Universitatea Transilvania din BraşovFacultatea de Sociologie şi ComunicareAsistenţa SocialăAnul III

DELINCVENŢA JUVENILĂ

Teorii ale delincvenţei juvenile

Studenta: Crăifălean Petruţa Mădălina

Profesor coodonator: lect.univ.drd. Ana-Maria Bolborici

Braşov, 2015

Definirea noţiunii de delincvenţă juvenilă

"Ca formă distinctă de devianţă , delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex, care

defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală."

(Rădulescu, Banciu, 1990, p.42)

Fenomenul de delincvenţă juvenilă reprezintă, din punct de vedere juridic, încălcarea

normelor dintr-o societate, însă întrucât din această perspectivă nu se poate face delimitări clare

între specificul comportamentului tânărului delincvent şi între cel al adultului delincvent, ci doar

stabileşte un criteriu pe baza căruia se poate deosebi un comportament normal de unul deviant,

noţiunea de delincvenţă juvenilă se confundă de cele mai multe ori cu noţiunea de criminalitate,

infracţionalitate.

Comportamentul delincvent al unui adolescent nu poate fi asemănat cu cel al unui adult,

pentru că de cele mai multe ori, faptele sale - comportamentul de evaziune, are la bază motivaţii

intrinseci (conflicte cu familia, părinţii, profesorii,etc). Legislaţia însă, consideră că

comportamenul adolescentului este construit pe motivaţii antisociale, evaluându-l pe aceleaşi

criterii pe care evaluează un adult, însă finalitatea ei este de a reeduca, trata, şi proteja tânărul nu

neaparat de a-l pedepsi.

Definită printr-o serie de trăsături generale şi comune, constituită din "ansamblul

încălcărilor şi abaterilor tinerilor de la normele de convieţuire socială" (Rădulescu, Banciu,

1990,p.58), ea implică atât identificarea cauzelor şi a condiţiilor care îi determină pe tineri să

comită acte antisociale cât şi luarea unor măsuri de prevenire şi recuperare a acestora.

Fenomenul de delincvenţă socială, apare diferit, având trăsături particulare de la o societate

la alta, influenţat de diferiţi factori sociali, economici şi culturali dar şi de metodele de tratare şi

de sancţionare a consecinţelor actelor ilegitime ale tinerilor.

Încercând să indentifice factorii care duc la apartiţia manifestărilor antisociale, problematica

delincvenţei juvenile a fost studiată din mai multe perspective, astfel pe de o parte există

cercetători care consideră factori psihologici la fel de importanţi ca cei sociali, privind fenomenul

de delincvenţă prin prisma factorilor care ţin de agresivitate şi frustrare, de instabilitatea afectivă

şi comportamentală şi de caracteristicile perioadei adolescentine.

1

Pe de altă parte, cercetători sociologi acordă o atenţie deosebită factorilor care ţin de

elementele socicoculturale dar şi de condiţiilor vieţii sociale în general, delincvenţa juvenilă fiind

definită, din această perspectivă ca fiind rezultatul structurii sociale deficitare, al conflictelor care

apar în cadrul sistemului social - "deficienţa reprezintă o formă de protest apolitic al tinerilor

contra inegalităţilor şi barierelor sociale din societatea adulţiilor". (Rădulescu, Danciu, 1990,

p.59)

Perspective teoretice de abordare a fenomenului de delincvenţa juvenilă

A. Teorii care consideră manifestările delincvente ca fiind cauzate de comportamentul

individual al tinerilor, punând accent pe motivaţiile individuale şi psihologice ale tânărului.

Delictele sunt săvârşite de tineri care nu sunt capabili de a respecta şi de a se supune normelor

sociale şi juridice. Totuşi nu este neglijată nici presumţia conform căreia comportamentul

delincvent este influenţat şi de mediul sociocultural în care trăieşte, de relaţiile dificitare din

interiorul familiei, de condiţiile slabe de viaţă, de agresivitate sau frustrare afectivă. Privind din

această perspectivă, delincvenţa juvenilă apare ca fiind eşecul tânărului de a se adapta la

anturajul său, datorat trăsăturilor specifice vârstei adolescentine (egocentrism, impulsivitate,

agresivitate).

B. Teorii care consideră delincvenţa juvenilă ca fiind efectul direct al dezorganizării sociale

în care sunt implicate procesele de schimbare şi dezvoltare. Cauza actelor delincvente ale

tinerilor sunt puse pe baza situaţiilor de criză şi instabilitate economică, teritorială şi socială a

unei populaţii. Au fost indentificate zone în care rata delincvenţei a fost mai ridicată în rândul

tinerilor, datorită unor factori care ţin de ineficienţă, procese aculturative sau eterogenitate.

C.Teorii potrivit cărora delictele tinerilor apar ca fiind consecinţa conflictelor normative

dintre categorii distincte de tineri şi barierele care ţin de nivelul organizării astfel încât, toţi tineri

să aibă acces la status, putere şi bogaţie – delincvenţa juvenilă este, deci, consecinţa utilizării

unor mijloace ilegitime de către tineri, ca şi a unei discrepanţe intense între normele socialmente

împărtăşite şi condiţiile reale ale vieţii sociale.

2

Teoria "rezistenţei" la frustrare

Elaborată de W.C.Reckless, se contruieşte pe conceptul "structurii interioare" a individului

pe care autorul îl caracterizează ca un adevărat "scut de rezistenţă" împotriva abaterilor de la

normele sociale şi a demoralizării. Potrivit acestei teorii, există o structură socială externă şi o

structură psihică interioară, care deservesc drept mecanisme de protecţie împotriva frustrării şi a

agresivităţii adolescentului.

Grupurile sociale din care face parte tânărul şi unde socializează, locul unde se poate

identifica cu scopurile celorlalţi, unde câştigă un status, etc. Ca urmare, structura interioară

dobândeşte o semnificaţie importantă, asigurându-i conştiinţă identităţii de sine şi a imaginii de

sine în raport cu ceilalţi, fiind îndreptat spre scopuri dezirabile şi prezintă "toleranţă la frustrare".

Actele delincvente apar atunci când unul sau mai multe elemente, care au fost enumerate mai

sus, lipsesc.

Ca şi metodă de prevenire, Reckless afirmă că elementele structurii interne pot fi

cunoscute prin intermediul testelor de personalitate. Manifestările delincvente, după alţi autori,

se datorează incapabilităţii, mai mică sau mai mare, a tinerilor de a trece peste situaţiile

frustrante.

Atunci când tânărul nu poate să-şi satisfacă un interes sau un scop datorită unor

bariere/obstacole sociale, starea de frustrare se instalează. Frustrarea se manifestă prin tensiune

afectivă sporită care îl poate împinge pe tânăr la comiterea unor acte deviante, însă dacă e

capabil să-şi suprime aceste stări, apare ceea ce se numeşte "toleranţă la frustrare" – fie ca

element favorizant fie ca o frână în a-şi duce la capăt faptele ilicite.

Agresivitatea, strâns legată de conceptul de frustrare, este considerată ca "un instinct sau

ca o necesitate, ca un răspuns sau contrarăspuns la o excitaţie sau frustrare."(Rădulescu, Banciu,

1990, p.64) Agresivitatea poate fi privită din privinţa a două aspecte: pe de o partea frustrarea

declanşează o stare de anxietate, tensiune şi poate sau nu declanşa o stare agresivă şi pe de altă

parte agresivitatea nu este întotdeauna rezultatul frustrării. Prin urmare, agresivitatea tinerilor

poate fi înţeleasă mai degrabă ca un mod de a se descoperi pe sine, formându-şi o atitudine

combativă în scopul dobândirii unui status adecvat în societatea adulţilor.

3

L.Festinger şi alţi autori introduc noţiunea de "disonanţă" cognitivă şi afectivă – element

care duce la apariţia unor tensiuni şi conflicte între tânăr şi mediul său socializator (atunci când

în familie există relaţii disarmonice sunt favorizate stările de furie şi violenţă).

Tinerii comit acte delincvente datorită relaţiilor interpersonale deficitare (mai ales a celor

afective) dintre tânăr şi mediul social, care nu este pregătit într-un mod corespunzător să

răspundă nevoilor tinerilor.

Teoria asocierilor diferenţiale

Elaborată de E.R. Southerland , teoria asocierilor diferenţiale, o teorie genetică care a

criticat teoriile privind comportamentul delincvent înnascut cât şi cele care explică delincvenţa

prin imitaţie.

Această teorie pleacă de premisa că tinerii au parte, în viaţa socială, atât de modele

pozitive cât şi de modele negative. Aceste modele nu se transmit pe cale ereditară, nici nu se

imită, ci în urma socializării se învaţă. Verbal cât şi comportamental, indivizii iau exemplul celor

cu care se află în contact. Ei încep să-şi formeze scopuri, agende şi atitudini în funcţie de

interpretările pe care le acordă legilor şi dispoziţiilor legale. Există grupuri în care predomină

atitudini de respectare a regulilor sau grupuri orientate spre violarea dispoziţiilor legale, iar

indivizii se asociază la unul dintre grupuri – delincvent sau nondelincvent.

Prin urmare, tinerii care comit acte delincvente sunt confruntaţi deseori cu comportamente

infracţionale ale grupului, care nu acceptă/recunosc normele legale. Delincvenţa apărută prin

asociaţie cu modele criminale nu se obţine prin procese simple de socializare sau imitare ci prin

învăţare şi experimentare.

"Organizarea diferenţială" – un element esenţial al acestei teorii se referă la faptul că pot

apărea o serie de discrepanţe între diferite situaţii în care poate distinge conduitele "rele" de cele

"bune", prin asociaţie diferenţială, individul va asimila comportamentele care aparţin grupului

cu care vine în contact, sau care îi satisfac interesele şi scopurile personale.

Confrom aceste teorii (S.Cressey), socializarea este factorul explicativ în crearea

delincvenţei. Prin urmare comportamentul deviant ca şi orice alt tip de comportament, se învaţă

4

prin intermediul socializării, de unde individul preia atitudini, deprinderi şi comportamente

negative.

Teoria lui Southerland este totuşi reducţionistă şi simplificatoare, făcând abstracţie de

motivaţie, explicaţia reducându-se doar la procesul de învăţare şi asimilare în cadrul unui grup

restrâns. În studierea fenomenului de delincvenţă juvenilă, caracteristicile socializatoare ale

mediului familial şi social sunt esenţiale, întrucât acestea pot deveni "adevărate canale de

transmisie a unor comportamente negative în rândul adolescenţilor" (Rădulescu, Banciu, 1990,

p.67)

Această teorie poate fi folosită în explicarea procesului de inducţie negativă în cazul

adolescenţilor internaţi în instituţii de resocializare pentru comiterea unor delicte ocazionale, care

au asimilat comportamente delincvente datorită grupurilor cu care au intrat în contact. O limită a

acestei teorii este caeea că nu poate explica de ce alţi minori care provin din acelaşi mediu nu

devin delincvenţi sau cei care au o situaţie bună economic, social şi cultural, comit delicte.

Teoria dezorganizării sociale

Contribuitori importanţi la fundamentarea acestei teorii, C.R. Shaw şi H.D. McKay, au

afirmat că în marile zone metropolitane, care sunt puternic industrializate şi urbanizate, rata

delincvenţei juvenile sancţionate este mult mai ridicată.

Potrivit acestei teorii, geneza şi dinamica delincvenţei juvenile sunt cauzate de crize

sociale şi economice, urbanizare şi industralizare, delincvenţa apărând într-o mai mare măsură în

zonele deteriorate fizic, unde există un declin al populaţiei iar controlul social al comunităţii nu

poate fi exercitat corect, determinând dezorganizare socială, marginalizare, devianţă.

Constituirea unei populaţii eterogene, modernizarea şi dezvoltarea socială duc la pierderea

controlului social, astfel populaţia imigrantă care nu reuşeşte să se adapteze condiţiilor, eşuează

în a-şi îndeplini adecvat funcţia socializatoare şi educativă, expunând tinerii la un risc mai mare

de delincvenţă.

"Delincvenţa juvenilă este consecinţa dificultăţiilor materiale, a contradicţiilor şi a

conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă tinerii" (Rădulescu, Banciu, 1990, p.

68)

5

Tinerii sunt caracterizaţi ca provenind din familii cu nivel scăzut socioeconomic şi

cultural, condiţii precare de trai, educaţie şi socializare săracă. Locuiesc în zonele periferice şi

sărace ale marilor oraşe.

Conform acestei teorii, soluţia eradicării delincvenţei juvenile constă în luarea unor măsuri

la nivelul colectiv, nu individual, deoarece cauza primară a delincvenţei juvenile este scăderea

funcţiei de socializare şi control a comuităţii, eterogenitatea populaţiei din anumite zone,

diversificarea spaţiilor şi serviciilor sociale şi comerciale. Condiţiile economice, sociale,

culturale din zonele defavorizate trebuie ameliorate întrucât tinerii sunt etichetaţi în funcţie de

locul din care provin, tratamentul delincvenţei juvenile constituind o problemă de reconstrucţie

socială şi ameliorare a mediului sociocultural.

Teoria subculturilor delincvente

Principalii reprezentanţi ai acestei teorii, Cohen, M. Gordon, M.Yinger, ş.a., afirmă

necesitatea studierii delicvenţei din perspectiva subculturilor existente într-o societate.

Subculturile funcţionează după un set de valori şi norme diferit sau chiar în contradicţie

faţă de restul societăţii. Indivizii care aparţin acestor subculturi consideră că le este restricţionat

accesul la bunurile societăţii. Ea reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale existente în

societate. Subculturile delincvente apar atunci când indivizii recurg la mijloace ilegitime şi

antisociale pentru a-şi realiza anumite scopuri şi nevoi. În cadrul acestor subculturi, socializarea

acţionează asupra indivizilor ca un mecanism prin care ei desfăşoară activităţi ilicite şi

delincvente. Sunt transmise tehnici şi procedee delincvente, motiv pentru care teoria a mai fost

denumită şi teoria învăţării reacţiei delincvente.

Copii care aparţin claselor defavorizate reacţionează într-un mod similar nevrozei,

exteriorizându-şi sentimentele de frustrare şi integrându-se în bande sau subculturi delincvente,

însuşindu-şi standardele după care se ghidează aceea bandă.

Banda reprezintă o formă de organizare negativă a tinerilor, formată din indivizi care se

confruntă cu probleme sociale asemănătoare şi care organizează acţiuni antisociale şi criminale.

Delincvenţa juvenilă este un fenomen colectiv, nu individual, reprezentat de rolurile

subculturilor delincvente – aceste subculturi îndeplinesc anumite roluri pe care le justifică.

6

Grupurile de la marginea străzii (societăţii) este o variantă a teoriei subculturilor

delincvente. În perioada adolescenţei se formează grupuri pe baza unor relaţii de prietenie şi

solidaritate, unde tinerii discută, socializează şi stabilesc diferite planuri de acţiune. Unele

grupuri sunt periferice, marginale faţă de societate şi contestă valorile şi normele acceptate de

societate. Aceste grupuri ajung să se transforme în adevărate izvoare de devianţă, delincvenţă

prin asimilarea de către membrii acesteia a diferitelor tehnici infracţionale. Aceste grupuri sunt

formate din tineri cu socializare precară, care au abandonat şcoala, care au fugit de acasă, şomeri

sau care au antecedente penale.

"Teoria subculturilor delincvente şi cea a grupurilor marginale supralicitează importanţa

socializării negative în colectiv, neglijând resorturile intime ale motivaţiei individuale în

comiterea actului infracţional" (Rădulescu, Banciu, 1990, p.71)

Teoria etichetării sociale

Reprezentanţii entometologiei şi interacţionalismului simbolic, H. Becker, K.Erikson,

M.Wolfgang, E.Rubington, E.Goffman, definesc delincvenţa ca o caracteristică oferită unui

comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care etichetează comportamentul

ca fiind anormal.

În orice societate există indivizi care încalcă normele şi urmare indivizii/grupuri de

indivizi care îşi impun un punct de vedere asupra acestor acţiuni, evaluându-le. Normele

reprezintă standardele în funcţie de care un individ/grup evaluează o conduită, etichetând-o ca

fiind bună sau rea. Conform acestor norme se stabilesc nişte reguli privind modul în care o

conduită ar trebui să se desfăşoare şi în ce măsură un individ ar putea să îndeplinească un rol în

funcţie de poziţia sa în societate.

"În funcţie de modelul normativ care întruchipează forţele tradiţionale, de sistemului

valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efectiv jucate de indivizi,

grupurile sau societatea vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau

ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante" (Răduescu, Banciu,

1990, p.72)

7

Reprezentanţii teoriei etichetării sociale, consideră că nici un comportament nu este, prin

natura lui, normal (conformist) sau anormal (deviant). Devianţa, delincvenţa apare doar în

măsura în care societatea/grupurile sociale etichetează comportamentul ca fiind normal,

sancţionându-l pe cel deviant.

Delicvenţa reprezintă o consecinţă a aplicării unei etichete de către societate şi nu neaparat

a acţiunii unui individ. Persoana care va primi eticheta, se va comporta ca atare sau o va

respinge, adoptând o nouă conduită. Definirea delincvenţei nu depinde doar de săvârşirea actelor

deviante ci şi de ceea ce gândesc alţii despre acest comportament.

Delincvenţa este concepută ca o reacţie socială de apărare din partea societăţii, felul

reacţiei depinzând de mai mulţi factori cum ar fi puterea, clasa socială, bogăţia, etc.

Studiu de caz

"Minorul B.M, trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt în paguba

avutului public şi particular, după ce anterior fusese cercetat de organele de procuratură petru

comiterea unor fapte similare. Provine dintr-o familie dezorganizată datorită divorţului părinţilor.

Prin hotărăre judecătorească, minorul a fost încredinţat tatălui său pentru creştere şi educare, însă

a fugit de aici venind la mama sa. Între timp, aceasta şi-a întemeiat o nouă familie, care nu l-a

acceptat pe intrus, alungându-l de acasă. Rămas singur, minorul şi-a găsit adăpost prin parcuri,

asociindu-se cu alţi tineri infractori şi săvârşind numeroase furturi pentru a se întreţine. Lipsa de

activitate şi grijă din partea părinţilor a determinat eşuarea minorului în câmpul înfracţional"

"Minorii L.L şi P-L, împreună cu doi majori, au consumat împreună o cantitate mare de acool,

după care au acostat o minoră în vârstă de 16 ani, pe care au imobilizat-o şi au violat-o, forţând-o

apoi să suporte şi relaţii de perversiune sexuală."

Bibliografie

S.M.Rădulescu, D.Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile – Adolescen

ţă între normalitate şi devianţă, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990

8