbălsămează aerul din cameră.

Duglasul brumăriu - Pseudotsuga menziesii var. glauca.Talia: mai mică decât a duglasului verde, de 40-50 m înălţime, cu ramuri

mai mult sau mai puţin apropiate de trunchi şi portul îngust-piramidal.Scoarţa: formează ritidom mai puţin subcros.Acele: mai scurte, mai rigide, .puţin înţepătoare, mai alipite de lujer şi de

culoare verde-albăstrui (fig. 4.13, a).Florile: cele femele de euloare roşie aprins, nu verzi ca ale duglasului verde.Conurile: cu bracteile răsfrânte peste solzi şi mai lungi decât ale duglasului

verde (fia. 4.13, b).Lemnul, inierioi ceiui ue uu^tas

verde, iar creşterile mult mai reduse.Cerinţele ecologice: duglasul

brumăriu rezistă bine la îngheţuri şi depunerile de zăpadă, fiind o specie montană. Se comportă bine şi în zone calde cu climat de silvostepă, cum do-vedeşte arboretul de la Cobia, lângă Scgarcea-Dolj, a cărui productivitate depăşeşte pe cea a stejarului brumăriu şi a pinului din acel loc.

Importanţa: destul de redusă pentru ţara noastră, dar poate fi folosit în lucrările de ameliorare a speciilor, pentru rezistenţa sa mare la îngheţ şi geruri. Din punct de vedere ornamen-

tal este mai valoros decât duglasul verde, prin coloritul acelor, apropiindu-se prin aceasta de molidul argintiu şi de bradul argintiu.

ÎNTREBĂRI

\. Prin ce se deosebeşte duglasul de bradul alb?2. Ce factori limitează cultura duglasului în ţara noastră?3. Unde aţi văzut cele mai mari exemplare de duglas sau cea mai întinsă suprafaţa

ocupată cu duglas? Faceţi aprecieri asupra dezvoltării si dimensiunii lor.

4.4. FAMILIA TAXODIACEAE

Face parte tot din ord. Coniferales.Speciile din această familie vegetează în regiunile calde şi temperate din

Asia şi America de Nord.4.4.1. Genul Taxodium. Acest gen cuprinde trei specii originare din estul

Americii de Nord şi Mexic, din care la noi mai răspândit este chiparosul de balta (de mlaştină).

Chiparosul de baltă - Taxodium distichumTalia: arbore exotic, cu înălţimi până la 50 m şi dmmctre până la 4 m.înrădăcinarea: se adaptează ia umiditatea solului, în terenuri inundabile şi

mlăştinoase este tranşantă şi formează nişte umflături ca nişte genunchi, care a-par la suprafaţa solului, îndeplinind rolul de organe de respiraţie (pneumatofori). Pe terenuri mai uscate şi profunde înrădăcinarea devine pivoîantă, adâncindu-se mult în sol.

Tulpina: dreaptă, la bază îngroşată, prezintă caneluri, se elaghează bine în masiv.

Scoarţa: brună-roşcata, subţire şi netedă, formează din tinereţe un ritidom subţire, care se exfoliază în fâşii longitudinale înguste,

Lujerii: sunt de două feluri: lujeri lungi, terminali, în primul an verzi, apoi bruni-lucitori, cu muguri mici şi lujeri scurţi, laterali, subţiri, verzi, fără muguri.

Frunzele: pe lujerii lungi sunt solzoase, mici şi aşezate spiralat, iar pe lujerii scurţi sunt acicufare, lăţite, moi, cu vârful ascuţit, de un verde închis (fig. 4.14, b şi c); toamna se înroşesc, apoi devin arămiişi căci o aara cu mjeni pe care stau.

Florile: unisexuate, cele masculc grupate în (

panicule pendenîe (fig. 4.14, a), cele femele câte una sau mai multe la un loe.

Conurile: ovoide sau aproape sferice, de circa a

2-3 cm, cu 10-12 solzi lemnoşi în formă de scut, romboidali, uneori prevăzuţi cu un mucron (fig. i 4.14, d), la maturitate de obicei se dezarticulează j sau cad întregi.

Seminţele: cu trei muchii, neregulate, neari-patc, bogate în răşină portocalie-roşcată, stau câte două la subsuoara fiecărui solz şi cad o dată cu sol-zii sau după căderea conurilor (fig. 4.14, c).

Lemnul: alb-gălbui, răşinos, omogen, uşor, moale, excepţional de trainic în pământ şi în apă.

Cerinţele ecologice: destul de adaptabil la condiţiile de climat temperat, mai rece şi mai uscat decât climatul oceanic în care vegetează în arealul natural.

Nu-i priesc, totuşi, gerurile puternice şi sece-tele prelungite şi nici variaţiile prea mari de umi-ditate din sol, de la inundaţii la uscare excesivă.

Rezistă bine la inundaţii, chiar 11 luni pe an, dar fără ca apa să stagneze. Faţă de sol este destul de adaptabil. Se dezvoltă viguros şi pe soluri mai puţin umede.

Longevitatea: extraordinară, până la 6000 de ani.Temperamentul: pronunţat de lumină.Creşterea: foarte activă, chiar din primu! an, când puieţii pot ajunge până

la 50 cm.Răspândirea: originar din estui Americii de Nord, unde vegetează pe coasta

Atlanticului şi în Golful Mexic, pătrunzând în interiorul continentului numai sub forma unei fâşii înguste. In ţara noastră a fost introdus în parcuri, în special pe malul lacurilor.

Importanţa: lemnul poate fi folosit în industria mobilei, a cherestelei, în construcţii hidrotehnice, pentru lucrări interioare şi chiar în industria papetară, având calităţi apropiate de ceie ale molidului. Poate fi folosit în zăvoaiele din Lunca Dunării şi în luncile principalelor râuri interioare, în culturile ornamentale este deosebit de frumos, mai ales toamna, când frunzişul său trece de la verde-palid Ia galben-portocaliu, apoi roşu-sângeriu până la arămiu-ruginiu. Dimensiunile sale impresionante îl impun între speciile din parcuri, iar pneumatoforii îi conferă o notă aparte.

ÎNTREBĂRI

1. Ce caracteristici de recunoaştere prezintă chiparosul de baltă?2. In ce staţiuni este recomandată cultura lui?3. Prin ce se deosebeşte de celelalte gimnosperme?

4.5. FAMILIA CUPRESSACEAE

Aparţine ord. Coniferalcs.Din această familie fac parte circa 140 de specii de arbori si arbuşti răşinoşi

răspândiţi în ambele emisfere. Pentru ţara noastră importanţa lor economică este relativ redusă, dar din punct de vedere ornamental sunt foarte apreciate câteva dintre ele. In ţara noastră vegetează spontan specii din genul Juniperus, dar în culturi forestiere şi ornamentale se mai găsesc specii din genurile Thuja şi Chamaecyparis.

4.5.1. Genul Thuja. Cuprinde cinci specii de arbori şi arbuşti originari din America de Nord şi Asia, la noi fiind mai cunoscute două specii: tuia şi bîota.

Tuia - Thuja occidentalisTalia: arbore exotic până la 20 m înălţime; la noi rămâne în general arbust.Coroana: piramidală, formată din mai multe ramificaţii cu înălţimi aproape

egale.Lujerii; dispuşi în planuri aproape orizontale, mai rar verticale; la unele

varietăţi sunt comprimaţi, pe faţă verzi lucitori, pe dos verzi-gălbui, fără dungi (pete) albicioase (fig. 4.15, b).

Frunzele: solziformc, cele de pe feţele lujerului cu o glandă rezimferă rotundă, proeminenta, iar cele laterale în formă de luntre stau opuse, pe patru

54

rânduri, sunt îndoite si îmbracă lujerul complet (fig. 4 .15 , a şi b). Iarna se colorează în ruginiu.

Conurile: mici, de 1-2 cm, ovoide, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi, pieloşi, uscaţi, neevident mucronaţi la vârf, de culoare brună (fig. 4. 15, a).

Cerinţele ecologice: specie rustică, putând vegeta în condiţii foarte variate, cu excepţia solurilor foarte uscate şi sărace. Nu-i prieşte însă o însorire prea puternică şi are nevoie de umiditate în soi. Rezistă la fum şi praf. Poate fi cultivat? atât în parcuri cât şi la marginea parcurilor sau a arborctelor-rezervaţii, a pădurilor pure, deoaiece realizează o bună închidere a acestora, proteiându-leşi conferindu-le un aspect deosebit.

Biota (arborele vieţii) - Thuja orientalTalia: arbust, mai rar arbore, exotic,

originar din China şi Coreea.Coroana: deasă, piramidală.Lujerii: subţiri, turtiţi şi ramificaţi în

acelaşi plan, pe ambele feţe verzi întunecaţi, spre deosebire de tuia, fără dungi albicioase pe dos, iarna devin bruni-roşcaţi; în coroană sunt dispuşi în planuri verticale evidente, ceea ce ajută la deosebirea de tuia.

Frunzele: solziformc, cu o adâncitură îngustă, vizibilă cu ochiul liber (fig. 4.16, a şi b). Iarna se colorează în roşu-brun.

Conurile: caracteristic cărnoase, de 1-1,2 cm, verzui-albăstrui-brumate, apoi brune, cu 6 solzi groşi şi cu vârful recurbat ca un corn, mai târziu devin lemnoşi (fig. 4.16, a).

Cerinţele ecologice: arc nevoie de umiditate în sol şi atmosferă, fiind sensibilă la vânturile reci şi uscate împotriva cărora trebuie protejată. Nu rezistă nici la fum.

Importanţa: specie de interes ornamental, ca şi tuia; poate fi cultivată ca exemplare izolate, în grupuri, garduri vii etc., putându-se modela şi îndesi prin tundere. Ca exemplare izolate, prezintă dezavantajul că i se răreşte coroana.

4.5.2. Genul Chamaecyparis. Speciile din acest gen trăiesc în America de Nord şi Japonia. Se aseamănă ia frunze cu speciile din genul Thuja de care se deosebesc, în special, prin conuri, care sunt sferice, mici, cu solzi lemnoşi în formă de scut şi dispuşi radiar, cu un mucron puţin înţepător. Din cele 6 specii câte cuprinde acest gen, 5 sunt introduse în cultură şi în ţara noastră, din care mai important este chiparosul de California.

Chiparosul de California - Chamaecyparis lawsoniana Talia: arbore exotic până la 60-70 m înălţime cu diametre până la 5 m. înrădăcinarea: superficială.Tulpina: dreaptă, lăţită, la ba/a conică, caracteristic cu vârful aplecat

fnutant).scoarţa: oruna-roşcata, mcioa-

să, formează ritidom brun, cu solzi groşi, rotunzi, care se exfoliaza.

Coroana: caracteristic îngust-piramidală, ascuţită, în stare izolată ramurile pornind de la baza tulpinii şi îmbrăcând-o complet.

Lujerii: anuali, comprimaţi, rami-ficaţi într-un singur plan (fig. 4.17, a).

Frunzele: solziforme, vcrzi-al-băstrui, cele de pe muchiile lujerilor mai lungi, cu vârful dezlipit de lujer, iar cele de pe feţele lujerilor, rombi-

cc, alipite strâns de lujer, cu o glandă reziniferă longitudinală. Frunzele de p^ faţa inferioară a lujerului au dungi albicioase în formă de X (fig. 4.17, b).

Frunzele chiparosului de California sunt mai înguste decât cele de tuia şi aa un colorit mai viu, ceea ce permite deosebirea chiar de la distanţă.

Florile: unisexuatc, cele mascuie roşii-violete, mici, cele femele de culoarea oţelului,

Conurile: sferice, de 0,8 cm, cu 6-8 solzi lemnoşi, în formă de scut, cu faţa externă rombică, la mijloc îngroşate şi cu o proeminenţă ascuţita (fig. 4.17, c). Ajung la maturaţie în toamna primului an, prin septembrie, desfăcându-se imediat.

Lemnul: cu duramcn gălbui, are canale rezinifere şi în secţiune proaspătă emană un puternic miros aromat care dispare cu timpul.

Cerinţele ecologice: nepretenţios faţă de sol şi substratul litologic, necesită totuşi soluri revenc, cu apă freatică accesibilă, dovcdindu-se sensibil la

56

uscăciune. In stare izolată poate fi doborât de vânturi, de aceea necesită protecţie laterală. Rezistă destul de bine la umbrire.

Răspândirea: originar din America de Nord, unde este concentrat rnai mult doa lungul coastei Pacificului, în ţara noastră a fost introdus atât în scop ornamentul cât şi în culturi forestiere, în uncie locuri a dat rezultate bune, ca de exemplu la Vidacut - judeţul Braşov, unde Ia 45 de ani exemplarele au realizat înălţimi de 17-20 m şi diametre medii de 50 cm.

Importanţa: are o mare valoare forestieră, lemnul său putând fi folosit în industrie, construcţii, pentru creioane şi în industria automobilelor, lucrându-se uşor şi lustruindu-sc frumos. Rezultatele obţinute" până în prezent îndreptăţesc extinderea speciei în culturile forestiere din zonele mai calde şi mai umede.

Din punct de vedere ornamental este foarte valoros, datorită coloritului său si portului piramidal, putând fi folosit fie ca arbore izolat, fie în grupuri. Prezintă multe varietăţi cu port piramidal, pitic şi chiar plângător, cu frunze divers colorate (albăstrui, albe, argintii sau albe-gălbui).

4.5.3. Genul Juniperus - ienuperii. Acest gen cuprinde peste 40 de specii răspândite în emisfera nordică şi Africa subecualorială. Sunt arbori şi arbuşti, în general puţin pretenţioşi faţă de sol şi rezistenţi la frig şi secetă. Au frunze aciculare sau solzoase, persistente şi conurile cărnoase - pscudobacc - formale din concreştcrea solzilor. Unele specii pot prezenta interes economic sau ornamental.

Icnupărul comun - Juniperus communisTalia: arbust adesea târâtor, mai rar arborescent.Scoarţa: se exfoliaza în fâşii lungi, brune-cenuşii.Acele: în formă de baionetă, drepte, ascuţite, puternic înţepătoare,

canaliculate pe faţă şi cu o dungă albăstrie, iar pe dos carenate şi de un verde-deschis (fig. 4.18).

Pseudobace mici, de 0,6-0,9 mm, sferice, la început vem-albăstrui, iar apoi negre-albăslrui, conţin obişnuit trei seminţe de culoare brună şi cu trei muchii (fig. 4.18). Se maturează în anul al II-lea sau al III-lea şi au un miros aromat plăcut.

Importanţa: icnupărul comun nu are importanţă economică, cel mult ca specie fixatoare pentru grohotişuri şi coastele repezi, împotriva rostogolirii pietrelor. Poate invada păşunile şi fâncţele, pe care le degradează şi îngreuiază regenerarea. Prezintă varietăţi ornamentale apreciate în horticultura.

lenupărul de Virginia - Juniperus virginianaTalia: arbore exotic, cu înălţimi uneori de 30 m, mai obişnuit 15 m.Tulpina: dreaptă, conică, uneori caneîată şi cu cioturile ramurilor remanente.Lujerii: foarte subţiri, rotunzi.Scoarţa: brună-cenuşie, se exfoliaza în fâşii longitudinale.Frunzele: obişnuit solziforme, rombic-ovate, mici, cu vârful puţin dezlipit

de lujer, au un miros aromat plăcut. La exemplarele tinere, precum şi pe lujerii tineri apar şi frunze aciculare, asemănătoare cu cele de ienupăr comun, dar dispuse opus, câte două (fig. 4.19, a şi b).

Pseudobace; albăstrui-brumatc, cu 1-2 seminţe, se coc în toamna primului

57

alcaloid otrăvitor.Pseudobace mici, sferice, negre-albăstrui-brumate, pendentc, cu 1-3

seminţe.Importanţa: ornamentală, mai ales pentru amenajarea de stâncării, dar şi pe

talazuri şi suprafeţe orizontale. ÎNTREBĂRI

1. Care sunt genurile din familia Cupressaceae importante pentru ţara noastră?2. Ce arbori din această familie realizează cele mai mari dimensiuni?3. Ce asemănări şi deosebiri puteţi stabili între chiparosul de California şi speciile

de Thuja?4. Prin ce se deosebeşte uşor biota de tuia occidentală?5. Ce au comun şi prin ce se deosebesc speciile genului Juniperus?6. Care dintre speciile acestui gen are o mai mare importanţă economică?

Adunaţi pentru colecţia şcolii si pentru studiu ramuri cu frunze, de la speciile din familia Cupressaceae.întocmiţi un tabel comparativ pentru fiecare gen în parte, evidenţiind în mod deosebit deosebirile şi asemănările dintre specii şi încercaţi să identificaţi apoi speciile pe teren.

an (fig. 4.19,a).Lemnul: frumos colorat în roşu-violaceu, este omogen, fin, moale şi foarte

durabil. Are un miros plăcut care persistă.Cerinţele ecologice: prezintă o mare adaptabilitate ecologică, nefiind

pretenţios nici faţă de condiţiile climatice, nici faţă de cele cdafice. Rezistă la frig şi secetă şi dă rezultate satisfăcătoare chiar şi pe soluri superficiale, com-pacte şi în terenurile degradate, dar dă lemn de calitate numai în condiţii bune.

Temperamentul: de lumină.Răspândirea: originar din America de Nord, unde are un areal foarte întins.

La noi a fost introdus atât în culturile ornamentale cât şi forestiere, notabile fiind rezultatele de pe terenurile degradate de la Sabed-Mureş.

Importanţa: se poate extinde în cultură în luncile din zonele de câmpie şi deal. Lemnul său este foarte valoros pentru creioane, construcţii interioare, sculptură etc. Este destul de valoros şi ca arbore ornamental.

Cetina de negi (brădişor) - Juniperus sabinaTalia: arbust târâtor.Frunzele: solziforme sau aciculare, cu miros neplăcut, cele solziforme

opuse, pe dos convexe, cu o glandă alungită, cele aciculare verzi-albastrui, moi, ascuţite, faţa superioară plană, apar mai ales la exemplarele mature; conţin un

58

CAPITOLUL 5

SUBÎNCRENGĂTURA ANGIOSPERMAE

în această subîngrcngătură sunt cuprinse atât plante lemnoase cât şi ierboase, care au apărut mai târziu, după gymnosperme. Caracteristic plantelor din această subîncrengătură este alcătuirea florii, care arc ovulele închise într~un ovar provenit din unirea mai multor cârpele. Aceste planie formează fructul propriu-zis din dezvoltarea pereţilor ovarului, iar seminţele rămân închise în fruct până la maturaţie, aşa cum arată şi denumirea lor (aggeion = înveliş, sperma = sămânţă).

O altă caracteristică a lor este că au frunzele lăţite sub formă de foaie, de unde şi denumirea lor de foioase, iar la majoritatea plantelor frunzele sunt căzătoare. Spre deosebire de giînnosperme, angiospermcîc se regenerează si pe cale vegetativă din lăstari, drajoni, marcote, altoi, butaşi, nu numai din sămânţă. Actualmente, există circa 200.000 de specii din subîncrcngătura angiosperme, acoperind aproape toate zonele globului, de la Ecuator până dincolo de linia polară a pădurilor. Aproape că nu există plantă din această subîncrengătură fără interes pentru viaţa omului.

Angiospermele se divid în două clase: Monocotyledonatae şi Dicotyle-donatae, după numărul cotilcdoanelor embrionului. Plantele lemnoase, cu excepţia câtorva specii, fac parte din clasa dicotilcdonate.

A. CLASA DICOTYLEDONATAE

5.1. FAMILIA SALICACEAEArborii şi arbuştii din această familie au frunze căzătoare, simple, stipelate

şi adesea cu glande pe peţiol.Florile sunt unisexuate, în amcnţi, nude, dar prevăzute cu o bractee

(scvamă). Cele femele au pistilul format dintr-un ovar unilocular şi două, mai rar, patru stigmate, adesea bilobate.

Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe mici, acoperite cu smocuri de peri lungi. Capsulele se desfac în 2-4 valve. Speciile din familia Salicaceae sunt răspândite pe tot globul, dar mai ales în emisfera nordică. Sunt plante dioice şi au o importanţă economică mare, datorită cantităţilor sporite de lemn, iar unele

60

sunt folosite şi în scop ornamental. Din această familie interesează genurile Salix şi Populus.

5.1.1. Genul Sulix - sălciile. Speciile din acest gen - arbori şi arbuşti - se caracterizează prin următoarele:

muguri acoperiţi cu câte un sol/ în formă de scufie;frunzele, îngust-lanceolatc până la eliptice, scurt-peţiolate sau sesilc, cu

stipele persistente, sunt alterne, mai rar aproape opuse;florile sunt grupate în amenţi aproape erecţi, fiecare floare având la bază o

bractee des-pubesccntă, cu margini întregi;florile mascule au 1- 12 stamine libere sau concrescute; majoritatea

speciilor din ţara noastră au 2 stamine;fructul, capsulă cu două valve, conţine numeroase seminţe prevăzute cu

peri albi, lungi, dispuşi în rozeta. Speciile din genul Salix sunt răspândite, în marca majoritate, în emisfera nordică, în zonele temperate şi reci, numai câteva vegetând în munţii înalţi din zonele tropicale. Pe lângă produsele lemnoase, care au diverse utilizări, speciile din genul Salix prezintă importanţă şi în apicultură, datorită bogăţiei florilor în polen şi apariţiei lor timpurii.

Salcia albă (răchita albă) - Salix albaTalia: arbore indigen, până la 30 m înălţime şi 2 m în diamtcru. înrădăcinarea: trasantă, mult întinsă în laturi. Formează rădăcini şi pe tulpină, pe porţiunea care a stat sub apă în timpul inundaţiilor. După retragerea apelor, acestea apar ca nişte "mustăţi".

Tulpina: nu prea dreaptă, destul de plina.

Scoarţa: ccnuşie-verzuie şi ne-tedă în tinereţe, formează repede riti-dom gros, cenuşiu, brun, adânc cră-pat longitudinal.

Coroana: îargă, nercgulat-rami-ficată; la exemplarele tăiate "în scaun" devine globulară.

Lujerii: alburiu-mătasos-păroşi în tinereţe, apoi rămân glabri şi de cu-loare brună, brună- verzuie, sau gal-beni, numai la vârf uşor păroşi. Sunt subţiri, flexibili, zvelţi (fig. 5.1.a).

Mugurii: alungit-ovoizi, gălbui-roşcaţi, alipiţi de lujeri.

Frunzele: lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 cm, lanceolate, cu vârful acuminat, baza îngustă, iar marginile mărunt serate şi glanduloase (fig. 5.1, b şi c). La început sunt argintii, mătăsoase, păroase pe ambele feţe, apoi numai pe dos sau în lungul ner-vurii mediane. Faţa este vcrde-des-

chis, iar dosul argintiu sau albăstrui. Sunt scurt-peţioale. Stipelele cad devreme.Florile: unisexuate, grupate în amenţi: cei masculi sunt galbeni, florile

fiind formate din câte două stamine şi având la bază două glande ncctarifere (fig. 5.1 d şi e); cei femeii verzui, cu florile formate dintr-un ovar glabru, scurt pedicelat, la bază cu o singură glandă nectarifera (fig. 5.1, f).

Fructele: capsule, care se raaturează prin mai-iunie (figura 5.1, b).Lemnul cu dur amen brun-roşcat, moale, uşor.Cerinţele ecologice: nepretenţioasă faţă de climă, rezistă bine la gerurile

mari de iarnă ca şi la îngheţurile târzii şi timpurii. Cel mai bine se dezvoltă pe solurile aluviale, fertile, bine şi permanent aprovizionate cu apa. Dacă are umi-ditate suficientă, poate vegeta chiar şi pe nisipurile pietroase. Suportă inunda-ţiile, chiar dacă sunt de durată.

Temperamentul: de lumină.Creşterea: activă încă de la început, la 20 de ani putând realiza înălţimi de

15-20 m. Creşterea anuala maximă în volum ajunge la 20 mVha în cazul sălciilor selecţionate.

Răspândirea: în întreaga Europă, cu excepţia zonelor situate dincolo de 62-64° latitudine nordică şi a celor din estul Siberiei, în ţara noastră este comună la câmpie, formând arborele pure (sălcete), dar intră şi în compoziţia zăvoaielor din luncile râurilor şi din Lunca Dunării. Urca şi Ia deal, iar diseminat chiar până în zona montană inferioară, pe cursurile apelor.

Importanţa: lemnul se poate folosi în industria chibriturilor, a plăcilor din aşchii şi fibre de lemn, în construcţii, pentru obiecte casnice etc. Nuielele se fo-losesc la împletituri, iar din coajă se extrag substanţe tanante. Salcia albă este una dintre puţinele specii care pot pune în valoare marile întinderi de terenuri apoase din Lunca Dunării. Poate fi folosit la amelio-rarea terenurilor degradate şi corecţia torenţilor. Fixează malurile şi le apără împotriva distrugerii de către ape. Extinderea ei în cultura se va face numai cu soiuri selecţionate, cum sunt: R 103, R 201, R 202 etc.

Salcia plesnitoare - Salix fragilisSe deosebeşte de salcia albă prin:Lujerii anuali: verzi sau bruni-verzui, glabri, lu-

citori, se rup cu uşurinţă de la locul de prindere pe ra-muri, plesnind (fig. 5.2, a).

Frunzele: cu vârful prelungit, ascuţit, la bază lat-cuneate, pe faţă verzi lucitoare, pe dos verzi-palid sau verzi-albăstrui, glabre şi nelucitoare. Pe peţiol, la baza laminei, prezintă, de regulă, 1-2 glande proemi-nente (fig. 5.2, b şi c).

Florile: cele femele cu scvamc, galbene, lung-păroase şi cu două glande nectarifere şi nu una ca la

62

salcia albă (fig. 5.2, d şi e).Cerinţele ecologice: spre deosebire de salcia albă, suportă mai bine um-

brirea şi rezistă mai bine în climatul din zona dealurilor. Poate vegeta pe soluri ceva mai grele şi mai acide.

Importanţa: mai redusă, fiind cultivată însă în răchitării pentru nuiele. Lemnul are aceleaşi folosinţe ca şi cel de salcie alba, dar nu face obiectul ex-ploatărilor forestiere,

Salcia căprească (iovă) - Salix caprea.Talia: arbust înalt, mai rar arbore.Lujerii: bruni-roscaţi sau verzui-gălbui, mai întâi cenuşiu-păroşi, apoi glabri,

lucitori, mai viguroşi decât la alte specii de salcie (fig. 5.3, a).Mugurii: ovoconici, gălbui-roşcaţi, cu vârful depărtat de lujer, nu lipit (fig.

5.3, a),Frunzele: lat-cliptice până la oblonge, de 4-12 cm lungime, groase,

cărnoase, cu vârful acut puţin răsfrânt, marginea întreagă sau slab şi neregulat-sinuat-dinţată; nervurile proeminente, pe fată la început tomentoase, apoi glabre şi de un verde întunecat, iar pe dos alb-cenuşiu-tomentoase (fig. 5.3, b).

Amenţii; erecţi, ambele feluri de flori eu câte o glandă nectarifera (fig. 5.3, c, d şi e).

Fructul: se coace în aprilie-mai (fig, 5.3, f).

Cerinţele ecologice: nepretenţioasă faţă de condiţiile staţionale, mai ales faţă de climă, poate vegeta în climatele cele mai aspre, de la latitudini mari şi din zo-nele înalte, suportă soluri foarte variate de la uscate până la mlăştinoase, dar nu su-portă inundaţiile puternice şi de lungă du-rată.

Importanţa: specie pionieră, pune repede stăpânire pe sol protejându-1 şi conservându-i însuşirile, creând astfel condiţii pentru instalarea ulterioară a unor specii valoroase. Scoarţa este bogată în tanin de calitate iar nuielele se folosesc pentru fascine, cleionajc, lujerii tineri şi frunzele, ca hrană pentru animale şi vâ-nat. Specie folosită la ameliorarea tere-nurilor degradate şi prezintă oarecare interes ornamental, mai ales datorită mu-gurilor care se desfac primăvara devreme. Prezintă dezavantajul că invadează suprafeţele neregenerate, crceând greutăţi în regenerarea acestora, iar în semin-ţişurî devine copleşitoare.

Răchita (mlaja) - Salix viminalisTalia: arbust până la 4 m, excepţional 8 m.Lujerii: la început cenuşii, des-pubesccnţi, apoi glabri, verzui sau

63

bruni-gălbui, sunt lungi, erecţi, foarte flexibili.Frunzele: liniar-lanceolate, lungi de 8-15 cm, cu vârful prelung-acuminat,

marginea întreagă sau neregulat-sinuată şi uşor răsfrântă; pe faţă ver/i în-tunecate, cu peri mari; pe dos alb-ccnuşiu, păroase. Amenţii masculi prezintă scvame brune-gălbui, mătăsos-păroase şi câte o glandă nectarifcră, fiind o plantă bogat meliferă. Floarea femelă are un stil lung, stigmatele fiind divergente.

Cerinţele ecologice: vegetează de la câmpie până în zona montană inferioară, în lungul apelor; arc nevoie de multă căldură şi lumină, precum si de multă umiditate în sol. Evită, totuşi, solurile mlăştinoase şi turboasc.

Importanţa', nuielelc de foarte bună calitate şi marca productivitate o recomandă pentru răchitării, dar poate interesa şi cultura ornamentală.

Răchita roşie - Salix purpurea.Talia', arbust până la 4 m.Lujerii: subţiri, flexibili, roşii-purpurii, glabri, lucitori, cu partea internă a

scoarţei galbenă. Uneori stau pendenţi.Frunzele: pe lujerii lungi stau adesea opus sau aproape opus, au lamina

obovat-lanceolată până la liniar-lanceolată, la vârf brusc îngustată, la bază cuneată, cu marginea mărunt serată numai înjumătăţea sau treimea superioară, faţă de un verde întunecat, iar dosul vcrde-albăstrui. Sunt glabrc. După uscare, frunzele se înnegresc.

Amenţii: mici, negricioşi.Cerinţele ecologia:: nepretenţioasă faţă de condiţiile staţionale, vegetând

de la câmpie până la munte, în lungul cursurilor de apă şi torenUlor, pe prundişuri. Formează tufărişuri întinse.

Importanţa: nuielele, de dimensiuni variate şi de foarte bună calitate, se folosesc la împletituri fine, pentru împachetat etc. Este apreciată şi ca arbust ornamental.

Salcia plângătoare - Salix babylonica.Are lujerii lungi, pendenţi până la pământ. Este cultivată în parcuri.

întocmiţi un tabel cu speciile Salix şi principalele caractere de recunoaştere aleacestora.întocmiţi desene după natură, eventual fotografii, ale speciilor de salcie, pentrucolecţia şcoIii.

5.1,2. Genul Populus - plopii. Acest gen cuprinde 30 de specii împărţite în mai multe secţii, din care mai importante pentru ţara noastră sunt: secţia Leuca şi secţia Aigeiros.

1. Secţia Leuce se caracterizează prin scoarţă netedă, de culoare albicioasă, verzuie sau cenuşie, ritidomul apărând numai la exemplarele vârstnice.

Florile mascule au puţine staminc (5-20), iar scvamele sunt ciliate şi nu cad în timpul înfloririi, spre deosebire de plopii negri. Din această secţie interesează două specii: plopul alb şi plopul tremurător.

Plopul alb - Populus alba.Talia: arbore indigen, cu înălţimi de 30-35 m şi diametre de 2 m.înrădăcinarea: destul de profundă, cu ramificaţii laterale.Tulpina: nu prea dreaptă, cilindrică, groasă, cu ramuri puternice, aproape

64

orizontale.Scoarţa: mai întâi verde-des-

chis, lucitoare, cu multe lenticele mari, negricioase, romboidale, mai târziu albă-ccnuşic şi netedă. Formează ri-tidorn la bătrâneţe şi numai la baza tulpinii. Ritidomul este negricios, adânc brăzdat.

Lujerii: subţiri, rotunzi, alb-to-mentoşi sau cenuşiu-măslinii.

Mugurii: ovoconici, mici, cu 3-5 solzi bruni-tomentoşi, sunt dis-puşi altern, cu vârful depărtat de lujer (fig. 5.4, a).

Frunzele: variabile ca formă, cele de pe lujerii scurţi ovatc până la oblongi, pe margini sinuat-dinţatc, fata inferioară cenuşiu-tomentoasă, sunt lung-pcţiolatc, pcţiolul tomen-tos; cele de pe lujerii lungi şi lăstari, cu 3-5 lobi, au peţiolul şi faţa infe-rioară alb-tomentoasă (fig. 5.4, b şi c).

Florile: unisexuatc, grupate în amenti, cei masculi puţin mai lungi.Au scvamele dinţate, pe margini cu cili lungi şi rari (fig. 5.4, d şi e). Este specie dioică.

Fructele: capsule, care se maturează prin mai; seminţele (fig. 5.4, f) se împrăştie imediat.

Lemnul: alb-gălbui, cu duramcn brun-deschis, cu pete roşcate, este moale, uşor fizibil, destul de elastic.

Cerinţele ecologice: destul de exigent faţă de căldură şi de sol. Rezistă la arşiţă şi la uscăciune atmosferică. Necesită soluri profunde, afânate, bogate, umede, uşoare, cum sunt solurile aluvialc din lunci. Rezistă chiar şi la inundaţii, dar nu suportă apa stagnantă. Se dezvoltă satisfăcător şi pe solurile sărăturate.

Temperamentul: de lumină.Creşterea: foarte rapidă; plopul alb poale produce chiar la vârste mici

16-18 mVan.ha.Răspândirea: arealul plopului alb se întinde de la ţărmul Mediteranei până

la circa 55° latitudine nordică, ajunge chiar şi în Africa, iar spre est, în Asia Cen-trală şi Siberia, în ţara noastră se întâlneşte la câmpie şi dealuri, prin luncile râurilor, în Lunca şi Delta Dunării, sub formă de arborele pure (plopişuri) sau în componenţa zăvoaielor.

Importanţa: a fost destul de mare, datorită producţiei ridicate de masă lem-noasă şi întrebuinţărilor pe care le poate avea lemnul său în fabricarea chi-briturilor, pentru furnire, planşete, plăci din aşchii şi fibre de lemn (PAL şi PFL), în rudărie etc. în ultima vreme, datorită introducerii în cultură a plopilor

65

euramericani, plopul alb a pierdut din importanţă. Este valoros şi ca arbore ornamental, mai ales pentru coloritul frunzelor şi scoarţei.

Plopul tremurător - Populus iremulaTalia: arbore indigen, până la 20 m înălţime şi diametrul 1,5 m.înrădăcinarea: superficiala, dar bogat ramificată şi mult întinsă în laturi.Tulpina: dreaptă, cilindrică şi bine clegată pe mari înălţimi.Scoarţa', cenuşiu-verzuie, netedă şi cu numeroase lenîicele romboidale.

Formează ritidom la vârste înaintate, de culoare negricioasa, crăpat în solzi poli-gonali, numai la baza tulpinii.

Lujerii: cilindrici, subţiri, brun-gălbui sau brun-roşcati, lucitori şi glabri, nu

tomentoşi ca la plopul alb. Prezintă len-ticcie lunguieţe (fig. 5.5, a şi b).

Mugurii: ovoizi sau ovoid-conici, cu vârful puternic ascuţit şi lipit de lu-jer, sunt brun-roşcaţi, foarte lucitori şi au 3-4 solzi, numai cei floriferi au 5 solzi.

Frunzele: relativ variabile, de ta subrotunde la ovate, cu vârful rotunjit sau ascuţit, pe margini neregulat cre-nate, la bază rotunjite, trunchiate sau uşor cordate, pe dos la început mătăsos-păroase, iar mai târziu glabre sau aproa-pe glabre (fig. 5.5, c)

Au peţiolul lung şi turtit într-un plan perpendicular pe planul laminei. Frunzele de pe lăstari şi cele de pe plan-tele tinere sunt mai mari, până la 15 cm, ovat-triunghiulare, pe dos pubescente.

Florile: grupate în amenti mai maridecât la pîopul alb şi negru, au 10-15 cm, scvamele laciniate şi ciliate (fig. 5.5, d).

Fructele: capsule ce se desfac pe la sfârşitul lunii mai.Lemnul: alb-cenuşiu, moale, elastic, mai omogen şi mai fin decât cel de

plop a!b, nu prezintă duramen.Cerinţele ecologice: specie nepretenţioasă, bine adaptată la condiţiile

climatului conlinental cu amplitutudini mari de temperatură, ierni lungi, aspre şi

îngheţuri târzii frecvente. Preferă solurile podzolice, bogate în humus, p-.ijlocii şi revene. Nu-i priesc solurile uscate şi sărace, nici cele prea mlăştinoase.

Temperamentul: pronunţat de lumină.Creşterea: rapidă, la 50 de ani poate depăşi 25 m înălţime şi 240 cm în

diametru, realizând până ia 10 nWan.ha.Răspândirea: plopul tremurător vegetează de la Oceanul Atlantic până la

Pacific, ajunge în nord până dincolo de 70° latitudine; trece şi în Africa, iar în Indochina ajunge până la 15° latitudine nordică. La noi este specie de dealuri şi munte, ajungând până pe ta 1500 m, dar coboară uneori şi în câmpie.

Importanţa: lemnul este folosit în industria chibriturilor şi a celulozei, precum şi pentru dcrulaj. Prin distilare se obţin alcool metilic, acetona etc. La

66

noi n-a fost utilizat decât în mică măsură, dar în viitor importanţa lui poate spori, mai ales ca specie pionieră şi de consolidare a moliduşurilor, prin extinderea ecotipurilor cu tulpină dreaptă.

2. Secţia Aigeiros cuprinde plopii negri şi hibrizii acestora, ce se carac-terizează prin următoarele: scoarţa formează de timpuri ritidom adânc brăzdat, de culoare negricioasă, mugurii sunt nepăroşi, lipicioşi şi cu miros aromat, scva-mele amenţilor sunt laciniate, iară cili şi cad în timpul înfloririi, pe când ta plopii din secţia Leuce scvamele prezintă cili şi nu cad în timpul înfloririi.

Plopul negru - Populus nigraTalia: arbore cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre până la 2 m.înrădăcinarea: mult întinsa în lături. Pe porţiunile de tulpină acoperită de

aluviuni apar rădăcini advcntive.Tulpina: sinuoasă, rar dreaptă, spre bază prezintă numeroase gâlme în care

se găsesc aglomerări de muguri dorminzi.Scoarţa: se menţine foarte puţin timp netedă, formând devreme ritidom

adânc brăzdat, în tot lungul tulpinii, negricios.Lujerii: cei de un an sunt rotunzi, netezi, galbeni-verzui şi glabri, spre

deosebire de cei de plop alb, care sunt tomentoşi şi mai subţiri (fig. 5.6, a)Mugurii: bruni-roşcaţi, de 1-2 cm, conici, alungit-ascuţiţi, aproape fusi-

formi, cu vârful puţin îndepărtat de lujer şi recurbat spre exterior, sunt vâscoşi şi aromatici, cei floriferi mai mari (fig. 5.6, a şi b).

Frunzele: rombic-ovate sau triunghiulare, mai lungi decât late, cu vârful acuminat, la bază lat-cuneate, pe margini mărunt-crenaî-serate, pe faţă de'un verde întunecat, iar pe dos verde mat, sunt glabre, puţin coriacee, neglanduloase şi au peţiolul turtit şi mai scurt decât lamina (fig. 5.6, c). Cicatricea rotunjit-triunghiulară, cordată.

Florile: cele mascule cu 12-30 stamine, în amenti scurţi. Amenţii femeii mai lungi (10-15 cm). Prezintă scvame glabre, care cad de timpuriu, la înflorire(ttg. 5,6 c, d şi e).

Fructele: capsule pediculate, mai mari decât la plopul alb.

Lemnul', cu duramen brun-des-chis (cenuşiu), asemănător celui de plop alb, mai aţos şi mai rezistent la putrezire.

Cerinţe/e ecologice: rezistent la ger ca şi plopul tremurător, necesită însă mai multă căldură, de aceea ră-mâne la altitudini mai mici decât acesta. Este puţin exigent faţă de sol, dar preferă solurile aluviale, nisipoase sau nisipo-lutoase, bogate în humus şi umede. Nu-i convin solurile compacte şi uscate.

Temperamentul: pronunţat de lu-mină.

Creşterea: foarte rapidă, astfel că la vârsta de 60 de ani poate realiza o productivitate de 15-16mVan.ha.

Răspândire: originar din Europa şi Asia, are aproape aceeaşi răspândire ca şi plopul alb, urcând ceva mai mult altitudinal decât acesta. In ţara naostră vegetează prin lunci şi locuri joase cu umiditate mai ridicată, în zona de câmpie şi dealuri, formând uneori arborele pure, dar intrând mai ales în compunerea zăvoaielor, în ultima vreme aria lui naturală s-a restrâns, trebuind să cedeze teren plopilor euramericani, mult mai productivi.

Importanţa: aceeaşi ca a plopului alb, lemnul său putând fi folosit în industrie şi rudărie. Pentru furnir este valoros lemnul exemplarelor cu gâlmc. Se foloseşte şi în culturi ornamentale prin parcuri, pe marginea şosetelor, multe exemplare ajungând la vârsta de circa 200 ani şi diametre de peste 1,5 m. Dintre varietăţile plopului negru, pentru ţara noastră interesează var. thevestina şi var. italica.

Plopul negru algerian - Popuîus nigra var. thevestina.Talia: arbore exotic, până la 30 m înălţime.Tulpina: dreaptă, fără caneluri.Scoarţa; albicioasă şi neteda, formează târziu ritidom subţire, de culoare

cenuşie şi crăpat în plăci înmiste, ncreeulate.Coroana: îngust-piramidală, cu ramuri

subţiri, erecte.Lujerii: cilindrici, galbeni-deschis, glabri

(fig. 5.7 a şi b).Frunzele: triunghiular-ovate (fig. 5.7 c),Florile: numai femele (se cunosc numai

exemplare femele), grupate în amenţi de 3-5 cm şi cu scvame laciniate, glabre, cad de timpuriu.

Fructele: (fig. 5.6, c şi d) conţin seminţe cu perişori (fig. 5.7, f).

Cerinţele ecologice: prezintă o mare amplitudine ecologică, dar principala sa calitate este marea rezistenţă la uscăciune. Poate vegeta pe orice fel de sol, de la cele nisipoase până la cele compacte, suportând bine chiar şi săra-turile.

Lemnul: de bună calitate, se recomanda în industria celulozei, pentru plăci din aşchii de lemn şi fibre.

Răspândirea: originar din nordul Africii. La noi a fost identificat în culturi, din zona de câmpie până în zona fagului.

Importanţa: se recomandă pentru culturile forestiere, mai ales din zonele secetoase şi în cul-turile ornamentale, datorită portului piramidal.

De subliniat că la noi s-a obţinut, prin

Plopul negru piramidal - Popuîus nigra var. italicaSe deosebeşte de plopuî negru algerian prin următoarele;Talia: mai mică (25 m) şi tulpina canelată.Scoarţa: cenuşie-ncgricioasă (nu albă), formează de timpuriu ritidom

negricios, adânc crăpat.Coroana: tot îngust-piramidală, dar cu ramuri mai groase, sinuoase, strâns

lipite de trunchi.Frunzele: romboidale, cu baza mai trunchiata (la P. thevestina, rotunjită sau

chiar slab cordată), mai late decât lungi.Florile: în amenţi, mai mici decât la plopul negru. Exemplarele femele se

întâlnesc destul de rar.Importanţa-- numai ornamentală.Plopii euramericani (plopi negri hibrizi, plopi canadieni) - Popuîus X

euroamericana, P. canadensis.

ameliorare, cultivarul R103.

Această denumire complexă defineşte seria de hibrizi rezultaţi din hibridarea plopului negru european - Populus nigra - cu plopi negri americani (Populus deltoides si Populus angulatd), precum si hibrizi ai plopului negru european cu hibrizi obţinuţi din prirna încrucişare şi, de asemenea, hibrizii obţinuţi din încrucişarea dintre hibrizii din prima şi a doua categorie. Diferitele forme hibride ale plopilor negri sunt denumite cultivare (varietăţi de cultură) şi se notează cu Utere mari între ghilimele, de exemplu: Populus Serotina, sau cu indicativul general Populus X euramericana si simbolul cv., de exemplu: Populus X euramericana cv. Serotina. Caracteristicile generale ale acestor plopi sunt:

- lujerii viguroşi, de regulă muchi aţi, glabri sau dispers pubescenţi mai alesla început;

- frunzele variabile, de regulă triunghiulare, mai rar romboidale, cu 1-2glande roşcate ia baza limbului, mai rar fără ele, cicatricea mare trilobată (fig, 5.8);

- sunt de un singur sex, fie masculi, fie femeii, înmulţirea făcându-se prinbutăsire.

Pentru determinarea mai uşoară a principalelor cultivare de la noi, în tabelul 5.1. se dau principalele caractere de recunoaştere, pe clone (ci.)

în legătură cu cultura plopilor euroamericani în ţara noastră, trebuie reţinute următoarele:

- sunt mai pretenţioşi la condiţiile staţionale decât plopii indigeni;- necesită un sezon lung de vegetaţie, soluri fertile, profunde, afânate şi

bine aprovizionate cu apă. Nu le sunt favorabile terenurile cu nivelu! apei freatice prea ridicat, solurile grele cu apă freatică la peste 2 m adâncime, depresiunile cu apă stagnantă, solurile puţin profunde, cele sărăturate si nici nisipurilesărace;

- plopii negri hibrizi au creştere rapidă şi produc la vârste mici sortimentevaloroase. Astfel, la 10-15 ani dau lemn pentru celuloză, piăci din aşchii şi fibrede lemn, iar la 25-35 ani dau lemn pentru dcrulaj. Productivitatea lor este multsuperioară speciilor indigene, La 25 de ani produc de 1,7 ori mai mult decât salcâmul, de 2,5 ori mai mult decât molidul, de 3,6 ori mai mult decât stejarul, de4,4 ori rnai mult decât fagul etc. La 15 ani, în Lunca Dunării au realizat diametrede 50 cm, dând o producţie de 30 mVan.ha;

- pot fi uşor cultivaţi, iar tara noastră oferă condiţii edafoclimatice corespunzătoare atât în Lunca Dunării, cât şi în luncile râurilor, pe suprafeţe destulde întinse. Aceşti plopi pot fi cultivaţi însă şi în aliniament, de-a lungul şoselelor,canalelor de irigaţie şi de desecare;

pentru extinderea lor în cultură se va folosi material ameliorat, aparţinând clonclor şi cultivarclor cu însuşiri genetice superioare verificate în ţara noastră şi în străinătate.

ÎNTREBĂRI1. Care sunt plopii aflaţi în culturile forestiere din ţara noastră?2. întocmiţi un tabel comparativ cu caracterele de recunoaştere pentru plopul alb,

plopul tremurător, plopul negru.3. Arătaţi în ce condiţii staţionale pot fi cultivaţi şi ce productivitate pot realiza

plopii euramericani.

71

5.2. FAMILIA JUGLANDACEAE

Speciile din această familie prezintă atât interes forestier, datorită lemnului de foarte bună calitate, cât şi interes pomicol. Pentru ţara noastră sunt de mai mare importanţă genurile Jug! an s şi Carya.

5.2.1. Genul Juglans - nucul. Cele mai multe specii din acest gen, care cu-prinde 30 de specii, trăiesc în emisfera nordică şi numai câteva depăşesc Ecu-atorul, în America de Sud. In general, realizează dimensiuni mari, au frunzele imparipcnat-compuse, fructele de o formă aparte, unele foarte apreciate în ali-mentaţie. Lujerii, frunzele, florile, învelişul cărnos al fructelor conţin alcaloizi şi uleiuri cu miros aromat, caracteristic. Pentru tara noastră, din acest gen sunt im-portante două specii: nucul comun şi nucul negru.

Nucul comun - Juglans regia.Talia: arbore până la 30 m înălţime şi peste l m diametru.înrădăcinarea: pivotantă, puternică, mai târziu dezvoltă şi rădăcini laterale,

care se întind la distanţe mari (12-14 m).Tulpina: la exemplarele din păduri,

destul de cilindrică, plină, bine elegată, cu coroana limitată numai la partea superioară. La exemplarele izolate este mai scurtă, ade-sea cu gâlmc proeminente.

Coroana: largă, globuloasă, cu ramifi-caţii puternice, formează o umbră deasă, care ţine răcoare şi umezeală.

Scoarţa: mai întâi verzuie-cenuşie, ne-tedă, devine apoi argintie-cenusie (albicioa-să), iar mai târziu formează un ritidom ce-nuşiu-închis, nu prea gros, crăpat longitudi-nal.

Lujerii: groşi, viguroşi, neregulat în-doiţi, brun-verzui, glabri şi lucitori, au mă-duva cafenic-închis şi lamelar-întreruptă (fig. 5.9, a, b şi c).

Mugurii: negricioşi, cei laterali urii mici şi aproape sferici, cei terminali mai mari, ovoid-globuloşi. Mugurii floriferi sunt mai mari şi cu numeroşi solzi.

Frunzele: imparipenaî-compuse, cu 5-9 foliole de formă eliptică sau obovate, pe margini întregi, la vârf acute sau acuminate, pe faţă glabre şi de un verde-închis, pe dos

de un verde mai deschis şi cu smocuri de peri în unghiul nervurilor (fig. 5.9, d). Sunt puternic aromate.

Florile unisexuate: cele mascule în amenţi negricioşi, pendenţi, de 8-10 cm, cele femele terminale, câte 1-4, sesile, au stigmatele răsfrânte şi de regulă sunt purpurii (fig. 5.9, e).

72

Fructele: drupc globuloase, eu învelişul verde, când se coc devin cafe-nii-închis şi se desfac. Nuca este elipsoidală, cu suprafaţa brăzdată neregulat şi cu doua coaste proeminente. Miezul comestibil, foarte apreciat, conţine până la 70% ulei. Nucul începe să fructifice la 8-10 ani, iar prin altoire mai devreme. Când este în plin rod poate produce 80-90 kg nuci. Unele soiuri au nucile foarte mari şi se deschid uşor.

Lemnul: cu duramen larg, de culoare cenuşie-roşcată-închis este fin, flexibil, tare.

Cerinţele ecologice: pretenţios faţă de condiţiile staţionale, nucul are nevoie de multă căldură, nu suportă gerurile mari şi nici îngheţurile timpurii. Necesită soluri bogate, constant revene-umede, evitându-le pe cele compacte, uscate ca şi pe cele acide.

Temperamentul: mijlociu, suportă destul de bine umbrirea, dar nu-i convine starea de masiv.

Răspândirea: originar din Europa de Sud-Est şi Asia, nucul a fost mult extins în cultură în afara arealului natural. La noi vegetează de la câmpie, până la 800 m altitudine, cel mai adesea cultivat, dar poate apărea şi spontan, prin păduri, îndeosebi prin Banat şi Oltenia şi chiar în sud-vestul Transilvaniei.

Importanţa: foarte marc datorită atât lemnului care se foloseşte în industria mobilei fine, cât şi fructelor, apreciate în alimentaţie, în prepararea uleiurilor sicativc, vopselelor, lacurilor, săpunurilor etc. Turtele rămase de la extragerea uleiului se folosesc pentru îngrăşarea animalelor. Frunzele, scoarţa şi învelişul cărnos al fructelor conţin substanţe tanante şi colorante, în plus, frunzele au şi proprietăţi terapeutice. Bste valoros şi ca arbore ornamental, fiind foarte răspân-dit în curţi.

Dragostea poporului român pentru nuc este oglindită în multe producţii po-pulare şi culte (cântece, versuri, proză). Legislaţia în vigoare pune sub protecţienucul, interzicând distrugerea sau degradarea sa.

Nucul negru (nucul american) - Juglans nigra.

Talia: arbore exotic, realizează înălţimi de 45-50 m şi diametre pâ-nă la 2 m. Se deosebeşte de nucul comun prin:

Tulpina: la exemplarele din masiv este dreaptă, cilindrică, înal-tă, bine elegată.

Scoarţa: brună, formează de timpuriu un ritidom brun-negricios, adânc brăzdat.

Lujerii: brum-dcschis până la brum-portocalii, păroşi, nelucitori, la nucul comun glabri şi lucitori (fig. 5.10 a)

Mugurii; cenuşi i-tomcntoşi (nu

negricioşi).Frunzele: imparipenat-compuse, dar mai mari, până la 40 cm, cu mai multe

foliole (15-23), ovat-oblongi sau ovat-lanceolate, cu vârful lung-acuminat, marginea serată (nu întreagă), pe dos pubesccnte şi glanduloase (fig. 5.10, b),

Fructele: sferice, cu înveliş cărnos pubescent şi nu se desfac ca la nucul comun. Nuca propriu-zisă are coaja groasă, cu brazdele adânci şi neregulate; se sparge foarte greu, iar miezul are un gust iute-amărui (fig. 5.10, c şi d).

Lemnul: de culoare brună-închis, tare, greu, elastic şi trainic, dar puţininferior celui de nuc comun.

Cerinţele ecologice: în general, pretenţios faţă de ciimă şi sol, are nevoie de căldura multa în timpul verii, cantităţi mari de precipitaţii, suportă destul de bine temperaturile scăzute din timpul iernii, dar este sensibil la gerurile târzii şi timpurii. Nu rezistă la secete prelungite. Ii convin solurile afânatc, profunde şi bogate, permanent revene. Se dezvoltă bine, mai ales pe solurile de luncă cu ană freatică aproape de suprafaţă, putând suporta_ chiar şi inundaţii trecătoare. In soiurile din lunci poate realiza dimensiuni ca şi în arealul natural.

Temperamentul: mai de lumină decât la nucul comun.Creşterea: rapidă şi susţinută, chiar şi la noi în ţară. Unele exemplare de

30-35 ani au înălţimi de 20-28 m şi diametrc până ia 50 cm.Importanţa: datorită producţiei mari de lemn şi calităţilor deosebite ale

acestuia, care îl fac apt pentru mobile, construcţii de avioane şi navale etc., şi găsind condiţii favorabile în ţara noastră, în zonele de câmpie şi coline până la 500 m altitudine, mai ales în sudul şi în vestul ţarii, nucul negru se înscrie printre cele mai valoroase specii foioase exotice. Fiind arbore forestier, prezintă interes silvic mai mare decât nucul comun. Este interesant şi ca arbore ornamental.

5.2.2. Genul Carya. Este foarte bine reprezentat în sud-estul Americii de Nord şi în sud-estul Asiei (China şi Indochina), cuprinzând peste 200 de specii de arbori, asemănători cu cei din genul Juglans. La noi se întâlneşte mai frecvent hicoria.

Hicoria: Carya ovataTalia: arbore exotic, înalt de 40 m şi l m diametru.înrădăcinarea: pivotantă.Tulpina: în masiv dreaptă, bine conformată şi elagată.Scoarţa: cenuşie deschis, formează nîidom care se desface în fâşii lungi,

spre deosebire de nuci la care ritidomul nu se exfotiază,Lujerii: cei anuali groşi, mai întâi pubescenţi, apoi glabri, au la bază un inel

păros caracteristic, iar măduva este continuă (fig. 5.11, a).Frunzele: cu 5, mai rar 3 sau 7 foliole, eliptice sau oblong-lanceolatc, lungi

de 10-15 cm, pe margini serate şi ciliate, pe dos numai în tinereţe pubescente(fig. 5.11, b şi c).

Fructele: aproape sferice, de 3-6 cm, au un înveliş cărnos, gros, care crapă în 4 valve, până la bază. Nuca are pereţii netezi, dar prezintă muchii longitudinale şi are coaja mult mai subţire decât a celor de nuc comun. Miezul este dulce şi comestibil (fig. 5.11, f, g şi h).

Lemnul: cu duramen întunecat, greu, tare şi, mai ales, foarte elastic.Cerinţele ecologice: destul de rezistentă la ger şi nu prea pretenţioasă faţă

74

de sol, preferă totuşi zonele mai calde de la câmpie şi dealuri, din Oltenia şi Banat, cu soluri bogate şi bine aprovizionate cu apă.

Temperamentul: mai mult de umbră, hicoria suportă destul de bine adăpostul, iar în condiţiile ţării noastre puieţii chiar au nevoie, în primii ani, de adăpost, dar nu într-un masiv prea strâns.

Creşterea: se activează după 8-10 ani.

Importanţa: hicoria se poate extinde mai mult în cul-tură, avându-sc în vedere calităţile Semnului, asemănător celui de nuc şi folosit mai ales pentru schiuri. Este valoros şi ca arbore ornamental. Merită a-cordată atenţie şi speciilor Carya amara, Carya cordifor-mis Koch.

întocmiţi un tabel comparativ cu caracterele de recunoaştere (tulpină, scoarţă, lujeri, frunze, fructe, lemn) pentru nucul comun, nucul negru şi hicoria. Faceţi observaţii în vacanţă asupra situaţiei nucului comun în zona din care sunteţi (daca este suficient răspândit, cum se dezvoltă, dacă fructifică în fiecare an şi ce producţie dă): de asemenea, apreciaţi dacă există tendinţa extinderii lui în cultură şi sub ce formă.

5.3. FAMILIA BETULACEAE

Familia Betulaceae este constituită din arbori şi arbuşti răspândiţi în zonele temperate şi reci ale emisferei nordice. Unele specii se găsesc şi în zonele tropicale, iar câteva specii de anin depăşesc Ecuatorul, trecând în emisfera sudica. Speciile din această familie se caracterizează prin următoarele: au florile uniscxuate> grupate în amenţi, cei masculi formându-se cu un an înaintea celor femeii. Această familie se divide în două triburi: tribul Betuleae şi tribul Coryleae, care se deosebesc după numărul de stamine şi după modul de alcătuire

a florii femele.1. Tribul Betuleae. Acesta cuprinde genurile Betula şi Alnus. Speciile

din acest trib au florile mascule cu perigon format din 2-4 petale şi tot

atâtea

75

staminc, iar florile femele, fără perigon.lnvolucrul fructelor provine din concreşterea bactcci cu bracteolele şi stă alipit de fruct.

5.3.1. Genul Bctula - mestecenii. Speciile acestui gen vegetează în emisfera nordică, multe din ele formând păduri pure întinse. Pentru ţara noastră este important mesteacănul.

Mesteacănul - Betulapendula.Talia: arbore indigen până Ia 30 m înălţime, uneori rămâne arbust.înrădăcinarea: mai întâi pivotantă, apoi, după 6-8 ani, formează sub colet

o gâlmă. Din mugurii adventivi de pe această umflătură se formează rădăcini trasantc, nu prea întinse în lături, astfel că nu este prea bine ancorat în sol, putând fi doborât de vânturile puternice.

Tulpina: lăţită la bază, cu creşteri adesea neregulate.Scoarţa: la început brună-roşcată, apoi devine albă, membranoasă si se

cxfoliază în fâşii circulare. Tulpinile bătrâne formează la bază un ritidom negricios, adânc crăpat în brazde longitudinale.

Lujerii: subţiri, elastici, glabri, lipicioşi în tinereţe, acoperiţi cu numeroaseglande albicioase (verucozi-tăţi), care îi fac aspri la pipăit. La arborii bătrâni lujerii devin pendenţi, de unde şi denumi-rea speciei (fig. 5.12, a, b si c).

Frunzele: rombic-ovate până la ovat-triunghiularc, au 4-6 cm lungime, vârful pre-lung-acuminat, serate până Ia lobulat-serate numai pe mar-gini, nu şi la bază, care este întreagă, peţiolul, 2-3 cm lun-gime, depăşeşte jumătatea la-minci (fig. 5.12, b şi e).

Florile: uniscxuatc, în amenţi, cei masculi formân-du-se din anul precedent în-floririi, sunt uşor încovoiaţi şi stau câte 2-3 în vârful lujeri-lor, atârnând. Cei femeii apar numai primăvara. Solzii a-menţilor au 3 lobi, cel din mij-loc triunghiular, iar cei laterali răsfrânţi înapoi (fig. 5.12, b, c, d şi e).

Fructele: conulcţc for-mate dintr-un ax (fig. 5.12, c) pe care stau numeroşi solzi, la

subsuoara fiecărui solz găsindu-se seminţele mici, cu câte două aripioare, laterale fiecare păstrând în vârf cele două firişoare ale stigmatelor. Seminţele cad o

76

dată cu'solzii, după maturaţie, care este anuala.Lemnul: alb-gălbui, fără duramen, omogen, elastic, moale.Cerinţele ecologice: specie rustică, nepretenţioasă faţă de climă si sol,

mesteacănul suportă bine gerurile din timpul iernii, îngheţurile ca şi arşiţa. Poate vegeta pe orice fel de sol, de la cele profunde până la cele cu textură uşoară din zonele de deal şi munte mai bogate în precipitaţii, în această situaţie se dezvoltă mai viguros şi are o răspândire mai marc decât plopul tremurător. Nu-i priesc, totuşi, climatele prea aride, solurile prea compacte şi cele lurboase sau perma-nent uscate.

Temperamentul: arbore eminamente de lumină.Creşterea: la început foarte activă, mai târziu încetineşte.Răspândirea: întâlnit în întreaga Europă şi în Siberia, în ţara noastră

vegetează în zona dealurilor, iar pe versanţii însoriţi urcă până la peste 1.500 m. Sporadic, coboară şi în câmpie. De obicei apare diseminat, dar poate forma şi arborete pure pe mici întinderi (mestecănişuri),

Importanţa: cea mai de seamă specie pionieră din ţara noastră, punând repede stăpânire pe sol şi conservându-i însuşirile, iar lemnul său se poate folosi fie nccojit pentru chioşcuri şi bănci în parcuri, fie cojit, în construcţia maşinilor agricole, calapoade şi chiar pentru furnir. Scoarţa sa este bogată în tanin, iar seva se foloseşte pentru prepararea unor băuturi şi în cosmetică. Este foarte decorativ, fiind aproape nelipsit din parcuri, unde se întâlneşte ca arbore izolat sau în gru-puri, dând efecte decorative deo-sebite prin contrast cu răşinoasele şi alte foioase.

5.3.2. Genul Alnus - aninii, arinii. Acest gen este reprezentat în ţara noastră prin trei specii: aninul negru, aninul alb, aninul verde.

Aninul negru - Alnus gluti-nosa.

Talia: arbore indigen până la 30 m înălţime.

înrădăcinarea: în funcţie de sol, poate fi pivotantă-trasantă până Ia trasantă, superficială. Pe rădăcinile tinere se dezvoltă no-dozităţi de forma unor mărgele portocalii, în care trăiesc bacterii fixatoare de azot, în relaţii de simbioză cu planta. Rădăcinile conţin ţesuturi speciale în care se creează rezerve de aer.

Tulpina: foarte dreaptă, des-tul de plină, cilindrică, se poate urmări până la vârf, coroana fiind

limitată numai la partea superioară a tulpinii.Scoarţa: cenuşie şi netedă în tinereţe, se acoperă după 15-20 ani cu un

rilidom negricios, crăpat în solzi colţuroşi.Lujerii: cu trei muchii, glabri şi presăraţi cu lenticelc alungite, de obicei li-

piciosi, datorită unei substanţe cu miros uşor aromat care îi acoperă iarna, iar primăvara devine lipicioasă (fig. 5.13, a). Au măduva triunghiulară şi suni geniculaţi.

Mugurii: pedicelaţi, evident depărtaţi de lujer, simt bruni-roşcaţi, au glande ceroase, albicioase şi sunt lipiciosi ca şi lujerii. Au doi solzi.

Frunzele: rotunjite sau obovale, la bază îngustate, cu vârful rotunjit si, obişnuit, ştirbit (emarginal), pe margine în treimea inferioară întregi, iar în rcsl dublu-ncrcgulat-seratc sau cu lobi mici (fig. 5.13, b). Faţa superioară, de un verde-închis, lucitor, este glabră, iar cea inferioară verde-gălbuie, pubesccntă în lungul nervurilor si cu smocuri de peri ruginii în unghiurile nervurilor. Frunzele tinere sunt lipicioase. Toamna, înainte de cădere, se înnegresc.

Florile: unisexuate, în amenţi, stau pe aceeaşi ramură. Cei masculi cilin-drici, bruni-violeli, grupaţi câte 3-5 în racemc, stau pendenţi; cei femeii, mai scurţi, grupaţi tot în racemc, stau sub cei masculi (fig. 5.13, a). Au florile fără pcrigon.

Fructele: conuleţe (rânze) verzi, apoi cafenii-negricioasc, stau câte 3-5 în ciorchine (fig. 5.13, c). Seminţele sunt samare pentagonale, miei, cu două aripioare laterale, uneori fără. Se împrăştie începând din octombrie-noiembrie până primăvara.

Lemnul: fără duramen evident, imediat după tăiere devine portocaliu, iar în stare uscată, roşiatic-brun-deschis. Este moale, elastic, uşor fizibil, foarte durabil în apă, dar nu şi în aer.

Cerinţele ecologice: destul de adaptabil la condiţiile de climă, rezistă la geruri, chiar şi la îngheţuri târzii şi timpurii, dar pretenţios faţă de bogăţia solului şi conţinutul lui în humus şi, mai ales, faţă de umiditatea din sol. Se dezvoltă bine pe soluri umede, cu nivelul apei freatice ridicat, cum sunt cele din lunci, depresiuni, terase ctc. Poate suporta şi apele stagnante, în măsură destul de mare, dar nu suportă variaţiile prea mari de umiditate. Transpiră mult, contribuind la drcnarca solului şi determinând scăderea nivelului apelor.

Temperamentul: de lumină.Creşterea: destul de activă şi susţinută până la 30 de ani, putând realiza

circa 11 mVan.ha.Răspândirea: aproape în întreaga Europă, iar la noi la câmpie şi dealuri, pe

văile râurilor, urcând până la 800-900 m altitudine. Formează arborete pure - ani-nişuri - sau participă la constituirea zăvoaielor.

Importanţa: lemnul său poate fi folosit în: construcţii hidrotehnice, pentru furnir, PAL şi PFL, în sculptură şi ca tipare pentru turnătorie. Coaja aninului conţine tanin în aceeaşi proporţie ca şi cea de stejar (16%) şi poate fi folosită, ca şi conulcţele, pentru extragerea unor substanţe colorante. Aninul negru înde-plineşte rolul de specie pionieră, îmbogăţeşte solul în azot şi poate fi folosit în stabilizarea unor terenuri alunecătoare. Este interesant şi ca arbore ornamental, prin portul său.

78

Aninul alb - Alnus incana. Se deosebeşte de aninul negru prin:

Talia: mai mică, până la 22 m, cu tulpina cartelată, cel puţin la bază.

Scoarţa: netedă, ccnuşie-albicioasă, nu formează rilidom ci numai crăpături superficia-le la baza tulpinii, la exemplarele în vârstă.

Lujerii: rotunzi, cenuşii, pubescenţi, neli-picioşi (fig. 5.14, a).

Mugurii: mai mici, mai scurt-pedicclaţi decât la aninul negru, dar apropiaţi de lujer, au tot doi solzi, dar fin-tomcntoşi.

Frunzele: ovat-elipticc, cu vârful acut şi baza îngustă, pe margini dublu-serate, cu excep-ţia unei mici porţiuni la bază (fig. 5.I4, b). Faţa superioară este verde întunecată, iar cea inferi-oară alburiu-catifelat-păroasă.

Fructele: lot conuleţc, câte 4-8 în ciorchi-ne, cele laterale însă scsîle sau scurt pcdiceîate (fig. 5.14, c),

Cerinţele ecologice: mai adaptat la clima-tul rece, suportă mai bine gerurile şi îngheţurile,este mai puţin higrofil decât aninul negru. Nu se arata prea pretenţios ţaţa de soţ, dar îi convin totuşi cele cu troficitate mijlocie până la ridicată, moderat acide sau neutre.

Importanţa: destul de redusă, lemnul având dimensiuni mici. Din punct de vedere silvicultural interesează mai mult, fiind specie pionieră valoroasă, care poate fi folosită pe terenurile degradate, conuri de dejecţie etc. Prin conţinutul de azot din rădăcini şi frunze ameliorează solul.

Aninul verde (anin de munte, liliac de munte) - Alnus viridis.Talia: arbust până la 3 m.Lujerii: verzi-măslinii turtiţi (comprimaţi), nu rotunzi si nici muchiali ca la

celelalte specii de anin.Mugurii: nepedicelaţi, dar cu vârful depărtat de lujer, au trei solzi si nu doi

ca la ceilalţi anini. Sunt vcrzi-purpurii, lipiciosi.Frunzele: rotund-ovatc, cu vârful ascuţit, baza rotunjită, pe margini

dublu-serate până aproape lângă peţiol, pe dos de un verde palid şi cu smocuri de peri la baza nervurilor.

Importanţa: silviculturală, datorită posibilităţilor de a fixa grohotişurile din zonele înalţe montane si coastele surpătoare, cu ajutorul înrădăcinării puternice şi întinse.

ÎNTREBĂRI

1. Cum se poate recunoaşte mesteacănul?2. Ce particularităţi prezintă înrădăcinarea mesteacănului?

79

3, Care sunt domeniile de folosinţă a produselor mesteacănului?4, Cum se deosebeşte aninul alb de aninul negru?5, întocmiţi un tabel comparativ cu caracterele de recunoaştere ale celor trei specii

de anin.

2. Tribul Corylcae. Spre deosebire de speciile din tribul Betuleae, speciile din acest trib au florile mascule formate din 3-10 stamine (nu 2-4), nu au perigon şi stau câte una la subsuoara unei bractei. Florile femele au un perigon mic, ne-regulat-lobat si stau câte două la subsuoara unei bractei. Fructul este înconjurat în parte sau în totalitate de un înveliş (involucru) foliaceu. Din acest trib fac parte genurile Corylus şi Carpinus.

5,3.3. Genul Corylus - alunii. Cuprinde specii de interes forestier şi pomi-col, răspândite în emisfera nordică. Pentru tara noastră interesează mai mult alunul şi alunul turcesc.

Alunul - Corylus (ivallana.Talia: arbust de 4-5 m, mai rar arbore de mărimea a Ill-a (K m), care for-

mează tufe bogate constituite din lăstari drepţi, porniţi de la ba/ă.Lujerii: geniculaţi, acoperiţi cu peri mici, roşcaţi, şi lenticelc albe, alungite,

sunt gălbui-cenuşii (fig. 5.15, a şi c).Mugurii: ovoizi sau sferici, glandulos păroşi (fig. 5.15, b). Frunzele: rotund-obovate, cu vârful brusc şi scurt-acuminat, la bază uşor cordate si puţin asimetrice, la început pe ambele feţe cu peri rigizi, scurţi, mai târziu cu perişori numai pe dos şi mai ales pe nervuri, cu marginea dublu-dinţată

sau lobulată, peţiolul scurt, roşcat-glandulos (fig. 5,15, d).

Florile: unisexuatc, cele mas-cule grupate în amenţi cilindrici se formează din anul precedent şi se deschid în primăvara următoare foarte devreme, cele femele ascunse în muguri, din care apar, primăvara, după ce s-au deschis amcnţii mas-culi sau în acelaşi timp (fig. 5.15, a şi c).

Fructele: sunt achene ovoidc sau globuloase (alune), terminate cu un mic cioc în vârf, iar la bază cu o pată mică, rotundă, de culoare gal-benă-brună. Fiecare aîună este înve-lită într-un involucru glandulos, adânc lobat cu lobii dinţaţi pe mar-gini, puţin mai lungi decât aluna (fig. 5.15, e şi f).

Cerinţele ecologice: necesita soluri profunde, bogate, destul de umede. Suportă şi oarecare umbrire, dar se dezvoltă mai bine în lumină.

Mugurii: sunt conici sau fusiformi, la vârf păroşi, mai mici decât cei de fag şi alipiţi de lujeri.

Frunzele: ovale sau ovat-eiiptice, la baza uşor cordaîc sau rotunjite, cu vârful acuminat, marginile dublu-seratc, pe dos mătăsos-păroase, au limbul încreţit din cauza nervurilor dese şi proeminente (fig. 5.16, b şi c).

Florile: unisexuatc, grupate în ameţiţi cilindrici. Cele femele au un perigon îngust, denticulat şi stau la subsuoara unei bractei concrescute cu două brecteolc mai mici, formând împreună un involucru trilobat, cu lobul mijlociu mai lung (fig. 5.16, b).

Fructele: achene lat-ovoide, cu coaste longitudinale, la vârf cu două stile, la început sunt verzi, apoi brune şi stau Ia baza învolucrului format din trei lobi (fig. 5.16, c şi d).

Lemnul: albicios, fără duramcn, dens, greu, uneori cu fibre răsucite, rezis-tent la frecare.

Cerinţe ecologice: rezistcm la geruri şi îngheţuri târzii, carpenul poate vegeta în văi şi depresiuni închise "găuri de ger", dar este pretenţios faţă de căldura din timpul verii. Nu suportă seceta, uscăciunea şi nici gerurile prea puternice de iarnă, sub -35°C. Are nevoie de soluri fertile, constant umede, evitându-le pe ceie compacte şi pe cele cu variaţii mari de umiditate.

Temperamentul: arbore de scmiumbră.Creşterea: mai întâi înceată, se activează pentru un timp, apoi iar

încetineşte, la 40-50 ani încetând definitiv, astfel că producţia rămâne destul de scăzută (6-7 mVan.ha).

Răspândirea: mai ales în zonele centrale aîe Europei, dar se întinde şi în Asia de Sud-Vest. La noi vegetează la câmpie si dealuri, ca specie de amestec în şleauri. Aria sa oplnnă se situează între 100 şi 450 m altitudine, dar se poate ridica şi până la subzona făgetelor.

Importanţa: lemnul se poate folosi in strungărie, pentru calapoade, cozi de unelte, îm rotărie şi este eel mai bun lemn de foc. Se poate folosi şi în culturile ornamentale, atât ca arbore izolat, dar mai ales pentru garduri vii, care se tund bine, se îndesesc şi sunt foarte rezistente.

Cărpiniţa - Carpinis orientalisEste asemănătoare cu carpenul, de care se deosebeşte prin dimensiunile sale

reduse: înălţime numai până la 6 m; frunzele mai mici, dublu dinţate pe margini, ciliate, iar pe dos pubescentc; bracteea care susţine achena nu este trilobată, ci ovat-ascuţită şi aeregulat-dinţată.

Specie termofilâ şi pronunţat xerofită. Cărpiniţa vegetează la no! în zonele mai calde din Dobrogea, Banat, Oltenia, Dealurile Buzăului eîc., pe coaste însorite, formând împreună cu stejarul pufos, vişinul turcesc, liliacul, mojdreanul, scumpia, asociaţii caracteristice denumite şibliac. Poate interesa şi cultura ornamentală din zonele calde şi uscate.

ÎNTREBĂRI

1. Prin ce se deosebesc cele două specii de alun studiate?2. Indicaţi caracterele de recunoaştere ale carpenului,3. Prin ce se deosebeşte cârpmiţa de carpen?

82

5.4. FAMILIA FAGACEAE

Această familie cuprinde arbori, mai rar arbuşti, având următoarele caracteristici: muguri alterni cu solzi imbricaţi, frunze simple întregi, mai des cu marginea dinţată sau lobată, caduce, la unele specii marcescente sau persistente-flori unisexuat-monoice (cele masculc în amenţi, sau capitule, cele femele câte 1-3 pe un peduncul comun); fructe achene, parţial sau total acoperite de o cupă provenită din involucrul bracteal; maturaţia anuală sau bienală.

Familia Fagaceae cuprinde arbori de mare valoare silviculturală, în flora ţării noastre prezentând interes genurile Fagus, Castanca şi Qucrcus.

5.4.1. Genul Fagus. Cuprinde arbori cu scoarţa netedă, având următoarele caracteristici; muguri fusiformi, aşezaţi altern sau distih, frunze întregi caduce; flori unisexuat-monoice - cele mascule în capitule pedunculate, pendente, cele femele câte două, înconjurate de un involucru bracteal cu 4 diviziuni; fructele achene (jir) ovoidalc, în trei muchii, închise complet într-o cupă cu apendiculi spinoşi, subulaţi sau foliacei, se deschid la coacere în patru valve; maturaţie anuală; arbori cu mare importanţă economică sau ornamentală.

Fagul - Fagus sylvaticaTalia: arbore indigen de peste 35 m înălţime şi 1,5 m diametru.înrădăcinarea: la început pivotantă, apoi se dezvoltă puternice ramificaţii

laterale, devenind pivotant-trasantă. Se ancorează în sol, rezistând acţiunii vân-turilor puternice.

Tulpina: crescut în masiv strâns este dreaptă, cilindrică, cla-gaîă până la mari înălţimi.

Scoarţa: netedă, cenuşie, cu pete albicioase. Nu formează riti-dom decât în mod excepţional, la vârste înaintate, având culoare mai deschisă la var, leucodermis.

Coroana: la arborii izolaţi este larg-ovoidă, bogată în crăci groase, cu frunziş des.

Lujerii: viguroşi, geniculaţi, uneori pubescenţi, pe lângă lujerii lungi (macroblaste) prezentând şi lujeri scurţi (brahiblaste) (fig. 5.17, a).

Mugurii: fusiformi, de 2-3 cm, depărtaţi de lujeri, aşezaţi spiralat pe lujerii terminali sau distih pe cei laterali. Cicatricea mică.

Frunzele: eliptice sau ovat-eliptice, lungi de 5-10 cm, cu vârf acut, baza cuneată sau rotunjită, marginea ondulată sau dinţată, cu

perişori fini (cili), cu 6-7 perechi de nervuri laterale drepte (fig. 5.17, b). Faţa superioară a frunzelor este verde-înehis, lucioasă, pe dos mai deschise, în tine-reţe cu perişori moi pe ambele feţe; către sfârşitul verii frunzele devin pieloase, perişorii rămânând doar în unghiul nervurilor de pe partea inferioară. Peţiolii au 5-12 mm. La exemplarele tinere frunzele sunt marcesccntc.

Florile: unisexuat-monoice (fig. 5.17, b,c şi d), înfloreşte în apri!ie-mai, o dată cu înfrunzirea.

Fructele: (jirul): achenc ovoide, în trei muchii, ascuţite la vârf, brune-roşcate, de 10-15 mm, câte una sau două într-o cupă (fig. 5.17, e şi f). Miezul fructelor este comestibil, conţinând un ulei uşor aiterabil, ceea ce face ca semin-ţele să-şi păstreze puţin puterea germinativă (circa 6 luni). Maturaţia fructelor este anuală şi are loc prin septembrie-octombrie.

Lemnul: alb-roşcat, tare, fără duramen. Se întrebuinţează la confecţionarea traverselor de cale ferată, la fabricarea parchetelor, a cherestelei, a mobilei curbate şi a produselor semifabricate, ca: furnire, placaje, plăci din aşchii şi fibre, lemn densificat etc. în urma distilării uscate se obţin gudroane, acid acetic, acetonă, alcool metilic etc. Din resturi de exploatare, prin ardere în bocşe, se obţine mangal.

Cerinţele ecologice: necesită o umiditate atmosferică ridicată (70%), cu precipitaţii abundente şi dese, peste 600 mm anual. Nu suportă seceta, fiind sensibil la geruri şi arşiţă. Suferă din cauza îngheţurilor târzii. Optimul său de vegetaţie se găseşte in climatul continental atlantic, neputând suporta climatul excesiv continental de dincolo de limita estică a ţării noastre. Vegetează bine pe soluri brune şi podzolice argiloiluviale slab acide, lutonisipoase, slab scheletice, revene, profunde, acoperite cu floră de mull. La altitudini mai mari, unde căldura devine factor limitativ, vegetează mai bine pe solurile cu substrat calcaros. Nu suportă turbăriile sau staţiunile inundabile.

Temperamentul: pronunţat de umbră, fagul siîuându-se din acest punct de vedere pe locul trei după tisă şi brad, având un frunziş des; arboretele în vârstă şi cu consistenţa plină sunt, de regulă, lipsite de pătura erbacee şi de etajul arbustiv, seminţişul propriu îndeplinând rolul de subarboret.

Creşterea: înceată în prima tinereţe, ritmul se accentuează după vârsta de 20-30 ani. Productivitatea este de 3-8 m'/an.ha.

Longevitatea: depăşeşte rar 300 de ani. De regulă, trunchiurile mai bătrâne de 100 de ani sunt cu putregai la mijloc.

Răspândirea: în Europa, începând din Spania până în Balcani, în ţara noastră constituie specia cu cea mai largă răspândire. Este întâlnit între 300 şi 1400 m altitudine, formând arborele pure sau amestecuri: la altitudini mici se amestecă cu gorunul, carpenul, iar mai sus cu bradul sau molidul.

Importanţa: datorită largii sale răspândiri în cuprinsul pădurilor ţării noastre, fagul este o specie de importanţă deosebită pentru marile întreprinderi de prelucrare a lemnului din ţara noastră. Pentru a satisface cerinţele economiei naţionale în scopul conservării şi dezvoltării fondului forestier, se prevede "înnobilarea" arboretelor de fag prin introducerea speciilor repede crescătoare şi cu valoare ridicată, cum sunt: duglasul, pinii, bradul, paltinul, cireşul, gorunul. Se recomandă introducerea fagului în piantaţii de molid, în vederea măririi

84

rezistenţei acestora la doborâturi de vânt şi neutralizării litierei acide ce se formează din acele molidului. Este apreciat şi ca arbore ornamental.

Fagul oriental - Fagus orientaliiEste un arbore cu coroana mai îngustă, lujeri pubescenţi, frunze mai mari,

cu 7-14 perechi de nervuri secundare, curbate. Cupele au apendiculi foliacei lungi. Este o specie mai termofilă decât fagul comun. Se întâlneşte sporadic în făgetele din Banat şi în celelalte provincii, la câmpie.

ÎNTREBĂRI

1. Menţionaţi principalele caractere morfologice ale fagului.2. Indicaţi exigenţele ecologice ale fagului.3. Care este importanţa economică şi silviculturală a fagului?

5.4.2. Genul Castanea - castanii. Aeest gen cuprinde arbori termofili, pretenţioşi faţă de climă şi sol, necesitând o umbrire pronunţată şi având următoarele caracteristici: înrădăcinare puternică, muguri ovoidali, aşezaţi spiralat; frunze lanceolate, caduce; flori unisexuat-monoice grupate în amenţi lungi, erecţi (cele mascule grupate în partea superioară, cele femele câte 1-3 într-un învolucru spinos aflat la baza amenţilor); fructele achcne (castane) închise într-o cupă spinoasă, dehisccntă. Maturaţia anuală. Lemn valoros, ca cel de gorun. Fructele comestibile. Flori mei i fere.

Castanul bun - Castanea salivaSpecie subspontană, introdusă la noi, se pare,

de coloniştii romani.Talia: arbore ce poate depăşi 25 m înălţime şi

diametre până la 2 m.înrădăcinarea: pivotantă la început, apoi

pivotant-trasantă.Tulpina: dreaptă, se îngroaşă mult, cu ramuri

viguroase ce constituie o coroană largă atunci când creşte izolat.

Scoarţa: cenuşie, cu pete albicioase, formează la bătrâneţe un ritidom brun-cenuşiu, crăpat în fâşii longitudinale.

Lujerii: muchiaţi, glabri, cenuşii-bruni, cu len-ticele proeminente albicioase (fig. 5.18, a)

Frunzele: oblong-lanceolate, de 10-20 cm lun-gime, cu marginea spinos-dentată (fig. 5.18, b).

Florile: unisexuat-monoice, grupate pe un ax comun; cele mascule la partea superioară a amen-tului, iar cele femele ia bază (fig. 5.18, b).

Fructele: câte 1-3 într-o cupă ghimpoasa (fig. 5.18, c), se coc în octombrie. Sunt comestibile, mult apreciate în alimentaţie.

Lemnul: alb-gălbui, dens, rezistent, cu un duramen brun-închis, asemănător calitativ lemnului de gorun, având şi utilizări identice (mobilă, dogărie ctc.).

Cerinţele ecologice: necesită un climat cald şi umed, Specie calcifugă. Creşte bine pe soluri profunde, permeabile, cu schelet, slab acide.

Răspândirea: este o specie mediteraneană care, prin cultură, a fost extinsă mult înspre nord. în ţara noastră se găseşte răspândită în două centre mai com-pacte: în apropierea municipiului Baia-Mare şi în depresiunea subcarpatică a Olteniei (Tismana, Pelovraci, Cerneţi). Este cultivată în parcuri şi grădini.

Longevitatea: până la 1200 ani.Importanţa: datorită lemnului rezistent şi frumos colorat, fructelor co-

mestibile şi coji cu conţinut bogat în tanin, este un arbore ce merită să fie extins mai larg în culturile forestiere. Are şi un aspect decorativ, îndeosebi în perioada înfloririi.

ÎNTREBĂRI

1. Indicaţi caracterele morfologice ale castanului bun.2. Care sunt condiţiile de sol şi climă în care vegetează castanul bun?3. Ce importanţă economică prezintă castanul bun?

5.4.3. Genul Quercus - stejarii. Acest gen cuprinde atât arbori, cât si ar-buşti, având următoarele caracteristici: lujerii muchiati, măduva stelată, mugurii cu numeroşi solzi imbricaţi, adesea îngrămădiţi spre vârful lujerilor; frunzele pe-nat-iobate, mai rar întregi, căzătoare, marcescente sau persistente, flori uni-sexuate, cele mascule în amenîi pendenţi, cele femele solitare sau grupate în fascicule; fructul (ghinda) este o achenă elipsoidală, cilindrică sau globuloasâ, prinsă la baza într-o cupă ce arc la exterior solzi liberi sau concrescuţi; maturaţia anuală sau bienala; lăstăresc puternic, au temperament de lumină, lemn valoros cu duramen brun, bun pentru lucru şi construcţii. Unele specii furnizează materii prime nelemnoasc (tanin, plută), iar majoritatea sunt specii ornamentale, prin forma coroanei sau prin frunze. Speciile genului Quercus se hibridează uşor.

1.Grupa stejarilor cu maturaţie anuală

Stejarul pedurculat - Quercus roburTalia: arbore indigen de mărimea I. putând atinge 40 m înălţime şi 2,5 m

diametru.înrădăcinarea: pivotantă, pătrunzând în sol până la 8-10 m adâncime. La

vârste înaintate dezvoltă rădăcini puternice laterale.Tulpina: la arborii crescuţi în masiv este dreaptă, clindncă, elagată pe o

mare înălţime. Stejarul crescut izolat formează o ti\jpir-.ii relativ scurta, cu conicitate pronunţată, cu crăci ce pornesc de jos.

Scoarţa: cenuşie, netedă până la 20-25 ani, după care formează un ritidom brun-cenuşiu, adânc brăzdat, cu crăpături transversale.

Coroana: formată din ramuri puternice, orientate lateral, este largă, uneori diametrul pe orizontală al acesteia fiind mai mare decât pe verticală.

Lujerii: viguroşi, muchiati, glabri, cu măduva stelată (fig. 5.19, a).

86

Mugurii: ovoidali, în 4-5 muchii, cu solzi imbricaţi, stau îngrămădiţi spre vârful lujerului, apoi se disper-sează spiralat spre bază.

Frunzele: penaî-lobate, cu 4-8 perechi de lobi, uneori lobii sunt lobu-laţi; sunt obovate sau oblong-obovate, cu vârful rotunjit, baza auriculată, scurt peţiolate, lamina pieloasă, glabră sau slab-pubescenta pe partea inferi-oară (fig. 5.19, c),

Florile: unisexuat-monoice, cele mascule în amenţi pendenţi, cele feme-le prinse câte 3-6 pe un peduncul co-mun, lung de 3-8 cm (fig. 5.19, b, d şi e), înflorirea are loc în aprilie-mai.

Fructele: ghinde de 2-4 cm lun-gime, câte 2-5 pe un peduncul lung, de unde şi numele de stejar pedunculat (fig. 5.19, c). Ghinda arc dungi longi-tudinale, de culoare mai închisă (maro-nie), ca nişte meridiane şi este aşezată într-o cupă emisferică, cu solzi triun-ghiulari, dezlipiţi numai la vârf. Ma-turaţia are loc în septembrie-octombrie, anual.

'Lemnul: prezintă duramen brun-gălbui, tare, elastic, trainic, bun pentru construcţii sau tâmplărie masivă, ambarcaţiuni, parchete, mai puţin apt pentru furnire sau dogărie, unde este depăşit de gorun. Are o mare durabilitate în pă-mânt şi mai ales sub apă, unde poate rezista sute de ani. Scoarţa tânără şi ano-maliile patologice ale mugurilor, frunzelor şi fructelor (galele) au un conţinut bogat în tanin, folosit în tăbăcăne. Ghinda, ca şi jirul de fag, serveşte drept hrană pentru vânat (mistreţi, urşi, cerbi, căprioare).

Cerinţele ecologice: se instalează şi vegetează bine pe soluri brune-roşcaţe, profunde sau pe soluri aluviale, putând avansa până la silvostepă. Necesită căldură estivală mai multă, dar rezistă şi la gerurile mari de iarnă mai bine decât alte specii din genul Quercus. Pe soiurile superficiale, compacte, calcaroase sau nisipoase, ori pe podzoluri realizează creşteri trenante, trunchiuri strâmbe, cu conicitate pronunţată.

Temperamentul: de lumină, neputând suporta mai ales umbrirea de sus. Având o umbrire laterală şi vârful descoperit, dezvoltă trunchiuri bine elagate şi cu creştere în înălţime, în pădurile de şleau, când se află în amestec cu alte specii mai de umbră, cum este carpenul, cu creştere mai rapidă la început, stejarul trebuie protejat prin lucrări siiviculturale, pentru a nu fi eliminat de speciile cu valoare economică mai redusă.

Creşterea: înceată în primii 5-10 ani, după care se activează până în jurul vârstei de 70 ani. Productivitatea în condiţii optime de vegetaţie poate atinge 9

87

m Van. ha.Longevitatea: depăşeşte 500 de ani.

Răspândirea: cuprinde aproape întreaga Europă, în ţara noastră vegetează în zona forestieră de câmpie, urcând puţin spre dealuri unde formează arborele pure - stejărete - sau participă ca specie principală în amestecuri numite şleauri. Importanţa: având în vedere lemnul său cu multiple utilizări, stejarul este o specie mult apreciată în culturile silvice. Având o înrădăcinare profundă, rezistă bine la secetă, putând fi întrebuinţat cu specie principală în culturile forestiere cu rol de protecţie din regiunile de silvostepă şi chiar de stepă. Este apreciat şi ca specie decorativă.

Stejarul brumăriu - Quercus pedunculijlora.Este o specie termofila, rezistentă ia secetă şi insolaţie puternică. Se

deosebeşte de Quercus rob u r prin faptul că rămâne mai scund. Scoarţa formează ritidom de timpuriu, mai pronunţat. Frunzele sunt verzi-întu-necale pe faţă şi cenuşii-brumării, glaucescentc pe dos, iar iobii mij-locii stau aproape perpendicular pe nervura mediană (fig. 5.20, a).

Fructele stau aşezate pe un pcduncul lung de 12-15 cm. Ghinda este lungă de 3-5 cm şi groasă de 2 cm, cu o cupă cu solzi ghcboşi aşe-zaţi concentric (fig. 5.20, a şi b).

Este întâlnit în silvostepă pe cernoziomuri sau soluri bălane. Da-torită creşterii mai încete, a tulpini-lor mai rău conformate, stejarul bru-măriu are o importanţă mai redusă decât stejarul pcdunculat.

Gorunul - Quercus petraea. Talia: arbore indigen, putând depăşi 40 m înălţime, dar realizând diacetre mai mici decât stejarul pedunculat.

înrădăcinarea: pivotanta, mai puţin profundă, datorită şi solurilor, cb regulă mai superficiale, pe care vegetează.

Trunchiul: mai drept, mai cilindric, mai bine elagat decât la stejar, putând fi urmărit până la vârf, cu ramuri subţiri orientate în sus.Scoarţa: cenuşie-deschis, formează un ritidom subţire, mai mărunt crăpat, mai moale şi mai deschis la culoare decât cel de stejar. Coroana: ovoidală, cu crăci mai subţiri. Lujerii: ccnuşii-brumării, glabri.

Mugurii: ovoidali, mai ascuţiţi la vârf decât cei de stejar, la vârful lujerului stau îngrămădiţi, iar mai jos spiralat.

Frunzele: eliptice sau eliptic-obovate, cu 5-8 perechi de lobi înguşti, nelobulaţi, cu un peţiol de 1-2,5 cm, fiind pubscentc pe partea inferioară (fig.

88

5.21, a,c-g). Nu sunt auriculate la bază.Florile: cele mascule în amenţi, cele femele scsile, aşezate în vârful luje-

rului, înfloreşte în aprilie-mai.Fructele: ghinde, cale 1-5 la un loc, ovoid-elipsoidale, aşezate în cupe se-

sile cu pereţi subţiri, cu solzi pubesccnţi mici, gheboşi^ cu marginile libere (fig. 5.21, b). Ghinda se coace prin septembrie-octombrie. în stare izolată fructifică de la 40-50 ani, iar în masiv de la 60-70 ani, la 4-6 ani o dată. Ghindele nu prezintă dungi longitudinale ca la stejar.

Lăstăreşte destul de bine până la vârste mai înaintate. In condiţii bune, poate produce peste 7,5 rrvVan.ha.

Longevitatea: 600-700 am.Lemnul: cu textură fină, cu duramcn brun, cu creşteri mai regulate ca ale

stejarului, se pretează mai bine decât cel de .stejar la fabricarea furnirelor, a che-restelei şi a doagelor.

Cerinţele ecologice: se instalează pe versanţii sudici şi pe podişurile înso-rite, mulţumindu-se cu soluri mai puţin profunde, uneori superficiale, scheletice, brune-roşcate, podzolite, brune sau podzoluri argiloiluviale, mai puţin fertile, po-trivit de umede, suportând uscăciunea mai bine decât stejarul. Se instalează rar pe aluviuni, neputând suporta inundaţiile. Vegetează bine pe solurile cu textură lutoasă; pe cele argiloase sau lutoargiloase se dezvoltă şi se regenerează greu, fiind, de regulă, invadat de alte specii (fag, carpen, cer, gârniţă), care-1 pot eli-mina.

Temperamentul: de lumină sau semiumbră. Seminţişul se instalează şi

89

suporta umbrirea arboretului bătrân mai mult timp decât stejarul.Răspândirea: în vestul Europei, în partea centrală, iar spre est depăşeşte cu

puţin hotarele ţării noastre. La noi este o specie tipică de podgorie, întâlnită în regiunea de dealuri până în partea inferioară a munţilor, excepţional Ia câmpie. Formează arborele pure - gorunete - sau amestecuri numite şleauri de deal.

Importanţa: datorită lemnului său eu multiple utilizări, scoarţei bogate în tanin şi ghindei, care constituie hrana animalelor, gorunul este o specie deosebit de valoroasă în culturile forestiere din tara noastră. Cultura lui este mai greoaie acolo unde solul este compact sau când regenerarea se face în amestec cu alte specii de umbra, acestea având tendinţa de eliminare a gorunului, dacă nu se intervine la timp cu lucrări de întreţinere.

In perspectivă se prevede promovarea în cultură a unor specii autohtone valoroase, între care se enumera şi gorunul, urmând ca arboretele să fie conduse la vârste înaintate (140-160 ani), astfel încât să se obţină arbori cu diametre mari şi cu volum sporit de lemn pentru furnire şi alte utilizări superioare.

ÎNTREBĂRI

1. Cum se poate distinge de la distanţă un stejar de un gorun după forma coroanei?2. Dacă într-un depozit se află amestecaţi buşteni de stejar şi gorun, cum s-ar putea

sorta pe specii? Care sunt criteriile?3. Dacă la recoltare s-au adunat ghinde de stejar şi gorun fără cupe în aceeaşi

grămadă, s-ar putea separa pe specii?4. Din doi buşteni egali în diametru şi lungime, unul de stejar şi altul de gorun, care

va da un randament mai mare la prelucrare şi de ce?

Gârniţa - Quercus frainettoTalia: arbore indigen, de mărimea î, atinge

25-30 m înălţime.înrădăcinarea: pivotantă, cu penetraţie

puternică în solurile compacte şi cu adaptări de a extrage apa chiar puternic legată.

Trunchiul: drept, cu scoarţă cenuşie ce formează de timpuriu un ritidom subţire, ccnuşiu-dcschis, afânat, friabil (sfărâmicios).

Coroana;largă, deasă.Lujerii: viguroşi, cenuşii-bruni sau

cenusii-gălbui, tomentosi, cu muguri mari, muchiaţi, acoperiţi cu perişori ruginii, îngrămădiţi spre vârful lujerului (fig. 5-22, a).

Frunzele: mari, obovate, cu sinusuri în-guste, pe faţă devin glabre, mate, pe dos cu pe-rişori brun-gălbui, marcescentc (fig. 5.22, b).

Fructele: ghinde elipsoidale, cu vârf de re-gulă trunchiat, aşezate într-o cupă mică, cu solzi liberi, alungiţi, păroşi, depărtaţi de cupă,

90

scurt-pedunculate, aşezate câte 2-5 sau mai multe în vârful lujerului (fig. 5.22, c şi d). Maturaţia anuală. Fructifică la 4-5 ani o dală.

Lăstăreşte bine până la vârste înaintate. Creşte mai încet decât gorunul şi stejarul.

Lemnul: cu albumul pronunţat, cu un duramen brun, dens, cu textură fină, elastic, este bun pentru construcţii şi mai puţin apt ca lemn de lucru în fabricarea mobilei.

Cerinţele ecologice: necesită o climă caldă, vara cu umiditate atmosferică mai ridicata. Poate vegeta pe soluri grele, argiloase, cu umiditate în exces primăvara sau puternic uscate vara. Frunzele pufoase pe cios fac ea gârniţa să piardă mai puţină apă pe timp secetos, iar rădăcinile au o mare capacitate de absorbţie a apei din sol.

Răspândirea: în sudul şi sud-estul Europei, în ţara noastră se întinde în vestul Transilvaniei, Banat, Oltenia şi Muntenia, sporadic în sudul Moldovei şi Dobrogea. Formează arborete pure - gârniţetc - sau intră în amestec eu cerul, ste-jarul sau gorunul.

Importanţa: fiind o specie ce poate vegeta pe soluri sărace, compacte, uscate, merită să fie menţinută în cultură, chiar dacă are creşterea mai înceată.

Stejarul pufos - Quercus pubescensTalia: arbore indigen de mărimea a Ill-a sau arbust.Trunchiul: este de regulă strâmb, datorită creşterii arievoiease.Coroana: răsfrântă, rară.Lujerii: subţiri, cenuşii-găl-

hui, pufoşi cu muguri mici, ovoi-daii, tomentosi (fig. 5.23, b).

Frunzele: variabile ca for-mă, eliptice sau obovate, mai mici ca ale celorlalte specii de stejar, de 4-8 cm lungime, peţio-late, cu marginea sinuată până la adânc-lobată si cu lobii lobulaţi (fig. 5.23, a,c, d şi c). Frunzele sunt pieloasc, pufoase, în special pe partea inferioară.

Fructele: mărunte, acumina-tc, aşezate în cupe cu solzi mă-runţi, alipiţi, pubescenţi (fig. 5.23, f).

Creşterea: înceată.Cerinţele ecologice: este

specia lemnoasă cea mai termofi-lă şi cea mai xerofită de la noi din ţară, suportând clima excesivă. Creşte pe soluri grele, uscate, calcaroase.

Temperamentul: de lumină.

91

Lemnul: calitativ asemănător celui de gârniţa, dar având dimensiuni reduse, rar găseşte utilizări mai importante.

Răspândirea: în silvostepă, la câmpie şi mai rar la dealuri. Formează rar orborete pure, fiind întâlnit mai mult în amestec cu alte specii iubitoare de căldură (stejar brumăriu, cer, gârniţăs scumpie etc.).

Importanţa: fiind o specie de dimensiuni mici, cu trunchiuri scurte, îşi găseşte utilizare numai pentru împăduriri în terenuri aride, cu climă excesivă, unde alte specii nu cresc sau vegetează greu.

2. Grupa stejarilor cu maturaţie bienală

Cerul - Quercus cerrisTalia: arbore ce poate atinge 35 m înălţime şi 1,50 m diametru.înrădăcinarea: pivotantă.Tulpina: dreaptă, cilindrică, continuându-sc până la vârf, având de-a lungul

în mod obişnuit, crăpături provocate de geruri (geiivuri).Scoarţa: cu un ritidom pronunţat, dur, cenuşiu-închis, cu fundul crăpă-

turilor cărămizii.Coroana: cu ramuri lungi.Lujerii: cenuşii-bruni, puţin păroşi (fig. 5.24, a).Mugurii: mici, ovoidali, cu stipele ca nişte firicele lungi (mustăţi) înjur.Frunzele: eliptice sau oblong-ovate, pieloase, cu 4-9 perechi de lobi as-

cuţiţi, uneori lobulaţi, la vârf mucro-naţi (fig. 5.24, b). Faţa frunzei este lucioasă, aspră la pipăit, partea infe-rioară tomentoasă, cu perişori de-a

lungul nervurilor.Frunzele sunt marcescente şi

mai consistente decât frunzele celor-lalte specii de stejar, fapt ce face ca în bătaia vântului să producă un fâ-sâit uscat.Florile: unisexuat-monoice, cele masculc în amenţi (fig. 5.24, c şi d). Fructele: ghinde mari de 2-5 cm, brune-închis, cu vârful trunchiat şi mucronat, aşezate într-o cupă cu solzi lungi, răsfiraţi ca nişte ghimpi. Stau aşezate câte 1-4 pe un peduncul scurt (fig. 5.24, b, c şi f). Fructifică o dată ia 3-4 ani, abundent, regenerându-se mai uşor decât stejarul sau gorunul. Maîuraţia bienală.Lăstăreşte bine până la 40-50 de ani. Creşterea: rapidă: produce, în medie, 7 mVan.ha.

92

Longevitatea: în general redusă în climatul ţării noastre, datorită gelivurilor care duc destul de timpuriu la apariţia putregaiului şi, implicit, la scurtarea ci-clului vital.

Lemnul: inferior celorlalte specii de stejar, textură mai grosolană, miros greoi, specific, durabilitate redusă în aer liber, rezistent în apă. Poate fi folosit pentru construcţii în mediu complet uscat sau sub apă.

Cerinţele ecologice: are nevoie de multă căldură, fiind foarte sensibil la ger. Nepretenţios faţă de soluri, putând suporta solurile grele, argiloase, cu variaţii mari de umiditate, de tipu] cernoziomurilor podzolite sau brune-roşcate podzolice. Specie calcifilă. In privinţa cerinţelor sale ecologice, arc multe asemănări cu gârniţa.

Temperamentul: de lumină.Răspândirea: în sudul Europei, fiind specie submcditerancană. La noi se

întâlneşte în sudul şi vestul ţării, începând din silvostepă până la dealuri, formând arborele pure - cerete -, mai rar în amestec cu alte specii.

Importanţa: datorită creşterii rapide şi a cerinţelor scăzute faţă de sol, cerul poate fi introdus în staţiuni improprii stejarului sau gorunului, valorificând astfel terenuri neproductive sau cu productivitate redusă.

ÎNTREBĂRI

1. Daca înîr-o zi însorită privim de la distanţă un arboret, cum ne putem da seamacă în amestec se găseşte si cer?

2. Daca ne aflăm noaptea în pădure si bate vântul, putem sesiza prezenţa cerului?3. Dacă primăvara s-a produs înflorirea stejarului, gorunului şi cerului vom putea

recolta în toamnă ghindă de la toate cele trei specii?4. Cu toate că lemnul este inferior celui de stejar, cerul esîe considerat totuşi ca o

specie destul de valoroasă. De ce?

Stejarul roşu - Quercus rubraTalia: arbore exotic, originar din America de Nord, de mărimea I, putând

depăşi 25-30 m înălţime.înrădăcinarea: pivotantă în tinereţe, apoi pivotant-trasantă.Trunchiul: crescut în masiv, este drept, cilindric.Scoarţa: se menţine multă vreme netedă, formând ritidom la vârste mai

înaintate, peste 50 de ani, mai puţin pronunţat decât cel de stejar.Coroana: larga, deasă.Lujerii: bruni-roşcaţi, glabri (fig. 5.25, a).Mugurii: ovoidali, cu vârful ascuţit şi mai depărtaţi de lujer.Frunzele: eliptice, mari, cu 4-5 perechi de lobi lobulaţi, cu vârfuri prelungi,

pe partea superioară de culoare verde-închis, iar pe cea inferioară mai deschis, cu perişori ruginii de-a lungul nervurilor (fig. 5.25, b). Toamna se înroşesc, căpătând aspect decorativ, de unde îi vine şi numele de stejar roşu.

Fructele: de formă paraboloidă sau lat-ovoide, lungi de circa 2 cm, aşezate într-o cupă puţin adâncă de formă conică, cu solzi lipiţi, scurt-pedunculată (fig. 5.25, c, d şi e). Maturaţia bienală. Fructifică mai târziu decât stejarii indigeni, la 25-30 de ani, având şi periodicitatea mai mică (la arborii izolaţi poate fi anuală,

93

iar în masiv la 2-3 ani).Lemnul: cu duramen brun-

roşcat, dur, greu, crapă uşor, mai puţin apreciat decât cel de stejar sau gorun.

Cerinţele ecologice: poate vegeta în climă cu geruri mai pu-ternice, pe soluri grele, sărace, dar necesită mai multă umiditate, fără apa stagnantă. Suportă atmo-sfera poluată din centrele indus-triale. Cele mai frumoase creşteri Ic realizează pe solurile aluviale, afânate .şi bine drenate.

Temperamentul: plantă de lumină, putând suporîa umbrirea laterală.

Creşterea: de 2-3 ori mai activă decât la stejar.

Răspândirea: estul Statelor Unite şi Canadei. La noi este cul-tivat în parcuri şi aliniamente, plantaţii mai întinse fiind la Neudorf şi Lipova, judeţul Arad, Mihăieşti, judeţul Argeş, Cristian

şi Râşnov, judeţul Braşov etc.Importanţa: având în vedere creşterea rapidă, aspectul decorativ al frun-

zelor, îndeosebi toamna, calitatea lemnului şi cerinţele relativ scăzute faţă de sol, stejarul roşu poate fi considerat ca o specie valoroasă ce merită să fie introdusă în culturile forestiere din ţara noastră, în staţiuni improprii stejarului.

ÎNTREBĂRI:

1. De ce în limbajul uzual al silvicultorilor stejarii poartă şi numele de cvercinee?2. Faceţi o clasificare a speciilor genului Quercus după:

a. maturaţia fructelor (anuală, bienală);b. origine (indigene, exotice);c. cerinţe ecologice (în ordinea descrescândă a pretenţilor faţă de climă şi sol);d. răspândire zonală (dealuri, coline, câmpie, silvostepă);e. valoarea lemnului (calităţi tehnologice şi domenii de utilizare);

3. Indicaţi pe figura 5.26 frunzele şi fructele care aparţin aceleiaşi specii.

5.5. FAMILIA ULMACEAE

Această familie cuprinde arbori şi arbuşti cu următoarele caracteristici: frunzele simple, de regulă asimetrice, aşezate distih: florile hermafrodite sau poligame, apetatc; fructul samară sau drupă. Genurile mai importante sunt

Ulrniis şi Celtis.5.5.1. Genul U l mu s - ulmii. Genul cuprinde arbori sau arbuşti având ur-

mătoarele caracteristici: frunze asimetrice la bază, marginea simplu sau du-blu-serată; florile mici, hermafrodite, apetale, sesile sau pedunculate, în fascicule, apar înaintea înfrunziţii; fructele, samare turtite, cu o aripioară membranoasă ştirbită la vârf ce înconjoară sămânţa, se coc o dată cu dezvoltarea frunzelor, prin mai-iunie; fructele semănate imediat după coacere produc până în toamnă o nouă generaţie de puieţi; lemn tare, elastic, greu fizibil, cu duramen pronunţat, colorat de la brun până la violaceu.

Datorită bolii criptogamice a lemnului numită "boala olandeză", ar-borii se pot usca în masă, astfel încât cultura ulmilor capătă o importantă tot mai restrânsă.Ulmul de câmp - Ulnnts minor Talia: arbore de mărimea I, atingând 30 m înălţime şi 2 m diametru.

înrădăcinarea: la început pivo-tantă, apoi formează ramificaţii latera-le, iar la maturitate şi rădăcini superfi-ciale.

Trunchiul: drept, destul de cilin-dric, se continuă până spre vârf, scoar-ţa de un cenuşiu-închis formează des-tul de timpuriu un ritidom cenuşiu brăzdat longitudinal.

95

Coroana: ovoidă, neregulat-răsfiratâ,Lujerii: subţiri, gcniculaţi, bruni-roşcaţi sau măslinii, glabri, cu lenticele şi

uneori cu crăpături fine în lung, cu muguri ovoeonici aşezaţi distih, cu perişori albicioşi (fig. 5.27, a).

Frunzele: eliptice sau obovalc, cu vârful acuminat, baza asimetrică şi marginea dubluscrată, pe un peţiol lung de 5-10 mm, au faţa glabră, de un verdc-închis, lucioasă, iar pe dos mai deschis, cu smocuri de perişori albieioşi la subsuoara nervurilor (fig. 5.27, c).

Florile: apar primăvarc devreme, prin martic-aprilie, înaintea înfrunziră (fig. 5.27, b).

Fructele: samare, cu vârful aripioarei ştirbit - scizură -, cu sămânţa aşezată lângă scizură, se coc o dată cu înfrunzirea, prin mai-iunie, după altitudine (fig 5.27, d). Fructifică abundent anual, de la vârsta de 25-30 ani.

Lăstăreste si drajonează viguros după tăiere.Lemnul: cu duramen brun până la brun-violaceu, tare, elastic, greu fizibil

destul de durabil în apă. Este utilizat la confecţionarea mobilei, în tâmplârie, strungărie şi rotărie.

Creşterea: activă, atingând înălţimi de 4-5 m la 5 ani.Cerinţele ecologice: creşte în regiuni cu climă mai blândă, eu veri

călduroase. Gerurile puternice îi provoacă gclivuri, prin care pătrund mai uşor dăunătorii purtători ai bolii olandeze. Solurile de luncă revcne, afânaîe, bine structurate, cu aerisire şi drenaj normale, sunt cele pe care ulmul realizează cele mai frumoase creşteri, în aceste condiţii devine o valoroasă specie de amestec, care stimulează creşterea stejarului.

Răspândirea: se întâlneşte în Europa, cu excepţia nordului extrem. La noi vegetează la câmpie şi coline, mai cu seamă în lunci, fiind una din speciile de amestec a şlcaurilor.

Importanţa: suportă poluarea, putând fi introdus în zonele verzi din centrele urbane industrializate. Momentan, cultura ulmului este redusă, până la găsirea modalităţii de combatere a bolii olandeze.

Temperamentul: mijlociu, putând suporta şi un oarecare grad de umbrire în tinereţe, atunci când creşte pe soluri fertile.

Ulmul de munte - U l mus montana, se deosebeşte de ulmul de câmp prin:Scoarţa: mai închisă, mult timp netedă, rit idom cenuşiu-ncgricios şi mai !

subţire.Coroana: mai largă, ramuri groase, lujeri mai viguroşi, bruni-roşcaţi,

pubescenti, cu muguri mai mari, ncgricioşi.Lujerii: fără dungi longitudinale (fig. 5.28, a).Frunzele: mari, variabile ca formă, eliptice sau lat obovate, cu vârful

acuminat, iar pe lujerii viguroşi sau pe cei sterili acestea au tendinţă de trilobare la vârf. Marginea este dublu-serată, iar pcţiolul scurt (2-3 mm). Faţa este] aspră-scabră, iar pe dos pubcscentă, mai ales la subsoara nervurilor (fig. 5.28, c). •

Florile: mai mari (figura 5.28, b).Fructele: samare lat eliptice sau aproape rotunde, cu scizură mai puţin,

profundă, iar sămânţa aşezată în centrul aripioarelor, fără să atingă crestătura! (fig. 5.28, d). Fructifică anual, dar abundenţa fruclificaţiei variază. Lăstărcştei slab şi nu drajonează.

96

Lemnul: mai puţin valoros de-cât al ulmului de câmp, fiind mai poros, mai puţin durabil.

Cerinţele ecologice: cu toate că preferă un climat mai răcoros, se adaptează si la condiţii de climă mai caldă, mai uscată,1 eu condiţia unui sol mai fertil. Suportă calca-rul. Rezistă mai bine Ia poluare şi la boala olandeză.

Răspândirea: se întinde în întreaga Europă. La noi se întâl-neşte la dealuri şi munte, în păduri de foioase şi răşinoase, până la alti-tudini de 1000-1300 m. Uneori apa-re şi la câmpie.

Importanţa: destul de ridicată, datorită frunzişului care amelio-rează solul în arboretele cu care formează amestecuri. Apreciat şi ca specie decorativă, mai ales prin va-

rietatea cu lujeri pcndenţi, precum . şi prin reţinerea prafului din atmo-sferă în zonele urbane aglomerate.

Velnisul (vânjul) - Ulmus '• laevis.

Tulpina: la baza muchiată. Scoarţa: formează de timpuriu j un ritidom deschis la culoare, care se exfoliază în fâşii sau plăci.

Lujerii: pubescenti, cu muguri conici, ascuţiţi, bruni-cenuşii (fig. . 5.29, a).

Frunzele: caracterizate prin asi-\ metric pronunţată a bazei (circa l cm diferenţă între cele două jumătăţi), marginea dublu-serată, perişori moi pe partea inferioară, peţiol scurt (fig. i 5.29, c).

Florile si fructele (fig. 5.29, b şi c): lung pedunculatc. Samarele sunt mai mici, ştirbite adânc la vârf, cu marginea ciliată, pendente.

Lăstăreşte bine, dar nu dra-jonează.

Lemnul: puţin valoros.

Răspândirea: în regiunile de lunca din Muntenia şi Oltenia.

Importanţa: redusă, fiind puternic atacat de boala olandeză.

5.5.2. Genul Celtis. Acest gen cuprinde arbori şi arbuşti ce au lujerii cu măduva lame-lară, frunze aşezate distih, flori poligame, fruc-te drupc, cu o parte cărnoasă foarte subţire, roşie-întunecată.

Sâmbovina - (mierea ursului). Celtis australis.

Talia: specie indigenă, ce poate atinge 20 m înălţime.

Scoarţa: netedă, fără rilidom.Frunzele: ovaî-lanceolatc, cu vârful

prelung, cu baza asimetrică, marginea serată, faţa aspră, dosul pubescent, deschis la culoare (fig. 5.30, b).

Fructele: drupe mici, roşcate-negricioase, cu pericarp dulce.

Răspândirea: întâlnit prin sudul Banatului şi Olteniei, unde găseşte un climat mai blând.

Importanţa: poate fi folosită ca specie de amestec in regiunile mai sece-toase, cu soluri sărace, chiar uşor salinizale. Este folosit şi ca arbore decorativ. ÎNTREBĂRI

1. De ce importanţa ulmilor este redusă, cu toate că au lemnul destul de valoros?2. Când are loc maturaţia fructelor de ulm?

Aplicaţie: Indicaţi pe figura 5.31, frunzele si fructele care aparţin aceleiaşi specii.

5.6. FAMILIA MORACEAE

Această familie cuprinde arbori si arbuşti ce conţin latcx în scoarţă, fructe sau frunze. Fructele sunt achene sau drupe mici, reunite într-un fruct compus cărnos provenit din receptacul şi axele inflorescenţei. Interesează genurile Morus şi Maclura.

Dudul alb - Morus albaTalia: specie subspontană, care atinge 15 m înălţime şi grosimi ce pot de-

păşi l m.Scoarţa: cu ritidom timpuriu, cenuşiu-brun, în fâşii longitudinale. Coroana: largă.Lujerii: zvelţi, uşor geniculaţi, glabri, cu muguri ovoidali, rnucronaţi (fig.

5.32, a şi b),Frunzele: întregi sau neregulat-lobate, pe margini grosolan serate, cu baza

cordata, peţiolate, subţiri, lucioase, ul'li/ate în hrana viermilor de mătase (fig. 5.32, c).

Fructele: albe, roze sau negricioase, cu gust dulce fad, comestibile (fig. 5.32, d). Semănat imediat după coacere, prin iunie, produce puicţi, ca şi ulmul, până toamna.

Cerinţele ecologice: specie termofilă, nepretenţioasă faţă de sol.Lemnul: gălbui, cu duramcn brun-roşcat, apt pentru mobilă şi doage.Importanţa: frunzele se folosesc în hrana viermilor de mătase. Fructele sunt

comestibile. Poate fi folosit pentru garduri vii.Dudul negru - Morun nigraSe deosebeşte de dudul alb prin: lujeri pubcscenţi, frunze de regulă întregi,

cordiforme, cu suprafaţa aspră, pubescente pe dos; fructe roşii-ncgricioase, acri-şoare şi după coacere. Datorită frunzelor aspre nu este folosit în hrana viermilor de mătase.

Maclura - Maclura pomiferaLa noi este arbore mic, spinos, cu frunze ovate cu vârf prelung, glabre, cu

marginea întreagă (fig. 5.33, a şi b). Fructele sunt pluridrupe mari, de formă şi mărimea unei portocale (fig. 5.33, c), galbene-verzui, secretând un latex când sunt rupte sau tăiate. Lemnul este asemănător celui de dud. Importanţa redusă. Poate fi folosit pentru garduri vii de protecţie.

5.7. FAMILIA LORANTHACEAE

Această familie cuprinde arbuşti scmiparaziţi, ramificaţi dicotomie. Frunze aşezate opus. Fructul o bacă falsă, cu carnea lipicioasă.

Vâscul flc stejar - Loranthus ewopaeusEste arbust semiparazit de 0,50-0,60 m înălţime, cu frunze verzi-gălbui,

oblong-obovate, caduce. Se fixează mai ales pe stejari cu ajutorul haustorilor ce pătrund în ramurile arborilor provocând gâlme (fig. 5,34, b şi c).

Vâscul alb - Viscum albumAre lujerii verzi-gălbui, frunzele aiungit-obovate, persistente. Fructele

sferice, albe, conţin o .substanţă cleioasa numită vis cină, care permite diseminarea lor cu ajutorul păsărilor (fig. 5.34, a). Parazitează bradul si specii de foioase,

5.8. FAMILIA BUXACEAE

Cimişirul - Buxus sempervirensEste un arbust des ramificat, cu frunze

persistente, mici, eliptice, pieloasc, aşezate opus (fig. 5.35). Se poate înmulţi prin butăşire. Suportând tunderea, este foarte apreciat ca specie pentru garduri vii decorative sau ca tufe izolate.

ÎNTREBĂRI

1. Care este specia de duci folosită în creşterea viermilor de mătase?

2. Speciile de vase extrag h ni na din tulpinaarborilor pe care îi parazitează, De ce senumesc totuşi plante semiparazite?

3. La ce se utilizează cimişirul?

5.9. FAMILIA RANUNCULACEAE

Din această familie fac parte plante anuale sau perene, unele plante arbus-tive, agăţătoare (liane), lip -site de importanţă foresti -eră deosebită.

Curpenul de pădure - Ciematis vilalhaTalia: liană ce poate atinge lungimi de 15-1 8 m. Scoarţa: se exfoliază în şuviţe lungi.

Frunzele: imparipe-nat-compuse, servesc şi la agăţare, prin răsucirea ra-hisului în jurul suportului {fig. 5.36, a).

Florile: albc-gălbui în înfloresccnţe panicule, apar vara (fig. 5.36, b).

Fructele: poliachene, fiecare achenă având un stil lung, pufos (fig. 5.36,c). Răspândirea: în păduri, de la câmpie până în etajul premontan. în unele regiuni este folosit pentru împletituri.

5.10. FAMILIA BERBERIDACEAE

în această familie sunt cuprinşi arbuşti şi alte plante perene cu frunze caduce sau persistente. Unele specii sunt folosite în scopuri decorative.

Dracila - Berberis vulgarisEste un arbust de 2-3 m, cu lujerii muchiaţi (fig. 5.37, a), ccnuşii-gălbui, eu

spini proveniţi din metamorfozarea frunzelor. Frunzeie eiiptic-obovate, spi-nos_serate pe margini, cu gust acrişor, grupate în smocuri (fig. 5.37, b). Florile galbene, parfumate, în raceme (fig. 5.37, c). Fructele bace, lunguieţe, roşii, acrişoarc (fig. 5.37,d).

Draeila este folosita frecvent ca arbust decorativ în parcuri şi grădini. Dato-rită sistemului său radicuiar puternic dezvoltat contribuie Ia fixarea terenurilor degradate. Scoarţa se foloseşte în farmaceutică.

Se recomandă distrugerea acestei specii din imediata apropiere a terenurilor agricole, frunzele ci servind drept gazdă intermediară pentru ciuperca parazită ce provoacă rugina grâului (Puccinia graminis}.

Mahonia - Mahonia aquifoiiumArbust scund, cu frunze persistente, impanpenat-compuse, cu foliolc

spinos-dentate pe margini, flori galbene, fructe bace albăstrui-brumate (fig. 5.38, a şi b). Este arbust decorativ pentru boschete sau garduri vii.

5.11. FAMILIA MAGNOLIACEAE

Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze simple, alterne, flori mari decorative, cu elementele florale aşezate spirociclic. Lemnul este format din vase areolaîe (traheide). în ţara noastră vegetează numai specii exotice,

Magnolia - Magnolia acuminato.Arbust mare. cu frunzele eliptice sau eiiptic-obovate, acuminato, pe dos

pubesccnte (fig. 5.39, a). Florile: de 6-8 cm diametru, gălbui-verzui, parfumate, apar după înfrunzire (fig. 5.39, b). Fructele: multiple, roşii, în formă de conu-let.

Având o creştere rapidă şi un lemn alb moale, uşor, bun pentru lu-cru, în special în fabricarea mobilei. Se recomandă introducerea ei în cultu-ră, pe soluri uşoare şi revene de luncă. Suportă clima mai aspră. Apreciat si ca arbore decorativ în parcuri.

Arborele lalea - LiHodendron tulipifera

Talia: arbore mare, cu scoarţa ce-nuşie, crăpată longitudinal.

Lujerii: au cicatrici inelare; lăsate dc stipcle (fig. 5.40, a).

Frunzele: mari, în formă de liră, cu vârful emargmat, trunchiate sau uşor cordate la bază, g.labrc, lucioase (fig. 5.40, b).

Florile: solitare, mari de 5-8 cm, de forma lalelelor, galbene-vcrzui spre bază, tivite cu dungi portocalii (fig. 5.40, c).

Fructele: pluriachene sub forma unor conuleţe ce se diseminează toam- , na (fig. 5.40, d).

Lemnul: alb, moale, uşor, bun la tâmplărie, furnir, chibrituri, celuloză.

Importanţa: valoros arbore deco-rativ, prin eleganţa portului, forma frunzelor şi coloritul lor galben-auriu toamna, precum şi prin frumuseţea flo-rilor. Poate fi introdus în culturile fo-restiere din lunci şi zăvoaie.

5.12. FAMILIA GROSSULARIACEAE

Din această familie interesează genul Ribes, din care fac parte arbuşti scunzi, cu frunzele palmat-lobate, florile complete, fructul - bacă.

Agrişul - Ribes grossularia.Arbust des ramificat, cu iujcri spinoşi, frunze cu 3-5 lobi crenat-seraţi pe

margine (fig- 5.41, a şi b). Florile: verzui sau roşcate, câte 1-3 cu sepaleie mai lungi decât petalele. Fructele: bace verzui-gălbui (fig. 5.41, c), cu nervuri conturate cu nişte meridiane, acrişoare la gust.

Este întâlnit în făgete si păduri de răşinoase cât şi cultivat pentru fructele sale comestibile sau ca arbust decorativ.

Coacăzul negru - Ribes nigrumArbust cu frunze mai mari, glanduloase, flori roşii în raceme, fructe negre,

dulci, cu o aroma puţin aparte, foarte bogate în vitamine (fig. 5.42).în ultima vreme a fost extins în cultura datorită fructelor sale ce se consumă

în stare crudă sau se folosesc la colorarea şi vitaminizarea unor produse alimentare. De asemenea, sunt folosite în tratarea bolilor de inimă şi stomac. Este gazdă intermediară a ciupercii Cronartium ribicola, care atacă frunzele pinilor cu 5 ace.

1. Ce liane din fiora ţării noastre cunoaşteţi?2. Care din speciile învăţate sunt gazde intermediare pentru ciuperci parazite dău

nătoare culturilor agricole sau silvice?3. Ce reprezentanţi ai familiei Magnoliaceae pot fi introduşi în culturile silvice

pentru valoarea lemnului lor?

104

4. în ce constă valoarea reprezentanţilor genului Ribes?

5.13. FAMILIA ROSACEAE

Familia Rosaceae cuprinde arbori, arbuşti şi plante erbacee. Frunzele: di-verse ca formă, aşezate altern. Florile: hermafrodite, de tip 5. Fructele: achene, drupe sau poame. Multe specii prezintă un deosebit interes pomicol, horticol şi forestier.

Cununiţa (taula) - Spiraea ulmifolîaArbust cu ramuri subţiri, coajă brună, lujeri geniculaţi, frunze ovate, în

jumătatea superioară serate pe margini, în cea inferioară întregi (fig. 5.43, a,b şi c). Florile: albe, în corimbe, apar prin iunie. Vegetează pe soluri aluviale sau gro-hotişuri, în subzona fagului sau răşinoaselor. Poate fi folosit ca arbust decorativ sau la fixarea terenurilor supuse eroziunii, putându-se înmulţi prin butăşire.

Păducelul - Crataegus monogynaTalia: arbust sau uneori arboraş de 8-10 m înălţime.Trunchiul: scurt, strâmb, cu scoarţa cenuşie-verzuie, care se transformă de

timpuriu într-un ritidom brun-negricios, brăzdat longitudinal.

Lujerii: bruni-roşcaţi, glabri, spinoşi, cu muguri globuloşi roşcaţi (fig. 5.44, a), Frunzele: rombic-ovate, penat-lobate, glabre, cu stipelc la baza peţiohiiui (fig. 5,44, b).

Florile: albe cu stamine purpurii, grupate în corimbc, au un miros greoi.Fructele: drupe false, roşii, cu o parte cărnoasă fadă şi un sâmbure tare in

interior (fig. 5.44, c).Lemnul: de dimensiuni mici, lipsit de valoare.Răspândirea: începând din regiunea de câmpie până la munte în

subarboretul pădurilor, în parcuri, pe margini de drumuri etc.importanţa: ca arbust protejează si ameliorează solul. Poate fi folosit ca

portaltoi pentru speciile sau varietăţile decorative. Frunzele, florile şi fructele au acţiune diuretică.

Crataegus pentagyna - păducel negru, gherghinarEste arbust cu lujerii pubescenţi, frunze mai mari, întunecate, păroase pe

partea inferioară, lobii de jos perpendiculari pe nervura mediană. Fructele sunt negre, cu 5 sâmburi. Se întâlneşte sporadic în sudul ţării.

Genul SorbusGenul Sorbus cuprinde arbori sau arbuşti. Cei cu frunza simplă se numesc

popular sorbi, iar cei cu frunza imparipenat-compusă, scoruşi.Scoruşul păsăresc (scoruşul de munte) - Sorbus aiicuparia.Talia: arbore de mărimea a îll-a cu coaja trunchiului netedă, cenuşie.Lujerii: viguroşi, cu muguri ovoidaii,

negricioşi, cu perişori lungi (fig. 5.45, a).Frunzele: cu 9-17 folioie lanceolate,

serate pe margini, toamna capătă un co-lorit roşu (fig. 5.45, b,c şi d).

Florile albe, în conmbe, iar fructele mărunte, globuloase, roşii (fig. 5.45, c si f).

Răspândirea: în zona forestieră montană, în făgete şi păduri de răşinoasc, până în subzona alpină inferioară, în jne-penişun.

Importanţa: relativ redusă în ceea ce priveşte lemnul. Bun ca specie de amestec în molidişuri, ameliorând solul şi foarte valoros ca arbore de ornament, prin fruc-tele sale roşii ce se menţin timp îndelun-gat şi prin frunzişul ce se colorează toamna în roşu. Fructele constituie hrană pentru cocoşii de munte.Scoruşul - Sorbus domestica Se deosebeşte de precedentul prin scoarţa cu ritidomul timpuriu, asemănător celui de păr. Lujerii bruni-roşcaţi, glabri, cu muguri verzui, lipicioşi (fig. 5.46, a şi b). Frunzele au numeroase folioie (13-21).

Fructele sunt poame piriforme, de 2-3 cm, cu Icnticele pe coajă, astringente, brune la coacere, comestibile (fig. 5.46, c). Lemnul fin, dens, rezistent, este căutat pentru mobilă, instru-mente de desen sau de precizie, în regiunile podgoriilor din su-dul ţării este cultivat şi ca pom fructifer.

Sorbul - Sorbus tormina-lis.

Talia: arbore cu scoarţa un timp netedă, apoi formează un ritidom în plăci.

Lujerii: bruni, lucioşi, cu mugurii globuloşi, verzui, lipi-cioşi (fig. 5.47, a).

Frunzele: penat-Iobaîc, cu 3-5 perechi de lobi, seraţi pe margine, perechea de lobi de la bază aşezată aproape perpendicular pe nervura mediană (fig. 5,47, b;.

Fructele: mici, tari, brune, cu puncte albicioase, necomestibile (fig. 5.47, c). Lemnul: roşcat, cu duramen brun, tare, elastic, poate fi folosit în strungărie sau pentru forme de turnătorie. Cultivat şi în scop ornamental. Răspândirea: diseminat în şleaurile de câmpie şi deal, Importanţa: scoruşii şi sorbii rezistă destul de bine la poluarea atmosferică, putând fi cultivaţi în medii urbane şi industrializate în vederea purificării aerului, |

i ÎN T R E B Ă R I

1. Cum se pot recunoaşte speciile de păducel după fructe?2. Prin ce se deosebesc sorbii de scoruşi?3. Care specie din genul Sorbus poate deveni şi pom fructifer?

Părul pădureţ - Pyrus pyrasterTalia: obişnuit este arbore scund, cu trunchiul strâmb, scoarţa cu un ritidom

negricios, în plăci.Coroana: deasă, cu ramuri subţiri.Lujerii: bruni, cei laterali putând avea spini (fig. 5.48 a, b şi c).Frunzele: mici, ovate sau orbiculare, cu vârful acuminat, fiind serate pe

margini sau întregi, lucioase, cu peîiolul mai lung decât limbul (fig. 5.48, d).Fructele: piriforme sau globuloase, brune la coacere, cu celule sclerificate,

cu gust astringent (fig. 5.48, e).Lemnul: fin, uniform, tare, nedeformabil (fără "joc"), căutat pentru mobilă,

sculptură şi obiecte de precizie din lemn (rechizite de birou fine, rigle de calcul).

107

Răspândirea: specie di-seminată în şleaurile de câmpie şi deal.

Importanţa: în afara lemnului, fructele constituie hrană pentru vânat, iar e-xemplarele tinere pot servi ca portaltoi pentru soiurile cultivate de păr.

Mărul pădureţ - Mă-Ins sylvestris

Talia: arbore de mări-mea a IlI-a, cu trunchi scurt, coroana largă şi deasă, lujeri roşcaţi, slab-tomentoşi (fig. 5.49, aşi b).

Frunzele: ovate sau eliptice, cu vârful acummat,

marginea marum-scraia, glabre pe partea superioară şi slab pubescente pe dos (fig. 5.49, c şi d).Fructele: mici, globuloase, gâlbui-verzui la coacere, astringentc. Lemnul: mai mărunt, mai puţin valoros decât cel de păr. Fructele sunt consumate de vânat. Bun ca portaltoi.Cerinţele ecologice: vegetează în aceleaşi condiţii ca şi părul pădureţ, urcând la altitudini mai mari. Zmeurul - Rubus idaem

Talia: arbust de 1-1,5 m înălţime, cu tulpini ce-nuşii-gălbui, acoperite cu ghimpi subţiri, ruginii.Frunzele: pe tulpinile din anul I de vegetaţie sunt penat-compuse, cu 5-7 foliole albe-tomentoase pe dos; pe tulpinile din al II-lea an sunt trifoliate (fig. 5.50, a). Fructul: polidrupă roşie-zmeurie, dulce, foarte parfumată, comestibilă (fig. 5.50, a).

Drajonează şi înstăreşte puternic: tulpinile din primul an sunt sterile, în al lî-lca an fructifică, după care se usucă, perpetuarea vegetativă făcându-se prin alte generaţii de drajoni sau lăstari.

Răspândirea: în regiuinile de deal şi munte, în luminişuri,

poieni, terenuri despăduritc.Importanţa: mult apreciat pentru fructele sale, va-lorificate atât pe piaţa internă, cât şi Ia export. Cultivat

$i în grădini, în diferite varietăţi. Din tulpini uscate se poate prepara un ceai foarte parfumat. Murul - Rubus hirtus

Talia: arbust târâtor, cu tulpinile acoperite cu pe-rişori şi ghimpi drepţi, roşcaţi, slab înţepători (fig. 5.51, a).

108

Frunzele: de regulă trifoliate, cu faţa verde în-tunecată gi perişori tari, pe dos mai deschise, cu peri-şori moi (fig. 5.51, b). Frunzele se menţin verzi şi peste iarnă.

Fructele: poîidrupe negre, comestibile. Fructi-fică numai exemplarele crescute în lumină, cele umbrite rămânând sterile.

în regiunea montană unde vegetează este un indicator al condiţiilor mijlocii de sol.

Măceşul - Roşa caninaTalia: arbust de 3-4 m înălţime, cu tulpini

arcuite la vârf, acoperite cu ghimpi recurbaţi (fig. 5.52, a).

Frunzele: penat-compusc, cu 5-7 foliole eiiptice, serate pe margine. La baza frunzelor se găsesc 2 stipele decu-rente pe rahis (fig. 5.52, b).

Florile: mari, cu 5 petale roze sau albe, cu numeroase stamine şi pistile. Din receptacul se dezvoltă un fruct fals -raăceaşa, care închide în interior mai multe achene înconjurate de perişori fi-'. ni, ţeposi (fig. 5.52, c). Fructul este foar-• te bogat în vitamina C, fiind valorificatj în industria alimentară şi farmaceutică.•Măceşul este apreciat ca portaltoi pentruî soiurile de trandafiri din cultură. Sepoate folosi şi la fixarea terenurilor de-: gradate însorite.

Răspândirea: de la câmpie până la munte, în terenuri deschise.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt principalele caracteremorfologice de recunoaştere a pârului pădureţ?

2. Ce domenii de utilizare are lemnul părului pădureţ?

3. Care este modul de reproducere vegetativă a zmeurului?4. Enumeraţi, în ordine descrescândă, care sunt cele mai importante specii din fa

milia Rosaceae producătoare de fructe ce pot fi valorificate.

Porumbarul - Primus spinosaTalia: arbust spinos, des ramificat, cu scoarţa ccnuşie-negricioasă.Lujerii: cenuşii, terminaţi într-un spin cu muguri mici, îngrămădiţi câte 3

cei laterali floriferi, iar cel din mijloc foliaccu (fig. 5.53, a şi b).Frunzele: eliptic-obovatc, crenate sau serate pe margini, pe dos pubcscente

(fig. 5.53, d).Florile: albe, mici, apar înaintea înfrunzirii (fig. 5.53, c). Apariţia florilor

semnalează momentul prielnic pentru începerea însămânţării porumbului.Fructele: drupe globuloase, ncgre-albăstrui-brumate, astringente, devin

comestibile după ce cade bruma.Răspândirea: pe terenurile deschise de la câmpie, deal şi chiar munte, fiind

o specie xcrofită, cu un pronunţat tcmpcramenl de lumină. La adăpostul său se in.stalca/ă speciile arborescente, dar la scurt timp după ce îl depăşesc în înălţime şi produc umbră, porumbarul dispare.

Importanţa: poate fi folosit la fixarea terenurilor degradate, cât şi C;i portaltoi pentru sâmburoase. Oferă adăpost şi hrana vânatului.

Corcoduşul - Prunus c e r as iferaTalia: arboraş de 6-8 m înălţime, cu lujeri subţiri, verzi sau roşcaţi, spinosi

(fig. 5.54, a).Frunzele: eiiptic-ovate, neregulat-serate (fig. 5.54, b).

Florile: albe, câte 2 (fij>. 5.54, c). _

Fructele: corcoduşe globuloase, galbene, roşii sau brune, ou carnea aderentă la sâmbure, comestibile (fig. 5.54, d).Lemnul: cu duramen roşcat-brun, fin, cu posibilităţi de folosire pentru obiecte

mărunte de artizanat. Răspândirea: frecvent în sudul ţării.Importanţa: poate fi introdus ca specie de amestec pe terenurile

degradate. Excelent ca portaltoi. Fructele pot avea utilizări industriale.Cireşul păsăresc - Prunus avi u m.Talia: arbore ce poate atinge până la 25 m înălţime.înrădăcinarea: pivotant-tra-santă.Trunchiul: drept, se continuă până aproape de vârf.Scoarţa: multă vreme netedă, lucioasă, se desprinde în fâşii inelare.

Formează ritidom negricios la vârste mai înaintate.Coroana: ovoidală, cu ramuri lungi şi relativ subţiri.Lujerii: viguroşi, glabri, cenuşii sau roşcaţi, cu brahiblaste pe care, de

regulă, sunt aşezaţi mugurii florali (fig. 5.55, a).Frunzele: mari, eliptic-obova-te, lucioase, cu marginea serală, cu pcţîolul

roşcat, având 1-2 glande roşii (fig. 5.55, c),Florile: albe, pedunculatc, în fascicule de câte 3-6 (fig. .55, b).Fructele: drupe globuioase, ia coacere roşii până ia negricioase, dulci-amărui.Lemnul: alb cu duramen roşcat, fin, se lustruieşte bine, excelent pentru

furnirele necesare la fabricarea mobilei fine, a lambriurilor decorative ctc.

Răspândirea: diseminat în pădurile de foioase de la câmpie până la dealuri, uneori se găseşte în amestec cu fagul.

Vegetează bine pe versanţii însoriţi, pe soluri fertile, brun-roşcate sau bruneImportanţa: fructele sunt folosite pentru consum în stare crudă, sau pentru

dulceaţă. Bun ca portaltoi.Se prevede extinderea acestei specii în culturile forestiere.Mălinul - Prunus padus.Se deosebeşte de cireş prin talia mai mică (10-12 m). Lujerii bruni, cu len-

ticele gălbui, prin strivire lasă un miros neplăcut (fig. 5.56, a); frunzele fin serate pe margini glaucescente pe dos (fig. 5.56, c); florile mărunte, albe, în raceme pcndente (fig. 5,56, b); fructele mici, negricioase, amărui, nccomestibile.

ÎNTREBĂRI\, Faceţi o clasificare a speciilor genului Prunus după mărime.2. Care sunt principalele produse pe care le poate furniza cireşul păsăresc?3. Ce specii din familia Rosaceae se recomandă a t'i cultivate pe fondurile de

vânătoare?4. Indicaţi speciile din familia Rosaceae care furnizează fructe valorificabile.5. Menţionaţi domeniile de utilizare a lemnului câtorva specii mai importante din

familia Rosaceae.

5.14. FAMILIA LEGUMINOSAE

Cuprinde arbori, arbuşti, liane, plante ierbacee, cu frunzele aşezate altern. Frunzele: simple sau compuse, stipciate. Fionle: hermafrodite sau dioice, mclifere. Fructul: păstaie. Seminţele: bogate în proteine, amidon şi uneori uleiuri. Rădăcinile au nodozităţi în care se găsesc bacterii fixatoare de azot, cu care trăiesc în simbioză.

Reprezentanţii acestei familii au o mare importanţă economică, furnizând produse alimentare, furaje pentru hrana animalelor, icmn, extracte farmaceutice, coloranţi etc. Multe specii sunt folosite pe terenurile degradate în scopuri ameliorativc sau în parcuri şi grădini în scop ornamental.

Majoritatea reprezentanţilor lemnoşi din această familie sunt exotici.Glădiţa - Gleditschia triacanthox.Talia: arbore de mărimea a Il-a, originar din America de Nord.Trunchiul: destul de drept, prezentând, ca şi ramurile, spini puternici pro-

veniţi din lujeri metamorfozaţi. Există şi o varietate fără spini (inermis).Lujerii: geniculaţi, glabri, bruni sau bruni-roşcaţi, cu spini puternici, tri-

furcaţi (fig. 5.57, a).Frunzele: simplu-paripenat-compuse pe lujerii fertili şi dublu-penal-

compuse pe cei sterili (fig. 5.57, b).Florile: poligame sau dioice, mclifere, parfumate.Fructele: păstăi mari de 30-50 cm, late, răsucite, brune, îndehiscente, cu un

miez dulceag, seminţe brune cu tegument tare (fig. 5.57, c).Importanţa: fiind o specie pretenţioasă faţă de sol, cu lemn inferior celui de

112

salcâm, nu se recomandă să mai fie introdus în culturile forestiere. Se poate folosi pentru garduri vii de protecţie.

Salcâmul japonez - Sophora japonicaTalia: arbore de talia a Il-a, cu o înrădăcinare profundă.Trunchiul: cu scoarţa cenuşie-verzuie, formează un ritidom subţire, mărunt

crăpat.Lujerii: verzi, cu muguri negricioşi, îngropaţi în coajă (fig. 5.58, a).Frunzele: imparipenat-compuse, cu 9-15 foliole ovatc, ascuţite, la vârf, pe

faţă verzi, iar pe dos glaucescente (fig. 5.58, b).Florile: gălbui-verzui, mărunte, grupate în panicule mari, meiifere, apar în

iulie-august.Fructele: păstăi cărnoase, verzi, cu gâtuiri între seminţe (fig. 5.58, c).

Diseminarea se face prin fracţionarea păstăilor. Seminţele au tegument subţire, negru.

Lemnul: asemănător celui de salcâm.Importanţa: specie forestieră, meliferă sau decorativa. Bobocii florilor sunt

folosiţi în farmaceutică.Amorfa - Amorpha fruticosaTalia: arbust, cu o extraordinară putere de drajonare.Tulpina: cenuşie, cu vârfuri nelignificate, frunze împaripenat-compuse, cu

11-25 foliole mărunte, oblong-eliptice. la vârfmucronatc, pe dos uşor pubescente (fig. 5.59, a şi b).

Florile: mici, violacee, cu stamine galbene, în ntceme erecte, terminale, melifere.

Fructele: păstăi mici, recurbate, cu o .singură sămânţă, aromatice.Răspândirea si importanţa', fiind extrem de prolifică, a invadat luncile multor

râuri din ţara noastră. Poate fi cultivată pentru consolidarea terenurilor de-gradate, a taluzurilor căilor de comunicaţie, precum şi pe terenurile cu exces de săruri.

Salcâmul galben - Laburnum anagyroides.Talia: arbust cu scoarţa cenusie-verzuie, cu muguri mari, păroşi (fig. 5.60, a).Frunzele: trifoliate (fig. 5.60, b).Florile: mari, galbenc-aurii, melifere, în racemc lungi, pcndente.Fructele: păstăi scurte, pubescente, cu 4-5 seminţe mici, tan (fig. 5.60, c),

conţin un alcaloid.Importanţa: arbust decorativ.Caragana - Caragana arborescent.Talia: arbust cu lujerii groşi, cenuşii, cu mugurii prevăzuţi cu două stipelc

la bază (fig. 5.6I, a).Frunzele: paripenat-compusc, cu 8-16 foliole mici, eliptice, cu vârf

mucronat (fig. 5.61, b).Florile: galbene, 1-4 la un loc.Fructele: păstăi cilindrice, dehisccnte la coacere, cu seminţe sferice (fig.

5.61, c şi d),Importanţa: specie rustică, cu mare adaptabilitate la diverse condiţii de cli-

mă şi sol. Poate fi foiosit la creerca subarboretului în pădurile de stepă şi silvo-stepa, la fixarea terenurilor degradate sau ca arbust decorativ.

Salcâmul - Robinia pseudacaciaTalia: arbore exotic, cu înălţimi ce pot depăşi 30 m.

înrădăcinarea: în primii ani pivotantă, apoi cu puternice ramificaţii laterale ce se pot întinde până la 20 m, utilizând bine solul pe care vegetează.

Trunchiul: crescut în masiv devine drept, bine elagat, mai ales la var. oltenica.

Scoarţa: brună sau cenusie-verzuie, formează de timpuriu un ritidom gros, negricios, brăzdat longitudinal.

Coroana: rară, transparentă, protejând slab solul, care se înierbează uşor în arboretele de salcâm.

Lujerii: groşi, muchîaţi, brun-roşcaţi sau măslinii, cu mugurii sub cicatrice şi mărginiţi lateral de câte doi spini, proveniţi prin metamorfozarea stipeielor frunzei (fig. 5.62, a).

Frunzele: imparipenat-compuse, cu 7-21 foliole, oblongi, subţiri, eu marginea întreagă, cu vârful rotunjit, adesea mucronat (fig. 5.62, b).

Florile: cu 5 petale albe, de forma papilioanacee (sus o petală mare numită stindard, două petale laterale numite aripioare şi alte două concrescute în partea de jos ce formează carena sau bărcuţa). Florile plăcut mirositoare, melifere, reunite înîr-un racem pendent, înfloreşte în mai-iunie.

Fructele: păstăi brune, dehiscente, cu 4-10 seminţe reniforme, negricioase sau pestriţe, cu tegument tare (fig. 5.62, c şi d). Fructifică de la 6-7 ani, anual şi destul de abundent. Lăstărcşte şi drajonează excepţional, lăstarii putând atinge în primul an până la 6 m înălţime.

Lemnul: galben-verzui cu duramcn brun, foarte pronunţat, tare, durabil, întrecând din acest punct de vedere stejarul şi gorunul. Prin uscare lemnul crapă uşor, nefiind folosit în fabricarea mobilei, în schimb este un excelent lemn

pentru construcţii, căruţe, stâlpi, doage, araci etc.Creşterile anuale medii sunt de l m, în condiţii bune de vegetaţie, dând o

producţie de 17 m3/an/ha în jurul vârstei de 30 de ani, nefiind întrecut din acest punct de vedere decât de plopii curamericani.

Cerinţe/e ecologice', salcâmul este o specie pretenţioasă- Vegetează bine în staţiuni cu sezon lung de vegetaţie. Are nevoie de soluri uşoare, afânate, revene profunde, neutre, bine aerisite, evitând calcarele, nisipurile sărate, solurile grele compacte, umede sau cu exces de săruri. Nu suportă inundaţiile, rădăcinile asfixiindu-se în apa stagnantă.

Având un frunziş rar produce humus puţin, în schimb epuizează repede soiui, fapt pentru care se recomandă să fie cultivat în amestec cu stejar şi cireş iar în subarboret să se introducă arţar tătăresc, soc negru, sânger şi păduccl, care protejează solul şi formează o litieră mai bogată.

Răspândirea şi importanţa: ca specie forestieră, salcâmul este mult răspândii în ţara noastră, mai ales în Oltenia. Este nelipsit din gospodăriile săteşti în regiunea de câmpie şi deal, fiind un arbore ce realizează In scurt timp material lemnos mult, de buna calitate, cu multiple utilizări, la care se adaugă şi florile apreciate pentru parfumul lor şi bogăţia în nectar. Este folosit des şi pentru stabilizarea terenurilor degradate sau a talazurilor de cale ferată. Rămâne în continuare o specie de viitor.

ÎN T R E B Ă R I

1. Ce specii din familia Legtttninosae au valoare meliferă?2. Indicaţi condiţiile de sol în care se recomandă să fie cultivat salcâmul. Care sunt

condiţiile contraindicate?3. Menţionaţi domeniile de utilizare a lemnului de salcâm. De ce nu se foloseşte

la fabricarea furnirelor şi, în general, la fabricarea mobilei?

5.15. FAMILIA SIMAROUBACEAE

Această familie cuprinde arbori şi arbuşti din regiuni tropicale, în ţara noastră vegetează cenuşerul.

Cenuserul (oţetarul fals) - Ailanthus altissimaTalia: arbore exotic ce poate atinge 25 m înălţime, dar în ţara noastră ră-

mâne rnai scund, luând şi formă arbustivă.înrădăcinarea: trasantă.Scoarţa: cenuşie, cu un ritidom subţire, mărunt brăzdai.Lujerii: foarte groşi, bruni-gălbui, cu perişori fini, măduva pronunţată, brună

sau albă, cu muguri mici şi cicatricea mare în formă de potcoavă, (fig. 5.63> a).Frunzele: imparipenat-compuse, de 60-80 cm lungime, cu 13-25 foliole

lanceolat-ovaîe, la bază cu 2-4 dinţi prevăzuţi cu câte o glandă, cu un miros ne-plăcut (fig. 5.63, b).

Florile: verzui, urât mirositoare, grupate în inflorescenţe panicule, sunt meli-fere.

Fructul: samară, cu o aripioară răsucită, roşie când este în pârgă (fig. 5.63, c). Fructifică abundent, a-nual. Lăstăreste şi drajonează puter-nic, având tendinţa să devină inva-dator acolo unde se instalează.

Lemnul: destul de tare, dar ca-sant, calităţile lui depinzând şi de staţiunea în care a vegetat. Se lustru-ieşte bine, putând fi folosit ca lemn de lucru. Se dovedeşte bun şi pentru pastă papetară.

Importanţa: cultivai prin par-curi, unde devine decorativ datorită frunzelor sale mari şi a fructelor ce se colorează, înainte de coacere, în roşu. Datorită înrădăcinării trasante, a puterii de drajonare, a creşterii rapide şi rusticităţii sale faţă de condiţiile de sol, poate fi folosit la fixarea terenurilor supuse degradării. Scoarţa şi frunzele conţin principii toxice utilizate în farmaceutică. A fost introdus la noi din Extremul Orient, cu scopul de a servi drept hrană unei specii de viermi de mătase. Pe nisipurile din Oltenia a început să se extindă în golurile din salcâmete, chiar pe coamele dunelor, în condiţii de uscăciune pronunţată. Folosit la fixarea terenurilor degradate în Clisura Dunării.

5.16. FAMILIA ANACARDIACEAE

Din această familie fac parte arbori şi arbuşti cu fructele drupe uscate. Speciile componente au latex în scoarţă şi frunză, cât şi tanin.

Scumpia - Cotinus coggygriaTalia: arbust până la 5 m înălţime, care devine

târâtor în condiţii de umbrire.Lujerii: portocalii, cu lenticele (fig. 5.64, a),Frunzele: subrotunde uşor obovate. cu

marginea întreagă (fig. 5.64, b). Scoarţa şi frunzele, prin strivire, răspândesc un miros aromatic de morcov, având conţinut de tanin.

Florile: verzui-gălbui, în panicule erecte, rare. Pe du ncu l i i f l o r i l o r s te r i l e su nt pă roş i , cenuşii-violacei, dând un aspect decorativ inflorescenţei.

Fructele: drupe mici, de 3-4 mm.Lemnul: cu duramen galben-verzui, trainic,

poate avea utilizări în tâmplărie şi pentru araci.

Răspândirea: m regiunile de câmpie şi dealuri în sudul ţării, pe so-luri cu substrat calcaros. Este o specie decorativă, meridională, termofilă, asociindu-se adesea cu stejarul pufos, mojdreanul, cărpiniţa, vişinul turcesc. Oţetarul - Rhus typhina Talia: arbust de 5-7 m, cu înrădăcinarea îrasantă,

întinsă.Lujerii: foarte groşi, cu peri ca-

tifelaţi, roşcaţi, secretă un latex la ru-

pere (fig. 5.65, a).Frunzele: penat-compuse, lungi

până ia 50 cm, cu foliolc lanceolaîe, serate, pufoase pe dos, toamna se co-lorează într-un roşcat-portocaliu (fig. 5.65, b).

Florile: verzui-gălbui, în particule înghesuite, terminale, din care se formează fructele, drupe roşii, acre.

Lemnul: lipsit de valoare practică.Importanţa: conţine substanţe tanante în scoarţă şi frunze, putând fi cultivat

pentru obţinerea acestora în scopuri industriale. Mulî apreciat ca arbust decorativ, prin frunzele sale cu colorit frumos toamna, cât şi prin fructele roşii ce rămân şi peste iarnă. Poate fi folosit şi la consolidarea terenurilor supuse eroziunii.

ÎNTREBĂRI

î. Ailanthus altissima şi Rhus typhina poartă acelaşi nume, oţetari. Cum se pot distinge cele două specii după frunze?Dar după flori?

2. Cotinus coggygria şi Rhus typhina pot fi uneori plante de interes industrial.Datorită cărui fapt? Ce altă importanţă prezintă?

3. Datorită înrădăcinării ior trasante, extinse, toaîe cele trei specii studiate poî aveao utilizare comună, în ce scop?

4. Menţionaţi frunzele şi fructele din figura 5.66 care aparţin aceleiaşi specii.

5.17, FAMILIA ACERACEAE

Această familie este reprezentată în tara noastră prin genul Acer, care cu-prinde arbori şi arbuşti cu mugurii opuşi, cu cicatricele frunzelor care se ating între ele. Frunzele: de regulă palmat-lobate, ci; pcţioiii cel puţin atât de lungi cât limbul, uneori frunzele pot fi întregi sau penat-compuse. Florile: poligame, uneori uniscxuat-dioice, grupate în raceme, panicule sau corîmbe. Fructele: bisamare, deschiderea unghiului dintre aripioarele bisamarci variind în funcţie de specie.

In practica silvică se cunosc sub numele de ucerinee.Paltinul de munte - Acer pseu-

doplatanusTalia: arbore indigen ce poate

ajunge la 30-40 m înălţime şi diametre de l m.

înrădăcinarea: pivofant-trasantă.Trunchiul: drept, cilindric, se

eîaghează bine în masiv.Scoarţa: cenuşie, formează

mai târziu un ritidom ce se exfoîiază parţial în plăci, lăsând urme, cărămizii.

Lujerii: cenuşii, cu lenticele (fig. 5.67, a).

Mugurii: aşezaţi opus, ovoidali, verzui, la bază bruni, depărtaţi de lujeri (fig. 5.67, b).

Frunzele: mari, groase, până la 18 cm lungime, lung-pcţioiate, pal-mat-lobate: lobii neregulat-seraţi pe margini, cu sinusurile în unghi ascuţit (fig. 5.67, c). Există o varietate cu spatele frunzelor violaceu-purpuriu.

Florile: gălbui-verzui, în panicule pendente, apar după înfrunzire (fig. 5.67, d).

Fructele: bisamarc, formând între clc un unghi ascuţit, bombate în dreptul seminţei; între sămânţă şi aripioara propiu-zisă există o gâluitură (fig. 5-67, e). Coacerea are loc prin septembrie.

Lemnul: alb-gălbui, lipsit de duramen, cu textură fină, elastic, cu luciu mătăsos când este lustruit, are joc mic. Se foloseşte la fabricarea mobilelor, a instrumentelor muzicale cu coarde, în strungărie, sculptură, pentru cozi de unelte etc. Foarte apreciat pentru mobilă este "paltinul creţ", având fibrele mărunt on-dulate si cel "măzărat" ("ochi de pasăre").

Creşterea: rapidă în tinereţe, depăşind nei în primii ani speciile din amestec.

Cerinţele ecologice: vegetează bine în climat răcoros şi umed, pe soluri brune mai fertile, revene şi afânate, crescând şi pe grohotişuri calcaroase.

Temperamentul: mijlociu, putând suporta umbrirea datorită sistemului sau foliar mozaicat.

Răspândirea: în Europa Centrală şi Sudică. La noi este diseminat la deal şi munte, în făgete şi răşinoase, depăşind în altitudine 1500 m. Poate coborî şi în şleaurile de deal.

Importanţa: în amestecuri, paltinul contribuie la ridicarea valorii făgetelor, la consolidarea arborctclor de molid împotriva doborâturilor de vânt, mărirea rezistenţei lor la incendii sau atacuri de insecte şi la ameliorarea humusului acid. Este şi specie ornamentală, mai aies prin varietăţile cu coloraţie diferita a frunzelor (var. atropurpurea).

Paltinul de câmp - Acer platanoidcs.Talia: rămâne mai scund ca primul, depăşind rar 20 m înălţime.

Tulpina: dreaptă, cu scoarţa cenuşie mată, ce formează de timpuriu un riti-dom mărunt în fâşii înguste, cenuşiu, ce nu se exfoliază ca la paltinul de munte. Coroana: globuloasă. Lujerii: bruni-lucioşi cu muguri roşcaţi, ovoidali, alipiţi de lujeri (fig. 5.68, a). Frunzele: de 10-18 cm lungime, subţiri, mai "transparente" decât ctl^ de paltin de munte, glabre, palmat-lob^e, cu lobii acuminaîi la vârf şi dinţaţi p^ margini; sinusurile larg rotunjite (fig. 5.68, b). Din peţiol se scurge un latex, când este rupt sau tăiat.

Florile: gălbui, în corimbe, apar înaintea înfrunzirii (fig. 5.68, c).Fructele: bisamarc mari, turtite, formând un unghi obtuz între aripioare (fig. 5.68, d). Fructifică abundent, anual, de la 30-35 ani în masiv şi de la 15-20 ani când creşte izolat. Lăstăreştc bine. Lemnul: are aproximativ aceleaşi

calităţi şi utilizări ca şi al pal-tinului de munte.

Creşterea: rapidă în tine-reţe, dar pe la 40-50 ani este depăşit de stejar sau frasin, fiind lăsat în etajul al II-Ica.Răspândirea: în şleaurile de deal şi câmpie, rar la munte. Importanţa: suportă condiţii staţionale mai vitrege decât paltinul de munte. Are nu-meroase varietăţi ornamentale, ceea ce face ca această specie să fie apreciată în creerea spa-ţiilor verzi din regiunile cu cli-mă excesivă.

Jugastrul - Acer cam-pestre

Talia: arbore de talie mij-locie, ajungând la 18-20 m înălţime.

înrădăcinarea: pivotant-trasantă, cu ramificaţii laterale.

Tulpina: mai scurtă ca la paltin, rareori dreaptă, nodu-

roasă.Scoarţa: cenuşic-gălbuie,

formează de timpuriu un ntidom neregulat crăpat: ntidomul poate fi solzos sau în fâşii longitudinale, friabil, cu pete albicioase parcă ar fi stropit cu var.

Coroana: ovoidală, deasă.Lujerii: mai subţiri ca la paltin, gălbui, uneori suberoşi, cu muguri ovoidali,

bruni, alipiţi de lujer (fig. 5.69, a).Frunzele: mai mici, între 5 şi 8 cm, pubescente pe dos, cu 5 lobi, de regulă

lobulaţi. Peţiolul mai scurt decât limbul (fig. 5.69, b).Florile: galbene-verzui, în corimbe, apar o dată cu înfrunzirea. Fructele: bisamarc turtite, formând un unghi de 180° (fig. 5.69, c). Fructifică foarte timpuriu, chiar la 5 ani, abundent, anual, fapt pentru care uneori poate deveni invadator în arboretele de stejar. Lăstăreşte bine.

Lemnul: gălbui, lipsit de duramen, fia, elastic, omogen, destul de rezistent, cu multiple utilizări: unelte agricole, juguri, în rolărie, strungărie, cozi de unelte etc. Din trunchiurile cu dimensiuni mai mari se obţin şi furnire.în amestec cu cvercineele devine specie de împingere, contribuind şi la eiagajul natural. Frunzişul său bogat dă o litieră ce ameliorează solul. Arţarul tătărăsc (glădiş) - Acer tataricum Talia: arbust sau arbore de mărimea a Ilî-a. Tulpina: strâmbă, cu coaja netedă, cenuşie-brună, tară ritidom.

Lujerii: bruni, lucioşi, cu mugurii alipiţi de lujer, la bază cu o pată roşiatică (fig. 5.70, a). Frunzele: simple, ovate, de 5-10 cm lungime, cu marginea dublu-serată, uneori cu tendinţe de lobare (fig. 5.70; b}. Toamna se înroşesc.

Florile: aibe-gălbui-ver-zui, în panicule, apar după înfrunzire.Fructele: bisamare, cu a-ripioare paralele sau suprapuse la capăt, cu seminţe bombate. Lemnul: de dimensiuni mici şi calitate slabă. Coaja se poate folosi în vopsitoria tra-diţională, dând o culoare bru-nă. Fructele înainte de coacere sunt roşii-purpuni, cu un as-pect decorativ.

Răspândirea: în subarboretul stejăreîelor de câmpie sau coline joase.

Cerinţele ecologice: specie de climat destul de caid, chiar excesiv, puţin pretenţioasă faţă de sol.Arţarul american - Acer negundo Talia: arbore exotic de mărimea a IlI-a, rar a Iî-a.Tulpina: de cele mai multe ori este strâmbă, noduroasă, cu o scoarţă cenuşie-verzmc, cu r i ti dom negricios, în fâşii. Coroana: largă.Lujerii: verzi sau violacei, brumaţi, cu muguri albicioşi, alipiţi de lujer (fig, 5.71, a). Frunzele: imparipenat-compuse, cu 3-5 (7) foliole, grosolan-scrate pe margini, foliola din vârf adesea inegal lobată. Florile: unisexuat-dioice. Fructele: bisamare, aşezate în unghi ascuţ i t , cu aripioarele arcuite, uneori suprapuse la vârf (fig. 5.71, b).Lemnul: de calitate inferioară, în ţara noastră a fost introdus ca specie ornamentală, prezentând varietăţi cu frunze divers colorate.

5.18. FAMILIA PLATANACEAE

In ţara noastră această familie este re prezentată prin genul Platanus, care cuprinde arbori mari, cu scoarţa cenuşie, ce se cxfoliază în plăci mari. Frunzele: pal-mal-lobate, de 20-30 cm, pieloase, iung-peţiolate, baza peţiolului acoperind mugu-rul, în formă de capişon. Florile: unise-xuat-monoice, în capitule sferice, penden-te, câte 1-2 pe un peduncul comun. Fructe-le: poliachene.

Platanul - Platanus hibrida (fig. 5.72).Este provenit din încrucişarea dintre

Platanus orientalis şi P. occidentalis. La noi este întâlnit ca arbore ornamental în parcuri şi aliniamente. Are un lemn ase-mănător fagului, bun pentru lucru şi pastă papetară.

5.19. FAMILIA CELASTRACEAE

Din această familie interesează genul Euonymus, care are reprezentanţi arbuşti cu frunze simple, opuse. Fructele: capsule roşii cu 4, uneori 5 loji, cu câte l-2 seminţe înve-lite într-un ani portocaliu.

Salba moale - Euonymus europaeusTalia: arbust ce se poate diferenţia une-

ori şi ca arboraş, atingând 5-6 m înălţime.Scoarţa: cenuşie, cu pete albicioase.Lujerii: verzi, moi, străbătuţi longitu-

dinal de 4 muchii suberoase mai evidente pe lăstari sau pe lujerii de 2-3 ani (fig. 5.73, a).

Mugurii: neregulat-opusi, ovoidali, ali-piţi de lujer.

Frunzele: eliptice până la oblong-Ian-ceolate, lungi de 3-10 cm, ascuţite la ambe-le capete, crcnat—serate pe margini, glauces-cente pe partea inferioară (fig. 5.73, b).

Florile: cu 4 petale verzi-gălbui, gru-pate în cime, apar o dată cu înfrunzirea.

Fructele: capsule roşii, cu 4 loji, se

coc prin septembrie-octombrie (fig. 5.73, c). Sămânţa, albicioasă este învelită într-un arii portocaliu.

Lăstăreşte şi drajonează abundent.Lemnul: gălbui, fin, omogen, se poate folosi pentru scobitori, cuie de ciz-

mărie, cărbune de desen etc. Din rădăcini se poate extrage gutapercă.Cerinţele ecologice: preferă soiurile afâ-

nate, rcvene. Suportă destul de bine seceta si solurile uscate.

Răspândirea: frecvent în păduri, înce-pând de la câmpie până la dealuri, mai rar ia munte.

Importanţa: poate fi introdus în perdelele forestiere din stepă şi silvostcpă. Este un ar-bust care ameliorează solul prin frunzişul său. Foarte decorativ toamna, datorită fructelor viu colorate în roşu. Lujerii verzi, moi. sunt con-sumaţi iarna de vânat.Salba râioasa - Euonymus verrucosa. Talia: arbust mai scund decât precedentul, depăşind rar 2 m înălţime şi crescând în tufe dese.

Lujerii: subţiri, verzui, cu verucozităti negricioase.

Mugurii: aşezaţi opus, conici, îndepărtaţi de lujer (fig. 5.74, a).

Frunzele: ovat-eliptice, de 3-6 cm lungime, fin-crenat-serate pe margini (fig, 5.74, b). Florile: cu 4 sepale roşcate şi 4 petale brune, grupate câte 3-4 în cime, apar după

înfrunziră, în mai-iunie.Fructele: capsule mici, cu 4 loji, roşcate (fig. 5.74, c). Seminţele negre, învelite într-un arii portocaliu, atârnă un timp după deschiderea capsulei. Drajonează abundent.

Răspândirea: mai largă decât a speciei E. europaea, dar în cantitate mai mi-că. Se instalează în locuri mai umbrite, cu soluri umede. Suportă şi seceta, iar la munte se poate instala pe solurile schelete, calcaroase.

Importanţa: intră în componenţa subarboretului pădurilor din silvostepă şi până în subzona fagului. Poate fi folosit în alcătuirea perdelelor forestiere de pro-tecţie, iar din rădăcini se poate extrage gutapercă.

5.20. FAMILIA STAPHYLEACEAE

Clocotişul - Staphylea pinnata.Talia: arbust cu scoarţa cenuşie, lujeri viguroşi, verzi sau roşcaţi, cu muguri

ovoconicî, muchiaţi, cu un singur solz evident, aşezaţi opus chiar şi la vârful lujerului (fig. 5.75, a).

Frunzele: imparipenat-compusc, cu foliole eliptice, fin-serate, glaucescentc

pe partea inferioară (fig. 5.75, b).Florile: albe-vemii, în panicule

pendentc, apar în mai-iunie.Fructele: capsule cu 2-3 loji mem-

branoase, cu seminţe mari, cafenii, albe la bază.

Specia este mai rar răspândită, fiind întâlnită pe soluri umede, în şleaurile de deal. Interesează mai mult ca arbust decorativ.

5.21. FAMILIA HIPPOCASTANACEAE

Castanul porcesc - Aesculus hip-pocastanum.

Talia: arbore cu tulpina groasă, uneori răsucită.

Scoarţa: cenuşie, formând de timpuriu un ritidom negricios, în solzi.

Coroana: ovoid-globuloasă, cu frunziş des.

Lujerii: foarte groşi, cu lenticele (fig. 5.76, a).

Mugurii: mari, aşezaţi opus, lipicioşi, cu cicatricea mare, în formă de pot-coavă.

Frunzele: palma t-compuse, cu 5-7 foliole obovate, acuminate la vârf, dublu-serate pe margini, pe dos ruginii (fig. 5.76, b).

Florile: poligame, albe cu pete roşii, în panicule mari, erecte, melifere. înfloreşte o dată cu înfrunzirea, prin mai.

Fructele: capsule cărnoase, ţepoase, cu 1-3 seminţe foarte mari - castanele -, brune, cu o pată gălbuie (fig. 5.76, c).

Lemnul: alb, moale, lipsit de valoare.

Importanţa: interesează mai

mult ca specie decorativă. Seminţele pot servi ca materie primă pentru extragerea amidonului şi a saponinelor sau ca hrană pentru vânat. Scoarţa tânără se foloseşte în vopsitoria tradiţională, dând culori de la galben la brun-închis.

ÎNTREBĂRI

1. Care dintre speciile genului Euonymus are un areal mai mare de răspândire înţara noastră?

2. Cum se deosebesc speciile de salbă după flori?3. în cadrul familiilor Rosaceae, Leguminosae, Celastraceae şi Hippocastanaceae

sunt câteva specii care au rol în hrana vânatului. Enumeraţi aceste specii şipărţile consumate de vânat; lujer, frunze, fructe sau seminţe.

5.22. FAMILIA TILIACEAE

Genul Tilia - teii ^Genul Tilia cuprinde arbori cu scoarţa mult timp netedă, lujeri geniculaţi,

cu frunze simple, cordiforme sau orbiculare. Florile: complete, gălbui, parfu-mate, melifere, grupate în cime al căror pcduncul arc o bractcc membranoasă. Fructele: achene sferice uneori cu suprafaţa costată.

Teiul pucîos - Tilia

cor da taTalia: arbore indigen

de talie mijlocie, depăşind rar înălţimea de 20 m.

înrădăcinarea: pivo-tant-trasantă.

Trunchiul: cilindric, drept, se elaghează bine când arborele creşte în masiv.

Scoarţa: cenuşie sau cenuşie-brună, formează ri-tidom în fâşii longitudinale, începând de la vârsta de 20-30 ani. Sub scoarţă se găseşte un strat pronunţat de liber.

Coroana: deasă, ovoid-conica.

Lujerii: geniculaţi, roş-caţi sau verzui-măslinii, cu muguri alterni ovoidali, aco-periţi de doi solzi (fig, 5.77, a). '

Frunzele: relativ mici, de 3-8 cm lungime, cordiforme, uşor asimetrice, cu vârful acuminat, acut-serate pe margini, glabre, pe dos glaucescente şi cu smocuri de perişori ruginii la unghiul nervurilor (fig. 5.77, b).

Florile: mici, cu 5 petale galbene (fig. 5.77, b), cu miros plăcut, delicat, meiiferc, grupate în cimc bracteate. înfloreşte, după altitudine, în mai-iunie (iulie).

Fructele: achcne mici, sferice (fig. 5.77, c) de 4-6 mm diametru, cu pereţi netezi ce se pol sfărâma prin strângere între degete. Se coc prin august-sep-tcmbrie. Recoltate în pârgă şi semănate imediat, încolţesc în primăvara ur-mătoare, altfel răsar în primăvara anului al II-lea. Fructifică anual, destul de abundent, începând de la vârsta de 20-30 ani.

Lemnul: lipsit de duramen, alb-gălbui, moale, uşor, puţin rezistent şi puţin durabil la alternanţele de umiditate. Se lustruieşte destul de bine şi nu arc joc, nu se deformează după uscare; are o gamă foarte largă de întrebuinţări, pentru grinzi şi căpriori, schelet pentru mobilă uşoară, planşete de desen, rulouri pentru ferestre, creioane, chibrituri. Se sîrunjcştc şi se sculptează uşor. Din lemnul de tei se obţine cărbunele medicinal.

Lăstăreste până la vârste înaintate.Creşterea: relativ înceată, fiind mai activă în tinereţe. Longevitatea nu

depăşeşte 150-200 ani, trunchiurile unor asemenea arbori fiind scorburoase.Cerinţele ecologice: vegetează bine pe soluri uşoare, revene, brune-roşcate

podzolite sau brune, cu textură lutoasă, evitând solurile compacte, excesiv de umede. Suportă gerurile, dar suferă din cauza secetei. Litiera bogată pe care o formează ameliorează calităţile solului.

Temperamentul: de semiumbră. Când este în amestec, produce elagajul şi stimularea speciilor principale de bază.

Răspândirea: în întreagă Europă. La noi intră în componenţa şleaurilor de deal sau formează teişuri pure. Mai rar întâlnit la câmpie sau munte.

Importanţa: scoarţa tânără poate fi folosită drept dublură interioară a tălpii la încălţămintea uşoară de vară. Prin cojire şi "topire" în apă se obţine liberul ale cărui fibre se folosesc la împletituri, rogojini, frânghii, pentru legatul viţei de vie, la altoit etc. Florile sunt melifere, fiind folosite şi în medicină, ca cmolient ai tusei, sudorific şi calmant. Mult apreciat ca arbore decorativ în parcuri şi alei.

Teiul argintiu - lilia tomentosaTalia: arbore ce poate atinge 30

m înălţime, cu tulpina cilindrică, formând doar spre bătrâneţe un ritidom negricios, brăzdat longitu-dinal.

Coroana: globuloasă, deasă.

Lujerii: cenuşii sau brun-vcrzui, tomentoşi, cu muguri conici, acoperiţi de doi solzi aproape egali {fig. 5.78; a}.

Frunzele: mari, de 5-12 cm lungime, cordiforme, uneori pronunţat asimetrice la bază, cu vârf acuminat, faţa verde întunecată, dosul tomentos-argintiu, inclusiv pcţiolul (fig. 5.78, b).

Florile: mai mari, învoite, mai puternic parfumate şi mai bogate în nectar, mai decorative decât ale altor specii de tei. înfloreşte prin iulie.Fructele: achene ovoide, de regulă costate, tari, tomentoase (fig. 5.78, c). Lemnul: asemănător calitativ celui de tei pucios, dar de dimensiuni mai rnari şi cu liberul mai bun.

Temperamentul: de scmiumbră. Este o specie îermofilă, pretenţioasă faţă de sol, vegetând în regiunile mai calde ale tării, în pădurile de şleau. In Banat se

amesteca şi cu fagul. Evita solu-rile cu exces de umiditate. Se a-pară de insolaţia puternică prin răsucirea frunzelor cu partea ar-gintie în sus, reflectând astfel ra-zele calorice, în acest fe! deve-nind şi deosebit de decorativ.

Teiul cu frunza mare - Tilia platyphyllos

Talia: cel mai mare dintre tei, atingând 40 m înălţime şi diametrc până la l m.Coroană: largă. Lujerii: viguroşi, ia început cu peri rari, apoi devin glabri, cu muguri ovoidali, cu 3 solzi (fig. 5.79, a)

Frunzele: de 10-15 cm, sub-rotundc, cu baza cordată, vârful acuminat, marginea mucronat-se-rată, glabre, pe dos cu peri albi-cioşi la unghiul nervurilor (fig.5,79, b).

Florile: gălbui, mari, puternic parfumate, grupate câte 2-5 într-o cimă pendentă.

Fructele: mari, globuloase, tomentoase, costate, cu pereţi lemnoşi tari (fig. 5.79, c).

Lăslăreşte şi drajonează bine.Creşterea: mai activă şi mai susţinută decât a celorlalţi tei.Răspândirea: mai rar întâlnit, crescând în şlearile de câmpie şi deal din

sudul ţării; numai în Banat urca-până la 900 m altitudine.Importanţa: datorită creşterii mai rapide, lemnului valoros, frunzişului

abundent cu rol ameliorativ pentru sol, cât şi florilor sale parfumate şi melifere, merită să fie extins mai mult în cultură.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt produsele accesorii furnizate de tei?2. Ce rol îndeplineşte teiul în amestecurile pe care le formează cu alte specii?3. Menţionaţi câteva din utilizările lemnului de tei.

5.23. FAMILIA RHAMNACEAE

Spinul cerbului (verigariul) - Rhamnus catharticaTalia: arbust cu lujerii terminaţi cu spin, cu mugurii alungiţi, alipiţi de

lujeri, la vârful acestuia opuşi, apoi spre bază aşezaţi altern (fig. 5.80, a).Frunzele: eliptice, crenat-serate pe margini, cu nervaîiunea arcuită (fie

5.80, b).Fructul: drupă negricioasă (fig. 5.80, c).

Răspândirea: larg răspândit în subarboretul pădurilor de câmpie şi dealuri, suportând bine seceta.

Importanţa: limitată. Frunzele fiind gazde intermediare ale unor ciuperci parazite dăunătoare culturilor agricole şi pomicole, răspândirea lui trebuie limitată. Fructele au acţiune purgativa.

Crusânul - Rhamnus frangulaTalia: arbust cu lujerii cenuşii-bruni, cu fenticele albicioase şi mugurii nuzi

(fig. 5.81, a).Frunzele: eliptice, uşor obovate, cu marginea întreagă (fig. 5.81, b).Fructul: drupă roşie-negricioasa. Fiind o specie submediteraneană, creşte şi

înfloreşte în tot cursul sezonului de vegetaţie, lujerii şi fructele de la vârf neajungând să se matureze.

Răspândirea: mai ales de-a îungul cursurilor de apă, în Junei si zăvoaie. Importanţa: scoarţa uscată are acţiune purgativă. Este. de asemenea, gazdă intermediară pentru unele ciuperci parazite dăunătoare.

5.24. FAMILIA TAMARICACEAE

Cătina roşie - Tamar i x. ramosissimaTalia: arbust tuf os, eu lujeri subţiri, bruni-roşcaţi, muguri mici, alterni,

înveliţi de o frunzuliţă solzoasă.Frunzele: solzoase, de 2-3 mm, brumării (fig. 5.82).Florile: mici, roze, grupate în raceme, apar înainte sau o data cu înfrun-

zirea.Lemnul: mărunt, durabil. Coaja conţine tananţi 10-18% şi substanţe folosite

în vopsitoria casnică.Importanţa: se poate folosi la fixarea coastelor supuse eroziunii, la

plantarea nisipurilor marine si a terenurilor sărăturoase. Bun pentru boschete şi garduri vii, decorative.

5.25. FAMILIA ELAEAGNACEAE

Salcioara - Elaeagnus angustifolia Talia: arbust sau arboraş de 6-7 m înălţime. înrădăcinarea: trasantă.

Tulpina: strâmbă, cu scoarţa bruna, cu ritidomul în fâşii. Lujerii: spinoşi, argintiu-tomentosi, cu muguri ovoidali ffig. 5.83, a), alterni.

Frunzele: eliptic lanceolate, lungi de 5-8 cm, cu marginea întreagă.

130

tomentoase pe faţă, argintii pe partea inferioară (fig. 5.83, b).Florile: gălbui, argintii în exterior, plăcut mirositoare.Fructele: drupe false, elipsoidale, gălbui la coacere.Cerinţele ecologice: .specie tcrmofilă, xerofită, halofilă.

Rădăcinile trăiesc în simbioză cu bacterii fixatoare de azot.Importanţa: recomandată pentru fixarea coastelor supuse

eroziunii şi pentru creerea perdelelor de protecţie, în ultima vreme este mult cultivată pe litoral, fiind o specie care fixează nisipurile saline de origine marină, având şi un aspect decorativ.

Cătina albă - Hippophăe rhamnoidesTalia: arbust tuf os până la 6 m înălţime, cu 1 riîidora fibros şi lujeri

cenuşii-argintii, spinoşi (fig. 5.84, a).Frunzele: liniar-ianceolatc, lungi de 4-6 cm, cu marginea

întreagă, ccnuşii-argintii, cu peri arămii lucioşi pe dos (fig. 5.84, b).Fructele: drupe false, globuloase, portocalii, cu gust acrişor-

astringent.Se înmulţeşte uşor vegetativ: lăstari, drajoni, marcote sau butaşi.Răspândirea: în Muntenia şi sudul Moldovei, în lunci, pe prundişuri.Importanţa: poate fi extins în cultură atât pentru proprietatea de a fixa

terenurile erodate, cât şi pentru fructele sale foarte bogate în vitamina C.

ÎNTREBĂRI1. Arătaţi importanţa speciilor clin genul Rhamnus

pentru silvicultura, agricultura, pomicultură şi medicină.

2. Scoarţa speciei Tamarix ramosissima poate fi folosită în industrie, în ce scop?

3. Care sunt exigenţele ecologice ale speciei Elaeagnus angustifolia?

4. Indiferent de familia din care fac parte, numiţi celpuţin doi arbuşti ale căror fructe sunt foarte bogateîn vitamine.

5.26. FAMILIA CORNACEAE

5.26.1. Genul Cornus. Acest gen cuprinde arbuşti, rar arbori, cu lujeri subţiri, muguri opuşi, fusiformi. Frunzele: simple, cu nervaţiunca arcuită. Florile: complete, de regulă de tip 4. Fructul: drupă. Cornul - Cornus mas

Talia: arbust, uneori se diferenţiează ca arbora.1? de 7-8 m înălţime. Tulpina: scurtă, formată uneori din concreştcrea mai multor ramificaţii

iniţiale.Scoarţa: cenuşie, cu un ritidom ce se

cxfoliază în solzi mari, urmele rămânând cărămizii.

Lujerii: verzui, pe partea bătută de soare uneori roşcaţi, cu perişori fini (fig. 5.85, a).

Mugurii: opuşi, cei foliacci negri-cioşi, alungiţi, turtiţi, cu vârful îndepărtat de lujer, cei floriferi mai mari, bombaţi, tomentoşi, aşezaţi în vârful lujerilor scurţi.

Frunzele: eliptice, cu vârful acumi-nat, marginea întreagă, nervaţiunca arcuită, cu perişori albicioşi, aşezaţi la unghiul nervurilor pe dosul frunzelor (fig. 5.85, b).

Florile: galbene, în umbele, apar cu mult înaintea înfrunzirii: martie-aprilie.

Prudele: drupe (coarne) clipsoidaîe, roşii, acrişoare-astringente.

Lemnul: cu duramen brun-sângcriu, tare, elastic, fibros, cu joc mic, se poate prelucra'bine, fiind folosit în strungărie pentru suveici, roţi dinţate, bastoane, cozi de unelte ctc.

Răspândirea: în zona forestieră, de la câmpie până la făgete, în subarboretul pă-durilor cu desime mai mică, în poieni, sau formând tufişuri pe coastele însorite, cu sol superficial, pe substrat calcaros. Suportă seceta.

Importanţa: umbreşte şi ameliorează solul prin frunzişul său, care se descom-pune uşor. Sistemul său radicular, profund şi bogat, fixează bine solurile supuse eroziunii. Fructele sunt valorificate ca produse accesorii ale pădurii. Prin florile, fructele roşii şi frunzişul, care toamna se

colorează şi el în roşu aprins, este apreciat ca specie decorativă în spaţiile verzi. Rezistent la poluarea atmosferei prin fum şi gaze.

Sângerul - Cornus sanguinea.Talia: arbust de 3-5 m înălţime.Lujerii: roşii-purpurii, cu mugurii mai mici, negricioşi, nuzi, păroşi, alipiţi

de lujeri (fig. 5.86, a). Prin strivire, lujerii răspândesc un miros uşor neplăcut.'Frunzele: fără perişori la unghiul nervurilor (fig. 5.86, b).Florile: albe, în cime umbeliforme, apar după înfrunzire, prin rnai-iunie.Fructele: drupe roşii-întunecate, cu sâmburi costaţi, necomestibile.Cerinţele ecologice: preferă solurile mai umede, suportând umbrirea, la

rândul său umbrind şi îmbogăţind bine solul cu frunzişul său.Răspândirea: mai largă decât a cornului, putând vegeta şi în silvostepă.

Importanţa: recomandat a fi cultivat în arboretele de plopi euramericani, pentru a feri solul de înţelenire. Culoarea roşie a frunzişului toamna şi a lujerilor iarna, cât şi rezistenţa la poluarea atmosferei, îl fac să fie mult apreciat în culturile din parcuri sau pentru garduri vii ornamentale. Fructele sale sunt consumate de vânatul cu pene. -•

5.27. FAMILIA ERICACEAE

Afinul - Vaccinium myrtillusTalia: arbust de circa 0,50 m înălţime, des ramificat, cu o reţea deasă de

rădăcini ce înţelenesc solul.Lujerii: verzi, muchiaţi, gcnicuîaţi, cu frunzuliţe de 1-3 cm, ovate sau

eliptice, fin-serate pe margini, glabrc, caduce (fig. 5.87, a).Florile: roze, solitare.Fructele: bace (afine), negre-albăstrui, brumate, de 6-10 mm, zemoase,

dulci-acrişoare, comestibile (fig. 5.87, b). Se coc în iulie-august.Răspândirea: în zona de deal şi munte până în zona alpină, în păduri rărite

sau locuri deschise, pe soluri cu troficitate scăzută. Produce înţelenirea şi acidificarea solului, împiedicând regenerarea naturală a pădurii.

Importanţa: fructele sunt mult căutate pentru calităţile lor gustative, tonice, folosite în maladii stomacale. Frunzele sunt bune pentru ceaiuri vitaminizante, astringente.

Merisorul (afinul roşu) - Vaccinium viţis-idaea.Talia: arbust, care nu depăşeşte 0,20-0,30 m înălţime.Frunzele: eliptice, picloase, persistente, cu marginea întreagă sau uşor

crenată, pe partea superioară de un verde întunecat, iar pe cea inferioară mai palide şi punctate (fig. 5.88, a şi b).

Florile: albe-roz, grupate în raceme.Fructele: bace roşii, acrişoare-amărui, se coc prin august-septembrie (fig.

5.88, c) cu utilizare alimentară sau terapeutică în maladii pulmonare.Cerinţele ecologice: vegetează în pădurile de munte până în zona alpină, pe

soluri sărace deftiipifl-SbfMjiiilacide, cu aîiipfrftfdMermapL în privinţa umidităţii.

133

ÎNTREBĂRI1. Cum se poate deosebi cornul de sânger?2. Ce rol îndeplinesc aceste două specii în pădure?3. Care este importanţa economică a acestor două specii?4. Cum se deosebesc speciiie din genul Vaccinium?5. Care este importanţa economică a speciilor din genul Vaccinium?

întocmiţi u H tabel după modelul dat în continuare, prezentând în paralel caractere/e de asemănare şi deosebire dintre corn şi sânger, pe de o pane, şi afinşi merişor, pe de altă parte

Nr. Denumirea speciei: Frun- Florile:crt. populară ştiinţifica Lujerii Mugurii zele culoare înflorire Fructele Răspândire

1. Corn

2. Sânger

3. Afin

4. Merişor

5.28. FAMILIA OLEACEAE

Din această familie fac parte arbori sau arbuşti cu frunze simple sau com-puse, aşezate opus. Florile: cu 4 petale, uneori nude, în racem. Fructul: samară, drupă sau capsulă. Genurile mai importante sunt: Fraxinus, Ligustrum, Syringa.

5.28.1. Genul Fraxinus. Acest gen cuprinde arbori cu lujeri viguroşi, com-primaţi în dreptul mugurilor, mugurii opuşi, cu cicatrice semicirculară. Frunzele: imparipenat-compuse. Florile: poîigame sau unisexuat-dioice, în panicule, uneori nude. Fructul: samară. Lemnul: foarte valoros.

Frasinul - Fraxinus excelsiorTalia: arbore indigen de talia i, putând ajunge 35-40 m înălţime şi l m

diametru.înrădăcinarea: pivotant-îrasantă, cu numeroase ramificaţii de suprafaţă.Trunchiul: în masiv este drept, cilindric, bine clagat pe cea mai mare parte

a înălţimii.Scoarţa: cenuşie-verzuie, formând de timpuriu un ritidom crăpat

longitudinal, relativ subţire, cenuşiu până la negricios.Coroana: ovoidaiă, transparentă.Lujerii: groşi, măslinii, comprimaţi în dreptul mugurilor (fig. 5.89, a).Mugurii: negri, globuloşi, cel din vârf mai mare şi în 4 muchii, cu

cicatricea semicirculară.Frunzele: imparipenat-compuse,

de 30-40 cm lungime, cu 9-13 foliole, oblong-lanceolate, sesile, crcnat-se-rate pe margini, uneori pubescentc de-a lungul nervurilor foliolelor sau a rahisului (fig. 5.89, b).

Florile: apetale, negre-violacee, de obicei poîigame, în panicule, apar prin aprilie înaintea înfrunzim (fig. 5.89, c, d şi e).

Fructele: samare de 2-4 cm lun-gime, oblongi sau lanceolat turtite, cu aripioara ştirbită la vârf, uşor răsucită în lung, dccurentă până la baza seminţei (fig. 5,89, f). Coacerea arc loc în septembrie-octombrie. Fructifi-că în masiv de la 35-40 ani, izolat de la 15-20 ani. Lăstăreşte bine.

Lemnul: cu duramen roz-brun, cu inelele anuale bine conturate, tare, elastic, durabil, cu luciu frumos, a-vând multiple întrebuinţări: fabri-carea mobilei, în special frasinul "creţ" sau cu "flame", material sportiv (schiuri, vâsle, suliţe), în

135

construcţia avioanelor, vapoarelor, automobilelor, în căruţărie, modele de tur-nătorie, parchete etc.

Creşterea: activă în înălţime, începând de îa 5-6 ani până la 60-70 ani. când începe să se dezvolte mai mult în grosime, în condiţii bune de vegetaţie poate produce 8-10 m Van.ha.

Cerinţele ecologice: îi sunt favorabile solurile aluviale, revene, fertile, pro-funde, neutre sau slab acide. Se dovedeşte a fi o specie calcicolă. După cerinţele sale ecologice prezintă mai multe ccotipuri, dintre care mai cunoscute sunt fra-sinul de calcar şi frasinul de luncă.

Este pretenţios faţă de căldură, gerurile puternice de iarnă provocându-i ge-livun, iar cele târzii de primăvară, prin distrugerea mugurului terminal, ducând Ia înfurcire, deci la obţinerea de trunchiuri cu calităţi inferioare, în tinereţe suportă umbrirea destul de bine, dar către bătrâneţe devine o specie exigentă fată de lumină.

Răspândirea: m ţara noastră are un areal larg, fiind întâlnit ca specie dise-minată din zona forestieră, din câmpie până în subzona fagului si uneori a răsi-noaseior. în lunci formează şi arboretc pure - frăsinete.

Importanţa: specie cu lemn deosebit de valoros, decorativă, re-zistentă la poluare şi fa condiţii excesive de climă. Frunzele sunt fo-losite în medicină la tratarea reuma-tismului. Se prevede extinderea cul-turii frasinului datorită calităţilor sale multiple.Frasinul pufos - Fraxînus palii-sae -are lujerii des pubescenţi, cu muguri bruni, uneori păroşi. Frunzele şi samarele sunt pubcscentc. Răspândit în sud-estul ţării, mai des în delta Dunării. Poate fi cultivat în zăvoaie.

Mojdreanul - Fraxinus ornus Talia: arbore scund sau an 'ist. Scoarţa: cenuşie, cu mugcri suri, tomentosi

(fig. 5.90, a). Nr formează ritidom.Frunzele: cu 5-9 foliolc, ovate,

acuminate Ia vârf, fm-crenat-serate pe margini, cu un rahis în zigzag (fig. 5.90, b).Florile: bisexuale, cu 4 petale albegălbui, în panicule mari, decorative, par-

fumate. Apar după înfrunzire, prin mai.Fructele: samare de 2-3 cm, cu sămânţa aproape cilindrică, cu aripioară obovat-liniară sau oblongă, la vârf emarginată sau trunchiata (fig. 5.90, c). Lemnul: de dimensiuni mici, inferior celui de frasin.

Răspândirea şi cerinţele ecologice: specie termofilă, insîalându-se în regiunile calde ale tării, la câmpie în şleauri şi stejărcte, iar la dealuri în gorunete şi şleauri de deal. In regiunea dealurilor devine calcifilă.

Importanţa: poate fi folosit pentru ameliorarea coastelor mai uscate, calcaroase. Recomandat ca arbore ornamental prin florile sale. Seva se foloseşte la prepararea unei băuturi dulci, cu acţiune laxativă.

ÎNTREBĂRI

1. Cum se deosebesc speciile de frasindupă lujeri, muguri, frunze, Hori,fructe?

2. Care specie de frasin posedă un lemnmai valoros?

3. Ce specie de frasin se poate cultiva înscopuri decorative?

5.28.2. Genul Ugustrum. Lemnulcâinesc - Ligustrum vulgare.

Talia: arbust de 3-5 m înălţime, cu scoarţa cenuşie, lujerii subţiri, uşor pu-bescenţi spre vârf, cu miros neplăcut când sunt striviţi, muguri opuşi sau imperfect opuşi, ovoidali, alipiţi de lujer, verzui-bruni (fig. 5.91, a).

Frunzele: de 3-6 cm lungime, lanceo-late, pieloase, cu marginea întreagă, căzătoare sau parţial persistente verzi peste iarnă (fig. 5.91, b).

Florile: mici, albe-gălbui, cu 4 petale scurte, concrescute la bază, neplăcut mirositoare, formează un panicul de 4-5 cm.

Fructele: drupe baci forme, sferice, negricioase, cu o "carne" roşcată-violacee.

Se poate înmulţi uşor şi pe cale vegetativă (lăstărire, marcotaj, butăşire, drajonare).

Cerinţele ecologice: specie foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol, putând vegeta pe soluri crude, podzolite, degradate. Suportă bine seceta şi gerurile.

Importanţa: foarte bun ca specie de subarborct; suportă umbrirea şi ameliorează solul prin litiera bogată pe care o formează, structurând solul prin sistemul radicclar des ramificat.

Este un arbust foarte bun pentru garduri vii decorative, îndesându-şi tufa după tundere. Poate fi cultivat şi în centrele industriale, suportând fumul.

5.28.3. Genul Syringa. Liliacul - Syringa vulgaris.Talia: arbust ce poate atinge şi forme arborescente, de 7-8 m înălţime.Scoarţa: cenuşie.Lujerii: cenuşii-măslinii, cu muguri ovoidali, muehiaţi, aşezaţi opus,

îndepărtaţi de lujer (fig. 5.92, a).Florile: cu 4 petale concrescute la bază într-un tub, de culoare caracteristică

"liliachie", plăcut mirositoare, aşezate în panicule terminale, erecte (fig. 5.92, c).

Fructul: capsulă (fig. 5.92, d).Drajonează şi lăstăreşte bine.Lemnul: tare, fin, dar fiind de dimensiuni

reduse este lipsit de valoare.Răspândirea: spontan în Banat şi Oltenia

pe coaste eu substrat calaros. Mulî extins în cul-tură ca arbust decorativ, în curţi, grădini, parcuri.

Importanţa: datorită rezistenţei sale la secetă, poate fi introdus în perdelele de pro-tecţie din stepă şi silvostepă.

ÎNTREBĂRI1. Cum se recunoaşte lemnul câinesc?2. Ce rol îndeplineşte lemnul câinesc în culturileforestiere?3. Indicaţi caracterele de recunoaştere a liliacului.

5.29. FAMILIA BIGNONIACEAE

5.29.1. Catalpa - Catalpa bignonioides (Bignonia catalpa) Talia: arbore de 10-15 m înălţime, cu tulpina scurtă. Lujerii: groşi, cu

muguri aşezaţi verticilat, câte 3 la acelaşi nivel (fig. 5.93. a). Frunzele: mari, de 10-20 cm lungime, laî-ovate, pe margini întregi, uneori uşor lobate, pubescente pe dos, cu miros neplăcut la strivire (fig. 5.93, b).

Florile: de 5-6 cm, albe cu pete roşcate sau brune-închis şi dungi galbene, sunt aşezate în particule erecte, de Î5-20 cm, foarte; decorative, înflorind prin iunie-iulic (fig. 5.93, c). Fructele: capsule cilindrice, pendente, lungt de 20-40 cm, cu numeroase seminţe aripate.

Lemnul: moale, uşor, fără valoare deosebită. Importanţa: introdus ca arbore decorativ în parcuri sau pe alei, datorită frumuseţii florilor saîe, care apar în plină vară, frunzelor mari de un vcrde-gălbui, cât şi fructelor ce-i dau un aspect original în timpul iernii.

5.30. FAMILIA CAPR1FOL1ACEAE

Această familie cuprinde următoarele genuri mai importante: Sambucus, Viburnum şi Lonicera.

5.30.1. Genul Sambucus. Socul negruSambucus nigra

Talia: arbust ce se poate individualiza şi ca

arboraş de 8-10 m înălţime, cu tulpina strâmbă, cu un ntidom cenuşiu-gălbui, suberos.

Lujerii: groşi, cenuşii-verzui, cu lenticele mari, cu o măduvă foarte pronunţată, gălbuie, nelemnificati la vârf (fig. 5.94, a).

Mugurii: mari, opuşi, cu solzi răsfiraţi.

Frunzele: penat-compuse, obişnuit cu 5 folioîe eliptice, neregulat-serate, cu miros greoi la strivire (fig. 5.94, b).

Florile: albe, mărunte, puternic şi plăcui mirositoare, aşezate in corimbe plane, cu diametrul de 15-20 cm.

Fructele: drupe roşii-negricioa-se, zemoase, se coc vara.

Lemnul: cu textură fină, rezistent dar de dimensiuni reduse, având utilizări puţine: araci, ţevi pentru ţesutul casnic.

Răspândirea: largă, de la câmpie până în zona premontană, pe soluri fertile, revenc până la umede, în luminişuri, ^ margini de păduri sau terenuri/ necultivate.

importanţa: recomandat ca specie de subarboret în pădurile de salcâm şi frasin, unde protejează şi a-meliorcază soiul, ferindu-1 de înţele-nirc.

Coaja lujerilor şi florile sunt folosite în medicină ca diuretice şi su-donfice. Din florile uscate şi din fructe se poate prepara o băutură răcoritoare, parfumată, cu conţinut bogat în vitamine.

Socul roşu - Sambucus race-mosct

Talia: arbust de 3-4 m înălţime, cu scoarţa brună, măduva roşcată.

Lujerii: bruni-verzui, cu lenti-celc, cu muguri mari, globuloşi, depărtaţi de lujer (fig. 5.95, a).

Frunzele: imparipenat-compu-se, cu fpliole ovat-lanceolate (fig. 5.95, b).

Florile: gălbui, grupate în raceme terminale, apar înaintea înfrunzirii.

Fructele: d rupe mici, roşii, în ciorchini decorativi, se coc în iunie şi durează toată vara.

Răspândirea: în zona fo-restieră montană, în făgete şi pă-duri de răşinoase, unde contri-buie, ca şi socul negru, ia amelio-rarea solului. Uneori poate deveni copleşitor.

Fructele constituie hrană pentru cocoşii de munte.

5.30.2. Genul Viburnum. Călinul - Viburnum opulusTalia: arbust de 3-4 m înălţime, cu înrădăcinarea ramificată. Scoarţa: ccnuşie-gălbuie. Lujerii: găîbui-roşcaţi, mu-chiaţi, cu mugurii ovoidali, gâtu-iţi la bază, cu un singur solz apa-rent, aşezaţi opus şi alipiţi de lujer (fig. 5.96, a).

Frunzele: trilobate, cu lobii dinţaţi, pubescente pe dos (fig. 5.96, b).Florile: aşezate în cime ura-beliforme, de două feiuri: pe marginea inflorescenţei sunt flori mai mari, albe, sterile, cu rol de

atragere a insectelor poleni-zatoare, în centru se găsesc flori mai modeste, verzui, fertile.

Fructele: drupe roşii, având un sâmbure turtit, iar gustul amărui-acrişor (fig. 5.96, c).

Răspândirea: vegetează obişnuit în zăvoaie şi terenuri inundabile, fiind exigent faţă de umiditatea din sol.

Importanţa: scoarţa, florile şi fructele sunt utilizate în industria farmaceuti-că. Pentru florile sale frumoase, fructele, cât şi frunzişul ce se

colorează toamna

în roşu-aprins, este folosit ca arbust decorativ. Prezintă var. sterile-bulgare.de-zăpadă.

Dârmozul - Viburnum lantanaTalia: arbust cu lujerii

pâsloşi, gălbui, cu muguri nuzi, verzi: cei foliari alungiţi, cei florali mari, aşezaţi în vârful lujerilor (fig- 5.97, a).

Frunzele: întregi, ovate, cu baza cordată, demiculate pe margini, pubescente, pe dos cenuşii (fig. 5.97, b).

Florile: albe, în cime umbeliforme.

Fructele: drupe turtite, negricioas

e şi aproape uscate la coacere (fig. 5.97, c).Importanţa: rezistând la ger si

secetă, nefiind pretenţios la calitatea solului, poate fi introdus în subarborctu! pădurilor rărite sau în culturile forestiere de protecţie; folosit şi în scopuri decorative.

5.30.3, Genul Lonicera. Caprifoiul - Lonicera xylosteum

Talia: arbust de 2-3 m înălţime, cu lujeri cenuşii, fistuloşi, muguri suprapuşi câte 2-3 aproape perpendicular faţă de axa lujerului, opuşi (fig. 5.98, a).

Frunzele: eliptice sau ovate, pubescente, cu marginea întreagă, verde-deschis pe dos (fig. 5.98, b).

Florile: albe sau cu nuanţe roşcate, c.âte două la un loc, apar prin luna mai (fig. 5.98, c).

Fructele: bace roşii, se coc prin septembrie.

Răspândirea: întâlnit în luminişul pădurilor din regiunea de deal şi munte, pe soluri cu substrat calcaros.

In parcuri se mai întâlnesc: Lonicera tatarica, L, fragrantissima, L. caprifolium etc.

ÎNTREBĂRI1. Ce deosebiri sunt între socul negru şi socul roşu?2. Dar între călin şi dârmoz?3. Prin ce se poate recunoaşte caprifoliul?4. Care este importanţa speciilor din familia Caprifoîiaceae pentru silvicultură?

B. CLASA MONOCOTYLEDONATAE

Clasa Monocotyledonatae cuprinde plante mai mult ierboase, cu puţini repre-zentanţi lemnoşi. Plantele au frunze simple, cu nervaţiunea paralelă. Florile sunt

de tipul 3 sau multiplu dc 3. Bmbrionul are un singur cotiledon. Reprezentanţii lemnoşi mai cunoscuţi sunt palmierii, bambusul, iar la noi în ţară, arbustul Ruscus.

5.31. FAMILIA LILIACEAE

Ghimpele - Ruscus aculealusTalia: arbust cu tufă ghimpoasă, verde, cu lujeri modificaţi ce iau forma şi

rolul frunzei, numiţi filocladii.Frunzele: mici, solzoase, aş e zale pe filocladii

(fig- 5.99).Florile: mici, albc-gălbui, aşezate pe faţa

filocladiilor, la subsuoara frunzuliţelor.Fructele: bace roşii, în contrast cu verdele tufei,

fiind foarte decorative.Răspândirea: sporadic în sud-vestul ţării (Coasta

Stârminci de lângă Tr. Scvcrin), Muntenia, Banat, vestul Transilvaniei, mai ales în ceretc.

Protejat ca monument al naturii.Mai rar, este întâlnit şi Ruscus hyppoglossum.

ÎNTREBĂRI1. Ce sunt filocladiile?2. De ce credeţi că este Ruscus monument al naturii?