Integrare si incluziune

Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi (HGR nr.1251/2005 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de învăţare, instruire, compensare, recuperare şi protecţie specială a copiilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale din cadrul sistemului de învăţământ...).

Termenul dizabilitate ca termen generic pentru afectări/deficienţe, limitări de activitate şi restricţii de participare, definite conform Clasificării Internaţionale a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii, adoptată şi aprobată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii in anul 2001, şi care relevă aspectul negativ al interacţiunii individ-context, în conformitate si cu înţelesul din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată.

Termenul de deficienţă (afectare) semnifică absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcţii (anatomice, fiziologice sau psihologice), de către individ, care îi împiedică participarea normală la activităţi din societate. Aceasta poate fi genetică sau rezultatul unei maladii, a unui accident etc.

Termenul de handicap este prevăzut în Constituţia României (art. 50) şi definit în HGR nr. 1251/2005 astfel: „dezavantaj social rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care limitează ori împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de societate".

Educaţia incluzivă este fundamentată pe o serie de acte normative şi documente din legislaţia naţională, precum:

• Constituţia României, Articolul 32 - Dreptul la învăţătură

• Legea învăţământului nr. 84/1995 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care are o abordare incluzivă implicită:

- toţi cetăţenii României au drept egal la educaţie, la toate nivelurile şi în toate formele, indiferent de gen, rasă, naţionalitate, apartenenţă religioasă sau politică, de statut social sau economic;

- statul asigură principiile educaţiei democratice şi garantează dreptul la educaţie diferenţiată, pe baza pluralismului democratic.

• HGR nr. 1217/2006 privind constituirea mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale în România, în baza căreia s-a constituit câte o unitate de incluziune socială iar coordonarea acestora se realizează prin Comisia naţională privind incluziunea socială.

• Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului face referiri şi la nondiscriminare precum şi la asigurarea dreptului la educaţie, inclusiv pentru persoanele cu handicap.

• Hotărârea de Guvern nr. 1251/2005 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de învăţare, instruire, compensare, recuperare şi protecţie specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale din cadrul sistemului de învăţământ special şi special integrat reglementează sistemul de educaţie pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale în şcolile speciale şi în şcolile de

masă. Acest act normativ introduce structura instituţională denumită Centru de resurse şi asistenţă educaţională, care oferă şanse sporite de unificare şi coordonare a serviciilor educaţionale oferite tuturor copiilor.

• Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată. are multe elemente de noutate privitoare la educaţie şi învăţământ pentru persoanele cu handicap.

Identificarea deficienţei şi încadrarea în gradul de handicap sunt de competenţa Comisiei pentru protecţia copilului (CPC), prevăzută la art. 104 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Ea este organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului judeţean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în materia protecţiei şi promovării drepturilor copilului. Organizarea şi metodologia de funcţionare a CPC sunt reglementate prin HGR nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului

Serviciul de evaluare complexă din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti realizează, în baza HGR nr. 1437/2004, evaluarea copiilor cu dizabilităţi şi propune CPC încadrarea în grad de handicap şi orientarea şcolară. Serviciul de evaluare complexă poate fi sesizat de către familia copilului/întreţinătorul legal, şcoală, medicul de familie sau medicul specialist, asistentul social, un alt membru al comunităţii.

O altă instituţie care identifică şi evaluează cerinţele educationale speciale ale copiilor este comisia internă de evaluare continuă, constituită în unităţile de învăţământ (OMEC nr.218/2002). Această comisie are competenţa de a recomanda servicii de sprijin pentru copiii care au anumite cerinţe educaţionale speciale, de a elabora planuri de servicii şi planuri de intervenţie personalizată, în concordanţă cu nevoile copilului.

Oferte educaţionale pentru persoanele cu CES

În România există următoarele oferte educaţionale pentru copiii/tinerii cu CES:

• educaţie specializată, în concordanţă cu tipul şi gradul deficienţei prin unităţile scolare speciale;

• educaţie specializată în şcolile de masă, unde beneficiază de servicii educaţionale de sprijin.

Integrarea şcolară a copiilor cu CES se realizează prin unităţi de învăţământ special, prin grupe şi clase speciale integrate în şcolile publice şi individual în unităţi de învăţământ preşcolare şi şcolare obişnuite, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale.

Copiii cu deficienţe medii, profunde, severe şi/sau asociate sunt înscrişi de regulă în şcolile speciale.

Copiii cu deficienţe de vedere, cu dificultăţi de învăţare şi tulburări de limbaj, cu tulburări socio-afective sau de comportament sunt integraţi de regulă în şcolile de masă şi beneficiază de servicii educaţionale de sprijin (asistenta psihopedagogica).

In şcolile speciale, copiii cu dizabilităţi beneficiază de un curriculum stabilit în funcţie de gradul şi tipul deficienţei astfel, ei pot urma curriculumul şcolii de masă, curriculumul şcolii de masă adaptat sau curriculumul şcolii speciale. Durata şcolarizării diferă, de asemenea, în funcţie de aceleaşi criterii. De exemplu, pentru copiii cu dizabilităţi severe, durata şcolarizării în gimnaziu este de 10 ani, în loc de 8 ani ca la ceilalţi elevi din România.

Educaţia copiilor cu dizabilităţi se realizează în şcolile speciale în clase speciale, pe grupe de dezvoltare şi, în unele situaţii, copiii beneficiază de programe individualizate de educaţie. În învăţământul special, grupele şi clasele sunt mai puţin numeroase decât în şcolile de masă.

In scolile obişnuite se dezvoltă o serie de servicii de sprijin pentru copiii care prezintă diverse probleme, astfel:

Pentru copiii cu tulburări de limbaj există centrele logopedice interşcolare, încadrate cu profesori specialişti care desfăşoară terapii specifice pentru interventia asupra tulburărilor de limbaj şi pentru depăşirea dificultăţilor de învăţare.

Pentru copiii cu tulburări de comportament şi dificultăţi de adaptare există centrele de asistenţă psihopedagogică, cu profesori/consilieri psihopedagogi care oferă servicii atât copiilor aflaţi în situaţie de risc şi criză cât şi familiilor acestora.

Pentru copiii cu dizabilităţi integraţi în şcolile de masă şi pentru copiii cu dificultăţi de învăţare există serviciile educaţionale de sprijin, asigurate prin cadrele didactice de sprijin/itinerante.

În sistemul şcolar se fac şi în prezent confuzii între cele doua procese, integrare şi incluziune.

Integrarea este procesul de asimilare a elevului în cadrul învăţământului obişnuit (general), proces prin care elevul se adaptează şcolii în timp ce aceasta rămâne, în cea mai mare parte, neschimbată.

Incluziunea presupune ca şcolile şi sistemul educaţional, în general, să se schimbe şi să se adapteze nevoilor elevului.

Ne aflăm într-un amplu proces de integrare a copiilor cu dizabilităţi în şcolile de masă. În paralel cu procesul de integrare se dezvoltă serviciile educaţionale adresate copiilor, cadrelor didactice, părinţilor şi membrilor comunităţii, se realizează treptat adaptarea şi diferenţierea curriculară, ceea ce presupune o mişcare spre incluziune şcolară.

În ţările membre UE există diferite contexte naţionale privind incluziunea educaţională. Numărul copiilor cu CES din învăţământul obligatoriu variază foarte mult, de la ţară la ţară - de la 1% în unele ţări la peste 10 % în alte ţări. Procentul celor cu CES din şcolile speciale variază de asemenea, între 1 şi 4%, în diferite ţări membre ale UE.

In domeniul formarii cadrelor didactice în domeniul învăţământului special funcţionează acelaşi sistem de formare ca şi în şcolile obişnuite. Există însă un specific al acesteia: accesul într-o şcoală specială este condiţionat de parcurgerea unui modul de psihopedagogie specială pentru învăţătorii şi profesorii de diverse specialităţi şi de absolvirea cu licenţă a facultăţii de Psihologie şi Stiinţele educaţiei - specializările: psihopedagogie specială, pedagogie, psihologie. Formarea continuă a acestor cadre didactice se realizează, preponderent, în domeniul psihopedagogiei speciale, în funcţie de postul didactic ocupat.

În ceea ce priveşte situaţia copiilor cu dizabilitati integraţi în şcoala obişnuită, trebuie menţionat faptul că, cu aceştia lucrează două categorii de cadre didactice: cadre didactice din învăţământul obişnuit (învăţător sau profesor) şi cadre didactice din învăţământul special (profesor de sprijin, profesor pentru terapii specifice de recuperare şi compensare).

Marea majoritate a cadrelor didactice din şcolile de masă nu cunosc problematica minimală a cerinţelor educaţionale speciale, astfel că nevoia de formare a tuturor cadrelor didactice, mai ales din învăţământul secundar, în problematica CES şi a educaţiei incluzive constituie o prioritate şi necesitate în acelaşi timp.