Danielle_Steel_-_Promisiunea_[v_1.pdf

7/23/2019 Danielle_Steel_-_Promisiunea_[v_1.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/daniellesteel-promisiuneav1pdf 1/227



Danielle Steel

Promisiunea



Capitolul 1

Soarele dimineţ i i le încă lzea spatele câ nd îşi dezlegau

bicicletele din fa ţ a colegiului Eliot din campusul Harvard. Seoprir ă o clipă să -şi zâ mbească . Era luna mai şi erau foartetineri, Pă rul ei scurt str ă lucea în soare, îi înt â lni ochii şiîncepu să r â dă .

— Ei, domnule doctor în arhitectur ă , cum te simţ i? — Întreabă -mă asta peste două să pt ă mâ ni, câ nd îmi iau

doctoratul.

Îi zâ mbi la r â ndul lui, scutur â ndu-şi o şuviţă de pă r blondde pe frunte.

— La dracu’ cu diploma ta, eu vorbeam despre noaptea trecut ă .

Îi zâ mbi iar şi el o lovi peste fund. — Deşteapto. Cum te simţ i tu, domnişoar ă McAllister? Mai

poţ i să mergi?

Se urcaser ă pe biciclete şi ea se uit ă la el peste umă r, jucă uş.

— Dar tu?Şi cu aceasta o luă înainte, pedalâ nd pe bicicleta mică şi

elegant ă pe care i-o dă ruise el de ziua ei, cu câ teva luni înurmă . Era îndr ă gostit de ea. Fusese întotdeauna îndr ă gostit de ea. Visase la ea toat ă via ţ a. Şi o cunoştea de doi ani.

Dusese o via ţă singuratică la Harvard înainte de asta şi înanul doi se resemnase să continue a şa. Nu dorea ce doreau

ceilalţ i. Nu voia fete de la Radcliffe, Vassar sau Wellesley.

Cunoscuse prea multe asemenea fete în liceu şi lui Michael ise pă rea mereu că lipseşte ceva. Voia mai mult. Suflet,substanţă .

Nancy era cu totul specială . Ştiuse asta din prima clipă

câ nd o v ă zuse în galeria de art ă din Boston unde-şi expunea tablourile. În peisajele ei era o singur ă tate obsedant ă ,



oamenii din tablourile ei aveau o tandreţ e solitar ă care-lumplea de compasiune şi-l f ă cea să -şi dorească să le întindă o mâ nă , lor, şi artistului care îi pictase. O v ă zuse în ziua aceea, st â nd acolo, cu o beret ă roşie şi cu o haină veche de

raton, cu tenul delicat îmbujorat de mersul pe jos pâ nă la galeria din strada Charles, cu ochii str ă lucind, cu fa ţ a plină de via ţă . Nu dorise nicio femeie cum o dorise pe ea.Cumpă rase două din picturile ei şi o dusese la cină la

Lockober’s. Dar restul durase mai mult. Nancy McAllister nu-

şi dă ruia uşor trupul sau inima. Fusese prea singur ă prea mult timp ca să se dă ruiască uşor. La nouă sprezece ani era

deja înţ eleapt ă şi cunoştea durerea. Durerea de a fi singur ă .Durerea de a fi pă r ă sit ă . O chinuise de câ nd fusese lă sat ă la orfelinat, în copilă rie. Nu-şi mai putea aminti ziua câ ndmama ei o abandonase acolo, cu puţ in înainte de a muri. Dar îşi amintea frigul de pe coridoare. Mirosurile oamenilor str ă ini. Sunetele dimineţ ii, câ nd st ă tea în pat, lupt â ndu-secu lacrimile. Avea să -şi amintească toate astea tot restul

vieţ ii. Mult ă vreme crezuse că nimic nu avea să umple goluldin sufletul ei. Dar acum îl avea pe Michael.Nu era întotdeauna o rela ţ ie confortabilă , dar era

puternică , bazat ă pe dragoste şi respect, îşi topiser ă lumilelor separate una într-alta şi realizaser ă ceva minunat şi rar.Şi nici Michael nu era un prost. Cunoştea riscurile de a seîndr ă gosti de cineva „diferit”, cum spunea mama lui, câ ndavea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „diferit”. Singurullucru diferit era că era artist ă , nu doar student ă . Nu se maiintrospecta, era deja ceea ce dorea să fie. Şi, spre deosebirede alte femei pe care le cunoştea, nu audia candida ţ i, ci îlalesese deja pe bă rbatul pe care-l iubea. În doi ani de zile, n-o dezamă gise niciodat ă . Nancy era sigur ă că nici nu avea s-odezamă gească vreodat ă ; se cunoşteau prea bine unul pealtul. Ce ar mai fi putut fi pe care să nu-l ştie? Ştia totul.

Glumele, secretele caraghioase, visurile copilă reşti, temeriledisperate. Şi prin el, ajunsese să -i respecte familia. Chiar şi



pe mama lui.Michael se nă scuse într-o familie cu tradiţ ie şi fusese

crescut pentru a moşteni un tron. Nu era un lucru pe caresă -l trateze cu uşurinţă şi nici nu glumea mă car despre el.

Era ceva care de fapt îl înspă imâ nta. Avea oare să fie la înă lţ imea legendei? Nancy însă ştia că o să fie. Bunicul lui,Richard Cotter, fusese arhitect, la fel şi tat ă l lui. Bunicul luiMichael fusese cel care fondase imperiul. Dar unirea dintre

firma Cotter şi averea Hillyard, prin că să toria pă rinţ ilor lui

Michael, crease imperiul Cotter-Hillyard. Richard Cotter

ştiuse cum să facă bani, dar banii familiei Hillyard, banii

susţ inuţ i de tradiţ ie, aduseser ă cu ei ritualurile şi tradiţ ia puterii. Era uneori o mantie grea, dar nu una care să -idisplacă lui Michael. Iar Nancy o respecta şi ea. Ştia că într-o

zi Michael avea să fie la câ rma imperiului Cotter-Hillyard. La

început vorbiser ă despre asta f ă r ă încetare şi apoi, mait â rziu, câ nd realizaser ă câ t de serioasă era rela ţ ia lor. Dar Michael ştia că gă sise o femeie care putea face fa ţă la toate şi

r ă spunderilor de familie şi îndatoririlor de afaceri. Orfelinatulnu f ă cuse nimic pentru a o pregă ti pe Nancy pentru rolul pecare avea să -l aibă , dar temelia pă rea să se afle în chiar sufletul ei.

O privi acum cu o mâ ndrie aproape de nesuportat, în timpce pedala în fa ţ a lui, at â t de sigur ă de ea însăşi, at â t deputernică , cu picioarele mici mişcâ ndu-se agile, cu bă rbia întoarsă peste umă r din câ nd în câ nd ca să -l privească şi să r â dă . Ar fi vrut să o ia înainte şi s-o dea jos de pe biciclet ă …acolo… pe iarbă … cum f ă cuse cu o noapte înainte… cum…îşi alungă gâ ndul din minte şi porni în urmă rirea ei.

— Hei, a şteapt ă -mă , nebuno!În câ teva minute ajunse în dreptul ei şi, cum acum

pedalau mult mai repede, întinse o mâ nă în spa ţ iul str â mt dintre ei.

— Ar ăţ i minunat ast ă zi, Nancy. Vocea lui era o mâ ngâ iere în aerul de primă var ă şi în jurul



lor lumea era proaspă t ă şi verde. — Ştii ce mult te iubesc? — Hm, poate pe jumă tate câ t te iubesc eu, domnule

Hillyard?

— Se vede ce bine ştii.Michael o f ă cea întotdeauna fericit ă , f ă cea lucruri

minunate. A şa i se pă ruse din prima clipă câ nd intrase îngalerie şi o ameninţ ase că se dezbracă complet dacă nu-i vinde lui toate tablourile.

— Înt â mplă tor te iubesc de cel puţ in şapte ori mai mult decâ t mă iubeşti tu pe mine.

— Nu. Ea îi zâ mbi din nou, ridică nasul în v â nt şi îl depăşiiar. Eu te iubesc mai mult, Michael. — De unde ştii? — Mi-a spus Moş Cr ă ciun.Şi cu aceasta se îndepă rt ă din nou şi el o lă să să o ia

înainte pe poteca îngust ă . Erau într-o dispoziţ ie festiv ă , şi-iplă cea s-o privească . Silueta şoldurilor ei în blugii str â mţ i,

talia subţ ire, umerii delica ţ i cu puloverul roşu legat în jurullor şi legă narea minunat ă a pă rului întunecat. Ar fi putut s-oprivească ani în şir. De fapt, exact asta avea de gâ nd să facă .Ceea ce-i amintea… Toat ă diminea ţ a voise să -i vorbească despre asta. Se apropie din nou de ea şi o bă tu uşor peumă r.

— Scuza ţ i-mă , doamnă Hillyard.Ea tresă ri auzind, apoi îi zâ mbi timid, cu soarele

luminâ ndu-i fa ţ a. Michael vedea pistruii mă runţ i, ca un praf de aur, cu care spiriduşii îi pudraser ă fa ţ a albă .

— Am spus… doamnă Hillyard…Rosti cuvintele cu infinit ă plă cere. A şteptase doi ani. — Nu te gr ă beşti puţ in, Michael?Nancy suna ezitant, aproape temă toare. Michael nu

vorbise cu Marion încă . Indiferent ce plă nuiau el şi Nancy.

— Nu cred că mă gr ă besc cu nimic. Şi mă gâ ndeam s-ofacem de acum în două să pt ă mâ ni. Imediat după absolvire.



Demult că zuser ă de acord asupra unei nunţ i restr â nse şiintime. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împart ă momentul cu ea, nu cu sute de invita ţ i şi cu o armat ă defotografi de societate.

— De fapt, mă gâ ndeam să mă duc ast ă -sear ă la New York şi să vorbesc cu Marion despre asta.

— Ast ă -sear ă ?Cuvintele aveau un ecou de teamă şi Nancy lă să bicicleta

să se oprească . El încuviinţă din cap şi ea deveni gâ nditoare,privind la dealurile înverzite din jurul lor.

— Ce crezi că o să spună ?

Se temea să -l privească . Se temea să audă . — ”Da”, evident. Chiar te îngrijorează ?Dar era o întrebare stupidă şi amâ ndoi ştiau asta. Aveau

destule motive de îngrijorare. Marion nu era oricine. Era

mama lui Michael şi avea toat ă delicateţ ea Titanicului. Era o

femeie puternică , hot ă r â t ă , de oţ el şi beton. Preluaseconducerea firmei familiei, după ce tat ă l ei murise şi cu

reînnoit ă hot ă r â re după moartea soţ ului ei. Nimic n-o oprea pe Marion Hillyard. Nimic. Categoric nu o bucăţ ică de fat ă sau unicul ei fiu. Dacă ea nu voia ca ei să se că să torească ,nimic nu avea s-o facă să le acorde „da”-ul de care Michaelpretindea că este at â t de sigur. Iar Nancy ştia exact cegâ ndea Marion Hillyard despre ea.

Marion nu f ă cuse niciodat ă un secret din sentimentele ei,oricum, nu din momentul câ nd hot ă r â se că aventura luiMichael cu artista aia era serioasă . Îl chemase pe Michael la New York şi îl linguşise şi îl fermecase, apoi tunase şifulgerase, îl ameninţ ase şi îl momise. Iar apoi se resemnasesau cel puţ in a şa lă sase impresia. Michael luase aceasta ca pe un semn încurajator, dar Nancy nu era at â t de sigur ă . Avea sentimentul că Marion ştia ce face, pentru moment hot ă r â se să ignore situa ţ ia. Nu se f ă cuser ă invita ţ ii, nu se

aduseser ă acuza ţ ii, scuzele pentru lucrurile spuse luiMichael în trecut nu veneau, dar nu apă reau nici probleme



noi. Pentru ea, Nancy pur şi simplu nu exista. Şi, în modciudat, Nancy era mereu surprinsă să -şi dea seama câ t detare o durea. Neav â nd familie, avusese întotdeauna speranţ elegate de Marion. Că ar fi putut fi prietene, că Marion avea s-

o placă şi cum s-ar fi dus împreună să facă cumpă r ă turipentru Michael… că Marion ar fi putut fi mama pe care n-oavusese sau pe care n-o cunoscuse niciodat ă . Dar Marion nuse lă sa cu uşurinţă distribuit ă în acest rol. În doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înţ eleagă asta. Numai Michaelr ă mâ nea cu încă păţâ nare la pă rerea că mama lui avea să -şischimbe atitudinea, că , o dat ă ce avea să accepte inevitabilul,

aveau să fie cele mai bune prietene. Dar Nancy nu era delocat â t de sigur ă . Chiar îl for ţ ase pe Michael să discuteposibilitatea ca Marion să n-o accepte niciodat ă , să nu fieniciodat ă de acord cu că să toria. Şi atunci? „Atunci ne urcă mîn ma şină şi ne ducem la primul judecă tor de pace. Suntemamâ ndoi majori, ştii?” Nancy zâ mbise simplit ăţ ii soluţ iei lui.Ştia că nu putea fi at â t de simplu. Dar ce conta? După doi

ani împreună se simţ eau oricum că să toriţ i.R ă maser ă t ă cuţ i pentru un lung moment, uit â ndu-se la privelişte, apoi Michael o luă de mâ nă pe Nancy.

— Te iubesc, fetiţ o. — Şi eu te iubesc.Îl privi îngrijorat ă şi el îi închise ochii cu un să rut. Dar

nimic nu putea reduce la t ă cere întrebă rile pe care le aveauamâ ndoi. Nimic, în afara întrevederii cu Marion. Nancy îşilă să bicicleta să cadă şi, cu un suspin, se strecur ă în bra ţ elelui Michael.

— A ş vrea să fie mai uşor, Michael. — O să fie. O să vezi. Mergem sau st ă m aici toat ă ziua?Nancy zâ mbi câ nd el îi ridică bicicleta. Într-o clipă porneau

din nou, r â zâ nd şi jucâ ndu-se şi câ nt â nd, pref ă câ ndu-se că Marion nu exist ă . Dar exista. Avea să existe mereu. Marion

era mai mult o instituţ ie decâ t o femeie. Oricum, asta era în via ţ a lui Michael. Şi acum şi în a lui Nancy.



Soarele se ridică mai sus pe cer, în timp ce ei pedalau pedrumul de ţ ar ă , luâ ndu-şi-o unul altuia înainte, saumergâ nd unul lâ ngă altul, acum tachinâ ndu-se veseli, acumcă zâ nd pe gâ nduri. Era aproape de pr â nz câ nd ajunser ă la

Revere Beach şi v ă zur ă o figur ă familiar ă apropiindu-se de ei.Era Ben Avery, cu o fat ă nouă ală turi. Încă o blondă cupicioare lungi.

— Salut, voi doi. V ă duceţ i la t â rg?Ben r â nji la ei şi cu o mişcare vagă a mâ inii le-o prezent ă

pe Jeannette. Se salutar ă cu toţ ii şi Nancy îşi puse mâ na la ochi ca să se uite la t â rgul care se vedea în depă rtare.

— Merit ă să ne oprim? — Pă i, da. Am câştigat un câ ine roz, ar ă t ă că tre creatura

ur â t ă din coşul lui Jeannette, o ţ estoasă verde pe care opierduser ă şi două cutii de bere. În plus, au porumb fiert şi eextraordinar.

— M-ai convins! Michael se uit ă la Nancy şi zâ mbi:Mergem?

— Sigur. Voi doi v ă întoarceţ i deja?Dar se vedea că asta fac. Ben avea o str ă lucire cunoscut ă în ochi şi Jeannette pă rea să fie de acord. Nancy zâ mbi însinea sa privindu-i.

— Mda, suntem scula ţ i de la şase diminea ţ a. Sunt mort. Apropo, ce faceţ i ast ă -sear ă la cină ? Nu vreţ i să v ă opriţ i la opizza?

Camera lui Ben era la câ teva camere distanţă de a luiMichael.

— Ce facem la cină , señor?Nancy se uit ă la Michael cu un zâ mbet larg, dar el clă tină

din cap. — Am o treabă de rezolvat disear ă . Poate alt ă dat ă .Era o aluzie la Marion. — O.K. Ne mai vedem.

Ben şi Jeannette le f ă cur ă cu mâ na şi dispă rur ă , în timpce Nancy se uita la Michael.



— Chiar te duci s-o vezi ast ă -sear ă ? — Da. Şi nu-ţ i mai face griji. Totul o să fie perfect. Apropo,

mama spune că a obţ inut slujba. — Ben? întrebă Nancy pornind din nou spre t â rg.

— Da. Începem în aceea şi zi. Departamente diferite, dar începem în aceea şi zi.

Mike pă rea mulţ umit. Se cunoştea cu Ben din şcoala primar ă şi erau ca fra ţ ii.

— Ben ştie?Michael clă tină din cap cu un zâ mbet expresiv. — M-am gâ ndit să -i las plă cerea să afle veştile pe cale

oficială . Nu vreau să i-o stric.Nancy îi r ă spunse cu alt zâ mbet. — Eşti dr ă guţ şi te iubesc. — Mulţ umesc, doamnă H. — Încetează , Michael.Îşi dorea prea tare numele ca să suporte să -l audă luat în

r â s, chiar şi de Michael.

— N-am de gâ nd să încetez. Şi ai face bine să teobişnuieşti.Pă rea brusc serios. — O să mă obişnuiesc. Câ nd va veni vremea. Dar pâ nă

atunci, domnişoara McAllister e de-ajuns. — Adică încă două să pt ă mâ ni, ca să fim exacţ i. Hai să ne

întrecem.O luar ă înainte, gâ f â ind şi r â zâ nd, iar Michael ajunse la

intrarea t â rgului cu mai bine de treizeci de secunde înaintea ei. Dar amâ ndoi erau bronza ţ i şi să nă toşi şi lipsiţ i de griji.

— Deci, domnule, ce facem înt â i?Dar ghicise deja şi ghicise bine. — Porumb, bineînţ eles. Mai ai nevoie să întrebi? — Nu tocmai.Îşi parcar ă bicicletele lâ ngă un copac, ştiind că în zona

aceea liniştit ă de ţ ar ă nu avea să le fure nimeni şi pornir ă bra ţ la bra ţ . Zece minute mai t â rziu îşi mâ ncau fericiţ i



porumbul, apoi luar ă hot dog şi bă ur ă bere rece. Nancy încheie cu o por ţ ie imensă de vat ă de zahă r.

— Cum poţ i să mă nâ nci chestia aia? — Simplu. E delicioasă .

Cuvintele ieşeau cu greu prin vata roz şi lipicioasă pe careo mâ nca. Dar avea figura fericit ă a unui copil de cinci ani.

— Ţ i-am spus de cur â nd ce frumoasă eşti?Ea zâ mbi că tre el, mâ njit ă de zahă rul roz, iar el luă batista

şi-i şterse fa ţ a. — Dacă te cureţ i puţ in putem să ne facem o poză . — Z ă u? Unde?

Nasul ei dispă ru din nou câ nd muşcă iar din vat ă . — Eşti imposibilă . Acolo. Ar ă t ă că tre o cabină unde-şi puteau bă ga capul în nişte

gă uri rotunde şi se puteau fotografia în costume incredibile.Se îndreptar ă într-acolo şi aleser ă Rhett şi Scarlett O’Hara.Şi, destul de ciudat, nici mă car nu erau caraghioşi în poză .Nancy era superbă în costumul pictat. Frumuseţ ea delicat ă a

feţ ei ei şi precizia tr ă să turilor mergeau perfect cu costumulextrem de feminin al unei frumoase din Sud. Iar Michaelar ă ta ca un t â nă r aventurier. Fotograful le înmâ nă fotografia şi primi dolarul.

— Ar trebui să o pă strez, a şa de bine ar ă ta ţ i. — Mulţ umim.Nancy era încâ ntat ă de compliment, dar Mike se mulţ umi

să zâ mbească . Era întotdeauna at â t de mâ ndru de ea. Numaidouă să pt ă mâ ni şi… dar Nancy îl trase de mâ necă şi-l scoasedin visare.

— Uite acolo! Inele aruncate la ţ int ă !Întotdeauna îşi dorise să joace a şa ceva la un t â rg câ nd era

mică , dar că lugă riţ ele de la orfelinat spuseser ă mereu că eprea scump.

— Putem?

— Sigur că da, draga mea.Îi f ă cu o plecă ciune adâ ncă , îi oferi bra ţ ul şi porni că tre



stand, dar Nancy era prea entuziasmat ă ca să meargă încet.Să rea aproape ca un copil şi încâ ntarea ei îl fermeca.

— Putem acum? — Sigur, iubito.

Puse jos un dolar şi omul de la ghişeu îi întinse de patruori numă rul obişnuit de inele. Cei mai mulţ i clienţ i plă teauun sfert de dolar. Dar Nancy era lipsit ă de experienţ a joculuişi greşi toate aruncă rile. Michael o privea amuzat.

— Care e premiul pe care-l ocheşti? — Mă rgelele. Ochii îi str ă luceau ca ai unui copil şi vorbele

abia dacă -i erau mai mult decâ t o şoapt ă . N-am mai avut

niciodat ă un colier a şa îndr ă zneţ .Era un lucru pe care şi-l dorise întotdeauna în copilă rie.Ceva str ă lucitor, sclipitor şi frivol.

— Eşti uşor de mulţ umit, iubirea mea. Eşti sigur ă că n-aiprefera căţ elul roz?

Era exact ca aceia pe care-l avea Jeannette în coş, dar Nancy scutur ă hot ă r â t ă din cap:

— Mă rgelele. — Dorinţ a ta e ordin pentru mine.Şi aruncă toate trei inelele perfect la ţ int ă . Cu un zâ mbet,

omul de la stand îi înmâ nă mă rgelele, iar Michael i le puselui Nancy la gâ t.

— Voil á , mademoiselle. Ale tale sunt. Crezi că ar trebui să le asigur ă m?

— Vrei să încetezi să mai r â zi de mă rgelele mele? Eu credcă sunt superbe.

Le atinse delicat, încâ ntat ă să ştie că str ă luceau la gâ tulei.

— Eu cred că tu eşti superbă . Altceva îţ i mai doreşteinima?

Ea îi zâ mbi. — Vat ă de zahă r.

Îi mai cumpă r ă vat ă de zahă r şi se întoarser ă încet la biciclete.



— Obosit ă ? — Nu tocmai. — Vrei să mai mergem puţ in? Mai sus e un loc minunat.

Putem să st ă m puţ in să privim valurile.

— Sună grozav.Pornir ă din nou, dar de data aceasta mai încet. Atmosfera

de carnaval pierise şi amâ ndoi erau cufunda ţ i în propriilegâ nduri. Se apropiau de Nahart, câ nd el v ă zu locul pe care-lalesese, pe o limbă de pă mâ nt, sub copaci cu coroană bogat ă şi Nancy se bucur ă că mai f ă cuser ă şi bucata aceea de drum.

— O, Michael, e minunat.

— Nu-i a şa?Se a şezar ă pe un petec de iarbă , chiar unde începea limba

îngust ă de pă mâ nt şi în depă rtare se vedeau valurilespă rgâ ndu-se de un recif aflat chiar sub suprafa ţ a apei.

— Întotdeauna mi-am dorit să te aduc aici. — Mă bucur că ai f ă cut-o.R ă maser ă t ă cuţ i, ţ inâ ndu-se de mâ ini, apoi Nancy se ridică

brusc. — Ce s-a înt â mplat? — Vreau să fac ceva. — Acolo, în tufişuri. — Nu, prostule. Nu asta.Nancy alerga deja că tre un loc de pe plajă şi el o urmă

încet, întrebâ ndu-se ce avea de gâ nd. Ea se opri lâ ngă ost â ncă mare şi încercă din toate puterile s-o mişte, dar f ă r ă succes.

— Hei, caraghioaso, stai să te ajut. Ce vrei să faci cu ea?Era uimit. Vreau doar ş-o mişc o clipă … a şa.St â nca se mişcă la eforturile lui Michael şi se dă du la o

parte, ar ă t â nd o pat ă umedă pe nisip. Repede, Nancy îşiscoase mă rgelele albastre, str ă lucitoare, le ţ inu o clipă în

mâ nă , cu ochii închişi, apoi le dă du drumul în nisip, subpiatr ă .



— O.K., pune-o la loc. — Peste mă rgele?Ea dă du din cap, f ă r ă să piardă din privire str ă lucirea

albastr ă .

— Mă rgelele astea vor fi legă tura noastr ă , o legă tur ă fizică ,îngropate at â ta timp câ t va dura st â nca şi plaja şi copacii.Bine?

— Bine. Z â mbi blâ nd. Suntem foarte romantici. — De ce nu? Dacă eşti at â t de norocos, încâ t să ai

dragoste, să rbă toreşte-o! Ofer ă -i un că min! — Ai dreptate. Ai perfect ă dreptate. O.K., ă sta-i că minul ei.

— Acum, hai să facem o promisiune. Promit să nu uit ce seaflă aici sau să uit ce înseamnă . Acum tu.

Îi atinse mâ na şi el îi zâ mbi din nou. Niciodat ă n-o iubisemai mult.

— Iar eu promit… promit să nu-mi iau niciodat ă r ă mas- bun de la tine…

Şi apoi, f ă r ă niciun motiv aparent, r â ser ă . Pentru că era

at â t de bine să fi t â nă r, să fi romantic, chiar să fi prost.Întreaga zi era at â t de minunat ă . — Ne întoarcem acum?Ea dă du din cap a încuviinţ are şi mâ nă -n mâ nă se

întoarser ă unde-şi lă saser ă bicicletele. Iar două ore mait â rziu erau înapoi în micuţ ul apartament al lui Nancy, peSpark Street, lâ ngă campus. Mike privi în jur în timp ce selă sa să cadă , obosit, pe sofa şi îşi dă du seama din nou câ t demult îi plă cea apartamentul ei, câ t de mult îl resimţ ea ca peun că min. Singurul că min adev ă rat pe care-l avusese vreodat ă . Apartamentul mamut al mamei lui nu i se pă ruseniciodat ă cu adev ă rat un că min, cum era acest loc. Avea amprenta minunat ă a lui Nancy peste tot: tablourile pe carele pictase de-a lungul anilor, culorile calde, de pă mâ nt, pecare le alesese pentru decora ţ iuni, canapeaua moale de

catifea cafenie şi covorul de blană pe care-l cumpă rase de la un prieten.



Întotdeauna erau flori peste tot şi plantele de care avea mare grijă . Masa mică de marmur ă , sclipitor de curat ă , pecare mâ ncau şi patul de fier care scâ r ţâ ia de plă cere de câ teori f ă ceau dragoste.

— Ştii câ t demult iubesc locul ă sta, Nancy? — Da, ştiu. Privi cu nostalgie în jur. Şi eu. Ce facem după

ce ne că să torim? — Luă m toate lucrurile astea minunate la New York şi le

gă sim un că min plă cut acolo. Apoi ceva îi atrase atenţ ia. Ce-iasta? Ceva nou?

Se uita la şevalet, pe care se afla un tablou aflat în faza de

început, dar care avea deja puterea de a-i face o impresie deneuitat. Era un peisaj cu copaci pe un câ mp dar, apropiindu-se, v ă zu un bă ieţ el ascuns într-un copac, legă nâ ndu-şipicioarele.

— O să se mai vadă după ce pui frunzele în copac? — Probabil. Dar noi o să ştim oricum că e acolo. Îţ i place?Ochii îi str ă lucir ă v ă zâ ndu-i aprobarea. Întotdeauna

Michael îi înţ elegea perfect lucr ă rile. — Îl iubesc. — Atunci o să fie cadoul meu de nunt ă , câ nd îl termin. — S-a f ă cut. Şi, vorbind de cadouri de nunt ă … Se uit ă la

ceas. Era deja ora cinci şi voia să fie la aeroport la şase. Ar trebui să plec.

— Chiar trebuie să te duci ast ă -sear ă ? — Da. E important. Mă întorc în câ teva ore. Ar trebui să

ajung la Marion pe la şapte şi jumă tate sau opt, în funcţ ie detraficul din New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece şi să fiu acasă la miezul nopţ ii. O.K.?

— O.K.Dar Nancy ezita. O deranja că pleca. N-ar fi vrut să -l lase,

dar nu ştia de ce. — Sper să fie bine.

— Sunt sigur că o să fie.Dar amâ ndoi ştiau că Marion f ă cea numai ce voia ea,



asculta numai ce voia să audă şi înţ elegea numai ce-iconvenea. Dar cumva Michael era sigur că aveau s-o câştigede partea lor. Trebuia. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent ce se înt â mpla. O luă în bra ţ e o ultimă oar ă , înainte de a-şi

pune o cravat ă la gâ t, peste că ma şa sport pe care o purta şide a înhăţ a o jachet ă de pe spă tarul unui scaun. Le lă saseacolo de diminea ţă . Ştia că avea să fie cald la New York, dar mai ştia şi că trebuia să apar ă la Marion acasă cu că ma şă şicravat ă . Era esenţ ial. Marion nu tolera hippioţ ii saunecunoscuţ ii… ca Nancy. Amâ ndoi ştiau la ce avea de f ă cut fa ţă câ nd se să rutar ă în fa ţ a uşii.

— Noroc. — Te iubesc.Mult ă vreme Nancy r ă mase în apartamentul t ă cut, privind

fotografia pe care şi-o f ă cuser ă la t â rg. Rhett şi Scarlett,îndr ă gostiţ ii nemuritori, în costumele lor caraghioase delemn, scoţâ nd capetele prin gă uri. Dar nu ar ă tau caraghios. Ar ă tau fericiţ i. Se întrebă dacă Marion putea înţ elege asta,

dacă ştia să facă diferenţ a între fericit şi caraghios, între realşi imaginar. Se întreba dacă Marion avea să înţ eleagă ceva.



Capitolul 2

Masa din sufragerie str ă lucea ca suprafa ţ a unui lac.Perfecţ iunea ei sclipitoare era tulburat ă doar că tre margine,unde se afla un singur tacâ m, a şezat pe un şervet de pâ nză irlandeză crem. L â ngă farfurie era un serviciu de cafea deargint şi un clopoţ el de argint. Marion Hillyard se lă să pespate în scaun cu un suspin, expir â nd fumul ţ igă rii pe caretocmai o aprinsese. Era obosit ă . Duminicile o oboseauîntotdeauna. Uneori muncea mai mult acasă decâ t la birou.

Întotdeauna îşi petrecea duminicile rezolv â nd corespondenţ a personală , controlâ nd registrele pe care le ţ inea menajera,f ă câ nd liste cu ce avea nevoie pentru repara ţ ii în apartament şi de lucruri cu care trebuia să -şi completeze garderoba şif ă câ nd planuri de meniuri. Era o muncă obositoare, dar of ă cea de ani de zile, chiar dinainte de a începe să conducă firma. Şi, după ce preluase conducerea, continuase să -şi

petreacă duminicile controlâ nd gospodă ria şi îngrijindu-l peMichael în ziua liber ă a guvernantei. Amintirea o f ă cu să zâ mbească şi pentru o clipă închise ochii. Acele duminicifuseser ă preţ ioase, câ teva ore f ă r ă amestecul nimă nui, f ă r ă să i-l ia cineva de lâ ngă ea. Duminicile ei nu mai erau a şa; deprea mulţ i ani nu mai fuseser ă a şa. Pe sub gene i se strecur ă o lacrimă str ă lucitoare; r ă mase nemişcat ă pe scaun,

v ă zâ ndu-l cum era cu optsprezece ani în urmă , un bă ieţ el deşase ani, pe de-a-ntregul al ei. Cum îl iubise pe copilul acela! Ar fi f ă cut orice pentru el. Şi f ă cuse. Condusese un imperiupentru el, dusese moştenirea unei genera ţ ii că tre alta. Era celmai mare dar al ei pentru Michael. Cotter-Hillyard. Şiajunsese să iubească firma aproape la fel demult cum îliubea pe propriul ei fiu.

— Ar ăţ i minunat, mamă .Deschise ochii surprinsă şi-l v ă zu st â nd în arcada uşiicamerei lambrisate. Vederea lui aproape că o f ă cu să plâ ngă .



Ar fi vrut să -l îmbr ăţ işeze cum o f ă cea cu ani în urmă , dar înloc de asta îi zâ mbi uşor.

— Nu te-am auzit intr â nd.Nicio invita ţ ie să se apropie, niciun semn a ceea ce simţ ea.

Cu Marion nimeni nu putea şti ce se petrece pe dină untru. — Am deschis cu cheia mea. Pot să intru? — Sigur. Vrei nişte desert?Michael intr ă încet în camer ă , cu un zâ mbet nervos

jucâ ndu-i în colţ ul gurii şi apoi, ca un copil, se uit ă înfarfuria ei.

— Hm… ce a fost asta? Parcă ar fi fost ciocolat ă , nu?

Ea chicoti şi clă tină din cap. N-avea să crească niciodat ă .În unele privinţ e. — Profiterol. Vrei şi tu? Mattie e încă în bucă t ă rie. — Probabil mâ ncâ nd ce a mai r ă mas. Amâ ndoi r â ser ă , ştiind că era probabil adev ă rat, dar

Marion întinse mâ na după clopoţ el. Mattie apă ru într-o clipă ,în uniforma neagr ă cu dantelă albă , palidă şi zâ mbitoare. Îşi

petrecuse toat ă via ţ a servindu-i pe alţ ii, numai cu câ te oscurt ă duminică din câ nd în câ nd pe care o putuse considera a ei şi f ă r ă nimic de f ă cut o dat ă ce sosea mult dorita ziliber ă .

— Da, doamnă ? — Nişte cafea pentru domnul Hillyard, Mattie. Şi… dragul

meu, desert? El clă tină din cap. Atunci doar cafea. — Da, doamnă .Pentru o clipă Michael se întrebă , cum f ă cuse de multe ori,

de ce mama lui nu le mulţ umea niciodat ă servitorilor. Deparcă ar fi fost nă scuţ i ca să -i facă pe plac. Dar ştia că mama lui a şa credea. Întotdeauna fusese înconjurat ă de servitori şide secretare şi de toate ajutoarele posibile. Fusese crescut ă în singur ă tate, dar şi în confort. Mama ei murise într-unaccident câ nd Marion avea trei ani, împreună cu singurul

frate al lui Marion, moştenitorul tronului Cotter. Accidentul olă sase pe Marion ca substitut. Şi se achitase foarte eficient de



sarcină . — Ce mai e pe la facultate? — E aproape de sf â r şit, mulţ umesc lui Dumnezeu, încă

două să pt ă mâ ni.

— Ştiu. Sunt foarte mâ ndr ă de tine, să ştii. Un doctorat eun lucru minunat, mai ales în arhitectur ă . O să -l contact ă mpe t â nă rul Avery să pt ă mâ na asta, în legă tur ă cu slujba. Nu i-ai spus nimic, nu-i a şa?

Pă rea mai mult curioasă decâ t serioasă ; de fapt, nu-i pă sa.I se pă ruse cam copilă resc din partea lui Michael să vrea at â t de mult să -i facă o surpriză lui Ben.

— Nu, nu i-am spus. O să fie foarte încâ ntat. — A şa şi trebuie să fie. E o slujbă excelent ă . — O merit ă . — Sper. (Nu ceda niciodat ă .) Şi tu? Eşti gata să te apuci de

muncă ? Biroul t ă u o să fie gata să pt ă mâ na viitoare.Ochii lui Marion se aprinser ă . Era un birou superb,

lambrisat cum fusese al tat ă lui lui, cu schiţ e care-i

apar ţ ineau tat ă lui ei, cu fotolii şi o canapea impresionant ă depiele şi plin de mobilă georgiană . O cumpă rase la Londra într-o vacanţă .

— E cu adev ă rat splendid, scumpule. — Bine. Îi zâ mbi o clipă mamei sale. Am câ teva lucr ă ri pe

care vreau să le înr ă mez, dar o să a ştept pâ nă o să v ă d puţ indecorul.

— Nici mă car asta nu e nevoie să faci. Am tot ce-ţ i trebuiepentru pereţ i.

Şi el la fel. Desenele lui Nancy. Ochii lui se aprinser ă brusc, iar ai ei devenir ă atenţ i. V ă zuse ceva pe fa ţ a lui.

— Mama…Se a şeză ală turi de ea, oft â nd şi întinzâ ndu-şi picioarele,

câ nd Mattie sosi cu cafeaua. — Mulţ umesc, Mattie.

— Cu plă cere, domnule Hillyard. Îi zâ mbi la fel de caldcum f ă cea întotdeauna. Era mereu at â t de dr ă guţ cu ea, de



parcă i-ar fi pă rut r ă u c-o deranjează , nu ca… Mai doriţ iceva, doamnă ?

— Nu. De fapt… Michael, vrei să ducem astea în bibliotecă ?

— Bine.Poate că avea să fie mai uşor de vorbit acolo. Sufrageria

mamei lui îi amintea întotdeauna de să lile de bal pe care le v ă zuse în casele vechi. Nu încuraja conversa ţ ia intimă şicategoric nu inspira dulcea persuasiune. Se ridică şi o urmă ,cobor â nd cele trei trepte mochetate şi intr â nd în biblioteca cese afla imediat în st â nga. Aceasta avea o vedere splendidă

spre Fifth Avenue şi spre Central Park, dar şi un şemineucald şi doi pereţ i acoperiţ i de că r ţ i.. Cel de-al patrulea pereteera dominat de portretul tat ă lui lui Michael, dar era o lucrarecare-i plă cea, în care tat ă l lui pă rea plin de că ldur ă , ca unom pe care ţ i-ar fi f ă cut plă cere să -l cunoşti. Câ nd era copil venea uneori să privească portretul şi să -i vorbească tat ă luisă u cu voce tare. Mama îl gă sise f ă câ nd asta o dat ă şi-i

spusese că e ceva absurd. Dar mai t â rziu o v ă zuse plâ ngâ ndîn camera aceea, privind la portret cum f ă cuse şi el.

Mama lui se cuibă ri pe locul ei obişnuit, un scaun Louis

XV tapiţ at cu damasc bej, în fa ţ a focului. În seara aceea

rochia ei era de aproape aceea şi culoare şi, pentru o clipă , înstr ă lucirea focului, lui Michael i se pă ru aproape frumoasă .Fusese câ ndva, nu cu prea mult timp în urmă . Acum avea cincizeci şi şapte de ani. Michael se nă scuse câ nd avea treizeci şi trei de ani. Înainte de asta nu avusese timp pentrucopii. Iar pe vremea aceea fusese foarte frumoasă . Avuseseacela şi pă r blond ca mierea pe care-l avea Michael, dar acumîncă runţ ea şi pe fa ţ a ei via ţ a pă lise. Fusese înlocuit ă de altelucruri. Mai ales de afaceri. Iar ochii câ ndva alba ştri-cicoarepă reau aproape cenuşii acum. De parcă ar fi venit în adâ ncullor iarna.

— Am sentimentul că ai venit aici ast ă -sear ă ca să vorbeşticu mine despre ceva important, Michael. S-a înt â mplat ceva?



Ai lă sat o fat ă însă rcinat ă ? Ţ i-ai lovit ma şina? Ai accidentat pe cineva?

Nimic nu era ireparabil, bineînţ eles, at â ta timp câ t îispunea ei. Era fericit ă că venise.

— Nu, nu s-a înt â mplat nimic. Dar vreau să discut ceva cutine. (Greşit. Se crispă aproape vizibil auzindu-şi propriilecuvinte. „Să discute.” Ar fi trebuit să spună că avea ceva să -icomunice, nu să discute cu ea. Fir-ar să fie.) Mi-am spus că e vremea să fim cinstiţ i unul cu altul.

— Vorbeşti ca şi cum de obicei n-am fi. — În legă tur ă cu unele lucruri nu suntem. Se încordase tot

şi se aplecă înainte în scaun, conştient de privirea tat ă lui să upeste umă r. Nu suntem cinstiţ i câ nd vorbim despre Nancy,mamă .

— Nancy? Avea o voce f ă r ă intona ţ ie şi lui Michael îi veni să sar ă la

ea şi s-o plesnească . Ura felul în care-i pronunţ a numele. Ca pe al unuia dintre servitori.

— Nancy McAllister. Prietena mea. — A, da. Urmă o pauză interminabilă în care ea scoase dincea şcă linguriţ a minusculă de email şi o puse pe farfurioar ă .Şi în ce fel nu suntem cinstiţ i în privinţ a lui Nancy?

Ochii îi erau înv ă luiţ i de o ghea ţă cenuşie. — Tu încerci să te prefaci că nu exist ă . Iar eu încerc să nu

mă supă r pentru asta. Dar adev ă rul este, mamă … că mă însor cu ea. Trase aer în piept şi s e lă să pe spă tarulscaunului. În două să pt ă mâ ni.

— Înţ eleg.Marion Hillyard era perfect nemişcat ă . Nu i se mişcau nici

ochii, nici mâ inile, nici fa ţ a. Nimic. — A ş putea întreba de ce? E gravidă ? — Bineînţ eles că nu. — Ce noroc! Atunci de ce, dacă pot să întreb, te însori cu

ea? Şi de ce în două să pt ă mâ ni? — Pentru că atunci îmi iau diploma, pentru că atunci mă



mut la New York, pentru că atunci încep munca. Pentru că elogic.

— Pentru cine?Ghea ţ a se înt ă rea. Marion îşi puse cu grijă un picior peste

altul, cu sunetul alunecos al mă t ă sii. Michael se simţ ea neliniştit sub constanţ a privirii ei. Nu-şi mutase privirea de la el nici mă car o dat ă . Ca şi în afaceri, era neiert ă toare. Putea face pe oricine să se îndoiască şi în cele din urmă să cedeze.

— Pentru noi, mamă . — Ei bine, nu şi pentru mine. Ni s-a cerut să construim un

centru medical la San Francisco, de că tre acela şi grup care a

construit Hartford Centre. N-o să ai timp pentru o nevast ă . Osă trebuiască să contez pe tine pentru urmă torii doi ani. Ca să fiu cinstit ă , dragul meu, a ş prefera să a ştepţ i.

Era primul semn de blâ ndeţ e pe care-l v ă zuse şi aproapecă -l f ă cu să se întrebe dacă nu cumva exista totuşi vreosperanţă .

— Nancy o să fie un mare câştig pentru noi amâ ndoi,

mamă . N-o să fie un motiv de neatenţ ie pentru mine şi niciopacoste pentru tine. E o fat ă minunat ă . — Poate că da, dar în privinţ a câştigului… te-ai gâ ndit la

scandal?În ochii ei se oglindea acum victoria. Se pregă tea să -i dea

lovitura finală şi brusc Michael îşi ţ inu respira ţ ia, pradă neajutorat ă , neştiind unde avea să lovească , sau cum.

— Ce scandal? — Ţ i-a spus cine este, nu-i a şa?O, Doamne! Ce urma acum? — Ce vrei să spui, cine este? — Exact asta. O să fiu foarte precisă .Şi dintr-o singur ă mişcare felină îşi puse jos cea şca de

cafea şi lunecă pâ nă la biroul ei. Din sertarul de jos scoaseun dosar şi i-l înmâ nă în t ă cere lui Michael. El îl ţ inu în

mâ nă o clipă , temâ ndu-se să se uite înă untru. — Ce e asta?



— Un raport. Am angajat un detectiv particular să ocerceteze pe mica ta prietenă artist ă . N-am fost foarteîncâ ntat ă . (Un eufemism. Fusese îngrozit ă .) Te rog, a şează -teşi citeşte-l.

Nu se a şeză , dar, f ă r ă chef, deschise dosarul şi începu să citească . În primele două sprezece r â nduri se spunea că tat ă llui Nancy fusese ucis în închisoare câ nd ea era încă unsugar, iar mama ei murise alcoolică doi ani mai t â rziu.Reieşea şi că tat ă l ei executa o sentinţă de şapte ani pentruatac armat.

— Fermecă tori oameni, nu-i a şa, dragul meu?

Vocea ei era uşor dispreţ uitoare şi brusc Michael aruncă dosarul pe birou, de unde foile se împr ăştiar ă pe podea. — Nu citesc gunoiul ă sta. — Nu, dar te însori cu el. — Ce importanţă are cine au fost pă rinţ ii ei? E vina ei? — Nu. Ghinionul ei. Şi a l t ă u, dacă te însori cu ea.

Michael, fi înţ elegă tor. Intri într-o firmă în a că rei fiecare

afacere sunt implicate milioane de dolari. Nu-ţ i poţ i permiteriscul unui scandal. O să ne distrugi. Bunicul t ă u a fondat firma asta acum cincizeci de ani şi tu o distrugi pentru oaventur ă amoroasă ? Nu fi nebun. E timpul să creşti, bă iatulmeu. Zilele de zbenguială se termină . În exact două să pt ă mâ ni.

Acum îl privea feroce. Nu avea de gâ nd să piardă bă t ă lia aceasta, indiferent ce trebuia să facă .

— N-am de gâ nd să discut asta cu tine, Michael. Nu ai deales.

Întotdeauna îi spusese asta. Fir-ar să fie, întotdeauna… — Pe dracu’! urlă el brusc, înv â rtindu-se prin camer ă . N-

am de gâ nd să fac sluj în fa ţ a ta şi a regulilor tale tot restul vieţ ii, mamă ! Nu! Ce crezi tu, că o să mă aduci la firmă , o să mă şcoleşti pâ nă te retragi şi apoi o să mă conduci ca pe o

pă puşă de pe şezlongul din camera ta? Pe dracu’, nu! Vin să lucrez cu tine. Dar asta-i tot. Nu eşti proprietara vieţ ii mele,



nici acum, nici mai t â rziu şi am dreptul să mă însor cu cineîmi place!

— Michael!Îi întrerupse un ciocă nit nea şteptat în uşă şi r ă maser ă

privindu-se ca doi jaguari într-o cuşcă . Felina bă tr â nă şi cea t â nă r ă , fiecare temâ ndu-se întrucâ tva de celă lalt, fiecareînsetat de victorie, fiecare lupt â nd pentru supravieţ uire.St ă teau la capetele opuse ale camerei, tremur â nd de furie,câ nd intr ă George Calloway, care simţ i imediat că a surprinso scenă de mare intensitate. Era un bă rbat blâ nd şi elegant,de aproape şaizeci de ani, care fusese mâ na dreapt ă a lui

Marion timp de ani de zile. Mai mult decâ t at â t, el reprezenta o mare parte din puterea firmei Cotter-Hillyard. Dar, spre

deosebire de Marion, rareori ieşea în frunte; prefera să -şiexercite puterea din umbr ă . Cu mult ă vreme în urmă înv ăţ ase care sunt avantajele for ţ ei ascunse. Câştigaseîncrederea şi admira ţ ia lui Marion cu ani în urmă , câ nd ea luase locul soţ ului ei la firmă . Pe vremea aceea fusese doar o

sinecur ă , iar George fusese cel care condusese de fapt Cotter- Hillyard în cursul primului an, timp în care o înv ăţ ase atent

şi conştiincios tot ce ştia. Şi-şi f ă cuse bine treaba. Marionînv ăţ ase tot ce-i predase el şi chiar mă i mult. Acum era ea însăşi puternică , dar se mai bizuia încă pe George pentrufiecare afacere major ă . Iar pentru el asta însemna totul. Să ştie că , după toţ i aceşti ani, ea încă mai avea nevoie de el.Erau o echipă , t ă cut ă , inseparabilă , fiecare mai puternicdatorit ă celuilalt. Uneori se întreba dacă Michael ştia câ t deapropia ţ i sunt cu adev ă rat. Se îndoia. Michael fuseseîntotdeauna ra ţ iunea de a fi a mamei sale. De ce şi-ar fi bă tut el vreodat ă capul să observe câ t de mult o iubea George?Într-un fel, nici chiar Marion nu înţ elegea., Dar Georgeaccepta asta. Îşi rev ă rsa că ldura şi energia asupra firmei. Şipoate, într-o zi… George se uit ă la Marion cu îngrijorare,

înv ăţ ase să recunoască liniile tensionate din jurul gurii ei şiciudata paloare de sub machiajul atent aplicat.



— Marion, te simţ i bine?Ştia despre să nă tatea ei mai multe decâ t oricine altcineva.

I se confesase cu ani în urmă . Cineva trebuia să ştie, dedragul firmei. Avea tensiune îngrozitor de mare şi probleme

serioase cu inima.Pentru o clipă nu primi niciun r ă spuns, apoi ea îşi

desprinse ochii de la fiul ei ca să se uite la vechiul prieten şiasociat.

— Da… da, sunt bine. Scuză -mă . Bună seara, George.Intr ă .

— Cred că am venit într-un moment nepotrivit.

— Nicidecum, George, eu tocmai plecam.Michael se întoarse ca să -l privească , f ă r ă să poat ă mă car

să se prefacă a zâ mbi. Apoi se uit ă din nou la mama sa, dar nu se apropie de ea.

— Noapte bună , mamă . — Te sun mâ ine, Michael. Putem să discut ă m la telefon.El ar fi vrut să -i spună ceva îngrozitor, s-o sperie, dar nu

putea, nu ştia cum. Şi la ce bun? — Michael…Nu-i r ă spunse; îi str â nse solemn mâ na lui George şi ieşi

din bibliotecă f ă r ă să se uite înapoi. Nu v ă zu expresia dinochii mamei sale şi grija din cei ai lui George câ nd ea sepr ă buşi înapoi pe scaun şi-şi acoperi fa ţ a cu mâ initremur ă toare. În ochi avea lacrimi pe care le ascunse chiar şifa ţă de George.

— Ce Dumnezeu s-a înt â mplat? — Vrea să facă un lucru nebunesc. — Poate că nu. Cu toţ ii ameninţă m cu lucruri nebuneşti

din câ nd în câ nd. — La v â rsta noastr ă ameninţă m, la v â rsta lui facem. Toate eforturile ei fuseser ă în zadar. Raportul detectivului,

telefoanele, totul… Oft ă şi se rezemă încet de spă tarul

scaunului delicat. — Ţ i-ai luat medicamentele azi? Ea clă tină din cap



aproape imperceptibil. Unde sunt? — În poşeta mea. În spatele biroului.El se îndrept ă că tre birou, f ă r ă să spună nimic despre

paginile raportului împr ăştiate pe podea şi gă si poşeta neagr ă

de crocodil, cu închiză toare de aur. O cunoştea bine; i-odă ruise de Cr ă ciun, cu trei ani în urmă . Gă si medicamentulşi se întoarse lâ ngă ea, ţ inâ nd cele două pastile în palmă . Ea auzi clinchetul ceştii şi deschise ochii. De data aceasta îizâ mbea.

— Ce m-a ş face f ă r ă tine, George? — Ce m-a ş face eu f ă r ă tine?

Nu putea să suporte nici mă car ideea. — Să plec acum? Trebuie să te odihneşti. — N-a ş face decâ t să mă supă r din cauza lui Michael. — Mai vine să lucreze la firmă ? — Da, era altceva. Atunci era vorba despre fat ă . George ştia şi despre asta,

dar nu voia s-o preseze acum pe Marion. Era destul de

supă rat ă , dar cel puţ in îi revenea culoarea în obraji şi, după ce luă cele două pastile, îşi scoase o ţ igar ă din port ţ igaret. Eli-o aprinse şi-i privi fa ţ a. Era o femeie frumoasă . Întotdeauna crezuse asta. Chiar şi acum, câ nd îmbă tr â nea şi era din ce înce mai bolnav ă . Se întrebă dacă Michael ştia câ t era de bolnav ă . Nu ştia, pentru că altfel n-ar fi supă rat-o a şa.

Ce nu ştia George era că şi Michael era la fel de supă rat.Lacrimi fierbinţ i îi ardeau ochii, în timp ce taxiul îl ducea la aeroport.

O sună pe Nancy imediat ce ajunse la terminal. Zborul luipleca în două zeci de minute.

— Cum a mers?Nu-şi putuse da seama din tonul vocii lui. — Bine. Acum vreau să faci ceva. Vreau să împachetezi

nişte lucruri, să te îmbraci şi să fi gata într-o or ă şi jumă tate,

câ nd ajung acolo. — Gata pentru ce?



Era uluit ă . El f ă cu o pauză , apoi zâ mbi. Era primul zâ mbet de două ore încoace.

— Pentru o aventur ă , dragostea mea. O să vezi. — Eşti nebun.

R â dea cu r â sul ei melodios. — Da, nebun după tine.Se simţ ea din nou el însuşi, din nou totul avea un sens.

Era înapoi la Nancy. Nimeni nu-i putea lua asta, nici mama lui, niciun raport, nimeni şi nimic. Jurase în ziua aceea, peplaja unde erau îngropate mă rgelele, să nu-şi ia niciodat ă r ă mas bun de la ea şi credea în asta.

— O.K., Nancy, dă -i drumul. O şi poart ă ceva vechi, ceva nou…

Acum nu mai zâ mbea, r â njea de-a dreptul. — Vrei să spui… Vocea ei cobor î, uimit ă . — Vreau să spun că ne că să torim ast ă -sear ă . E în regulă ? — Da, dar…

— Dar nimic. — Dar de ce ast ă -sear ă ? — Din instinct. Ai încredere în mine. În plus, e lună plină . — Probabil că da. Acum zâ mbea şi ea. Se mă rita. Ea şi Michael se

că să toreau! — Ne vedem într-o or ă , iubito. Şi… Nancy? — Da? — Te iubesc.Închise telefonul şi fugi că tre poart ă . Fu ultimul pasager

care se îmbarcă în avionul de Boston. Acum nu-l mai putea opri nimic.



Capitolul 3

Bă tea la uşă de aproape zece minute, dar nu intenţ iona să renunţ e. Ştia că Ben e acolo.

— Ben! Haide… Ben!! … Pentru numele lui Dumnezeu,omule…

Încă o rundă de bubuituri în uşă şi apoi, în sf â r şit, zgomot de pa şi şi o trosnitur ă bruscă . Uşa se deschise şi apă ru unBen adormit, confuz şi îmbr ă cat sumar, frecâ ndu-şi bă rbia.

— Isuse, e numai ora unsprezece. De ce dormi la ora asta?

Dar r â njetul de pe fa ţ a lui Ben îi r ă spunse concludent: Isuse!Eşti beat.

— Pâ nă -n v â rfurile degetelor.Ben îşi privi picioarele, cu un zâ mbet t â mp, clă tinâ ndu-se

nesigur. — Mă rog, o să te trezeşti rapid. Am nevoie de tine. — Ai pe dracu’. Şase ginuri cu tonic şi crezi c-o să le

arunc? Rah… — Lasă asta. Îmbracă -te. — Sunt îmbr ă cat. Se holbă nefericit câ nd Mike aprinse

lumina. Hei, ce dracu’ faci?Dar Mike se mulţ umi să zâ mbească îndrept â ndu-se că tre

bucă t ă ria în dezordine. — Ce ai f ă cut aici? Ai detonat o grenadă ?

— Mda. Şi o să -ţ i bag şi ţ ie una în… — Hei, hei, asta e o ocazie specială .Mike se întoarse să -i zâ mbească din uşa bucă t ă riei şi

pentru o clipă în ochii lui Ben str ă luci speranţ a. — Putem să bem în cinstea ei? — Câ t vrei tu. Dar mai t â rziu. — Rahat.

Se lă să să cadă pe un scaun, cu capul legă nâ ndu-se pespă tarul moale. — Nu vrei să afli ce ocazie e?



— Nu, dacă nu pot să beau în cinstea ei! Terminfacultatea. Pentru asta pot să beau.

— Iar eu mă însor. — Dr ă guţ . Apoi se îndrept ă în scaun şi deschise ochii. Ce

faci? — M-ai auzit: Nancy şi cu mine ne că să torim.Mike o spuse cu mâ ndria calmă a cuiva care ştie ce vrea. — Asta e o petrecere de logodnă ?Ben se ridică , cu o expresie de încâ ntare. Drace, asta

merita mă car încă o jumă tate de duzină de ginuri. Poatechiar şapte sau opt.

— Nu e o petrecere de logodnă , Avery. Ţ i-am spus. E onunt ă .

— Acum? Din nou confuzie. Hillyard era o pacoste. De ceacum?

— Pentru că a şa vrem. În plus, eşti prea beat ca să pricepi.Poţ i să te aduni destul ca să fi cavaler de onoare?

— Sigur. Nemernicule, chiar ai de gâ nd să …

Să ri de pe scaun, r â gâ i oribil şi lovi cu piciorul în mă suţ a de cafea. — Du-te şi pune-ţ i nişte haine pe tine f ă r ă să te sinucizi

f ă câ nd-o. Îţ i fac nişte cafea. — Mda…Încă mai mormă ia câ nd intr ă în dormitor, dar se întoarse

ceva mai treaz. Purta chiar şi o cravat ă , cu un tricou în dungiroşu cu albastru, Mike se uit ă la el şi clă tină din capzâ mbind.

— Puteai mă car să alegi o cravat ă care să meargă cutricoul.

Cravata era maron, cu un model bej şi negru. — Chiar am nevoie de cravat ă ? Brusc, ar ă ta îngrijorat. N-

am gă sit una care să meargă . — Trage-ţ i doar fermoarul şi suntem gata. S-ar putea

totuşi să ai nevoie de celă lalt pantof.Ben privi în jos şi v ă zu că avea doar un pantof, apoi începu



să r â dă . — O.K., sunt beat. Dar de unde să ştiu că o să ai nevoie de

mine ast ă -sear ă ? Puteai mă car să -mi spui de diminea ţă . — De diminea ţă , nu ştiam.

R ă spunsul aduse o expresie de seriozitate pe figura luiBen.

— Nu ştiai? — Nu. — Eşti sigur de chestia asta? — Foarte. Şi uite ce e, nu-mi ţ ine discursuri. M-am să turat

de discursuri ast ă -sear ă . F ă -te prezentabil, ca să putem s-o

luă m pe Nancy.Îi întinse prietenului să u o cană aburindă de cafea şi Benluă o înghiţ itur ă lungă , apoi f ă cu o grimasă .

— Ce risipă de gin bun. — Îţ i iau altul după nunt ă . — Apropo, unde o faceţ i? — O să vezi. E un or ăşel mic şi frumos, de care sunt

îndr ă gostit de ani de zile. Am petrecut o var ă acolo, câ nderam copil. E doar la vreo or ă de aici. E un loc perfect. — Ai actele? — N-avem nevoie. E unul din ora şele alea ţă că nite unde

faci totul pe loc. Eşti gata?Ben goli cana de cafea şi dă du din cap. — Cred că da. Isuse, sunt emoţ ionat! Tu nu eşti speriat?Se uit ă la Mike, ceva mai treaz acum, dar Mike pă rea

ciudat de calm. — Câ tuşi de puţ in. — Poate că tu ştii ce faci. Eu nu ştiu… numai că … o

că să torie…Clă tină din cap şi se uit ă din nou la propriile picioare. Asta

îi aminti că mai avea un pantof de că utat. — Oricum, Nancy e o fat ă nemaipomenit ă .

— Mai mult de at â t. Mike gă si celă lalt pantof sub canapea şi i-l întinse. E tot ce mi-am dorit vreodat ă .



— Atunci sper ca nunta asta să v ă aducă amâ ndurora tot ce v ă doriţ i, Mike. Mereu.

În ochi îi apă ru o expresie de tandreţ e şi Mike îl îmbr ăţ işă . — Mulţ umesc.

Apoi amâ ndoi îşi ferir ă privirile, ner ă bdă tori să pornească ,să r â dă din nou, să guste momentul cu bucurie, nu cusolemnitate.

— Ar ă t bine?Ben îşi că ut ă portofelul în buzunarul pantalonilor, apoi îşi

că ut ă cheile. — Ar ăţ i minunat.

— O, fir-ar… drace… unde-mi sunt cheile?Se uit ă neajutorat în jur câ nd Mike începu să r â dă de el.

Cheile erau prinse de una din gă icile de la pantaloni. — Haide, Avery. Hai să plecă m de aici.Plecar ă amâ ndoi, bra ţ la bra ţ , câ nt â nd câ ntecele de

petrecere ale verii trecute. Îi putea auzi întreaga clă dire, dar nu îi pă sa nici unuia: blocul era populat de studenţ ii care nu

locuiau în campus şi cu două să pt ă mâ ni înainte de vacanţ a de var ă toat ă lumea petrecea.Zece minute mai t â rziu opreau în fa ţ a casei lui Nancy, pe

strada Spark şi ea le f ă cu cu mâ na, agitat ă , de la fereastr ă ,câ nd Mike claxonă . I se pă rea că e gata de ore în şir. O clipă mai t â rziu st ă tea lâ ngă ma şină şi amâ ndoi bă rba ţ ii r ă maser ă f ă r ă glas. Mike fu cel care vorbi primul.

— Doamne, Nancy… ar ăţ i superb! De unde ai luat asta? — O aveam.Schimbar ă un zâ mbet lung şi niciunul dintre ei nu se

mişcă . Deodat ă se simţ ea câ t se poate de mireasă , în ciuda orei t â rzii şi a circumstanţ elor neobişnuite. Purta o rochielungă din dantelă albă şi pe cap avea o tocă mică din satinalbastru peste pă rul negru-albă strui. Purtase rochia la nunta unei prietene, cu trei ani în urmă , dar Mike n-o v ă zuse

niciodat ă . Avea sandale albe şi o batist ă foarte veche şi foartefrumoasă de dantelă .



— Vezi, ceva vechi, ceva nou… batista a fost a bunicii.Iar toca era albastr ă . Era at â t de frumoasă , că pentru o

clipă Mike nu ştiu ce să spună . Chiar şi Ben pă rea să se fitrezit complet câ nd se uit ă la ea.

— Ar ăţ i ca o prinţ esă , Nancy. — Mulţ umesc, Ben. — Hei, ascult ă , ai ceva de împrumut? — Ce vrei să spui? — Nu ştii… ceva vechi, ceva nou… ceva împrumutat…Ea r â se şi scutur ă din cap. — Bine, poftim.

Ben îşi aplecă gâ tul şi începu să bâ jbâ ie cu mâ na. O clipă mai t â rziu scoase un lanţ îngust şi frumos de aur. — Să ştii că e doar un împrumut. Sora mea mi l-a dat

pentru absolvire, dar l-am deschis mai devreme. Ţ i-lîmprumut pentru nunt ă .

Se aplecă peste portiera ma şinii ca să i-l prindă la gâ t şilanţ ul se a şeză pe decolteul delicat al rochiei.

— E perfect. — Şi tu la fel, spuse Mike cobor â nd din ma şină ca să -i ţ ină uşa. Fusese at â t de uluit de cum ar ă ta, că nu fusese în staresă se mişte. Treci în spate, Avery. Iubito, tu stai în fa ţă .

— Nu poate să stea la mine în bra ţ e? protest ă Ben slab,chinuindu-se să treacă în spate, dar Mike se încrunt ă la el.O.K., omule, nu te enerva. M-am gâ ndit doar că , fiindcavalerul de onoare…

— O să fi mort dacă nu-ţ i ţ ii gura.Dar era totul doar glumă . Nancy se a şeză pe locul din fa ţă

şi zâ mbi că tre bă rbatul care avea să -i fie soţ . Avu o clipă denelinişte gâ ndindu-se la Marion, dar şi-o scoase din mine.Era un moment în care trebuia să se gâ ndească numai la ea şi la Michael.

— Ce sear ă nebună … dar îmi place.

Glumele şi r ă stimpurile de t ă cere alternar ă pe drumulcă tre or ăşelul pe care-l alesese Mike, iar în cele din urmă ,



niciunul dintre ei nu mai vorbi. Toţ i aveau multe în minte.Michael se gâ ndea la întrevederea cu mama sa, iar Nancy la tot ce ziua aceea însemna pentru ea.

— Mai e mult, iubire?

Nancy începea să se agite, iar batista bunicii se mototoliseîn mâ inile ei.

— Numai cinci mile. Aproape am ajuns. Michael întinsemâ na după a lui Nancy. Doar câ teva minute, iubito şi necă să torim.

— Atunci gr ă beşte-te, domnule, înainte să încep să mă sperii, strigă Ben din spate şi toţ i r â ser ă .

Mike apă să pe accelera ţ ie şi luă curba urmă toare, dar r â sul se transformă rapid într-un ţ ipă t câ nd Michael trasedisperat de volan ca să evite un camion care ocupa ambele benzi de circula ţ ie, îndrept â ndu-se nemilos că tre ei, rulâ ndprea repede, aproape scă pat de sub control. Şoferul probabiladormise şi singurele sunete pe care Nancy şi le putea amintierau un „0, nu!” disperat al lui Ben şi propriile ţ ipete

r ă sunâ ndu-i în urechi. Apoi nesf â r şitul sunet de geamurisparte… trosnete… metal scr âşnind, r ă sucindu-se, urlâ nd,motoare izbite, bra ţ e care se ridicau, tapiţ erie de pielesf âşiat ă , plastic cr ă pâ nd, în timp ce totul era acoperit desticlă spart ă . Apoi totul se opri şi universul se întunecă .

Lui Ben i se pă ru că trecuser ă ani pâ nă să se trezească . Avea capul izbit de bord şi în urechi auzea bubuituricumplite. În jurul lui totul era întunecat şi i se pă rea că îngur ă are un pumn de nisip. Deschise ochii într-un r ă stimpcare i se pă ru de ore întregi şi cu at â ta efort, încâ t aproape că i se f ă cu r ă u. La început nu înţ elese ce vedea. Nimic nu pă rea să aibă vreo logică , dar apoi realiză că privea în ochiul drept al lui Michael. Era ală turi de el, pe locul din fa ţă , dar nu-l vedea decâ t pe Michael şi pe fa ţă îi curgea un firicel subţ irede sâ nge. Era o privelişte ciudat ă , dar pentru o clipă asta fu

tot ce f ă cu Ben… îl privi… pe Mike… sâ nger â nd… Isuse! Îşidă du seama ce se înt â mplase. Accident… fusese un



accident… Mike conducea şi… îşi ridică privirea şi încercă să se uite în sus, dar o izbitur ă ca de pumn îl for ţă să lase dinnou capul în jos. Îi trebuir ă câ teva minute ca să -şiregă sească r ă suflarea şi să poat ă deschide ochii din nou.

Mike era tot acolo, sâ nger â nd, dar acum Ben v ă zu că respir ă ,iar de data aceasta nu se înt â mplă nimic câ nd se mişcă .Putea să -şi ridice capul şi ce v ă zu drept în fa ţ a lui Mike fucamionul care-i lovise, r ă sturnat pe o parte a drumului. Cenu v ă zu fu şoferul, care ză cea mort sub cabina camionului. Avea să treacă ceva vreme pâ nă să -l vadă cineva. Apoi Benmai realiză ceva… şi anume că privea prin ferestrele

deschise. Nu mai r ă mă sese niciun geam întreg în ma şină ,toat ă sticla era pe ei, spart ă în particule minuscule în jurullor. Iar pe partea lui Mike nu mai exista nici uşă . Apoi îşi maiaminti ceva. Mai fusese cineva în ma şină … Nancy… şi undese duceau? Era at â t de greu să gâ ndească , îl durea at â t der ă u capul şi câ nd se mişcă îl să get ă o durere în picior, pâ nă -n şold. Se mişcă pentru a scă pa de durere şi atunci o v ă zu.

Nancy… Isuse… era Nancy într-o rochie roşu cu alb, ză câ ndcu fa ţ a în jos pe capot ă … Nancy… era probabil moart ă … nicinu-i mai pă sa de propria durere acum, se t â r î peste bordpâ nă lâ ngă ea. Trebuia s-o întoarcă … să ajungă la ea… s-oajute… Nancy… Şi apoi v ă zu pudra fină care acoperea pă rullui Nancy. Pe toat ă rochia ei erau cioburi de parbriz, pe tot capul… peste tot… Dumnezeule… Cu ultimele puteri, oîntoarse pe o parte şi apoi, ca un copil îngrozit, începu să suspine.

— O, Doamne…Nu mai exista nicio fa ţă mai jos de toca albastr ă de satin,

mâ njit ă de sâ nge. Nu-şi putea da seama dacă era moart ă sautr ă ia dar, pentru o clipă îngrozitoare, sper ă să fi murit,pentru că pur şi simplu nu mai exista nicio Nancy. Nu maiexista nici mă car o amintire a unei feţ e câ ndva frumoase.

Apoi, din fericire, leşină în sâ ngele ei şi-n propriile lacrimi.



Capitolul 4

Pă rea at â t de dureros de palid. Marion Hillyard st ă tea într-un colţ al camerei, cu o expresie întunecat ă pe figur ă . Maifusese acolo, în aceea şi camer ă , în aceea şi zi, privind fa ţ a aceea… nu chiar aceea şi fa ţă , sau aceea şi camer ă , dar i sepă rea că nu se schimbase nimic. Era la fel ca atunci câ ndFrederick avusese atacul coronarian care-l ucisese în câ teva ore. Ea st ă tuse acolo, la fel de nemişcat ă , la fel de speriat ă , la fel de singur ă . Iar el… Frederick… simţ i un suspin care-i

urca în gâ t şi inspir ă adâ nc, scurt. Nu putea să plâ ngă . Nuputea să gâ ndească a şa ceva. Soţ ul ei murise. Michael nu.Nimic nu avea să i se înt â mple lui Michael. Nu avea să lasesă i se înt â mple nimic. Se at â rna de el cu fiecare dram deputere pe care-l avea.

Un moment îşi întoarse privirea că tre fa ţ a infirmierei.Femeia îl privea cu intensitate pe Michael, dar f ă r ă vreun

semn de alarmă . Michael fusese în comă toat ă ziua, după accidentul de ieri. Marion ajunsese acolo la cinci diminea ţ a.Dar dacă ar fi fost nevoie, ar fi venit şi pe jos. Nimic n-ar fioprit-o să ajungă lâ ngă Michael; trebuia să fie acolo ca să -lţ ină în via ţă . Era tot ce mai avea acum. Michael şi firma… iar firma era pentru el. Tot ce f ă cuse fusese pentru el… mă rog,poate nu totul pentru el, dar în cea mai mare parte. Era cel

mai mare dar pe care i-l putea face. Darul puterii, darulsuccesului. Nu putea să dea cu piciorul la toate acestea pentru căţ eaua aceea… nu putea să le dea cu piciorulmurind. Isuse! Era numai vina ei, afurisita aia de fat ă .Probabil că ea fusese cea care-l împinsese la asta. Era…

Infirmiera se apropie în grabă şi-i ridică pleoapele luiMichael, iar Marion se crispă şi uit ă la ce se gâ ndea. Se

ridică t ă cut ă şi i se ală tur ă infirmierei. Orice ar fi fost de v ă zut, voia să vadă . Dar nu era nimic. Nicio schimbare.Femeia impasibilă îi prinse pentru o clipă încheietura mâ inii,



apoi rosti acelea şi cuvinte. „Nicio schimbare.” F ă cu semncă tre coridor şi Marion o urmă . De data aceasta grija femeiinu era pentru Michael, ci pentru mama lui.

— Doctorul Wickfield mi-a spus să v ă cer să pleca ţ i la ora

cinci, doamnă Hillyard. Şi mă tem că …Se uit ă ameninţă toare la ceas, apoi zâ mbi a scuză . Era

cinci şi un sfert. Marion era la că pă t â iul lui Michael de exact două sprezece ore. St ă tuse acolo f ă r ă întrerupere toat ă ziua, bâ nd doar două ceşti de cafea. Dar nu era obosit ă , nu-i era foame, nu-i era nimic. Şi nu voia să plece.

— V ă mulţ umesc pentru bună voinţă . O să ies doar puţ in

pe coridor şi apoi mă întorc.Nu avea de gâ nd să -l pă r ă sească . Niciodat ă . Îl pă r ă sise pe

Frederick. Doar pentru o or ă , ca să mă nâ nce. Insistaser ă să mă nâ nce ceva şi atunci se înt â mplase. Murise câ t era ea plecat ă . De data asta nu avea să se înt â mple a şa. Ştia că ,at â ta timp câ t st ă tea acolo, Michael nu putea muri. R ă nileerau în cea mai mare parte interne, dar chiar şi Wickfield

spunea că avea să iasă cur â nd din comă . Cu toate acestea,nu voia să rişte. Şi despre Frederick spuseser ă că avea să reziste. În ochi avea lacrimi câ nd se a şeză , privind în gol la zidul bleu din spatele infirmierei.

— Doamnă Hillyard? Femeia îi atinse blâ nd bra ţ ul şiMarion tresă ri. Ar trebui să v ă odihniţ i puţ in. Doctorul Wickfield a oprit o camer ă la etajul trei, pentrudumneavoastr ă .

— Nu e nevoie.Îi zâ mbi f ă r ă expresie infirmierei şi s e îndrept ă spre

capă tul holului. Soarele str ă lucea prin fereastra de acolo şise a şeză atent ă pe pervaz, ca să fumeze prima ţ igar ă de oreîntregi, privind soarele care apunea deasupra bisericuţ ei albedin or ăşelul cochet din New England. Slav ă Domnului că ora şul doar pă rea îndepă rtat, dar de fapt era la mai puţ in de

o or ă depă rtare de Boston. Nu avuseser ă nicio problemă să aducă cei mai buni doctori pentru Michael şi o dat ă ce avea



să suporte, avea să fie mutat într-un spital din New York.Dar cel puţ in ştia că între timp era pe mâ ini bune. Din punct de vedere medical, Michael fusese cel mai afectat. Avery era destul de zgâ lţâ it, dar era treaz şi în via ţă şi tat ă l lui îl dusese

cu o ambulanţă la Boston… îşi rupsese o mâ nă , un şold, unpicior şi clavicula, dar avea să se facă bine. Iar fata… ei bine,era vina ei şi nu avea niciun, motiv să … Marion strivi ţ igara cu o mişcare furioasă a piciorului. Şi fata avea să se facă bine. Avea să tr ă iască , oricum. Singurul lucru pe care-lpierduse era fa ţ a. Şi poate că era cu at â t mai bine. Pentru ofracţ iune de secundă Marion îşi dori să îşi învingă mâ nia, să

poat ă să -i par ă r ă u pentru fat ă , pentru cazul în care povestea aia cu mila creştinească era adev ă rat ă , pentru cazul în caresentimentele ei ar fi putut să influenţ eze situa ţ ia luiMichael… pentru cazul în care exista un Dumnezeu care oputea pedepsi, luâ ndu-i-l. Dar n-o putea face. O ura pe fat ă cu fiecare fibr ă a fiinţ ei sale.

— Mi se pare că am lă sat dispoziţ ii să te odihneşti.

Marion se întoarse în direcţ ia din care venea vocea,tresă rind, apoi zâ mbi obosit ă câ nd îl v ă zu pe doctorul Wickfield. Wicky.

— Nu asculţ i niciodat ă de nimeni, Marion? — Nu, dacă pot să evit. Ce face Michael?Se încrunt ă şi scoase o alt ă ţ igar ă . — Tocmai m-am uitat la el. E stabil. Ţ i-am spus, o să

scape. Lasă -i timp. A avut un şoc puternic. — Şi eu, câ nd am primit vestea. El dă du din cap,

compă timitor. Eşti sigur, că nu va avea urmă ri ireparabile?F ă cu o pauză , apoi spuse cuvintele îngrozitoare: Leziuni pecreier?

Wickfield o bă tu liniştitor pe bra ţ şi se a şeză ală turi de ea pe pervazul ferestrei. În spatele lor, or ăşelul ar ă ta ca o poză pe o carte poştală .

— Ţ i-am spus, Marion. După câ te ştim acum, o să se facă bine. Bineînţ eles, totul depinde de câ t r ă mâ ne în comă . Dar



încă nu mă îngrijorează . — Pe mine da.Erau doar trei cuvinte în gura femei foarte puternice şi pe

doctor îl surprinser ă . O privi mai atent. Marion Hillyard avea

laturi pe care nimeni nu le-ar fi bă nuit vreodat ă . — Ce-i cu fata? Continuă ea.Era din nou Marion pe care-o ştia, cu ochii îngusta ţ i în

spatele fumului de ţ igar ă , cu fa ţ a aspr ă . Teama dispă ruse. — Pentru ea nu se va schimba mare lucru. Oricum, nu

pentru moment. A fost într-o stare stabilă toat ă ziua, dar nuputem face nimic pentru ea. În primul r â nd, e prea cur â nd şi

în al doilea, nu exist ă în ţ ar ă decâ t unul sau doi oameni caresă poat ă face tipul ă sta de reconstrucţ ie totală . Pur şi simplun-a mai r ă mas nimic din fa ţ a ei, nici un singur os intact,niciun nerv, niciun muşchi. Singurul lucru care n-a fost distrus sunt ochii.

— Ca să vadă mai bine cu ei.Doctorul Wickfield tresă ri auzind tonul cu care spusese

asta. — Michael conducea, Marion. Nu ea.Dar Marion se mulţ umi să dea din cap. Nu avea niciun

rost să discute asta cu el. Ea ştia a cui era vina. A fetei. — Ce se înt â mplă cu cineva în situa ţ ia asta, dacă nu i se

face o opera ţ ie reparatorie? 0 să tr ă iască ? — Din nefericire, da. Dar o via ţă tragică . Nu poţ i să iei o

fat ă de două zeci şi doi de ani şi s-o transformi într-oasemenea oroare şi să te a ştepţ i să se obişnuiască . Nimeni n-ar putea. Era… era frumoasă înainte?

— Bă nuiesc că da. Nu ştiu. Nu ne-am cunoscut niciodat ă . Tonul ei era aspru, la fel şi ochii. — Înţ eleg. În orice caz, o a şteapt ă o realitate dur ă . Or să

facă ce se poate în spitalul de aici câ nd îşi mai revine puţ in,dar nu e prea mare lucru de f ă cut. Are ceva bani?

— Deloc.Marion rosti cuv â ntul ca pe o sentinţă la moarte. Era cel



mai r ă u lucru pe care-l putea spune despre cineva. — Atunci nu are prea multe alternative. Mă tem că

specialiştii n-o fac din milă . — Ai pe cineva anume în minte?

— Pă i, ştiu nişte nume. Două , de fapt. Cel mai bun e înSan Francisco.

În ochii doctorului Wickfield se aprinse o luminiţă . Cu banii ei, Marion Hillyard ar fi putut… dacă …

— Se numeşte Peter Gregson. Ne-am cunoscut acumcâţ iva ani. E un om uimitor.

— Ar putea face asta?

Wickfield simţ i o pornire de admira ţ ie pentru femeie. Aproape că ar fi vrut s-o îmbr ăţ işeze, dar nu îndr ă zni.

— Ar putea fi singurul care să fie în stare. Să -l… vrei să -lsun?

Ezitase să spună cuvintele, dar ea se uit ă la el cu ochiiaceia reci, calcula ţ i şi se întrebă ce avea în minte. Valul deadmira ţ ie aproape că se transformă în teamă .

— O să te anunţ . — Bine. Se uit ă la ceas şi se ridică . A ş vrea să te duci jos şisă te odihneşti acum. Vorbesc serios.

— Ştiu. Îi f ă cu favoarea unui zâ mbet rece. Dar n-o să mă duc. Ştii şi tu asta. Trebuie să fiu cu Michael.

— Chiar dacă te ucizi f ă câ nd-o? — N-o să mă ucid. Sunt prea rea ca să mor, Wicky. În

plus, încă mai am o gr ă madă de lucruri de f ă cut. — Merit ă ?O privi cu curiozitate pentru un moment. Dacă ar fi avut

mă car a zecea parte din ambiţ ia ei, ar fi fost un mare chirurg,dar n-o avea şi nu era. Şi nu era nici mă car sigur c-oinvidiază .

— Merit ă ?De data aceasta o spuse mai blâ nd şi ea încuviinţă din

cap. — Categoric… să nu te îndoieşti nicio secundă . Mi-a dat



tot ce am dorit de la via ţă .„Doar dacă nu-l pierd pe Michael”. Închise ochii şi alungă

gâ ndul. — Bine, îţ i mai acord o or ă cu el şi apoi mă întorc. Şi nu-

mi pasă dacă trebuie să îţ i fac o injecţ ie cu Nembutal şi să tet â r ă sc de aici eu însumi, dar tot pleci. Clar?

— Foarte. Se ridică , aruncă ţ igara pe podea, o strivi, şi-l bă tu pe obraz. Şi, Wicky… Ridică spre el privirea, pe sub,genele lungi, castanii şi pentru o clipă fu toat ă numai blâ ndeţ e şi frumuseţ e. Îţ i mulţ umesc.

El o să rut ă blâ nd pe obraz, o str â nse de bra ţ şi se dă du un

pas înapoi: — O să fie bine, Marion, o să vezi. Nu îndr ă zni să mai

pomenească despre fat ă . Puteau vorbi despre asta mai t â rziu.Z â mbi şi s e îndepă rt ă , iar ea r ă mase acolo, singur ă şi vulnerabilă . Era mulţ umit că -l sunase pe George Calloway înainte. Marion avea nevoie de cineva ală turi. Se gâ ndi la ea câ t parcurse coridorul şi câ t ea îl urmă ri cu privirea. Nu se

mişcase din locul unde o lă sase. Porni apoi încet, singur ă ,înapoi spre camera lui Michael, trecâ nd de uşi deschise şi deuşi închise, pe lâ ngă speranţ e care nu aveau să mai învieniciodat ă şi pe lâ ngă inimi fr â nte. Şi pe lâ ngă puţ inii careaveau să supravieţ uiască . Acesta era un etaj rezervat celor înstare critică şi din camerele pe lâ ngă care trecea nu se auzea niciun sunet. Ajunse la jumă tatea coridorului, unde auzisuspine sf âşietoare din spatele unei uşi deschise. Suneteleerau at â t de slabe, încâ t la început crezu că i s-a pă rut. Apoi v ă zu numă rul camerei şi-şi dă du seama. Se opri ca în fa ţ a unui zid, privind fix uşa şi întunericul din spatele ei.

Se vedea neclar patul dintr-un colţ , dar camera era înîntuneric; toate transperantele şi perdelele fuseser ă trase, deparcă pacientul n-ar fi trebuit atins de lumină . Marionr ă mase acolo un moment, temâ ndu-se să intre, dar ştiind că

trebuia; apoi încet, un pas după altul, uşor, în v â rfulpicioarelor, înaint ă câţ iva pa şi şi se opri din nou. Suspinele



erau mai clare acum şi apă reau la intervale mai scurte. — E cineva aici?Întreg capul fetei era acoperit de bandaje, iar vocea era

stranie şi înecat ă .

— E cineva? Strigă mai tare de data aceasta. Nu pot să v ă d.

— Ai ochii acoperiţ i de bandaje. Nu s-a înt â mplat nimic cuochii t ă i. Dar vorbele îi fur ă înt â mpinate doar de noi suspine.De ce eşti trează ?

Marion îi vorbea pe un ton neutru. Nu erau vorbe deîncurajare. Erau lipsite de orice sentiment şi Marion se

simţ ea ca într-un vis. Dar ştia că trebuie să se afle acolo. Trebuia. Pentru binele lui Michael.

— Nu ţ i-au dat ceva ca să dormi? — Nu are efect. Mă tot trezesc. — Durerea e foarte mare? — Nu, sunt amor ţ it ă . Cine… cine eşti?Îi era teamă să -i spună . În loc de asta, se apropie de pat şi

se a şeză pe scaunul de vinilin pe care probabil infirmiera îladusese acolo. Mâ inile fetei erau şi ele acoperite de bandajeşi at â rnau inutile pe lâ ngă ea. Marion îşi aminti că Wicky îispusese cum fata îşi folosise din reflex mâ inile ca să îşiacopere fa ţ a. Fuseser ă aproape la fel de distruse ca şi fa ţ a,ceea ce avea să fie îngrozitor pentru ea, ca artist. În esenţă ,toat ă via ţ a ei era distrusă . Tinereţ ea, frumuseţ ea, munca ei.Şi iubirea ei. Dar acum Marion ştia ce trebuia să spună .

— Nancy…Era prima oar ă câ nd îi pronunţ a numele, dar acum nu mai

conta. Nu avea de ales. — Ţ i-au… Vocea ei era lină şi calmă : Ţ i-au spus despre

fa ţ a ta?Urmă o t ă cere complet ă , un timp îndelungat, apoi un oftat

sf âşietor îşi croi drum prin bandaje.

— Ţ i-au, spus câ t de greu ar fi să te opereze?Suspinele erau acum furioase.



— M-au minţ it. Mi-au spus… — Nu e decâ t un singur om care o poate face, Nancy şi

cost ă sute de mii de dolari. Nu ţ i-i poţ i permite. Şi niciMichael.

— Nu l-a ş lă sa niciodat ă să facă asta. Acum era mâ nioasă pe voce şi pe soart ă . Nu l-a ş lă sa niciodat ă ….

– Atunci ce-o să faci? — Nu ştiu.Şi suspinele reîncepur ă . — Ai putea să dai ochii cu el a şa?„Nu”-ului înecat îi trebuir ă minute ca să iasă .

— Crezi că te-ar iubi a şa? Chiar dacă ar încerca, pentru că ar considera că îl leagă loialitatea, nişte obliga ţ ii, câ t ar putea dura? Câ t demult ai suporta să ştii cum ar ăţ i şi ce-i faci luiMichael?

Nancy scotea acum sunete înspă imâ nt ă toare. Gemea ca şicum avea să vomite şi Marion se întrebă dacă nu cumva avea să vomite şi ea.

— Nancy, n-a mai r ă mas nimic din tine. N-a mai r ă masnimic din via ţ a pe care ai dus-o pâ nă azi.R ă maser ă în t ă cerea interminabilă şi Marion îşi spuse că

avea să -şi amintească toat ă via ţ a de suspinele acelea. Dar trebuia să fie dureros, altfel nu avea să se poat ă niciodat ă .

— Deja l-ai pierdut. Nu-i poţ i face asta. Iar el… el merit ă mai mult de-at â t. Dacă -l iubeşti, ştii asta. Şi… şi la fel meriţ işi tu. Dar ai putea avea o via ţă nouă , Nancy.

Fata nici mă car nu se osteni să r ă spundă , ci continuă să suspine.

— Ai putea avea o via ţă nouă . O lume nouă . A ştept ă pâ nă câ nd suspinele devenir ă din nou furioase, apoi încetar ă : Ofa ţă nouă .

— Cum? — La San Francisco e un om care te-ar putea face din nou

frumoasă . Care te-ar putea face să pictezi din nou. Ar lua mult timp şi mulţ i bani, dar ar merita, Nancy… nu-i a şa?



În colţ ul gurii lui Marion era un zâ mbet mic. Acum era peteren familiar. Era ca şi câ nd ar fi f ă cut o afacere de maimulte milioane de dolari. De sute de milioane de dolari. Toateerau la fel.

De sub bandaje ieşi un suspin înă buşit. — Nu ne putem permite.Marion se înfior ă câ nd auzi pluralul. Ei nu mai erau un

„noi”. Nu fuseser ă niciodat ă . Ea şi Michael erau „noi”. Nuaceast ă … aceast ă … Inspir ă adâ nc şi încercă să seliniştească . Avea treabă de f ă cut. Era singura formulă subcare se putea gâ ndi la ce avea de f ă cut. Nu se putea gâ ndi la

fa ţă . Numai la Michael. — Tu nu poţ i, Nancy. Dar eu pot. Ştii cine sunt, nu-i a şa? — Da. — Înţ elegi că l-ai pierdut deja pe Michael? Că n-ar putea

niciodat ă supravieţ ui tensiunii şi tragediei care s-a înt â mplat cu tine, asta dacă supravieţ uieşte oricum, înţ elegi asta, nu?

— Da.

— Şi ştii că ar fi o r ă utate să încerci să -l supui la asta, ca să -l faci să -şi dovedească loialitatea fa ţă de tine?Nu putea pronunţ a cuv â ntul „dragoste”. Fata nu era

vrednică de asta. Asta trebuia să -şi spună Marion. — Înţ elegi asta, Nancy? Pauză . Înţ elegi?De data aceasta fu un cuv â nt mic şi ostenit. Pă rea

epuizat ă . — Da. — Atunci ai pierdut deja tot ce puteai pierde, nu? — Da.Cuv â ntul nu avea nicio intona ţ ie, niciun strop de via ţă în

el. Era ca şi cum via ţ a însăşi se scurgea din fa ţă . — Nancy, a ş vrea să -ţ i propun o afacere.Era Marion Hillyard în cea mai bună formă a sa. Dacă fiul

ei ar fi auzit-o şi-ar fi dorit s-o ucidă .

— A ş vrea să te gâ ndeşti la fa ţ a aceea nouă . La o via ţă nouă , la o nouă Nancy. Gâ ndeşte-te la asta. Şi la ce ar



însemna. Ai fi din nou frumoasă , ai putea avea din nouprieteni, ai putea să te plimbi la restaurante, la magazine, la filme, ai putea avea haine frumoase şi ai putea ieşi cu bă rba ţ i. Altfel… oamenii s-ar înspă imâ nta câ nd, te-ai apropia

de ei. N-ai putea să te duci nică ieri, să faci nimic. Copiii ar plâ nge câ nd te-ar vedea. Poţ i să -ţ i imaginezi cum ar fi via ţ a?Dar ai o alternativ ă .

L ă să vorbele să -şi facă efectul. — Nu, nu am. — Ba da, ai. Îţ i dau eu aceast ă posibilitate. O să -ţ i dau eu

acea via ţă nouă . O fa ţă nouă , o lume nouă . Un apartament

într-un alt ora ş, câ t timp se face opera ţ ia, orice îţ i trebuie,orice vrei. Nu vor fi probleme, Nancy şi într-un an sau doicoşmarul se va sf â r şi.

— Şi apoi? — Eşti liber ă . Noua via ţă e a ta.Urmă o pauză nesf â r şit ă , în care Marion se pregă ti să dea

lovitura pe care-o a ştepta Nancy.

— Cu condiţ ia să nu-l mai cauţ i niciodat ă pe Michael.Noua fa ţă e a ta numai dacă renunţ i la Michael. Dar dacă nuaccepţ i… darul meu, ştii că l-ai pierdut deja, oricum. A şa că de ce să tr ă ieşti tot restul vieţ ii ca un monstru, dacă nu enevoie?

— Dar dacă Michael nu onorează angajamentul? Dacă eumă ţ in departe de el, dar el nu?

— Tot ce-ţ i cer e să -mi promiţ i că o să te ţ ii departe de el.Ce face Michael e treaba lui.

— Şi o să te ţ ii de cuv â nt? Dacă mă vrea… oricum… Dacă mă caut ă , atunci e treaba lui?

— O să mă ţ in de cuv â nt.Nancy se simţ ea victorioasă . Îl cunoştea pe Michael infinit

mai bine decâ t îl cunoştea mama lui. Michael n-ar fi renunţ at niciodat ă la ea. Avea s-o caute şi să încerce s-o ajute să

treacă prin chinurile acelea, dar pâ nă atunci ea avea să fiedeja aproape de a se regă si. Mama lui nu putea învinge de



data asta, oricâ t ar f i încercat. Accept â nd t â rgul, Nancy devenea trişor, pentru că ştia deja care avea să fie rezultatul.Dar trebuia s-o facă . Trebuia. Nu exista nicio alt ă cale.

— O faci?

Marion aproape că -şi ţ inu r ă suflarea, a ştept â nd cuv â ntulpe care şi-l dorea, cuv â ntul care avea să -l elibereze peMichael şi cuv â ntul veni în cele din urmă . „Promit să nu-miiau niciodat ă r ă mas bun de la tine.” Nancy ştia că a şa avea să fie.

— R ă spunsul t ă u, Nancy?Marion nu mai suporta să a ştepte. Inima ei nu mai rezista.

— Da.



Capitolul 5

Nancy auzi trenul de aterizare ieşind din burta avionului şipentru a suta oar ă de câ nd începuse zborul întinse orbeştemâ na după cea care i se oferise şi înainte. Era straniu dealină tor să o ţ ină de mâ nă pe infirmier ă şi îi f ă cea plă cere că putea deja discerne între ele. Una din femei avea mâ inisubţ iri, delicate, cu degete lungi; avea întotdeauna mâ inilereci, dar felul în care o ţ inea pe Nancy dovedea nespusă for ţă .O f ă cea să se simt ă mai puternică doar atingâ nd-o. Cealalt ă infirmier ă avea mâ ini calde, plinuţ e şi moi, care te f ă ceau să te simţ i în siguranţă şi iubit. O bă tea de multe ori pe Nancy pe bra ţ şi ea fusese cea care îi f ă cuse cele două injecţ ii ca să -icalmeze durerile. Avea o voce caldă şi plă cut ă . Prima femeieavea un uşor accent. Nancy ajunsese deja să le placă foartemult pe amâ ndouă .

— Nu mai durează mult, draga mea. Se vede deja golful.

Ajungem imediat.De fapt, mai erau încă două zeci de minute. Iar Peter

Gregson conta pe cele două zeci de minute în timp ce gonea

pe şosea cu Porsche -ul lui negru. La aeroport se înt â lnea cu

ambulanţ a. Putea să o roage pe una din fetele de la birou să -iia ma şina mai t â rziu, în cursul zilei. Voia să vină în ora şîmpreună cu fata aceea. Îl intriga. Trebuia să fie cineva ca

Marion Hillyard să fie at â t de îngrijorat ă din cauza ei. Patrusute de mii de dolari erau o sumă mare şi numai trei sute îireveneau lui. Cealalt ă sut ă era pentru a-i asigura fetei tot confortul în urmă toarele optsprezece luni. Şi a şa avea să fie.

Îi promisese lui Marion Hillyard. Dar ar fi avut grijă de asta oricum. F ă cea parte din ceea ce f ă cea el. Avea să ajungă să cunoască fiecare pă rticică a sufletului fetei. Aveau să devină

mai mult decâ t prieteni; el avea să fie totul pentru ea, iar ea pentru el. Trebuia să fie a şa, pentru că pâ nă câ nd fa ţ a aceea nouă avea să apar ă , ea va deveni persoana pe care o va



reprezenta fa ţ a aceea. Peter Gregson avea să -i dea na ştere luiNancy McAllister, după o sarcină de optsprezece luni. Trebuia să fie o fat ă foarte curajoasă . Dar a şa avea să fie. Va avea el grijă de asta. Vor face fa ţă împreună . Ideea în sine îl

încâ nta. Îi plă cea ceea ce f ă cea şi într-un fel straniu o iubea deja pe Nancy. Ce avea să facă din ea? Ce avea să devină ? Avea să -i dă ruiască tot ce avea de dă ruit.

Se uit ă la ceas şi apă să pe accelera ţ ie. Ma şina era una dinevadă rile lui preferate. De asemenea îşi pilota propriul avion,f ă cea scufundă ri submarine ori de câ te ori avea ocazia, schia şi escaladase mai mulţ i munţ i din Europa. Era un om că ruia

îi plă cea să cucerească înă lţ imi. Să desfidă imposibilul şi să câştige. De aceea îşi iubea munca. Oamenii îl acuzau că se juca de-a Dumnezeu. Dar de fapt nu era asta. Ceea ce-lstimula era fiorul de a înfrunta şansa potrivnică . Şi nu fuseseîncă înfr â nt. Nici de femei, nici de munţ i, nici de cer, nicimă car de un pacient. La patruzeci şi şapte de ani câştigasetot ce atinsese şi avea să câştige şi acum. El şi Nancy aveau

să câştige împreună . Pă rul negru îi flutura uşor în v â nt şiochii îi scă pă rau de via ţă . Era încă bronzat după o excursieîn Tahiti, purta pantaloni gri şi un pulover moale, de ca şmir albastru, care se potrivea perfect cu culoarea ochilor. Era

întotdeauna impecabil îmbr ă cat, perfect aranjat. Era un bă rbat excepţ ional de atr ă gă tor, dar nu era numai at â t. Vitalitatea, electricitatea din el atr ă geau atenţ ia asupra luichiar mai mult decâ t înf ăţ işarea.

Opri în fa ţ a aeroportului exact în momentul câ nd avionullui Nancy ateriza. Ar ă t ă poliţ istului un permis special, iar acesta dă du aprobator din cap şi-i promise să se uite la ma şină . Chiar şi poliţ istul îi zâ mbi lui Gregson. Peter era un bă rbat pe care nu-l puteai ignora. Avea un farmec absolut irezistibil şi o for ţă care se v ă dea în tot ce f ă cea. Îi f ă cea peoameni să vrea să se afle în preajma lui.

Îşi croi drum f ă r ă probleme prin holul aeroportului şi îi vorbi gr ă bit unui supraveghetor. Omul puse mâ na pe un



telefon şi în câ teva clipe Peter fu introdus pe o uşă , cobor înişte scă ri, urcă într-un vehicul aeroportuar, o luar ă că trepist ă , unde v ă zu ambulanţ a a ştept â nd, cu asistenţ ii atenţ icâ nd avea să fie cobor â t pacientul din avion. Îi mulţ umi

şoferului şi se gr ă bi spre ambulanţă , unde verifică rapid dacă ordinele lui fuseser ă îndeplinite. Fuseser ă , pâ nă la ultima liter ă . Tot ce-i trebuia se afla acolo. Era greu de spus în ceformă avea să se afle Nancy după zbor, dar el dorise să fieadusă la San Francisco imediat, ca să poat ă urmă ri lucrurilecu atenţ ie. Avea multe planuri de f ă cut şi munca avea să înceapă în câ teva zile.

Ceilalţ i pasageri a şteptar ă câ teva minute, pâ nă câ ndNancy fu scoasă prin partea din fa ţă a avionului.Stewardesele se traser ă înapoi, cu priviri grave, ferindu-şiochii de la sticlele şi flacoanele de transfuzie care at â rnaudeasupra fetei bandajate, dar infirmierele îi vorbir ă tot timpulcâ t fu debarcat ă . Lui Peter îi plă cea cum ar ă tau infirmierele,tinere, dar competente şi pă reau să lucreze bine împreună .

Asta era ceea ce dorea. Aveau să facă parte dintr-o echipă tot timpul urmă torului an şi toat ă lumea era importanţă . Nu era loc pentru nemulţ umiri sau pentru incompetenţă . Toat ă lumea trebuia să se poarte câ t se poate de bine, inclusiv Nancy. Dar de asta va avea el grijă . Ea va fi starulspectacolului. O privi adusă că tre el pe targă şi a ştept ă pâ nă fu a şezat ă cu atenţ ie în ambulanţă . Le zâ mbi infirmierelor,dar nu spuse nimic, ci ridică o mâ nă , cer â ndu-le să a şteptepâ nă ce el se a şeză lâ ngă Nancy. Întinse o mâ nă şi o apucă pe a ei.

— Bună , Nancy. Eu sunt Peter. Cum a fost că lă toria?De parcă ar fi fost reală . De parcă ar mai fi fost încă o

persoană adev ă rat ă , nu doar o legumă f ă r ă fa ţă . Simţ i cum ocuprinde un val de uşurare la auzul vocii lui.

— Mă simt bine. Sunteţ i doctorul Gregson?

Pă rea obosit ă , dar interesat ă . — Da. Dar Peter era ceva mai puţ in formal.



Ei îi plă cu felul în care spusese asta şi, dacă ar fi putut, i-ar fi zâ mbit.

— Ai venit să mă înt â mpini? — Tu n-ai fi venit să mă înt â mpini pe mine?

— Ba da. Ar fi vrut să dea din cap, dar nu putea.Mulţ umesc.

— Mă bucur că ai venit. Ai mai fost vreodat ă în SanFrancisco, Nancy?

— Nu. — O să -ţ i placă . Şi o să -ţ i gă sim un apartament care o să -

ţ i placă at â t de mult, că n-o să mai vrei să pleci niciodat ă de

aici. Cei mai mulţ i oameni nu mai vor, să ştii. O dat ă ceajung aici, doresc să r ă mâ nă pentru totdeauna. Am venit dela Chicago acum vreo cincisprezece ani şi n-ai mai putea să mă duci înapoi nici cu for ţ a.

Ea r â se de felul cum spuse el asta şi el îi zâ mbi. — Eşti din Boston?O trata ca şi cum le-ar fi f ă cut cunoştinţă nişte prieteni.

Dar voia s-o facă să se relaxeze după lungul zbor. Iar câ teva minute de nemişcare îi f ă ceau bine. Şi infirmierele eraufericite că aveau ocazia să -şi întindă oasele, vorbind cu ceidoi asistenţ i. Din câ nd în câ nd priveau că tre doctorulGregson, care tot mai vorbea cu Nancy şi deja începuser ă să -l placă . Radia că ldur ă .

— Nu, sunt din New Hampshire. Acolo am crescut, oricum.Într-un orfelinat. M-am mutat la Boston la optsprezece ani.

— Sună foarte romantic. Sau era un orfelinat ca înDickens?

O atinse uşor, pe o not ă veselă . Nancy r â se la întrebarea despre Dickens.

— Deloc. Că lugă riţ ele erau minunate. At â t de minunate, că mi-am dorit şi eu să devin că lugă riţă .

— O, Doamne. Ascult ă …

Ea r â se de tonul vocii lui. — Câ nd termină m cu proiectul ă sta, t â nă r ă doamnă , o să



fi gata de Hollywood. Dacă te duci să te ascunzi pe undeva,prin vreo mă nă stire, te… te… mă arunc de pe pod, fir-ar să fie. Ai face bine să -mi promiţ i că nu te duci să te că lugă reştipe undeva.

Asta era uşor. Trebuia să se pregă tească pentru Michael. Visurile ei de a deveni Sora Agnes Marie pă liser ă cu ani înurmă , dar voia să -l necă jească puţ in pe Gregson. Îl plă cea deja.

— Of, bine.O spuse bosumflat ă , dar cu r â s în glas. — Promiţ i? Haide, spune… promit.

— Promit. — Ce promiţ i?R â deau amâ ndoi acum. — Promit să nu mă că lugă resc. — Oooh. E mult mai bine.Le f ă cu semn celor două . Infirmiere să li se ală ture, iar

asistenţ ii se urcar ă pe locurile din fa ţă . Era gata de drum

acum, iar el nu voia s-o obosească cu prea mult ă pă lă vr ă geală . — De ce nu mă prezinţ i prietenelor tale? — Pă i, să vedem, mâ inile reci înseamnă Lily, iar cele calde

Gretchen. Toţ i patru r â ser ă . — Mulţ umesc mult,. Nancy.Lily întinse mâ na după a pacientei sale şi i-o str â nse uşor,

în timp ce Nancy zâ mbi în sinea sa. Se simţ ea în siguranţă cu noii să i prieteni şi nu se putea gâ ndi decâ t la cum avea să arate pentru Michael, câ nd totul avea să se termine. Îi plă cea Peter Gregson şi f ă r ă niciun motiv îşi dă du seama că avea să facă din ea o persoană foarte specială , pentru că îi pă sa deea.

— Bun venit la San Francisco, micuţ o.

Mâ inile r ă coroase ale lui Lily fur ă înlocuite de ale lui,puternice, gra ţ ioase şi el o ţ inu de mâ nă tot drumul pâ nă -n



ora ş. Într-un fel ciudat, o f ă cu să se simt ă ca şi cum s-ar fiîntors acasă .



Capitolul 6

Uşile ambulanţ ei se deschiser ă şi infirmierii aduser ă targa în hotel. Directorul a ştepta să -i salute. Întregul apartament de la ultimul etaj le fusese rezervat. Nu intenţ ionau să stea decâ t o zi sau două , dar hotelul avea să fie un r ă gaz întrespital şi casă . Marion avea înt â lniri de afaceri la Boston şi, înplus, dintr-un motiv oarecare, Michael insistase să stea câ teva zile la un hotel înainte de a se întoarce acasă . Iar mama lui era dispusă să -i facă orice hat â r.

Infirmierii ambulanţ ei îl a şezar ă atenţ i pe pat şi Michael sestr â mbă .

— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă , n-am nimic. Toat ă lumea a spus că sunt ref ă cut.

— Dar nu e nevoie să te oboseşti. — Să mă obosesc?Privi în jurul să u prin camer ă şi gemu. Ea le dă du un

bacşiş celor doi infirmieri, care dispă rur ă pe loc. Camera era plină de flori, iar pe masa de lâ ngă pat era un coş imens cufructe. Mama lui era proprietara hotelului, îl cumpă rase cuani în urmă , ca investiţ ie.

— Acum relaxează -te, dragul meu. Nu te enerva. Vrei să mă nâ nci ceva?

Ea voise să o mai ţ ină pe infirmier ă , dar pâ nă şi doctorul

spusese că nu e necesar şi l-ar fi scos cu totul din minţ i peMichael. Tot ce trebuia să facă Michael era acum să o ia încet câ teva să pt ă mâ ni şi apoi se putea întoarce la lucru. Dar avea altceva de f ă cut înt â i.

— Ce-ai zice de masa de pr â nz? întrebă Marion. — Sigur. Escargot. Scoici Rockefeller. Şampanie. Ouă de

broască ţ estoasă şi caviar.

Se ridică în capul oaselor în pat, ca un copil cu toane.. — Ce combina ţ ie revolt ă toare, iubitule.Dar, de fapt, Marion nu-l asculta cu adev ă rat. Se uit ă la



ceas. — Te rog, comandă tu ceva. George trebuie să ajungă în

orice clipă . Avem o şedinţă la ora unu.Ieşi neatent ă din camer ă , că ut â ndu-şi servieta şi Michael

auzi soneria de la uşă . O clipă mai t â rziu, George Calloway intr ă în camer ă .

— Ei, Michael; cum te simţ i? — După două să pt ă mâ ni în spital, în care n-am f ă cut

nimic, mă simt câ t se poate de jenat.Încerca să ia situa ţ ia în glumă , dar în ochi avea încă o

expresie îndurerat ă . Mama lui o remarcase, dar o puse pe

seama oboselii. Îndepă rtase din minte orice alt ă explica ţ ie şinu discutase niciodat ă despre asta cu Michael. Vorbiser ă despre afaceri, despre planurile pentru centrul medical de la San Francisco. Niciodat ă despre accident.

— Am trecut să -ţ i v ă d biroul azi-diminea ţă . Arat ă foartefrumos. George zâ mbi şi se a şeză pe marginea patului.

— Sunt convins.

Michael o urmă ri pe mama sa într â nd în camer ă . Purta uncostum gri Chanel, o bluză de mă tase moale, cercei de perle

şi trei şiraguri de perle la gâ t. — Mama are un gust remarcabil. — Da, a şa e.George îi zâ mbi cald, dar ea le f ă cu un semn agitat cu

mâ na amâ ndurora. — Înceta ţ i cu periuţ a; o să înt â rziem. George, ai toate

hâ rtiile de care avem nevoie? — Sigur. — Atunci, hai să mergem. Se îndrept ă gr ă bit ă că tre patul

lui Michael şi se aplecă să -l să rute pe creştet. Odihneşte-te,dragule. Şi nu uita să comanzi pr â nzul.

— Da, doamnă . Succes la înt â lnire.Ea ridică fruntea şi zâ mbi de plă cerea anticipă rii.

— Norocul nu are nimic de-a face cu asta.Cei doi bă rba ţ i r â ser ă , iar Michael îi privi ieşind. Apoi se



ridică din pat.R ă mase r ă bdă tor şi liniştit, a ştept â nd şi gâ ndindu-se. Ştia

exact ce are de f ă cut. Plă nuia asta de două să pt ă mâ ni. Tr ă ia pentru acest moment. Nu se putea gâ ndi la nimic altceva. De

aceea sugerase hotelul, de fapt insistase asupra lui şi oîndemnase pe mama sa să participe ea însăşi la şedinţ ele dinBoston. Avea nevoie de după -amiaza aceea pentru el însuşi.Nu voia să rateze nimic din cauză că l-ar fi putut prinde ei. Voia să fie sigur că plecaser ă . R ă mase nemişcat exact o jumă tate de or ă . După aceea ştia sigur ce avea de f ă cut.Repetase în minte de o sut ă de ori. Se repezi la valiza de la

picioarele patului şi scoase ce-i trebuia. Pantaloni gri,că ma şă albastr ă , ciorapi, lenjerie. I se pă rea că trecuser ă omie de ani de câ nd nu mai purtase haine şi fu surprins decâ t de ameţ it se simţ ea îmbr ă câ ndu-se. Se a şeză de trei saude patru ori, ca să -şi tragă r ă suflarea. Era ridicol să se simt ă at â t de slă bit şi nu voia să cedeze. Nu mai voia să a ştepteîncă o zi. Se ducea acolo imediat. Îi trebui aproape o

jumă tate de or ă să se îmbrace şi să se pieptene, apoi sună la recepţ ie să i se cheme un taxi. Era palid, dar încâ ntarea pecare i-o provoca planul să u îl f ă cea să se simt ă mai bine.Simplul gâ nd îl readucea la via ţă , cum nimic altceva nureuşise în ultimele două să pt ă mâ ni. La intrare îl a ştepta taxiul.

Îi dă du şoferului adresa şi se lă să pe pernele ma şinii cu unsentiment de fericire. Era ca şi cum ar fi avut o înt â lnire cuea, ca şi cum ea l-ar fi a şteptat, de parcă ea ar fi ştiut. Z â mbiîn sinea sa tot drumul şi-i dă du şoferului un bacşiş generos.Nu voia să -l a ştepte ma şina. Nu voia să -l a ştepte nimeni. Voia să stea acolo singur, oricâ t ar fi avut chef. Cocheta chiar cu ideea de a continua să plă tească chiria apartamentului,ca să poat ă veni acolo oricâ nd ar fi vrut. Era la distanţă denumai o or ă de zbor de New York şi în felul acesta ar fi avut

întotdeauna apartamentul. Apartamentul lor. Ridică privirea la clă dire cu un sentiment de afecţ iune familiar ă şi aproape



că rosti cu voce tare cuvintele pe care le avea în gâ nd: „Bună ,am venit.” Spusese aceste cuvinte de mii de ori înainte,imaginâ ndu-se intr â nd pe uşă şi gă sind-o a şezat ă la şevalet,cu mâ inile, bra ţ ele şi uneori chiar cu fa ţ a mâ njite de vopsele.

Dacă era foarte absorbit ă de ceea ce f ă cea, uneori nu-l auzea intr â nd.

Urcă încet scă rile, obosit, dar plin de bucuria întoarceriiacasă . Nu voia decâ t să urce şi să se a şeze, lâ ngă ea, cu ea…cu lucrurile ei… Acelea şi mirosuri familiare invadau clă direa şi se auzea zgomotul apei curgâ nd, al unui copil, o pisică miorlă ind în holul de la parter, un claxon urlâ nd afar ă .

Auzea la un radio un câ ntec italian şi pentru o clipă seîntrebă dacă nu cumva era în atelierul ei. Avea cheia în mâ nă câ nd ajunse la etajul ei şi se opri pentru un lung moment.Pentru prima oar ă în ziua aceea simţ i lacrimi arzâ ndu-ipleoapele. Ştia totuşi adev ă rul. Ea nu era acolo. Nu mai era.Era moart ă . Rosti cuv â ntul cu voce tare de câ teva ori,for ţâ ndu-se să -l spună , for ţâ ndu-se să -l creadă . Nu voia să

fie unul dintre cei care nu priveau adev ă rul în fa ţă , care sepref ă ceau că adev ă rul nu exist ă , i-ar fi fost ruşine de asta.Dar din câ nd în câ nd îşi scotea faptul din minte, doar pentrua-l face să revină şi să -l lovească în plin. Cum se înt â mplă şiacum. R ă suci cheia în broască şi a ştept ă , de parcă cineva ar fi putut totuşi veni să -i deschidă . Dar nu era nimeni acolo.Deschise uşa încet, apoi r ă mase cu gura că scat ă .

— O, Doamne! Unde e… unde…Dispă ruser ă . Toate. Fiecare masă , fiecare scaun, plantele,

tablourile, şevaletul ei, vopselele ei. Hainele, toate… — Isuse, Nancy! Apoi se trezi plâ ngâ nd, cu lacrimi fierbinţ i curgâ ndu-i pe

fa ţă , în timp ce smucea toate uşile casei. Nimic. Chiar şifrigiderul dispă ruse. R ă mase nemişcat o clipă , apoi o luă la fugă în jos, cobor â nd treptele două câ te două , pâ nă ajunse la

apartamentul administratorului, la subsol. Bubui în uşă pâ nă câ nd bă tr â nelul deschise uşa, câ t îi permitea lanţ ul de



siguranţă şi privi afar ă cu teamă în ochi. Dar îl recunoscu peMichael şi deschise uşa, cu un început de zâ mbet pe fa ţă ,pâ nă ce Michael îl luă de guler şi începu să -l zguduie.

— Unde-i sunt lucrurile, Kawolski? Unde dracu’ sunt? Ce-

ai f ă cut cu ele? Tu le-ai luat? Cine le-a luat? Unde-i sunt lucrurile?

— Ce lucruri? Cine… o, Doamne… nu, nu, n-am luat nimic. Au venit acum două să pt ă mâ ni. Mi-au spus că …

Tremura de groază , iar Michael de furie. — Cine dracu’ sunt „ei”? — Nu ştiu. Cineva m-a sunat şi mi-a spus că apartamentul

o să fie liber. Că domnişoara McAllister e… că a… V ă zulacrimile pe fa ţ a lui Michael şi îi fu teamă să continue: …Ştiţ i. Ei bine, ei mi-au spus că apartamentul o să se eliberezela sf â r şitul să pt ă mâ nii. Au venit două infirmiere şi au luat

unele lucruri, apoi camionul de la Goodwill a venit a doua zi

de diminea ţă . — Infirmiere? Ce infirmiere?

În mintea lui Michael era pauză . Şi Goodwill? Cine-ichemase? — Nu ştiu cine erau. Dar ar ă tau ca nişte infirmiere, erau

îmbr ă cate în alb. N-au luat mare lucru. Numai geanta aia

mică şi tablourile ei. Goodwill a luat restul. Eu n-am luat

nimic. Pe cuv â nt. N-a ş fi f ă cut a şa ceva. Nu unei fete dr ă guţ eca…

Dar Michael nu-l mai asculta. Deja se repezise în jos pescă ri, în timp ce bă tr â nul îl privea, clă tinâ nd din cap. Bietul bă iat. Probabil că tocmai aflase.

— Hei… hei. Michael se întoarse, iar bă tr â nul cobor î vocea.Îmi pare r ă u.

Michael se mulţ umi să dea din cap şi ieşi în stradă . Cumştiuser ă infirmierele? Cum putuser ă face asta? Probabil că luaser ă puţ inele bijuterii pe care le avea, câ teva nimicuri şitablourile. Poate că cineva le spusese ceva la spital. Vulturi,ciugulind cadavrele. Dumnezeule, dacă le-ar fi v ă zut, ar fi…



str â nse pumnii, apoi ridică bra ţ ul, chemâ nd un taxi. Celpuţ in… poate… merita să încerce. Se strecur ă în ma şină ,ignor â nd durerea care începea să -i chinuie ceafa.

— Unde-i cel mai apropiat Goodwill?

— Ce bună voinţă ?Şoferul molf ă ia un trabuc şi nu era interesat în niciun fel

de bună voinţă . — Magazin Goodwill. Ştii tu, haine vechi, mobilă veche.

— A, da. O.K.Puştiul nu pă rea a fi clientul unui asemenea magazin, dar

o cursă era o cursă . Era un drum de vreo cinci minute de la

apartamentul lui Nancy pâ nă la magazin şi aerul proaspă t care-i bă tea în fa ţă îl ajut ă pe Michael să -şi revină din şocul vidului pe care-l gă sise. Era ca şi câ nd ţ i-ai fi luat pulsul şiţ i-ai fi dat seama că ţ i s-a oprit inima.

Ajunser ă . Michael îi mulţ umi, absent, plă ti dublul cursei şicobor î. Nu era nici mă car sigur că vrea să între. Dorise să vadă lucrurile ei în apartamentul ei, unde le era locul. Nu

într-un magazin vechi şi împuţ it şi pr ă fuit, cu etichete pe ele.Şi ce ar fi f ă cut? Le-ar fi cumpă rat pe toate? Şi după aceea?Intr ă în magazin cu un sentiment de singur ă tate, obosit şiconfuz. Nimeni nu se oferi să -l ajute şi începu să se plimbef ă r ă scop pe un coridor, apoi pe altul, f ă r ă să gă sească nimiccunoscut, nimic familiar şi începu brusc să sufere, nu pentrulucrurile care i se pă ruser ă at â t de importante de diminea ţă ,ci pentru fata care le avusese. Era pierdut ă şi nimic din cegă sise sau nu avea să mai gă sească nu mai avea nicioimportanţă . Lacrimile începur ă să -i curgă pe fa ţă şi ieşi încet afar ă , în stradă .

De data aceasta nu opri niciun taxi. O luă pe jos. Orbeşteşi singur, într-o direcţ ie pe care picioarele pă reau s-ocunoască , dar mintea nu. Nu mai ştia nimic. Tot trupul luiera ca de gelatină , iar inima ca de piatr ă . Brusc, în

magazinul acela nenorocit, via ţ a lui luase sf â r şit. Acumînţ elegea ce însemna. St â nd la un semafor, a ştept â nd



culoarea verde, f ă r ă să -i pese dacă mai venea vreodat ă saunu, leşină .

Se trezi câ teva clipe mai t â rziu, înconjurat de mulţ ime. Peun petic de iarbă , unde-l că rase cineva. Deasupra lui v ă zu

un poliţ ist, privindu-l atent. — Eşti bine, fiule?Era sigur că puştiul nu era nici beat, nici drogat, dar era

îngrozitor de cenuşiu la fa ţă . Mai degrabă era bolnav. Saupoate doar flă mâ nd, sau a şa ceva. Dar pă rea să aibă bani,deci nu putea fi un caz de subnutriţ ie.

— Mda. Sunt O.K. Am ieşit din spital azi-de-diminea ţă şi

cred că am exagerat puţ in.Z â mbi trist, dar feţ ele din jurul lui începur ă să se

înv â rtească în clipa câ nd vru să se ridice. Poliţ istul observ ă ce se înt â mplă şi goni mulţ imea din jur. Apoi se întoarsecă tre Michael.

— Chem o ma şină de patrulare să te ducă acasă . — Nu, ză u, mă simt bine.

— Lasă asta. N-ai vrea mai bine să te duci la spital? — Drace, nu! — Bine, atunci te ducem acasă . Vorbi într-un walkie-

talkie, apoi se lă să pe vine lâ ngă Michael. Vin într-o clipă .Eşti bolnav de mult ă vreme?

Michael clă tină din cap, apoi îşi privi mâ inile. — De două să pt ă mâ ni.Încă mai avea o cicatrice mică pe t â mplă , dar era prea

mică pentru ca poliţ istul s-o observe. — Pă i, ia-o încet.Ma şina poliţ iei opri lâ ngă ei şi poliţ istul îl ajut ă pe Michael

să se ridice. Se simţ ea bine acum. Palid, dar mai sigur pepicioare decâ t fusese la început. Privi peste umă r şi încercă să -i zâ mbească poliţ istului. Numai că tentativa de zâ mbet nureuşi decâ t să -l facă pe poliţ ist să se întrebe ce nu era în

regulă . În ochii puştiului era un fel de disperare.Le dă du poliţ iştilor o adresă la un bloc depă rtare de hotel



şi le mulţ umi câ nd cobor î din ma şină . Apoi merse pe jos.Câ nd ajunse în apartament, acesta era tot gol şi pentru oclipă se gâ ndi să se dezbrace şi să se bage la loc în pat, dar nu mai avea niciun sens să joace jocul acesta. F ă cuse ce

voise să facă . Nu-i adusese niciun folos, dar cel puţ in of ă cuse. De fapt o că utase pe Nancy. Ar fi trebuit să ştie că n-o putea gă si nici acolo, nici în alt ă parte. N-o putea gă si decâ t în unicul loc în care încă mai tr ă ia, în inima lui.

Uşa apartamentului se deschise în timp ce el privea pefereastr ă , dar nu se întoarse. Nu voia să -i vadă , nici să audă despre şedinţă , nici să se prefacă a-i fi bine. Nu-i era bine. Şi

se putea să nu-i mai fie niciodat ă bine. — De ce te-ai sculat, Michael?Mama lui o spusese ca şi câ nd urma să împlinească şapte

ani, nu două zeci şi cinci. Se întoarse încet, f ă r ă să spună nimic, apoi îi zâ mbi lui George.

— E timpul să mă scol, mamă . Nu pot să stau la nesf â r şit în pat. De fapt, ast ă -sear ă mă duc la New York.

— Ce faci? — Mă duc la New York. — Dar de ce? Tu ai vrut să stai aici.Pă rea cu adev ă rat nedumerit ă . — Ai fost la înt â lnire. (Şi eu la a mea.) Nu mai avem niciun

motiv să st ă m aici. Şi vreau să fiu la birou mâ ine. Corect,George?

George se uit ă neliniştit la el, speriat de durerea şisuferinţ a care se oglindeau în ochii lui Michael. Poate că avea să -i facă bine să fie mai ocupat. Nu pă rea foarte puternicdeocamdat ă , dar să stea degeaba trebuia să fie greu pentruel. Avea prea mult timp de gâ ndire.

— S-ar putea să ai dreptate, Michael. Şi, oricum, la început poţ i să lucrezi câ te o jumă tate de zi.

— Cred că a ţ i înnebunit amâ ndoi. De-abia a ieşit din spital

azi-diminea ţă . — Iar tu, bineînţ eles, eşti celebr ă pentru câ t de mult ă grijă



ai de tine însăţ i. Nu, mamă ?Îşi ridică nasul spre ea şi Marion se pr ă buşi pe canapea. — Bine, bine, spuse ea cu un zâ mbet. — Cum a fost înt â lnirea?

Michael se a şeză în fa ţ a ei şi încercă să par ă interesat. Va trebui să se prefacă a şa de multe ori, pentru că în după -amiaza aceea luase o hot ă r â re. Avea să înceapă să tr ă iască numai pentru un singur lucru. Munca sa. Nu mai avea nimicaltceva.



Capitolul 7

— Gata? — Cred că da.Nu simţ ea nimic mai sus de umeri, era ca şi cum ar fi avut

capul t ă iat. Iar luminile puternice ale să lii de opera ţ ie of ă ceau să vrea să mijească ochii şi nu putea face nici mă car asta. Tot ce putea vedea clar era fa ţ a lui Peter aplecat ă asupra ei, barba îngrijit tunsă , acoperit ă de masca chirurgicală şi ochii jucă uşi. Petrecuse aproape trei

să pt ă mâ ni studiind radiografiile, mă sur â nd, schiţâ nd,desenâ nd, plă nuind, pregă tindu-se şi vorbind cu ea. Singura fotografie pe care o avea Nancy fusese f ă cut ă în ziua accidentului, la t â rg. Dar fa ţ a îi era par ţ ial acoperit ă deplacajul caraghios în care ea şi Michael îşi bă gaser ă capeteleca să se fotografieze. Cu toate acestea îşi putea face o idee,era un punct~de pornire; dar el mergea mult mai departe de

at â t. Nancy avea să fie o fat ă cu totul diferit ă câ nd totul se va termina, o persoană cum oricine şi-ar fi dorit să fie. Îi zâ mbidin nou v ă zâ nd cum i se îngreunează pleoapele.

— Trebuie să stai trează acum şi să vorbeşti cu mine. Poţ isă moţă i, dar să nu adormi.

Altfel s-ar fi putut îneca în propriul sâ nge, dar ea nutrebuia să ştie asta. De aceea, o distra cu glume şi povestiri,

îi punea întrebă ri, o f ă cea să se gâ ndească , să cauter ă spunsuri; să -şi amintească numele tuturor că lugă riţ elor pecare le cunoscuse în copilă rie.

— Eşti sigur ă că nu mai vrei să devii Sora Agnes Marie? — Îm-hm. Am promis.Continuar ă să se tachineze în cursul celor trei ore câ t dur ă

opera ţ ia, iar mâ inile lui nu se oprir ă nicio clipă . Pentru

Nancy era ca şi cum ar fi urmă rit un balet. — Şi gâ ndeşte-te, în câ teva să pt ă mâ ni o să stai în propriult ă u apartament, poate ceva cu o vedere frumoasă şi apoi…



hei, adormilă , ce zici de o panoramă ? Vrei să vezi golful dindormitor?

— Sigur. De ce nu? — Numai „sigur”? Ştii, cred că eşti cam r ă sf ăţ at ă de

priveliştea pe care o ai aici, în spital, Nancy. — Nu-i adev ă rat. Îmi place. — Bine, o să mergem împreună să că ut ă m ceva şi mai

bun. Bine? — Bine. Chiar şi pe jumă tate adormit ă , pă rea mulţ umit ă .

Pot să adorm acum? — Ştii ceva, prinţ esă , aproape că poţ i. Doar câ teva minute

şi o să te trimitem în camera ta şi poţ i să dormi câ t vrei. — Bine. — Te-am plictisit? Ea chicoti din cauza expresiei lui jignite.

Uite, iubito… totul e… gata.Îşi ridică privirea că tre asistent, dă du din cap, se dă du un

pas înapoi şi infirmiera îi f ă cu lui Nancy o injecţ ie. Apoi Peter se trase într-o parte şi zâ mbi ochilor pe care-i cunoştea deja

at â t de bine. Restul nu-l v ă zuse încă . Dar v ă zuse ochii. Şi îicunoştea perfect. La fel cum şi ea îi cunoştea pe ai lui. — Ştii că azi e o zi specială ? — Da. — Ştii? De unde ştii?Pentru că era ziua lui Michael, dar nu voia să -i spună

asta. Michael împlinea două zeci şi cinci de ani. Se întrebă cef ă cea.

— Ştiu, asta-i tot. — Ei bine, e specială pentru mine fiindcă este începutul.

Prima opera ţ ie, primul nostru pas pe drumul minunat că treregă sirea ta. Ce zici de asta?

Îi zâ mbi iar şi ea închise ochii şi adormi. Injecţ ia îşi f ă cuseefectul.

***

— La mulţ i ani, şefule. — Nu-mi spune a şa, nemernicule. Dumnezeule, ar ăţ i



groaznic, Ben. — Mulţ umesc.Ben îşi privi prietenul în timp ce intra în birou, sprijinit în

câ rje şi cu ajutorul unei secretare. Îl a şeză într-un fotoliu şi

se retrase din biroul înghesuit şi lambrisat al lui Michael. — Ce mai loc ţ i-au aranjat. Al meu o să arate la fel? — Poţ i să -l iei pe ă sta. Eu îl ur ă sc. — Ce dr ă guţ . Ce-i nou?Conversa ţ ia era puţ in tensionat ă . Se mai v ă zuser ă de două

ori de câ nd Ben venise la Boston, dar efortul de a evita subiectul Nancy era prea mult pentru ei. Nu se puteau gâ ndi

la nimic altceva. — Doctorul spune că pot să încep lucrul să pt ă mâ na

viitoare.Michael r â se şi clă tină din cap. — Eşti nebun de legat, Ben. — Şi tu nu?Privirea lui Mike se umbri.

— Eu n-am avut nimic rupt.„Oricum, nimic vizibil.” — Ţ i-am spus, ai o lună . Două , dacă trebuie. De ce nu te

duci în Europa cu sora ta? — Să fac ce? Să stau într-un scaun cu rotile şi să visez la

bikini-uri? Vreau să vin la muncă . Ce zici de două să pt ă mâ ni?

— O să vedem.Urmă o t ă cere lungă , apoi brusc Mike se uit ă la prietenul

să u cu o expresie de amă r ă ciune, pe care Ben n-o mai v ă zuse.

— Şi apoi ce? — Ce vrei să spui, Mike, „şi apoi ce”? — Exact asta. Muncim să ne scoatem ochii pentru

urmă torii cincizeci de ani, regulă m câ t mai mulţ i oameni,

facem câ t mai mulţ i bani şi ce-i cu asta? Şi ce mare lucru eă sta?



— Eşti într-o dispoziţ ie minunat ă . Ce s-a înt â mplat? Ţ i-aistrivit degetul în birou?

— O, pentru Dumnezeu, fi şi tu o dat ă serios. Vorbescserios. Nu te gâ ndeşti niciodat ă la asta? Ce dracu’ înseamnă

toate astea?Ben ştia ce înseamnă şi acum nu se mai putea evita

întrebarea. — Nu ştiu, Mike. Accidentul m-a f ă cut şi pe mine să mă

gâ ndesc la asta. M-a f ă cut să mă întreb ce-i important în via ţ a mea, în ce cred.

— Şi la ce rezultat ai ajuns?

— Nu sunt sigur. Cred că sunt doar recunoscă tor că sunt aici. Poate m-a înv ăţ at ce important ă e via ţ a, ce bună e câ ndo ai. Vorbi cu lacrimi în ochi. Tot nu înţ eleg de ce s-a înt â mplat cum s-a înt â mplat. A ş vrea… a ş vrea… Vocea i sefr â nse. A ş vrea să fi fost eu.

Mike închise ochii ca să -şi ascundă lacrimile, apoi ocoli biroul şi se apropie de prietenul să u. R ă maser ă acolo un

moment, cu lacrimile curgâ ndu-le pe feţ e, îmbr ăţ işa ţ i,simţ ind cum prietenia de zece ani îi îmbă rbă ta cum nimicaltceva n-ar fi putut.

— Mulţ umesc, Ben. — Hei, ascult ă . Ben îşi şterse lacrimile de pe obraji cu

mâ neca jachetei. Vrei să ieşim şi să ne îmbă t ă m? Ce dracu’, eziua ta, de ce nu?

Mike r â se, apoi, ca un bă ieţ el atras într-o conspira ţ ie,dă du din cap.

— Drace, e aproape ora cinci. Nu mai am nicio şedinţă .Mergem la Oak Room.

Îl ajut ă pe Ben să iasă din camer ă , să se urce într-un taxişi peste o jumă tate de or ă erau în drum spre o beţ ie crunt ă .

Mike nu ajunse înapoi în apartamentul mamei sale decâ t după miezul nopţ ii, iar câ nd ajunse avu nevoie de mult

ajutor din partea portarului ca să urce la etaj. A doua zi dediminea ţă , îl gă si dormind pe podeaua camerei sale. Dar



mă car supravieţ uise aniversă rii. Abia dacă vedea câ nd ajunse la micul dejun. Mama lui era

deja acolo, într-o rochie neagr ă , citind The New York Times.

Lui Mike îi veni să vomite câ nd simţ i mirosul cornurilor şi al

cafelei. — Trebuie să te fi distrat bine asear ă . Tonul lui Marion era glacial. — Am ieşit cu Ben. — A şa mi-a spus şi secretara ta. Sper să -ţ i faci din asta un

obicei.O, Doamne. De ce nu?

— Din ce? Din a mă îmbă ta? — Nu. Din a pleca devreme. Şi celă lalt lucru, de fapt.

Probabil ar ă tai fermecă tor câ nd ai venit acasă . — Nu-mi amintesc.Încerca cu disperare să nu vomite cafeaua. — Mai e ceva ce nu-ţ i aminteşti. Puse ziarul pe masă şi se

uit ă fix la el. Aveam o înt â lnire la cină asear ă , la Twenty One.

Te-am a şteptat două ore. Cu alţ i nouă oameni. Aniversarea ta, îţ i aminteşti?Isuse! Asta era tot ce-i mai trebuia. — Nu mi-ai spus de nouă persoane. M-ai invitat doar la

cină . Am crezut că n-o să fim decâ t noi doi.Era inutil acum, evident. — Şi ar fi fost în regulă să mă plantezi doar pe mine, nu? — Nu, am uitat pur şi simplu, pentru numele lui

Dumnezeu! N-a fost exact aniversarea mea favorit ă . — Îmi pare r ă u.Dar nu ar ă ta ca şi cum şi-ar fi amintit de ce aniversarea

aceasta era diferit ă pentru el, sau ca şi cum i-ar fi pă sat.Pă rea doar enervat ă .

— Iar asta îmi aminteşte de altceva, mamă . O să mă mut

în propria mea locuinţă .

Ea îşi ridică privirea, surprinsă . — De ce?



— Pentru că am două zeci şi cinci de ani. Lucrez pentrutine, mamă . Nu trebuie să şi locuiesc cu tine.

— Nu „trebuie” să faci nimic.Începea să -şi pună întrebă ri despre bă iatul acela, Avery şi

despre ce fel de influenţă avea. Asta suna ca o idee de-a lui. — Mamă , hai să nu discut ă m asta acum. Am o durere de

cap incredibilă . — Mahmureală . Marion se uit ă la ceas şi se ridică . Ne

vedem la birou într-o jumă tate de or ă . Nu uita de înt â lnirea cu cei de la Houston. Te simţ i în stare?

— O să fiu. Şi, mamă … îmi pare r ă u pentru apartament,

dar cred că e vremea.Ea îl privi f ă r ă expresie, apoi oft ă . — Poate că este, Michael. Poate că este. La mulţ i ani,

apropo.Se aplecă să -l să rute, iar el chiar zâ mbi, în ciuda durerii

teribile de cap. — Ţ i-am lă sat un mic cadou pe birou.

— Nu trebuia. — Nu exista niciun cadou care să mai aibă importanţă .Ben înţ elesese asta. Nu-i dă duse nimic.

— Aniversă rile sunt aniversă ri în definitiv, Michael. Ne vedem la birou.

După plecarea ei, Michael r ă mase mult ă vreme însufragerie, uit â ndu-se la privelişte. Ştia exact ce apartament dorea. Numai că era la Boston. Dar avea să facă orice ca să gă sească unul exact la fel la New York. Într-un fel încă nurenunţ ase la vis. Deşi ştia că e o nebunie să se aga ţ e de el.



Capitolul 8

— Bună , Sue. Domnul Hillyard este aici?Ben avea o dispoziţ ie de ora cinci câ nd ajunse la uşa

biroului lui Mike; nu era complet distrus, dar era uşurat că ziua era pe sf â r şite. Abia dacă avusese timp să se a şeze toat ă ziua, cu at â t mai puţ in să se relaxeze.

— Este. Să -i spun că sunteţ i aici?Secretara îi zâ mbi şi Ben se trezi că atenţ ia îi este atrasă

de silueta ascunsă cu grijă . Marion Hillyard nu aproba

secretarele sexy, nici chiar pentru fiul ei… sau poate mai alespentru fiul ei? Ben clă tină din cap, întrebâ ndu-se.

— Nu, mulţ umesc. Mă anunţ singur. Trecu de biroul ei, purt â nd dosarele pe care le luase cu el

ca scuză şi bă tu la uşa grea de stejar. — E cineva acasă ?Nu r ă spunse nimeni, a şa că bă tu din nou. Tot f ă r ă folos.

Se întoarse întrebă tor că tre secretar ă . — Eşti sigur ă că e aici? — Categoric.Ben încercă din nou şi de data aceasta un mâ r â it r ă guşit

din partea cealalt ă a uşii îl invit ă înă untru. — Dormi, sau ce?Michael îşi ridică privirea şi-i r â nji prietenului să u.

— A ş vrea eu. Uit ă -te la dezordinea asta.Era înconjurat de dosare; schiţ e, machete, desene,

rapoarte. Era suficient ca să ţ ină ocupa ţ i zece oameni, timpde un an.

— Stai jos, Ben. — Mulţ umesc, şefule.Ben nu putea rezista tenta ţ iei de a-l lua peste picior.

— Of, taci. Ce-i în dosarele pe care mi le-ai adus?Îşi trecu mâ na prin pă r şi se lă să pe spate în fotoliul greude piele cu care începuse să se obişnuiască . Se obişnuise şi



cu desenele impersonale de pe pereţ i. Nu mai contau. Nu-imai pă sa. Nu se uita niciodat ă la pereţ i, sau la biroul să u,sau la secretar ă … sau la via ţ a sa. Se uita la munca sa şi la nimic altceva. Trecuser ă patru luni.

— Te rog să nu-mi spui că mi-ai adus o colecţ ie deprobleme cu afurisitul ă la de centru comercial din KansasCity. M-au înnebunit.

— Şi ţ ie îţ i place la nebunie. Spune-mi, Mike, care-i

ultimul film pe care l-ai v ă zut? Podul de pe r â ul Kwai, sau

Fantasia? Nu ieşi niciodat ă de aici?

— Câ nd am ocazia. Mike se uit ă la câ teva hâ rtii şi întrebă :

Deci, ce-i cu dosarele? — Doar un pretext. Am vrut să vin să vorbesc cu tine. — Şi nu poţ i f ă r ă o scuză ? zâ mbi Michael că tre el.Era ca în copilă rie, câ nd se vizitau unul pe celă lalt în

camer ă cu teme închipuite asupra că rora trebuiau să seconsulte.

— Uit mereu că mama ta nu e bă tr â nul Sanders de la St.

Jude’s. — Slav ă Domnului!De fapt, amâ ndoi ştiau că era chiar mai rea, dar niciunul

nu-şi permise-să recunoască . Detesta să vadă oamenii„plimbâ ndu-se” pe holuri, după cum se exprima ea şi deobicei se uita repede la dosarele pe care le aveau în mâ nă .

— Deci ce s-a înt â mplat, Ben? Cum a fost la Hamptoni în vara asta?

Ben r ă mase t ă cut o clipă , privindu-l, înainte de a r ă spunde.

— Chiar îţ i pasă ? — De tine, sau de Hamptoni?Z â mbetul lui Mike pă rea lipit pe figur ă şi avea paloarea

cadaverică a iernii, nu a toamnei. Era evident că nu sedusese nică ieri toat ă vara.

— Îmi pasă de tine, Ben. — Dar nu şi de tine însuţ i. Te-ai uitat de cur â nd în



oglindă ? Ai speria-o şi pe mama lui Frankenstein. Vrem să viila Cape în weekend-ul ă sta. Şi ei vor. Şi vreau şi eu. Şi,ascult ă , dacă spui nu, înconjur biroul ă la şi te iau pe sus. Trebuie să ieşi de aici, fir-ar să fie.

Ben nu mai zâ mbea. Era al dracului de serios şi Mike ştia.Dar clă tină din cap.

— Mi-ar plă cea, Ben. Dar nu pot. Trebuie să am grijă deKansas City şi zece mii de alte probleme, pe care nu putemsă le rezolv ă m. Ştii şi tu. Ai fost ieri la şedinţă .

— La fel cu două zeci şi trei de alţ i oameni. Lasă -i pe ei să se descurce. Mă car pentru un weekend. Sau orgoliul t ă u e

at â t de puternic, încâ t nu la şi pe nimeni altcineva să seocupe de munca ta?

Dar ştiau amâ ndoi că nu era vorba de asta. Munca devenise drogul lui. Îl anestezia complet. Şi exagerase cumunca încă din ziua câ nd venise la birou.

— Haide, Mike, f ă -ţ i o favoare. Mă car de data asta. — Pur şi simplu, nu pot, Ben.

— Fir-ar să fie, omule, ce să -ţ i mai spun? Uit ă -te la tine.Nu-ţ i pasă ? Te ucizi şi pentru ce? Vocea lui r ă sună în birouşi-l lovi pe Michael cu o for ţă aproape fizică . La ce dracu-ţ ifoloseşte, Mike? Dacă te sinucizi, n-o aduci înapoi. Eşti viu,fir-ar să fie. Ai două zeci şi cinci de ani şi eşti viu şi-ţ i iroseşti via ţ a, trudind ca afurisita de maică -ta. Asta vrei? Să fi ca ea?Să tr ă ieşti, să mă nâ nci, să dormi, să bei şi să mori pentruafurisita asta de firmă ? Asta e acum totul pentru tine? Ă sta eşti tu? Nu cred. Ştiu că e altcineva în pielea ta, un om pecare-l iubesc. Dar se pare că -l tratezi ca pe un câ ine şi n-amde gâ nd să te las să faci asta. Ştii ce ar trebui să faci? Ar trebui să fi undeva, culcâ ndu-te cu secretara aia dr ă guţă care st ă la uşa ta, sau cu zece alte fufe pe care le înt â lneşti la cele mai bune petreceri din ora ş. Scoală -te şi ieşi din sicriu,Mike, înainte să …

Dar Mike i-o t ă ie înainte de a putea termina. Era aplecat peste birou, tremur â nd, mai palid ca înainte.



— Ieşi dracului din biroul meu, Ben, pâ nă nu te omor.Ieşi!!!

Era urletul unui leu r ă nit şi o clipă cei doi bă rba ţ ir ă maser ă privindu-se, zguduiţ i şi speria ţ i de ceea ce

spuseser ă şi simţ iser ă . — Îmi pare r ă u. Mike se a şeză din nou şi-şi luă capul în

mâ ini. Hai s-o lă să m balt ă pentru azi.Nu-şi ridică privirea la Ben, care traversă încet camera, îl

atinse pe umă r şi ieşi, închizâ nd f ă r ă zgomot uşa în urma sa.Nu mai era nimic de spus.

Secretara lui Michael se uit ă întrebă tor la Ben câ nd acesta

trecu pe lâ ngă ea, dar nu spuse nimic. Auzise urletul luiMike. Întregul etaj l-ar fi putut auzi, dacă ar fi ascultat. Bentrecu pe lâ ngă Marion pe hol, în drum spre biroul lui, dar era ocupat ă cu ceva ce-i ar ă ta Calloway, iar Ben nu era îndispoziţ ia de a schimba obişnuitele amabilit ăţ i. Era să tul deea şi de ce îl lă sa pe Mike să facă din el însuşi. Ei îi folosea că el muncea în halul în care muncea; era bine pentru firmă ,

pentru imperiu, pentru dinastie… şi-l f ă cea pe Ben să -i fiegrea ţă .Pă r ă si biroul la şase şi jumă tate în seara aceea şi, câ nd

ridică privirea spre geamul lui Mike, lumina era încă aprinsă .Ştia că avea să fie aprinsă şi la unsprezece sau la două sprezece noaptea. Şi de ce nu? La ce dracu’ să se ducă acasă ? În apartamentul gol pe care-l închiriase cu trei luni înurmă ? Gă sise un apartament dr ă guţ pe Central Park South

şi ceva din împă r ţ irea acestuia îi amintea lui Ben deapartamentul lui Nancy de la Boston. Era sigur că şi Mikeobservase. Poate de aceea îl şi închiriase. Dar apoi seînt â mplase ceva. Puţ ina via ţă care-i mai r ă mă sese îl pă r ă sise.Începuse munca aceea nebunească , un maraton al demenţ ei. A şa că nu se mai obosise sa facă nimic cu apartamentul.R ă mă sese acolo, rece şi gol şi pustiu. Puţ inul mobilier pe

care-l dusese acolo era compus din două scaune pliante, unpat şi o lampă ur â t ă care st ă tea pe podea. Toat ă casa r ă suna



de ecouri ale singur ă t ăţ ii; ar ă ta ca şi cum chiria şul fuseseevacuat în diminea ţ a aceea. Pe Ben îl deprima simplul gâ ndde a se întoarce acasă într-un asemenea loc şi îşi putea imagina ce însemna pentru Mike asta, dacă mai observa ce

înconjura şi Ben începea să se îndoiască şi de asta. Îi dă ruisetrei plante pentru apartament la începutul lui iulie şi toatetrei muriser ă înainte de sf â r şitul lunii. Ca şi lampa cea ur â t ă ,st ă teau acolo, neiubite şi uitate.

Lui Ben nu-i plă cea ce se înt â mpla, dar nimeni nu putea face nimic. Nimeni în afar ă de Nancy, iar ea era moart ă .Gâ ndul la ea încă -i mai provoca lui Ben o durere aproape

fizică , cum era junghiul pe care-l simţ ea în gleznă şi-n şoldcâ nd obosea. Dar fracturile se vindecaser ă repede; tinereţ ea îlajutase. Spera să se înt â mple la fel şi cu Mike. Dar r ă nile luiMike erau fracturi multiple, în locuri pe care nici mă car nu lecunoştea. Doar în ochii lui se puteau vedea r ă nile. Sau pefa ţ a lui, spre sf â r şitul zilei… sau în colţ urile lă sate ale gurii,în momentele câ nd nu se controla, câ nd st ă tea la birou şi

privea în zare, la priveliştea nesf â r şit ă .



Capitolul 9

— Ei, domnişoar ă ? M-am ţ inut de cuv â nt? Ai sau nu cea mai spectaculoasă privelişte din ora ş?

Peter Gregson st ă tea pe terasă ală turi de Nancy. Fa ţ a eiera încă în mare parte bandajat ă , dar ochii îi jucau şi avea mâ inile libere. Ar ă tau diferit, dar erau minunate. F ă cu ungest larg în jurul ei. De unde se aflau puteau vedea întregulgolf, cu Golden Gate la st â nga, cu Alcatraz la dreapta, MarineCounty chiar în fa ţă , iar de pe cealalt ă parte a terasei se

vedea ora şul în partea lui de sud şi de est. Terasa imensă îioferea în egală mă sur ă priveliştea apusului şi a r ă să ritului şiîşi petrecea întreaga zi st â nd acolo. Vremea fusese superbă de câ nd se mutase. Peter îi gă sise apartamentul, a şa cum îipromisese.

— Ştii, devin oribil de r ă sf ăţ at ă . — Meriţ i. Şi pentru că mi-ai amintit, ţ i-am adus ceva.

Bă tu din palme ca un copil. Întotdeauna îi aducea câ teceva. O jucă rie nostimă , un vraf de reviste sau de că r ţ i, opă lă rie caraghioasă , o eşarf ă pe care să şi-o pună peste bandaje, br ăţă ri ca să să rbă torească mâ inile ei ref ă cute. Era un flux continuu de cadouri, dar cel din ziua aceea era celmai mare. Cu o expresie misterioasă de plă cere Peter îşipă r ă si locul de pe terasă şi intr ă în apartament. Cutia pe

care o adusese era destul de mare şi pă rea grea. Câ nd i-opuse în bra ţ e, descoperi că avusese dreptate.

— Ce este, Peter? Parcă ar fi o piatr ă .Z â mbi printre bandaje şi el r â se. — Da, e cel mai mare smarald pe care l-am gă sit la

pr ă v ă lia de gablonţ uri. — Perfect!

Dar darul era mai minunat decâ t bă nuise ea. În cutie sedovedi a fi un aparat de fotografiat foarte scump şi foartecomplicat.



— Peter! Dumnezeule, ce dar! Nu pot să … — Ba sigur că poţ i. Şi sper să v ă d că faci cu el o treabă

foarte serioasă . Amâ ndoi ştiau câ t de nefericit ă era că nu putea să mai

picteze. Acum nu mai avea scuza mâ inilor bandajate. Dar nuputea. Ceva din ea o împiedica de fiecare dat ă câ nd segâ ndea mă car la asta. Tablourile pe care infirmierele leaduseser ă din apartamentul ei de la Boston se aflau încă înportofoliul negru, ascunse într-o debara. Nici nu voia să le vadă , cu at â t mai puţ in să lucreze la ele. Dar un aparat defotografiat putea fi diferit. Peter v ă zu sclipirea din ochii ei şi

sper ă să fi deschis o uşă nouă . Avea nevoie de noi uşideschise. Niciuna din cele vechi nu avea să -i arate ceea ce-şidorea. Ar fi fost mai bine pentru ea să înceapă ceva nou.

— Exist ă şi o carte de instrucţ iuni, fabulos de complicat ă ,pentru care zece ani de facultate de medicină nu par să mă fipregă tit. Poate te descurci tu.

— Drace, sigur că da.

Se uit ă în că rticica groasă şi r ă mase pierdut ă în ea câ teva momente, cu aparatul în mâ nă , uit â ndu-şi prietenul, apoidă du cartea la o parte, absent ă .

— E fantastic, Peter. Uite… chestia asta de aici, dacă oîmpingi…

Era pierdut ă , complet vr ă jit ă şi Peter se lă să pe spă tarulfotoliului cu un zâ mbet încâ ntat. Abia peste o jumă tate deor ă îl observ ă din nou. Îşi ridică brusc privirea, cu bucurie înochi şi Peter îşi dă du seama câ t era de recunoscă toare.

— E cel mai minunat dar pe care l-am primit vreodat ă .Cu excepţ ia mă rgelelor albastre de la Michael, la t â rg… dar

se str ă dui să şi le scoat ă din minte. Peter era obişnuit cuînnour ă rile bruşte ale privirii ei, atunci câ nd gâ ndurile mai vechi veneau s-o bâ ntuie. Ştia că aveau s-o pă r ă sească odat ă cu trecerea timpului.

— Ai adus film? — Sigur. Scoase o cutie mai mică din buzunar şi i-o



aruncă în poală . Cum a ş fi putut să uit filmul? — Tu nu uiţ i niciodat ă nimic.Încă rcă rapid aparatul şi începu să -l fotografieze pe el, apoi

peisajul, apoi o pasă re care trecea în zbor peste terasă .

— Probabil că or să fie oribile, dar e un început.El o privi în t ă cere o vreme. Apoi o luă pe după umeri şi

intrar ă în apartament. — Ştii, mai am un dar pentru tine azi, Nancy.

— Un Mercedes. Vezi, întotdeauna ghicesc.

— Nu, de data asta e serios. O privi cu un zâ mbet blâ nd şiatent. O să împart cu tine un prieten. O doamnă foarte

specială .Pentru o clipă , Nancy simţ i înţ epă tura geloziei, dar ceva din ochii lui Peter îi spuse că nu era cazul. El o simţ iurmă rindu-l atent şi continuă :

— O cheamă Faye Allison şi am fost colegi de facultate.Este, f ă r ă îndoială , unul din cei mai competenţ i psihiatri din Vest, poate din ţ ar ă , este o foarte bună prietenă şi o persoană

foarte specială . Cred c-o să -ţ i placă . — Şi?Nancy a ştepta, tensionat ă şi curioasă . — Şi… cred că ar fi o idee bună să o vezi pentru o vreme.

Ştii şi tu. Am mai vorbit despre asta înainte. — Nu crezi că mă adaptez bine?Pă rea jignit ă şi lă să aparatul din mâ nă ca să -l privească

foarte serioasă . — Cred că te descurci minunat, Nancy, dar ai mă car

nevoie de încă cineva cu care să vorbeşti. Ne ai pe Lily, peGretchen şi pe mine şi asta-i tot. Nu mai vrei pe încă cineva cu care să vorbeşti?

Ba da. Pe Michael. Fusese, cel mai bun prieten al ei at â ta vreme. Dar pentru moment, Peter îi era de ajuns.

— Nu sunt sigur ă .

— Cred că o să fi, după ce o cunoşti pe Faye. E incredibilde caldă şi de bună . Şi a avut foarte mult ă simpatie pentru



cazul t ă u, de la bun început. — Ştie de mine? — De la început.Faye fusese acolo în noaptea câ nd sunaser ă Marion

Hillyard şi doctorul Wickfield, dar nu era nevoie ca Nancy să ştie asta. El şi Faye erau amanţ i, cu intermitenţ e, de ani dezile, mai mult pentru companie şi bună înţ elegere decâ t ca rezultat al vreunei mari pasiuni. Erau mai ales buni prieteni.

— Vine să bea cafeaua cu noi în după -amiaza asta. Tederanjează ?

Dar Nancy ştia că nu avea de ales.

— Bă nuiesc că nu.Deveni gâ nditoare. Nu era deloc sigur ă că îi plă cea aceast ă

schimbare în decorul vieţ ii sale, mai ales că era vorba de ofemeie. O cuprinse imediat un sentiment de competiţ ie şi deneîncredere.

Pâ nă o cunoscu pe Faye Allison. Nimic din ce-i spusesePeter nu o pregă tise pentru că ldura pe care o iradia femeia.

Era înalt ă , subţ ire şi blondă , cu tr ă să turi delicate. Avea ochicalzi şi atenţ i, întotdeauna avea o glumă spontană , unr ă spuns spontan, un hohot spontan de r â s în ochi. Dar puteai simţ i că era oricâ nd gata să fie serioasă şi plină de

înţ elegere. Peter le lă să singure după prima or ă şi Nancy îşidă du seama că se bucur ă .

Vorbir ă despre o mie de lucruri, dar deloc despre accident.Boston, pictur ă , San Francisco, copii, oameni, facultatea demedicină . Faye îi povesti lui Nancy fr â nturi din via ţ a ei, iar Nancy îi împă rt ăşi lucruri pe care nu le spusese nimă nui demult ă vreme, de câ nd îl cunoscuse pe Michael. Poveştidespre orfelinat, lucruri adev ă rate, nu cele amuzante pe carei le spusese lui Peter. Singur ă tatea, întrebă rile despre cineera ea cu adev ă rat, de ce fusese lă sat ă acolo, ce însemna să ficu totul singur pe lume. Apoi, f ă r ă niciun motiv aparent, îi

spuse lui Faye despre aranjamentul cu Marion Hillyard.Niciun fel de şoc, niciun fel de reproş, numai că ldur ă şi



înţ elegere în felul în care ascult ă Faye Allison, iar Nancy setrezi împă rt ăşindu-i sentimente care îşi aveau, r ă dă cinile întrecut, cu mult înaintea accidentului. Dar uşurarea că -ispusese despre Marion Hillyard era imensă .

— Ştii, sună at â t de straniu, dar… Ezit ă , simţ indu-secaraghioasă , ca un copil. Dar eu… eu n-am avut niciodat ă familie, crescâ nd la orfelinat. Maica Superioar ă a fost cel maiapropiat surogat de mamă pe care l-am avut, dar era maidegrabă ca o mă tuşă bă tr â nă şi nemă ritat ă . Totuşi, în ciuda a ceea ce ştiam despre Marion de la Michael, de la prietenullui, Ben, a ceea ce simţ eam, în ciuda tuturor acestora,

întotdeauna am visat, am sperat că o să mă placă şi că o să fim prietene.Ochii i se umplur ă de lacrimi nea şteptate şi-şi feri privirea. — Te-ai gâ ndit că ţ i-ar putea deveni mamă ?Nancy dă du din cap, f ă r ă nicio vorbă , apoi îşi şterse

lacrimile şi r â se chinuit. — Nu-i a şa că -i o nebunie?

— Deloc. Era o presupunere normală . Erai îndr ă gostit ă deMichael. Nu aveai niciun fel de familie. Era normal să vrei s-oadopţ i pe a lui. De asta te doare at â t de tare aranjamentul cuea?

Dar cunoştea deja r ă spunsul, la fel ca şi Nancy. — Da. A fost dovada a câ t de tare mă ura. — Eu n-a ş merge at â t de departe, Nancy. După cum se

arat ă lucrurile, a f ă cut foarte mult pentru tine. Te-a trimis la Peter ca să -ţ i refaci fa ţ a.

În afar ă de traiul mai mult decâ t confortabil pe care i-lasigurase câ t avea să se înt â mple asta.

— Doar dacă renunţ am la Michael. Marion mă respingea,at â t în ce-o privea pe ea, câ t şi pe el. Atunci mi-am dat seama că nu avuseser ă m niciodat ă nicio şansă în fa ţ a ei. A fost o clipă cumplit ă . Oft ă , apoi vocea i se îmblâ nzi. Am mai

pierdut şi cu alte ocazii, dar am supravieţ uit. — Îţ i aminteşti câ nd ţ i-ai pierdut pă rinţ ii?



— Nu cu adev ă rat. Eram prea mică atunci câ nd a murit tata, şi nu cu mult mai mare câ nd mama m-a lă sat la orfelinat. Îmi amintesc de ziua câ nd mi-au spus că a murit. Am plâ ns, dar nu ştiu foarte exact de ce. Nu cred că mi-o

amintesc. Poate doar pentru că m-am simţ it abandonat ă . — A şa cum te simţ i acum?Era o presupunere, dar una corect ă . — Poate. Sentimentul acela de „şi acum cine o să aibă grijă

de mine?” Mă gâ ndesc la asta uneori. Dar atunci ştiam că orfelinatul o să aibă grijă de mine pâ nă creşteam. Acum ştiucă o să aibă Peter şi banii lui Marion, pâ nă sunt complet

recuperat ă . Dar apoi? — Dar Michael? Crezi că o să se întoarcă la tine? — Uneori da. De cele mai multe ori îmi spun că da.Urmă o pauză lungă . — Iar de celelalte ori? — Încep să mă îndoiesc. La început mi-am spus că poate îi

era teamă de felul în care ar ă tam, de cum s-ar fi simţ it

v ă zâ ndu-mă . Dar pâ nă acum a aflat de opera ţ ii şi trebuie să -şi dea seama că am f ă cut progrese. Deci, de ce n-a venit încă ? Se întoarse şi o privi pe Faye drept în ochi. Asta mă tot întreb.

— Şi ai gă sit r ă spunsuri la întrebarea asta? — Niciunul prea plă cut. Uneori îmi spun că l-a convins ea

că o fat ă din mediul „dezagreabil” din care provin eu i-ar dă una profesional. Marion Hillyard a construit un imperiu şicontează pe Michael pentru a continua tradiţ ia familiei. Iar asta nu include că să toria cu o oarecare, crescut ă la orfelinat,o artist ă . Marion vrea ca el să se însoare cu vreomoştenitoare care să -i merite numele.

— Crezi că asta contează pentru el? — Nu conta, dar acum… nu mai ştiu. — Ce se înt â mplă dacă -l pierzi?

Nancy se cutremur ă , dar nu r ă spunse. Însă ochii eispuneau totul.



— Ce se înt â mplă dacă el n-a fost în stare să facă fa ţă la ceea ce ţ i s-a înt â mplat? Şi asta se poate, Nancy. Unii bă rba ţ inu sunt at â t de curajoşi pe câ t ne place nouă să credem.

— Nu ştiu. Poate că a şteapt ă pâ nă se termină totul.

— Atunci nu l-ai ur î? Pentru că n-a fost aici câ nd ai avut nevoie de el?

Nancy r ă spunse printr-un suspin lung. — Poate că da. Nu prea ştiu. Mă gâ ndesc mult la asta, dar

nu prea am r ă spunsuri. — Numai timpul are r ă spunsurile. Tu nu trebuie să ştii

decâ t ce simţ i tu. Asta-i tot. Ce simţ i despre tine însăţ i.

Despre noul t ă u eu. Eşti încâ ntat ă ? Speriat ă ? Furioasă că osă ar ăţ i altfel? Uşurat ă ? — Toate la un loc. Amâ ndouă r â ser ă de sinceritatea ei. Ca

să -ţ i spun adev ă rul, mă îngrozeşte. Poţ i să -ţ i închipui, să tepriveşti în oglindă , după două zeci şi trei de ani şi să vezi pealtcineva acolo! Dumnezeule, să zici că nu trebuie să -ţ i facigriji!

R â se, dar în r â sul ei era teamă adev ă rat ă . — Îţ i faci griji? — Uneori. De cele mai multe ori nu mă gâ ndesc la asta. — Dar la ce te gâ ndeşti? — Sincer? — Sigur. — La Michael. Uneori la Peter. Dar mai ales la Michael. — Începi să te îndr ă gosteşti de Peter?

În întrebare nu se simţ ea niciun fel de ezitare. Acum vorbea doctorul Allison, nu Faye. Nu se gâ ndea decâ t la Nancy.

— Nu, n-a ş putea să mă îndr ă gostesc de Peter. E un omminunat, un prieten bun. Într-un fel, e ca tat ă l minunat pecare nu l-am avut niciodat ă . Îmi aduce tot timpul cadouri.Dar… eu îl iubesc pe Michael.

— Ei, atunci trebuie să vedem ce o să se înt â mple.Faye Allison se uit ă la ceas şi fu uimit ă . Vorbeau de



aproape trei ore. Era trecut de şapte. — Dumnezeule, ştii câ t e ceasul?Nancy se uit ă şi ea la ceas, cu ochii mari de surpriză . — Hei! Cum am reuşit asta? Apoi zâ mbi. O să mai vii să

mă vezi, Faye? Peter a avut dreptate. Eşti o doamnă foartespecială .

— Mulţ umesc. Mi-ar face plă cere. De fapt… Peter spunea că am putea să ne vedem regulat. Ce ai zice?

— A ş zice că ar fi minunat să am pe cineva cu care să staude vorbă , ca azi.

— Nu pot să -ţ i promit de fiecare dat ă câ te trei ore. R â ser ă

amâ ndouă şi Nancy o conduse că tre uşă . Ce-ai zice de treişedinţ e pe să pt ă mâ nă , profesional? Şi ne putem înt â lni şiseparat, ca prietene. Sună bine?

— Sună minunat.Îşi str â nser ă mâ na şi Nancy fu uimit ă să -şi dea seama că

a ştepta deja cu ner ă bdare prima lor înt â lnire oficială , pestedouă zile.



Capitolul 10

Nancy se a şeză confortabil pe scaunul de lâ ngă foc şi oft ă rezemâ ndu-şi capul de spă tar. Venise cu cinci minute maidevreme şi era ner ă bdă toare să vorbească cu Faye. Auziţă că nitul tocurilor înalte apropiindu-se pe hol şi zâ mbiîndrept â ndu-şi spatele în scaun. Voia să -i ofere lui Faye cea mai bună perspectiv ă .

— Bună diminea ţ a, pasă re gr ă bit ă . Ce bine îţ i st ă în roşu! Apoi se opri în uşă şi zâ mbi: Lasă roşul. Să vedem bă rbia cea

nouă .Faye se apropie încet de ea, privind partea de jos a feţ ei lui

Nancy şi, în cele din urmă , cu un zâ mbet victorios, îi înt â lniprivirea.

— Ei, cum îţ i place?Dar r ă spunsul se vedea limpede în ochii lui Faye. Admira ţ ie pentru munca lui Peter şi bucurie pentru Nancy.

— Nancy, eşti minunat ă . Absolut superbă . Acum se putea vedea gâ tul lung şi frumos, arcuit gra ţ ios

deasupra umerilor supli, bă rbia delicat ă şi gura senzuală . Totul era perfect şi se potrivea de minune cu personalitatea fetei. Nesf â r şitele schiţ e şi sculpturi ale lui Peter nu fuseser ă în zadar.

— Dumnezeule, vreau şi eu să ar ă t a şa!

Nancy chicoti de bucurie şi se lă să pe spă tarul scaunului,ascunzâ ndu-şi restul feţ ei, care era încă acoperit ă de bandaje, sub pă lă ria cafeniu-închis pe care o cumpă rase cucâ teva să pt ă mâ ni în urmă . Se asorta bine cu pardesiul noude lâ nă cafenie şi cu cizmele maron pe care le purta. Avuseseîntotdeauna o siluet ă perfect ă , iar cu fa ţ a aceea nouă avea să fie o fat ă uluitoare, începea să se simt ă frumoasă , acum,

câ nd v ă zuse ceva din ceea ce avea să devină . Peter se ţ inea de promisiune. — E jenant, Faye. Mă simt at â t de bine că -mi vine să strig



de bucurie. Iar lucrul cel mai ciudat este că , deşi nu arat ă ca mine, îmi place la nebunie.

— Mă bucur. Dar cum e cu povestea cu „nu arat ă ca mine”? Te deranjează asta, Nancy?

— Nu at â t pe câ t m-a ş fi a şteptat. Dar poate că mă a ştept ca restul să arate ca mine. Asta e doar o parte izolat ă şioricum nu mi-a plă cut gura mea prea mult niciodat ă . Poatecă o să mă simt mai ciudat câ nd şi restul o să arate ca altcineva. Nu ştiu.

— Ştii ceva, Nancy? Poate că ar trebui doar să stai cuminteşi să te bucuri. Poate că ar trebui să te joci puţ in cu chestia

asta. Să te la şi dusă de ea. — Ce vrei să spui? — Pă i, încerci să redevii Nancy şi am tot încercat să ne

adapt ă m la renunţ area unor pă r ţ i din Nancy. Poate că ar trebui să stai puţ in şi să te uiţ i la întreaga imagine. Deexemplu, îţ i plă cea mersul t ă u dinainte?

Nancy pă rea uimit ă gâ ndindu-se la asta. Era o idee cu

totul nouă , ceva ce nu discutaser ă în cele patru luni de câ ndse înt â lnea cu Faye. — Nu ştiu, Faye. Nu m-am gâ ndit niciodat ă la mersul meu. — Atunci, hai să ne gâ ndim acum. Dar vocea ta? Te-ai

gâ ndit vreodat ă la lecţ ii de dicţ ie? Ai o voce minunat ă , blâ ndă şi egală . Poate, cu puţ in ajutor, ai putea s-o pui mai bine în valoare. De ce nu ne-am juca cu ceea ce ai, ca să punemtotul în valoare? Peter asta face. De ce n-ai face şi tu la fel?

Fa ţ a lui Nancy se lumină şi începu să preia câ te ceva dinentuziasmul lui Faye.

— A ş putea să dezvolt tot felul de fa ţ ete ale mele, nu? Să câ nt la pian… un mers diferit… a ş putea chiar să -mi schimbnumele.

— Hei, hai sa nu ne înfierbâ nt ă m. Nu vreau să simţ i că ţ i-ai pierdut personalitatea. Vreau să simţ i că ai dezvoltat-o.

Dar hai să ne gâ ndim ia asta. Simt că o să ne ducă în niştedirecţ ii foarte interesante.



— Vreau o voce nouă . Nancy se lă să pe spate şi chicoti.Cam a şa ceva. Îşi cobor î vocea cu o octav ă şi Faye r â se.

— Dacă continui a şa, Peter o să trebuiască să -ţ i pună barbă .

— Minunat.Brusc, aveau purtarea unor copii în vacanţă , iar Nancy se

ridică şi începu să danseze prin camer ă . În asemenea clipe,Faye îşi amintea câ t de t â nă r ă era, de fapt. Avea două zeci şitrei de ani acum. Ziua ei de na ştere venise şi trecuse şi sematuriza într-un fel în care majoritatea oamenilor nufuseser ă nevoiţ i s-o facă . Dar, dincolo de aparenţ e, era încă o

fat ă foarte t â nă r ă . — Ştii, a ş vrea să fi conştient ă de un lucru, Nancy. Acum pă rea foarte serioasă .. — Care-i acela? — Cred că ar trebui să înţ elegi de ce eşti at â t de dispusă

să încerci să devii o nouă persoană . Nu e neobişnuit pentruorfani ca tine să se simt ă nesiguri de identitatea lor. Nu ştii

cu certitudine cum au fost pă rinţ ii t ă i şi, ca rezultat, simţ i că o pă rticică din tine lipseşte, legă tura aceea cu realitatea. A şa că e cu mult mai uşor pentru tine să renunţ i la pă r ţ i din ceea ce erai câ ndva, decâ t ar fi pentru cineva care a pă strat imagini foarte clare ale pă rinţ ilor. Într-un fel, asta simplifică lucrurile pentru tine.

Nancy r ă mase t ă cut ă şi Faye îi zâ mbi câ nd se cufundă dinnou în scaunul comod de lâ ngă foc. Era o camer ă minunat ă pentru şedinţ ele cu pacienţ ii. Toat ă lumea se simţ ea imediat în largul să u. În camer ă pusese covorul persan al bunicii,care se completa frumos cu lambriurile splendide de stejar şicu lă mpile vechi de alamă . Şemineul era şi el ornamentat cualamă . Perdelele erau vechi, din dantelă , pereţ ii erau tapeta ţ icu că r ţ i, tablouri micuţ e erau a şezate în cele mai nea şteptatelocuri şi peste tot era o bogăţ ie de ferigi verzi. Pă rea casa unei

femei foarte interesante, iar asta era exact ce dorea Faye. — Bine, o să -ţ i ia ceva timp să te gâ ndeşti la ast ă . Pentru



moment, mai am un subiect foarte serios despre care vreausă vorbim. Să rbă torile.

— Ce-i cu ele?Ochii lui Nancy se înnourar ă , iar zâ mbetul îi dispă ru

complet. Faye ştiuse că a şa avea să fie şi tocmai de aceea subiectul trebuia abordat.

— Ce sentimente ai, legate de să rbă tori? Eşti speriat ă ? — Nu.Fa ţ a lui Nancy era imobilă . — Trist ă ? — Nu.

— O.K., hai să lă să m ghicitorile, Nancy. Ce-ar fi să -mispui? Ce simţ i?

— Vrei să ştii ce simt? Nancy o privi brusc drept în ochi. Vrei să ştii? Se ridică şi traversă camera, apoi se întoarse. Mă simt scoasă din să rite.

— Scoasă din să rite? — Foarte scoasă din să rite. Super scoasă din să rite. Total

scoasă din să rite. — De cine?Nancy se cufundă din nou în fotoliu. De data aceasta, câ nd

vorbi, vocea îi era trist ă şi joasă . — De Michael. M-am gâ ndit c-o să mă gă sească pâ nă

acum. Au trecut mai bine de şapte luni. Am crezut c-o să fieaici.

Închise ochii ca să nu-i curgă lacrimile pe obraji. — Pe cine mai eşti furioasă ? Pe tine însăţ i? — Da. — De ce? — Pentru că am f ă cut t â rgul cu Marion Hillyard, în primul

r â nd. O ur ă sc, dar mă ur ă sc pe mine şi mai tare. M-am v â ndut.

— A şa crezi?

— A şa cred. Şi totul pentru o bă rbie nouă . Vorbi cu dispreţ , de unde mai înainte nu fusese decâ t



mâ ndrie. — Nu sunt de acord cu tine, Nancy. N-ai f ă cut-o pentru o

bă rbie nouă . Ai f ă cut-o pentru o via ţă nouă . E asta o greşeală at â t de mare, la v â rsta ta? Ce-ai zice de altcineva, dacă ar

face acela şi lucru? — Nu ştiu. Poate că a ş crede că e o prostie. Poate că a ş

înţ elege. — Ştii, acum câ teva minute vorbeai despre o via ţă nouă . O

voce nouă , un mers nou, o fa ţă nouă , un nume nou. Totul enou, în afar ă de un lucru. Nancy a ştept ă , dorind ca Faye să nu spună ce avea de spus: Michael. Ce-ar fi să te gâ ndeşti la

o via ţă nouă , f ă r ă el? Te gâ ndeşti vreodat ă la asta? — Nu.Dar ochii i se umplur ă de lacrimi. — Niciodat ă ? — Nu mă gâ ndesc niciodat ă la alţ i bă rba ţ i. Dar uneori mă

gâ ndesc cum ar fi să nu-l am pe Michael. — Şi cum te simţ i?

— A ş vrea să fi murit.Dar nu credea asta cu adev ă rat şi amâ ndouă ştiau. — Dar acum nu-l ai pe Michael. Şi nu-i chiar a şa de r ă u,

nu?Nancy se mulţ umi să ridice din umeri, iar Faye vorbi din

nou, cu vocea infinit de blâ ndă : — Poate că ar trebui să te gâ ndeşti foarte serios la toate

astea, Nancy. — Nu crezi că se mai întoarce la mine, nu-i a şa?Era din nou furioasă , de data aceasta pe Faye, pentru că

nu avea pe cine altcineva să fie furioasă . — Nu ştiu, Nancy. Nimeni nu ştie r ă spunsul la asta, în

afar ă de Michael. — Mda. Nenorocitul!Se ridică şi începu din nou să se plimbe prin camer ă , apoi,

ca o jucă rie cu arc, încetini pasul, pâ nă câ nd se a şeză dinnou în fotoliu, cu lacrimile curgâ ndu-i pe obraji şi cu mâ inile



încleştate. — O, Faye, sunt at â t de speriat ă ! — De ce? Vocea, dincolo de aparenţă , era calmă .

— De singur ă tate. De faptul că nu mai sunt eu însă mi.De… mă întreb dacă n-am f ă cut vreun lucru îngrozitor pentru care sunt pedepsit ă . Am renunţ at la dragoste pentruo fa ţă nouă .

— Dar credeai că ai pierdut deja totul. Nu te poţ i blama pentru alegerea pe care ai f ă cut-o, iar pâ nă la capă t ai putea chiar să fi mulţ umit ă .

— Mda… poate…Începu din nou să suspine şi Faye îi urmă ri umerii fragilizgâ lţâ indu-se.

— Ştii, mi-e frică şi de să rbă tori. E mai r ă u decâ t să fiu dinnou la orfelinat. De data asta nu e nimeni. Lily şi Gretchenau plecat luna trecut ă , iar tu te duci la schi. Peter se duce înEuropa pentru o să pt ă mâ nă şi…

Nu-şi putea opri lacrimile. Dar acestea erau acumrealit ăţ ile vieţ ii ei. Trebuia să le facă fa ţă . Nu trebuia s-o facă pe Faye să se simt ă vinovat ă pentru că pleca şi nici pe Peter. Aveau propriile lor vieţ i, pe lâ ngă timpul pe care-l petreceaucu ea.

— Poate că a venit vremea să ieşi şi să -ţ i faci nişte prieteni. — A şa? Se întoarse că tre Faye şi-şi scoase pă lă ria,

dezv ă luind nenumă rate bandaje. Cum pot să ies şi să înt â lnesc pe cineva a şa? A ş speria pe oricine.

— Nu arat ă îngrozitor, Nancy şi cu timpul va dispă rea. Nue permanent. Sunt numai bandaje. Oamenii ar înţ elege.

— Poate că da.Dar nu era pregă tit ă să creadă asta. — Oricum, nu am nevoie de prieteni. Sunt ocupat ă cu

aparatul de fotografiat.

Darul lui Peter fusese ca o mană cerească . — Ştiu. Am v ă zut ultimul set de fotografii la Peter, mai



deună zi. E a şa de mâ ndru de tine, că le arat ă la toat ă lumea.Sunt lucr ă ri minunate, Nancy.

— Mulţ umesc. Furia îi trecuse, vorbind de munca ei. O,Faye… Se lă să din nou pe spă tarul scaunului şi-şi întinse

picioarele: Ce o să fac cu via ţ a mea? — Asta încercă m să află m, nu? Şi, între timp, de ce nu te

gâ ndeşti la ce am vorbit ast ă zi? Lecţ iile de dicţ ie, lecţ ii demuzică , ceva care să te distreze şi să fie parte din cea care osă devii.

— Mda, cred că o să mă gâ ndesc. Câ nd te întorci de la schi, apropo?

— Peste două să pt ă mâ ni. Dar o să -ţ i las un numă r la caresă mă suni, dacă e vreo urgenţă .

Faye era mai îngrijorat ă decâ t voia să recunoască de felulîn care Nancy avea să treacă peste să rbă tori. Să rbă torile eraumomentele cele mai propice pentru depresii, chiar pentrusinucideri, dar Nancy pă rea destul de stabilă pentru moment.Pur şi simplu nu voia ca ea să devină isterică din cauza

singur ă t ăţ ii. Era un ghinion teribil că ea şi Peter plecauamâ ndoi în acela şi timp, dar, pe de alt ă parte, trebuia să înveţ e să nu depindă de ei în totalitate.

— Hai să stabilim o înt â lnire peste două să pt ă mâ ni. Şi vreau să v ă d un munte de fotografii frumoase pe care le-aif ă cut de să rbă tori.

— Mi-am amintit de ceva.Nancy să ri de pe scaun şi dispă ru pe hol, unde lă sase un

pachet plat, împachetat în hâ rtie. Se întoarse cu el şi i-lîntinse lui Faye, zâ mbind.

— Cr ă ciun fericit.Faye îl deschise cu o expresie de plă cere, care se

transformă în uimire. Era un portret al ei, care ar ă ta ca şicâ nd ar fi pozat pentru el ore întregi, pentru a-i permiteartistului să prindă expresia potrivit ă , dispoziţ ia potrivit ă .

Avea un aer visă tor, impresionist. Se afla pe terasa lui Nancy,cu pă rul în v â nt, cu rozul palid al bluzei reflectat în culorile



apusului. Îşi amintea ziua, dar nu-şi amintea ca Nancy s-o fifotografiat.

— Câ nd ai f ă cut-o?Pă rea uluit ă .

— Câ nd nu erai atent ă .Nancy era evident încâ ntat ă de ea însăşi, mă rise singur ă

fotografia şi o înr ă mase frumos. Era la fel de impresionant ă ca un tablou.

— Eşti incredibilă , Nancy. Ce dar minunat, minunat! — Am avut un model bun.Se îmbr ăţ işar ă , iar Nancy îşi îmbr ă că paltonul cu regret.

— Distracţ ie frumoasă la schi! — Mulţ umesc. O să -ţ i aduc nişte ză padă . — Caraghioaso!Nancy o str â nse din nou în bra ţ e şi-şi urar ă „Cr ă ciun

fericit” înainte de a pleca. Inima lui Faye se str â nse după ceplecă . Nancy era o fat ă frumoasă . Pe dină untru. Acolo undeconta.



Capitolul 11

— Domnul Calloway pe linia unu, domnule Hillyard. Pestr ă zile murdare ale New York-ului că dea ză pada de cinci sau

şase ore, dar Michael nu observase nimic. Era la birou de la ora şase diminea ţ a şi era acum trecut de cinci. Puse mâ na pereceptor în timp ce semna un vraf de scrisori pe care trebuia să le trimit ă secretara. Scă pase mă car de proiectul de la Kansas City. Acum avea proiectul de la Houston pentru caretrebuia să -şi facă griji, iar în primă vara urmă toare urma

centrul medical din San Francisco. Slujbă lui era un şir nesf â r şit de dureri de cap şi de probleme, contracte şişedinţ e. Slav ă Domnului.

— George? Sunt Mike. Ce s-a înt â mplat? — Mama ta e într-o şedinţă , dar m-a rugat să te sun şi să -

ţ i spun că ne întoarcem ast ă -sear ă de la Boston, dacă st ă ninsoarea. Dacă nu, atunci mâ ine.

— Acolo ninge?Michael pă rea surprins, ca şi cum ar fi fost iunie şi ză pada

ar fi fost ceva ciudat. — Nu, spuse George, pe moment surprins. Am auzit că e

viscol la New York… nu-i a şa?Mike se uit ă pe fereastr ă şi zâ mbi: — Mda, a şa e. Nu mă uitaser ă m. Scuze.

Bă iatul se sinucidea, la fel cum f ă cuse mama lui de câ nd oştia. Pentru o clipă , George se întrebă ce anume din genelelor îi f ă cea să se poarte at â t de dur cu ei înşişi şi cu oameniicare-i iubeau.

— Oricum, acum, că am lă murit asta, chicoti George, m-a rugat să te sun şi să mă asigur că eşti acasă mâ ine sear ă ,pentru cina de Cr ă ciun. A invitat câţ iva prieteni şi, evident,

ar vrea să fi şi tu acolo.Michael trase aer adâ nc în piept. „Câţ iva prieteni”. Asta însemna două zeci sau treizeci şi inevitabila fat ă nemă ritat ă ,



dintr-o familie bună , pentru el. Pă rea un fel foarte neplă cut de a ţ i petrece seara de Cr ă ciun. Sau orice alt ă sear ă .

— Îmi pare r ă u, George. Mă tem că -i datorez mamei scuze. Am un alt aranjament.

— Z ă u?George pă rea uluit. — Am avut de gâ nd să -i spun să pt ă mâ na trecut ă , dar am

uitat cu desă v â r şire. Am fost at â t de ocupat cu proiectul dela Houston, că n-am avut ocazia. Sunt sigur că o să înţ eleagă .

F ă cuse miracole cu clientul de la Houston, a şa că ar fi fost

bine să înţ eleagă dracului. — Pă i, o să fie dezamă git ă , evident, dar o să se bucure să

afle că ai nişte planuri. Ceva… hm, ceva palpitant, sper. — Mda, George. Rupere. — Ceva serios? Acum George pă rea îngrijorat. Dumnezeule, nu erau

niciodat ă mulţ umiţ i.

— Nu, nimic pentru care să merite să te îngrijorezi. Simplă distracţ ie. — Excelent. Atunci, Cr ă ciun fericit şi toate celelalte. — La fel şi ţ ie şi transmite-i mamei c-o iubesc. O sun

mâ ine. — O să -i spun.Câ nd închise telefonul, George era numai zâ mbet, fericit că

bă iatul îşi revenea în fine. De la o vreme, Michael ducea o via ţă foarte ciudat ă . Şi Marion avea să fie uşurat ă , deşi f ă r ă îndoială înt â i se va înfuria cumplit pentru că Michael nuparticipa la cina ei. Dar în definitiv era t â nă r. Avea şi eldreptul la puţ ină distracţ ie. George zâ mbi, sorbind dinpaharul cu scotch şi-şi aminti de un Cr ă ciun la Viena, cudouă zeci şi cinci de ani în urmă . Apoi, ca de obicei, gâ ndurilei se întoarser ă la mama lui Michael.

În biroul lui Michael, telefonul continuă să sune. Ben voia să se asigure că avea ceva aranjat. Michael îl asigur ă că avea



să fie la mama lui acasă , plictisitor, dar previzibil. Apoisunar ă diver şi clienţ i, fie ca să se plâ ngă , fie pentru a-i ura „Cr ă ciun fericit”. După ce termină cu ultimul telefon,murmur ă pentru el însuşi:

— Of, lua-v-ar dracu’. Apoi îşi ridică uluit privirea, auzind un r â s necunoscut la

uşă . Era designerul cel nou, fata pe care o angajase Ben. Ofat ă dr ă guţă , cu pă r roşcat, bogat, care-i că dea pe umeri în valuri şi care-i scotea în relief pielea albă şi ochii alba ştri.Dar Mike nu observa asta niciodat ă . Nu mai observa nimic,decâ t dacă se afla pe biroul lui şi trebuia semnat.

— Întotdeauna le urezi oamenilor „Cr ă ciun fericit” în felulă sta? — Numai celor pe care-mi face cu adev ă rat plă cere să -i

aud.Îi zâ mbi şi se întrebă ce că uta acolo. Nu ceruse s-o vadă şi

nu avea nicio treabă direct ă cu el, oricum niciuna de care să ştie el.

— Pot să fac ceva pentru dumneavoastr ă , domnişoar ă …?Fir-ar să fie. Nu-şi putea aminti cum o chema. Cum dracu’se numea?

— Wendy Townsend. Am venit doar să v ă urez „Cr ă ciunfericit”.

Ah. O linguşitoare. Michael era amuzat. Îi f ă cu semn să sea şeze.

— Nu ţ i-a spus nimeni că sunt ur â ciosul-ur â cioşilor? — Mi-am dat seama singur ă , câ nd n-ai apă rut nici la

petrecerea firmei, nici la masa de Cr ă ciun de asear ă . Mi s-a mai spus şi că munceşti prea mult.

— Îmi face bine la ten. — Şi alte lucruri la fel.Îşi încrucişă picioarele frumoase, iar Michael le privi atent.

Îl impresionau la fel de puţ in ca orice altceva, din ultima

vreme. — Am mai vrut să v ă mulţ umesc şi pentru mă rirea de



salariu.Z â mbi, ar ă t â ndu-şi dinţ ii perfecţ i şi Michael îi întoarse

zâ mbetul. Începea să se întrebe ce voia cu adev ă rat. Oprimă ? Încă o mă rire?

— Ar trebui să -i mulţ umiţ i lui Ben Avery pentru asta. Mă tem că n-am avut nimic de-a face cu asta.

— Înţ eleg.Era o conversa ţ ie f ă r ă rost şi Wendy ştia asta. Cu regret,

se ridică şi privi spre fereastr ă . Pe pervaz erau cincisprezece-două zeci de centimetri de ză padă .

— Se pare că o să fie un Cr ă ciun alb, în definitiv. Şi o să

fie şi absolut imposibil să ajungi acasă ast ă -sear ă . — Probabil că da. Probabil că nici n-o să încerc. Ar ă t ă că tre canapeaua de piele, zâ mbind. Cred că de asta mi-aupus-o aici, ca să mă ţ ină legat de birou.

„Nu, domnule, asta ţ i-o faci cu mâ na ta.” Dar se mulţ umisă -i zâ mbească şi-i ur ă „Cr ă ciun fericit”. Michael se întoarsela semnatul scrisorilor şi, ţ inâ ndu-se de cuv â nt, petrecu

noaptea pe canapea. La fel şi urmă toarea noapte. Îl avantaja perfect. Cr ă ciunul că dea într-un weekend, a şa că nimeni nuştia unde era. Chiar şi portarul şi femeile de serviciuprimiser ă liber. Numai paznicul de noapte realiză că Michaelnu pă r ă sise clă direa de vineri pâ nă duminică seara, dar pâ nă atunci Cr ă ciunul trecuse deja. Iar câ nd se întoarse înapartamentul lui gol nu mai avea de ce să se teamă .Cr ă ciunul, cu toate amintirile şi stafiile lui, era deja trecut.L â ngă uşa lui se usca o poinsettia mare şi ostentativ ă ,trimisă de mama lui. O puse lâ ngă uşa de serviciu, la gunoi.

***La San Francisco, Nancy îşi petrecuse să rbă torile mai

confortabil decâ t Michael, dar în aceea şi singur ă tate. Gă tiseun clapon, câ ntase de una singur ă colinde pe terasă în seara de Cr ă ciun, la întoarcerea de la biserică şi dormise pâ nă

t â rziu a doua zi de diminea ţă . Sperase ca ziua de Cr ă ciun să nu mai vină , dar nu avea cum să scape de ea. Cel puţ in la



San Francisco vremea îi amintea mai puţ in de Cr ă ciunurilepe care le cunoscuse pe Coasta de Est. Era aproape ca şicum oamenii s-ar fi pref ă cut că e Cr ă ciun, câ nd de fapt nuera. Ciudăţ enia asta f ă cea lucrurile ceva mai uşor de

suportat. Iar anul acela avea două cadouri, o poşet ă Gucci dela Peter şi o carte de la Faye. Se ghemui în fotoliu cu ea în bra ţ e, după ce mâ ncase clapon împă nat.

Era deja trecut de şase câ nd lă să în cele din urmă cartea din mâ nă şi-şi întinse picioarele. Ar fi fost plă cut ă oplimbare; avea nevoie de puţ in aer proaspă t. Îşi puse haina pe ea, luă pă lă ria şi aparatul de fotografiat şi-şi zâ mbi în

oglindă . Îi plă cea noul ei zâ mbet. Era un zâ mbet minunat. Of ă cea să se întrebe cum avea să arate restul feţ ei câ nd Peter avea să -şi termine muncă . Era ca şi cum ar fi devenit femeia visurilor lui. O dat ă chiar îi spusese că f ă cea din ea „idealul”lui. Nu era un sentiment foarte confortabil, însă oricum îiplă cea zâ mbetul acela nou. Îşi puse aparatul de fotografiat peumă r şi luă ascensorul pâ nă la parter.

Era o sear ă r ă coroasă , cu v â nt uşor şi f ă r ă cea ţă , o sear ă bună pentru f ă cut fotografii şi se îndrept ă încet că tre docuri.Str ă zile erau mai mult pustii. Toat ă lumea se ref ă cea după cina de Cr ă ciun, odihnindu-se pe fotolii şi canapele sausfor ă ind în fa ţ a televizoarelor. Viziunea pe care şi-oconstruise în propria minte o f ă cu să zâ mbească , apoi bruscse împiedică , scoţâ nd un ţ ipă t ascuţ it. Peter o avertizase să fie atent ă să nu cadă . Nu putea face sport tocmai din cauza acestui pericol şi acum aproape că zuse pe stradă . Întinse bra ţ ele ca să se echilibreze şi reuşi înainte de a ajunge pe jos. Apoi realiză că nu era singura care ţ ipase. Se împiedicase deun căţ el mic şi zdrenţă ros, care pă rea foarte ofensat. Acumse a şezase pe coadă , ridicase o lă buţă la Nancy şi schelă lă ia.Era o minge de blană încâ lcit ă , bej cu maron. Se uit ă la ea şilă tr ă din nou.

— Bine, bine. Îmi pare r ă u. Şi tu m-ai speriat pe mine, să ştii.



Se aplecă să -l mâ ngâ ie, iar el dă du din coadă şi lă tr ă încă o dat ă . Era un căţ el caraghios, doar puţ in mai mare ca unpui. Lui Nancy îi pă rea r ă u că nu avea nimic să -i dea demâ ncare. Pă rea flă mâ nd. Îl mâ ngâ ie din nou, zâ mbi şi se

ridică , bucuroasă că nu scă pase aparatul de fotografiat. Ellă tr ă din nou şi ea r â se:

— Bine. Pa-pa.Începu să se îndepă rteze, dar el o urmă imediat, tropă ind

pe lâ ngă ea, pâ nă ce Nancy se opri şi se uit ă din nou la el. — Ascult ă , du-te acasă . Du-te…Dar de fiecare dat ă câ nd f ă cea ea un pas f ă cea şi el unul,

iar câ nd ea se oprea, el se a şeza, a ştept â nd bucuros ca ea să pornească din nou. Nancy r ă mase pe loc, r â zâ nd de el. Era un căţ eluş de-a dreptul caraghios, dar tare dr ă guţ . Se aplecă să -l mâ ngâ ie iar şi-i pipă i gâ tul după o zgardă , dar nu avea niciuna. Un câ ine al nimă nui. Apoi brusc, amuzat ă , hot ă r îsă -i facă nişte poze. Se dovedi un subiect talentat, poză , se jucă , dă du din lă buţ e, distr â ndu-se minunat. Nancy îşi

f ă cuse un nou prieten şi, după o jumă tate de or ă , tot nudă dea niciun semn că ar fi vrut s-o pă r ă sească . — Bine, hai, vino. A şa că pornir ă că tre chei, unde Nancy fotografie tarabele

cu creveţ i şi crabi, turişti şi Moşi Cr ă ciuni beţ i, bă rci şipă să ri şi din nou câ inele. Se distra minunat şi prietenul ei n-o pă r ă si nicio clipă . R ă mase ală turi de ea pâ nă câ nd, în celedin urmă , se opri să bea o cafea, începuse să se priceapă foarte bine să intre în cafenele şi în restaurante f ă r ă pretenţ ii, aplecâ ndu-şi fruntea pâ nă câ nd îşi ascundea cea mai mare parte a feţ ei sub pă r şi sub pă lă rie. Acum putea chiar să şi zâ mbească atunci câ nd mulţ umea şi nu era at â t de greu pe câ t crezuse. De data aceasta comandă cafea pentru ea şi un hamburger pentru câ ine. Puse farfurioara decarton pe trotuar lâ ngă el, iar căţ elul hă pă i totul şi lă tr ă de

mulţ umire. — Asta înseamnă mulţ umesc sau mai vreau?



El lă tr ă din nou şi ea r â se. Cineva se opri să -l mâ ngâ ie şis-o întrebe cum îl cheamă .

— Nu ştiu. M-a adoptat el pe mine. — L-ai anunţ at?

— Cred că ar trebui.Omul îi spuse cum şi ea îi mulţ umi. Avea să sune de

acasă , dacă se ţ inea după ea pâ nă acolo. Şi se ţ inu. Se oprila uşa blocului ei de parcă ar fi locuit şi el tot acolo. A şa că -lluă cu ea sus şi sună la Societatea pentru protecţ ia animalelor, dar nimeni nu anunţ ase pierderea unui câ ine ca el, a şa că îi sugerar ă fie să se resemneze să aibă un câ ine

nou, fie să -l aducă ia ei ca să fie omor â t. Pe Nancy o îngroziideea şi-l îmbr ăţ işă afectuos.

— Ar ăţ i îngrozitor, ştii? Ce-ai zice de-o baie?El dă du din coadă , cu limba scoasă , iar Nancy îl luă în

bra ţ e şi-l puse în cadă . Era foarte atent ă să nu-şi ude bandajele, dar câ inele se supuse bă ii f ă r ă nicio rezistenţă .Spă lâ ndu-l, descoperi că nu era bej cu maron, ci alb cu

maron. Maronul era precum ciocolata cu lapte, iar albul ca ză pada. Era un căţ el adorabil şi Nancy începu să spere că nimeni nu avea să anunţ e pierderea lui. Nu mai avuseseniciodat ă un câ ine şi se îndr ă gostise deja de acesta. N-ar fifost posibil să aibă un câ ine la orfelinat, iar animalele nuerau permise în blocul unde locuia la Boston. Dar administra ţ ia acestei clă diri nu avea obiecţ ii. Nancy se a şeză pe vine şi-l frecă încă o dat ă cu prosopul, în timp ce el serostogolea pe spate, dâ nd din cele patru lă buţ e. Apoi se gâ ndila un nume pentru el. Era numele unui câ ine despre care îipovestise Michael, primul lui câ ine şi i se pă ru un numeperfect pentru un căţ el at â t de independent ca acesta.

— Ce-ai zice de Fred, amice? Sună bine?El lă tr ă de două ori şi Nancy decise că asta însemna „da”.



Capitolul 12

Nancy bă gă capul pe uşă şi-i zâ mbi lui Faye, care era deja a şezat ă comod în fa ţ a focului.

— Ce carte mai ai azi în mâ necă , t â nă r ă doamnă ?Faye îi zâ mbi, uşurat ă că ar ă ta at â t de bine. — Am adus un prieten. — Z ă u? Lipsesc două să pt ă mâ ni şi deja ai un prieten nou?

Ei, ce zici de asta?În clipa aceea, Fred îşi f ă cu intrarea în camer ă , evident

mâ ndru de lesa şi de zgarda roşie. Nimeni nu anunţ asepierderea lui şi din diminea ţ a aceea îi apar ţ inea oficial luiNancy. Avea legitima ţ ie, patul lui, castronul lui şi o duzină de jucă rii. Nancy îşi rev ă rsa toat ă dragostea asupra lui.

— Faye, a ş vrea să faci cunoştinţă cu Fred.Z â mbi în direcţ ia lui cu mâ ndrie maternă şi Faye r â se. — E adorabil, Nancy. Unde l-ai gă sit?

— M-a adoptat în seara de Cr ă ciun. De fapt, probabil că ar fi trebuit să -i spun Noel, dar Fred mi s-a pă rut mai potrivit.

Era pentru prima oar ă jenat ă să -i spună lui Faye de ce.Începea să se simt ă ca o proast ă , fiind at â t de dependent ă deMichael.

— Ţ i-am adus şi un vraf de fotografii la care să te uiţ i. — Hei, ce ocupat ă ai fost. Poate ar trebui să plec mai des.

— F ă -mi o favoare şi n-o face.O sclipire din ochii lui Nancy îi spuse lui Faye câ t de

singur ă se simţ ise. Dar cel puţ in rezistase Cr ă ciunului şiîncă de capul ei! Nu era puţ in lucru.

— Şi… Pronunţă cuv â ntul cu mâ ndrie: Am f ă cut aranjamente pentru un profesor de dicţ ie. Peter spune că face parte din program. Încep mâ ine la trei. Nu pot încă să

iau lecţ ii de dans, pentru că fa ţ a mea nu e terminat ă , dar pot s-o fac vara viitoare. — Sunt mâ ndr ă de tine, Nancy.



— Şi eu la fel.Ziua aceea fu o şedinţă bună şi, pentru prima oar ă de opt

luni, nu vorbir ă despre Michael. Spre mirarea lui Faye, abia în primă var ă mai menţ ionă Nancy numele lui. Era ca şi cum

ar fi fost hot ă r â t ă să nu-l pronunţ e. Nu mai vorbea decâ t despre planurile ei. Lecţ iile de dicţ ie. Fotografia. Ce voia să facă atunci câ nd avea să se priceapă mai bine. Iar câ nd veniprimă vara, ea şi Fred începur ă să facă lungi plimbă ri prinparc, prin gr ă dinile de trandafiri şi pe potecile mai pustii dinapropierea plajei. Uneori se ducea cu Fred pe plaje mai puţ infrecventate, unde bandajele ei nu aveau importanţă . Dar,

încetul cu încetul, fa ţ a ei se dezv ă luia şi la fel şipersonalitatea ei. Era ca şi cum, remodelâ ndu-i oasele feţ ei,fruntea şi nasul, i-ar fi revelat şi sufletul pe care tinereţ ea nu-l lă sa să se vadă . Se maturizase mult în anul trecut de la accident.

— A trecut deja un an?Faye fu uluit ă privind-o pe Nancy într-o după -amiază .

Peter lucra asupra zonei din jurul ochilor ei şi Nancy purta ochelari de soare uria şi, care-i ascundeau pomeţ ii şi ochii. — Da. S-a înt â mplat în mai, anul trecut. Şi ne vedem de

opt luni, Faye. Crezi că fac progrese?Pă rea descurajat ă . Dar era obosit ă după ultima opera ţ ie,

cu trei zile în urmă . — Te îndoieşti de progresele tale? — Uneori. Câ nd mă gâ ndesc prea mult la Michael.Era o mă rturisire greu de f ă cut. Încă se mai agăţ a de

ultimele zdrenţ e ale speranţ ei, că Michael avea s-o gă sească ,în fine şi că t â rgul cu mama lui avea să se încheie.

— Nu ştiu de ce-mi mai fac asta, dar o fac. — A şteapt ă să ieşi mai mult în lume, Nancy. Acum n-ai

nimic altceva de f ă cut decâ t să priveşti înapoi la lucrurile pecare ţ i le aminteşti sau înainte la lucrurile pe care încă nu le

cunoşti. E firesc să -ţ i petreci mult ă vreme privind în urmă . Înclipa asta n-ai pe nimeni altcineva în via ţ a ta, dar vei avea. Ai



r ă bdare.Nancy oft ă lung, obosit ă .M-am să turat să am r ă bdare, Faye şi mi se pare că

opera ţ iile astea nu se mai termină . Uneori îl ur ă sc pe Peter

pentru asta şi ştiu că nu-i vina lui. Lucrează câ t poate derepede.

— O să merite timpul învestit în asta. Deja merit ă .Z â mbi şi Nancy îi r ă spunse la fel. Forma delicat ă a feţ ei ei

se dezv ă luise deja şi în fiecare să pt ă mâ nă pă reau să apar ă schimbă ri. Şi profesoara de dicţ ie îşi f ă cuse treaba. Vocea luiNancy avea acum un ton mai jos, era frumos modulat ă şi

Nancy avea un control mai bun asupra tonului decâ t ar fiputut să aibă cineva f ă r ă studii speciale. Asta îi dă du luiFaye o idee:

— Te-ai gâ ndit vreodat ă să faci film câ nd se termină totul?Nancy îi zâ mbi şi clă tină din cap. — Să fac filme, poate, să joc în ele nu. E prea plastic. A ş

prefera să fiu de partea cealalt ă a aparatului de filmat.

— Bine, era doar o idee. Deci, ce ai în program să pt ă mâ na asta? — I-am spus lui Peter că vreau să -i fac nişte fotografii şi

zbur ă m la Santa Barbara duminică . Vrea să vadă pe cineva acolo şi s-a oferit să mă ia cu el.

— Mi-ar plă cea şi mie a şa o via ţă . Pă i… Se uit ă la ceas. Atunci ne vedem miercuri.

— Da, doamnă .Nancy o salut ă cu un zâ mbet, iar Fred ţâşni din camer ă cu

lesa în bot. Era obişnuit cu înt â lnirile din biroul lui Faye.Nancy nu-l lă sa niciodat ă acasă .

Câ nd plecă din biroul lui Faye, Nancy hot ă r î să meargă pe jos câ teva blocuri, pâ nă la un parc din apropiere, ca să vadă dacă nu erau copii pe terenul de joacă , pentru a-i fotografia.Nu mai fotografiase copii de câ t ă va vreme. Câ nd ajunse

acolo, gă si o cantitate mare de subiecte, care se căţă rau, seîmpingeau şi alergau. Nancy se a şeză pe o bancă pentru a-i



privi şi pentru a „prinde” atmosfera. Era o zi minunat ă şi sesimţ ea împă cat ă cu via ţ a.

*** — Vii des aici?

Michael îşi ridică privirea, surprins. Evadase în parcpentru o or ă , doar ca să scape din birou şi să vadă ceva verde. Întotdeauna era ceva magic în acele prime zile deprimă var ă , câ nd New York-ul devenea din cenuşiu verdeproaspă t, iar tufişurile, copacii şi florile explodau de via ţă .Dar fusese sigur că avea să fie singur în locul retras undegă sise o bancă liber ă . Vocea îl surprinsese. Câ nd îşi ridică

ochii o v ă zu pe Wendy Townsend, designera de la birou. — Nu… eu… de fapt, aproape niciodat ă . Dar azi am avut

un atac de febr ă de primă var ă . — Şi eu la fel.Pă rea jenat ă , cu îngheţ ata în mâ nă şi o linse rapid ca să

nu-i cadă o bucat ă mare de ciocolat ă . — Pare delicioasă .

Îi zâ mbi, în aerul cald de primă var ă . — Vrei?I-o întinse ca unui prieten de şcoală , dar el clă tină din cap. — Dar mulţ umesc pentru ofert ă . Vrei să stai jos?Se simţ ea caraghios, surprins a şa în parc, dar era o zi at â t

de frumoasă , încâ t nu-l deranja s-o împart ă cu cineva, iar Wendy era o fat ă dr ă guţă . Pa şii li se înt â lniser ă de mai multeori de câ nd intrase în biroul lui, cu şase luni înainte, ca să -iureze „Cr ă ciun fericit”. Se a şeză lâ ngă el şi-şi termină îngheţ ata.

— La ce mai lucrezi zilele astea? o întrebă . — Houston şi Kansans City. Munca mea e întotdeauna cu

cinci sau şase luni în urma ta. E destul de interesant să -ţ icalc a şa pe urme.

— Nu sunt sigur cum să iau asta.

Dar nu era prea îngrijorat. — Ca pe un compliment.



Îi zâ mbi pe sub genele lungi, aurii. — Mulţ umesc. Ben te tratează în mod decent sau e ca un

st ă pâ n de sclavi, a şa cum îi cer eu? — N-ar şti cum să facă .

— Ştiu. Michael zâ mbi gâ ndindu-se. Ne cunoa ştem de-o via ţă . Îl consider ca pe un frate.

— E un om tare dr ă guţ .Mike dă du din cap f ă r ă să vorbească , gâ ndindu-se câ t de

puţ in se v ă zuse cu Ben în ultimul an. Nu avea niciodat ă timp. Niciodat ă nu-şi f ă cea timp. Nici mă car nu mai ştia cese petrecea în via ţ a lui Ben. Trecuser ă luni de câ nd nu-şi mai

f ă cuse timp să afle. Se simţ ea vinovat, pe câ nd st ă tea lâ ngă Wendy, pierdut în propriile-i gâ nduri. Dar pentru el seschimbaser ă multe în ultimul an. El însuşi se schimbase.

— Eşti departe, domnule Hillyard. Într-un loc plă cut, sper.El dă du din umeri. — Primă vara face lucruri ciudate cu mine. Mă face să mă

opresc în fiecare an, ca să fac inventarul. Cred că asta fac şi

azi. — O idee bună . N u ştiu de ce, dar eu fac asta înseptembrie. Cred că ideea de „an şcolar” m-a marcat pe vecie.Mulţ i oameni fac inventarul în ianuarie. Dar primă vara aremai mult sens. Totul începe din nou, a şa că de ce să nu nereîncepem vieţ ile în fiecare primă var ă ?

Schimbar ă un zâ mbet şi Michael privi peste lac, care, cuexcepţ ia unor ra ţ e fericite, era nemişcat. Nu se mai vedea niciun om.

— Ce f ă ceai anul trecut pe vremea asta? continuă ea.Era o întrebare nevinovat ă , dar îl lovi ca un pumnal. Cu

un an în urmă , în ziua aceea… — Nimic diferit de ce fac acum. Se încrunt ă , se uit ă la ceas

şi se ridică . Mă tem că am o şedinţă în zece minute. Ar trebuisă mă întorc. Dar a fost plă cut să st ă m de vorbă .

Abia dacă -i zâ mbi înainte de a se îndepă rta, iar ea r ă maseîntrebâ ndu-se ce spusese. Trebuia să -l întrebe pe Ben o dat ă



şi-odat ă ce era cu omul ă sta. Nu te puteai apropia de el nicila o mie de mile.



Capitolul 13

Spre marea surprindere a lui Michael, Wendy participa la aceea şi şedinţă ca şi el, peste zece minute. Ben o chemaseacolo. Trebuiau să discute primele planuri pentru Centrulmedical din San Francisco, iar designul interior era un factor important. Urma să se folosească mult ă art ă locală pentru a sublinia schema de bază . Ben trebuia să gă sească el însuşioperele respective, dar Wendy urma să se ocupe decoordonare, chiar mai mult decâ t de obicei, pentru că Ben

avea să fie la San Francisco cea mai mare parte a timpului.Evident, proiectul era încă destul de îndepă rtat, dar era momentul să înceapă să lucreze la planuri, să anticipezeproblemele şi să studieze detaliile.

Fu o şedinţă lungă , extenuant ă şi interesant ă , condusă încea mai mare parte de Marion, cu ajutorul lui GeorgeCalloway. Dar Michael avu o pondere aproape egală în

economia şedinţ ei. Proiectul era al lui; a şa dorise mama lui,încă de la început. Toate marile firme de arhitectur ă din ţ ar ă r â vniser ă la acest proiect, iar Marion intenţ iona să -lfolosească pentru a-i crea lui Michael un nume şi o reputa ţ ieîn afaceri.

Şedinţ a se termină aproape de ora şase, iar Wendy sesimţ ea sf â r şit ă . Îşi prezentase bine ideile, o înfruntase pe

Marion câ nd fusese nevoie şi îl impresionase pe Mike. Benera mâ ndru de ea şi la plecare o bă tu pe umă r.

— Bună treabă , puştiule. Al naibii de bună .În momentul acela îl chemă secretara şi Wendy îşi

continuă drumul de-a lungul coridorului. O surprinse câ ndşi Mike o opri.

— Am fost foarte impresionat de munca ta, Wendy. Cred

că împreună o să facem o treabă foarte frumoasă . — Şi eu cred.Str ă lucea practic de fericire auzind lauda, mai ales de la el.



— Eu… Michael, eu… îmi pare foarte r ă u că am spus ceva care te-a supă rat azi după -amiază . N-am vrut să mă amestecunde nu trebuie şi dacă a fost o întrebare nepotrivit ă , îmi…

Michael simţ i o înţ epă tur ă v ă zâ ndu-i jena şi ridică o mâ nă

ca s-o oprească , zâ mbindu-i blâ nd. — Am fost grosolan şi-mi cer scuze. Cred că febra de

primă var ă mă face şi, nebun, nu numai visă tor. Pot să mă revanşez fa ţă de tine ast ă sear ă , la cină ?

Câ nd vorbele îi ieşir ă din gur ă , r ă mase la fel de surprins ca şi ea. Cină ? Nu mai luase masa cu o femeie de peste un an.Dar era o fat ă dr ă guţă , f ă cea treabă bună şi era bine

intenţ ionat ă . Şi se uita la el, îmbujorat ă şi încurcat ă . — Eu… nu trebuie să … — Ştiu, dar mi-ar face plă cere. Eşti liber ă ? — Da. Şi mi-ar face şi mie plă cere. — Bine. Atunci te iau de acasă peste o or ă .Not ă adresa pe spatele carneţ elului şi-i zâ mbi înainte de a

se îndrepta că tre biroul să u. Era o nebunie, dar de ce dracu’

nu? Ajunse la ea acasă punctual, o or ă mai t â rziu şi-i plă cu ce v ă zu. Era o clă dire de piatr ă cenuşie, mică şi îngrijit ă , cu ouşă neagr ă , lă cuit ă şi un clopot mare de alamă . Casa era

împă r ţ it ă în patru apartamente, iar Wendy îl avea pe cel maimic, care se lă uda şi cu o gr ă diniţă perfect întreţ inut ă înspate. Interiorul casei era un amestec perfect de vechi şi nou,magazin de antichit ăţ i, pr ă v ă lie ieftină şi art ă modernă decalitate. Era decorat în tonuri calde, cu lumini blâ nde, plantemulte şi lumâ nă ri. Wendy pă rea să îndr ă gească mult argintul vechi, pe care-l lustruia pâ nă la perfecţ iunea unei oglinzi.Michael privi cu plă cere în jur şi se a şeză să guste aperitivele

pe care le pregă tise ea. Bă ur ă Bloody Mary şi schimbar ă banalit ăţ i despre diversele proiecte la care lucraser ă . Trecu oor ă de conversa ţ ie uşoar ă şi lui Michael îi pă rea r ă u s-o

întrerupă şi să plece la cină , dar f ă cuse o rezervare la unrestaurant franţ uzesc din apropiere care nu reţ inea mesele



înt â rzia ţ ilor mai mult de cinci minute. — Mă tem că trebuie să fugim, dacă vrem să mai gă sim

masa. Sau nu ne pasă ?Pe Michael îl uimi s-o audă dâ nd glas propriilor lui gâ nduri

şi nu se putea lă muri ce înseamnă de fapt amuzamentul dinochii ei. Trecuse at â t de mult timp de câ nd nu mai ieşise cunimeni, încâ t se temea să nu interpreteze greşit şi să facă omişcare nepotrivit ă .

— Ce ai de fapt în minte, domnişoar ă Townsend? Oaregâ ndul e la fel de revolt ă tor ca expresia de pe fa ţ a ta?

— Mai r ă u. Mă gâ ndeam să luă m mâ ncare de picnic şi să

ne ducem să ne uit ă m la bă rci pe East River. Ar ă ta ca un copil care spusese o nă zbâ tie. Erau amâ ndoi

acolo, îmbr ă ca ţ i pentru o cină în ora ş, el în costum închis, ea într-o rochie neagr ă de mă tase şi propunea un picnic pe East River.

— Sună grozav. Ai unt de arahide? — Bineînţ eles că nu. Pă ru ofensat ă . Dar fac un pate

excelent, domnule Hillyard. Şi am şi pâ ine proaspă t ă .Pă rea foarte mâ ndr ă de ea însăşi şi Michael se ar ă t ă suficient de impresionat.

— Dumnezeule! Mă gâ ndeam mai degrabă la unt dearahide şi jeleu, sau hot dog.

— Niciodat ă .Cu un zâ mbet, dispă ru în bucă t ă rie, unde în zece minute

pregă ti un picnic perfect. Un rest de ratatouille, pate-ul

promis, o pâ ine, o bucat ă mare de br â nză Brie, trei perefoarte coapte, nişte struguri şi o sticlă mică de vin.

— E de ajuns?Pă rea îngrijorat ă şi Michael r â se. — Vorbeşti serios? N-am mai mâ ncat a şa de bine de câ nd

aveam doisprezece ani. Tr ă iesc mai ales cu sandvişuri dinresturi de friptur ă şi cu ce-mi mai dă secretara mea, câ nd nu

sunt atent. Probabil mâ ncare pentru câ ini, nu observ niciodat ă .



— Superb. E de mirare că nu mori de inaniţ ie.Nu era subnutrit, dar era categoric foarte slab. — Suntem gata?Se uit ă prin camer ă şi luă un şal bej, delicat, în timp ce

Michael ridică coşul pentru picnic. Apoi pornir ă . Merser ă pe jos câ teva str ă zi, pâ nă la r â u, gă sir ă o bancă şi se a şezar ă să privească bă rcile. Era o noapte caldă şi frumoasă , cu un cer plin de stele. Din câ nd în câ nd mai trecea câ te oambarca ţ iune cu pâ nze, ieşit ă la o plimbare nocturnă . Mikeşi Wendy nu erau singurii care aveau febr ă de primă var ă .

— Asta e prima ta slujbă , Wendy?

Mike avea gura plină şi pă rea mai t â nă r decâ t ar ă tase deun an încoace. Wendy dă du veselă din cap.

— Da. Şi prima pentru care am trimis o cerere. Am fost

foarte fericit ă că am primit-o. Imediat ce am absolvit Parsons

am venit direct la voi. — Dr ă guţ . E şi prima mea slujbă .Murea de ner ă bdare s-o întrebe cum i se pă rea mama lui,

dar nu îndr ă zni. N-ar fi fost cinstit. În plus, dacă fata avea câ t de câ t minte, o ura. Marion Hillyard era un monstru deşef ă ; chiar şi Michael ştia asta.

— Ar trebui să ai grijă cum te por ţ i în postul ă sta, Michael,îl tachină ea şi r â ser ă amâ ndoi.

— Ce o să faci după asta? Te mă riţ i şi faci câţ iva copii? — Nu ştiu. Poate. Dar chiar dacă o fac, n-o să fie prea

cur â nd. Vreau înt â i o carier ă . Pot să fac copiii mai t â rziu, pela treizeci de ani.

— Doamne, ce s-au mai schimbat lucrurile. Înainte, toatefetele mureau să se mă rite.

— Unele fete încă mai sunt a şa.Ea îi zâ mbi şi muşcă dintr-o bucăţ ică de br â nză cu o felie

de par ă . Fusese o cină excelent ă . — Tu nu vrei să te însori?

Îl privi curioasă , iar el clă tină din cap şi îşi întoarseprivirea că tre bă rci.



— Niciodat ă ?El întoarse fa ţ a şi clă tină din nou din cap şi ceva din

privirea lui o implora. Nu era sigur ă dacă să pună sau nuîntrebarea. Hot ă r î să întrebe.

— Să întreb de ce sau s-o las balt ă ? — Poate că nu mai are importanţă . Fug de asta de un an.

Ba am fugit şi de tine, azi la pr â nz: Nu pot să fug la nesf â r şit.F ă cu o pauză , îşi privi mâ inile, apoi o privi din nou pe ea. Trebuia să mă însor acum un an şi în drum spre locul undetrebuia să ne că să torim, Ben Avery şi… şi logodnica mea şieu… am avut un accident de ma şină . „Şoferul” a murit şi la

fel şi… Şi ea.Michael nu plâ nse, dar simţ ea că totul înă untrul lui era

sf âşiat. Wendy îl privea cu ochi mari, îngroziţ i. — O, Doamne, Michael, ce cumplit! Pare un coşmar. — A şa a fost. Am fost în comă câ teva zile şi câ nd mi-am

revenit ea se dusese deja. M-am… m-am… Aproape că nuputea rosti cuvintele, dar trebuia. M-am dus la ea acasă câ nd

am ieşit din spital, peste două să pt ă mâ ni, dar era deja gol.Cineva sunase la Goodwill şi tablourile ei fuseser ă … fuseser ă furate de nişte infirmiere de la spital. Era pictoriţă …

R ă maser ă t ă cuţ i un moment lung, apoi el vorbi din nou, ca şi câ nd ar fi vrut să -şi clarifice lucrurile pentru sine:

— Nu mai r ă mă sese nimic. Şi nici din mine.Câ nd îşi ridică privirea, v ă zu lacrimi pe fa ţ a lui Wendy. — Îmi pare at â t de r ă u, Michael!El dă du din cap şi, pentru prima oar ă după un an, plâ nse

şi el. Lacrimile îi curgeau liniştite pe obraji şi o îmbr ăţ işă .



Capitolul 14

— Mike, ce pă rere ai despre femeia care conduce biroul dinKansas City…

Se uit ă la el, întins pe şezlongul din gr ă dina ei. N-oasculta.

— Mike.El se uita la ziarul de duminică . Erau îmbr ă ca ţ i în

costume de baie, sub soarele torid al New York-ului. Wendy ştia că nu era de fapt atent nici la ziar.

— Mike. — Hm? Ce? — Te întrebam de femeia din biroul de la Kansas City. Dar

deja n-o mai asculta. Îl privi iritat ă . Mai vrei un Bloody

Mary?

— Hm? Mda. Cred că mă duc la birou peste puţ in timp.Privi dincolo de ea, într-un punct de deasupra umă rului ei

st â ng. — Minunat. — Ce vrea să însemne asta? Acum se uita la ea, dar nu era prea sigur ce însemna

expresia feţ ei ei. Dacă s-ar fi str ă duit puţ in mai mult ar fiînţ eles pe loc. Dar nu se str ă duia niciodat ă .

— Nimic.

— Uite ce e. Centrul medical din San Francisco o să -micear ă să muncesc ca un rob în urmă torii doi ani. E una dincele mai mari lucr ă ri din ţ ar ă .

— Şi, dacă n-ar fi asta, ar fi altceva. N-ai nevoie de unpretext. E-n regulă .

— Atunci nu vorbi ca şi cum a ş semna o foaie de pontajaici.

Împinse ziarul cu piciorul şi o privi, tocmai câ nd ea începea să fiarbă . — Foaie de pontaj? Ai ajuns aici la unsprezece şi jumă tate



asear ă . Trebuia să cină m cu familia Thompson şi nu m-aisunat pâ nă la zece f ă r ă un sfert, Mike. Ar fi trebuit să mă duc cu ei.

— Atunci de ce nu te-ai dus? Nu trebuie să stai în casă

a ştept â ndu-mă pe mine. — Nu, dar înt â mplarea face să fiu îndr ă gostit ă de tine, a şa

că o fac oricum. Dar tu nici mă car nu încerci să fi politicos.Ce dracu’ ai? Te temi să fi altundeva decâ t la biroul t ă u, ţ i-eteamă să nu pună cineva gheara pe tine? Ţ i-e teamă să nu teîndr ă gosteşti şi tu de mine? Ar fi chiar a şa de îngrozitor?

— Nu fi caraghioasă . Ştii şi tu care mi-e programul de

lucru. Tu ar trebui să ştii mai bine ca oricine. — Ştiu. Şi tocmai de aceea ştiu că jumă tate din orele pe

care le munceşti nu sunt justificate. Te foloseşti de munca ta ca să te ascunzi, ca de un mod de via ţă . O foloseşti ca să mă eviţ i pe mine! Şi pe tine însuţ i.

Şi pe Nancy. Dar asta n-o mai spuse. — E ridicol.

Se ridică şi începu să se plimbe prin gr ă dina mică , dar bine întreţ inut ă , simţ ind că ldura că r ă mizilor sub t ă lpi. Era septembrie, dar la New York era încă var ă . După primelesă pt ă mâ ni fericite ale rela ţ iei lor, el şi Wendy petrecuser ă o var ă cu susul în jos. El lucrase în cea mai mare parte a timpului, dar reuşiser ă să plece într-un weekend în LongIsland.

— În plus, ce dracu’ a ştepţ i de la mine? Credeam că amlă murit asta de la bun început. Ţ i-am spus că nu vreau să …

— Mi-ai spus că nu vrei să te implici prea tare. Că ţ i-eteamă să nu suferi. Că nu eşti sigur că o să vrei vreodat ă să te însori. Nu mi-ai spus niciodat ă că ţ i-e frică să tr ă ieşti,pentru numele lui Dumnezeu, că ţ i-e frică să ţ ii la cineva, că te temi să fi o fiinţă umană . Michael, petreci mai mult timpcu dictafonul decâ t cu mino. Şi probabil te şi por ţ i mai bine

cu el. — Ei şi?



Wendy simţ i un fior pe piele câ nd îi privi fa ţ a. Chiar nu-ipă sa. Era nebună că st ă tea cu el. Dar era ceva în el, ofrumuseţ e, o for ţă , o să lbă ticie, o durere, care o atr ă geau ca un magnet. Şi, mai mult decâ t at â t, simţ ea câ t de mare îi era

durerea, nevoia de cineva. Voia să îi întindă o mâ nă , să -iarate că e iubit. Dar lui nu-i pă sa. Ea nu era Nancy. Şi oştiau amâ ndoi.

Wendy se ridică în t ă cere şi intr ă în living-room, ca el să nu-i vadă lacrimile din ochi. În bucă t ă rie îşi pregă ti încă un

Bloody Mary şi r ă mase acolo o clipă , cu ochii închişi,tremur â nd, dorindu-şi să întindă mâ na că tre el şi să

descopere că e acolo. Dar începea să creadă că n-o să fieniciodat ă „acolo” pentru ea. Nu voia să fie „acolo” pentrunimeni.

Goli paharul cu înghiţ ituri lungi şi-l puse jos. Simţ i mâ inilelui atingâ ndu-i uşor pielea bronzat ă . Îşi petrecea fiecare weekend în gr ă dină , singur ă , bronzâ ndu-se. Nu spuse nimic,îl lă să să stea acolo, în spatele ei. Simţ ea că ldura trupului lui

şi-l dorea cu disperare, dar se să turase ca el să ştie asta. Era timpul să -i facă via ţ a ceva mai puţ in simplă . — Te vreau, Wendy. Tot trupul o durea de dorinţă , dar nu se lă să . R ă mase cu

spatele la el, ur â nd blâ ndeţ ea mâ inilor lui care-i mâ ngâ iauspatele.

— După cum spuneai mai devreme, „Ei şi”? — Ştii că nu pot să fac fa ţă la asemenea presiuni. Vocea lui era la fel de moale şi de caldă ca pielea ei. — Nu e vorba de presiune, Michael. E dragoste. Trist e că

tu nu cunoşti diferenţ a. Şi cu ea era la fel?Simţ i cum mâ inile i se opresc şi se crispează . Dar nu se

putea abţ ine. Voia să -l r ă nească . — Şi pe ea te temeai s-o iubeşti? Ţ i-e mai uşor acum, că e

moart ă ? Acum nu trebuie să mai iubeşti pe nimeni şi poţ i să -

ţ i petreci restul vieţ ii ascunzâ ndu-te în spatele tragediei careţ i s-a înt â mplat. Asta simplifică mult lucrurile, nu?



Se întoarse încet cu fa ţ a la el şi v ă zu ura care-i fierbea înprivire.

— Cum poţ i să spui a şa ceva? Cum îndr ă zneşti?Pentru o clipă semă nă cu mama lui, aproape la fel de dur,

aproape la fel de rece. Dar nu la fel. Nimeni n-o putea egala pe Marion.

— Cum îndr ă zneşti să r ă st ă lmă ceşti lucrurile pe care ţ i le-am spus?

— Nu le r ă st ă lmă cesc, întreb. Dacă greşesc, îmi pare r ă u.Dar încep să mă întreb dacă într-adev ă r greşesc.

Se rezemă de bufetul din bucă t ă rie, privindu-l fix, apoi el o

apucă de umeri şi o trase că tre el. — Michael…Zece minute mai t â rziu, întinşi, tr ă gâ ndu-şi r ă suflarea,

Wendy asculta tică itul ceasului din bucă t ă rie. Michael nuspunea nimic. Privea doar pe fereastr ă , în gr ă dină , pă r â ndstraniu de trist.

— Te simţ i bine?

El ar fi trebuit s-o întrebe pe ea, dar îl întreba ea pe el. Toat ă povestea era o nebunie şi ea ştia asta, dar nu se putea opri. Uneori se întreba ce o să se înt â mple câ nd totul avea să se termine. Poate o să -l pună pe Ben Avery s-o concedieze. Aproape că se a ştepta la asta.

— Michael? — Hm? Mda. Îmi… îmi pare r ă u, Wendy. Uneori sunt un

t â mpit incomparabil. Avea lacrimi în ochi. — Hm, nu pot să te contrazic pe tema asta. Îşi ridică

privirea că tre el, cu un zâ mbet trist, apoi îl să rut ă pe bă rbie.Dar se pare că te iubesc oricum.

— Ai putea avea mult mai mult, ştii. Pentru prima oar ă , deluni de zile, privi că tre ea şi pă ru s-o vadă cu adev ă rat.Uneori mă ur ă sc pe mine însumi pentru ce-ţ i fac. Numai că …

Nu putu continua şi ea îi puse un deget pe buze. — Ştiu.



El dă du din cap f ă r ă o vorbă şi se ridică , lă sâ nd-o să seuite după el din uşa bucă t ă riei.

— Michael? — Da?

Fa ţ a lui avea o expresie mai blâ ndă decâ t avusese cu o jumă tate de or ă în urmă . F ă cuse totuşi ceva pentru el.

— Tot îţ i mai e dor de ea tot timpul?El a ştept ă o clipă , apoi dă du din cap, cu durere în ochi.

F ă r ă să mai spună nimic, se duse în dormitor să se îmbrace. Wendy se ridică încet. Se a şeză pe unul din scaunele din bucă t ă rie, gâ ndindu-se la ce v ă zuse în privirea lui. Câ nd el se

întoarse, câ teva minute mai t â rziu, o gă si tot acolo, pierdut ă în gâ nduri. Wendy îşi ridică privirea, surprinsă , apoi regretuli se oglindi în ochi, v ă zâ ndu-l îmbr ă cat în blugi şi cu ocă ma şă albă , deschisă la gâ t. Într-o mâ nă avea servieta, încealalt ă un pulover. Servieta îi spunea că se ducea la birou,cu toate că era duminică , iar puloverul îi spunea că avea să r ă mâ nă pâ nă t â rziu. Niciunul din aceste lucruri nu-i f ă cea

plă cere. — Ne vedem mai t â rziu?Se ur î pentru întrebare. Cerea… implora. Lua-l-ar dracu’.

Şi mai grav încă , el clă tină din cap. — Probabil că o să lucrez pâ nă la două sau trei, apoi o să

mă duc acasă . Oricum trebuie să mă îmbrac de diminea ţă acolo.

Scurtul r ă stimp de blâ ndeţ e trecuse. Era din nou Michael,care fugea de ea. Deja îl pierduse în cele zece saucincisprezece minute de câ nd f ă cuser ă dragoste. Situa ţ ia era f ă r ă speranţă , dar nu voia să renunţ e. Felul acela de refuz of ă cea să vrea să încerce din nou, să dea mai mult.

— Atunci ne vedem la birou mâ ine.Încercă să nu par ă disperat ă , chiar să zâ mbească , în timp

ce-l conducea pâ nă la uşă , dar se bucur ă câ nd el o pă r ă si în

grabă , cu un să rut vag pe frunte şi f ă r ă să se uite înapoi,pentru că atunci câ nd închise uşa plâ ngea deja. Michael



Hillyard era o cauză pierdut ă .



Capitolul 15

Peisajul defila pe lâ ngă ei. El apă să pâ nă la podea pe

accelera ţ ia Porsche -ului negru. Era un sentiment delicios,aproape ca zborul şi nu mai era nimeni altcineva pe şosea.Plecau la plimbare cu ma şina aproape în fiecare duminică acum. Peter o lua de acasă pe la unsprezece şi porneau spresud, mergâ nd câ t de departe aveau chef. Uneori se opreauundeva pentru pr â nz, apoi se plimbau mâ nă -n mâ nă , r â zâ ndfiecare de poveştile celuilalt şi în cele din urmă porneau

înapoi că tre casă . Era un ritual pe care începuse să -liubească . Şi, într-un fel straniu, începuse să -l iubească şi peel. Peter devenise special pentru ea. El îi dă duse înapoi toate visurile şi chiar unele noi.

Acum se opriser ă lâ ngă Santa Cruz, la un mic restaurant

de ţ ar ă , decorat ca un han franţ uzesc. Mâ ncaser ă quiche şisalat ă şi bă user ă un vin alb foarte sec. Nancy începuse să se

deprindă cu asemenea mese. Erau foarte departe de t â rgurilede ţ ar ă din New England şi de mă rgelele albastre. Peter Gregson era un bă rbat extrem de sofisticat. Era unul dinlucrurile care-i plă ceau lui Nancy la el. Se simţ ea minunat demondenă , chiar şi cu pă lă riile caraghioase şi cu bandajele ei.Dar acum i se putea vedea o parte mai mare din fa ţă . Toat ă partea de jos a feţ ei fusese terminat ă . Numai zona din jurul

ochilor era încă plină de leucoplaste şi ochelarii întuneca ţ iacopereau cea mai mare parte. Şi fruntea îi era acoperit ă înmare mă sur ă . Dar, din ceea ce se putea vedea, era unmiracol, o treabă excepţ ională . Chiar şi Nancy era conştient ă de asta şi nemaiştiind cum începea să arate, că pă tase un aer de mare încredere în sine. Acum îşi purta pă lă riile înclinateîntr-un unghi mai îndr ă zneţ , îşi cumpă ra haine mai şocante,

cu t ă ieturi mai sofisticate, cum nu purtase înainte. Slă bisecâ teva kilograme şi ar ă ta înalt ă şi suplă , ca o felină din junglă . Se juca şi cu noua ei voce. Îi plă cea ce devenea.



— Ştii, Peter, m-am gâ ndit să -mi schimb numele.O spuse cu un zâ mbet sfios, câ nd erau aproape de

sf â r şitul mesei. Pă ruse mai puţ in stupid câ nd discutase cuFaye. Acum îi pă rea r ă u că deschisese discuţ ia. Dar Peter o

linişti imediat. — Nu mă surprinde. Eşti o femeie cu totul nouă , Nancy.

De ce nu şi un nume nou? Ai ceva anume în minte?O privi cu afecţ iune, aprinzâ ndu-şi o ţ igar ă de foi. Lui

Nancy începuse să -i placă aroma lor, mai ales după o masă bună . Peter îi ar ă ta toate lucrurile bune din via ţă . Era un felminunat de a te maturiza.

— Deci, cine e noua mea prietenă ? Cum o cheamă ? — Nu sunt sigur ă încă , dar m-am gâ ndit la Marie Adamson. Cum ţ i se pare?

El se gâ ndi o clipă , apoi dă du din cap. — Nu-i r ă u… de fapt, îmi place. Îmi place foarte mult. Cum

ai ajuns la el? — Numele de fat ă al mamei mele şi că lugă riţ a mea

preferat ă . — Mă i, ce combina ţ ie exotică ! Amâ ndoi r â ser ă , iar Nancy se lă să pe spate cu un zâ mbet

încâ ntat. Marie Adamson. Îi plă cea foarte tare. — Câ nd te gâ ndeşti să ţ i-l schimbi?O privi prin norul de fum albă strui. — Nu ştiu. Nu m-am hot ă r â t. — De ce nu începi să -l foloseşti imediat? Să vezi cum îţ i

place. Ştii, ai putea să -l foloseşti pentru lucr ă rile tale.Peter pă rea încâ ntat de idee. Era întotdeauna încâ ntat

câ nd vorbea cu ea de munca ei sau de a lui. Şi, spre uimirea ei, îi vedea munca în aceea şi lumină ca pe a lui, de parcă ar fi fost la fel de importante. Ajunsese să -i respecte foarte mult talentul.

— Serios, Nancy, de ce nu?

— Ce? Să semnez Marie Adamson pe fotografiile pe care ţ ile dau ţ ie?



Pă rea s-o amuze câ t de în serios o lua el. El şi Faye erausingurii care-i vedeau lucr ă rile.

— Ai putea să -ţ i lă rgeşti puţ in orizontul. Acesta nu era un subiect nou pentru ei şi Nancy ridică o

mâ nă , clă tinâ nd din cap cu un zâ mbet ferm. — Nu începe din nou. — Am de gâ nd să continui pâ nă câ nd o să devii rezonabilă

în privinţ a asta, Nancy. Nu poţ i ţ ine lumina sub obroc pentrutotdeauna. Eşti un artist, Nancy, fie că lucrezi cu culori saucu film. E o crimă să -ţ i ascunzi munca cum ai f ă cut pâ nă acum. Trebuie să expui.

— Nu. Mai luă o înghiţ itur ă de vin şi admir ă priveliştea. Am expus tot ce aveam de expus.

— Minunat. Te-am ref ă cut ca să te poţ i ascunde tot restul vieţ ii, fotografiindu-mă pe mine.

— E chiar a şa groaznic? — Pentru mine nu. Îi zâ mbi, luâ nd-o de mâ nă . Dar pentru

tine, da. Ai at â t de mult talent, nu fi zgâ rcit ă cu el. Nu-ţ i face

asta ţ ie însăţ i. De ce să nu expui sub numele de Marie Adamson? E destul de anonim. Dacă nu-ţ i place expoziţ ia sau ceea ce-ţ i va aduce, ştergi numele Marie Adamson şi teîntorci la fotografiile cu mine. Dar mă car încearcă . Chiar şiGarbo a fost un succes înainte de a deveni o pustnică . Mă car ofer ă -ţ i o şansă .

În vocea lui era o not ă de implorare care o atinse înadâ ncul sufletului şi avea dreptate în privinţ a anonimatuluinoului ei nume. Poate că avea dreptate în general. Dar i sepă rea că discutaser ă asta de o mie de ori. O îngheţ a gâ ndulde a fi din nou artist profesionist. O f ă cea să se simt ă vulnerabilă . O f ă cea să … să se gâ ndească la Michael.

— O să mă gâ ndesc la asta.Era cel mai pozitiv r ă spuns pe care-l primise de la ea în

legă tur ă cu subiectul, a şa că era mulţ umit.

— Te rog s-o faci… Marie.O privi cu un zâ mbet larg şi ea chicoti.



— E ciudat să ai un nume nou. — De ce? Ai o fa ţă nouă . Şi asta ţ i se pare ciudat? — Nu tocmai. Nu mi se mai pare. Mulţ umit ă lui Faye şi ţ ie.

M-am obişnuit cu ea.

Majoritatea femeilor şi-ar fi dat o mâ nă să se poat ă obişnuicu o fa ţă ca aceea şi ea ştia asta.

— Să încep să -ţ i spun Marie?Peter glumea doar, dar v ă zu o lumină nouă în ochii ei.

Erau jucă uşi, minuna ţ i şi vii. — De fapt… da. O să -l încerc, să v ă d cum îmi vine. — Perfect, Marie. Dacă greşesc, calcă -mă pe picior.

— Nicio problemă . O să te pocnesc cu aparatul defotografiat.

El f ă cu semn să i se aducă nota şi schimbar ă un zâ mbet lung şi tandru. După -amiază se plimbar ă prin or ăşelul micde coast ă , uit â ndu-se prin magazine, intr â nd pe alei înguste, vizit â nd galeriile câ nd vedeau ceva interesant. Şi peste tot,Fred îi urmă rea, la fel de obişnuit cu ritualul de duminică .

Întotdeauna îi a ştepta în ma şină câ t luau masa, iar apoi îiînsoţ ea la plimbare. — Obosit ă ?Peter o privi atent, după o or ă de plimbare. Deşi îşi

recă pă ta treptat for ţ ele, Peter, mai mult ca oricine, era conştient de câ t de uşor obosea. În cele şaptesprezece luni dela accident avusese paisprezece opera ţ ii. Avea să mai treacă un an pâ nă să se simt ă din nou ea însăşi, deşi cine n-ocunoştea foarte bine nu i-ar fi bă nuit oboseala. Pă rea întotdeauna at â t de plină de via ţă , dar o plimbare de o or ă cerea totuşi un efort.

— Ne întoarcem? — Oricâ t de r ă u mi-ar pă rea să recunosc, da.Dă du trist ă din cap şi el o apucă de mâ nă . — Peste un an, Marie, o să mă întreci în orice cursă .

Ea r â se, at â t de idee, câ t şi de uşurinţ a cu care el îi folosea noul nume.



— Accept asta ca pe o provocare. — Mă tem că o să câştigi. Ai de partea ta un mare avantaj. — Care? — Tinereţ ea.

— Şi tu la fel.O spuse cu sinceritate, dar el r â se, clă tinâ nd din capul

frumos. — Fie să mă vezi întotdeauna cu ochi at â t de îngă duitori,

draga mea.Dar câ nd întoarse capul, Nancy v ă zu o umbr ă de tristeţ e în

ochii lui. Fu doar o fracţ iune de secundă , dar ea ştia. Nu se

putea nega diferenţ a de v â rst ă dintre ei doi. Indiferent câ t demult ă plă cere le f ă cea să fie împreună , câ t de apropia ţ iputeau deveni, nu se putea nega diferenţ a de două zeci şipatru de ani. Dar ea descoperise că n-o deranja; îi plă cea, i-omai spusese şi înainte şi uneori el chiar o credea; conta în cedispoziţ ie era. Dar nu recunoştea niciodat ă câ t de tare îlderanja. Ea era prima fat ă care-l f ă cuse să -şi dorească să fie

din nou t â nă r, să poat ă scă pa de un deceniu, chiar de două ,ani pe care-i iubise, dar care acum i se pă reau o povar ă înfa ţ a tinereţ ii ei.

— Nancy…

Îi uit ă brusc noul nume, privind-o cu mult ă seriozitate, cuo întrebare în ochi.

— Da? — Încă … încă îţ i mai e dor de el?

În ochii lui Peter era at â ta tristeţ e câ nd puse întrebarea,încâ t ea îşi dori să -l îmbr ăţ işeze şi să -i spună că totul e înregulă . Dar nici pe el nu-l putea minţ i. Fu surprinsă să constate că întrebarea îi aduse lacrimi în ochi. Ridică dinumeri, apoi dă du din cap.

— Uneori. Nu întotdeauna.Era un r ă spuns cinstit.

— Încă -l mai iubeşti?Îl privi adâ nc în ochi înainte de a-i r ă spunde.



— Nu ştiu. Mi-l amintesc a şa cum era, pe noi doi a şa cumeram, dar nimic din toate astea nu mai e real. Eu nu maisunt aceea şi şi nici el nu mai poate fi. Accidentul trebuie să -lfi marcat şi pe el. Poate că dacă ne-am vedea din nou am

constata că nu mai avem nimic comun. Dar a şa, e greu despus. Nu-ţ i mai r ă mâ n decâ t visurile din trecut. Uneori îmidoresc să -l v ă d, doar ca să pot scă pa de asta. Dar am… amajuns să înţ eleg că n-o să -l mai v ă d niciodat ă . O spuse cugreutate, dar cu hot ă r â re. A şa că trebuie să uit şi de visuri.

— Asta nu e a şa de uşor de f ă cut.Şi în ochii lui era durere câ nd o spuse. Deodat ă , ea se

întrebă dacă şi el trecuse prin a şa ceva. Poate de aceea înţ elegea prin ce trecea ea. — Peter, cum se face că nu te-ai că să torit niciodat ă ? Sau

n-ar trebui să te întreb? — Nu, poţ i să mă întrebi. Dintr-o mulţ ime de motive

ra ţ ionale, cred. Sunt prea egoist. Am fost prea ocupat. Munca mea mi-a ocupat toat ă via ţ a. Toate astea la un loc. Şi, în

plus, mă mişc prea repede, nu sunt genul care să se a şeze. — Nu ştiu de ce, dar nu cred asta.Îl privi atent şi el zâ mbi. — Nici eu. Dar în fiecare din aceste motive e şi puţ in

adev ă r. F ă cu o pauză lungă , apoi oft ă : Mai sunt şi altemotive. Am fost îndr ă gostit de cineva timp de doisprezece ani.Câ nd ne-am cunoscut, era pacienta mea şi eram foarte prinsde ea, dar am evitat să mă implic. N-a ştiut niciodat ă cesimţ eam, pâ nă … pâ nă mult mai t â rziu. Pă ream meniţ i să netot înt â lnim. La fiecare petrecere, la fiecare dineu, la fiecareeveniment social sau profesional. Şi soţ ul ei era doctor. Ştii,era mă ritat ă . Am rezistat tenta ţ iei timp de un an. Apoi n-ammai putut. Ne-am îndr ă gostit unul de celă lalt şi a fost minunat. Am vorbit despre că să torie, am vrut să fugimîmpreună , să avem un copil. Dar n-am f ă cut nimic. Am

continuat a şa, pur şi simplu, timp de doisprezece ani. Nu pot înţ elege cum am putut s-o facem at â ta vreme, dar probabil



că a şa se înt â mplă lucrurile. Mergi înainte şi într-o zi tetrezeşti că au trecut zece ani, sau unsprezece, saudoisprezece. Tot gă seam motive ca să nu se că să torim, ca ea să nu divor ţ eze, din cauza soţ ului ei, din cauza carierei mele,

din cauza familiei ei. Întotdeauna existau motive. Poate că defapt preferam să fie a şa, nu ştiu.

Nu recunoscuse niciodat ă asta şi Nancy îl privi atent ă . Seuita spre orizont şi pă rea la mii de kilometri depă rtare, chiar în timp ce vorbea cu ea.

— De ce a ţ i încetat să v ă mai vedeţ i?Sau… poate că nu încetaser ă . Câ nd îşi dă du seama de

asta, roşi. Poate că era indiscret ă . Poate că erau multelucruri din via ţ a lui Peter pe care nu le ştia şi pe care nuavea dreptul să le ştie. Nu se gâ ndise la asta niciodat ă înainte.

— Îmi pare r ă u. N-ar fi trebuit să te întreb. — Nu fi caraghioasă . Ochii şi gâ ndurile lui se întoarser ă

din nou la ea, cu obişnuita-i blâ ndeţ e. Nu, a murit. Acum

patru ani, de cancer. Am fost ală turi de ea mai tot timpul,mai puţ in în ultima zi. Cred… Cred că Richard a ştiut în celedin urmă . Nu mai conta. O pierduser ă m amâ ndoi şi cred că era recunoscă tor că nu-l pă r ă sise înainte. Am jelit-oamâ ndoi. Era o femeie incredibilă . Era… era foarteasemă nă toare cu tine.

În ochi avea lacrimi câ nd o privi şi Nancy simţ i că seumezesc şi ai ei. F ă r ă să se gâ ndească , întinse mâ na şi-işterse lacrimile de pe obraji, apoi, f ă r ă să -şi ia mâ na de peobrazul lui, se apropie de el şi-l să rut ă , blâ nd, pe buze.R ă maser ă a şa o clipă lungă şi t ă cut ă , foarte aproape, cuochii închişi, apoi simţ i bra ţ ele lui Peter cuprinzâ nd-o şi sesimţ i mai împă cat ă decâ t se simţ ise de peste un an. Sesimţ ea în siguranţă . O ţ inu a şa mult ă vreme.

— Ştii că te iubesc?

Peter se dă du un pas înapoi şi o privi zâ mbind, cu unzâ mbet pe care nu i-l mai v ă zuse niciodat ă . O f ă cea să se



simt ă în acela şi timp fericit ă şi trist ă , pentru că nu era sigur ă că putea să -i dea tot ce-i dă ruia ei. Îl iubea, dar nu… nu cumîi spuneau ochii lui că o iubeşte el.

— Şi eu te iubesc, Peter. În felul meu.

— Pentru moment, ajunge şi at â t.Şi Livia îi spusese asta la început. Era uneori

înspă imâ nt ă tor câ t de mult semă nau una cu alta. — Ştii, Faye m-a ajutat mult câ nd a murit ea. De asta m-

am gâ ndit că o să te ajute şi pe tine.Îl mai ajutase şi în alte feluri, dar asta nu conta, nu acum. — Ai avut dreptate. A fost minunat ă . Amâ ndoi a ţ i fost. Îl

luă de mâ nă şi pornir ă pe plajă . Peter… eu… nu ştiu cum să spun asta, dar nu vreau să te r ă nesc. Te iubesc, dar încă îmimai „împachetez” trecutul. Bucat ă cu bucat ă , ciob cu ciob.Nu sunt sigur ă de mine încă .

— Nu mă gr ă besc. Sunt un bă rbat foarte r ă bdă tor. Nu-ţ iface griji.

Iar felul în care spuse asta o f ă cu să se simt ă fericit ă şi

liniştit ă . Se întrebă dacă nu cumva îl iubea mai mult decâ t îşi dă dea seama. Plimbâ ndu-se cu el, îi veni o idee. O speria şi o încâ nta, dar ştia că vrea să realizeze ce-i trecuse prinminte. El surprinse scâ nteia din ochii ei câ nd îl privi.

— Ce ascunzi în mâ necă ? — Nu contează . — O, Doamne. Acum ce mai e?Cu mai multe să pt ă mâ ni în urmă , îi telefonase într-o

diminea ţă , în zori, să -i spună că trebuie neapă rat să setrezească şi să vadă un r ă să rit uluitor.

— Nancy… nu, Marie. De acum încolo, e Marie şi numaiMarie. Dar spune-mi, Marie e la fel de revolt ă toare ca Nancy?

— Mai. Are tot felul de idei noi. — O, nu, cruţă -mă .Dar nu ar ă ta ca şi cum ar fi vrut să fie cruţ at. Absolut

deloc. — O sugestie, poate? Mă car una mică ?



Dar ea clă tină din cap şi r â se. Fred să ri la ea în poală şiPeter porni motorul.

— Pă i şi eu am o idee pentru tine. O să termin cuopera ţ iile la fa ţ a ta pâ nă la sf â r şitul anului. Ce-ar fi să

începem anul cu o expoziţ ie de fotografii ale lui Marie Adamson? Eşti de acord cu asta?

— S-ar putea.De fapt, începea să -i placă ideea şi ceva ce se înt â mplase

în după -amiaza aceea o f ă cuse să se simt ă din nou plină decuraj. Poate pentru că -i spusese ce simţ ea în legă tur ă cuMichael, poate pentru că aflase despre femeia pe care o

iubise el. — O să mă gâ ndesc la expoziţ ie. — Nu. Promite-mi. De fapt…Scoase cheia din contact, o bă gă sub scaun şi se întoarse

să -i zâ mbească . — Nu te duc acasă pâ nă nu eşti de acord cu o expoziţ ie şi

sper că eşti prea doamnă ca să te lupţ i cu mine pentru cheie.

— Bine. Ai câştigat. Îi zbâ rli blana lui Fred şi r â se. Cedez.Fac expoziţ ia. — A şa uşor?Era uluit. — A şa uşor. Dar cum propui să expun? — Mă ocup eu de asta. Promiţ i? — Da, domnule, promit. Avea încredere în e l în privinţ a muncii ei, la fel cum

avusese în privinţ a feţ ei şi a vieţ ii ei. — Draga mea, n-o să regreţ i.Îi prinse fa ţ a în palme cu blâ ndeţ e, o să rut ă şi porni din

nou motorul. Fusese o zi minunat ă .Pornir ă încet de-a lungul coastei şi la ora şase Peter opri

ma şina în fa ţ a casei ei, cu regret. Îi pă rea r ă u că seterminase ziua. Dar voia ca Marie să se odihnească .

— În regulă , t â nă r ă doamnă . Somn uşor. Vreau să te v ă dmâ ine la mine în cabinet, str ă lucitoare.



*** A doua zi îi mai scotea din bandaje şi pentru urmă toarele

două luni mai erau planificate două opera ţ ii. Dar pâ nă îndecembrie se termina cu toate acestea şi în ianuarie avea să

fie „dezv ă luit ă ”. — Vrei să urci?Nu era sigur ă că voia ca el să accepte şi fu oarecum

uşurat ă câ nd o refuză . — O să cină m împreună , câ ndva, să pt ă mâ na asta. Pâ nă

atunci o să -ţ i pot dau nişte veşti despre expoziţ ie. — N-o să fiu dezamă git ă dacă nu-mi dai.

El îi zâ mbi şi ea îl scoase pe Fred din ma şină . Îi f ă cu semncu mâ na câ nd intr ă în bloc. Dar se gâ ndea deja la altceva.Era gâ ndul care-i venise pe plajă , iar acum ştia că era unlucru pe care trebuia să -l facă . Voia să -l facă . Se duse drept la debara, f ă r ă să -şi scoat ă haina de pe ea şi că ut ă printrehaine pâ nă gă si ce voia. Scoase ce gă sise şi-l privi mult ă vreme înainte de a-l desface. Era plin de praf şi îi era aproape

teamă să -l deschidă , dar trebuia. Încet, trase fermoarul şi la picioarele ei se desf ă cu un portofoliu de pictor, dezv ă luindschiţ e, câ teva tablouri şi o lucrare neterminat ă . Dar primulîn teanc se afla lucrul pe care-l că uta. Se a şeză pe podea şi-lprivi gâ nditoare. Dorise să i-l dă ruiască lui Michael la nunt ă ,cu un an şi jumă tate în urmă . Peisajul cu bă ieţ elul ascuns încopac. R ă mase acolo, ţ inâ ndu-l în bra ţ e şi lacrimile începur ă să -i curgă încet pe obraji. Îi trebuiser ă optsprezece luni ca să -l poat ă privi din nou. Dar acum reuşise şi avea să -ltermine. Pentru Peter.



Capitolul 16

Era o zi r ă coroasă şi proaspă t ă câ nd Marie îşi trase mai pefrunte borul pă lă riei albe, îşi ridică gulerul hainei roşii delâ nă şi merse pe jos cele câ teva blocuri care o despă r ţ eau decabinetul lui Faye Allison. Fred era ală turi de ea, ca întotdeauna, iar zgarda şi lesa lui erau de exact aceea şiculoare ca haina ei. Marie îi zâ mbi căţ elului. Avea o bună dispoziţ ie pe care nici chiar cea ţ a nu i-o putea strica. Urcă înfugă cele două trepte pâ nă -n cabinetul lui Faye şi intr ă .

— Hello! Am venit! Vocea ei câ nta în casa caldă şi confortabilă şi peste o clipă

se auzi şi r ă spunsul de la etaj. Marie îşi scoase haina. Purta o rochie albă , simplă , de lâ nă , cu un ac de aur pe care i-ldă ruise Peter cu câ teva luni în urmă . Aproape f ă r ă să -şi dea seama se uit ă în oglindă şi-şi a şeză pă lă ria într-un unghi maiîndr ă zneţ , apoi zâ mbi imaginii pe care o vedea. În sf â r şit,

ochelarii dispă ruser ă şi-şi putea vedea ochii câ nd se uita înoglindă . Nu mai r ă mă seser ă decâ t câ teva benzi de leucoplast,sus, pe frunte. Iar în câ teva să pt ă mâ ni aveau să dispar ă şiele. Gata. Totul se terminase.

— Eşti încâ ntat ă de ce vezi, Nancy?O observ ă pe Faye st â nd în spatele ei, cu un zâ mbet

afectuos pe fa ţă şi-i zâ mbi.

— Da, cred că da. M-am şi obişnuit cu mine însă mi acum.Dar tu nu!

Avea o expresie şmecher ă în ochi câ nd se întoarse şi-izâ mbi prietenei sale.

— Ce vrei să spui? — Îmi tot spui Nancy. Acum sunt Marie, nu îţ i aduci

aminte? E oficial.

— Îmi pare r ă u. Faye clă tină din cap şi o conduse încamera unde st ă teau întotdeauna de vorbă . Uit mereu. — A şa e. Dar Marie nu pă rea supă rat ă . Cred că e greu să



renunţ i la obiceiurile vechi. Se adumbri câ nd rosti aceasta şiFaye a ştept ă să audă şi restul. M-am gâ ndit mult la asta înultima vreme. Dar cred că în cele din urmă m-am vindecat deel.

O spuse liniştit ă , privind în flă că rile din că min. — De Michael?Marie dă du din cap şi apoi îşi ridică privirea, cu o expresie

serioasă pe fa ţă . — Ce te face să crezi că te-ai vindecat de el? — Cred că m-am hot ă r â t să mă vindec. Nu prea am de

ales. Fapt e, Faye, că au trecut aproape doi ani de la

accident. Nouă sprezece luni, ca să fim exacţ i. Nu m-a gă sit.Nici mamei lui nu i-am spus să se ducă dracului, pentru că trebuia să fie ală turi de mine, indiferent ce s-ar fi înt â mplat.În schimb, s-a lă sat dus de val. Acum ochii ei îi gă sir ă pe ailui Faye şi se ancor ă de ei. A renunţ at la mine. Acum trebuiesă renunţ şi eu la el.

— Nu e uşor. Ai a şteptat mult de la el, mult ă vreme.

— Prea mult ă vreme. Iar el m-a dezamă git. — Şi cum te face asta să te simţ i? — Bine, cred. Sunt furioasă pe el, nu pe mine. — Nu mai eşti supă rat ă pe tine însăţ i pentru t â rgul pe care

l-ai f ă cut cu mama lui?Faye atingea o zonă sensibilă şi ştia asta, dar trebuia. — Nu aveam de ales. Vocea lui Marie era rece şi dur ă . — Dar nu-ţ i reproşezi? — De ce a ş face-o? Crezi că Michael îşi reproşează că m-a

abandonat? Că nu s-a ostenit să vină la mine, după accident? Crezi că asta-i tulbur ă somnul?

— Dar ţ ie, Nancy? Asta mă interesează . — Marie, fir-ar să fie. Şi nu, nu mi-l r ă peşte. Am decis să

renunţ la visuri. Am tr ă it prea mult timp cu nonsensul ă sta.

Suna convingă tor, dar Faye nu era sigur ă de ce simţ ea. — Şi acum?



Ce avea să ia locul lui Michael? Sau cine? Peter? — Acum o să lucrez. Înt â i îmi iau o vacanţă în sud-vest, de

Cr ă ciun. Sunt acolo nişte zone frumoase pe care vreau să lefotografiez. Mi-am f ă cut deja planurile. Arizona, New Mexico.

A ş putea chiar să zbor în Mexic pentru câ teva zile.Pă rea încâ ntat ă de ceea ce spunea, dar pe fa ţ a ei mai era

încă o expresie dur ă , care ascundea o tristeţ e. Mai pierduseceva. Îşi permisese în cele din urmă să -l piardă pe Michael. Îitrebuise mult ă vreme.

— O să lipsesc vreo trei să pt ă mâ ni. Asta ar trebui să rezolve destul de bine problema să rbă torilor.

— Şi apoi? — Muncă , muncă şi muncă . Asta-i tot ce mă interesează

acum. Peter mi-a aranjat expoziţ ia. O să fie în ianuarie. Şi aiface bine să fi acolo!

Faye zâ mbi. — Doar nu crezi c-o s-o pierd? — Sper că nu. Am ales nişte lucr ă ri pe care le iubesc foarte

mult. Pe cele mai multe nu le-ai v ă zut şi nici Peter. Sper să -iplacă şi lui. — Or să -i placă . Îi place tot ce faci. Ceea ce îmi aminteşte

de altceva, Nan… pardon, Marie. Ce faci cu Peter? Ce simţ ipentru el?

Marie oft ă şi privi din nou în foc. — Simt foarte multe lucruri diferite pentru Peter. — Îl iubeşti? — Într-un fel. — Ar putea vreodat ă să -l înlocuiască pe Michael în via ţ a

ta? — Poate. Tot încerc să -l las să -i ia locul lui Michael, dar

ceva mă opreşte. Nu sunt pregă tit ă . Nu ştiu, Faye… Mă simt vinovat ă pentru că nu-i ofer mai mult. El face at â t de mult pentru mine! Şi… ştiu ce mult mă iubeşte.

— E un bă rbat cu foarte mult ă r ă bdare. — Poate prea mult ă . Mă tem să nu-l r ă nesc. Privi în ochii



lui Faye, cu o expresie tulburat ă . Ţ in foarte mult la el. — Atunci va trebui să vezi ce se înt â mplă . Poate o să te

simţ i mai liber ă acum, câ nd te-ai hot ă r â t să -l scoţ i peMichael din via ţ a ta.

Faye v ă zu cum muşchii gâ tului i se încordează câ nd auzicuvintele.

— Marie? Nu renunţ i la oameni, nu-i a şa? Nu renunţ i la iubire?

— Nu. De ce a ş face-o?Dar r ă spunsul era prea cald şi prea decis. — N-ar trebui. Michael te-a dezamă git. Dar el e un singur

bă rbat, nu toţ i bă rba ţ ii. Nu uita asta. Exist ă cineva pentrutine, poate Peter, poate altcineva. Dar exist ă cineva. Eşti ofat ă frumoasă şi n-ai nici mă car două zeci şi cinci de ani. Ai o via ţă înaintea ta.

— Asta-mi spune şi Peter.Dar nu ar ă ta ca şi cum ar fi crezut. Apoi îşi ridică privirea

la Faye, cu un zâ mbet mic şi speriat, care ascundea şi teamă

şi durere. — Am mai luat o hot ă r â re. — Care? — Despre noi două . Cred că am terminat, Faye. Am spus

tot ce aveam de spus. Sunt gata să ies în lume, să muncescşi să mă iau la lupt ă cu via ţ a.

— De ce să nu te bucuri de ea?Era ceva în legă tur ă cu fata care încă o mai îngrijora.

Renunţ ase la ceva. Era ceva în care nu mai credea. Fusesetr ă dat ă şi într-un fel f ă cuse o alegere. Era gata să luptepentru munca ei, dar nu şi pentru ea însăşi.

— Ai un dar minunat, Marie. Darul frumuseţ ii. Nu-lascunde în spatele unui aparat de fotografiat.

Dar Marie o privea cu ochi ca de piatr ă . — N-a fost un dar, Faye. Am plă tit pentru el cu tot ce

aveam.Îşi urar ă Cr ă ciun fericit la despă r ţ ire, dar în vorbele lor era



un ecou al goliciunii, un vid care o speria pe Faye, în timp ceMarie Adamson îşi tr ă gea pe cap pă lă ria şi ieşea cu ofluturare voioasă de mâ nă că tre prietena ei de doi ani. Era ca şi cum şi-ar fi luat adio de la cei doi ani şi ar fi intrat într-o

via ţă nouă , lă sâ nd în urmă tot ce iubise câ ndva.



Capitolul 17

Câ nd Marie ieşi din biroul lui Faye, se urcă într-un taxi şise îndrept ă că tre Union Square. F ă cuse deja o rezervare; tot ce mai avea de f ă cut acum era să se oprească să -şi plă tească biletul. Era prima că lă torie pe care o f ă cea de ani de zile,prima de la weekend-ul pe care-l petrecuse în Bermude. Acela fusese de Pa şti şi… se str ă dui să -şi scoat ă gâ ndul dinminte, în timp ce taxiul cobora Post Street. Fred st ă tea la ea în poală , privind ma şinile care treceau pe lâ ngă ei şi se

întorcea din câ nd în câ nd să se uite la st ă pâ na sa. Simţ ea că era ceva diferit; avea o electricitate pe care şi căţ elul o putea simţ i. Îşi scoase o ţ igar ă din poşet ă şi o aprinse.

— Aici, doamnă ? întrebă şoferul, oprindu-se lâ ngă hotelul

Saint Frances şi Marie dă du din cap.

— Aici e perfect.Plă ti cursa, deschise portiera taxiului şi-l lă să pe Fred să

sar ă jos. Îl urmă gr ă bit ă , stinse ţ igara şi privi în jur. Agenţ ia de bilete era doar la câţ iva pa şi. Pentru prima oar ă nu era coadă , dar era şi foarte devreme. Şedinţ ele ei cu Faye erauîntotdeauna la nouă f ă r ă un sfert. Erau… fuseser ă … Brusc,realiză că se terminaser ă . Era liber ă acum. Gata. Nu maiconsulta un psihiatru. Ideea o speria puţ in. Se simţ ea pe de oparte eliberat ă , pe de alta singur ă , de parcă ar fi să rbă torit şi

ar fi plâ ns în acela şi timp. — Pot să v ă ajut? Fata de la birou o privi cu un zâ mbet şi

Marie îi r ă spunse la fel. Cumpă ra ţ i bilete? — Da. Am f ă cut o rezervare să pt ă mâ na trecut ă . Adams.

McAllister.Era straniu să -şi folosească din nou vechiul nume; nu-l

mai folosise de două luni. Dar chiar şi că lă toria era

simbolică . Legal, numele ei se schimbase de la 1 ianuarie.Câ nd avea să se întoarcă , nu va mai fi Nancy McAllister, avea să fie Marie Adamson, pentru totdeauna. Dar la plecare era



tot Nancy. Era ca un fel de voiaj de nunt ă de una singur ă .Era pasul final în procesul nesf â r şit care durase aproape doiani. Marie Adamson avea să se nască în sf â r şit în mod oficial.Iar Nancy McAllister avea să fie dat ă uit ă rii pentru

totdeauna. Michael o uitase; acum putea şi ea să uite de ea însăşi. Nu mai era nimic de amintit. Peter avusese grijă deasta. Nimeni din cei care-o cunoscuser ă înainte n-ar firecunoscut-o acum. Fa ţ a delicat ă , perfect desenat ă , era ceva la care visa orice femeie, dar nu era cea pe care o ştiuse timpde două zeci şi patru de ani. Nu mai era o str ă ină , dar niciNancy McAllister nu era. Şi vocea îi era diferit ă , mai

melodioasă , mai adâ ncă , mai controlat ă . Era o voce subtilă ,cu tonuri senzuale şi-i plă cea cum o ascultau oamenii, deparcă ar fi avut mai multe de spus, acum câ nd vorbea într-un fel diferit. Mâ inile îi erau gra ţ ioase şi delicate, mişcă rilemai mature şi mai fluide după orele de balet pe care Peter îidă duse voie să le facă după ce terminase cu opera ţ iile. Yoga întregise totul. Şi totul completa tabloul lui Marie Adamson.

— Cost ă trei sute nouă zeci şi şase de dolari.Fata privi ecranul computerului, apoi la clienta care st ă tea în fa ţ a ei. Nu-şi putea lua ochii de la ea; tr ă să turile perfecte,zâ mbetul ameţ itor, gra ţ ia cu care se mişca atr ă geau atenţ ia tuturor. Totul la ea te f ă cea să întrebi: „Cine e?” Marie semnă cecul, îşi luă chitanţ a şi ieşi în Union Square sub soarele dedecembrie. Îl ţ inea pe Fred în bra ţ e ca să nu-l calce cineva.Z â mbi de una singur ă traversâ nd pia ţ a. Era o zi minunat ă şiea avea o via ţă minunat ă . Pleca în vacanţă ; terminase cutoate acele opera ţ ii nesf â r şite; începea o via ţă nouă , o carier ă nouă ; avea un apartament care-i plă cea, un bă rbat care oiubea. Nu putea cere mai mult. Intr ă într-un magazin cuzâ mbetul pe fa ţă şi cu pas vioi şi hot ă r î să -şi cumpere ceva frumos. Un dar de Cr ă ciun pentru ea însăşi, sau poatepentru că lă torie. Se plimbă de la un etaj la altul, încercâ nd

pă lă rii, br ăţă ri, eşarfe, jachete, poşete, o pereche de cizme şio pereche de pantofi de lame. În cele din urmă se hot ă r î la un



pulover moale de ca şmir alb care, împreună cu pielea ei albă satinat ă şi cu pă rul negru şi bogat, o f ă cea să arate aproapeca Albă -ca-Z ă pada. Ideea o amuza. Şi lui Peter i-ar fi plă cut.Puloverul îi sublinia silueta într-un mod plă cut. Chiar şi

aceasta se schimbase în ultimul an, cu baletul şi cu yoga. Trupul ei pă rea să se fi înt ă rit şi să se fi întins şi ar ă ta minunat de înalt ă , de suplă şi de unduioasă .

Se strecur ă din nou pâ nă la parter, privind mă rfurile şioamenii şi în cele din urmă se opri să cumpere o cutie deciocolat ă pentru Faye. Era un dar potrivit pentru ultima zi de

terapie. Scrise pe felicitare numai „Mul ţ umesc, Marie”. Ce

altceva putea scrie? Mulţ umesc că m-ai ajutat să -l uit peMichael? Mulţ umesc că m-ai ajutat să supravieţ uiesc?Mulţ umesc. Jucâ ndu-se cu gâ ndurile, se opri brusc. Ar ă ta ca şi cum ar fi v ă zut o stafie şi câ nd v â nză toarea îi înapoiecartea de credit continuă să privească fix. Ben Avery st ă tea doar la câţ iva pa şi distanţă , uit â ndu-se la nişte valize dedamă foarte scumpe. Marie r ă mase acolo o clipă care-i pă ru

nesf â r şit ă , apoi se apropie. Trebuia să -l vadă , să -l atingă , să audă ce spunea. Într-o nebunie de moment se întrebă dacă avea s-o recunoască ; se rugă să fie a şa, apoi îşi dă du seama că nu se poate şi se str ă dui să se bucure. Astfel îl putea privi,putea sta lâ ngă el câ t voia demult. Se întrebă de câ t ă vremenu-l mai v ă zuse el pe Michael, dacă acceptase slujba la firmă . Se apropie de el şi începu să pipă ie servietele deantilopă de lâ ngă articolele pe care le examina el. Nu-şi luă ochii de la fa ţ a lui şi el se întoarse brusc, zâ mbind cuzâ mbetul lui lejer. Dar nu simţ i nicio urmă de recunoa ştere;în loc de asta, el o privi admirativ, apoi întinse mâ na că treFred.

— Bună , amice. Vocea era at â t de familiar ă , încâ t o cuprinse leşinul, dar

r ă mase tare, mulţ umindu-se să simt ă că ldura mâ inii lui

lâ ngă a e i , câ nd mâ ngâ ie căţ elul. Nu şi-ar fi imaginat niciodat ă că vederea lui Ben putea avea un asemenea efect



asupra ei. Dar era prima legă tur ă pe care o avea cu Michaelde câ nd… îşi reţ inu lacrimile şi se uit ă la valizele pe care leprivise Ben. F ă r ă să -şi dea seama, mâ na îi zbur ă la lanţ ul dela gâ t, pe care i-l dă ruise el în seara câ nd trebuia să se

mă rite. Încă îl mai purta. — Cumpă ra ţ i cadouri de Cr ă ciun?Se simţ ea caraghioasă pă lă vr ă gind cu el, dar voia să -i

vorbească şi din nou se întrebă dacă o putea recunoa şte, dedata aceasta după voce. Dar chiar şi ea însăşi ştia ce diferit suna vocea ei acum. El o privi din nou, cu zâ mbetul gratuit care se schimbă între doi str ă ini.

— Da, pentru o doamnă şi nu mă pot hot ă r î. — Cum este? — Minunat ă .Marie r â se. Era at â t de tipic pentru Ben. Aproape că voia

să -l întrebe dacă de data asta era ceva serios, dar nu putea. — Are pă rul roşcat şi e… aproape de înă lţ imea

dumneavoastr ă .

O privi din nou pe Marie şi ochii lui se plimbar ă pe silueta ei aproape cu poft ă . Nu ştia dacă să r â dă sau să se supere,at â t era de în stilul lui Ben.

— Sunteţ i sigur că vrea o valiză ?Lui Marie i se pă rea un cadou neinspirat. Spera ceva mai

interesant de la Peter. Cum ar fi un teleobiectiv nou. — O să facem o că lă torie împreună şi m-am gâ ndit… Iar

că lă toria e o surpriză . Vreau să ascund biletele în bagaje.Cinci sute de dolari pe o valiză de import ca să ascunzi

nişte bilete? Benjamin Avery, ce extravaganţă ! Trebuie să -i fimers bine în ultimii doi ani.

— E o fat ă norocoasă . — Nu, eu sunt norocosul. — E luna de miere?Marie se simţ ea jenat ă de propria curiozitate, dar era

minunat să afle at â tea lucruri despre el şi poate… Poate osă … îşi pă str ă zâ mbetul deta şat, plă cut şi rece câ nd el



scutur ă din cap. — Nu. Doar o că lă torie de afaceri. Dar ea nu ştie încă de

ea. Deci, ce credeţ i? Cea maron, sau cea verde închis? — Cea maron cu dungă roşie. Mi se pare grozav ă .

— Şi mie. Aprobă încâ ntat alegerea lui Marie şi-i f ă cu semn

v â nză toarei. Cumpă r ă trei piese şi-i ceru fetei să le trimit ă paravion la New York. Deci locuia acolo. Se întoarse.

— Mulţ umesc pentru ajutor, domnişoar ă … — Adamson. Mi-a f ă cut plă cere şi-mi cer scuze dacă am

pus prea multe întrebă ri. Să rbă torile au un efect ciudat

asupra mea. — Şi asupra mea. Dar e o perioadă plă cut ă . Chiar şi la

New York şi asta înseamnă mult. — Acolo locuiţ i? — Câ nd sunt acasă . Că lă toresc mult pentru afaceri. Asta tot nu-i spunea dacă lucra sau nu pentru Michael,

dar ştia că nu poate întreba. Şi brusc, o str ă punse o durere;

apropierea de el, dorinţ a de a afla despre cineva care oricumnu mai exista pentru ea, sau n-ar fi trebuit să mai existe. Apoi el o privi din nou, de parcă ceva l-ar fi tulburat. Ea simţ icum i se opreşte inima, dar zâ mbetul lui îi spuse că habar n-avea cine este. Trase puţ in de pă lă rie, ca să fie sigur ă că nuse pot vedea plasturii şi-l str â nse pe Fred mai tare în bra ţ e,în timp ce Ben continua s-o privească .

— Ştiu că e o nebunie, spuse el, dar pot să v ă invit undeva să bem ceva? Am un avion peste câ teva ore, dar am putea

traversa la St. Francis, dacă …Ea îi întoarse zâ mbetul, clă tinâ nd din cap. — Mă tem că şi eu am un avion de prins. Dar mulţ umesc

pentru invita ţ ie, domnule Avery.Z â mbetul lui pă li. — De unde-mi ştiţ i numele?

— Am auzit-o pe v â nză toare.El ridică din umeri şi o privi cu regret. Era incredibil de



frumoasă . Şi, indiferent câ t de tare ajunsese s-o iubească pe Wendy în cele trei luni de câ nd începuse rela ţ ia lor, putea totuşi să bea ceva cu o fat ă frumoasă . Pă cat că pleca şi ea din ora ş. Apoi îi veni o idee.

— Unde pleca ţ i, domnişoar ă Adamson? — La Santa Fe, New Mexico.Pă rea la fel de dezamă git ca un şcolar şi ea r â se de

expresia lui. — Fir-ar să fie. Speram că mergeţ i la New York. Am fi

putut să facem drumul împreună . — Sunt convinsă că doamna cu valizele ar fi apreciat asta.

Ochii ei îl certau, dar numai puţ in şi de data aceasta r â ser ă amâ ndoi.

— Touche. Atunci, poate data viitoare.

— Veniţ i des la San Francisco?Era din nou intrigat ă . — Nu, dar o să vin. Apoi, cu o privire că tre valize şi cu un

zâ mbet, adă ugă : O să venim. Firma mea are un proiect mare

aici. Probabil că o să petrec mai mult timp aici decâ t la New York. — Atunci probabil că o să ne mai înt â lnim.Dar vocea ei suna aproape trist. În definitiv, era doar Ben.

Nu conta câ t de des îl vedea, tot nu era Michael. V â nză toarea îi întrerupse reveria şi-şi dă du seama că era timpul că plece.Se uit ă la el un lung moment, câ t scrise cecul pentru suma pe care i-o ceruse v â nză toarea, apoi îl atinse pe bra ţ . El îşiridică surprins privirea şi ea şopti: „Cr ă ciun fericit”, înaintede a dispă rea. După ce termină cecul, Ben privi în jur şiconstat ă cu dezamă gire că ea plecase. Îl pă r ă sise at â t de brusc. Cercet ă magazinul câ t putu de bine, printre hoardelede clienţ i de Cr ă ciun, dar nu era de gă sit. Ieşise pe uşa laterală şi chemă un taxi. Se simţ ea obosit ă şi avea inima grea. Fusese o diminea ţă lungă .

Îi dă du şoferului adresa veterinarului, îl lă să pe Fred acoloşi să ri înapoi în taxi, ca să se întoarcă acasă . Deja



împachetase bagajele. Nu trebuia decâ t să -şi ia valizele şi să pornească spre aeroport. Se simţ ea puţ in nedreapt ă pentrucă -l lă sa pe Fred acasă , dar nu-l voia cu ea de data aceasta şise oprea de prea multe ori în cele trei să pt ă mâ ni câ t avea să

lipsească de acasă . Era o că lă torie pe care trebuia s-o facă singur ă . Ultimele ei momente ca Nancy McAllister, sf â r şitulunei vieţ i, începutul uneia noi. Privi în jurul ei pentru oultimă dat ă înainte de plecare, de parcă nu s-ar fi a şteptat să -l mai vadă exact la fel; iar câ nd închise uşa în urma sa,şopti un cuv â nt. Îl spuse pentru ea, pentru Ben, pentruMichael şi pentru toţ i cei pe care-i iubise… adio. Avea lacrimi

în ochi câ nd cobor î în goană scă rile, cu aparatul defotografiat şi cu valiza în mâ nă .



Capitolul 18

Nu-l lă sase pe Peter să vină la aeroport. A şa cum plecasesingur ă , acum voia să se întoarcă singur ă . Că lă toria aceea avusese ceva magic. Fusese o oază de linişte şi de muncă îndâ rjit ă . Pe drum aproape că nu vorbise cu nimeni; nuf ă cuse decâ t să observe şi se lă sase să se piardă în propriilegâ nduri. Dar, pe mă sur ă ce treceau zilele, sufletul îi era dince în ce mai uşor. Înt â lnirea cu Ben Avery fusese un şoc.Reînviase prea multe amintiri. Dar acum se terminase. O

ştia. Putea tr ă i cu ideea. Noua ei via ţă începuse.Ziua de Cr ă ciun se pierduse printre celelalte, în timp ce

f ă cea fotografii în ză padă , la Taos. Fusese tentat ă să schieze,dar n-o f ă cuse. Îi promisese lui Peter să evite riscul unuiaccident şi soarele în exces. Şi se ţ inuse de cuv â nt. La fel şiel. Îl anunţ ase câ nd se întorcea, dar îi ceruse să nu vină la aeroport, iar el nu venise. Marie privi cu uşurare prin

aeroport. Era singur ă , în mijlocul unei mulţ imi de str ă ini.Era plă cut să te pierzi în mulţ ime. O f ă cea să se simt ă invizibilă şi în siguranţă . Petrecuse mult ă vreme înv ăţâ nd să fie invizibilă în ultimele optsprezece luni. Acoperit ă de bandaje mai tot timpul, i se pă ruse important să nu fie v ă zut ă . Acum atr ă gea atenţ ia mai tare decâ t câ nd era înf ăşurat ă în bandaje: felul în care se mişca, hainele pe care

le purta, pă lă ria mare, Stetson, pe care o cumpă rase încă lă torie ca să -i ascundă ultimele bandaje de pe frunte, blugii negri şi jacheta de piele de oaie, toate contribuiau la a o face foarte vizibilă , pur şi simplu pentru că era greu să ascundă felul ei de frumuseţ e. Dar încă nu era conştient ă decâ t de uluitoare era.

Opri un taxi chiar la ieşirea din terminal, îi dă du şoferului

adresa şi se lă să pe pernele ma şinii cu un suspin. Era obosit ă . Era aproape ora unsprezece şi se sculase de la cincica să facă fotografii. Se uit ă la ceas şi-şi promise să fie în pat



înainte de miezul nopţ ii. Trebuia. A doua zi era o alt ă ziimportant ă . St ă tuse departe pâ nă în clipa cea mare. A doua zi de diminea ţă , la ora nouă , Peter îi scotea ultimul plasture.Nimeni altcineva nu ştiuse că mai purta plasturi. Dar ea ştia.

Iar acum dispă reau şi acestea. Urma să petreacă diminea ţ a singur ă după ce pleca din cabinetul lui, apoi se reînt â lneaupentru a să rbă tori. Nu mai urma nicio opera ţ ie, niciun fel decopci, niciun fel de leucoplast. Avea să fie exact ca oricinealtcineva. Numele ei devenise legal. Se nă scuse Marie Adamson.

Şoferul o lă să în fa ţ a blocului ei şi ea urcă încet scă rile, de

parcă s-ar fi a şteptat să gă sească apartamentul altfel decâ t îllă sase. Dar era acela şi şi fu surprinsă să se simt ă într-un feldezamă git ă . Apoi r â se de ea însăşi. Ce voia? Îi spusese luiPeter să n-o a ştepte. Se gâ ndea să gă sească o fanfar ă ascunsă în dormitor? Pe Peter sub pat? Ceva. Nu era sigur ă ce anume. Îşi scoase hainele de pe ea, gâ ndindu-se la cegă sise acasă . Avea multe pe suflet. Ce însemna faptul că

Peter terminase lucrul la fa ţ a ei? Dacă nu-l mai vedea niciodat ă ? Dar asta era o zi după „dezv ă luirea” finală a feţ eiei. Peter ţ inea la ea ca persoană , nu ca pacient ă . Ştia şi asta.Dar se simţ ea ciudat de nesigur ă în timp ce st ă tea acolo, înîntuneric, dorindu-şi să vină cineva să -i spună că totul e înregulă , că nu e singur ă , că avea să se descurce ca Marie Adamson.

— O, fir-ar să fie. Ce contează că sunt singur ă ?Se ridică brusc şi se privi în oglindă în timp ce rostea

cuvintele, apoi enervat ă îşi luă aparatul de fotografiat şiaproape că -l mâ ngâ ie. Asta era tot ce-i trebuia. Era doar obosit ă după că lă torie. Era o prostie să -şi facă griji pentru că era singur ă , pentru viitor, pentru Peter… Cu un suspinadâ nc se urcă la loc în pat. Avea lucruri mai importante la care să se gâ ndească , de exemplu la munca ei.

Se trezi puţ in după ora şase diminea ţ a, iar la şapte şi jumă tate era îmbr ă cat ă şi ieşea din casă . La nouă , câ nd



ajunse la biroul lui Peter, trecuse deja pe la pia ţ a de flori şif ă cuse fotografii. Mai adă ugase câ teva clişee la seria dinChinatown. Şi-l luase pe Fred de la veterinar.

— Mă i, ce vioaie ar ăţ i în diminea ţ a asta şi ce frumoasă ! Ce

jachet ă superbă !Peter privi admirativ la haina de coyot pe care o cumpă rase

pe un preţ de nimic în New Mexico. O purta peste blugi, cuun pulover cu guler mare şi cu cizme. Şi avusese pe cap

Stetson neagr ă pâ nă intrase în cabinet. Apoi îi zâ mbi cu un

sur â s pe care Peter nu i-l mai v ă zuse niciodat ă , ţ inu pă lă ria deasupra coşului de hâ rtii o fracţ iune de secundă înainte de

a o îndesa în el. — Şi asta, doctore Gregson, este ultima oar ă câ nd mai port

pă lă rie.El dă du din cap. Înţ elegea câ t de important era gestul. — N-o să mai ai de ce. — Mulţ umit ă ţ ie. Ar fi vrut să -l să rute, dar ochii ei îi spuser ă tot ce avea

nevoie să ştie. Privindu-l, realiză că -i fusese dor de el. După ziua aceea nu mai era doctorul ei. Avea să fie prietenul ei şiorice altceva avea să -l lase să fie pentru ea. Încă nuclarificaser ă asta, cu toate că el îi spunea deseori că oiubeşte. Ea nu f ă cuse încă ultimul pas, iar el n-o presase.

— Mi-a fost dor de tine, Peter.Îi atinse uşor bra ţ ul înainte de a se a şeza pe scaunul at â t

de familiar. Închise ochii şi a ştept ă . El o privi o clipă , apoi îşiluă locul obişnuit, pe scaunul rotativ din fa ţ a ei.

— Gr ă bit ă eşti în diminea ţ a asta. — După două zeci de luni, tu n-ai fi? — Ştiu, draga mea, ştiu.Marie auzi clinchetul instrumentelor delicate în t ă viţ a de

metal şi simţ i cum plasturele este îndepă rtat uşor de pefruntea ei. Cu fiecare milimetru de piele dezvelit ă se simţ ea

mai liber ă , pâ nă câ nd simţ i că nu mai avea niciun pic deplasture şi auzi scă unelul cu roţ i îndepă rt â ndu-se de ea.



— Acum poţ i să deschizi ochii, Marie. Şi să te uiţ i înoglindă .

Marie f ă cuse drumul acesta de mii de ori. La început doar ca să vadă o mică luminiţă , o aluzie, o promisiune, apoi

bucăţ i din ce în ce mai mari ale întregului. Dar niciodat ă nu v ă zuse fa ţ a lui Marie Adamson complet liber ă de plasturi, decopci sau alte amintiri a ceea ce se petrecea. Nu-şi mai v ă zuse fa ţ a pe de-a-ntregul de pe vremea câ nd era fa ţ a luiNancy McAllister, cu aproape doi ani în urmă .

— Du-te. Priveşte-te.Era o nebunie. Aproape că se temea. Dar se ridică în

t ă cere, se îndrept ă încet că tre oglindă , apoi r ă mase acolo,zâ mbind fericit ă , cu un fir argintiu de lacrimă curgâ ndu-i peobraz. El r ă mase în spatele ei, la distanţă . Era momentul eişi numai al ei.

— O, Doamne, Peter! E minunat.El r â se încet. — Nu este minunat, prostuţ o. Tu eşti minunat ă . Asta eşti

tu, să ştii.Ea nu putu decâ t să dea din cap în t ă cere. Apoi se întoarsesă -l privească . Nu că fa ţ a ei s-ar fi schimbat prea mult f ă r ă cele câ teva f âşii de plasture de pe frunte, ci era faptul că seterminase. Acum era Marie pe de-a-ntregul.

— O, Peter…F ă r ă să mai spună altceva, se aruncă în bra ţ ele lui şi-l

str â nse tare. R ă maser ă a şa mult ă vreme, apoi el se desprinsedin îmbr ăţ işare şi-i şterse lacrimile.

— Uite, pot să mă şi ud şi nu mă topesc. — Şi poţ i să stai şi la soare, dar nu prea mult. Şi poţ i să

faci orice doreşti, tot restul vieţ ii tale. Ce e pe locul înt â i înagendă ?

— Munca.Chicoti şi se a şeză pe scă unelul rotativ de pe care se

ridicase el, îşi str â nse genunchii sub bă rbie şi începu să seînv â rtească .



— Dumnezeule, o să -şi rupă un picior la mine în birou.Exact ce-mi trebuia.

— Chiar dacă mi-l rup, tot plec de aici pe picioarele mele,iubitule. Am de să rbă torit o via ţă în diminea ţ a asta.

— Mă bucur să aud.După toate aparenţ ele şi Fred se bucura. Să rea, dă dea din

coadă şi lă tra, de parcă ar fi înţ eles ce se spusese. R â ser ă amâ ndoi, iar Peter se aplecă să -l mâ ngâ ie pe cap.

— R ă mâ ne stabilit pentru pr â nz?În ochi avea o expresie de teamă şi pe Marie o impresionă .

Înţ elegea şi ea ce simţ ea Peter. Abandonare. Teamă . Avea ea

să -l mai dorească în via ţ a ei după ce nu mai avea nevoie deel? Pă rea extrem de vulnerabil şi ea îi întinse o mâ nă .

— Sigur că r ă mâ ne stabilit, prostule. Peter… întotdeauna va fi timp pentru tine în via ţ a mea. Mereu. Sper că ştii asta.Eşti singurul motiv pentru care mai am încă o via ţă .

— Nu. Altcineva este r ă spunză tor pentru asta.Marion Hillyard. Dar ştia câ t detesta ea numele acesta, a şa

că nu-l pronunţă . Niciodat ă nu înţ elesese de ce reacţ iona Marie a şa, dar o lă sase în pace. — Mă bucur că am fost aici ca să te ajut. Voi fi

întotdeauna, dacă ai nevoie de mine, pentru… pentrualtceva.

— Bine. Atunci ai grijă să mă hr ă neşti la două sprezece şi jumă tate.

Conversa ţ ia fusese destul de serioasă . Se ridică şi se

înf ăşur ă în noua ei haină de coyot. — Unde ne înt â lnim?El suger ă un restaurant lâ ngă docuri, de unde puteau privi

feriboturile şi vapoarele traversâ nd golful şi dealurile de la Berkeley în fundal.

— Cum, ţ i se pare? — Perfect. S-ar putea să mă duc acolo şi să petrec

diminea ţ a f ă câ nd fotografii. — A ş fi dezamă git dacă ai face altceva.



mâ nă pe plaja bă tut ă de v â nt. Haina de blană o apă ra de briza rece care aducea cea ţ a.

— Am ceva pentru tine, Peter.El o privi surprins, de parcă n-ar fi înţ eles, apoi ea scoase

cutiuţ a frumos împachetat ă . — O să -l dau la gravat, dacă -ţ i place. — Marie, e revolt ă tor. N-ar fi trebuit… nu voiam să …Era impresionat şi emoţ ionat câ nd deschise cutiuţ a, dar fu

încâ ntat câ nd îi v ă zu conţ inutul. O îmbr ăţ işă str â ns: — De ce ai f ă cut a şa ceva? O cert ă blâ nd. — Pentru că tu eşti un caraghios şi nu faci niciodat ă nimic

pentru mine.El r â se de privirea jucă uşă din ochii ei şi de data aceasta o

luă în bra ţ e şi o să rut ă lung şi tandru. Iar de data aceasta îlsă rut ă şi ea.

— Vrei să … poate ar fi mai bine să ne întoarcem, spuse eldupă câ teva minute.

Ea dă du din cap, t ă cut ă şi-l urmă spre ma şină , dar

expresia ei nu era la fel de sobr ă ca a lui. Câ nd ajunser ă la ea acasă , se întoarse şi-l privi zâ mbind: — Mai am ceva pentru tine, Peter. A ş vrea să urci cu mine,

dacă ai timp. — Eşti sigur ă ? — Absolut.Ea urcă scă rile înaintea lui, în t ă cere, iar câ nd deschise

uşa apartamentului nu aprinse luminile. Traversă camera dezi, întoarse şevaletul cu fa ţ a spre interiorul camerei, apoiaprinse lumina. Pe şevalet era peisajul ei cu bă ieţ elul par ţ ialascuns în frunzişul copacului. Îl terminase pentru el înaintede a pleca în vacanţă , dar îl pă strase pentru ziua aceea,pentru momentul acela. El o privi ca şi cum n-ar fi înţ eles.

— E pentru tine, Peter. L-am început cu mult ă vreme înurmă . Şi l-am… l-am terminat pentru tine.

— O, iubito…Se apropie de tablou cu ochi sclipitori şi cu o expresie



blâ ndă pe fa ţă , de parcă n-ar fi putut crede ce f ă cea pentruel. Fusese o zi plină de emoţ ii şi surprize. Pentru amâ ndoi.

— Nu-l pot lua. Am deja at â t de multe din lucr ă rile tale.Dacă mi le dai mie pe toate, nu mai ai ce expune.

— Tu ai fotografii, Peter. Asta e altceva. Este semnulrena şterii mele. E prima oar ă câ nd pictez din nou. Şi…tabloul ă sta a însemnat mult pentru mine. Vreau să fie alt ă u. Te rog.

Acum avea lacrimi în ochi, iar el se apropie de ea şi o luă în bra ţ e.

— Este minunat. Îţ i mulţ umesc. Nu ştiu ce să spun. Eşti

at â t de bună cu mine. — Nu trebuie să spui nimic, murmur ă ea, în lumina

blâ ndă a apusului, cu muzica sirenelor auzindu-se îndepă rtare.



Capitolul 19

— Dragul meu, poţ i să -mi tragi fermoarul?Se întoarse cu spatele la el. — A ş prefera să ţ i-l trag în jos, nu în sus. — Hei, hei, Peter.Marie îl privi ameninţă toare şi amâ ndoi r â ser ă . El purta o

haină de sear ă , iar ea tocmai îmbr ă case o rochie neagr ă ,superb croit ă , cu mâ neci largi şi cu talie îngust ă , dintr-unmaterial care lă sa să i se vadă silueta şi nimic mai mult. Era

superbă , iar Peter era impresionat. — Îmi pare r ă u că trebuie să -ţ i spun, dar nimeni n-o să se

uite la lucr ă rile tale. Toţ i or să se uite la tine. — Nu ză u?El r â se de neîncrederea ei evident ă şi-şi îndrept ă cravata

pe care o purta la că ma şa albastru-deschis.Împreună alcă tuiau un cuplu remarcabil.

— Au pus totul cum ai vrut tu? N-am avut timp să teîntreb.

Câ nd se trezise, la ora opt, ea era deja plecat ă . Marie îizâ mbi, privindu-l cum termină de îmbr ă cat.

— Da, au pus totul exact cum am dorit eu. Mulţ umit ă ţ ie. Am impresia că le-ai spus să facă cum vreau eu, „că dacă nu…”. Tu sau Jacques.

Proprietarul galeriei era cel mai vechi şi mai bun prieten allui Peter.

— Mă simt îngrozitor de r ă sf ăţ at ă . Genul artiste.

— A şa şi trebuie. Munca ta este foarte important ă , draga mea. O să vezi.

Şi într-adev ă r a şa se înt â mplă . Cronicile din revistele de a doua zi erau spectaculoase. St ă teau amâ ndoi la cafea, în

apartamentul ei şi zâ mbeau citindu-le. — Nu ţ i-am spus eu? Pă rea chiar mai mulţ umit decâ t ea.Eşti un star.



— Eşti nebun.Se a şeză la el în bra ţ e şi mototoli ziarul. — A şteapt ă puţ in. Pâ nă să pt ă mâ na viitoare or să te sune

toţ i agenţ ii fotografici din ţ ar ă .

— Iubitule, ţ i-ai ieşit din minţ i.Dar nu era prea departe de adev ă r. Pâ nă lunea urmă toare

începuse să primească telefoane din Los Angeles şi Chicago. Toat ă povestea îi f ă cea o plă cere nebună . Şi se amuză defiecare telefon pe care-l primi. Pâ nă o sună Ben Avery. Seînt â mplă într-o după -amiază de joi, pe câ nd developa unfilm. Auzi telefonul sunâ nd, se şterse pe mâ ini şi se duse în

bucă t ă rie să r ă spundă . Bă nuia că e Peter. Spusese că o sună ca să o anunţ e la ce or ă vine în seara aceea. Avea o şedinţă fixat ă pentru după -amiază . Dar ea avea destul de lucru ca să nu se plictisească ; după expoziţ ie urmase o adev ă rat ă avalanşă de comenzi.

— Alo? — Domnişoara Adamson?

— Da.Nu recunoscu vocea şi zâ mbetul pe care-l pregă tise pentruPeter pă li rapid.

— Nu ştiu dacă ne-am cunoscut sau nu, dar am înt â lnit odomnişoar ă Adamson ultima oar ă câ nd am fost aici. F ă cea cumpă r ă turi de Cr ă ciun… eu am cumpă rat nişte valize şi…

Se simţ ea ca un prost perfect, mai ales că pentru o clipă care i se pă ru o eternitate, ea nu spuse nimic.

Deci Ben era. Fir-ar să fie. Cum de o gă sise? Şi de ce sederanjase s-o caute?

— Eu… dumneavoastr ă era ţ i?Era tentat ă să spună că nu, dar de ce să mint ă ? — Cred că da. — Bine. Cel puţ in ne cunoa ştem. V ă sun pentru că v-am

v ă zut lucr ă rile la Galeria Montpellier, pe Post Street. Sunt

extrem de impresionat şi la fel şi colega mea, domnişoara Townsend.



Marie deveni curioasă . Oare era fata pentru carecumpă rase valizele? Dar nu putea întreba. Oft ă şi se a şeză .

— Mă bucur că v-au plă cut, domnule Avery. — V ă amintiţ i numele meu!

— Am memorie bună . — Ce noroc pe dumneavoastr ă … Eu am o memorie de melc

şi în meseria mea nu e deloc un avantaj, credeţ i-mă . În oricecaz, a ş dori foarte mult să ne înt â lnim şi să discut ă m desprelucr ă rile dumneavoastr ă .

— În ce sens?Ce dracu’ era de discutat?

— Construim un centru medical aici, în San Francisco,domnişoar ă Adamson. O să fie un proiect grandios şi am vrea să folosim lucr ă rile dumneavoastr ă în fiecare dintre clă diri,ca temă centrală a decorului. Încă nu ştim exact cum, dar ştim că vrem să folosim lucr ă rile dumneavoastr ă . Am vrea să lucr ă m cu dumneavoastr ă . Ar putea fi şansa cariereidumneavoastr ă .

O spuse cu imensă mâ ndrie şi în mod evident se a ştepta la un strigă t de entuziasm, un oftat, orice altceva decâ t ce auzi. — Înţ eleg. Ce firmă reprezenta ţ i? A ştept ă , ţ inâ ndu-şi respira ţ ia, dar ştia deja r ă spunsul,

înainte ca el să rostească cuvintele.

— Cotter-Hillyard, din New York.

— Nu, mulţ umesc, domnule Avery, nu mă interesează . — De ce nu? Pă rea uluit. Nu înţ eleg. — Nu vreau să intru în amă nunte, domnule Avery, dar nu

mă interesează . — Nu ne putem înt â lni să discut ă m? — Nu. — Dar am vorbit deja cu… eu… — R ă spunsul e nu. V ă mulţ umesc pentru telefon. Apoi, foarte încet, puse receptorul în furcă şi se întoarse în

camera obscur ă . Nu avea să facă afaceri cu ei. Asta-i maitrebuia. Terminase cu Michael Hillyard. N-o voise ca soţ ie; ea



nu-l voia ca patron. Sau ca orice altceva. Telefonul sună din nou, înainte de a închide uşa camerei

obscure, bă nui că era din nou Ben, dar hot ă r î să rezolveproblema o dat ă pentru totdeauna. Se întoarse la telefon,

ridică receptorul şi aproape că strigă în receptor: — R ă spunsul e nu. V-am spus asta.Dar vocea de la celă lalt capă t al firului nu era a lui Ben,

era a lui Peter. — Dumnezeule mare, ce am f ă cut?Pe jumă tate r â dea, pe jumă tate era uluit. Marie simţ i cum

începe să se relaxeze la auzul vocii lui.

— Of Isuse! Îmi pare r ă u. Tocmai m-a sunat cineva cu ocerere enervant ă .

— Ca urmare a expoziţ iei? — Mai mult sau mai puţ in. — Galeria n-ar trebui să dea numă rul t ă u de telefon

nebunilor. De ce nu preiau ei mesajele?Era supă rat.

— Cred că o să -i sugerez asta lui Jacques.Peter era speriat la ideea că un nebun o suna pe Marie. — Te simţ i bine? — Sunt în regulă .Dar pă rea zguduit ă şi el îşi dă du seama. — Bine, ajung acolo într-o or ă . Nu mai r ă spunde la telefon

pâ nă nu ajung eu. Dacă după asta sună cineva, rezolv eu.Mai schimbar ă câ teva cuvinte, apoi închise şi îşi dă du

seama că se simţ ea vinovat ă pentru că nu-i spusese adev ă ruldespre telefon. Ben Avery nu era un nebun, singura luiproblemă era că lucra pentru Michael Hillyard. Dar nu voia să -i spună lui Peter că asta era ceea ce o înnebunea. Nutrebuia să ştie câ t de sensibilă era la subiectul MichaelHillyard. Dar se vindeca pe zi ce trecea. Şi, din fericire, Bennu mai sună în seara aceea. A ştept ă pâ nă a doua zi. Iar

atunci o surprinse chiar câ nd pleca la lucru. — Bună diminea ţ a, domnişoar ă Adamson. Ben Avery din



nou. — Uite ce e. Credeam că am lă murit asta asear ă . Nu mă

interesează . — Dar nici nu ştiţ i ce nu v ă interesează . De ce nu vreţ i să

lua ţ i pr â nzul cu colega mea şi cu mine şi să st ă m de vorbă ?Nu poate să v ă facă niciun r ă u, nu?

O, ba da, Ben, poate, sigur că poate. — Îmi pare r ă u, sunt ocupat ă .Nu ceda niciun milimetru, iar Ben, în camera sa de la

hotel, îşi dă du ochii peste cap, uit â ndu-se la Wendy. Nu avea niciun rost. Dar nu înţ elegea de ce. Ce dracu’ avea împotriva

firmei Cotter-Hillyard? Nu avea sens. — Dar mâ ine? — Uite, Ben… domnule Avery… nu vreau. Nu mă

interesează . Şi nu vreau să discut asta cu dumneavoastr ă , cucolega dumneavoastr ă , sau cu oricine altcineva. E destul delimpede?

— Din pă cate, da. Dar cred că , din punct de vedere

profesional, faceţ i o mare greşeală . Dacă aveţ i un agent, o să v ă spună acela şi lucru. — Da, dar nu am. A şa că nu trebuie să ascult decâ t de

mine însă mi. — Greşeala dumneavoastr ă , domnişoar ă Adamson. Dar

pă str ă m legă tura. — E dr ă guţ din partea dumneavoastr ă că manifesta ţ i

interes, dar v ă rog, nu v ă deranja ţ i.



Capitolul 20

Era o zi îngheţ at ă de februarie. Ben Avery, înf ăşurat înpalton ca o broască ţ estoasă , alergă tot drumul de la ieşirea din metrou pâ nă la birou, pe Park Avenue. Avea să ningă pâ nă la sf â r şitul zilei, ninsoarea se simţ ea în aer şi ar ă ta ca şi cum de abia s-ar fi luminat de ziuă . Nu era nici ora opt încă . Dar Ben avea imens de lucru. Era prima zi după întoarcerea de pe Coast ă , iar marea şedinţă cu MarionHillyard era programat ă la zece şi jumă tate. Avea multe veşti bune pentru ea.

În holul clă dirii erau deja aduna ţ i oameni, iar liftul era aproape plin. Chiar şi la ora aceea, lumea oamenilor deafaceri era în mişcare. După ritmul mai lent din SanFrancisco şi din Los Angeles, întoarcerea la New York era unşoc. La Mecca oamenii începeau devreme. Dar mă car peetajul lui nu pă rea să fi venit nimeni la lucru. Traversă

culoarul lung, mochetat cu bej şi lambrisat, care ducea la biroul pe care i-l alocase Marion Hillyard câ nd venise să lucreze pentru firmă . Era mai mic şi mult mai puţ in frumosca al lui Mike, dar era bine aranjat. Marion nu f ă cea

economii câ nd era vorba de birourile firmei Cotter-Hillyard.

Ben se uit ă la ceas în timp ce-şi scotea paltonul şi-şi frecă mâ inile ca să şi le încă lzească . Nu se putea obişnui cu v â ntul

îngheţ at şi cu frigul umed din New York. Uneori, iarna, seîntreba dacă se mai încă lzeşte vreodat ă , şi de ce suport ă asta câ nd exist ă ora şe ca San Francisco, unde oamenii tr ă iescîntr-un paradis al climei temperate tot timpul anului. Chiar

şi biroul lui era îngheţ at. Dar nu avea timp de pierdut. Îşi goliservieta pe birou şi începu să sorteze hâ rtiile şi rapoartele. Totul mersese splendid. Cu o singur ă excepţ ie minor ă . Dar

poate că se putea face ceva şi în privinţ a ei. Se uit ă din noula ceas, că zu pe gâ nduri, apoi se hot ă r î să încerce. Ar fi fost orealizare importanţă dacă se putea prezenta la şedinţă şi cu



aceast ă ultimă veste bună .Ben adusese cu el câ teva mostre ale lucr ă rilor lui Marie

Adamson; fusese nevoit să le cumpere de la galerie. Dar era sigur că meritaser ă investiţ ia; o dat ă ce Marion şi Michael

aveau să -i vadă stilul şi câ t de bună era, probabil că Marionînsăşi avea să se implice şi s-o convingă pe fa ţă să coopereze.Z â mbi gâ ndului care pe Marie ar fi înfiorat-o.

Formă numă rul ei şi a ştept ă . Era o nebunie. La SanFranscico era cinci şi un sfert diminea ţ a, dar poate o putea prinde trează …

— Alo?

Vocea fetei era adormit ă câ nd r ă spunse la telefon. — Hm… domnişoar ă … domnişoar ă Adamson, îmi pare

teribil de r ă u că v ă fac asta, dar sunt Ben Avery de la New York. Intru într-o şedinţă în diminea ţ a asta, cu preşedinta firmei noastre şi a ş fi vrut mai mult ca orice să -i pot spune că o să lucra ţ i cu noi la centrul medical. Mă gâ ndeam că …

Dar Ben era deja conştient că f ă cuse o greşeală . O simţ ea

în t ă cerea care îl copleşi de la celă lalt capă t al firului. Apoi ea izbucni brusc: — La ora cinci diminea ţ a? M-ai sunat ca să -mi spui despre

şedinţ a ta cu… pentru numele lui Dumnezeu, ce fel de firmă ţă că nit ă e asta? Ţ i-am spus o dat ă că nu, nu-i a şa? Ce dracu’mai trebuie să fac? Să -mi dau numă rul la secret?

Ascult â nd-o, Ben închise ochii, jumă tate de jenă , jumă tatedin alt ă cauză . Vocea. Era stranie. Nu ştia de ce, dar îi suna familiar. Şi nu suna deloc ca Marie Adamson. Era mai înalt ă ,mai t â nă r ă şi destul de diferit ă ca să -i deştepte o amintirecare-l nedumerea. Cu cine semă na la voce? Dar nu-şi putea aminti.

— N-ai priceput încă , pentru Dumnezeu?Cuvintele ei mâ nioase îl readuser ă în prezent, la realitatea

că vorbea într-adev ă r cu Marie Adamson şi că aceasta era

departe de a fi încâ ntat ă de telefonul lui. — Regret foarte mult. Ştiu că am f ă cut ceva nebunesc.



Speram însă că … — Ţ i-am spus. Nu. Nu vreau să mai ascult, să mai discut,

să mă mai gâ ndesc sau să mai vorbesc cu tine desprenenorocitul vostru de centru medical. Acum, lasă -mă în

pace.După care îi închise telefonul şi Ben r ă mase cu receptorul

în mâ nă , zâ mbind t â mp. — Bine, bă iete. Am ratat-o.Spuse vorbele în gâ nd, sau cel puţ in a şa credea. Nu-l

v ă zuse pe Mike rezemat de tocul uşii. — Bine ai venit acasă . Ce ai ratat?

Mike nu pă rea prea îngrijorat. Era încâ ntat să -şi vadă prietenul. — Mă bucur să te v ă d, să ştii. — E bine să fi din nou acasă . Dar e afurisit de frig în

ora şul ă sta. Isuse. După San Francisco, s-ar putea să nu mă mai reobişnuiesc niciodat ă .

— O să facem tot posibilul să te ţ inem în sud de acum

încolo, delicatule. Îi zâ mbi prietenului să u: Şi ce era cutelefonul de adineauri? — Singura bubă a că lă toriei. Îşi trecu mâ na prin pă r,

enervat şi se lă să pe spă tarul scaunului. Totul a mers exact cum am vrut. Mama ta o să fie extaziat ă de rapoarte. Cu osingur ă excepţ ie. E drept, o problemă minor ă , dar voiam să fie totul perfect.

— Să încep să -mi fac griji? — Nu. Sunt doar enervat. Am gă sit un artist. O fat ă .

Minunat ă ca fotograf. Vreau să spun, un talent cu adev ă rat extraordinar, nu doar o puştoaică cu un aparat de jucă rie. Estr ă lucit ă , l-am v ă zut expoziţ ia la San Francisco şi am vrut s-o angajez pentru decorarea holurilor din clă dirile principale.Ştii, motivul fotografic pe care l-am aprobat cu toţ ii, la ultima şedinţă înainte de plecarea mea.

— Şi? — Şi mi-a spus să mă duc dracului. Nici nu vrea să



discute. — De ce? E prea comercial pentru ea?Mike nu pă rea impresionat. — Nici mă car nu ştiu de ce. S-a înfuriat de prima oar ă

câ nd am sunat-o. Nu v ă d nicio logică .Dar Mike îi zâ mbea cu o expresie de amuzament cinic. — Sigur că are logică , naivul meu prieten. Vrea să scoat ă

mai mulţ i bani. Ştie cine suntem, a şa că vrea să se lase greuca să ne lovească cu un contract gras. E chiar a şa de bună ?

— Cea mai bună . Am adus câ teva lucr ă ri de-ale ei. Or să -ţ iplacă .

— Atunci poate că o să obţ ină ce vrea. Arat ă -mi-le mait â rziu. Înainte de asta, vreau să te întreb ceva. Mike avea oexpresie serioasă : Vreau să te întreb de câ teva să pt ă mâ ni.

— S-a înt â mplat ceva?Ben îi înţ elegea rapid dispoziţ ia. — Nu, de fapt mă simt ca un idiot pentru că te întreb.

Demonstrează câ t demult am pierdut contactul. Dar… Mă

rog… e ceva între tine şi Wendy?Ben îi cercet ă pentru un moment figura, înainte de a r ă spunde. Mike pă rea curios, dar nu jignit. Evident, Benştiuse despre rela ţ ia lui Mike cu Wendy. Dar nu era niciunsecret că Mike nu ţ inuse niciodat ă la ea. Cu toate acestea,Ben se simţ ea cam ciudat culegâ nd ce aruncase vechiul luiprieten. Era prima oar ă câ nd se înt â mpla şi nu era sigur cumavea să reacţ ioneze Mike câ nd avea să afle. Iar adev ă rul era că Wendy şi cu el se iubeau. Petrecuser ă o lună minunat ă împreună , în că lă toria pe Coast ă . Wendy o numise în glumă luna lor de miere.

— Ei, Avery, care-i treaba? Nu mi-ai r ă spuns la întrebare.Dar acum lui Mike îi juca un zâ mbet pe buze. Ştia deja. — Mă simt ca un netrebnic pentru că nu ţ i-am spus mai

devreme, dar r ă spunsul e da. Te deranjează , Mike?

— De ce m-ar deranja? Mi-e jenă să recunosc că … Mă rog,n-am prea fost la curent cu lucrurile. Sunt sigur că Wendy ţ i-



a spus ce atent eram.Spuse ultimele cuvinte pe un ton amar, dar Ben îi

r ă spunse cu glas blâ nd: — Nu mi-a spus niciodat ă nimic, decâ t că nu eşti un om

fericit. Iar asta nu e tocmai o surpriză pentru niciunul dinnoi, nu-i a şa? Nu m-am bă gat peste tine, Mike. Vreau să ştiiasta. Voi doi a ţ i încetat să v ă mai vedeţ i o vreme. Şi, ca să -ţ ispun adev ă rul, întotdeauna am avut o slă biciune pentru ea.

— Am bă nuit asta de câ nd ai angajat-o. E o fat ă tare bună .Mai bună decâ t merit eu. Apoi zâ mbi din nou: Şi mai bună decâ t meriţ i şi tu. Hei, stai o clipă . Acum avea în privire

amuzament: Nu cumva e ceva serios?Ben îi zâ mbi, apoi dă du din cap: — A şa cred. — Isuse! Vorbeşti serios? Te gâ ndeşti să te însori?Era uluit. Unde fusese? De ce nu bă gase de seamă ? Sigur,

Ben fusese plecat o lună , dar… nu fusese atent la asemenea lucruri de mai bine de doi ani.

— Să fiu al naibii. Avery însurat. Isuse, eşti sigur? — N-am spus asta. Dar ne gâ ndim. A ş zice că sunt şanse. Ai vreo obiecţ ie?

Dar ştiau amâ ndoi că glumeşte. Momentul jenant trecusedeja.

— De niciun fel. Clă tină din cap, zâ mbind: Mi se pare că am să rit câ te o pagină ici şi colo. Sau a ţ i fost ieşit din comunde discreţ i?

— Nu, deloc. Dar tu ai fost ieşit din comun de ocupat.Numai muncă , f ă r ă distracţ ie, te va face bogat şi celebru îndomeniul t ă u, dar te scoate complet din circula ţ ie în privinţ a bâ rfei din birouri.

Ben glumea doar pe jumă tate şi Mike o ştia. — Ai fi putut să -mi spui, nemernicule. — Ai dreptate şi-mi pare r ă u şi câ nd o să am de dat veşti

mari o s-o fac. Şi, vorbind de asta, nu vrei să -mi fi… Apoi ar fi vrut să -şi fi muşcat limba pentru ce avusese de



gâ nd să spună . El era cavalerul de onoare al lui Michael înseara câ nd se petrecuse accidentul, iar acum aproape că -lrugase pe Mike să -i fie cavaler de onoare.

— Lasă . E destul timp.

Mike se ridică , clă tină din cap şi se duse să -i str â ngă mâ na prietenului să u, dar în ochi avea din nou ceva întunecat şi ascuns. Ştia perfect ce avusese Ben pe limbă .

— Felicit ă ri, bă tr â ne. Z â mbetul era sincer, dar la fel şidurerea: Şi nu-ţ i face griji pentru fotografa din SanFrancisco. Dacă e at â t de bună cum spui, îi oferim uncontract gras şi o afacere bună şi o să cedeze. Se joacă

numai. — Sper să ai dreptate. — Crede-mă . Am.Mike îl salut ă şi dispă ru, lă sâ ndu-l pe Ben să se gâ ndească

la ce spusese. Acum, că Mike ştia, se simţ ea uşurat. Îi pă rea însă r ă u pentru stupida lui lipsă de tact. Chiar şi după at â ta timp, orice referire la Nancy aducea durere în ochii

prietenului să u. Se detesta pe sine însuşi pentru că abordasesubiectul, dar fusese o întrebare firească şi nu se gâ ndiseînainte de a o pune. Clă tină cu regret din cap, apoi seîntoarse la muncă . Avea mai puţ in de o or ă înainte de marea

înt â lnire cu Marion. Şi i se pă ru că nu trecuser ă decâ t câ teva clipe pâ nă câ nd Wendy îi bă tu la uşă şi-l salut ă cu unzâ mbet.

— Haide, Ben. Trebuie să fim la Marion în birou în cinciminute.

— Deja? Îşi ridică agitat privirea, apoi îi zâ mbi. Wendy era exact ce-şi dorise întotdeauna. Apropo, i-am spus lui Mikeazi-de-diminea ţă .

Pă rea mulţ umit de sine. — I-ai spus ce? Wendy era cu gâ ndul la centrul medical de la San

Francisco şi la şedinţ a cu Marion. Şedinţ ele cu marea zeiţă albă a arhitecturii o speriau întotdeauna de moarte.



— I-am spus despre noi, prostuţ o. Cred că a fost chiar încâ ntat.

— Mă bucur.De fapt nu-i pă sa, dar ştia că pentru Ben era important.

Ea nu mai dă dea doi bani pe Mike. Fusese lipsit desentimente şi de că ldur ă , absent în fiecare moment pe care-lpetrecuser ă împreună . Era ca şi cum nici nu s-ar fi petrecut nimic între ei.

— Eşti gata pentru şedinţă ? — Mai mult sau mai puţ in. Am sunat la Adamson din nou

azi-diminea ţă . Mi-a spus să mă duc dracului.

— Ce pă cat!Discutar ă liniştit câ t parcurser ă holul pâ nă la liftul

particular care ducea în turnul de fildeş al lui Marion, la ultimul etaj. Totul la etajul acela era de culoarea nisipului,chiar şi liftul, care era mochetat în întregime, pe pereţ i şi peplafon. Era ca şi cum ar fi urcat într-un pâ ntec matern,t ă cut, moale, de culoare crem, pâ nă câ nd brusc ajungeau la

etajul care adă postea biroul lui Marion, cu panorama luispectaculoasă . Wendy simţ ea cum i se umezesc palmele.Marion Hillyard o f ă cea întotdeauna să se simt ă a şa, oricâ t ar fi fost de amabilă ; Wendy v ă zuse ce se afla sub st ă pâ nirea şicalmul ei.

— Speriat ă ? şopti Ben încet, în timp ce dă deau colţ ul,că tre uşa de crom şi sticlă a să lii de şedinţ e.

— Poţ i să fi sigur.R â ser ă unul la altul, apoi se a şezar ă în linişte la locurile

lor în camera lungă , plină de plante. Pe unul din pereţ i era un tablou de Mary Cassatt, pe altul un Picasso de tinereţ e,iar în fa ţ a lor se întindea New York-ul, o privelişte minunat ă care o ameţ ea pe Wendy de fiecare dat ă câ nd se afla acolo, la etajul şaizeci şi cinci. Era ca decolarea unui avion, cuexcepţ ia liniştii, întotdeauna Marion pă rea să se mişte

înconjurat ă de linişte.La masa lungă , din sticlă fumurie, erau a şeza ţ i două zeci şi



doi de oameni câ nd Marion îşi f ă cu în fine apariţ ia, flancat ă de George, de Michael şi de secretara ei Ruth. Ruth ducea un bra ţ de dosare, iar George îi încredinţ ase fr â iele lui Michael şiera uimit de câ t de uşurat se simţ ea.

Numai Marion pă rea interesat ă de grup şi cercet ă feţ eleuna câ te una, ca să se asigure că toat ă lumea era prezent ă . Avea aceea şi culoare nisipie ca decorul, dar Wendy îşi spusecă nu era decâ t paloarea newyorkeză . Se obişnuise at â t demult să vadă feţ e bronzate, încâ t era şocant să se întoarcă la New York şi să vadă câ t de palidă era lumea în mijlocul ierniidin est.

Dar Marion era la fel de elegant ă ca întotdeauna, într-orochie ce pă rea a fi Givenchy sau Dior, din lâ nă neagr ă ,simplă , înveselit ă de patru r â nduri de perle mari, perfecte.Lacul de pe unghii era întunecat şi pă rea neobişnuit depalidă şi-şi spuse că probabil lucra prea mult la proiectulacesta şi la încă zece alte proiecte. Mama lui era implicat ă înfiecare lucru care se f ă cea la firmă . A şa era ea. Iar Michael îi

că lca pe urme. Marion îi admira devotamentul total dinultimii doi ani. A şa se menţ ineau în formă imperiile,învigorate cu sâ ngele celor care le hr ă neau. Paznicii sacri.Pă str ă torii Sf â ntului Graal.

Marion vorbi prima. Luă primul dosar din fa ţ a lui Ruth şiîncepu să pună întrebă ri grupurilor, departamentelor,discut â nd diversele probleme care apă ruser ă la ultima şedinţă , verificâ nd soluţ iile. Totul merse bine pâ nă ajunse la Ben şi acolo se ar ă t ă foarte mulţ umit ă de ceea ce el şi Wendy aveau de spus. Îi explicar ă progresele f ă cute la SanFrancisco, rezultatele înt â lnirilor avute, toate noile realiză ri,iar ea le bif ă pe o list ă pe care o avea în fa ţă şi-i zâ mbi luiMike, încâ ntat ă . Proiectul de la San Francisco mergea splendid.

— N-am avut decâ t o singur ă problemă .

Ben vorbise puţ in prea moale şi ochii ei se a ţ intir ă imediat asupra lui.



— Da? Care anume? — O fotograf ă t â nă r ă . I-am v ă zut lucr ă rile şi ne-au plă cut

foarte mult. Am vrut să discut ă m posibilitatea de a lucra cuea pentru decora ţ iile clă dirilor principale. Dar nu vrea să

discute cu noi. — Cum adică ?Marion nu pă rea încâ ntat ă . — Exact a şa. Câ nd a auzit de ce o sun, aproape că mi-a

închis telefonul.Marion ridică din spr â ncene. — Ştia pe cine reprezinţ i?

De parcă asta ar fi schimbat ceva. Michael îşi ascunsezâ mbetul şi Ben la fel. Marion era at â t de mâ ndr ă de firmă încâ t se a ştepta ca oricine să vrea să facă afaceri cu ei.

— Da. Mă tem că asta n-a f ă cut-o să leşine. Dacă nucumva n-a enervat-o şi mai tare.

— A enervat-o?Pentru prima oar ă în diminea ţ a aceea fa ţ a lui Marion se

color ă , dar expresia îi era sumbr ă . Cine se credea, tinerica asta, care str â mba din nas la Cotter-Hillyard?

— Mă rog, poate că enervare nu e cuv â ntul potrivit. Poatesperiat ă ar fi mai potrivit.

Nu era, dar era în concordanţă cu nevoia de moment. Ca s-o calmeze pe Marion. Petele roşii din obrajii ei începur ă să pă lească , spre uşurarea tuturor, mai ales a lui Ben.

— Merit ă să insist ă m? — Eu cred că da. Şi am adus nişte lucr ă ri de-ale ei, ca să

vi le ar ă t. Sper că o să fiţ i de acord. — Cum ai obţ inut lucr ă ri de-ale ei, dacă nu vrea să

vorbească cu tine? — Le-am cumpă rat de la galerie. A fost o extravaganţă , dar

dacă este vreo problemă , a ş fi fericit să le cumpă r eu de la firmă . Lucrează minunat.

Cu aceasta, Wendy se îndrept ă că tre masa de lâ ngă peretele din fund şi se întoarse cu un portofoliu mare, din



care scoase trei fotografii color, pe care Marie le f ă cuse la SanFrancisco. Una era o scenă dintr-un parc, cu o compoziţ iesimplă : ar ă ta un bă tr â n a şezat pe o bancă , privind joaca unor copii. Tabloul ar fi putut pă rea sentimental, dar nu era;

era plin de simpatie. A doua era o scenă de la docuri; vitalitatea mulţ imii nu distr ă gea atenţ ia de la zâ mbitorul v â nză tor de creveţ i care domina fundalul. Şi, în fine, o vederesclipitoare a San Francisco-ului la apus, ora şul a şa cum îlîndr ă geau turiştii şi locuitorii deopotriv ă . Ben nu spusenimic. A şeză fotografiile şi se dă du înapoi. Erau mă rite, ca toat ă lumea să poat ă vedea de câ t de bună calitate erau.

Chiar şi Marion r ă mase t ă cut ă o vreme, înainte de a încuviinţ a din cap. — Ai dreptate. Merit ă să insist ă m. — Mă bucur că sunteţ i de acord. — Mike?Se întoarse că tre fiul ei, dar acesta pă rea pierdut în

gâ nduri privind fotografiile. Era ceva familiar în ele, în natura

subiectelor. Nu era sigur ce anume, dar îi creaser ă o stareciudat ă , de care nu putea scă pa. Nu ştia de ce îl preocupă fotografiile, dar chiar şi el trebuia să fie de acord că eraulucr ă ri remarcabile şi că ar fi f ă cut cinste orică rei clă diri cu

numele Cotter-Hillyard pe ea.

— Îţ i plac la fel de mult ca mie? insist ă Marion.El o privi şi dă du din cap t ă cut, sobru. — Ben, cum putem s-o avem?Marion nu pierdea timpul. — A ş vrea să ştiu. — Cu bani, evident. Ce fel de fat ă este? Ai cunoscut-o? — Destul de ciudat ă , am cunoscut-o ultima oar ă câ nd am

fost la San Francisco. E uluitor de frumoasă . Într-un felaproape ireal. E aproape prea perfect ă . Nu poţ i decâ t să staisă te uiţ i la ea. E calmă , plă cut ă – câ nd vrea să fie – şi

evident talentat ă . A fost artist ă , înainte de a se apuca defotografie. Pă rea îmbr ă cat ă scump, a şa că nu cred să moar ă



pă r ă seau sala de şedinţ e, iar Wendy cobor â se deja câ nd Ruthieşi în grabă din sanctuar şi-i f ă cu semn lui Michael. Pă rea înspă imâ ntat ă .

— Domnule Hillyard! Mama dumneavoastr ă … e…

Dar George reacţ ionă primul, repezindu-se literalmente în biroul ei, cu Michael şi Ben pe urmele lui. O dat ă ajunşiacolo, tot George fu cel care ştiu ce să facă . Unde să gă sească pastilele, pe care i le dă du imediat cu un pahar cu apă ,ajut â nd-o să se ducă de la birou pâ nă la canapea. Era de uncenuşiu-verzui şi pă rea să respire cu dificultate. Pentru oclipă îngrozitoare, Michael se întrebă dacă nu era pe moarte

şi simţ i cum îi dau lacrimile. Se repezi la telefon să -l sune pedoctorul Wickfield, dar ea dă du din mâ nă , slab şi vorbi într-oşoapt ă stinsă :

— Nu, Michael, nu-l suna… pe Wicky. Se înt â mplă …mereu.

Michael se uit ă la George. Era o noutate pentru el, dar nuputea fi pentru George, pentru că n-ar fi ştiut unde să

gă sească pastilele şi ce să facă . Isuse! Uitase complet delumea din jurul lui în ultimele câ teva luni. Privindu-şi mama,palidă şi tremur â nd pe canapea, începu să se întrebe câ t de bolnav ă era de fapt. Ştia că se vedea destul de des cudoctorul Wickfield, dar de fiecare dat ă crezuse că îşi f ă cea doar diverse controale şi n u că ar fi avut într-adev ă r probleme, iar cea de acum pă rea câ t se poate de grav ă . Iar oprivire aruncat ă pastilelor pe care George le lă sase pe birou îiconfirmă lui Michael temerile. Erau pastile pentru inimă .

— Mamă … Michael se a şeză pe scaunul de lâ ngă ea şi oluă de mâ nă : Câ t de des se înt â mplă asta?

Era aproape la fel de palid ca ea. Marion deschise ochii şi îizâ mbi, înt â i lui, apoi lui George. George ştia.

— Nu-ţ i face griji. Vocea era blâ ndă , dar ceva maiputernică acum. Sunt bine.

— Nu eşti bine. Şi vreau să ştiu despre asta.Michael vorbea, iar Ben se trezi întrebâ ndu-se dacă nu



cumva era în plus, dar nici să plece nu voia. Era prea uluit de ceea ce v ă zuse. Marea Marion Hillyard era şi ea om ca toţ ioamenii. Şi ar ă ta teribil de vulnerabilă şi de fragilă , întinsă acolo, în rochia neagr ă , scumpă , care o f ă cea să par ă şi mai

palidă . Avea culoarea pergamentului, dar ochii îi erau mai vioi decâ t fuseser ă cu o clipă în urmă .

— Mamă …Michael voia s-o for ţ eze să -i spună totul. — Bine, dragule, bine. Trase aer adâ nc în piept şi se ridică încet în capul oaselor,

lă sâ ndu-şi picioarele pe podea şi privindu-l drept în ochi.

— E vorba de inimă . Ştii că de ani de zile am problema asta.

— Dar n-a fost niciodat ă serioasă . — Ei bine, acum este. Era foarte calmă . S-ar putea să

tr ă iesc pâ nă la adâ nci bă tr â neţ e, sau s-ar putea să nu. Timpul o să ne spună . Iar între timp, pastilele mă menţ in înformă şi mă descurc. Asta-i tot.

— De câ nd durează asta? — De câ t ă va vreme. Wicky a început să se îngrijorezeacum vreo doi ani, dar s-a înr ă ut ăţ it destul de tare anul ă sta.

— Atunci vreau să te retragi. Pă rea un copil încă păţâ nat.Imediat.

Ea se mulţ umi să r â dă şi îi zâ mbi lui George. Dar de data aceasta fa ţ a colaboratorului ei îi spunea că şi el e îngrijorat.

— Nicio şansă , dragul meu. Stau aici pâ nă mor. Sunt prea multe de f ă cut. În plus, acasă a ş înnebuni. Ce să fac toat ă ziua? Să mă uit la televizor şi să citesc reviste pentru femei?

— Sună perfect pentru tine. R â ser ă cu toţ ii. Sau… Michaelse uit ă la mama lui şi la George: A ţ i putea să v ă pensiona ţ iamâ ndoi, să v ă că să toriţ i şi să v ă distra ţ i şi voi puţ in.

Era prima oar ă câ nd Michael ar ă ta că ştia de atenţ iile luiGeorge pentru mama lui şi acesta roşi violent. Dar nu pă rea

nemulţ umit. — Michael!



Mama lui avea din nou vechiul ei ton. — Îl faci pe George să se jeneze. Dar, într-un fel destul de

ciudat, nici ea nu pă rea nici şocat ă , nici oripilat ă de idee: înorice caz, nu se pune problema pensiei. Sunt prea t â nă r ă ,

bolnav ă sau nu. A ţ i r ă mas cu mine pe cap, mă tem, pentrumult ă vreme.

Michael ştia deja că pierduse bă t ă lia. Dar nu voia să cedeze deodat ă .

— Atunci fi mă car înţ elegă toare, pentru numele luiDumnezeu şi nu mai că lă tori. Nu trebuie să te duci la SanFrancisco. Pot să fac eu asta. Nu mai fi a şa de agitat ă . Stai

acasă şi ai grijă de tine.Ea se mulţ umi să r â dă , apoi se ridică şi se îndrept ă că tre

masa de lucru. Pă rea zguduit ă , obosit ă şi palidă câ nd sea şeză pe scaun, în timp ce toţ i o priveau cu spaima întipă rit ă pe feţ e.

— A ş vrea foarte mult să pleca ţ i cu toţ ii şi să nu maiar ă ta ţ i a şa de dispera ţ i. Absolut toţ i. Am de lucru. Chiar

dacă voi se pare că nu aveţ i. — Mamă , te duc acasă . Mă car azi.Michael o privea mâ nios, dar ea se mulţ umi să dea din

cap. — Nu merg. Acum du-te, Michael, sau îl sun pe George să

te dea afar ă . O să plec devreme, dar nu acum. A şa că v ă mulţ umesc pentru grija voastr ă şi pa. Ruth!

Ar ă t ă că tre uşă , pe care secretara o deschise ascult ă toare

şi ei ieşir ă unul câ te unul. Era mai tare ca ei toţ i la un loc şio ştia.

— Marion?George se opri în cadrul uşii, cu o expresie îngrijorat ă în

ochi. — Da?Fa ţ a ei se îmblâ nzi câ nd se uit ă la el şi George zâ mbi.

— Nu vrei să mergi acasă ? — Cur â nd.



— Vin peste o jumă tate de or ă .Ea zâ mbi, dar de abia a ştepta ca uşa să se închidă în

urma lui. Nu avea nicio îndoială în legă tur ă cu ce îiprovocase atacul. Nu-şi mai putea permite să se emoţ ioneze

de nimic. Devenea o pacoste teribilă . Se uit ă la ceas şi formă numă rul pe care i-l dă duse Ben Avery. Ascult ă telefonulsunâ nd de trei ori. Nu ştia de ce e at â t de sigur ă , dar era.Fusese sigur ă din clipa câ nd Ben începuse s-o descrie peMarie Adamson. Voia să încerce s-o vadă pe fat ă câ nd seducea la San Francisco. Atunci avea să ştie cu siguranţă .Sau poate că nu. Poate că schimbă rile erau prea mari. Se

întreba dacă avea să ştie vreodat ă . Apoi, în timp ce se gâ ndea la asta, fata r ă spunse la telefon. Marion inspir ă adâ nc,închise ochii şi vorbi calm în receptor. Nimeni nu şi-ar fi dat seama că avusese un atac cu jumă tate de or ă în urmă .Marion Hillyard controla situa ţ ia, ca întotdeauna, perfect.

— Domnişoara Adamson. Sunt Marion Hillyard de la New York.

Conversa ţ ia fu scurt ă , rece şi tensionat ă , iar câ nd închisetelefonul, Marion nu ştia mai multe decâ t câ nd sunase. Dar avea să ştie. În exact trei să pt ă mâ ni. Aveau o înt â lnire pestetrei să pt ă mâ ni, într-o mar ţ i după -amiază , la ora patru.Marion şi-o not ă în agendă , apoi se lă să pe spă tarulscaunului şi închise ochii. Se putea ca înt â lnirea să nu-idezv ă luie nimic şi totuşi… erau lucruri pe care trebuia să lespună . Spera doar că avea să mai tr ă iască trei să pt ă mâ ni.



poziţ ie. Avea să fie preşedintele uneia dintre cele maiimportante companii din America. Era un bă rbat cu talent,puternic, blâ nd şi fermecă tor.

Tr ă să turile i se luminar ă , din nou gâ ndindu-se la el. Ce

bun şi puternic era… şi ce singur. Simţ ea şi asta. Se ţ inea la distanţă chiar şi de ea. Era ca şi cum o parte din el nu s-ar firef ă cut niciodat ă . Cel puţ in terminase cu bă utura şi cumohoreala; în schimb că pă tase o hot ă r â re aspr ă , fioroasă ,care i se citea în ochi. Ca un om care se chinuise prea mult prin deşert, hot ă r â t să supravieţ uiască , f ă r ă însă să mai ştiepentru ce. Cu toate acestea avea motive să fie fericit, o via ţă

at â t de bună de care să se bucure. Dar el nu avea timp să se bucure de nimic. Nu era sigur ă nici mă car dacă îi f ă cea plă cere munca, în orice caz nu cum îi plă cea ei. Nu cum leplă cuse tat ă lui şi bunicului lui. Se gâ ndi din nou cu tandreţ ela propriul ei soţ , apoi încet gâ ndurile îi zburar ă la George.Câ t de bun fusese cu ea în ultimii ani. Nu şi-ar fi putut continua munca f ă r ă el. El îi lua poverile de pe umeri de câ te

ori putea, nu-i lă sa decâ t deciziile interesante, munca creatoare şi gloria. Ştia de câ te ori f ă cuse George asta pentruea. Era un bă rbat foarte puternic, dar şi foarte modest. Seîntrebă de ce nu fusese mai atent ă la calit ăţ ile lui cu vreozece ani în urmă . Dar nu avusese niciodat ă timp. Nici pentruel, nici pentru altcineva. De câ nd murise tat ă l lui Michael.

Poate că bă iatul nu era at â t de diferit de ea. Îşi zâ mbi eiînseşi, dar soneria de la uşă îi întrerupse gâ ndurile. Tresă ri,de parcă ar fi uitat unde se afla. Înt â lnirea cu fata. Era patruşi două zeci şi cinci acum. Fata înt â rziase două zeci şi cinci deminute. Dar, în sinea ei, era fericit ă că avusese puţ in timppentru ea însăşi. Îşi compuse o figur ă demnă şi se îndrept ă liniştit ă că tre uşă . Era conştient ă câ t de bine o prindeaurochia bleumarin şi cele patru r â nduri de perle, ca de altfel şicoafura perfect ă , manichiura şi machiajul atent, care o

f ă ceau să par ă mai degrabă de patruzeci şi cinci de ani decâ t de şaizeci. Şi peste două zeci de ani avea să fie încă o femeie



frumoasă . Dacă mai tr ă ia at â t. Dar dacă tr ă ia, avea să aibă grijă să arate a şa cum dorea. Nimic nu o înfr â ngea pe MarionHillyard, nici chiar timpul. Se felicit ă pentru asta câ nddeschise uşa unei femei elegante, cu un portofoliu de artist în

mâ nă . — Domnişoara Adamson? — Da, dă du din cap Marie cu un zâ mbet scurt. Doamna

Hillyard?Dar ştia. Nu o v ă zuse de fapt pe Marion Hillyard în

noaptea aceea, pentru că avusese ochii bandaja ţ i, dar v ă zusefotografii în apartamentul lui Michael. Ar fi recunoscut-o pe

mama lui oriunde în lume. Era femeia care-i bâ ntuise viseletimp de doi ani. Era femeia pe care şi-o dorise câ ndva ca mamă şi prietenă . Dar n-o mai dorea.

— Îmi pare bine.Marion întinse o mâ nă r ă coroasă şi fermă şi-şi str â nser ă

mâ inile ceremonios în uşă , înainte ca Marion să facă un gest că tre interior.

— Nu vreţ i să intra ţ i? — Mulţ umesc.Cele două femei se privir ă una pe cealalt ă cu interes şi

precauţ ie, iar Marion se a şeză pe un scaun lâ ngă masă .Comandase ceaiul în camer ă şi nişte bă uturi r ă coritoarepentru invitata ei. Pă rea foarte mult ă atenţ ie pentru o fat ă care o costase deja o jumă tate de milion de dolari. Dacă era aceea şi fat ă . O scrut ă atent, dar nu v ă zu nimic. Nu semă na cu niciuna din fotografiile pe care le v ă zuse în decursulanilor. Nu era aceea şi fat ă . Cel puţ in nu pă rea să fie. Dar Marion se pregă ti s-o privească şi s-o asculte. Era sigur ă că avea să -şi amintească oricâ nd vocea aceea chinuit ă ,sf âşietoare din noaptea câ nd f ă cuser ă „contractul”.

— Ce v ă pot oferi de bă ut? Ceai? Apă minerală ? Putemcomanda o bă utur ă dacă doriţ i.

— Nu, v ă mulţ umesc, doamnă Hilyard. A ş prefera să …Dar vocea i se stinse şi r ă maser ă privindu-se una pe alta,



femeia mai în v â rst ă câ nt ă rind-o pe cea t â nă r ă , privind-ocum se mişcă , studiindu-i pă rul, întorcâ ndu-se din nou la imaginea de ansamblu. Era o fat ă extraordinar de frumoasă ,în haine foarte scumpe. Marion se trezi întrebâ ndu-se dacă -şi

cheltuia banii da ţ i de ea pe haine ca acelea. Rochia de lâ nă purta amprenta pariziană , poşeta şi pantofii de antilopă erau

marca Gucci, iar pardesiul bej, aparent neinteresant, era că ptuşit cu o blană care pă rea lutru.

— Ce haină frumoasă ! Trebuie să fie minunat ă pentruacest ora ş. Invidiez clima de aici. Câ nd am plecat, la New York erau cincizeci de centimetri de ză padă . Sau mai

degrabă , zâ mbi ea cuceritor, cinci centimetri. De ză padă şipatruzeci şi cinci de mâ zgă . Cunoa şteţ i New York-ul?Era o întrebare cu cheie şi Marie o ştia, dar putea

r ă spunde sincer. Tr ă ise în New England, dar petrecuse puţ intimp la New York. Dacă s-ar fi mă ritat cu Michael ar fi tr ă it acolo. Dar nu se mă ritase. Fa ţ a şi vocea i se înă spriser ă .

— Nu, nu-l cunosc prea bine. Sunt puţ in mai provincială .

Era Marie sut ă la sut ă , f ă r ă nicio urmă de Nancy. — Mi se pare greu de crezut. Nu ar ăţ i deloc a şa.Marion îi zâ mbi din nou, dar era zâ mbetul unei caracude

că tre un peştişor mic şi fraged. — V ă mulţ umesc. Apoi, f ă r ă alte introduceri, Marie puse mâ na pe portofoliu

şi-l puse în poală , în timp ce Marion o privea şi îl desf ă cu.Z â mbind, îi întinse lui Marion un caiet gros cu copii alelucr ă rilor ei. Caietul era mare şi incomod, iar femeia mai în v â rst ă pă ru să ezite câ nd îl luă . Abia atunci Marie observ ă tremurul violent al mâ inilor ei şi câ t de slabă era. În definitiv,timpul nu fusese deloc blâ nd cu Marion Hillyard. Oarerugă ciunile ei fuseser ă ascultate? O privi atent pe femeie, dar Marion pă rea să -şi fi recâştigat calmul şi r ă sfoia în t ă cerecaietul.

— Înţ eleg de ce Ben Avery era at â t de ner ă bdă tor să încheie un contract pentru centrul nostru medical. Acestea



sunt lucr ă ri extraordinare. Probabil că lucra ţ i de ani de zile.Era în sf â r şit o întrebare inocent ă şi Marie clă tină din cap. — Nu, fotografia e ceva nou pentru mine. Am fost pictor

înainte.

— A, da, Ben a menţ ionat asta.Marion pă rea surprinsă . Uitase că aceasta putea fi Nancy

McAllister, at â t era de adâ ncit ă în lucr ă rile minunate. — Sunteţ i la fel de bună la pictur ă ? — A şa credeam.Marie îi zâ mbi. Era o conversa ţ ie aproape ireală . Se simţ ea

ca şi cum ar fi privit-o pe Marion Hillyard printr-o oglindă

groasă . O vedea pe Marion clar, dar persoana pe care o vedea Marion era de fapt altcineva. Marie credea că numai ea cunoa şte secretul.

— Acum îmi place fotografia la fel demult. — De ce a ţ i schimbat? întrebă Marion, intrigat ă . — Pentru că totul în via ţ a mea s-a schimbat foarte brusc,

în asemenea mă sur ă încâ t am devenit o alt ă persoană .

Pictura era parte din vechea mea via ţă , din vechiul meu eu.Era prea dureros s-o iau cu mine.Marion aproape că tresă ri auzind cuvintele. – Înţ eleg. Ei bine, lumea nu a pierdut nimic, după câ te pot

vedea. Sunteţ i un fotograf minunat. Cine va dat primulimbold? F ă r ă îndoială unul din marii artişti locali. Sunt at âţ ia aici.

Dar Marie clă tină din cap, zâ mbind. Era ciudat. Venise aicis-o urască pe femeia aceasta, iar acum descoperea că nupoate. Nu tocmai. Nu-i plă cea. Dar nici n-o putea ur î. Pă rea at â t de obosit ă şi de fragilă , sub toat ă bravada şi perlele ei.Purta pe fa ţă masca mor ţ ii, ascunsă cu grijă sub machiajulde calitate, dar sub el se ză reau tristeţ ile toamnei, cu iarna că lcâ ndu-le pe urme. Marie se for ţă să se întoarcă la întrebarea femeii, încercâ nd să şi-o amintească . A, da.

— Nu, de fapt un prieten mi-a deschis drumul. Doctorulmeu, de fapt. El poart ă r ă spunderea lansă rii mele ca fotograf.



El cunoa şte pe toat ă lumea din ora ş. — Peter Gregson.Cuvintele ieşir ă blâ nde şi visă toare de pe buzele lui Marion

Hillyard, de parcă le-ar fi spus f ă r ă voia ei şi amâ ndouă

amuţ ir ă brusc. — Îl cunoa şteţ i?De ce spusese Marion asta? Oare ştia? Dar nu avea cum.

Oare Peter… Nu, n-ar fi f ă cut niciodat ă asta. — Eu… da… Marion ezit ă o lungă clipă , apoi o privi drept

în ochi. Da, Nancy. Îl cunosc. A f ă cut o treabă minunat ă cutine.

Era o lovitur ă în gol. O presupunere. Dar trebuia s-ospună , chiar dacă se f ă cea de r â s. Trebuia să afle.

— Trebuie să fie o neînţ elegere. Numele meu e Marie… Apoi se pr ă buşi ca o pă puşă de câ rpă . Avea lacrimi în ochi

câ nd se ridică şi se îndepă rt ă , oprindu-se la fereastr ă , cuspatele că tre camer ă .

— Cum a ţ i ştiut?

Vocea era chinuit ă şi furioasă . Vocea de acum doi ani.Marion se lă să pe spă tarul scaunului, obosit ă dar uşurat ă . Oliniştea să ştie că avusese dreptate. Nu f ă cuse că lă toria aceea grea degeaba.

— Va spus cineva? întrebă Marie. — Nu. Am ghicit. Nu ştiu de ce. Dar de câ nd Ben a

pomenit prima oar ă de tine am avut o presimţ ire. Detaliile sepotriveau.

— A…Fir-ar să fie. Voia să … nu putea scă pa niciodat ă de asta?

Nu aveau s-o lase niciodat ă în pace? — De ce a ţ i venit aici? Ca să reconfirma ţ i micul nostru

t â rg? Marie se întoarse cu spatele la fereastr ă ca să privească la femeia care-o chinuia: Ca să v ă asigura ţ i că mă ţ in decuv â nt?

— Ai dovedit deja asta. Vocea lui Marion era obosit ă şi blâ ndă şi neobişnuit de bă tr â nă . Nu, nu sunt sigur ă că



înţ eleg nici mă car eu de ce, dar am venit să te v ă d. Să vorbesc cu tine. Să aflu ce faci, dacă tu erai într-adev ă r.

— De ce acum? De ce am devenit interesant ă după doiani?

Brusc, în vocea lui Marie era venin, iar în ochi ur ă . Ura pecare de luni de zile dorise să şi-o exprime.

— De ce acum, doamnă Hillyard, sau era ţ i doar curioasă să v ă uita ţ i la ce a f ă cut Gregson? Asta era? Ei, cum vi separe copila şul de patru sute de mii de dolari? A meritat? Dece nu-mi r ă spundeţ i? A meritat? Sunteţ i mulţ umit ă ?

Marion spera că da. Brusc spera cu disperare că da. Cu

toţ ii plă tiser ă un preţ at â t de mare pentru fa ţ a aceea.Greşise. Era deodat ă sigur ă de asta. Dar era prea t â rziu. Numai era aceia şi. Vedea asta la fat ă la fel de clar cum o vedea în Michael. Era mult, mult prea t â rziu pentru amâ ndoi. Trebuiau să -şi gă sească visurile în alt ă parte.

— Eşti o fat ă foarte frumoasă , Marie. — Mulţ umesc. Da, ştiu că Peter a f ă cut o treabă foarte

bună . Dar a fost ca un t â rg cu diavolul. Fa ţ a pentru o via ţă .Cu un suspin, Marie se pr ă buşi pe un scaun. — Iar eu sunt diavolul. Vocea lui Marion tremura.

Bă nuiesc că e o porcă rie să ţ i-o spun acum, dar la momentulrespectiv am crezut că f ă ceam un lucru bun.

— Şi acum? Marie o privi în ochi. Michael e fericit? A meritat să scă pa ţ i de mine, doamnă Hillyard? Misiunea a avut succes?

Doamne, cum voia s-o lovească . Să se repeadă la ea şi s-odă r â me, cu rochia ei elegant ă şi cu perlele ei.

— Nu, Marie, Michael nu e fericit, nu mai mult ca tine. Mi-am închipuit că o să -şi refacă via ţ a. Am presupus că şi tu la fel. Dar ceva îmi spune că n-ai f ă cut-o. Nu că a ş avea dreptulcă întreb.

— Nu, nu aveţ i. Dar Michael? Nu e însurat?

Se ura pentru asta, dar spera să fie „nu”. — Ba da, este.



Marie aproape că se înecă , apoi se str ă dui să -şi recapeter ă suflarea.

— Cu munca lui. Tr ă ieşte, mă nâ ncă , doarme şi respir ă cuea. De parcă ar spera să se piardă în ea pentru totdeauna.

Abia dacă -l v ă d.Bine, scâ rbă . Bine! — Deci a ţ i spune că a ţ i greşit? L-am iubit, să ştiţ i. Mai

mult ca orice pe lume.Cu excepţ ia feţ ei mele… o, Doamne, cu excepţ ia… — Ştiu. Dar am crezut că o să treacă . — Şi a trecut?

— Poate. Nu vorbeşte niciodat ă de tine. — A încercat să mă caute?Marion clă tină din cap. Dar nu-i spusese de ce. Nu-i spuse

lui Marie că Michael o credea moart ă . Minciuna o apă sa şi v ă zu fa ţ a fetei transformâ ndu-se din nou într-o mască a urii.

— Bine, atunci de ce sunt aici? Doar ca să v ă satisfaccuriozitatea? Ca să v ă ar ă t lucr ă rile mele? De ce?

— Nu sunt sigur ă , Nancy. Scuză -mă … Marie. Trebuia să te v ă d. Să aflu cum ţ i-a mers. Eu, bă nuiesc că e o prostie să -ţ ispun, dar sunt pe moarte.

Pă rea să -şi plâ ngă de milă , apoi îi pă ru r ă u că îi spusese.Dar Marie nu pă rea mişcat ă . O privi pe Marion îndelung,apoi, cu o voce blâ ndă şi chinuit ă , vorbi din nou:

— Îmi pare r ă u de asta, doamnă Hillyard. Dar eu am murit acum doi ani. Şi mi se pare că şi fiul dumneavoastr ă la fel. Asta înseamnă doi oameni. Amâ ndoi de mâ na dumneavoastr ă , doamnă Hillyard. Ca să fiu sincer ă , mi-egreu să simt prea mult ă compasiune pentru dumneavoastr ă .Bă nuiesc că ar trebui să v ă fiu recunoscă toare. Bă nuiesc că ar trebui să v ă mulţ umesc din adâ ncul sufletului că bă rba ţ iiîntorc capul după mine, în loc să fugă îngroziţ i. Bă nuiesc că ar trebui să simt o gr ă madă de lucruri, dar nu pot. Nu simt

nimic pentru dumneavoastr ă acum, decâ t milă , pentru că i-a ţ i distrus via ţ a lui Michael şi ştiţ i asta. Ca să nu mai vorbim



de ce a ţ i f ă cut cu a mea.Marion dă du din cap în t ă cere, simţ ind toat ă greutatea

reproşului fetei. Toate acestea le ştia şi ea. În adâ nculsufletului o ştiuse cu doi ani în urmă . Despre Michael în

orice caz. Nu ştiuse despre fat ă . Poate de aceea simţ isenevoia să vină .

— Nu ştiu ce să spun. — La revedere ajunge.Marie îşi luă haina şi mapa şi se îndrept ă că tre uşă . Se

opri acolo o clipă , cu mâ na pe clanţă , cu capul plecat şilacrimile începur ă să -i curgă pe fa ţă . Se întoarse încet şi v ă zu

lacrimile curgâ nd şi pe fa ţ a lui Marion. Femeia mai în v â rst ă era cufundat ă în propria ei durere, dar Marie reuşi să -şitragă r ă suflarea şi vorbi din nou:

— La revedere, doamnă Hillyard. Transmiteţ i-i… luiMichael… dragostea mea.

Închise uşa încet în urma ei, dar Marion Hillyard nu semişcă . Simţ ea cum inima îi bate cu un efort sf âşietor.

Chinuindu-se să respire, se împletici spre sonerie să cheme ocamerist ă . Reuşi să apese pe buton înainte de a leşina.



Capitolul 22

Pantofii lui sunau a gol pe coridoarele de spital. Aproapealergă că tre camera ei. De ce insistase să vină singur ă ? De cetrebuia să fie întotdeauna at â t de independent ă , după at âţ ia ani? Ciocă ni încet la uşă şi o infirmier ă i-o deschise, cu oprivire inchizitorială .

— Aceasta e camera doamnei Hillyard? Sunt GeorgeCalloway.

Pă rea agitat şi îmbă tr â nit şi obosit şi chiar a şa se şisimţ ea. Se să turase de toate prostiile astea. Şi avea să i-ospună imediat ce-o vedea. Îi spusese şi lui Michael înainte dea pleca de la New York. Infirmiera zâ mbi auzindu-i numele.

— Da, domnule Calloway, v ă a şteptam.Marion fusese internat ă la ora şase în seara aceea. George

reuşise să ajungă la unsprezece, ora locală . Acum era puţ intrecut de miezul nopţ ii. Mai repede de at â t nu se putea face

că lă toria. Z â mbetul lui Marion recunoştea asta câ ndinfirmiera deschise uşa ca să între George, iar ea se strecur ă încet afar ă .

— Bună , George. — Bună , Marion. Cum te simţ i? — Obosit ă , dar o să supravieţ uiesc. Cel puţ in a şa mi-au

spus. N-a fost decâ t un atac minor.

— De data asta. Dar data viitoare?Începu să se plimbe prin camer ă , privind-o. Nu se oprise

nici mă car s-o să rute, cum f ă cea de obicei. Avea prea multede spus.

— O să ne facem griji pentru asta data viitoare câ nd se va înt â mpla. Acum stai jos şi calmează -te, pentru că mă oboseşti. Vrei să mă nâ nci ceva? Le-am rugat pe infirmiere să -

ţ i pă streze un sandviş. — Nu pot să mă nâ nc. — Termină . Nu te-am v ă zut niciodat ă a şa, George. N-a fost



nimic serios, pentru numele lui Dumnezeu. Nu mai fi a şa. — Nu-mi spune mie cum să fiu, Marion Hillyard. Mă uit la

tine cum te distrugi de prea mult ă vreme şi nu mai tolerezasta.

— Îţ i dai demisia? îi zâ mbi dintre perne. De ce nu tepensionezi mai bine?

Brusc, toat ă scena o amuza, dar încet ă s-o mai amuzecâ nd el se întoarse şi o privi cu o expresie imuabilă .

— Exact asta am de gâ nd să fac, Marion. Să mă pensionez.Se vedea că e serios. Asta-i mai trebuia. — Nu fi caraghios.

Dar nu era prea sigur ă că -l putea face să se r ă zgâ ndească de data asta. Se ridică în capul oaselor cu un zâ mbet speriat. — Nu sunt. E prima decizie inteligent ă pe care am luat-o

în două zeci de ani. Şi ştii cine se mai pensionează , Marion? Tu. Amâ ndoi ne pensionă m. F ă r ă niciun preaviz. Am discutat asta cu Michael pe drum spre aeroport. A fost dr ă guţ să mă ducă acolo şi m-a rugat să -ţ i spun că -i pare r ă u că nu poate

să vină , dar e prea ocupat pentru moment. Crede că pensionarea e o idee foarte bună . La fel şi eu. De fapt,nimă nui nu-i pasă ce crezi tu despre asta, Marion. Decizia eluat ă .

— Ai înnebunit? Şi ce crezi că o să fac după ce mă pensionez? Să tricotez?

— Mi se pare o idee bună . Dar primul lucru pe care o să -lfaci e să te mă riţ i cu mine. După asta, poţ i să faci tot ce vrei.Mai puţ in – vocea i se ridică ameninţă tor – să munceşti. Eclar, doamnă Hillyard?

— Nu vrei mă car să mă ceri de soţ ie? Sau doar mă informezi? Sau şi ă sta e un ordin de la Michael?

Dar nu era furioasă . Era mişcat ă . Şi uşurat ă . Era să tulă .F ă cuse destule, at â t în sensul bun câ t şi în cel r ă u alcuv â ntului. Şi o ştia. Înt â lnirea cu Marie f ă cuse asta foarte

limpede. — Avem binecuv â ntarea lui Michael, dacă asta vrei să ştii.



Apoi vocea i se îmblâ nzi, se apropie de patul ei, o apucă demâ nă şi i-o ţ inu blâ nd într-a lui.

— Vrei să te mă riţ i cu mine, Marion? Aproape că -i era frică s-o cear ă după at â ta vreme, dar

vorbise în fine cu Michael despre asta în momenteledinaintea plecă rii, iar Michael spusese ceva straniu despre„să rbă torirea iubirii lor”. George nu înţ elesese prea bine, dar fusese recunoscă tor pentru încurajare.

— Vrei?O str â nse puţ in mai tare de mâ nă şi a ştept ă . Ea dă du din

cap încet, cu un zâ mbet cald, obosit şi cu o expresie de

regret. — Ar fi trebuit să facem asta cu ani în urmă , George.Dar mai voia să spună ceva… că nu e sigur ă că mai are

dreptul… nu după ce f ă cuse. — M-am gâ ndit la asta cu ani în urmă , dar nu eram sigur

că o să accepţ i. — Probabil că n-a ş fi acceptat. Proasta de mine! O, George!

Oft ă şi se lă să la loc pe perne. Am f ă cut at â tea prostii în via ţă .Fa ţ a ei oglindea suferinţ a după -amiezii, iar el o privi, uimit

de chinul pe care-l vedea pe lâ ngă extenuare. — Ce tot vorbeşti! Nu-mi amintesc de nicio prostie pe care

să fi f ă cut-o în toţ i anii de câ nd te cunosc.O mâ ngâ ie iubitor pe mâ nă . De ani de zile dorea să facă

asta, exact a şa cum o f ă cea acum. — Nu te mai chinui cu aiurelile din trecut.Dar Marion st ă tea foarte dreapt ă şi-l privea, cu mâ na rece

şi crispat ă într-a lui. — Dar dacă „aiurelile”, cum le spui tu, au distrus vieţ i?

Am dreptul să uit asta, George? — Marion, ce ai fi putut tu face ca să distrugi via ţ a cuiva?Se întrebă dacă nu cumva doctorul îi dă duse un drog

puternic. Sau poate că ultimul atac îi afectase mintea. Nu era logic. Dar ea se lă să la loc pe perne şi închise ochii.



— Nu înţ elegi. — Ar trebui? — Poate. Poate, dacă ai şti, n-ai mai fi at â t de dornic să te

însori cu mine.

— Nu fi absurdă . Dar dacă a şa simţ i, atunci cred că amdreptul să ştiu ce te supă r ă . Ce este?

Nu-i dă du drumul la mâ nă şi în cele din urmă ea deschiseochii. Se uit ă la el mult timp înainte de a vorbi.

— Nu ştiu dacă -ţ i pot spune. — De ce nu? Nu cred că e ceva ce m-ar putea şoca. Şi nu-

mi pot imagina ceva ce nu ştiu despre tine. Încep să cred că

atacul de azi te-a cam zguduit. — Adev ă rul pe care l-am v ă zut în fa ţă a f ă cut asta. Avea un ton pe care George nu-l mai auzise niciodat ă , iar

în ochi avea lacrimi. Ar fi vrut s-o ia în bra ţ e şi s-oliniştească , dar înţ elese că avea într-adev ă r ceva important de spus. Putea oare să fi avut o legă tur ă în toţ i aceşti ani?Ideea îl şocă . Dar ar fi putut accepta şi asta. O iubea. O

iubise întotdeauna. A şteptase prea mult clipa asta ca să laseceva s-o strice. — S-a înt â mplat ceva special azi?O privi atent, a ştept â nd r ă spunsul, dar ea doar închise

ochii în timp ce lacrimile îi curgeau în t ă cere pe obraji şi încele din urmă dă du din cap şi şopti:

— Da. — Înţ eleg. Bine, acum linişteşte-te. Hai să nu ne agit ă m.

Începea să -l îngrijoreze. Nu voia să mai facă o criză . — Am v ă zut-o pe fat ă . — Care fat ă ?Despre ce Dumnezeu vorbea? — Fata de care era îndr ă gostit Michael.Lacrimile i se oprir ă pentru un moment şi se ridică să -l

privească .

— Îţ i aminteşti noaptea câ nd Michael a avut accidentul,după ce venise să mă vadă pe mine? Tu ai venit şi el a plecat.



Era furios. Venise să -mi spună că se că să toreşte cu fata aceea. Iar eu i-am ar ă tat… raportul pe care-l comandaser ă mdespre ea…

Vocea i se pierdu pentru un moment, iar George se

încrunt ă . Trebuia să fie nă ucit ă de vreun medicament. Era singura explica ţ ie. Fata aceea murise în accident.

— Marion, draga mea, nu puteai s-o vezi pe fat ă . Dacă -miamintesc, ea a… hm… dispă rut în…

Dar Marion clă tină din cap, f ă r ă să -şi desprindă privirea dintr-a lui.

— Nu, George, n-a murit. Eu am spus că a murit, iar

Wicky şi-a ţ inut gura, dar fata a tr ă it. Dar fa ţ a ei a fost distrusă . Totul, în afar ă de ochi.

George nu zise nimic, ci doar ascult ă . Aceasta era o Mariondisperat ă , chinuit ă , dar nu o Marion nebună . Ştia că spuneadev ă rul.

— M-am dus la ea în camer ă în noaptea aceea şi i-ampropus un t â rg.

El a ştept ă , t ă cut. Marion închise ochii, îndurerat ă şi-lstr â nse mai tare de mâ nă . — Te simţ i bine?Dă du din cap şi deschise din nou ochii. — Da. Poate o să mă simt mai bine dacă o să -ţ i spun. I-am

oferit un t â rg. Fa ţ a ei, în schimbul lui Michael. Am spus-oîntr-un fel mult mai frumos, dar la asta se reduce totul. Wicky spunea că ştie un singur om în ţ ar ă care-i poate refacefa ţ a. Ar fi costat o avere, dar o putea face. I-am spus despreasta, m-am oferit să plă tesc pentru asta şi pentru oricealtceva mai avea nevoie pâ nă se încheia cu opera ţ iile, i-amoferit o via ţă complet nouă , o via ţă pe care n-o avuseseniciodat ă , at â ta timp câ t era de acord să nu-l mai caute peMichael.

— Şi ea a fost de acord?

— Da.Era un cuv â nt mic, ca o piatr ă .



— Atunci nu putea să -l fi iubit prea mult. Iar tu ai f ă cut un lucru foarte frumos oferindu-te să plă teşti pentru opera ţ ii.Drace, dacă s-ar fi iubit at â t de mult, niciunul din ei n-ar fiacceptat a şa ceva.

— Nu înţ elegi, George. Tonul ei era acum îngheţ at. Dar furia era îndreptat ă

împotriva ei înseşi, nu a lui George. — N-am fost cinstit ă cu niciunul din ei. I-am spus lui

Michael că e moart ă , pentru numele lui Dumnezeu şi ştiamfoarte bine că ea nu s-ar fi a şteptat niciodat ă ca Michael să onoreze angajamentul. Probabil că de asta a şi fost de acord.

Asta şi pentru că nu avea de ales. Nu-i mai r ă mă sese nimic.În afar ă de mine, care i-am oferit un t â rg cu diavolul, după cum a spus chiar ea azi. George, ştii că nici Michael n-ar fiacceptat o asemenea înţ elegere, dacă ar fi ştiut adev ă rul. S-ar fi dus la ea într-o clipă .

— Dar n-a suferit între timp. Şi-a revenit. Poate că nici nus-ar mai plă cea unul pe celă lalt acum.

Că uta cu disperare ceva cu care să -i aline r ă nile, dar trebuia să recunoască că era o rană destul de ur â t ă şi că trebuie să -i fi fost tare greu să tr ă iască cu ea. Ştia că Marionîşi închipuise că acţ iona spre binele lui Michael, dar se jucase cu via ţ a lui.

— Asta-i adev ă rat, să ştii, probabil că au devenit foartediferiţ i acum. S-ar putea să nici nu se mai vrea.

— Înţ eleg asta. Se rezemă pe perne suspinâ nd. Michael eobsedat de munca lui. Nu are timp, nici blâ ndeţ e, nici iubire,nimic. Nu i-a mai r ă mas nimic, iar eu ştiu asta mai bine ca oricine. Iar ea… Se gâ ndi cu durere la după -amiaza caretrecuse. E superbă . Elegant ă . Frumoasă . Şi dur ă , furioasă ,plină de mâ nie şi de ur ă . Ar face o pereche frumoasă .

— Şi crezi că tu ai f ă cut toate astea? — Ştiind ce ştii, nu eşti de acord? F ă r ă să vrea, ochii i se

umplur ă din nou de lacrimi. Am greşit intervenind între ei,George, acum ştiu asta.



— Poate se poate repara ce s-a stricat. Iar între timp, tu i-ai dat fetei via ţ a înapoi. O via ţă mai bună , în unele privinţ e.

— Iar ea mă ur ăşte pentru asta. — Atunci e o proast ă .

Marion clă tină din cap. — Nu. Are dreptate. Nu aveam niciun drept să fac ce-am

f ă cut. Iar dacă a ş avea mă car un strop de curaj, i-a ş spunelui Michael.

Dar f ă r ă să vrea, George îşi dori ca ea să nu facă asta.Furia lui Michael ar fi distrus-o. Fiul ei n-ar fi iertat-oniciodat ă .

— Nu-i spune, draga mea. Acum nu mai are niciun rost.Marion îi v ă zu teama din priviri şi zâ mbi. — Nu-ţ i face griji. Nu sunt at â t de curajoasă . Dar va afla.

Cu timpul. O să am grijă de asta. Are dreptul să ştie. Dar sper să afle de la ea, dacă -l mai vrea. Poate atunci o să mă ierte.

— Crezi că exist ă vreo şansă ? Ca ea să -l mai vrea, vreau să

spun? — Nu prea. Dar trebuie să fac tot ce pot. — O, Doamne… — Eu am început totul. Acum le datorez la amâ ndoi să fac

ceva. Poate nu va ieşi nimic din asta, dar pot să încerc. — Şi ai ţ inut legă tura cu ea tot timpul? — Nu. Am rev ă zut-o azi pentru prima oar ă . — Înţ eleg. Cum s-a înt â mplat asta? — Am aranjat să ne înt â lnim. Nu eram sigur ă că e ea, dar

bă nuiam. Şi am avut dreptate.Pă rea mulţ umit ă de ea însăşi şi pentru prima oar ă de o

jumă tate de or ă chiar zâ mbi. — Ce înt â lnire trebuie să fi fost. Acum înţ elegea criza de inimă . Era de mirare că n-o

omor â se.

— Ar fi putut fi mai r ă u. Vocea i se înmuie, iar ochii i seumplur ă iar de lacrimi. Ar fi putut fi cu mult mai r ă u. N-a



f ă cut decâ t să -mi arate câ t de mult am greşit şi că i-amdistrus via ţ a, la fel ca pe a lui.

— Încetează . Nu i-ai distrus pe niciunul. I-ai dat luiMichael o carier ă pentru care orice bă rbat şi-ar da via ţ a, iar

ei i-ai dat ceva ce nimeni n-ar putea avea. — Ce? O inimă r ă nit ă ? Deziluzii? Disperare? — Dacă a şa simte e nerecunoscă toare. Ce zici de o fa ţă

nouă ? O via ţă nouă ? O lume nouă ? — Bă nuiesc că e o lume foarte pustie, cu excepţ ia muncii

ei. În privinţ a asta seamă nă foarte mult cu Michael. — Atunci poate că vor reconstrui ceva împreună . Dar între

timp, ce s-a f ă cut e bun f ă cut. Nu te poţ i pedepsi la infinit pentru asta. Ai f ă cut ce ţ i s-a pă rut potrivit în momentulacela. Iar ei sunt tineri, draga mea. Au via ţ a întreagă înainte.Dacă o risipesc, e din vina lor. Ce nu trebuie să facem e s-orisipim pe a noastr ă .

Ar fi vrut să spună : „Avem at â t de puţ in timp”, dar n-of ă cu. Se aplecă spre ea, iar ea îşi ridică bra ţ ele că tre el. O

str â nse tare, simţ indu-i că ldura trupului. — Te iubesc, draga mea. Îmi pare r ă u că ai trecut printoate astea singur ă , f ă r ă să -mi spui. Ar fi trebuit să -mi spuiacum doi ani.

— M-ai fi ur â t pentru asta. Vocea îi era înă buşit ă de umă rul lui şi de suspine. — Niciodat ă . Nici atunci şi nici acum. N-a ş putea face

altceva decâ t să te iubesc. Şi te respect pentru că mi-ai spusacum despre asta. Nu erai obligat ă . Ai fi putut s-o ascunzi.N-a ş fi ştiut niciodat ă .

— Nu, dar eu a ş fi ştiut. Şi trebuia să ştiu ce crezi despreasta.

— Cred că toat ă povestea a fost îngrozitoare pentru toat ă lumea. Acum f ă ce poţ i şi uit ă . Scoateţ i-o din minte, dininimă , din conştiinţă . S-a terminat. Iar noi avem o via ţă nouă

de început. Avem dreptul la via ţ a asta. Ai plă tit scumppentru tot ce ai. Nu te mai pedepsi pentru nimic. O să ne



că să torim, o să plecă m şi o să ne tr ă im via ţ a. Lasă -i pe ei să şi-o facă pe a lor.

— Chiar am dreptul să fac asta?Pă rea din nou mai t â nă r ă câ nd îl privi.

— Da, iubirea mea, ai. Apoi o să rut ă blâ nd. La dracu’ cu Michael, cu fata, cu tot.

O voia pe Marion, cu toate cele bune şi rele, cu geniul şi cur ă utatea ei, cu totul.

— Iar acum o să uiţ i de toate astea şi o să te culci, iar mâ ine o să facem planuri de nunt ă . Gâ ndeşte-te la lucruriserioase, cum ar fi ce rochie o să por ţ i şi unde facem

buchetul. Clar?Ea privi în sus, că tre el şi r â se. — George Calloway, te iubesc. — Foarte bine, pentru că şi dacă nu, tot te mă riţ i cu mine.

Nimic nu mă poate opri acum? Clar? — Da, domnule.Îşi zâ mbeau câ nd infirmiera bă gă capul pe uşă . Era ora

unu diminea ţ a, iar instrucţ iunile doctorului spuneau că trebuie să plece. George dă du din cap şi, cu un să rut, oatingere pe mâ nă şi un zâ mbet pe care nimic nu l-ar fi putut umbri, pă r ă si camera. Iar Marion, în patul ei, se simţ ea imens de uşurat ă , O iubea oricum. Iar George îi redă dusepuţ in încrederea în sine. Privi la ceas şi hot ă r î să -l sune peMichael. Poate putea face ceva chiar acum. Ducă -se draculuidiferenţ a de or ă . Nu avea timp de pierdut. Niciunul din ei nuavea. Puse mâ na pe telefon şi formă numă rul apartamentuluilui din New York. Sună de patru ori pâ nă câ nd Michaelr ă spunse, adormit, cu un „alo” înă buşit.

— Dragule, eu sunt. — Mama? Te simţ i bine? Aprinse repede lumina şi încercă să se trezească . — Sunt bine. Vreau să -ţ i spun ceva.

— Ştiu. George mi-a spus.Că scă şi zâ mbi receptorului, apoi se uit ă la ceas. Isuse!



Era cinci diminea ţ a la New York. Două la San Francisco. Cenaiba f ă cea trează şi unde era infirmiera?

— Ai acceptat? — Sigur. Ambele propuneri. O să mă şi pensionez. Mai

mult sau mai puţ in.Michael r â se la ultimele vorbe. Ce tipic pentru ea! George

avea să aibă de furcă , dar era încâ ntat pentru ei doi. — Dar te-am sunat pentru altceva.Suna foarte profesional şi Michael gemu. Cunoştea tonul

acela. — Fata.

— Care fat ă ? Avea mintea goală . Fusese o zi incredibilă . Trei şedinţ e,cinci înt â lniri, veştile despre mama lui care avusese un atac,singur ă la San Francisco.

— Fotografa, Michael. Trezeşte-te. — O, ea. Deci? — O vrem.

— Z ă u? — Absolut. Nu mă pot ocupa de asta acum. George m-ar omor î. Dar tu poţ i.

— Cred că glumeşti. Am at â tea de f ă cut. Lasă -l pe Ben să se ocupe.

— L-a refuzat deja. Şi este o femeie cu stil, inteligenţă şicaracter. Nu o să trateze cu subalterni.

— Mie mi se pare o pacoste. — A şa mi se pare mie că eşti tu. Ascult ă -mă . Nu mă

interesează ce trebuie să faci ca s-o convingi, dar f ă -o.Curteaz-o, cucereşte-o, du-te s-o vezi, scoate-o la cină înora ş. Fi fermecă tor. Merit ă . Şi vreau lucr ă rile ei la centrulmedical. F ă -o pentru mine.

Efectiv se ruga. Marion îşi zâ mbi. Asta era ceva nou. — Ai înnebunit, nu am timp.

Michael st ă tea în pat, zâ mbind. Mama lui se scr â ntise. — F ă -o tu.



— Nu pot. Iar dacă tu nu o faci, mă întorc la birou cuprogram întreg şi v ă scot pe toţ i din minţ i.

Suna ca şi câ nd ar fi vorbit serios, iar pe el îl pufni r â sul. — O fac, o fac.

— Ţ i-ai dat cuv â ntul. — Isuse. Bine. Eşti mulţ umit ă ? Pot să mă culc din nou

acum? — Da. Dar vreau să te ocupi de asta imediat. — Cum o cheamă ? — Adamson. Marie Adamson. — Bine. Mă ocup de asta mâ ine.

— Bine, dragule. Şi… mulţ umesc. — Noapte bună , liliac bă tr â n şi nebun. Şi, apropo,

felicit ă ri. Pot să conduc eu mireasa? — Sigur. Nici nu mi-a ş fi putut închipui c-o s-o facă

altcineva. Noapte bună , dragule.Închiser ă amâ ndoi, iar la capă tul firului Marion Hillyard îşi

gă si în fine liniştea. Poate că n-o să meargă . Poate că era

prea t â rziu. Cei doi ani îşi luaser ă tribut greu de la amâ ndoi.Dar era tot ce putea face. Nu, nu era adev ă rat. Ar fi putut să -i spună adev ă rul. Dar, cu un suspin uşor, înainte de a adormi, recunoscu fa ţă de ea însăşi că nu era totuşi pregă tit ă pentru sanctificare. Avea să -i ajute puţ in. Dar nu avea să facmai mult de at â t. Ea avea probabil să -i spună lui Michael ce-i f ă cuse. El avea probabil să afle în cele din urmă , dar poatecă pâ nă atunci avea să fie destulă fericire ca să atenuezelovitura.



Capitolul 23

George o să rut ă tandru pe buze şi muzica reîncepu.Marion angajase trei muzicieni care să câ nte la nunt ă , înapartamentul ei. Erau aproape şaptezeci de invita ţ i, iar sufrageria fusese eliberat ă ca sală de dans. Bufetul fusesearanjat în bibliotecă . Şi era o zi minunat ă . Ultima zi dinfebruarie, o zi senină , rece, magnifică la New York. Marion îşirevenise complet după micul accident din San Francisco, iar George era mai mult decâ t fericit. Michael o să rut ă pe

amâ ndoi obrajii, iar un fotograf de la Times o imortaliză întrefiul şi soţ ul ei. Purta o rochie lungă de dantelă de culoarea şampaniei, iar Michael şi George purtau haine de sear ă .George avea la butonier ă o gardenie albă , Michael una roşie,iar mireasa avea un buchet de orhidee bej, delicate, adusespecial din California, împreună cu bogăţ ia de flori caredecorau apartamentul. Decoratorul ei se ocupase personal de

asta. — Doamnă Calloway?Michael îi oferi bra ţ ul ca s-o conducă la bufet, iar ea r â se

copilă reşte la noul nume, apoi îi zâ mbi lui George.„Să rbă toreşte-ţ i dragostea”, spusese Nancy şi asta f ă cuser ă .Michael era încâ ntat pentru ei. O meritau. Urmau să petreacă două luni în Europa, ca să se relaxeze. Lui Michael

nu-i venea să creadă câ t fusese de rezonabilă câ nd fusese vorba să renunţ e la afaceri. Poate că de fapt era pregă tit ă să se retragă , sau poate că inima o speriase în cele din urmă ,dar ea şi George se dovediser ă minuna ţ i câ t timp lucraser ă împreună ca să transfere puterea din mâ inile lor într-ale lui.

Era acum preşedinte la Cotter-Hillyard şi trebuia să recunoască , nu-i displă cea deloc. Preşedinte… la v â rst ă lui!

Ajunsese pe coperta de la Times. Şi îi f ă cuse plă cere şi asta.Probabil că mama lui şi George aveau să fie pe coperta de la



People.

— Eşti foarte elegant, dragul meu.Mama lui îi zâ mbi intr â nd în bibliotecă . Camera era plină

cu arbuşti decorativi şi cu mese încă rcate.

— Şi tu ar ăţ i teribil de sclipitoare. Nici casa nu arat ă r ă u. — E frumoasă , nu-i a şa?Pă rea uimitor de t â nă r ă . Se desprinse de el ca să

vorbească cu invita ţ ii şi să le dea ultimele instrucţ iunichelnerilor. Era complet în elementul ei şi încâ ntat ă ca uncopil. Mama lui mireasă . Z â mbi în sinea lui.

— Pari foarte mulţ umit de tine, domnule Hillyard.

Vocea era blâ ndă şi familiar ă . Se întoarse şi o v ă zu pe Wendy lâ ngă el şi de data aceasta nu mai fu jenat s-oînt â lnească . Purta inelul cu diamant pe care i-l dă ruise Ben

de Valentine’s Day, câ nd se logodiser ă . Urmau să se

că să torească la var ă . Iar el era cavaler de onoare. — Ea arat ă minunat, nu-i a şa? Wendy încuviinţă din cap şi-i zâ mbi din nou. Mă car o dat ă

pă rea şi el fericit. Nu putuse niciodat ă să -l descifreze, dar acum mă car n-o mai obseda, pentru că -l avea pe Ben. Ben of ă cuse mai fericit ă decâ t reuşise vreodat ă vreun bă rbat.

— Dar sunt sigur că şi tu o să fi superbă la var ă . Am oslă biciune pentru mirese.

Era foarte neobişnuit pentru el şi Wendy zâ mbi iar.Michael îi plă cea mult mai mult acum, câ nd împă r ţ ea cu Benprietenia lui.

— Alergi după logodnica mea, amice? întrebă Ben, dinspatele lui, f ă câ nd echilibristică cu trei pahare de şampanie.Poftim, astea sunt pentru voi doi. Şi apropo, Mike, m-amîndr ă gostit de mama ta.

— Prea t â rziu. Am dat-o azi-de-diminea ţă .Pocni din degete a pagubă şi toţ i trei r â ser ă . Muzica începu

în sufragerie.

— Hopa, cred că asta înseamnă că e r â ndul meu. Fiul aredreptul la primul dans, apoi mi-o ia George. Emily Post



spune…Ben r â se de el şi-i dă du un br â nci că tre uşă , să -şi facă

datoria. — Pare foarte fericit azi, spuse Wendy blâ nd, după ce Mike

plecă . — Chiar este, mă car azi. Gâ nditor, îşi sorbi şampania, apoi

zâ mbi din nou că tre Wendy. Şi tu pari fericit ă . — Întotdeauna sunt fericit ă , datorit ă ţ ie. Apropo, ai mai

f ă cut ceva cu fata din San Francisco, fotografa? Am tot vrut să te întreb, dar n-am avut niciodat ă timp.

Ben clă tină din cap.

— Nu, Mike a spus că se ocupă el. — Are timp? Wendy pă ru surprinsă . — Nu. Dar probabil că o să se descurce cumva. Îl ştii pe

Mike. Se duce acolo să pt ă mâ na viitoare, pentru asta şipentru încă zece mii de alte chestii.

Nu, îşi spuse Wendy în gâ nd, nu-l ştiu pe Mike. Nimeninu-l ştie. Poate cu excepţ ia lui Ben. Dar uneori se întreba

dacă şi Ben îl cunoa şte at â t de bine câ t îi plă cea să creadă .Poate că -l cunoscuse câ ndva. Dar oare îl mai cunoştea? — Dansezi?Ben îşi puse jos paharul gol şi o luă pe după umeri ca s-o

conducă spre camera ală turat ă . — Mi-ar face plă cere.Dar nu dansar ă decâ t o clipă , apoi Michael îl bă tu pe Ben

pe umă r. — R â ndul meu. — Pe dracu’. De abia am început. Credeam că dansezi cu

mama ta. — M-a lă sat pentru George. — Inteligent din partea ei. Toţ i trei se mişcau împreună pe ringul de dans şi Wendy

începu să r â dă . Să -i vadă pe amâ ndoi împreună era ca şi

cum ar fi aruncat o privire asupra lui Ben şi Michael, a şa cum erau cu ani în urmă . Era genul de ocazie care le f ă cea o



imensă plă cere. O doză serioasă de şampanie, o ocazie caresă merite să rbă torit ă şi era de ajuns.

— Ascult ă Avery, ai de gâ nd să dispari, sau nu? Vreau să dansez cu logodnica ta.

— Şi dacă eu nu vreau să te las? — Atunci o să dansez cu amâ ndoi şi mama o să ne dea

afar ă . Wendy r â dea iar. Erau ca doi copii, ardeau de ner ă bdare

să facă scandal la o petrecere. Tocmai începuse un câ ntecdespre „o fat ă din Rhode Island”, care o cam îngrijora.

— Asculta ţ i, asta ar trebui să fie de două ori mai amuzant.

În loc de asta, sunt că lcat ă pe amâ ndouă picioarele o dat ă .De ce nu ne-am duce să mâ ncă m tortul? — Să mergem?Ben şi Michael se uitar ă unul la altul, dă dur ă din cap la

unison, apoi o luar ă fiecare de câ te un bra ţ pe Wendy,conducâ nd-o spre ieşire, în timp ce Michael se uit ă la Benpeste capul ei şi-i f ă cu cu ochiul.

— Dr ă guţă , dar cred că s-a îmbă tat. Ai v ă zut cum dansa?Mi-a distrus pantofii. — Ar trebui să -i vezi pe-ai mei, vorbi Ben, cu o şoapt ă de

teatru, peste umă rul st â ng, iar Wendy le trase câ te un cot încoaste.

— Hei, voi doi, pantofii mei i-a v ă zut cineva? Ca să nu mai vorbim de bietele mele picioare, după ce am dansat cu doi beţ ivi ca voi.

— Beţ ivi?Ben se uit ă la ea, oripilat, iar Michael începu să r â dă ,

accept â nd trei por ţ ii de tort de la o chelneriţă în uniformă . Se jucă cu farfuriile şi aproape scă pă două din ele.

— Las-o pe ea, nu contează . Ai v ă zut tortul? Arat ă superb.Poftim.

Michael le dă du fiecă ruia câ te o farfurie şi toţ i trei se

rezemar ă de o coloană , privind la ce se înt â mpla în jur: v ă duve în dantele gri, fete tinere în rochii de şifon roz,



cascade de perle şi un fluviu de pietre preţ ioase. — Isuse, gâ ndeşte-te ce am scoate dacă le-am lua ostatice.Michael pă rea încâ ntat de idee. — Nu m-am gâ ndit niciodat ă la asta. Ar fi trebuit s-o facem

acum mulţ i ani. Câ nd eram la şcoală şi n-aveam un ban.Dă dur ă din cap cu regret, în timp ce Wendy îi privea cu un

zâ mbet suspicios. — Nu sunt sigur ă că e bine să v ă las singuri câ t mă duc să

mă pudrez. — Nu-ţ i face griji. O să fiu cu ochii pe el, Wendy.Michael îi f ă cu cu ochiul şi mai goli un pahar de şampanie.

Wendy nu-l v ă zuse niciodat ă a şa, dar o amuza. Ben avusesedreptate. Era uman în definitiv. A şa cum era acum, ameţ it şi vesel, era ca şi cum l-ar fi v ă zut cu cinci ani în urmă , sauchiar cu doi.

— Nu cred că vreunul din voi e în stare să privească drept destul timp ca să fie cu ochii pe ceva şi oricum nu cu ochiiunul pe altul.

— Rah… vreau să spun… suntem într-o formă perfect ă .Mai accept ă două pahare de şampanie, îi întinse unul luiMichael şi-i f ă cu semn logodnicei lui că tre toalet ă .

— E o fat ă minunat ă , Mike. Mă bucur că nu te-ai supă rat câ nd ţ i-am spus despre… despre noi.

— Cum puteam să mă supă r? E foarte potrivit ă pentrutine. În plus, sunt prea ocupat pentru a şa ceva.

— O dat ă şi-odat ă n-o să mai fi. — Poate că da. Între timp, voi ceilalţ i puteţ i să fugiţ i să v ă

însura ţ i. Eu unul am o firmă de condus.Dar pentru prima oar ă nu o spuse cu amă r ă ciune. Privi cu

un zâ mbet peste paharul de şampanie şi toast ă că treprietenul să u:

— Pentru noi.



nimic c-o să mai înverzească vreodat ă , apă reau primiimuguri, reînviind speranţ a. Michael uitase ce plă cut ă eprimă vara. Nu observa niciodat ă . Nu avea timp.

Se duse drept la hotel, unde un funcţ ionar al companiei îi

rezervase deja camerele şi avusese grijă ca apartamentul să fie pregă tit pentru prima şedinţă . Rezervase două apartamente, unul în care să locuiască , celă lalt pentruşedinţ e. Iar dacă era necesar, în amâ ndouă se puteau ţ ineînt â lniri simultan. Era nouă seara câ nd termină cu lucrul şi,obosit, chemă room-service-ul şi ceru o friptur ă . Era miezulnopţ ii la New York şi el era terminat. Dar fuseser ă câ teva ore

fructuoase şi era mulţ umit. Se întinse pe canapea, îşi scoasecravata, îşi puse picioarele pe masă şi închise ochii. Apoi i sepă ru că aude vocea mamei sale: „Ai sunat-o pe fat ă ?” O,Doamne. Vorbele r ă sunar ă în camera liniştit ă , care mirosea încă a fum de ţ igar ă şi a whisky-ul pe care-l comandase la sf â r şit. Dar fata… ei, de ce nu? Avea timp, câ t a ştepta friptura. Asta avea să -l ţ ină treaz. Luă servieta, gă si numă rul

de telefon şi-l formă . Telefonul sună de trei ori înainte ca ea să r ă spundă . — Alo? — Bună seara, domnişoar ă Adamson, sunt Michael

Hillyard.Marie aproape că scă pă o exclama ţ ie şi trebui să se

controleze. — Înţ eleg. Sunteţ i la San Francisco, domnule Hillyard? Vocea îi era t ă ioasă şi rece; pă rea aproape furioasă . Poate

că o prinsese într-un moment nepotrivit sau poate nu-iplă cea să fie sunat ă acasă . Nu prea îi pă sa.

— Da, sunt, domnişoar ă Adamson. Şi mă întrebam dacă nu ne-am putea înt â lni. Aveam câ teva lucruri de discutat.

— Nu. Nu avem absolut nimic de discutat. Credeam că i-am spus asta foarte limpede mamei dumneavoastr ă .

Tremura şi str â ngea receptorul în mâ nă . — Atunci poate că a uitat să -mi transmit ă mesajul. Vocea



lui Michael începea să sune la fel de iritat ă ca şi a ei. A avut un atac uşor imediat după înt â lnirea cu dumneavoastr ă .Sunt sigur că nu a avut nimic de-a face cu înt â lnirea, dar numi-a spus mare lucru despre ce a ţ i vorbit. De înţ eles, av â nd

în vedere circumstanţ ele. — Da. Marie f ă cu o pauză . Îmi pare r ă u să aud asta. Acum

se simte bine? — Foarte. Michael zâ mbi. S-a că să torit să pt ă mâ na trecut ă .

Acum e în Majorca.Ce dr ă guţ ! Căţ eaua… îmi distruge via ţ a şi se duce în luna

de miere. Marie ar fi vrut să scr âşnească din dinţ i sau să

tr â ntească telefonul. — Dar asta nu are nicio importanţă . Câ nd ne putem

înt â lni? — V-am spus deja. Nu ne putem înt â lni. Aproape că scuipă vorbele, iar el închise din nou ochii. Era

prea obosit ca să se enerveze.

— Bine. De acord. Pentru moment. Sunt la hotel Fairmont.

Dacă v ă r ă zgâ ndiţ i, suna ţ i-mă . — N-o să v ă sun. — Bine. — Noapte bună , domnule Hillyard. — Noapte bună , domnişoar ă Adamson.Fu surprinsă de câ t de repede încheiase el conversa ţ ia. Şi

nu prea suna ca Michael. Pă rea extenuat, de parcă nu i-ar fipă sat de nimic. Ce se înt â mplase cu el în ultimii doi ani?R ă mase gâ nditoare mult timp după ce închise telefonul.



Capitolul 25

— Draga mea, ar ăţ i at â t de solemn. S-a înt â mplat ceva?Peter o privi peste masă , iar ea clă tină din cap, jucâ ndu-se

cu vinul din pahar. — Nu. Mă gâ ndesc la munca mea. Vreau să încep un

proiect nou mâ ine. Asta mă agit ă întotdeauna.Dar minţ ea şi amâ ndoi ştiau asta. De câ nd sunase

Michael, cu o sear ă în urmă , fusese aruncat ă înapoi întrecut. Nu se putea gâ ndi decâ t la acea ultimă zi. Mersul pe

biciclete, bâ lciul, mă rgelele albastre îngropate pe plajă ,rochia albă de dantelă şi toca albastr ă de satin, plecarea ca să se mă rite cu Michael… apoi vocea mamei lui, în timp ceză cea bandajat ă pe patul de spital. Era ca şi cum ar fi v ă zut mereu acela şi film. Nu putea scă pa de el.

— Draga mea, te simţ i bine? — Da. Z ă u. Îmi pare r ă u că nu sunt o companie plă cut ă

azi. Poate că sunt doar obosit ă .Dar el observase privirea ei chinuit ă şi spr â ncenele

încruntate. — Te-ai mai v ă zut cu Faye în ultima vreme? — Nu, vreau mereu s-o sun ca s-o invit la masă , dar n-am

niciodat ă timp. De la expoziţ ie încoace, îi zâ mbi ea recunoscă toare, mi-am petrecut jumă tate din timp în camera

obscur ă şi cealalt ă jumă tate alergâ nd prin ora ş cu aparatulde fotografiat.

— Nu mi-ai spus niciodat ă dacă a fost decizia ta sau a eisă termina ţ i şedinţ ele.

— A mea, dar ea a fost de acord.Marie pă rea jignit ă că el pă rea să creadă că mai avea

nevoie de psihiatru.

— Sunt doar obosit ă , Peter. Asta-i tot. — Nu sunt sigur. Uneori mi se pare că tot mai eşti bâ ntuit ă de… mă rog, de evenimentele de acum doi ani.



O spuse cu atenţ ie, privindu-i fa ţ a. Şi fu dezamă git v ă zâ ndcă se crispează .

— Nu fi caraghios. — E perfect normal, Marie. Oamenii sunt tortura ţ i de

asemenea lucruri câ te zece, două zeci de ani. Este o traumă imensă şi, chiar dacă după accident n-ai fost conştient ă , oparte din tine tot îşi aminteşte ce s-a înt â mplat. Dacă poţ i să faci pace cu asta, o să te eliberezi.

— Am f ă cut pace şi sunt liber ă . — Numai tu poţ i să judeci asta. Dar vreau să fi sigur ă .

Altfel, în mod subtil, o să -ţ i afecteze toat ă via ţ a. O să -ţ i

limiteze posibilit ăţ ile, o să -ţ i distrugă via ţ a… Oricum, nu ecazul să continui. Dar gâ ndeşte-te bine. Poate ar trebui să temai vezi cu Faye o vreme. Nu poate să -ţ i strice.

Pă rea îngrijorat. — Nu am nevoie.Buzele ei aveau o linie fermă , iar el o mâ ngâ ie pe mâ nă .

Dar nu-şi ceru scuze pentru că abordase subiectul. Nu-i

plă cea cum ar ă ta Marie. — Bine. Putem merge acum?Îi zâ mbi mai blâ nd şi ea încercă să -i întoarcă zâ mbetul,

dar ei avea dreptate, evident. Era obsedat ă de convorbirea cuMichael.

Peter plă ti nota şi o ajut ă să îmbrace sacoul bleumarin pe

care-l purta peste fusta albă , Cacherel şi peste bluza delicat ă de mă tase. Era întotdeauna impecabil îmbr ă cat ă , iar luiPeter îi plă cea să fie v ă zut cu ea.

— Te duc acasă ? — Nu. Mă gâ ndeam să mă opresc la galerie. Vreau să

vorbesc ceva cu Jacques. Vreau să mut nişte lucr ă ri. Uneledin fotografiile mai vechi sunt mai expuse decâ t cele noi. Vreau să le schimb.

— Logic.

O luă pe după umeri şi ieşir ă sub soarele de primă var ă .Cea ţ a dimineţ ii se risipise şi era o zi minunat ă şi caldă .



Porsche- ul negru îi fu adus în câ teva minute şi Peter deschise

uşa, în timp ce Marie se strecur ă înă untru. Îşi netezi fusta şi-i zâ mbi. Ştia câ t de importanţă era pentru el. Uneori însă seîntreba dacă o iubea pentru că el o crease sau poate pentru

că r ă mâ nea întrucâ tva intangibilă . Deseori se simţ ise vinovat ă pentru că nu era mai degajat ă cu el. Dar în ciuda afecţ iunii pe care o simţ ea pentru el, era întotdeauna oumbr ă de rezerv ă între ei. Era vina ei, o ştia. Şi poate că elavea dreptate. Poate că întotdeauna avea să fie chinuit ă şi bâ ntuit ă de accident. Poate că ar fi trebuit să se vadă din noucu Faye.

— Nu eşti prea vorbă rea ţă azi, draga mea. Tot te maigâ ndeşti la noul proiect?

Ea dă du din cap cu un zâ mbet jenat, apoi îl mâ ngâ ie peceaf ă .

— Uneori mă întreb de ce mă supor ţ i. — Pentru, că eşti foarte important ă pentru mine, Marie.

Sper că ştii asta.

Dar de ce? Uneori se întreba şi ea. Era la fel cu cealalt ă femeie pe care o iubise? Oare o f ă cuse la fel? Era un gâ ndincredibil.

Se lă să pe spate şi pentru o clipă închise ochii, încercâ ndsă se relaxeze, dar îi deschise rapid câ nd simţ i ma şina

derapâ nd. Deschizâ nd ochii, nu putu vedea decâ t un Jaguar

roşu nă pustindu-se că tre ma şină , exact în direcţ ia ei, în timpce şoferul ocolea un camion parcat greşit. F ă r ă vreun motiv aparent, şoferul pierduse controlul şi era deja pe sensulopus, aproape nas în nas cu Marie. Ea că scă ochii mari, prea terorizat ă ca să scoat ă vreun sunet. Dar într-o clipă totul se

termină . Peter evitase ma şina, iar Jaguar -ul îi depăşise îndirecţ ie opusă , trecâ nd pe roşu. Dar Marie r ă mase îngheţ at ă şi îngrozit ă pe locul ei, cu mâ inile agăţ ate de bord, privinddrept înainte, cu bă rbia tremur â nd, cu ochii plini de lacrimi,

cu mintea la ceva ce v ă zuse cu două zeci şi două de luni înurmă . Peter înţ elese imediat ce se înt â mpla, opri ma şina şi se



singur ă tate pe umeri. Dacă n-ar fi sunat Michael. Reînviasetoat ă durerea. Şi pentru ce? Ce rost avea? Probabil că luioricum nu-i pă sa. Nu voia decâ t fotografiile ei. Atunci să cumpere lucr ă rile altcuiva. De ce dracu’ n-o lă sa în pace?

Intr ă în apartament şi se duse direct în pat. Fred să rea în jurul ei şi se urcă şi el imediat în pat, dar ea nu avea chef deel. Îl împinse jos şi r ă mase întinsă mult ă vreme, privind fix întavan, întrebâ ndu-se dacă s-o sune pe Faye sau dacă nucumva şi asta era lipsit de sens. Tocmai începuse să a ţ ipească , epuizat ă , câ nd sună telefonul şi să ri speriat ă . Nu voia să r ă spundă , dar era probabil Peter, care voia să ştie

dacă se simte bine şi nu avea dreptul să -l facă să seîngrijoreze şi mai tare. Puse mâ na pe receptor. — Alo. — Domnişoara Adamson?O, Doamne, nu era Peter, era… o cutremur ă un suspin. — Pentru numele lui Dumnezeu, Michael, lasă -mă în pace.Închise telefonul, iar la celă lalt capă t al firului Michael se

uit ă la receptor complet uluit. Ce dracu’ era toat ă povestea asta? Şi de ce-i spusese Michael?



Capitolul 26

Marie ar ă ta obosit ă şi trasă la fa ţă a doua zi de diminea ţă câ nd intr ă în galerie cu Fred. Purta pantaloni negri şi unpulover verde str ă lucitor, care-i scotea perfect în evidenţă tenul. Dar pă rea neobişnuit de palidă după o noapte lungă ,f ă r ă somn, în care retr ă ise de mii de ori ultima zi cu Michaelşi accidentul care urmase. Se simţ ea ca şi câ nd n-ar fi reuşit să scape de asta nici dacă tr ă ia o sut ă de ani. Iar îndiminea ţ a aceea se simţ ea exact de o sut ă de ani.

— Pari să fi muncit prea mult, iubito. Jacques îi zâ mbi din spatele biroului. Purta uniforma lui

obişnuit ă . Blugi franţ uzeşti impecabil croiţ i, lipiţ i de trup,

pulover negru cu guler înalt şi o jachet ă de antilopă St.

Laurent. Pe el combina ţ ia ar ă ta perfect.

— Sau doctorul t ă u preferat te ţ ine prea t â rziu noaptea?Era un vechi prieten al lui Peter şi ţ inea mult la Marie.

Ea îi r ă spunse cu un zâ mbet şi sorbi din cafeaua pe care i-o oferise. Era tare şi neagr ă , cafe filtre, singura pe care o bea

Jacques. O aducea din Franţ a, împreună cu alte nimicurif ă r ă de care nu putea supravieţ ui. Lui Marie îi plă cea să -lnecă jească în privinţ a şovinismului şi a gusturilor luicostisitoare. De ziua lui îi dă ruise hâ rtie higienică cu

emblema Gucci. Asta şi o serviet ă . Dar el apreciase gluma.

— Nu, nu m-am distrat. Poate prea mult timp în camera obscur ă .

— Ce fat ă nebună ! O femeie ca tine ar trebui să fie la dans. — Mai t â rziu. După ce mai lucrez ceva.Începu să -i descrie ideea ei despre o serie de fotografii ale

vieţ ii din San Francisco, iar el dă du din cap satisf ă cut.

— Ç a me plait, Marie. Îmi place. O.K. F ă -o câ t poţ i de

repede.Era pe punctul de a intra în detalii, câ nd cineva bă tu la



uşa biroului. Era secretara lui, f ă câ nd gesturi agitate. — Aha! Probabil una din fetele tale.Lui Marie îi plă cea să -l necă jească , iar el ridică din umeri

şi înconjur ă biroul ca să vorbească cu secretara dincolo de

uşă . Ascult ă cuvintele ei şoptite, apoi dă du din cap, pă r â ndextrem de satisf ă cut. F ă cu un ultim semn aprobator, apoi seîntoarse şi se a şeză , privind-o pe Marie de parcă se pregă tea să -i facă un dar.

— Am o surpriză pentru tine, Marie. Cineva foarteimportant e interesat de lucr ă rile tale.

Uşa se deschise şi, înainte ca ea să aibă timp să înţ eleagă

despre ce era vorba, se trezi brusc fa ţă -n fa ţă cu MichaelHillyard. Aproape că îi scă pă o exclama ţ ie şi simţ i cum îitremur ă cea şca de cafea în mâ nă . Michael era foarte elegant în costumul albastru-închis, cu că ma şă albă şi cravat ă închisă şi ar ă ta exact ca magnatul care era.

Marie lă să cea şca pe masă ca să dea mâ na cu el. Michaelera foarte impresionat de câ t de degajat ă pă rea în biroul lui

Jacques. Era greu de imaginat că aceasta era fata care-ir ă spunsese la telefon cu o sear ă înainte, cu durere în voce,implor â ndu-l s-o lase în pace. Poate avea alte probleme, cu bă rba ţ i poate. Sau poate fusese beat ă . Cu artiştii nu puteai

şti niciodat ă . Dar niciunul din gâ nduri nu i se oglindi pe fa ţă ,cum nici pe a ei nu se vedea neplă cerea.

— Mă bucur imens că v ă cunosc în fine. Mi-a ţ i dat mult delucru, domnişoar ă Adamson. Dar, talentat ă cum sunteţ i, bă nuiesc că aveţ i acest drept.

Îi zâ mbi binevoitor, iar ea se uit ă la Jacques, care st ă tea cu mâ na întinsă că tre Michael. Era extrem de impresionat de

interesul firmei Cotter-Hillyard pentru lucr ă rile lui Marie.Michael îi subliniase secretarei că interesul lui era strict profesional, nu pentru colecţ ia lui personală şi nici pentru biroul lui propriu. Dorea lucr ă rile ei pentru unul dintre cele

mai mari proiecte la care lucrase compania vreodat ă , iar Jacques era copleşit. De abia a ştepta să audă Marie asta.



dumneavoastr ă . Poate că Jacques v ă poate recomanda pecineva. Sunt mulţ i artişti extraordinari al că ror nume estelegat de aceast ă galerie.

— Dar mă tem că nu v ă vrem decâ t pe dumneavoastr ă .

Acum era încă păţâ nat, iar Jacques pă rea a-şi cere scuze,dar Marie nu avea de gâ nd să piardă aceast ă bă t ă lie.Pierduse deja prea mult.

— Asta nu e rezonabil din partea dumneavoastr ă , domnuleHillyard. Şi e copilă resc. Va trebui să gă siţ i pe altcineva. Eunu lucrez cu dumneavoastr ă . Foarte simplu.

— A ţ i lucra cu altcineva de la firmă ?

Ea clă tină din cap şi porni că tre uşă . — Vreţ i mă car să v ă mai gâ ndiţ i?Era cu spatele la Michael. Se opri pentru o clipă în uşă ,

dar clă tină din nou din cap, apoi auzir ă cuv â ntul nu, chiar câ nd dispă rea urmat ă de căţ elul ei. Michael nu pierdu nicioclipă cu uluitul proprietar al galeriei, care r ă mase a şezat la biroul să u. Se repezi în stradă după ea, strigâ nd „Stai!” Nu

ştia de ce o f ă cea, dar ştia că a şa trebuia. Ajunse lâ ngă ea. — Pot să v ă însoţ esc un moment? — Dacă doriţ i, dar nu are niciun rost.Privea drept înainte, evit â ndu-i ochii. Michael o urmă

încă păţâ nat. — De ce faceţ i asta? Nu are logică . E un motiv personal?

Ceva ce ştiţ i despre compania noastr ă ? O experienţă neplă cut ă pe care a ţ i avut-o? Ceva legat de mine?

— Nu are nicio importanţă . — Ba are, fir-ar să fie. Are. Se opri şi o apucă de bra ţ : Am

dreptul să ştiu. — Z ă u? R ă maser ă acolo pentru un timp care pă ru o

eternitate, înainte ca ea să cedeze: Bine. E personal. — Mă car ştiu că nu e o nebunie.Ea r â se şi-i privi amuzat ă .

— De unde ştiţ i? Poate că sunt nebună . — Din pă cate, cred că nu. Cred că doar ur âţ i Cotter-



Hillyard. Sau pe mine.

Totuşi era ridicol. Nici el, nici compania nu avuseser ă probleme publice. Nu erau implica ţ i în proiecte controversateşi nu aveau rela ţ ii cu guverne dubioase. Nu avea niciun

motiv să se poarte a şa. Poate că avusese vreo rela ţ ie cucineva din biroul local şi avea o ranchiună împotriva lui. Trebuia să fie ceva de genul ă sta. Nimic altceva nu avea sens.

— Nu v ă ur ă sc, domnule Hillyard.

Îi luase mult timp să spună asta. — Atunci v ă prefaceţ i foarte bine că da.Michael zâ mbi şi pentru prima oar ă ar ă t ă din nou ca un

om t â nă r. Ca bă iatul care glumea cu Ben la ea acasă . Acelfragment de trecut îi sf âşie inima şi-şi feri privirea.

— Pot să v ă invit undeva pentru o cafea? Aproape că refuză , dar poate că era mai bine să termine o

dat ă pentru totdeauna. — Bine.Suger ă un local de peste drum şi se îndreptar ă într-acolo

cu Fred pe urmele lor. Amâ ndoi cerur ă cafea espresso şi, f ă r ă să se gâ ndească , ea îi întinse zahă rul. Ştia că bea cafeaua cudouă bucăţ i de zahă r; el îi mulţ umi, se servi şi pusezaharniţ a jos. Nu i se pă ru ciudat că ea ştiuse.

— Nu pot să explic asta, dar e ceva ciudat legat de lucr ă riledumneavoastr ă . Mă obsedează . De parcă le-a ş mai fi v ă zut undeva, de parcă le-a ş cunoa şte, de parcă a ş înţ elege ce a ţ i vrut să spuneţ i şi ce a ţ i v ă zut câ nd a ţ i f ă cut fotografia. Are vreun sens ce spun?

Da. Foarte mult sens. Întotdeauna Michael îi înţ elesesetablourile. Oft ă şi dă du din cap.

— Da, cred că da. Asta şi trebuie să însemne pentruprivitori.

— Dar fac ceva mai mult. Nu pot să explic ce. Ea ca şi cuma ş şti deja… mă rog, ca şi câ nd v-a ş cunoa şte deja lucr ă rile.

Nu înţ eleg. Sună absurd câ nd spun asta.Dar pe mine nu mă cunoşti? Nu ştii ochii ăştia? Se trezi



dorindu-şi să -i poat ă pune toate aceste întrebă ri, în timp ce-şi beau liniştiţ i cafeaua şi discutau despre lucr ă rile ei.

— Am sentimentul îngrozitor că n-o să ceda ţ i. N-o s-ofaceţ i, nu-i a şa?

Ea dă du trist din cap. — Din cauza banilor? — Sigur că nu. — Nici nu mi-am închipuit.Nu menţ ionă contractul imens pe care-l avea în buzunar.

Ştia că nu i-ar folosi la nimic şi că poate ar înr ă ut ăţ i şi maimult lucrurile.

— A ş vrea să ştiu de ce. — Doar excentricit ăţ ile mele. Felul meu de a mă r ă zbuna

pe trecut.Fu şocat ă de propria ei sinceritate, dar el nu pă ru să fie. — M-am gâ ndit că a şa ceva trebuie să fie. Amâ ndoi erau acum liniştiţ i. Era şi tristeţ e în înt â lnirea

lor, ceva dulce-amă rui pe care Michael nu-l putea înţ elege.

— Mama mea va îndr ă git foarte mult lucr ă rile. Şi nu e unom uşor de mulţ umit.Marie zâ mbi auzindu-i eufemismul. — Nu, nu este. A şa am auzit. Nu e uşor de lucrat cu ea. — Da, dar ea a f ă cut din firmă ceea ce este azi. E o plă cere

să preiau firma de la ea. E ca o corabie perfect condusă . — Ce noroc pe dumneavoastr ă !Suna din nou îndâ rjit ă şi din nou Michael nu putea

înţ elege de ce. Cu un gest nervos îşi trecu mâ na peste ocicatrice mică de pe t â mplă şi Marie îşi lă să brusc cea şca decafea jos şi-l privi.

— Ce e aceea? — Ce? — Cicatricea aceea.Nu-şi putea lua ochii de la ea. Ştia exact ce era. Trebuia să

fie de la… — Nimic. O am de câ t ă va vreme.



— Nu pare foarte veche. — De vreo doi ani. Pă rea jenat: Serios. N-a fost nimic. Un

accident minor cu nişte prieteni.Încercă să schimbe subiectul şi lui Marie îi venea să -i

arunce cafeaua în fa ţă . Nenorocitul! Un accident minor.Mulţ umesc, scumpule! Acum ştiu tot ce doream să ştiu. Îşiluă poşeta, îl privi glacial o clipă , apoi îi întinse mâ na.

— Mulţ umesc pentru clipele plă cute, domnule Hillyard.Sper să aveţ i o şedere plă cut ă .

— Pleca ţ i? Am spus ceva greşit?Isuse! Era imposibilă . Ce dracu’ avea acum? Ce spusese?

Apoi îl şocă expresia din ochii ei. — De fapt, da. Era şi ea şocat ă de propriile vorbe: Am citit

despre accidentul dumneavoastr ă şi nu cred că poate finumit minor. Cei doi prieteni au fost destul de zguduiţ i, dincâ te am înţ eles. Nu-ţ i pasă de nimic, Michael? Nu te maiinteresează nimic în afar ă de nenorocita ta, de firmă ?

— Ce dracu’ ai? Şi ce te priveşte pe tine?

— Eu sunt o fiinţă umană , iar tu nu eşti. Asta ur ă sc la tine. — Eşti nebună . — Nu, domnule. Nu mai sunt.Cu aceasta, se întoarse şi plecă , lă sâ ndu-l pe Michael să se

uite după ea. Apoi, ca împins de o for ţă invizibilă , se ridică înpicioare şi o luă la goană după ea.

Aruncă cinci dolari pe masa de marmur ă şi fugi în urma ei. Trebuia să -i spună . Trebuia să … Nu, nu fusese unaccident minor. Femeia pe care o iubea fusese ucisă . Dar cedrept avea ea să ştie asta? Nu apucă să -i spună , pentru că atunci câ nd ajunse în stradă ea tocmai se urca într-un taxi.



Capitolul 27

Tocmai ajunsese pe plajă şi-şi a şeza trepiedul, câ nd v ă zusilueta apropiindu-se. Pasul lui hot ă r â t o uimi, pâ nă câ ndrealiză cine era. Michael, fir-ar să fie. Cobor î pe plajă , trecupeste dune şi se propti în fa ţ a ei, blocâ ndu-i priveliştea.

— Am ceva să -ţ i spun. — Nu vreau să aud. — Pă cat. Pentru că tot o să -ţ i spun. Nu ai niciun drept să

te amesteci în via ţ a mea particular ă şi să -mi spui ce fel de

om sunt. Nici mă car nu mă cunoşti. Vorbele ei îl chinuiser ă noaptea care trecuse. De la

serviciul ei telefonic aflase unde era. Nu ştia nici de ce veniseacolo, dar ştia că trebuia s-o facă .

— Ce drept ai să mă judeci, lua-te-ar naiba? — Niciunul. Dar nu-mi place ce v ă d.Îşi schimbă calmă şi deta şat ă obiectivele.

— Şi ce vezi? — O cochilie goală . Un om că ruia nu-i pasă de nimic în

afar ă de munca lui. Un om care nu ţ ine la nimic, nu iubeştepe nimeni, nu dă ruieşte nimic, nu este nimic.

C ăţ ea, ce dracu’ ş tii tu despre cine sunt ş i ce simt? Ce te

face s ă crezi c ă e ş ti a ş a de grozav ă ?

Ea trecu pe lâ ngă el şi fix ă duna urmă toare.

— Lua-te-ar dracu’, ascult ă -mă !Întinse mâ na după aparatul ei de fotografiat, dar ea se feri,

apoi se întoarse furioasă că tre el. — De ce dracu’ nu dispari o dat ă din via ţ a mea? Cum ai

f ă cut acum doi ani, nemernic nenorocit… — Nu sunt în via ţ a ta. Încerc să cumpă r nişte lucr ă ri de la

tine. Asta-i tot ce vreau. Nu mă interesează ce crezi tu despre

personalitatea mea, sau despre via ţ a mea, sau despre oricealtceva. Nu vreau decâ t să cumpă r nişte nenorocite defotografii.



Aproape că tremura de furie, iar ea nu f ă cu decâ t să treacă pe lâ ngă el, că tre mapa care ză cea pe pă tur ă pe plajă . Odesf ă cu, se uit ă într-un dosar şi scoase din el o fotografie. Apoi se ridică şi i-o întinse.

— Poftim. E a ta. F ă ce vrei cu ea. Şi lasă -mă -n pace.F ă r ă o vorbă , el se întoarse şi se îndrept ă că tre ma şina

care-l a ştepta.Marie nu întoarse capul după el, ci se înapoie la lucru.

R ă mase pe plajă pâ nă câ nd lumina pă li şi nu mai putu lucra. Apoi se întoarse acasă , îşi f ă cu ceva de mâ ncare, încă lzi niştecafea şi se duse în camera obscur ă . Se duse la culcare la ora

două noaptea, iar câ nd sună telefonul nu r ă spunse. Chiar dacă era Peter nu-i pă sa. Nu voia să vorbească cu nimeni. Iar a doua zi la nouă diminea ţ a pleca la plajă . Puse ceasul să sune la opt şi adormi imediat ce puse capul pe pernă . Seeliberase de ceva acolo, pe plajă . Şi trebuia să fie cinstit ă cuea însăşi. Chiar dacă -l ura, mă car îl v ă zuse, într-un felciudat, asta era o uşurare.

A doua zi se spă lă şi se îmbr ă că în mai puţ in de jumă tatede or ă . Purta haine uzate, de lucru. Îşi bă u cafeaua în timpce citea ziarul. Plecă din casă a şa cum planificase, câ teva minute după nouă şi se gâ ndea deja la ce avea de f ă cut întimp ce cobora scă rile în pas vioi, urmat ă de Fred. Abia câ ndajunse în stradă , ridică privirea şi r ă mase f ă r ă grai. Pe partea cealalt ă a str ă zii era un imens panou de afişaj, pus pe uncamion condus de Michael Hillyard. Michael zâ mbea uit â ndu-se la ea, iar Marie se a şeză pe trepte şi începu să r â dă . Chiar era nebun. Luase fotografia pe care i-o dă duseea, o mă rise şi o montase, apoi o adusese la uşa ei. Michaelr â dea câ nd cobor î din camion şi se îndrept ă că tre ea. Şi ea mai r â dea câ nd Michael se a şeză ală turi de ea, pe ultima treapt ă .

— Cum ţ i se pare?

— Cred că eşti nebun de legat. — Da, dar nu-i a şa că arat ă bine? Gâ ndeşte-te cum ar



— Tu le ai? — Nu pe de-a-ntregul. Dar poate că într-o zi le voi avea.

Oricum, ştiu că se poate. — Poate că da. Poate că eu nu mai am niciun imbold.

Via ţ a mea s-a schimbat mult în ultimii câţ iva ani. Nu prea fac niciunul din lucrurile pe care plă nuiser ă m să le fac.Dar… am avut nişte compensa ţ ii destul de plă cute.

Cum ar fi să devină preşedintele firmei Cotter-Hillyard. Dar

îi fu jenă s-o spună . — Înţ eleg. Bă nuiesc că nu eşti însurat. — Nu. N-am avut timp. Nu m-a interesat.

Ce dr ă guţ ! Atunci poate că era mai bine să nu secă să torească .

— Sună foarte definitiv. — Pentru moment este. Dar tu? — Nici eu nu sunt că să torit ă . — Ştii, oricâ t mi-ai condamna felul de via ţă , nici al t ă u nu

pare prea diferit. Eşti la fel de obsedat ă de muncă cum sunt

şi eu, la fel de singur ă , la fel de închisă în propria ta lume. Atunci de ce eşti at â t de aspr ă cu mine? Nu prea e drept. Vocea lui era blâ ndă , dar conţ inea reproş. — Îmi pare r ă u. Poate că ai dreptate.Era greu să -l contrazică pe tema asta. Iar apoi, în timp ce

se gâ ndea la ce-i spusese, simţ i mâ na lui pe a ei şi fu ca unpumnal în inimă . Şi-o trase cu o expresie îndurerat ă . Iar elpă rea din nou nefericit.

— Eşti o femeie greu de înţ eles. — Poate că da. Multe ar fi imposibil de explicat. — Ar trebui să mă pui la încercare câ ndva. Nu sunt un

monstru, cum crezi tu. — Sunt sigur ă că nu eşti.Privindu-l, nu-şi dorea decâ t să plâ ngă . Era ca şi cum i-ar

fi spus adio. Vedea din nou, iar şi iar, ce nu putea avea. Dar

poate că acum înţ elegea mai bine. Poate că avea să fie înstare, în fine, să renunţ e. Cu un oftat se uit ă la ceas.



— Ar trebui să mă întorc la lucru. — M-am apropiat întrucâ tva de un „da”? — Mă tem că nu.Nu-i f ă cea plă cere să recunoască , dar trebuia să renunţ e.

Acum ştia că ea nu avea să cedeze niciodat ă . Toate eforturilelui fuseser ă în zadar. Era o femeie foarte puternică . Abia câ nd Marie lă sase garda jos realizase câ t de puternică era defapt. Avea o blâ ndeţ e şi o că ldur ă care-l atr ă geau cum numai fusese atras de nimeni de ani de zile.

— Crezi că te-a ş putea convinge să iei cina cu mine,Marie? Ca un fel de premiu de consolare, din moment ce nu

am semnat contractul?Ea r â se uşor şi îl bă tu pe mâ nă . — Mi-ar face plă cere. Dar nu acum. Mă tem că plec din

ora ş.Fir-ar să fie! Pierduse tot meciul, rundă după rundă . — Unde te duci? — În Est. Ca să rezolv nişte probleme personale.

Luase hot ă r â rea în ultima jumă tate de or ă . Dar acum ştia ce avea de f ă cut. Nu trebuia să îngroape trecutul, ci să -ldezgroape. Într-un fel, Peter avusese dreptate. Iar acum era sigur ă . Trebuia să se vindece, cum spusese el.

— O să te sun data viitoare câ nd vin la San Francisco.Sper să am mai mult noroc.

Poate. Dar poate că pâ nă atunci o să fiu doamna Peter Gregson. Poate că pâ nă atunci o să fiu vindecat ă . Şi n-o să mai conteze. Deloc.

Se întoarser ă încet la camion şi o lă să la ea acasă . Ea nuspuse nimic la despă r ţ ire. Îi mulţ umi pentru micul dejun, îistr â nse mâ na şi urcă scă rile. Michael pierduse. Privind-ocum se îndepă rta, simţ i cum îl cuprinde o tristeţ ecopleşitoare. Era ca şi cum ar fi pierdut ceva foarte special.Nu era sigur ce anume. O afacere, o femeie, un prieten?

Ceva. Pentru prima oar ă după mult ă vreme se simţ ea insuportabil de singur. Porni camionul şi se întoarse la hotel.



Marie vorbea deja la telefon cu Peter Gregson. — Ast ă -sear ă ? Draga mea, am o şedinţă .Pă rea iritat şi îl prinsese între doi pacienţ i. — Atunci vino după şedinţă . E important. Mâ ine plec.

— Încotro? Pentru câ t timp?Pă rea îngrijorat. — Îţ i spun câ nd ne vedem. Desear ă ? — Bine, bine. Pe la unsprezece. Dar e o prostie, Marie.

Lucrul ă sta nu poate a ştepta? — Nu. A şteptase doi ani şi fusese o nebunie să -l lase să a ştepte

at â t demult. — Bine. Ne vedem disear ă .El închise în grabă , iar Marie sună la agenţ ia de turism să

facă o rezervare şi la veterinar să facă aranjamentele pentruFred.



Capitolul 28

Marie avusese noroc. Cineva renunţ ase la şedinţă în după -amiaza aceea, a şa că acum se afla în aceea şi camer ă familiar ă , confortabilă , pe care n-o mai vizitase de luni dezile. Se lă să pe pernele canapelei şi-şi întinse picioarele că trecă minul în care nu ardea focul, din obişnuinţă , privindabsent ă că tre sandalele delicate. Gâ ndul îi era at â t dedeparte încâ t n-o auzi pe Faye intr â nd.

— Meditezi, sau adormi?

Marie îşi ridică privirea zâ mbind, în timp ce Faye se a şeză în fa ţ a ei.

— Mă gâ ndeam. Mă bucur să te v ă d.De fapt, era chiar surprinsă de câ t de plă cut ă era

întoarcerea acolo. Era un sentiment ca de reîntoarcere acasă ,plă cerea de a se regă si în acel adă post vechi şi fericit.Petrecuse clipe plă cute în camera aceea, dar şi unele dificile.

— Să -ţ i spun ce bine ar ăţ i, sau te-ai să turat deja să auziasta?

Faye îi zâ mbi, iar Marie r â se. — Nu mă satur niciodat ă să aud asta.Numai că Faye îndr ă znea să fie sincer ă . — Bă nuiesc că vrei să ştii de ce sunt aici. — Întrebarea asta mi-a trecut prin minte.

Schimbar ă din nou un zâ mbet, apoi Marie pă ru să sepiardă din nou în gâ nduri.

— L-am v ă zut pe Michael. — Te-a gă sit?Faye pă rea uluit ă şi foarte impresionat ă . — Da şi nu. A gă sit-o pe Marie Adamson. Asta-i tot ce ştie.

Unul din subalternii lui m-a că utat pentru lucr ă rile mele.

Cotter-Hillyard face un centru medical aici şi vor fotografiilemele, mă rite, ca decor. — Asta-i foarte flatant, Marie.



— Cui îi pasă , Faye? Ce mă interesează ce crede el desprelucr ă rile mele?

Dar nici asta nu era cu totul adev ă rat. Întotdeauna oîncă lziser ă laudele lui şi chiar şi acum avea o anumit ă

satisfacţ ie ştiind că îi atr ă sese din nou atenţ ia cu arta ei. — Oricum, mama lui a fost aici acum puţ in timp şi i-am

spus ce i-am spus şi lui. Nu. Nu mă interesează . Nu le v â ndnimic. Nu lucrez pentru ei. Punct.

— Dar ei au continuat? — Cu disperare. — Trebuie să te simţ i bine. A înţ eles vreunul dintre ei cine

eşti? — Ben nu. Dar mama lui Michael da. Cred că de asta a stabilit înt â lnirea.

Marie t ă cu şi privi în jos. Era foarte departe, înapoi încamera de hotel, în ziua câ nd se înt â lnise cu Marion.

— Cum te-ai simţ it câ nd ai v ă zut-o? — Îngrozitor. Mi-a amintit de tot ce mi-a f ă cut. Am ur â t-o.

Dar în glas avea ceva mai mult şi Faye simţ i asta. — Şi? — Bine. Marie oft ă . Durerea a revenit. Mi-am amintit câ t

de mult mi-am dorit să mă placă , să mă iubească , să mă accepte ca soţ ie a lui Michael.

— Şi te-a respins din nou? — Nu sunt sigur ă . Cred că da. Acum e bolnav ă . Pare altfel.

Pă rea aproape că regret ă ce a f ă cut. Bă nuiesc că Michael n-a fost prea fericit în ultimii doi ani.

— Şi despre asta ce crezi? — Sunt uşurat ă . O spuse cu un oftat uşor. Apoi am înţ eles

că nu mai contează cum a fost el. Pentru noi totul s-a terminat, Faye. Totul a fost acum mulţ i ani. Acum suntemalţ i oameni. Şi faptul e că el nu s-a întors niciodat ă la mine.Poate că nici după lucr ă rile mele n-ar mai alerga dacă ar şti

cine sunt cu adev ă rat, cine am fost. Dar nu mai sunt Nancy McAllister, Faye. Iar el nu mai e Michael pe care-l ştiam eu.



— De unde ştii asta? — L-am v ă zut. E aspru, dur, rece. O, nu ştiu, poate că mai

e ceva acolo. Dar are şi multe pă r ţ i noi. — Cum ar fi durere? Suferinţă ? Dezamă gire? Pierdere?

— Nu, Faye, cum ar fi tr ă dare, abandonare, dezertare,la şitate? Despre asta e vorba de fapt, nu?

— Nu ştiu. Despre asta e vorba? Asta simţ i câ nd îl vezi? — Da. Acum vocea ei era aspr ă : îl ur ă sc. — Atunci trebuie că -l iubeşti foarte mult.Marie dă du să nege, dar apoi clă tină din cap, cu lacrimile

ţâşnindu-i din ochi. O privi îndelung pe Faye, f ă r ă să

vorbească . — Nancy, îl mai iubeşti?Înadins folosise vechiul ei nume. Ea oft ă adâ nc şi se lă să

pe spă tarul canapelei. Câ nd vorbi, o f ă cu f ă r ă nicio inflexiuneîn voce, privind în tavan:

— Poate că Nancy încă îl mai iubeşte, câ t a mai r ă mas dinea. Dar Marie nu-l iubeşte. Acum am o via ţă nouă . Nu-mi

mai pot permite să -l iubesc.O privi pe Faye cu tristeţ e. — De ce nu? — Pentru că el nu mă iubeşte. Pentru că nimic nu-i

adev ă rat. Trebuie să uit. Total, complet. Ştiu asta. Nu de asta am venit azi aici, ca să plâ ng pe umă rul t ă u pentru că încă -lmai iubesc pe Michael. Dar trebuia să spun cuiva ce simt. Nupot să vorbesc despre asta cu Peter; l-ar durea prea mult. Şiaveam nevoie să spun cuiva.

— Mă bucur că ai venit, Marie. Dar nu sunt sigur ă că poţ isă te hot ă r ăşti a şa, pur şi simplu, să uiţ i ceva şi să scapi deel de pe o clipă pe alta.

— De fapt, m-a pă r ă sit acum doi ani, dar eu n-am vrut să uit pâ nă acum. Mi-am spus că am uitat, dar nu uitaser ă m. A şa că … Mâ ine plec la Boston să fac ceva.

— Ce anume? — O treabă neterminat ă . Pentru prima oar ă de o or ă ,



zâ mbi: Acolo am lă sat o treabă neterminat ă , ceva ce amîmpă r ţ it cu Michael. Am lă sat nişte lucruri ca pe unmonument în cinstea noastr ă , pentru că întotdeauna amcrezut că se va întoarce. Acum trebuie să mă întorc acolo şi

să rezolv asta. — Crezi sincer că eşti în stare? — Da.Pă rea sigur ă de ea, chiar şi în ochii lui Faye. — Chiar doreşti să faci asta? — Da. — Nu vrei să -i spui lui Michael cine eşti, sau mă rog, cine

ai fost şi să vezi ce se înt â mplă ?Marie aproape că se înfior ă . — Niciodat ă . S-a terminat. Pentru totdeauna. Şi, în plus,

oft ă ea privindu-şi mâ inile, n-ar fi cinstit fa ţă de Peter. — Trebuie să te gâ ndeşti ce e cinstit fa ţă de Marie. — De asta mă duc mâ ine la Boston. Îmi tot spun că poate

după asta o să fiu liber ă să mă leg cu adev ă rat de Peter. E un

om at â t de bun, Faye. A f ă cut at â t de mult pentru mine. — Dar nu-l iubeşti.Era înspă imâ nt ă tor să audă pe altcineva spunâ nd asta şi

Marie clă tină din cap. — Nu, nu, îl iubesc! — Atunci de ce ai probleme să te legi într-un fel de el? — Michael a stat întotdeauna între noi. — E prea simplu, Marie. E doar un pretext. — Nu ştiu. F ă cu o pauză lungă . Ceva m-a oprit

întotdeauna. Ceva… lipseşte. Cred că de fapt eu lipsesc, într-un fel încă -l mai a ştept pe Michael şi într-un fel n-am simţ it niciodat ă … Nu ştiu, nu mă simt bine, Faye. Poate e vina mea.

— Ce te face să nu te simţ i bine? — Nu ştiu exact, dar uneori am sentimentul că nu mă

cunoa şte. Mă ştie pe mine, Marie Adamson, pentru că sunt persoana pe care a creat-o. Nu cunoa şte persoana care eram,



sau lucrurile la care ţ ineam înainte de accident. — N-ai putea să -l înveţ i, Marie? — Poate. Dar nu sunt sigur ă că vrea să ştie. Mă face să mă

simt iubit ă , dar nu pentru mine însă mi.

— Ei, să ştii că mai sunt şi alţ i bă rba ţ i, Marie. — Da, dar el e un om bun şi nu v ă d niciun motiv pentru

care să nu meargă . — Nu. Doar dacă nu-l iubeşti. — Dar îl iubesc.Începu să se agite. — Atunci relaxează -te şi lasă problema să se rezolve

singur ă . Poţ i să te întorci aici şi să discuţ i cu mine, dacă vrei.Mai înt â i, hai să vedem ce simţ i pentru Michael.

— Vreau să fac drumul ă sta în est din cauza lui. Apoi o să fiu liber ă .

— Bine, atunci f ă asta, dar vino să mă vezi câ nd te întorci.Bine?

— Foarte bine.

Într-un fel, se bucura că se întorsese la Faye. Era ouşurare.Faye se uit ă cu regret la ceas şi se ridică . Deja trecuse o

or ă şi jumă tate şi avea ore la universitate într-un ceas. — Mă suni să stabilim o înt â lnire după ce te întorci? — În clipa câ nd ajung. — Bine atunci, ai grijă de tine pe acolo. Nu te lă sa chinuit ă

de trecut. Şi dacă ai probleme, sună -mă .Era liniştitor să ştie că putea face asta, iar la plecare se

simţ ea mai veselă decâ t fusese toat ă după -amiaza.Conversa ţ ia lor avea să o ajute să -i explice lui Peter decizia pe care o luase.



Capitolul 29

— La Boston? Dar de ce, Marie? Nu înţ eleg.Peter pă rea obosit şi iritat, ceea ce era neobişnuit. Dar

fusese o zi lungă şi o şedinţă obositoare. Toate prostiiledespre noul centru medical. Iar el trebuia să stea cuarhitecţ ii toat ă diminea ţ a. De ce trebuia el să fie în comitet? Avea lucruri mal bune de f ă cut.

— Cred că eşti nebună să faci că lă toria asta. — Nu, nu sunt. Trebuie. Şi sunt pregă tit ă . M-am dezlegat

de trecut. Complet. — At â t de complet încâ t ieri, câ nd aproape că am avut un

accident cu ma şina, ai fost isterică o or ă întreagă . Nu aiterminat-o cu trecutul.

— Trebuie să ai încredere în mine. O să fac singurul lucrupe care l-am lă sat nef ă cut, apoi voi fi liber ă . Mă întorcpoimâ ine.

— E o nebunie. — Nu. Nu e. Vocea ei era at â t de calmă şi de fermă încâ t îl opri şi se

lă să pe spă tarul canapelei cu un oftat obosit. Poate că ştia ea ce face.

— Bine. Nu înţ eleg. Dar sper că tu ştii ce faci. O să fi însiguranţă acolo?

— O să fiu bine. Ai încredere în mine. — Am, draga mea. Nu despre neîncredere e vorba. Numai

că … of, nu ştiu. Nu vreau să suferi. Pot să -ţ i pun o întrebarecomplet nebunească ?

O, Doamne. Spera că nu era ce credea ea. Nu încă . Dar nula asta se gâ ndea el.

— Dă -i drumul.

A şteapt ă , ca şi cum ar fi fost pe masa de opera ţ ie. — Ştii că Michael Hillyard e în ora ş? — Ştiu.



Era straniu de calmă . — L-ai v ă zut? — Da. A venit la galerie. Vrea să lucrez la un nou proiect

de-al lor aici, în ora ş. L-am refuzat.

— Şi-a dat seama cine eşti? — Nu. — De ce nu i-ai spus? Acum era momentul să -i spună despre t â rgul cu mama lui

Michael, dar era prea t â rziu. Nu mai avea importanţă . — Nu mai conta. Trecutul e trecut. — Eşti sigur ă ?

— Da. De asta mă duc la Boston. — Atunci mă bucur. Apoi, cu o privire uşor îngrijorat ă :

Că lă toria ta are ceva de-a face cu Hillyard?Dar nu se putea. El însuşi se vedea cu Michael Hillyard a

doua zi de diminea ţă .Marie clă tină ferm din cap. — Nu. Nu în felul în care vrei tu să spui. Are de-a face cu

trecutul meu, Peter. Şi nu are legă tur ă decâ t cu mine. Nu vreau să -ţ i spun mai mult de-at â t. — Atunci o să -ţ i respect hot ă r â rea. — Mulţ umesc.O pă r ă si în t ă cere, cu un să rut blâ nd. Simţ ea că avea

nevoie să fie singur ă .Urmă o noapte liniştit ă şi încă se mai simţ ea liniştit ă câ nd

îl lă să pe Fred la veterinar a doua zi diminea ţă . Ştia exact ceavea de f ă cut şi de ce şi ştia că avea dreptate.

Luă avionul şi ajunse la Boston la nouă diminea ţ a, ora locală . Ar fi vrut să plece în noaptea aceea, dar ar fi însemnat să cear ă prea mult norocului. Amâ nă pâ nă a doua zi.Închiriase deja o ma şină . Nu mai avea de f ă cut decâ t să seducă acolo şi să se întoarcă . Lua ultimul avion că tre casă .

Se simţ ea ca într-o misiune sf â nt ă câ nd se culcă în

noaptea aceea. Nu avea nici cea mai vagă dorinţă să vadă ora şul, să sune pe cineva, sau să se ducă undeva. De fapt nu



era acolo. Totul era ca un vis, un vis vechi de doi ani şi avea să -l retr ă iască pentru ultima oar ă .



Capitolul 30

— Doctore Gregson? — Da?Era încă pierdut în visare câ nd secretara intr ă în încă pere.

Tocmai vorbise cu Marie de la aeroport. Încă mai avea îndoieli în privinţ a acelei că lă torii, dar trebuia să -i respectesentimentele în legă tur ă cu ceva at â t de personal. Cu toateacestea, avea să se simt ă mult mai bine câ nd Marie se va întoarce, a doua zi.

— Un domn Hillyard vrea să v ă vadă . Spune că aveţ i oînt â lnire. Şi este împreună cu trei asocia ţ i.

— Bine. Invit ă -l înă untru.Isuse! Tot ce-i trebuia acum. Dar de ce nu? Mă car avea

ocazia să -l vadă . Era destul de t â nă r ca să -i fie fiu. Ce ideeoribilă ! Se întrebă dacă Marie se gâ ndise vreodat ă la asta.

Cei patru intrar ă şi-i str â nser ă mâ na şi şedinţ a începu.

Voiau să se asigure de sprijinul lui ca să facă din noul centrumedical un succes. Aveau deja vreo cincisprezece doctoriiluştri în „echipă ” şi nu era nicio îndoială că noul centru era amplasat într-un loc ideal şi că era magnific dotat. Era odecizie uşor de luat. Gregson fu de acord să -şi ia birouriacolo şi accept ă să mai vorbească şi cu alţ i colegi. Dar, deşir ă spunsurile lui erau mecanice, îl privi pe Michael cu

fascina ţ ie tot timpul şedinţ ei. Deci acesta era MichaelHillyard. Nu pă rea un adversar de temut. Dar era t â nă r,frumos şi foarte sigur de el. Şi, într-un fel foarte neplă cut,Peter realiză câ t de mult semă na cu Marie. Era o asemă nareîn privinţ a energiei, a hot ă r â rii, chiar şi a umorului. Aceasta îl f ă cu pe Peter să se retragă în sine şi, brusc, înţ elese.R ă mase t ă cut o vreme, privindu-l pe Michael f ă r ă să spună

nimic. Nu mai era atent; se adapta realit ăţ ii pe care o evitaseat â ta timp. Îl f ă cea să se întrebe de ce se dusese Marie defapt în Est în diminea ţ a aceea? Ca să distrugă ultimele



r ă măşiţ e ale trecutului, sau ca să le aducă un omagiu?Pentru prima oar ă , Peter se întrebă dacă avea dreptul să

se amestece. Privindu-l pe Michael se simţ ea ca şi cum ar fi v ă zut o alt ă fa ţ et ă a lui Marie, o fa ţ et ă pe care nu o cunoştea.

Acest bă rbat reprezenta o parte a vieţ ii ei pe care el nicimă car n-o înţ elegea, o parte pe care nu voise niciodat ă s-ocunoască . El o dorise ca Marie Adamson. Pentru el nu fuseseniciodat ă Nancy. Fusese o femeie nouă , nă scut ă din mâ inilelui. Dar acum recunoştea că era altcineva. Toate bucăţ ilepuzzle-ului începeau să se potrivească şi se simţ i cuprins deresemnare şi de un sentiment de pierdere. Dusese un r ă zboi

de necâştigat, încercâ nd să -şi retr ă iască propriul trecut.Marie era într-adev ă r o persoană nouă , dar în ea eraufragmente din femeia pe care o iubise, femeia care murise…iubise acele fragmente din Livia la fel de mult ca realitatea fetei pe care o adusese la via ţă . Poate că nu avea dreptul să facă asta. Niciodat ă înainte nu avusese mâ nă at â t de liber ă cu un pacient, pentru că Marie nu se bizuise pe nimeni în

afar ă de el. Asta îi permisese să fie totul pentru ea… orice, înafar ă de ceea ce voia acum să fie. Privindu-l pe Michael,realiză că rolul lui în via ţ a lui Marie fusese mai mult cel detat ă . Ea nu realiza încă , dar într-o bună zi avea să înţ eleagă .

Şedinţ a se terminase şi se ridicar ă să -şi str â ngă mâ inile,iar colegii lui Michael ieşiser ă deja din birou, a ştept â nd însecretariat. Gregson şi Michael schimbau amabilit ăţ i, câ nd brusc totul încet ă , iar Michael fix ă cu privirea ceva aflat pesteumă rul doctorului. Era tabloul la care lucra ea cu doi ani înurmă … care trebuia să fie cadoul lui de nunt ă … care fusesefurat din apartamentul ei de că tre infirmierele acelea după cemurise. Iar acum era în biroul acestui bă rbat şi era terminat.Fascinat, Michael se apropie de el înainte ca Gregson să -lpoat ă opri. Dar nimic nu l-ar fi putut opri. R ă mase acolo,privind fix, că ut â nd semnă tura, de parcă ar fi ştiut deja ce

avea să vadă . Acolo, cu litere mici, într-un colţ , scria Marie Adamson.



— O, Doamne… o, Doamne. Altceva nu putea spune: Dar cum? Nu e… Isuse… Doamne… de ce nu mi-a spus nimeni?Ce? …

Dar brusc înţ elese. Îl minţ iser ă . Ea tr ă ia. Era diferit ă . Dar

tr ă ia. Nu era de mirare că -l ur â se. Nici mă car nu bă nuise.Dar ceva legat de ea, de fotografii, îl urmă rise tot timpul. Avea lacrimi în ochi câ nd se întoarse că tre Gregson.

Peter îl privi cu durere, temâ ndu-se de ceea ce urma. — Las-o în pace, Hillyard. Pentru ea s-a terminat acum. A

trecut prin destule.Dar vorbelor le lipsea convingerea. După câ t îl v ă zuse pe

Michael în diminea ţ a aceea, era sigur că nu avea să se ţ ină la distanţă de ea, iar ceva din adâ ncul sufletului îi cerea să -ispună unde era Marie.

Dar Michael încă -l mai privea cu o expresie de uimire. — M-au minţ it, Gregson. Ştii asta? M-au minţ it. Mi-au

spus că a murit. Ochii îi jucau în lacrimi: Am petrecut doi anica un om sf â r şit, muncind ca un robot, dorindu-mi să fi

murit eu în locul ei şi în tot timpul ă sta…Se opri pentru o clipă , incapabil să continue şi Gregson îşiferi privirea.

— Şi câ nd am v ă zut-o să pt ă mâ na trecut ă mi-am dat seama. Cred… trebuie să o fi ucis… nu mă mir că mă ur ăşte.Mă ur ăşte, nu-i a şa?

Michael se pr ă buşi pe un scaun, privind tabloul. — Nu. Nu te ur ăşte. Nu vrea decâ t să uite. Are dreptul să

facă asta.Iar eu am dreptul la ea. Ar fi vrut să -i spună asta, dar nu

putea. Dar Michael parcă i-ar fi auzit gâ ndurile. Michael îşiaminti ce auzise despre sponsorul lui Marie, un chirurg.Brusc, vorbele îi r ă sunar ă în urechi şi durerea şi furia a doiani îl copleşir ă . Să ri în picioare şi-l apucă pe Gregson deguler.

— Stai a şa. Ce drept ai tu să -mi spui că ea „vrea să uite”?De unde dracu’ ştii tu? Cum ai putea tu să înţ elegi ce am



tr ă it noi împreună ? Cum poţ i tu să ştii ce a însemnat totulpentru noi doi? Dacă eu ies din via ţ a ei f ă r ă o vorbă , atunci opoţ i avea tu, nu-i a şa, Gregson? Asta vrei? Atunci să te ia dracu’! Cu via ţ a mea te joci, domnule şi mi se pare că s-au

jucat destui cu ea. Singura persoană care poate să -mi spună dacă vrea să termine totul e Nancy.

— Ţ i-a spus deja s-o la şi în pace. Vocea lui Peter era calmă şi-l privea în ochi.Michael se dă du un pas înapoi, dar pe fa ţă avea o expresie

de teamă amestecat ă cu speranţă . Pentru prima oar ă după doi ani era ceva viu în privirea lui.

— Nu, Gregson. Marie Adamson mi-a spus s-o las în pace.Nancy McAllister nu mi-a spus o vorbă de doi ani. Şi o să aibă multe de explicat. De ce nu m-a că utat? De ce nu mi-a scris? De ce nu mi-a spus că tr ă ieşte? Şi de ce mi-au spus că a murit? A fost opera ei, sau… a altcuiva? De fapt… îi era groază să pună întrebarea, pentru că ştia deja ce avea să audă : Cine a plă tit pentru opera ţ ia ei?

Ochii lui nu pă r ă sir ă nicio clipă fa ţ a lui Gregson. — Nu ştiu r ă spunsurile la unele din întrebă rile tale,domnule Hillyard.

— Şi cele la care ştii r ă spunsurile? — Nu am permisiunea să … — Nu-mi spune mie că …Michael se apropie iar de el, iar Peter ridică o mâ nă . — Mama ta a plă tit pentru opera ţ ia lui Marie şi pentru

toate cheltuielile de întreţ inere de la accident încoace. A fost un dar foarte frumos.

De asta se temuse Michael, dar nu fu un şoc. Se potrivea cu toate celelalte fapte şi poate că într-un fel nebunesc,necugetat, mama lui crezuse că o f ă cea pentru el. Mă car îlcondusese înapoi la Nancy acum. Se uit ă din nou la Gregsonşi dă du din cap.

— Iar tu? Care este rela ţ ia ta cu Nancy? Acum voia să ştie tot.



— Nu ştiu de ce te interesează . — Uite ce-i, fir-ar să …Deja îl apucase din nou de haină şi Peter ridică mâ na,

apă r â ndu-se.

— De ce nu termină m toate astea acum? Toater ă spunsurile sunt în mâ inile lui Marie. Ce vrea, pe cine vrea.Poate că nu ne vrea pe niciunul din noi. Nu ştiu din ce motiv,n-ai că utat-o de doi ani şi nici ea pe tine. Câ t despre mine,am de două ori v â rsta ei şi, din câ te ştiu, suf ă r de complexullui Pygmalion. Se a şeză greoi pe scaun şi zâ mbi trist: Aproape că -mi vine să cred că ar putea gă si ceva mai bun ca

oricare din noi. — Poate că da, dar de data asta vreau s-o aud cu urechile

mele. Se uit ă la ceas: Mă duc la ea chiar acum. — N-o să -ţ i prea folosească .Peter îl privi, mâ ngâ indu-şi barba. Aproape că -i ur ă noroc.

Aproape. — M-a sunat de la aeroport înainte să vii tu aici.

Din nou Michael pă ru şocat. — Ce mai e acum? Unde se ducea?Peter Gregson ezit ă o clipă . Nu era obligat să -i spună

nimic. Nu era obligat… — Se ducea la Boston.Michael îl privi un moment şi o umbr ă de zâ mbet îi jucă în

ochi înainte de a se repezi la uşă . Se opri, privi înapoi şi-lsalut ă pe Peter cu un zâ mbet larg:

— Mulţ umesc.



Capitolul 31

Se trezi în zori. Trează , vie. Se simţ ea mai bine decâ t sesimţ ise de ani de zile. Era aproape liber ă acum. De parcă pâ nă atunci o reţ inuse o promisiune copilă rească . Şi numaipentru că ea se lă sase ţ inut ă . Promisiunea nu avusese decâ t puterea pe care i-o permisese s-o aibă .

Nu-şi bă tu capul cu micul dejun. Nu bă u decâ t două ceştide cafea şi se urcă în ma şina închiriat ă . Putea fi acolo îndouă ore, pe la zece. Înapoi la hotel la pr â nz. Putea să ia

avionul că tre San Francisco şi să ajungă acasă după -amiază .Putea chiar să -l ia pe Peter de la cabinet şi să -i facă osurpriză . Bietul de el, fusese at â t de înţ elegă tor în privinţ a că lă toriei.

Se trezi gâ ndindu-se la el în timp ce conducea, dorindu-şisă -i fi oferit mai mult, să fi putut să -i ofere mai mult. Poatecă după ziua aceea lucrurile aveau să se schimbe. Sau poate

că … Nici mă car nu termină fraza. Sigur că -l iubea. Nu despreasta era vorba.

Trecea prin New England, f ă r ă să observe nimic în jurul ei.Peisajul era încă cenuşiu şi întunecat; frunzele noi încă nuieşiser ă . Era ca şi cum locurile ar fi fost înmormâ ntate timpde doi ani. La nouă şi jumă tate trecu pe lâ ngă Plaja Revere,unde fusese t â rgul şi simţ i o înţ epă tur ă în inimă

recunoscâ nd locul. O luă pe un drum vechi de ţ ar ă , caretrecea de-a lungul coastei, apoi se opri şi cobor î din ma şină .Era înţ epenit ă , dar nu obosit ă . Trebuia să facă asta…trebuia… de unde st ă tea vedea deja copacul. Se uit ă la elmult ă vreme, de parcă ar fi fost pă str ă torul tuturor secretelor, de parcă i-ar fi ştiut povestea, de parcă ar fia şteptat-o să revină . Se îndrept ă încet că tre el, ca şi cum s-ar

fi dus în înt â mpinarea unui vechi prieten. Dar nu-i mai era prieten. Ca toţ i cei pe care-i iubise câ ndva, era un str ă in. Nuera decâ t încă un semn pe mormâ ntul lui Nancy McAllister.



Se opri câ nd ajunse la el, apoi f ă cu ultimii pa şi pe nisip,că tre st â ncă . Era tot acolo. Nu se mişcase. Nimic nu semişcase. Numai ea şi Michael se mişcaser ă , în direcţ ii opuse,spre lumi diferite. R ă mase acolo mult ă vreme, de parcă ar fi

încercat să -şi adune curajul şi puterea să facă ce avea def ă cut. În cele din urmă se aplecă şi începu să împingă .St â nca se mişcă şi ea să pă repede, cu un băţ , după ce că uta.Dar nu era nimic acolo. L ă să st â nca să cadă cu r ă suflarea t ă iat ă , apoi, cu noi puteri, împinse din nou şi de data aceasta v ă zu că nu mai erau acolo. Cineva luase mă rgelele. L ă să st â nca să cadă la loc, tocmai câ nd îi auzi vocea.

— Nu le poţ i lua. Apar ţ in altcuiva. Cuiva pe care am iubit-o. Cuiva pe care n-am uitat-o niciodat ă .

În ochii lui Michael erau lacrimi câ nd îi vorbi. A şteptase jumă tate de noapte venirea ei închiriase un avion ca să ajungă acolo înaintea ei. Dar ar fi zburat şi cu propriile aripidacă ar fi fost nevoie. Întinse mâ na şi ea v ă zu mă rgelele, încă murdare de nisipul de sub st â ncă . I se umplur ă şi ei ochii de

lacrimi la vederea lor. — Am promis să nu spun niciodat ă adio. N-am spus.Ochii lui nu se desprindeau de ai ei. — N-ai încercat niciodat ă să mă cauţ i. — Mi-au spus că ai murit. — Am promis să nu te mai v ă d niciodat ă dacă … dacă îmi

refac fa ţ a. Am promis pentru că ştiam că o să mă gă seşti.Dar tu… n-ai f ă cut-o.

— A ş fi f ă cut-o, dacă a ş fi ştiut. Îţ i aminteşti ce mi-aipromis?

Ea închise ochii şi vorbi solemn, ca un copil şi, pentruprima oar ă după mult timp, era vocea lui Nancy McAllister, vocea pe care o iubise, nu cea catifelat ă pe care o înv ăţ ase.

— Promit să nu uit niciodat ă ce este îngropat aici. Sau ceînseamnă .

— Ai uitat? Acum lacrimile îi curgeau pe obraji. Se gâ ndea la Gregson



şi la cei doi ani care trecuser ă .Dar ea clă tină din cap. — Nu. Dar am încercat din toate puterile. — Acum vrei să -ţ i aminteşti? Nancy, vrei să …

Dar nu putea vorbi. Se apropie de ea şi o luă în bra ţ e. — O, Nancy, te iubesc. Întotdeauna te-am iubit. Am crezut

că o să mor câ nd ai murit tu… câ nd am crezut că ai murit. Am murit în clipa câ nd mi-au spus.

Dar ea plâ ngea prea tare ca să poat ă vorbi, amintindu-şizilele şi lunile nesf â r şite câ nd îl a şteptase şi apoi câ ndrenunţ ase să mai spere. Îl ţ inu str â ns, ca un copil care ţ ine o

pă puşă , ca şi câ nd n-ar fi vrut să -i mai dea drumul. În celedin urmă îşi regă si r ă suflarea şi zâ mbi:

— Dragul meu şi eu te iubesc. Întotdeauna am crezut că osă mă gă seşti.

— Nancy… Marie… care ţ i-o fi numele…R â ser ă amâ ndoi ca doi copii printre lacrimi. — Vrei să -mi faci onoarea de a fi soţ ia mea? De data asta

ca oamenii civiliza ţ i, cu nunt ă , cu toat ă lumea acolo, cumuzică …Se gâ ndea la nunta mamei lui, doar cu câ teva să pt ă mâ ni

înainte. Era ciudat câ t de calm era. Ar fi trebuit s-o urască pemama lui pentru ce f ă cuse. În loc de asta, voia să ierte. Acumo avea din nou pe Nancy. Numai asta îl mai interesa. Îizâ mbi, gâ ndindu-se la nunta lor. Dar ea clă tină din cap şi luii se opri inima de spaimă .

— Chiar trebuie să a ştept ă m at â t? Să facem toat ă chestia aia cu muzică şi cu oameni şi cu…

— Da. De ce nu? Acum. Nu vreau să mai a ştept. Nu maisuport. În fiecare clipă mi-ar fi teamă că se înt â mplă iar ceva.Poate de data asta ţ ie.

El dă du din cap şi o str â nse mai tare la piept, în timp ce valurile murmurau încet şi soarele palid se ivea printre nori.

Înţ elegea.



Sf âr şit



Cuprins

Capitolul 1..............................................................................................................2

Capitolul 2............................................................................................................16

Capitolul 3............................................................................................................27

Capitolul 4............................................................................................................34

Capitolul 5............................................................................................................45

Capitolul 6............................................................................................................50

Capitolul 7............................................................................................................59

Capitolul 8............................................................................................................65

Capitolul 9............................................................................................................70

Capitolul 10..........................................................................................................78

Capitolul 11..........................................................................................................86

Capitolul 12..........................................................................................................93

Capitolul 13..........................................................................................................98

Capitolul 14........................................................................................................103

Capitolul 15........................................................................................................108

Capitolul 16........................................................................................................118

Capitolul 17........................................................................................................123

Capitolul 18........................................................................................................130



Capitolul 19........................................................................................................139

Capitolul 20........................................................................................................144

Capitolul 21........................................................................................................159

Capitolul 22........................................................................................................168

Capitolul 23........................................................................................................179

Capitolul 24........................................................................................................184

Danielle_Steel_-_Promisiunea_[v_1.pdf

Documents

Transcript of Danielle_Steel_-_Promisiunea_[v_1.pdf