Enigma Otilieide George Cãlinescu

Personalitatea lui George Cãlinescu se defineşte prin dubla vocaţie de critic şi scriitor. În opinia sa, adevãratul critic trebuie sã fie “un autor ratat”, nu în sens valoric, ci prin capacitatea de a crea în toate genurile literare, astfel încât sã poatã ajunge la o percepţie din interior asupra operelor analizate. Romanul “Enigma Otiliei”, apărut în 1938, este o ilustrare a acestei concepţii şi totodatã o demonstraţie în favoarea valabilitãţii metodei balzaciene în proza modernã. Fiind adeptul unui mod de creaţie “durabil şi esenţial”, Călinescu susţine valabilitatea acestuia într-o epocă literară dominată de căutări, experimente ale unor noi tehnici şi formule narative. Romanul ilustrează modelul balzacian realist, obiectiv prin toate componentele structurii sale: tematică, viziune, compoziţie, perspectivă narativă, realizarea personajelor. Principalele teme sunt paternitatea şi moştenirea, frecvent asociate în universul balzacian. Paternitatea constituie expresia directã a principiului creaţiei, implicând un sistem etic al rãspunderii conţinute în caliatea de părinte sau de fiu, precum şi o filosofie a biologicului, având şi o expresie social-economică. Atât în opera balzacianã, cât şi în creaţia lui Cãlinescu, se ajunge la concluzia că supremaţia banului, lupta pentru îmbogăţire degradează chiar şi legăturile de familie considerate sacre. Titlul iniţial “Pãrinţii Otiliei”, modificat la sugestia editorului, sugerează posibilitatea sau încercarea de a prelua desăvârşit sau penibil rolul patern în raport cu eroina romanului. În aceastã situaţie se află Costache, Pascalopol, Aglae, Stãnică- şi chiar Felix, prin dorinţa lui de a o proteja. Viziunea romancierului asupra lumii evocate artistic este marcatã de influenţele balzaciene, acesta realizând o frescã din viaţa micii burghezii bucureştene de la începutul secolului XX. Viaţa socialã este studiatã în spiritul ştiinţelor naturale, cu sentimentul unităţii ansamblului şi cu intenţia clasificãrii indivizilor pe specii, atitudinea autorului fiind marcată de o direcţie criticã. În plan compoziţional ,se evidenţiază incipitul de factură balzaciană, prin care acţiunea este riguros integrată în timp şi spaţiu (“într-o seară de la începutul lui iulie 1909 […] în strada Antim din Bucureşti”). Semnificativã este şi surprinderea personajelor principale într-o scenă de grup, în care sunt precizate detalii vestimentare şi fizionomice. Un alt aspect al compoziţiei este epilogul, prin care se evidenţiazã evoluţia personajelor după deznodãmânt. Principalele modalitãţi narative sunt relatarea şi reprezentarea, secvenţele epice realizându-se prin înlãnţuire şi alternanţã. Un rol important revine pauzelor descriptive, caracteristice pentru formula balzacianã. Descrierea se realizeazã de la exterior spre interior, de la ansamblu la detalii, permiţând cititorului să recunoascã elemente din universul familial şi întreţinând iluzia de conformitate a lumii ficţionale cu lumea reală. Pe de altã parte, procedând asemeni naturalistului, autorul înfăţişează personajul în strânsă legătură cu mediul său de viaţă, sugerând permanenta interdependenţă. Lumea exterioară devine astfel un sistem de semne prin descifrarea cãrora se identificã trăsături ale personajelor. Astfel, locuinţa lui Costache Giurgiuveanu anticipează avariţia acestuia, în vreme ce decorul casei lui Pascalopol evidenţiazã eleganţa, rafinamentul, distincţia. Perspectiva narativă este de tip omniscient, naratorul fiind obiectiv, omniprezent, impersonal. Relatarea se realizează la persoana a III-a. Dimensiunea balzacianã a romanului se evidenţiazã şi prin realizarea personajelor tipice, în caracterizarea cărora sunt investigate legăturile cu mediul, contrastele sau corelaţiile dintre aspectul exterior şi cel interior, sistemul de relaţii familiale şi sociale. În centrul acţiunii se situeazã ca personaj principal Costache Giurgiuveanu,a cărui moştenire influenţează destinul tuturor participanţilor la acţiune. Caracterizarea directă se realizează în spirit balzacian, în expoziţiune fiind evidenţiate elemente de portret fizic şi de vestimentaţie sugestive: “Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cãrui vârstă desigur

1

înaintată rãmânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o luminã bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat.” Caracterizarea indirectã se configurează prin diverse mijloace: integrarea într-o tipologie, stabilirea legăturilor dintre erou şi mediu, relaţiile cu celelalte personaje, modul în care se exprimã şi acţioneazã. Costache Giurgiuveanu ilustreazã tipul avarului, principalele modele fiind Harpagon din piesa lui Molière, Grandet din romanul lui Balzac. În raport cu aceste personaje, la care avariţia altereazã orice sentiment, el apare totuşi umanizat prin afecţiunea sinceră faţă de Otilia şi Felix, respectul pentru Pascalopol şi chiar o relativã sociabilitate. Caracteristica psihologiei avarului este teama de lume, de necunoscut, orice intrus fiind perceput ca un uzurpator al averii sale, acest aspect fiind ilustrat prin replica bizarã cu care îl întâmpinã pe Felix: “Aici nu stã nimeni”. Un alt aspect al avariţiei este contrastul grotesc dintre mizerie, degradarea ţinutei, a vestimentaţiei şi realitatea situaţiei sale materiale. Evidenţierea legãturii dintre personaj şi decor accentueazã în manieră balzaciană diferite trãsãturi ale acestuia. Astfel, aspectul exterior şi interior al locuinţei bătrânului impresionează prin contrastul dintre dimensiunile adecvate poziţiei sale sociale şi lipsa de comoditate şi confort determinate de avariţie. În relaţie cu celelalte personaje, Costache Giurgiuveanu evidenţiază, pe de o parte, o fire ezitantã, pe de altă parte, o implicare decisă în tot ceea ce priveşte acumulările de bani. Faţã de sora sa Aglae manifestă o teamă aproape bolnăvicioasă, care îi inhibă dorinţa sinceră de a asigura viitorul Otiliei. Chiar dacă rãutatea surorii sale şi aluziile ei diabolice îl jignesc şi îl revoltã, bătrânul nu reuşeşte să se elibereze de aceastã autoritate care pentru el se asociazã cu însãşi ideea de familie. Faţă de Felix şi Otilia, cărora le este tutore, nutreşte o anumită afecţiune, dar avariţia îl împiedică să le ofere o existenţă la înãlţimea mijloacelor de care dispune. Totuşi, el administreazã cu chibzuinţă veniturile lui Felix, dovedindu-se un protector al intereselor acestuia. O altă relaţie care contribuie la evidenţierea trăsăturilor personajului este prietenia cu Pascalopol ,căruia îi acordă încredere şi respect, la un moment dat chiar urmându-i sfatul şi încredinţându-i o anumitã sumă de bani pentru Otilia. Se poate afirma că bãtrânul transferă involuntar asupra lui Pascalopol rolul patern, de care nu se poate achita la nivelul posibilităţilor de care dispune. Existenţa personajului îmbină elemente de comic la nivelul manifestărilor exterioare şi tragic prin efectele destructive, dezumanizante ale maniei sale. Chiar sfârşitul sãu ilustrează această ambivalenţă, el încercând cu ultimele puteri să-şi apere averea de uzurpatorul Stănicã Raţiu. Aspectul ridicol se deduce şi din contrastul dintre inutilitatea unei existenţe pline de privaţiuni şi consecinţele acesteia, îmbogăţirea arivistului Stănică Raţiu. Procedând în manieră balzaciană şi menţinând spiritul romanului obiectiv, autorul sugerează anumite concluzii cu privire la destinul personajului, pe care îl caracterizează predominant indirect. Astfel, este ilustrat caracterul degradant al avariţiei în spiritul căreia banul este dorit nu ca mijloc, ci ca scop în sine. Totodată, aceastã pasiune dezintegrează chiar structura familiei, raporturile interumane fireşti. Caracterul predomiant balzacian al romanului nu exclude integrarea unor elemente de modernitate. Astfel, autorul contureazã personaje mobile, imprevizibile, surprinse în complexitatea relaţiilor dintre ele ,pentru a căror investigare recurge şi la metoda psihanaliticã. De asemenea, persoanjul principal feminin este caracterizat prin tehnica oglinzilor paralele, portretul psiho-moral desprinzându-se din însumarea unor viziuni adeseori contradictorii. Romanul “Enigma Otiliei” este o creaţie reprezentativã a literaturii române interbelice, o ilustrare convingătoare a viabilitãţii metodei balzaciene în spaţiul romanului modern.

2

TEMA FAMILIEI ROMAN OBIECTIV-Enigma Otilieide George Cãlinescu Personalitatea lui George Cãlinescu se defineşte prin dubla vocaţie de critic şi scriitor. În opinia sa, adevãratul critic trebuie sã fie “un autor ratat”, nu în sens valoric, ci prin capacitatea de a crea în toate genurile literare, astfel încât sã poatã ajunge la o percepţie din interior asupra operelor analizate. Romanul “Enigma Otiliei”, apărut în 1938, este o ilustrare a acestei concepţii şi ,totodatã, o demonstraţie în favoarea valabilitãţii metodei balzaciene în proza modernã. Fiind adeptul unui mod de creaţie “durabil şi esenţial”, Cãlinescu susţine valabilitatea acestuia într-o epocã literarã dominatã de cãutãri, experimente ale unor noi tehnici şi formule narative. Romanul ilustreazã modelul balzacian realist, obiectiv prin toate componentele structurii sale: tematicã, viziune, compoziţie, perspectivã narativã, realizarea personajelor. Principalele teme sunt familia, paternitatea şi moşteneirea, frecvent asociate în universul balzacian. Paternitatea constituie expresia directã a principiului creaţiei, implicând un sistem etic al rãspunderii conţinute în caliatea de pãrinte sau de fiu, precum şi o filosofie a biologicului, având şi o expresie social-economicã. Atât în opera balzacianã, cât şi în creaţia lui Cãlinescu, se ajunge la concluzia cã supremaţia banului, lupta pentru îmbogãţire degradeazã chiar şi legãturile de familie, considerate sacre. Astfel, în ciuda statutului lor de orfani, care ar trebui să determine înţelegere şi compasiune, Otilia şi Felix sunt priviţi cu ostilitate de Aglae, care îi consideră adversarii copiilor ei în lupta pentru moştenirea bătrânului Costache. Această atitudine degradantă , expresie a dezumanizării, se manifestă in scena sosirii tânărului în casa tutorelui său. Astfel, aflând scopul venirii lui Felix, Aglae comentează :”Faceţi azil de orfani!”, cu răutate si ironie. Replica Otiliei :”Felix are venitul lui” este întampinată cu o nouă aluzie veninoasă:”Atunci faceţi pensiune!” La rândul său, Costache Giurgiuveanu, In ciuda fondului său de umanitate, evidenţiazã, pe de o parte, o fire ezitantã, pe de altã parte, o implicare decisã în tot ceea ce priveşte acumulãrile de bani. Faţã de sora sa Aglae manifestã o teamã aproape bolnãvicioasã, care îi inhibã dorinţa sincerã de a asigura viitorul Otiliei. Chiar dacã rãutatea surorii sale şi aluziile ei diabolice îl jignesc şi îl revoltã, bãtrânul nu reuşeşte sã se elibereze de aceastã autoritate care pentru el se asociazã cu însãşi ideea de familie. Faţã de Felix şi Otilia, cãrora le este tutore, nutreşte o anumitã afecţiune, dar avariţia îl împiedicã sã le ofere o existenţã la înãlţimea mijloacelor de care dispune. Totuşi, el administreazã cu chibzuinţã veniturile lui Felix, dovedindu-se un protector al intereselor acestuia. O altã relaţie care contribuie la evidenţierea trãsãturilor personajului este prietenia cu Pascalopol, cãruia îi acordã încredere şi respect, la un moment dat chiar urmându-i sfatul şi încredinţându-i o anumitã sumã de bani pentru Otilia. Se poate afirma cã bãtrânul transferã involuntar asupra lui Pascalopol- care nu apartine, de fapt, familiei- rolul patern, de care nu se poate achita la nivelul posibilitãţilor de care dispune.

Evoluţia familiei Tulea, prezentată in parallel, potrivit procedeului alternanţei, specific romanului obiectiv, ilustrează aceeaşi idée a degradării, a anulării valorilor sub semnul dorinţei de înavuţire. Astfel, deşi îşi iubeşte copii, Aglae se comportă tiranic, anulându-le sau inhibându-le personalitatea sau ocrotindu-I exagera. Obsesia sa matrimonială o determină să vadă in fiecare cunoscut un posibil pretendent pentru Aurica şi eşecul acestei aspiraţii o face ostilă faţă de Otilia, în care vede o străină şi un duşman al fericirii copiilor ei. Aceeaşi ostilitate, asociată cu indiferentă, o dovedeşte faţă de Simion, soţul bolnav, faţă de care nu mai nutreşte nici măcar sentimente de milă. Scena îmbolnâvirii lui Costache este, de asemenea, sugestivă. Aglae “preia comanda…asemeni unui căpitan de vapor”, ea fiind atentă să nu dispară nimic din averea bătranului şi deloc interesată de sănătatea lui.

3

Titlul iniţial “Pãrinţii Otiliei”, modificat la sugestia editorului, se află, de asemenea, în relaţie cu tema familiei . Acesta sugereazã posibilitatea sau încercarea de a prelua desãvârşit sau penibil rolul patern în raport cu eroina romanului. În aceastã situaţie se aflã Costache, Pascalopol, Aglae, Stãnicã- şi chiar Felix, prin dorinţa lui de a o proteja pe tânăra de care este îndrăgostit. Toate aceste personaje se raportează , simultan, la destinul fetei şi la moştenirea bătranului, elemente fundamentale în evoluţia acţiunii.

Prin teme, compoziţie, viziune şi realizare a personajelor, romanul “Enigma Otiliei” este o creaţie reprezentativã a literaturii române interbelice, o ilustrare convingãtoare a viabilitãţii metodei balzaciene în spaţiul romanului modern.

Caracterizarea Otiliei- personaj feminin (roman interbelic, obiectiv)de George Cãlinescu

introducerea de la demonstraţie Adeziunea autorului la metoda esteticã balzacianã nu exclude prezenţa elementelor de modernitate, semnificativã în acest sens fiind prezenţa unor personaje mobile, imprevizibile, imposibil de încadrat într-o tipologie. Printre acestea se individualizeazã ca personaj principal feminin, Otilia. Prezentarea acestui personaj complex şi adeseori contradictoriu ilustrează desăvârşit viziunea scritorului asupra condiţiei femeii. Pe de o parte, se realizează o individualitate integrată într-un anumit context spaţio-temporal, pe de altă parte, un symbol, o imagine a eternului feminin. Însãşi intenţia autorului de a se ipostazia prin imaginea Otiliei este sugestivã: “Otilia este eroina mea liricã, oglinda mea de argint, o imagine lunarã şi femininã”. Repetând afirmaţia lui Flaubert, Cãlinescu susţine “Otilia sunt eu.” Aceastã proiectare a individualitãţii autorului în personajul feminin sugereazã o anumitã subiectivitate, ceea ce nu anuleazã tendinţa generalã spre obiectivitate. Rolul de personaj central se deduce indirect din titlul actual al romanului ca şi din acela propus iniţial de cãtre autor. Dacã prin “Pãrinţii Otiliei” este conturatã ideea cã aproape toate celelalte personaje îşi pot exercita penibil sau strãlucit rolul patern în relaţie cu eroina, în schimb, prin actualul titlu este concentratã ideea naturii misterioase inexplicabile a sufletului feminin. Modernitatea realizãrii personajului rezultã şi din metoda de caracterizare, prin pluriperspectivism, prin relativizarea imaginii. Perspectiva subiectivã conduce la aspecte contrastante.

4

În viziunea familiei Tulea, deformatã din pricina invidiei şi a ostilitãţii, Otilia apare ca uzurpatoarea averii bãtrânului Costache, o fiinţã imoralã, interesatã, cãreia îi atribuie calificative vulgare “stricatã” “dezmãţatã”. Stãnicã Raţiu o considerã “o fatã fainã”, inteligentã şi chiar vicleanã, capabilã sã întreţinã în acelaşi timp speranţele lui Felix şi ale lui Pascalopol, profitând mai ales de atenţiile celui din urmã. Pentru Pascalopol, Otilia este o fiinţã superioarã mediului în care trãieşte, o artistã, o naturã sensibilã pe care simte nevoia sã o susţinã şi sã o ocroteascã. El proiecteazã asupra fetei propriile neîmpliniri ca pãrinte şi ca soţ, fiind incapabil sã-şi defineascã sentimentele “n-am prea stat sã disting ce e viril de ce e patern în dragostea mea pentru Otilia”. Felix vede în Otilia, la început, o prietenã, un confident, un protector, dar şi o fiinţã fragilã pe care simte nevoia sã o protejeze. Sentimentele sale sunt de asemenea imposibil de definit, oscilând între o dragoste idealã şi prietenie. Manifestãrile derutante ale Otiliei, care trece cu uşurinţã de la atitudini copilãreşti la o surprinzãtoare profunzime a judecãţilor, creeazã confuzie în “mintea clarã finalistã a lui Felix” aşa cum subliniazã autorul. El insistã de asemenea, asupra ideei cã “Enigma Otiliei” se contureazã numai din perspectiva tânãrului “pus pentru prima oarã faţã în faţã cu absurditatea sufletului unei fete […] pentru un tânãr de 20 de ani, enigmaticã va fi în veci fata care-l va respinge dându-i totuşi dovezi de afecţiune.” Din gesturile, atitudinile, replicile şi reacţiile Otiliei se contureazã în mod indirect o personalitate complexã şi adeseori contradictorie, al cãrei farmec stã în nedefinirea vârstei, în oscilaţia permanentã dintre copilãrie şi maturitate. Prin devotamentul faţã de bãtrânul Costache, grija faţã de Felix, pe care încearcã sã-l îndrume în noua realitate şi sinceritatea în relaţia cu Pascalopol, Otilia îşi dovedeşte profunzimea, statornicia în sentimente. Prin contrast, manifestările ei exterioare dau impresia frivolitãţii, mult exagerată mai ales de familia Tulea. Îndeosebi relaţia cu Felix demonstrează maturitatea şi înţelegerea naturii umane. Aşa cum mărturiseşte “Noi nu trăim decât ziua – şase ani”, Otilia este convinsă că farmecul şi puterea ei de fascinaţie sunt legate de vârsta adolescenţei şi că vor dispărea cu trecerea timpului.Totodatã ea înţelege adevãrata personalitate a lui Felix şi îşi dă seama că prin modul ei de viaţă ar reprezenta un obstacol în calea afirmãrii sale profesionale, ceea ce explicã renunţarea. În epilogul romanului discuţia dintre Felix şi Pascalopol aduce în prim-plan ideea dimensiunii enigmatice a sufletului feminin. Prin confruntarea celor douã imagini ale Otiliei, cea a tinerei zburdalnice, delicate şi cea a “doamnei picante” gen actriţã întreţinutã, pe care Felix nu o mai recunoaşte, se desprinde un sentiment de nostalgie, precum şi ideea efemerităţii. Ca personaj feminin unic în literatura românească, Otilia impresionează prin complexitatea manifestărilor, printr-o structură interioară imprevizibilă conferind modernitatea romanului.

5