IX Datini, obiceiuri, tradiţii

Datini, Obiceiuri, Tradiţii

Danil Păcurar

În viaţa tradiţională, locuitorii satului “Tioltiur” aveau legături puţine cu

îndepărtatele ţinuturi, petrecându-şi timpul la lucratul pământului, cu vitele, cu

oile. În acest fel aveau timp să-şi exprime gândurile, bucuriile prin creaţii lirice

şi epice, prin datini şi obiceiuri. Prin ele puteau medita şi transmite mesaje peste

veacuri. Schimbările petrecute în viaţa socială şi economică au dus la progrese

în domeniul transporturilor, comunicaţiilor, inclusiv al lucrului la câmp. S-au

micşorat numărul celor care ştiu să redea şi să păstreze vechile obiceiuri,

practicate în legătură cu munca la câmp, păstorit, transportul recoltei, lucratul

cânepei, a lânei, ridicarea unei case, săpatul unei fântâni, etc.

Aceste transformări au făcut posibilă îngustarea meditaţiei de altădată,

influenţând tradiţia şi obiceiurile, atitudinea faţă de anumite evenimente, fapte şi

întâmplări din viaţa individuală şi a colectivităţii. De aceea multe tradiţii şi

obiceiuri s-au restrâns ori au dispărut, Tioltiurul fiind sărăcit de bogăţia

spirituală de altădată. Spre a fi păstrate câte au mai rămas este bine să fie redate

scrisului pentru ca generaţiile viitoare să le cunoască.

Unele din obiceiuri, tradiţii şi datini din Tioltiur se refereau la momente

importante din viaţa omului: naşterea, botezul, nunta, înmormântarea, marcând

trecerea individului de la o fază la alta a vieţii, presupunând pregătiri prin rituri

de iniţiere şi trecere. Ele sunt derivate ale unor rituri şi credinţe vechi, îmbrăcate

într-o haină artistică modernă.

Naşterea a fost prilej de dezvoltare a unor credinţe şi practici. Bucuria

venirii pe lume a nou-născutului s-a asociat de la început şi cu grija faţă de el.

Biologic, naşterea semnifică un început, intrarea într-un mediu plin de pericole.

Când se apropia venirea pe lume a copilului, moaşa satului, femeie fără

pregătire de specialitate, dar pricepută şi cu experienţă în domeniu, era prezentă

la casa însărcinatei.

Soarta copilului putea fi influenţată cu ocazia primei scăldări, prima baie

într-un vas (ciupă) cu apă călduţă, punând în apă diferite obiecte simbolice:

busuioc (simbol al norocului), monezi de argint (să fie bogat), clopoţel (să aibă

glas melodic), aghiazmă (să fie ferit de spiritele rele), etc. Scăldatul era primul

ritual după naştere. Dacă nou-născutul era băiat, moaşa rostea un mic descântec

cu caracter de urare: “Acest băiat / Ce l-am ridicat / Să fie norocos / Şi voios / Şi

sănătos / Şi învăţat / Şi bogat”.

Urarea era menită să influenţeze în bine viaţa copilului (destinul). Moaşa,

obstreticianul şi pediatrul din alte timpuri, era socotită persoană iniţiată. Ea

cunoştea intenţiile primejdioase ale “duhurilor rele” care ameninţau pe nou-

născut şi tot ea cunoştea remediile prin care se puteau zădărnici acţiunile lor.

După prima baie i se lega copilului la mână un firicel roşu spre a nu fi

deocheat. Născutul era dus în faţa Icoanei Sfintei Marii, oferindu-i un nou

credincios. Urma sosirea naşilor ca să îşi vadă finul (şinul). Îi aduc hăinuţe, iar

mamei sale, mâncare.

Timp de o săptămână lehuza era alimentată cu mâncare adusă de vecine şi

de către neamurile din sat. Lehuza nu avea voie să iasă din curte timp de şase

săptămâni, aceasta fiind socotită ca necurată. După această perioadă, mama

însoţită de naşi duc pe copil la biserica unde preotul îl botează. Dacă era băiat,

preotul îl ducea la altar semnificând un nou creştin oferit lui Dumnezeu.

La botez, copilul este scăldat în apă sfinţită în care s-a pus busuioc şi i se

taie o şuviţă de păr din cap, care dusă acasă era suspendată într-o ramură de

salcie, simbol al părului bogat precum ramurile salciei.

Nunta, căsătoria este al doilea moment din viaţa omului care aducea

emoţie şi bucurie. Atât prin proporţii cât şi prin conţinutul bogat şi complex, a

fost socotită cea mai însemnată dintre manifestările artistice, cel mai amplu

obicei de familie cu un ceremonial bogat, plin de sobrietate, cu voioşie generală

prin care se prezentau oraţii, cântece, strigături, jocuri. Muzica şi dansul se

îmbinau într-o plină armonie. Nunta era un pitoresc spectacol, o manifestare

sărbătorească în care momentele solemne şi cele nostalgice se topeau în cele de

petrecere şi voie bună. Din fazele şi momentele ei s-au creat actele şi scenele

petrecerii spectaculoase. Ca orice spectacol nunta îşi are personajele ei. Rolul

principal îl joacă mirii şi mai ales mireasa. Urmează socrii, naşii, chemătorii şi

chemătoarele, cei doi staroşti, stegarul, bucătăresele, (socăciţele) la care se

adaugă alaiul de nuntă.

Patru dintre actori, doi chemători şi doi staroşti îndeplinesc funcţia de

regizori deoarece acţiunea e prea lungă ca să o poată stăpâni unul singur şi

pentru faptul că acţiunea se desfăşoară în mai multe părţi: la casa mirelui, a

miresei, pe drum, la biserică, la masă, etc.

Mirii se cunoşteau cu diferite ocazii. Urma dusul băiatului la “peţit” şi

dusul pe “vedere” a fetei la băiat. Tinerii se duceau însoţiţi de părinţi. La aceste

întâlniri făceau târgul, adică stabileau zestrea fetei şi a băiatului. Ajungând la

înţelegere asupra zestrei, urma credinţa (logodna) încheiată cu o petrecere

(masă, băutură, joc) unde se stabilea data nunţii, locul, masa, chemătorii,

chemătoarele, naşii, staroştii, ceteraşii, etc.

Familiile anunţau preotul satului care îi “striga” pe tineri la biserică în trei

“strigături” sprea a se afla de diferite obstacole care ar putea strica înţelegerea

între tineri.

Spectacolul (uspăţul) este pregătit şi anunţat în săptămâna dinaintea

duminicii când avea loc nunta. Joi seara chemătorii şi chemătoarele se întâlneau

la mire şi la mireasă unde sunt rugaţi să meargă prin sat din casă în casă şi să

invite la nuntă, rostind cuvinte politicoase în numele mirilor. Sâmbătă seara

dinaintea nunţii era organizat la casa mirelui un “şoroştei” joc gratuit, petrecere

la care putea să participe cine dorea. Chemătorii erau feciori isteţi îmbrăcaţi

frumos în costum popular, uniform, cu năframă aşezată diagonal pe piept.

Purtau

cămăşi la fel, pălării la fel, purtau în mână măcăuţe, beţe de un metru,

împodobite cu petele, panglici multicolore şi cu flori.

Într-o mână chemătorul purta (oiaga) sticlă cu (jinars), ţuică, închinând la

cei ce doreau să bea. Chemătoarele puneau flori în pălăriile chemătorilor. Ele

erau frumos îmbrăcate, uniform, în costume populare în catrinţe, purtând pe cap

pieptene împodobit. Chemătorii mergeau la Gherla şi cumpărau chemătoarelor

mărgele frumoase pe care le puneau la gâtul acestora.

Stegarul purta steagul, o bucată de pînză, cusută de fete, înfrumuseţat cu

flori, cu panglici colorate şi cu clopoţei ce acompaniau pe ceteraşi când steagul

era scuturat. Cu câteva zile înaintea nunţii chemătorii şi chemătoarele merg la

mire şi mireasă pentru a împodobi jugul boilor cu flori şi clopoţei. Înaintea

nunţii se fac pregătiri pentru masă. Se taie porci, oi, miei, viţei, găini. Se

pregăteşte băutura, jinars de 52° tărie. Se amenajează locul pentru masă şi joc.

Neamurile aduc diferite produse prin care se manifestă solidaritatea. Sâmbătă

seara chemătoarele împleteau cununa miresei. Mirelui i se împodobea cămaşa

cu nasturi roşii, albaştri, galbeni, cu flori frumoase. Momentele dinaintea serii

cununiei reprezintă primul act al spectacolului. El transpune în planul dramei un

moment din străvechiul rit de trecere, despărţirea mirilor de cetele fetelor şi

băieţilor, de starea pe care o părăsesc. Cât timp este îmbrăcată mireasa şi cât

timp i se împleteşte cununa, chemătoarele cântă cu jale. Cântecele exprimă

regretele pentru trecerea miresei la o altă stare, cea de nevastă, soţie. Ultima

scenă a acestui act constituie încununarea miresei în timp ce se cântă patetic de

către chemătoare:

“Frunză verde mătrăgună,

Ia-ţi mireasă ziua bună

De la tată, de la mumă,

De la fraţi de la surori,

De la grădina cu flori”

Apoi se înşiră feciorii la joc, miresei i se pun petele în cozile împletite

atîrnate pe spate, cerceii în urechi. Cântecul schiţează imaginea sumbră a

situaţiei de noră. La casa mirelui tinerii adunaţi spun prin cântece mirelui despre

necazurile ce îl aşteaptă după însurătoare:

“L-am gătit de cununie

Ca să-şi caute soţie

Şi soţie şi nevastă,

De noi să se despărţească”.

Duminica dimineaţa mireasa era gătită din nou. Grupuri de fete se

prezentau la casa miresei. În atmosfera de tristeţe ele cântau pe tema despărţirii.

ersurile mustrau balţul (şflaier) pus pe umerii miresei pentru că el amăgeşte

“copilele şi le ia cosiţele”. Mireasa plângea când i se punea cununa pe cap. Spre

a-i îndulci supărarea un grup de fete cântau:

“Tu mireasă, draga me,

Bine ţi se şede aşe,

Cu şflaier şi cu pete,

Ţi se şede cu cunună,

Ca şi cerului cu lună,

Ţi se şede cu mărgele,

Ca şi cerului cu stele”.

Tot duminică dimineaţa, starostele mirelui, om isteţ, bun orator se

prezenta la locul nunţii. Ia cu el muzicanţii şi merge după nănaşi. Împreună cu

nănaşii şi nuntaşii se duc după mireasă. Drumul de la casa miresei la casa

mirelui se făcea cu veselie, cu cântece şi strigături duioase, altele satirice şi

umoristice. Mersul se face cu carul la care sunt înjugaţi 4-6 boi.

Ceremonialul despărţirii miresei este înviorat de apariţia zgomotoasă a

alaiului mirelui care vine să o ducă pe mireasă la cununie. Mânatul boilor era

făcut de un sechereş cu biciul în mână. La codoriştea biciului avea legate flori.

Carul era împodobit de părinţii mirelui cu patru perini, două lepedeauă. Pe

drum, alaiul se opreşte, închină cu cei aşezaţi pe marginea drumului, spectatori

curioşi care urmăresc să vadă mireasa. Alaiul era însoţit de muzicanţi care

cântau cântece de joc. Pe drum erau învitaţi vecinii la joc şi la o gură de jinars.

După anul 1900, amintim ca ceteraşi: Lina Morar, Caroi şi Ianosi, Vasile

Iclodean (Ţâgăraşu), Augustin Pop, Ionel Buiga, Aron Mărginean, Iulian

Buduşan. Alaiul ajunge la poarta casei miresei. Poarta era împodobită cu crengi

şi panglici multicolore. Chemătorii miresei au avut grijă să lege poarta cu funie.

Alaiul bate la poartă. Are loc un dialog între cei doi staroşti pentru a se dezlega

poarta, făcând un fel de târguială. Se face plata, îmbiind pe starostele miresei să

bea din sticla starostelui mirelui. Alaiul intră în curte. Starostele miresei îl

întreabă pe cel al mirelui ce caută şi îi spune:

“Am avut o domnişoară,

Dar s-a măritat aseară,

A venit un băiat din lume

Şi a dus-o cu glume.

Vă vorbesc adevărat

Mergi, dragă, în alt sat”.

Starostele mirelui spune:

“Nu vă bateţi joc de mine,

Că şi io-s străin în lume,

C-a nost tânăr împărat,

Pe această poartă a mai intrat,

S-a aşezat lângă masă

Şi a scris slovă frumoasă;

Vi le dăm să le citiţi

Să nu credeţi că minţim”.

Cei doi staroşti închină cu sticla de jinars apoi continuă:

“Noi ştim că la această casă

Este o floare mândră şi aleasă,

Poartă cununa pe cap

Şi-i gata de măritat.

Mirele o duce acasă

Şi-o pune floare-n fereastră,

Să-i şie roşu obrazul,

Să nu ştie ce-i năcazul”.

Curiozitate stârnea lada de zestre a miresei din partea fetelor ce însoţeau

alaiul mirelui. Pe lada de zestre erau aşezate perne, pături, ţoluri, pături, ştergare

frumos lucrate în casă. Grupul de fete nerăbdătoare să vadă lada scandau:

“Lăsaţi-ne în ogradă,

Să vedem perini şi ladă”.

Mirele intră în casă şi caută mireasa care se ascunse după uşă ori după un

lepedeu. Chemătorii o caută şi îi aduc o bătrână ori o copilă tânără. Episodul

acesta de glumă desfată publicul. Urmează alt episod solemn şi dramatic marcat

de apariţia miresei adevărate. La ieşirea din casă mireasa plânge. Un grup de

fete cântă de jale:

“Ruje roşe-n colţul mesii,

Frumos plâng ochii miresii,

Lasă plângă cât de rău,

Florile de pe părău,

Lasă plângă cât de tare,

Florile de p-îngă vale,

Că binele din fetie

Nu-i popă să-l poată scrie”.

Alt grup rosteşte alte versuri de plâns:

“Plângi mireasă şi suspină,

Că mergi pe mână străină,

Că mila de la bărbat

E frunza de lemn uscat”.

În numele miresei starostele ei cere iertare pentru eventualele supărări

făcute părinţilor, fraţilor, neamurilor, casei, grădinii. Îşi cere scuze pentru jocul

din sat, podoabele de fată:

“Iubite tată şi mamă,

Dorul şi jalea mă cheamă,

Îmbrăcată azi mireasă,

Părăsesc această casă,

M-aţi iubit mamă şi tată,

Nici vântu să nu mă bată,

Cu jale mă despărţesc,

Din suflet vă mulţumesc,

C-aşa a lăsat Dumnezeu,

Să am şi eu soţul meu.”

Le adresează apoi direct miresei:

„Frunzuliţă de muşcată,

Eu te văd cam supărată,

Tu la mă-ta i-ai fost dragă,

Te-a-mbrăcat în haină albă,

Să te vadă lumea-ntreagă,

Şi lungă până-n pământ,

Tu nu zici nici un cuvânt,

Da’ io-ţ spun de-aici din loc,

Cale albă şi noroc.”

Un grup de fete adaugă:

„Fost-ai, măicuţa voastră,

Să mă vezi umblând prin casă.”

Iertăciunea miresei are rolul unui proces ceremonial de trecere de la o

etapă a vieţii la alta, de la feciorie şi fetie la căsătorie.

Ceremonialul din casa miresei se încheie cu o rugăciune rostită de

staroste. Urmează drumul spre biserică. În faţă se găseşte nănaşa ducând de braţ

mirele, iar nănaşul pe mireasă.

Pe drum se cântă:

„Noi mergem la cununie,

Dumnezeu sfântul ne ţine!”

La biserică ceteraşii rămân afară, iar nuntaşii intră în biserică, participă la

oficierea cununiei religioase. În biserică preotul pune pe capul miresei altă

cunună pe care o ia dupa oficierea slujbei. Preotul le dă sfaturi în legătură cu

comportarea.

La ieşirea din biserică mirele şi mireasa se ţin de braţ, iar noşii se aşează

lateral.

Pe drum spre casa mirelui, alaiul face opriri, închină la privitori, joacă,

cântă. Au loc peripeţii cu haz. Tinerii din sat leagă drumul cu funie să nu lase să

treacă nuntaşii. Pentru dezlegare, se târguiesc cu starostele, se face plata, se

dezleagă drumul, se continuă mersul spre masă, de obicei la casa mirelui. La

sala de nuntă (de obicei acasă la mire), socrii o aşteaptă pe mireasă şi o pupă.

Drumul până la casa mirelui se face cu veselie, cântece şi strigături

satirice şi umoristice.

Un grup de fete o invocă pe soacră:

„Ieşi afară soacră mare,

Te pun pe scărmănătoare.”

Alt grup din poarta mirelui le dă replica:

„Nu te supăra, mireasă,

Că bota-i pe grindă-n casă

Şi-i cioplită-n patru dungi,

Cât ţi-spatele de lung.”

Alt grup se referă la carul cu care vine mireasa, adresându-se soacrei:

„Ieşi afară, soacră mare,

Şi te uită-n depărtare

Şi te uită-n răsărit

Şi vezi un car gătit,

În mijlocul carului

Este raza soarelui,

Dar nu-i raza soarelui,

Că-i mireasa mirelui.”

Desfăşurarea petrecerii la casa mirelui, în casă, ori în curte, ori în şură, în

funcţie de anotimp, ori vremea de afară.

Locul de desfăşurare a petrecerii era prevăzut cu două mese lungi aşezate

paralel iar în faţa lor era altă masă aşezată perpendicular faţă de cele două.

Mesele erau prevăzut cu scaune. Pe un capăt din cele două mese se găsea

o farfurie cu grâu. La sosirea de la biserică, ceteraşii cântau o melodie de joc, în

timp ce chemătorii luau grâul din farfurie şi îl aruncau peste miri, iar farfuria o

aruncau peste casa mirelui ca să rodească ca şi holda. Pe masă se mai găsea o

cană cu apă sfinţită cu care se stropea grâul şi un colac.

Urmează aşezarea la masă a nuntaşilor. Starostele mirelui spune o

rugăciune şi invită pe nuntaşi să se aşeze, îşi începe oraţia cu glume şi urări pe

săturate.

În timp ce se aşează la masă un grup de fete se adresează mirelui.

„Poţi fi mire bucuros,

Că ţi-ai luat ce-a fost frumos,

Ţi-ai luat floare de crin,

Să vă fie traiul lin!”

Începe veselia, mâncat, băut, joc, cântat, strigături adresate la miri, socri,

naşi, bucătărese, etc.

„Socăciţă de la oale

Ţi-ai făcut jebul la poale

Şi-ai furat carnea din oale

Şi ai dus-o-n fundul grădinii,

Să o mănânci cu vecinii.”

Acesteia i se dă replica:

„Nici asta nu-i aşe,

Numa gura ta îi re.”

Cele două femei se puncesc (simulează o ceartă) prilej de-a stârni voioşia

între nuntaşi. În timpul mesei are loc furatul pantofului miresei ce pune în

evidenţă şiretenia unui tânăr, dar şi vigilenţa naşilor de a fi atenţi urmărind

acţiunea. Dacă furatul reuşea se făcea târgul pentru înapoierea pantofului, se

făcea plata şi se înapoia pantoful care era răscumpărat de către naşi prin băutură,

iar uneori prin sărut pe care mireasa trebuia să îl dea „hoţului”.

Scena ducerii găinii la nănaşi de către o bucătăreasă, o femeie isteaţă şi cu

experienţă este încărcată de glume şi voie bună. O găină fiartă întreagă,

împodobită cu ţigară aprinsă pusă în clonţ, cioc, este dusă nănaşului de către

socăciţă, cerând să i-o plătească. Dusul printre nuntaşi este însoţit de cântec

încărcat cu glume acompaniat de ceteraşi. Ea chiuieşte în ritmul muzicii:

„Zi ceteraş, zi cu drag,

Să mă pot sui pe prag,

Zi ceteraş, zi frumos,

Să mă dau de pe prag jos,

Să mă duc printre nuntaşi,

Cu găina la nănaşi.

Ceteraşule vestit,

Zi una de chiuit,

C-am un lucru de-mplinit

Ş-am să fac o plimbare

Până la nănaşul mare,

Nănaşule te gândeşte,

Găina de mi-o plăteşte,

La găină preţu-i pus,

De la un milion în sus,

Că găina-i cât o curcă,

Nu ţ-o dau fără o ţucă (sărut),

Găina-i din export,

Ţi-o dau cu ambalaj cu tot,

Ambalaju-i numai flori

În tot felul de culori”.

O femeie o întrerupe pe socăciţă rostind:

„Nănaşule, dragul meu,

Ascultă ce îţi spun eu:

Nu îi plăti găina,

Nu-i da niciun leu pe ea,

Că găina nu îi friptă,

Numai cât îi opărită”.

Socăciţa îşi continuă apoi discursul:

„Nănăşică, draga mea,

Spune-i tu la nănaşu,

Să scoată portofelu.

Nănăşică, draga me,

Hai găina şi o ie,

Că mă doare după cap,

Repede din mână-o scap,

Tai-o şi o fă bucăţi,

Să mâncaţi nuntaşii tăţi”.

Socăciţa se preface că dă găina nănaşului, dar când întinde naşul mâna s-

o ia apare surpriza, spre deliciul nuntaşilor socăciţa o retrage stârnind râsul şi

voia bună. Pe urmă dă găina nănaşului, el i-o plăteşte şi ea mulţumeşte pentru

plată rostind:

„Frunză verde lemn domnesc,

Naşilor, vă mulţumesc,

Că mi-aţi plătit găina

Şi toată cheltuiala,

Mi-aţi dat bani cum eu am zâs

Şi de-a fost vorba de râs,

C-aşa-s socăciţăle,

Când îşi vând găinile,

Câte-o ţâră mai minţesc

Pe nănaş îl păcălesc”.

Urmează alte strigături rostite de nuntaşi, cu caracter de glumă având

menirea să aducă înviorare atmosferei cu caracter umoristic sau satiric:

„Pân’ nu joc pe lângă pat,

Nu-mi dă soacra de mâncat,

Pân’ nu joc pe lângă stâlp,

Nu-mi dă soara să mănânc,

Pân’ nu joc pe lângă sobă,

Dă în mine ca-ntr-o dobă”.

Petrecerea se continuă cu oraţia starostelui mirelui prin care se stimulează

oferirea darurilor aduse mirilor. Acestea constau în bani, miei, oi, viţei, purcei,

etc. După adunarea darurilor se trece la jocul miresei. Mireasa este luată la joc

trecând de la un jucăuş la altul. Acest segment al petrecerii face trecerea către

făcutul conciului miresei (cocul), prin rotirea cozilor în jurul unui băţ, părul

fiind ridicat sub formă de coc şi apoi îmbrobodirea cu năframă, mireasa

devenind nevastă.

Cu această scenă desfăşurarea trecerii s-a încheiat. Mireasa intră în

rândurile nevestelor. Poartă năframa tot timpul. Scena are loc pe la mijlocul

nopţii. Veselia nuntaşilor prin joc şi cântec durează până luni dimineaţa.

Majoritatea căsătoriilor se făceau prin intermediul nunţilor.

În cazul în care unii din părinţii fetei ori ai băiatului nu erau de acord cu

căsătoria celor doi tineri atunci fata „fugea” împreună cu viitorul soţ la o rudă a

ei sau a soţului. Despre fata care se mărita fără voia părinţilor se spunea că „a

fugit”. În asemenea cazuri nu se organiza nunta. Se făcea doar o masă după

cununia de la starea civilă la care participa un grup restrâns fie din partea fetei

fie din partea băiatului.

Dacă naşterea aprinde bucurie în sânul familiei, nunta împleteşte scene

triste cu cele vesele care predomină, moartea are numai elemente tragice care

produc durere şi regret.

Înmormântarea, al treilea moment din viaţa omului, reperezintă trecerea

spre veşnicie. Plecarea din lume, despărţirea definitivă de cei dragi, e grea.

Moartea unui membru al familiei lasă mari dureri, nevindecabile, în rândul

căsenilor. Ceremonialul despărţirii de cei dragi şi integrarea în lumea morţilor

are tradiţii vechi. Mortul este pregătit pentru o altă lume. Este îmbăiat, îmbrăcat,

încălţat apoi aşezat pe o laiţă în poziţie culcată, cu faţa în sus, cu mâinile

încrucişate pe piept. La capul mortului se aprindeau lumânări spre a-i lumina

calea spre Dumnezeu. Oglinda din casă era acoperită sau întoarsă, ca sufletul

mortului să nu se sperie dacă se vede în oglindă. Mortul se ţinea în casă trei zile

timp în care se făceau pregătiri de înmormântare, săpat groapa, etc.

Două nopţi înaintea înmormântării se făcea priveghiul (prevediul) pentru

a nu se lăsa mortul singur. Bărbaţii din sat stăteau peste noapte în camera unde

era mortul până în zori de zi. Ei discutau şi jucat cărţi ca să treacă timpul mai

uşor. Priveghiul marchează, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul

despărţirii mortului de cei vii. Este ultima întâlnire dintre cel decedat şi cei

rămaşi.

A treia zi se ţinea la casa mortului liturghia îngropării la care participă

întregul sat. La terminarea ceremoniei şi la ieşirea din curte a sicriului cu mortul

se ofereau participanţilor colăcei şi la cei ce doreau câte un păhărel de ţuică.

Sicriul era aşezat pe suporţi de lemn prinşi de patru bărbaţi care duceau

sicriul până la gropă, pe jos. La groapă se făcea dezlegarea mortului de către

preot, pornind de la cuvintele lui Iisus care spune apostolului Petru, căpetenia

apostolilor: “Ţie îţi voi da cheia Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ,

legat va fi şi în ceruri, iar orice vei dezlega pe pământ, dezlegat va fi şi în

ceruri” (Mat. 16; 18-20). După dezlegare sicriul era coborât în groapă cu

ajutorul a două funii. Sicriul era stropit cu apă sfinţită şi apoi astupat. În timpul

astupării gropii cu pământ fiecare participant arunca câte un pumn de pământ. În

mormânt la capul mortului se aşezau cei doi suporţi pe care a fost dus sicriul.

Crucea era pusă la cap numai după 6 săptămâni când se făcea parastasul

continuat la o jumătate de an, la un an, etc.

La întoarcerea de la groapă la casa mortului se organiza o masă la care

erau invitaţi să participe oricine ar fi dorit.

La întâlnirea participanţilor la prohod şi la despărţire fiecare saluta cu

expresia “Dumnezeu să îl ierte!”, “Să-i fie ţărâna uşoară!”, formula luată de la

strămoşii romani “Fiat tibi terra levis”. Răspunsul la salut era “Ierte-l,

Dumnezeu!”. Pe crucea de la mormânt era scris “Aici se odihneşte…” deci

îngroparea era socotită de tioltiureni un somn, o odihnă până la înviere.

Înmormântarea unui tânăr băiat sau fată, necăsătoriţi, se făcea prin simularea

unei nunţi la care participau pentru fată un băiat îmbrăcat în costum de mire, iar

pentru băiat, o fată ce purta veşminte de mireasă. Alaiul dusului la groapă al

acestor tineri era însoţit de ceteraşi care cântau melodii de jale. La groapă

ceteraşii cântau o scurtă melodie de joc. Toate ceremonialele de la liturghia

înmormântării se terminau cu predica preotului care lua iertăciuni, în numele

mortului de la cei rămaşi în viaţă.

La înmormântările din Tioltiur se cântau verşuri până în anul 1948 când a

fost desfiinţat cultul greco-roman. Verşul era o creaţie lirică făcută de diacul

bisericii (cantor) cu conţinut biografic al mortului, având tematică creştină, cu

melodie bisericească. În ultima vreme s-a reluat acest obicei.

Verşul era o despărţire dureroasă a mortului de cei dragi cerându-le

iertare pentru eventualele necazuri, greşeli făcute în viaţă.

Rudele apropiate mortului purtau doliu timp de un an, de o jumătate de

an, în funcţie de gradul de rudenie. În acest timp femeile erau îmbrăcate în haine

negre iar bărbaţii purtau pe mâneca de pe mâna stângă o banderolă (panglică)

neagră sub formă de cerc sau o panglică neagră aplicată pe gulerul stâng al

cămăşii ori al hainei în funcţie de anotimp.

Vestea tristă, dureroasă a decesului era anunţată prin tragerea clopotelor

la biserică timp de trei zile, dimineaţa la ora 6, la ora 8, la amiază la ora 12. La

înmormântare se trăgeau clopotele când începea prohodul (petrecania), odată în

timpul liturghiei şi la ducerea decedatului spre mormânt.

Cele mai multe datini şi obiceiuri relatează aspecte de la sărbătorile de

peste an: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Buna Vestire, Sângeorzul, Floriile,

Paştile, Ispasul, Sânzienele, Rusaliile, Sf. Maria, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae, de la

sărbători laice: 1 Martie, 8 Martie.

Crăciunul – eveniment când porţile cerului se deschid revărsând bucuria

naşterii unui prunc care exprimă măreţia puterii lui Dumnezeu sub forma

blândeţii, purităţii şi sensibilităţii. În fiecare an se aştepta cu nerăbdare

sărbătoarea Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru Crăciun era mare

pregătire, casa fiind văruită, împodobită, curaţată pentru a pătrunde

dumnezeirea în casă. Prin colinde se realiza relaţia cu Dumnezeu, legătură între

plaiul mioritic şi cosmosul împodobit cu stele, drumul dintre iezlea întunecoasă

şi Împărăţia Celui de Sus.

Colindatul îl începeau copiii, cei mici în ajun, pe la ora 11.

Urmau adolescenţii spre seară, apoi feciorii, noaptea.

Copiii şi adolescenţii colindau întreg satul. Tinerii colindau numai

neamurile, ori casele cu fete. Colindătorii erau organizaţi în grupuri de 10-12

membri, cei mici în grupe mixte de fete şi băieţi, iar adolescenţii şi tinerii

alcătuiau numai grupe de băieţi.

Grupul de colindători intra în ogradă apoi în tărnaţ, ori pe prispă, ori în

tindă şi întreba pe proprietarul casei: “Lăsaţi Ajunul de Crăciun?”. Gazda

răspundea: “Lăsăm!”. Grupul rostea colinda, copiii fiind răsplătiţi cu colăcei,

mere, nuci. Ei mulţumeau gazdei:

“Cine ne-a dat colăcei,

Fie-i vaca cu jiţăi

Cine ne-a dat măruţele,

Fie-i vaca cu jiţele.

Şi jiţelele-ncornăţele,

Să aibă noroc de ele.

Şi jiţăi încornăţăi,

Să aibă noroc de ei”.

Tinerii colindau la fereastră, în tărnaţ, ori în tinda casei.

Unele versuri pomeneau de penitenţă (postul de şase săptămâni ţinut

înaintea Crăciunului):

“Sai cocoş din pod pe vatră,

Să te ciupelim îndată,

C-am postit şase săptămâni

Cu zeamă de prune şerte,

Dumnezeu Sfântul să ne ierte”.

Mersul cu colinda era o datină iubită de tioltiureni, pornind pe uliţele

satului, care răsunau de dimineaţa de ajun până în zorii zilei de Crăciun.

Vechi obicei era bradul de Crăciun împodobit cu biscuiţi, cu mere, nuci,

bomboane şi încărcate ramurile cu vată, simbol al zăpezii. Pe crengile bradului

erau aşezate lumânări de ceară care se aprindeau peste noapte. Steaua care se

punea în vârful bradului semnifica steaua din Betleem, care a vestit Naşterea lui

Iisus şi a călăuzit pe cei trei magi la ieslea în care se născuse Iisus.

Umblatul cu steaua prin sat de către 3 copii în grup are aceeaşi

semnificaţie. Cei trei copii care poartă steaua umblând prin sat pe la case

simbolizau pe cei trei magi, iar steaua purtată de ei este simbol al stelei de pe

cer apărută în timpul naşterii lui Iisus. Steaua făcută de copii avea forma unui

cerc, făcută dintr-o sită prevăzută cu aptru corni, aşezaţi de o parte şi de alta a

crucii, aşezată între corni. De stea atârnau petele multicolore şi un clopoţel.

Steaua avea aplicată pe partea din faţă pozele Maicii Domnului şi a Domnului

Iisus. Cei trei copii rosteau colinda însoţită de melodie:

“Trei crai de la Răsărit,

Domnului, Domnului Doamne,

Cu steaua au călătorit

Şi-au mers după cum citim,

Până la Ierusalim

Şi-acolo dacă au ajuns,

Steaua-n nori li s-a ascuns”.

La cuvântul ascuns, doi copii din grup se aşează în faţa stelei. Grupul

continuă colinda:

“Şi-au început a căuta,

Prin oraş a întreba:

- Unde s-a născut, zicând,

Un crai mare de curând?

Ai ajuns acolo, jos, la curţile lui Irod”.

Intră-n casă şi se-nchină.

“- Bună seara, impărate!

- Ce cătaţi voi prin cetate?

- Noi umblăm şi căutăm,

Tânăr împărat s-aflăm.

- Mergeţi voi şi-l căutaţi

Şi pe mine mă-nştiinţaţi,

Să merg să mă-nchin şi eu,

Ca la un bun Dumnezeu.

Atunci Irod împăratu,

Auzind s-a tulburat,

Şi-a dat o poruncă-n ţară,

Pe toţi pruncii să-I omoară,

De doi ani şi mai în jos,

Ca să-l taie pe Hristos,

Pe Hristos nu l-au tăiat,

Dumnezeu l-a apărat

Craii dacă au plecat,

Steaua iar s-a arătat”.

Cei doi copii revin de o parte şi de alta a stelei. Cel din mijloc care ţine

steaua rosteşte:

“Steaua sus răsare,

Ca o taină mare,

Steaua străluceşte

Şi lumii vesteşte

Că astăzi Curata,

Preanevinovata,

Fecioara Maria

Naşte pe Mesia,

În ţara vestită ,

Betleem numită.

Luaţi Fiecare

Bucurie mare

Care bucurie

Şi aici să fie

De la tinereţe

Până la bătrâneţe.

La mulţi ani să trăiţi!”.

Steaua este acompaniată de un clopoţel în timpul scuturării.

Anul Nou este prima sărbătoare din calendarul solar căruia i s-au închinat

rituri practice şi credinţe cu semnificaţii multiple prin care se urează

prosperitate, bine în viaţă, viaţă lungă şi fertilitate pământului.

În ajunul anului nou, gospodinele pregăteau mâncarea, împodobeau casa.

Adolescenţii umblau spre seară cu pluguşorul în care era redată biografia

colacului: plecatul cu boii la arat, semănatul, creşterea plantei, formarea

spicului, a bobului, seceratul, dusul la moară, măcinatul, obţinerea făinii din

care se făcea colacul.

Copiii purtau cu ei bice din care pocneau în timpul rostirii oraţiei

colacului şi cărau după ei rotiţele de la plug. În noaptea ajunului de Anul Nou

nu se dormea, obicei preluat de la strămoşii romani, ultima noapte din an,

noaptea dinspre “Calendae Ianuariae” era serbată în stare de veghe, (vigilia –

ae, s.f. = veghe, vigilo, –are, vb. = a veghea). De aici a izvorât în Tioltiur

obiceiul “vilitului” în seara de ajun, de către grupuri de tineri care strigau peste

sat şi care consta într-un dialog purtat între două grupuri de tineri care aduceau

diferite ştiri din sat după care urma ironia şi umorul. “Vilitul” era un mod de

transmitere de informaţii adunate de peste an din lumea satului care dădeau la

iveală vicii ale unor locuitori, certaţi cu buna cuviinţă, vicii referitoare la lene,

avariţie, răutate, etc.

“Vilitul” era în acelaşi timp şi un mijloc de sancţiune prin glumă şi ironie,

stârnind momente de voie bună şi distracţie. Un grup de tineri era aşezat sub

dealul Hagău, iar celălalt grup era postat Sub Pădure. Din aceste locuri făceau

schimburi de informaţii în timpul strigatului, prin dialog.

Cele două grupuri de tineri care strigau erau “reporteri” ai zilelor noastre

şi “jurişti” sancţionând, pedepsind prin râs, sarcasm, ironie care ducea spre

înlăturarea viciilor.

“Vilitul” reflecta aspecte ale realităţii în care tioltiurenii vedeau slăbiciuni

ale oamenilor, defecte care trebuiau să fie înlăturate ori obiectate prin glumă.

Prin vilit se biciuia prostia, avariţia, risipa, viclenia, răutatea, lenea, înşelătoria,

furtul. Satira, umorul sunt reliefate prin dialogul dintre două grupuri

neindentificate prin văz. Cele două grupuri aveau misiunea de înfierare a

defectelor, pedepsind prin glumă, ironie, batjocură considerate procese juridice

cu două părţi, acuzaţi şi acuzatori, schimbând rolurile în timpul dialogului,

proces care nu avea nevoie de martori. “Vilitul” se desfăşura în felul următor:

Un grup striga:

Vili, vili, mă!

Celălalt grup răspundea:

Ce ţi-i ţie mă?

Primul grup anunţa mesajul. Al doilea grup întreba: “Aşe-i mă? ”

Primul grup răspundea: “Aşe-i! Aşe-i!”

Al doilea grup striga: “Râdeţi-l, mă!”. Urmau strigăte, râsete din partea

celor două grupe de tineri. Sătenii urmăreau cu interes dialogul dintre cele două

grupe.

Alt obicei legat de ajunul Anului Nou era aprinderea de grămezi de paie

pe dealul Hagău, ori roţi de cauciuc aprinse care erau rostogolite de pe Hagău

spre sat.

În dimineaţa zilei de Anul Nou, copiii umblau cu sorcova, o crenguţă de

brad împodobită. Cu sorcova se umbla de unul singur. Mişcau crenguţa în timp

ce rosteau versurile:

“Sorcova, vesela,

Să trăiţi, să-mbătrâniţi,

Ca un măr, ca un păr,

Ca un fir de trandafir.

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oţelul,

La anul şi la mulţi ani,

Să trăiţi!”.

Spre deosebire de Crăciun, copiii erau răsplătiţi cu bani.

La Bobotează în data de 6 ianuarie, cu câteva zile înainte se aştepta

preotul paroh să vină cu crucea pe la fiecare casă (cu Iordanul). În ziua de

Bobotează întregul sat mergea la biserică participând la liturghie unde se sfinţea

apa dusă de acasă în canceu de către gospodine. La întoarcere se aducea acasă

apa sfinţită. La sfârşitul liturghiei întreaga comunitate în frunte cu preotul şi

diacul cu praporii în faţă, ieşeau în ţarină pentru sfinţirea acesteia.

În ajunul nopţii de Bobotează se făceau şi se puneau “peţitori” la casele în

care erau fetele de măritat, de către tinerii din sat.

Obiceiul stârnea hazul şi voia bună dar şi umorul fin, pedeapsă pentru

fetele care îi refuzau pe băieţi să joace cu ei, fiind catalogat răzbunare,

pedeapsă.

Peţitorul era un simbol al băiatului pe care îl merita fata, cu vicii, urât şi

dezbrăcat, zdrenţăros, prilej de râs pentru trecătorii de pe stradă, care îl vor

vedea.

Avea înfăţişarea unei sperietori de ciori, semnificând: desconsiderare,

bârfă, bătaie de joc, glumă. Pentru fata la care era pus se considera o ruşine, dar

pentru făptuitori era o satisfacţie, o răzbunare, dar mai ales prilej de glumă

delicioasă.

Peţitorul era confecţionat din beţe legate între ele care imitau membrele

corpului uman: cap, gât, mâini, picioare, îmbrăcat în haine zdrenţăroase,

murdare cu pălărie ruptă pe cap.

Peţitorul era aşezat pe o anexă a gospodăriei din care făcea parte fata, pe

şură, poiată, pe un pom înalt din grădină ca să poată fi văzut de trecătorii de pe

uliţă în primele ore ale dimineţii.

Membrii familie fetei erau precauţi dimineaţa şi îl lua jos pe peţitor.

Unele familii îl luau şi îl duceau în casă şi trăiau clipe de haz, oferindu-i băutură

şi mâncare.

Alt obicei stârnea hazul prin legarea sau dusul porţilor. Grupuri de tineri,

după miezul nopţii legau porţile de la intrarea în ogradă. Porţile erau mutate în

locuri apropiate, fiind din scânduri ori din nuiele, uşor de manevrat.

De asemenea existau şi numeroase obiceiuri de primăvară şi vară.

O dată cu reînvierea naturii folclorul obiceiurilor de peste an, legate de

muncile agricole, intră în alt ritm de dezvoltare, marcând noul ciclu de

producţie. Pornind de la practici primitive, obiceiurile au devenit reprezentări

spectaculoase ale reînvierii naturii în lupta cu forţele frigului şi întunericului.

Alături de bucuria pentru triumful naturii exprimată simbolic,

împodobirea cu ramuri verzi sau focuri şi cântece care pun în lumină munca

omului pentru a obţine o recoltă bogată.

Buna Vestire (în sl. Blagu Veştenii) este sărbătorită la 25 martie. Avea

dublă semnificaţie, una religioasă şi alta laică. În această zi îngerul Gavril aduce

vestea procreării lui Iisus ca om. În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de

Dumnezeu într-un oraş din Galilea, numit Nazaret la o fecioară Maria. El intră

la ea şi îi zise: “Vei zămisli în sânu-ţi şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele de

Iisus. Spiritul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”.

Anunţarea unei veşti se poate realiza şi prin simboluri precum trasul

clopotelor, prin foc, etc.

În Tioltiur la Buna Vestire se aprindeau focuri în grădini semnificând

vestea sosirii primăverii. În acelaşi timp, focurile simbolizau arderea răului din

sat. Focurile aveau şi o explicaţie ştiinţific-biologică. Prin fumul rezultat din

ardere se distrugeau o mulţime de dăunători ai pomilor, fumul fiind o anticipaţie

a fungicidelor şi insecticidelor din zilele noastre.

Sângeorzul (Sfântul Gheorghe), sărbătorit la 23 aprilie semnifica

începutul anului agricol, al păstoritului, al noului anotimp, primăvara. La

această dată se umbla prin sat cu “păpălugara”. Un tânăr îmbrăcat în ramuri

verzi înfrunzite, aduse din pădure, mergea pe drum de-a lungul satului, era

stropit cu apă de către alţi tineri prilej de voioşie şi haz. Stropirea cu apă era un

semn la trezire după iarnă. Tot ca semn de trezire era şi obiceiul urzicatului

fetelor la picioare de la glezne în jos, alt motiv de haz.

La biserică se ţinea o liturghie închinată marelui mucenic Sf. Gheorghe,

ocrotitorul celor săraci şi izbăvitorul celor robiţi. Sfântul Gheorghe a fost

batjocorit din porunca împăratului roman, Diocleţian, fiind aruncat într-un vas

cu apă clocotită, dar a scăpat cu viaţă datorită credinţei în Dumnezeu. În această

zi locuitorii puneau la porţi ramuri de măceş (rug) cu spini în care să se înţepe

strigoii care veneau să fure laptele de la vaci.

Floriile în duminica de dinainte de Paşti era considerată sărbătoarea

deddicată vegetaţiei, bucuriei dată de primele flori ale primăverii. Tioltiurenii

duceau la biserică inflorescenţă de răchită (mâţişoare) spre a fi sfinţite apoi duse

acasă aşezate după Icoana Maicii Domnului. Tradiţia spune că mâţişoarele

primesc puteri miraculoase şi se foloseau ca leac, date animalelor spre a le feri

de boli.

Ceremonialul ramurilor de salcie amintesc de intrarea în Ierusalim a lui

Iisus când populaţia l-a întâmpinat cu ramuri de măslin. Ramurilor de salcie li

se atribuie şi rol de aplecare, de respect faţă de Iisus.

Paştile erau aşteptate cu 7 săptămâni de post şi rugăciune pentru

purifcarea biologică şi spirituală. Paştile întrunesc 3 elemente:

Patimile, Moartea şi Învierea lui Iisus. Misterul începe cu Joia Patimilor

când la biserică se comemorează Cina cea de Taină la care participă Iisus şi

Apostolii. Este sărbătoarea Euharistiei, când Iisus a sfinţit pâinea şi vinul ce se

vor transforma în trupul şi sângele său. Tioltiurenii participau la slujba celor 12

evanghelii care se ţinea Joi seara, la care se trăgeau clopotele de 12 ori cu

referire la: Judecată, Patimi, Drumul Crucii, Răstignirea, Moartea, Învierea lui

Iisus. Clopotele nu vor mai fi trase până la liturghia învierii de sâmbătă noaptea,

spre duminică.

Vinerea Mare era ziua celebrării crucii, zi de mare post şi rugăciune. Era

ţinută în rugăciune şi abstinenţă de la alimente. Satul participa la slujba de

prohod. Clopotele nu se mai trăgeau. Se bătea doar toaca.

În această zi este linişte peste sat. Zi de mare meditaţie, doar toaca se

auzea la biserică în timpul liturghiei de seară.

Sâmbăta Mare este plină de rugăciuni.

Învierea. La ora 12 noaptea satul întreg se afla la biserică la slujba de

Înviere, ascultând cu emoţie îndemnul făcut de preot “Veniţi de luaţi lumină!”.

Se înconjura biserica de trei ori cu lumânări aprinse în mână în timp ce se cânta

în ritmul melodiilor date de trasul clopotelor “Hristos a înviat din morţi cu

moartea pe moarte călcând şi Celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

După liturghie fiecare familie primeşte cana cu “pască” şi se întoarce

acasă unde se ciocneau ouă vopsite în roşu între membrii familiei în timp ce

rosteau salutul “Hristos a înviat! ” şi răspundeau “Adevărat a înviat!”.

Salutul ţinea din ziua de Paşti până la Rusalii. Ouăle roşii sunt simbol al

suferinţelor lui Iisus, picurii de sânge curşi din palmele în care au fost bătute

cuiele cu care a fost răstignit Iisus pe cruce. Culoarea roşie a ouălelor este şi o

sugestie a lacrimilor Maicii Domnului care asista la Răstignirea fiului ei.

În ziua de Paşti întreg satul se afla în curtea bisericii, de dimineaţa până la

apusul soarelui. Tinerii (băieţii) învăţau să tragă clopotele, să bată toaca. Era o

bucurie mare. Se ciocneau ouă roşii de către tineri şi copii. Ciocnitul se făcea pe

bani sau de duselea oului care se spărgea. Copiii se jucau diferite jocuri, de-a

trânta, de-a biba, de-a zala, ţiglul, etc. Fetele jucau “Cosca” şi „Mi-am pierdut o

năfrămuţă”. Vârstinicii jucau cărţi şi oină, de-a ogoiul cu mingea (lapta) făcută

din cârpe ori din păr de vită sau cal.

La Ispas era sărbătoarea Înălţării la cer a lui Iisus, când în faţa ucenicilor,

pe muntele Măslinilor în Betania, Iisus se înalţă la cer, lăsând apostolilor

porunca: “Mergeţi, faceţi discipoli din toate naţiunile, botezându-le în numele

Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt” (M. 26, 19-20).

Tradiţia credea că spiritul morţilor în drum spre cer se poate rătăci şi se

poate întoarce spre pământ, provocând pagube animalelor, de aceea spre a le

abate se punea mentă pe jos prin casă, care prin miros înlătura spiritele rele, iar

pentru a le îmbuna se dădea pomana mortului.

Sărbătoarea de Ispas mai însemna şi hotar, semn pentru sfârşitul

semănăturilor de primăvară şi ieşirea vitelor la păscut.

Sânzâienele coincid cu sărbătoarea naşterii Sf. Ion Botezătorul.

Tioltiurenii aveau obiceiul venit din vechime, când în ajun, aduceau de pe câmp

flori de sânzâiene.

Se împleteau în cununi şi se aruncau pe acoperişul casei. Fiecărei cununi i

se atribuia un nume purtat de membrii familiei. Pentru cel ce cădea prima

coroană de pe casă se presupunea că va muri primul dintre căseni. Sânzâiana era

considerată zeiţă agrară, protectoare a lanurilor de grâu în spic. Se credea că ea

dă bob spicului de grâu, apărând holdele de calamităţi, de aceea trebuie

respectată, oferindu-i-se flori şi cununiţe.

La Rusalii se presupune că a luat fiinţă Biserica lui Iisus.

În ziua de Rusalii s-a pogorât Spiritul Sfânt şi li s-a dat apostolilor darul

predicării, darul limbilor (glagosemia), când Sfântul Apostiol Petru converteşte,

botează 3000 de oameni.

La Rusalii (cincizecimea), 50 de zile după Paşti, iudeii ţineau sărbătoarea

de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru terminarea secerişului. Pe timpul lui

Iisus se celebra şi aducerea aminte a legii date de Dumnezeu pe muntele Sinai,

lui Moise.

Numele de Rusalii vine de la o sărbătoare latină (rossalia din rosa – ae, s.f.

= trandafir) în timpul căreia romanii puneau flori de trandafiri roşii pe

morminte.

Sfânta Maria. La 15 august în fiecare an este sărbătorită adormirea

Maicii Domnului. În ajunul sărbătorii, grupuri de tioltiureni formate din copii,

tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi în faţă cu prapori, cu crucea şi icoana Sf.

Marii mergeau pe jos la Mănăstirea Nicula, străbătând pe jos 20 de km.

Mănăstirea Nicula Judeţul Cluj - Biserica de lemn

Slujbă la Mânăstirea Nicula de Sfânta Maria

Icoana Făcătoare de mimuni de la Mânăstirea Nicula

Plecarea se făcea dimineaţa în ajunul sărbătorii şi ajungeau spre seară

unde peste noapte participau la liturghie. În timpul mersului se cântau pricesne

şi cântece bisericeşti.

Simedru (26 – 27 octombrie) era sărbătoare de toamnă. Se sărbătorea Sf.

Dumitru care însemna şi bucuria recoltei, a sfârşitului campaniei agricole de

toamnă, bucuria umplerii coşteielor cu ştiuleţi de porumb, bucuria culesului

fructelor. Tioltiurenii ghiceau mersul vremii după cum va fi Luna în acea

noapte.

Sfinţii Mihail şi Gavril (8 noiembrie). Cei doi arhangheli erau sărbătoriţi

ca păzitori ai oamenilor atât în viaţă cât şi după moarte. Pe parcursul vieţii, ei au

puterea de a arde păcatele oamenilor.

La slujba în biserică fiecare enoriaş aprindea câte o lumânare ca să aibă

asigurată lumina pe veşnicie care să-i călăuzească şi după moarte. Se aprindeau

lumânări şi pentru cei trecuţi în lumea veşniciei. Între sărbătoarea arhanghelilor

şi Crăciun erau câteva zile călduroase numite de tioltiureni “vara lui Sânmihai”.

Sfântul Andrei (30 noiembrie). Semnifică timpul îmbătrânit. Apostolul

Andrei, fratele lui Petru, are o însemnătate sporită fiind considerat cel care a

propovăduit creştinismul pe meleagurile româneşti. În această zi nu se mătură în

casă, nu se aruncă din casă nimic.

Un mit pentru această zi era cel al strigoilor care intră în casele

oamenilor, dacă nu sunt opriţi prin ungerea tocului uşii cu usturoi (ai).

Un alt obicei era punerea grâului la încolţit în această zi care în Noaptea

de Anul Nou va prezice cum va fi anul: prosper, ori sărac, în funcţie de boabele

încolţite.

Sfântul Nicolae (6 decembrie). Tioltiurenii credeau că iarna începe de Sf.

Nicolae, când moşul îşi scutură barba din care rezultă zăpada. Este prima

sărbătoare de iarnă.

În 6 decembrie se făceau preziceri pentru anul ce vine, punându-se

crenguţe de pomi în apă. Dacă aceastea înfloreau până la Anul Nou, era semn că

livezile vor avea rod bogat. În Tioltiur moş Nicolae era cunsocut de către copii

ca om darnic, despre care se spune că a ajutat trei fete harnice dar sărace,

punându-le noaptea în ciorapi (ştrimfi) câte o punguţă cu bani. Din această

poveste a izvorât şi în Tioltiur obiceiul când în seara de ajun, copiii îşi

pregătesc ghetuţele, curăţându-le pentru ca Moş Nicolae să vină în casă, noaptea

şi să le lase daruri celor cuminţi iar pentru faptele rele ale copiilor aducea

nuieluşe de pedeapsă.

Tăiatul porcului aducea mare bucurie pentru copii, aşteptând cu

nerăbdare urechea şi codiţa pârlită.

După înjunghiere copiii încălecau porcul imitând călăria pe cal. Porcul

era pârlit cu paie, ras, spălat apoi desfăcută slănina de carne şi oase care erau

puse în ciubăr, în saramură timp de două săptămâni. Urma punerea acestora în

podul casei, pe sclemuri, unde ajungea fumul din horn, fiind conservate prin

afumare.

Din măruntaiele porcului se făcea caltaboj (călbaj) cu păsat. O parte din

carne era folosită pentru cârnaţi (cărnaţi). Stomacul porcului bine curăţat şi

spălat era umplut cu carne condimemntată cu piper şi boia, alcătuind “ptişca”.

Din oasele capului şi unghiile picioarelor rezultau “aiturile” care “închegau apa

de se încrucea lumea de mirare” (Ion Creangă – Amintiri din copilărie).

Alte obiceiuri de care se bucurau tiolturenii erau legate de ocupaţii cum ar

fi munca la câmp, păstorit, transportul recoltei, muncile casnice care aveqau

nevoie de un număr mai mare de participanţi, clădit de case, acoperit cu paie,

săpatul unei fântâni la bărbaţi, iar la femei prelucrarea cânepii şi a lânii, tors,

ţesut, confecţionarea de îmbrăcăminte. Toate dovedesc spiritul de solidaritate şi

întrajutorare între Tioltiureni.

Claca era o formă de executare mai rapidă a unor lucrări prin

întrajutorare între săteni, pentru văduve, nevoiaşi, bătrâni dar mai ales când se

cerea un efort fizic mai mare, sau un suport bănesc. Între obiceiurile de iarnă se

număra la femei claca de tors care se făcea pentru gospodica care nu reuşea

singură să toarcă toată cânepa. Găzdoaia împărţea fuioarele fetelor din sat şi

după câtva timp i se aduceau ghemurile, ori se adunau femei la casa gospodinei

unde, seara, torceau. La sfârşitul torsului se organiza o petrecere cu ceteraşi la

care participau şi băieţii.

Se spuneau chiuituri care să învioreze petrecerea:

“Nu te uita că firu-i gros,

Că-i de noaptea tors”.

Obiceiurile legate de tors erau şi şezătorile unde grupuri de fete se

adunau la o casă în care torceau seara. La şezătoare veneau şi băieţi care spre a

crea buna dispoziţie ascundeau fusul fetelor şi nu îl inapoiau până ce fata nu

făcea plata, de cele mai multe ori un sărut (ţucat) dat de fată băiatului.

Claca de vară, de toamnă. Băieţi şi fete ajutau la prăşit, la secerat, la

cules, la despăşunat în care momentele de muncă se împleteau cu cele de

veselie.

Gazda oferea musafirilor plăcinte, gogoşi, porumb fiert, floricele, seminţe

fripte de dovleac şi floarea soarelui, ţuică, vin, etc.

Petrecerile.

În nopţile lungi de dinaintea Postului Crăciunului, grupuri de 10 – 15

băieţi organizau petreceri la care băieţii invitau şi fete, cerând învoirea şi de la

părinţii, care acceptau. Petrecerea însoţită de ceteraşi se desfăşura la una dintre

case, unde avea loc jocul.

Spre miezul nopţii avea loc masa. Fetele îşi desfăceau merindarele

frumos ornamentate prin cusături, în care erau farfuriile cu prăjituri ce erau

aşezate apoi pe masă, iar băieţii desfăceau stupuşurile (dopurile) la sticlele

(oiegile) cu jinars, închinând fetelor. După mâncare muzicanţii mai cântau

câteva melodii de joc apoi fetele erau însoţite acasă fiecare de către un băiat.

Balurile erau jocuri de masă la care participau toţi băieţii şi fetele din sat

şi chiar vârstnicii. La baluri fetele erau însoţite obligatoriu de mamele lor atât la

sosire cât şi la întors acasă. Balurile de Crăciun şi Paşti ţineau trei zile.

Plecatul feciorilor în armată îmbina veselia pentru unii şi tristeţea

pentru alţii. Recruţii, tinerii de 20 de ani, organizau jocuri la care participau

băieţi şi fete din sat. Recruţii purtau în pălării ordinul de chemare făcut sub

formă de evantai. După terminarea jocului, recruţii erau conduşi spre gara de la

Iclod (8 km) însoţiţi de ceteraşi, de rude şi de iubitele lor. Pe drum cântau

cântece de cătănie. În deal la Cruce, muzicanţii cântau ultimul joc până la

eliberarea din armată. Stagiul militar era obligatoriu până la evenimentele din

decembrie 1989, când devine voluntar, iar în anii următori se desfiinţează

obligativitatea serviciului militar, fiind înlocuit cu militari angajaţi.

Durata stagiului militar era de 2 ani, iar pentru unele secţii, de 3 ani

(grăniceri, securitate, marină). Cei încorporaţi aveau dreptul la un concediu de

15 zile, uneori şi la câte o permisie de câteva zile. Armata se făcea departe de

casă, tinerii purtând dorul de părinţi, de fraţi, de iubite.

La 1 Martie fetele ofereau mărţişoare băieţilor confecţionate din fire

colorate care erau prinse cu ac de siguranţă (bistoş) de gulerul stâng al hainei

băiatului. Băieţii răspundeau cu mulţumiri.

Ei dădeau replica mai târziu, a doua zi de Paşti când mergeau la udat la

casele fetelor. Cu sticluţe de parfum erau udate după ce se rostea sintagma: “Am

auzit că aveţi o floare mirositoare, îmi daţi voie să o ud?”. Fata aproba: “Da”.

După udat, fata oferea băiatului ouă roşii.

La 1 Aprilie avea loc obiceiul păcălitului. Timp de mare veselie şi haz,

tioltiurenii îşi jucau farse unii altora, care mai de care mai ingenioase.

Împreunatul oilor. Fiecare tioltiurean avea un anumit număr de oi.

Începând cu a doua jumătate a lunii martie, oile erau scoase la păscut pe locurile

arătoare, dar necultivate, nearate din toamnă. Până la împreunat nu aveau voie

să pască pe păşuni întrucât iarba trebuia să crească pentru păşunatul de peste

vară.

Oile erau duse la păscut şi îngrijite de către un membru al familiei.

Uneori mai mulţi posesori de oi îşi angajau un îngrijitor (ciorâng) pentru

perioada până la împreunat (10 mai). În jurul acestei date toate oile erau adunate

în turme. Prin anul 1950, în sat erau 4 turme, fiecare cu câte 150 de oi.

Fiecare turmă era îngrijită în perioada mai-decembrie de către un păcurar

angajat. Alegeara oilor din turmă şi dusul acasă se făcea în data de 6 decembrie,

la sărbătoarea Sf. Nicolae.

La începutul lunii mai, într-o zi de vineri seara, toate oile erau adunate

(strânse) într-un loc în turmă pe păşunea oilor, aproape de sat unde stăteau peste

noapte în staul. Vineri seara o comisie formată din localnici mulgeau toate oile.

Sâmbătă dimineaţa pe la ora 9, fiecare proprietar îşi mulgea oile sale, măsurând

laptele în faţa tuturor proprietarilor.

Comisia consemna rezultatul într-un caiet. Unitatea de măsură era

„cupa”.

Proprietarul care mulgea cea mai mare cantitate de lapte era socotit

turmaş, revenindu-i anumite drepturi şi responsabilităţi faţă de turmă. El ţinea

evidenţa, lui îi revenea laptele de la primele mulsuri.

Mulsul laptelui se făcea după un program alcătuit pe trei zile şi pe cele

trei mulsuri zilnice. În funcţie de numărul de oi, proprietarul mulgea la

împreunat 1, 2, 3, 4, cupe. Patru cupe alcătuiau o altă unitate de măsură numită

“un lapte”.

Cel care avea un lapte mulgea oile din turmă de 4 ori faţă de cel cu o

cupă. Laptele muls în ziua împreunatului era vândut pentru cheltuielile turmei.

Programul mulsurilor era anunţat fiecărui proprietar care ştia când îi vine rândul

la mers după lapte.

Mulsul se făcea de către păcurar împreună cu proprietarul ajutaţi de

ciorâng. Laptele se mulgea în găleţi de lemn apoi pus în ciubăr prevăzut cu un

strecurător de pânză prin care se strecura de eventualele impurităţi. Apoi se

punea chiagul şi se amesteca. Ciubărul era dus acasă cu ajutorul rudelor prinse

de două persoane din faţa şi din spatele ciubărului. Ajuns acasă laptele era

închegat şi urma strânsul rezultând caş, zer, jintuială, urdă; alimente de bază

peste vară.

Chiagul era făcut pe plan local din stomac de miel ori de porc de către

fiecare gospodină.

Caşul separat de lapte se punea la presat într-o “veşcă” vas din lemn în

formă de cerc sau în formă dreptunghiulară. Acesta se ţinea timp de 12 ore după

care era pus la loc umbrit, dar uscat, să se coacă. După coacere caşul era

sfărâmat cu mâna, frământat cu puţină sare şi făcut brânză care era pusă la

păstrat în toc, vas de lemn, pentru perioada de iarnă.

După măsurarea şi anunţarea programului mulsurilor, urma veselie,

petrecere cu mâncare şi băutură. Veselia era însoţită şi de cetereşi şi ţinea până

spre seara. De obicei aceasta aveau loc sâmbăta.