Este un citat din Biblie. Iniţial, romanul "Cel mai iubit dintre pământeni” se termina altfel (şi puţini cunosc acest lucru), celebrul citat fiind adăugat de scriitor la a doua corectură pe spalturi. Norocul a făcut să pot recupera, cu ajutorul unei bune prietene de familie, pagina în care Preda face celebra corectura.

"Dacă dragoste nu e, nimic nu e” este concluzia la care a ajuns Marin Preda la capătul drumului, prin vocea personajului sau principal, Victor Petrini. "Şi atîta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...

Dragostea înseamnă pentru Marin Preda ceea ce probabil înseamnă pentru mulţi oameni. Iubire, echilibru, dăruire, ataşament… Lucruri pentru care merită să trăieşti, să scrii şi de ce nu … să mori.

Accentul cade pe „fioroasele tragedii din dormitor”, cum califică Ovid S. Crohmălniceanu traumele vieții sentimentale ale eroului. Petrini traversează patru experiențe erotice diferite, cu semnificație inițiatică, alături de Nineta, Căprioara, Matilda și Suzy. Fiecare angajare în eros se transformă într-un eșec care îl marchează pe erou mai mult decât toate nedreptățile și gravele evenimente sociale care îl înconjoară. Intelectual lucid, Petrini este profesor de filozofie închis pentru motive politice (presupusa colaborare cu organizația legionară „Sumanele negre”); experiența concentraționară la Canal și apoi într-o mină de plumb îl face să cunoască degradarea umană în formele ei cele mai cutremurătoare și legea „ucide pentru a nu fi ucis”. La ieșirea din închisoare ajunge lucrător de deratizare, apoi contabil, refuzând să facă orice compromis cu puterea comunistă (de exemplu scrierea unei cărți marxiste). Pierzând totul în viața publică, socială, Petrini mizează totul pe fericirea în dragoste, pentru că atât i-a mai rămas. Când în fine, lucrurile par a reintra pe un făgaș acceptabil și relația cu Suzy pare împlinită, Petrini redevine pe neașteptate jucăria sorții: întâlnindu-l pe fostul soț al lui Suzy, se apără de el, îl aruncă din cabina telefericului și ajunge din nou la închisoare.

Ideea centrală este sintetizată în titlu și în fraza finală, de sorginte biblică: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Prin Victor Petrini este trasată istoria unui sentiment, analizându-i-se degradarea progresivă. Paradoxal, „cel mai iubit dintre pământeni” este un om căruia destinul îi interzice accesul la iubire. Singurul imperativ moral pentru depășirea condiției de jucărie a sorții rămâne totuși, după cum subliniează finalul, iubirea. Ultimele cuvinte definesc condiția personajului care s-a ridicat pe spirala cunoașterii la adevărul că fără iubire viața nu are sens.

„Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: "Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni". Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.”- povesteşte Aurora Cornu. În acest roman, Marin Preda a descris cele mai frumoase scene de dragoste cu cele trei femei de care a fost îndrăgostit Petrini. Scene incredibile în care scenele de amor alternează cu scene de certuri, pline de ură, din care am înţeles, când l-am citit, că iubirea nu e veşnică, intervine biologicul din noi şi iubirea se degradează.

“Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.” ― Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?” ― Marin Preda, Marele singuratic

“Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.” ― Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.” ― Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

“Noi zicem de un caine care latra ca nu te musca niciodata, dar zicala asta umana nu e sigur ca o stiu chiar toti cainii.” ― Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni Vol.3

“Ținea la el! Ei, și? Și el ținea la ea, și unde scrie că lucrul cel mai potrivit care urmau să-l facă ei doi era să-și răpească unul altuia libertatea? Numai pentru că dintre atîția bărbați ți-a plăcut la un moment dat unul singur? Acest moment dat nu e numai un ”moment”, cum spune și cuvîntul, adică ceva trecător, dar mai e și ”dat”, adică impus de împrejurări. Nu e deci clar că valoarea lui dispare îndată ce dispar împrejurările?” ― Marin Preda, Marele singuratic

Nu cred ca vorbele astea le-a rostit si le-a scris prima oara Marin Preda. Eu cred ca fiecare om, mai devreme sau mai tarziu, le formuleaza cu sufletul sau. Daca sunt si oameni care nu ajung sa formuleze sau sa traiasca aceasta axioma (caci axioma e, in viata aceasta), atunci, cred, vor reveni aici, pe Pamant, intr-o alta existenta. Poate ca este fenomenul esential al acestei lumi, cu invatamintele caruia plecam Dincolo.

“Caracterul e destin” – afirmatia apartine reginei Maria a Romaniei. Mai admirabil si plin de adevar gand, nu cunosc. Uneori, ca oricine, m-am intrebat ce-i cu acest “destin”. Nu cred in ceva prestabilit. Eu cred in forta omului de a-si construi destinul. Cred in forta dorintei de a deveni, de a construi, de a face, de a parcurge intr-un anume fel viata ce i s-a dat. Cu cat intampin mai multe obstacole pe cale, cu cat cad mai des ori ajung in disperari, cu atat mai mai mult inteleg ca destinul nu-i un dat imuabil. Si ca, intr-adevar, caracterul imi dechide destinul, mi-l directioneaza. Curios lucru, se spune ca inaintarea in viata aduce intelpciune. Nu stiu daca intelepciune se numeste credinta din ce in ce mai adanca in aceasta idee, “caracterul e destin”. Caracterul se oteleste, se modeleaza, se intareste si se infrumuseteaza la cei care vor, care doresc sa fie mai buni. Cred in forta dorintei, a dorului dupa a fi intr-un anume fel, pe care ti-l proiectezi tu insuti, si nu Cel de Sus.

Apoi suferinta… Ea devine suportabila si plina de invataminte, necesara chiar, numai atunci cand scopul ei este inteles definitiv, si mai ales asumat! O suferinta lipsita de sens este nu doar absurda ci distrugatoare. Suferintele fara sens coboara omul in infernul absurdului. Desi, uneori, abia dupa o vreme, departandu-ne de o suferinta, ii gasim sensul si rostul.

“Daca dragsote nu e, nimic nu e”. Am simtit de curand, inca o data, adancurile acestei cugetari, pe propria-mi fiinta. Am tendinta, atunci cand se intampla asa, sa pun capat oricarei sperante in iubire – desigur, in cea proiectata si existenta in mintea mea. Am tendinta sa devin, asa cum mi s-a mai intamplat, o fiinta impietrita complet pe interior. Este distrugator, pentru sine mai putin, iar pentru cei din jur si mai mult. Cu timpul, am citit sa-nteleg cum este… Cum ar trebui procedat cand se-ntampla asa? Doua femei mari, devenite calugarite, dar trecute prin vieti teribile, spun ca e bine sa accepti suferinta cu pieptul gol, sa o accepti in plin, sa o primesti si sa o lasi sa te consume, sa te arda. Sa nu te opui, si sa te lasi in voia ei. Ceea ce ramane in urma, se pare, este ceea ce s-a decantat perfect, ceva pur si curat. Si probabil, numai bun pentru un mare nou si adevarat inceput.

Au fost si zile in viata mea, cand am disperat. Cred ca multe… Mi se parea ca disperarea imi va spulbera mintea. Ma speriam de starea asta, ca s-ar putea sa imi pierd mintea. Cu timpul am invatat ca nu este asa. Ca pur si simplu rezist si ca pur si simplu, la o vreme dupa catastrofa, nici o urma nu ramane. Semanam cu marea dupa furtuni devasatoare. Furtuna se calmeaza pana la urma, e o lege a firii. Apare soarele bland, peste o mare licarind minunat, in valuri limpezi si linistite. O mare frumoasa si fara limite. Asa ca sperantele noastre!