D I S L A L I A

Definitie

Dislalia este tulburarea de articulaţie – pronunţie şi se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.

Etimologic termenul de dislalie vine de la dis – lipsă, deficienţă şi lalie – vorbire, glas, voce.

Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi expresivă. Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează primele cuvinte, propoziţii şi fraze.

În această perioadă apar şi primele handicapuri vizibile de vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, deficienţele din structura psiho – fizică a copiilor, cât şi de acţiunea unor factori nocivi.La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această deficienţă se numeşte dislalie.

Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „ t ” este vorba de tetism.

Precizarea modului greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic, locul greşit de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal, rotacism velar, uvular, faringian, lateral, etc.

Alterările s – z, ş – j, ce – ge – t poartă denumirea de sigmatisme.La unii copii apar greutăţi în pronunţarea grupelor de consoane, deşi izolat le pot

pronunţa, omiţând una din ele. Acelaşi lucru se poate observa şi la diftongi, triftongi, aceştia fiind reduşi la o singură vocală.

Sunetele cele mai puţin afectate sunt cele care apar primele în vorbirea copilului, iar dacă apar se corectează foarte repede. Cel mai des afectate sunt sunetele r, s, z, ş, j, ţ, ce, ci, ge, gi, c, g.

În general dacă dislalia nu este însoţită de alte deficienţe, se păstrează integritatea funcţiilor limbajului şi nu ridică probleme serioase la corectare. În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă dificultăţile de pronunţie apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii, în respectarea formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur.

Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de educaţie, condiţii economice, particularităţi de limbă, etc.

Dislalia pote fi periferică sau centrală.

DISLALIA PERIFERICĂ 1. Definiţie

Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).

2. Simptomatologie

A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor : - Dislalia organică datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii (în cazul

surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinţi, limbă şi boltă palatină);- Dislalia funcţională datorată funcţionării defectoase a aparatului verbo-articulator (în

cazul atrofiei sau neexersării muşchilor limbii, buzelor, vălului, al traseului greşit pe care îl ia curentul de aer expirat şi al insuficienţei în dezvoltarea atenţiei auditive).

B. După gradul de extindere al dislaliei (numărul de sunete alterate) :- Dislalie simplă sau parţială , când este afectat un sunet;- Dislalie generală sau complexă , când sunt afectate mai multe sunete.

C. După întindereea şi structurarea fonemului afectat:a. – Dislalia sunetelor la nivelul pronunţiei sunetelor; În cazul dislaliei sunetelor pot exista următoarele forme de tulburare a pronunţiei lor:- dislalia prin omisiune de sunete – la pronunţare sunetul afectat lipseşte (moghilalia);- dislalia prin alterare – la pronunţie sunetul deficitar este deformat;- dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului corect se pronunţă alt

sunet;b. – dislalia silabelor care cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor cuvinte.

D. În funcţie de sunetele afectate dislalia se poate clasifica:- betacism şi parabetacism – afectarea sunetului “b”;- capacism şi paracapacism - afectarea sunetului “c”;- deltacism şi paradeltacism – afectarea sunetului “d” şi “t”;- fitacism şi parafitacism – afectarea sunetului “f”;- gamacism şi paragamacism – afectarea sunetului “g”;- mutacism şi paramutacism – afectarea sunetului “m”;- rotacism şi pararotacism – afectarea sunetului “r”;- sigmatism şi parasigmatism – sunetele afectate sunt cele sigmatice “s”, “ş”, “z”, “ţ”,

“j”, “ci”, “ce”;- hapacism şi parahapacism – afectarea sunetului “h”.

E. După numărul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , când e afectat un singur fonem sau o singură grupă de articulare şi polimorfe când sunt afectate mai multe grupe de foneme

F. După locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora : dislalia labialelor, dislalia lingualelor etc.

G. După modul în care se produce sigmatismul şi rotacismul se disting formele :- Sigmatismul interdental când pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi

coloana de aer este emisă prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivi;

- Sigmatismul lateral, când aerul se scurge pe părţile laterale, uneori pe ambele părţi sau pe o singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul lateral drept;

- Sigmatismul strident – recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;- Sigmatismul nazal – când sunetele sunt pronunţate nazal;- Rotacismul lingual lateral – în care sunetul e pronunţat cu una din laturile limbii;- Rotacismul velar – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale vălului;- Rotacismul uvular – sunetul e pronunţat prin vibraţii ale luetei;- Rotacismul lingual dorsal – vibraţiile sunt produse de apropierea dorsului lingual de

palatul dur;- Rotacismul faringian – vibrează peretele faringian;- Rotacismul bilabial – obţinut prin vibrarea buzelor- Rotacismul bilateral lingual – prin vibraţia ambelor părţi laterale ale limbii.

3.Diagnosticul

În fixarea diagnosticului în cazul dislaliei periferice se urmăresc două aspecte:a). Funcţionarea organelor fono-articulatorii, respectiv tulburările organice sau

funcţionale ale buzelor, dinţilor, maxilarelor, limbii, palatului dur şi vălului palatin. Acestea se pot evidenţia în contextul unor prime exerciţii de gimnastică articulatorie.

b). Evidenţierea modului de tulburare a sunetului se realizează prin probe verbale. La acest nivel se evidenţiază deficienţele de vorbire în general şi tipul de deficienţă dislalică.

Probele pentru determinarea deficienţei dislalice trebuie să evidenţieze pronunţia fiecărui sunet din alfabet a silabelor şi cuvintelor uzuale, a grupelor de consoane şi vocale precum şi pronunţia propoziţiilor. Diagnosticrarea se realizează în vorbirea independentă precum şi în vorbirea reflectată.

Astfel, în cadrul analizei vorbirii independente a copilului probele administrate trebuie să urmărească : pronunţia liberă a sunetelor din alfabetul ilustrat, denumirea unor imagini referitoare la obiecte, fiinţe, culori etc., denumirea schemei corporale cu ajutorul imaginilor, recitarea unor poezii, povestirea liberă sau după imagini, convorbirea liberă.

În cadrul vorbirii reflectate se urmăresc următoarele elemente : pronunţia sunetelor din alfabet în care copilul repetă fiecare sunet, pronunţia reflectată a unor cuvinte, pronunţia unor serii de cuvinte care conţin grupuri de consoane şi grupuri de vocale şi repetarea acestora de către copiii.

DISLALIA CENTRALĂ SAU DE EVOLUŢIE

1. DEFINIŢIE

Dislalia centrală constă în incapacitatea de a pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de sunete şi se manifestă prin : alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului pe care îl ocupă alcătuirea silabelor sau cuvintelor.

Termenul de “evoluţie” indică faptul că dislalia centrală are un caracter dismaturativ; ea regresează spontan cu vârsta şi în mod deosebit prin asistenţa pedagogică acordată copilului dislalic.

2. ETIOPATOGENIE

Factorii etiologici sunt :1. Organici : a. neurogeni ce determină o leziune micro sau macrosechelară şi exercită o frână asupra procesului de maturizare fono-articulatorie; b. somatogeni ce determină o întârziere globală în dezvoltarea somato-psihică prin afecţiuni grave sau repetate; c. constituţionali reprezentaţi de ascendenţi (în linie paternă) care au manifestat întârziere în maturizarea fono-articulatorie.2. Funcţionali –psihogeni grupaţi în : a. greşeli de educaţie, supraprotecţionism şi întreţinerea peste limita fiziologică a vorbirii infantile; b. opoziţionismul manifestat la copiii lipsiţi de afecţiune, maltrataţi, abandonaţi.

3. SIMPTOMATOLOGIE

a. Dislalia centrală este precedată de întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, de întârzierea în dezvoltarea motorie, de statica capului şi corpului, de achiziţia mersului şi controlului sfincterian. Această întârziere atestă caracterul dismaturativ al dislaliei centrale.

b. Tulburările de pronunţie formează tabloul principal. Maturizarea structurilor motorii, kinestezice, auditive, care sunt implicate în maturizarea fonoarticulatorie se desăvârşeşte cu mare întârziere. Scoarţa întâmpină dificultăţi în a edifica sheme fine perceptive şi motorii prin care se organizează activitatea organelor fonoarticulatorii. În dislalia centrală vocalele sunt rar afectate, iar vocala “a” nu e niciodată afectată, mai rar sunt afectate sunetele : “m”, “b”, “p”, “v”, “d”, “n”; mai frecvent sunt alterate sunetele posterioare : “c”, “g”, iar cel mai frecvent sunt alterate siflantele : “s”, “z”, “ţ” şi linguala “r”.

Sunetele care apar mai târziu, care au o biomecanică articulatorie dificilă sunt cel mai frecvent alterate, înlocuite, omise.

Dislalia de sunete poate îmbrăca formele :- moghilalia – omisiunea de sunete;- paralalia – înlocuirea de sunete;- parţială sau simplă – când sunt alterate câteva sunete sau doar unul singur;- monomorfă - când alterarea afectează o singură grupă de articulare;- polimorfă sau multiplă – când sunt afectate mai multe grupe de sunete;- universală sau totală – când sunt alterate majoritatea sunetelor.

Dislalia de silabe în care sunetele sunt pronunţate corect izolat, dar sunt înlocuite, omise în cadrul silabei.

Dislalia de cuvinte în care este afectată pronunţia cuvintelor, dar sunetele şi silabele sunt pronunţate corect izolat.

Idiolalia sau tetism când vorbirea este neinteligibilă datorită omisiunilor şi inversărilor foarte frecvente.

c. Tulburările de motricitate generală care se manifestă prin :- întârziere în achiziţia deprinderilor motorii;- disabilităţi motorii (coordonare deficitară a mişcărilor, imprecizie a mişcărilor);

d. Deficit de maturizare a intelectului manifestat prin :- întârziere în dezvoltarea intelectului;- deficit de concentrare a atenţiei;- lentoare şi fatigabilitate

e. Tulburări ale afectivităţii şi comportamentului :- sindrom dismaturativ (puerilism, negativism);- sindrom anxios-obsesiv (hiperemotivitate, anxietate, ticuri);- sindrom de excitaţie (agitaţie);- sindrom de inhibiţie (timiditate, mutism electiv);

f. Tulburări de auz fonematic datorate nivelului dismaturativ în zonele de recepţie şi sinteză auditivă sau leziunilor corticale fine care afectează aceste zone şi care se manifestă în insuficienta discriminare a sunetelor în cadul fluxului verbal ca şi în slaba capacitate de memorare a structurilor verbale.

4. DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL

Diagnosticul se precizează prin examinarea :- nivelului de dezvoltare somatică – stării organelor periferice ale vorbirii;- stării auzului;- nivelului dezvoltării psihice;- stării vorbirii – pronunţia izolată a sunetelor; - pronunţia sunetelor în silabe, cuvinte, propoziţii; - vocabular; - structura gramaticală a limbii.

TERAPIA DISLALIEI

Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate şi adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte. Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de

motricitate, afective, etc, atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare.

În corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de metode cu caracter general în funcţie de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească şi să faciliteze aplicarea metodelor şi procedeelor logopedice individualizate în funcţie de caz şi de natura dialaliei.

Pentru corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode şi procedee şi anume :

A. Metode şi procedee de ordin general În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse : 1. gimnastica şi

miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei; 2. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre expir şi inspir; 3. eeducarea auzului fonematic; 4. educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale.

1. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar şi pentru sănătatea organismului. Exerciţiile fizice generale au scopul de a uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care i-au parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator.

Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume : unele cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române şi a altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde.

Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o serie de exerciţii ce se referă la dezvoltarea mişcărilor expresivităţii faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.

2. Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în asigurarea unor funcţii biologice dar şi în pronunţie. În timpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului şi a inspirului se modifică în funcţie de fiecare sunet.

Unii logopaţi încearcă să vorbească şi în timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). În felul acesta pronunţarea devine defectoasă prin deformarea sunetelor, omisiunea sau înlocuirea lor în cuvânt şi mai ales prin apariţia unor tulburări ale ritmului şi cadenţei vorbirii.

Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului : la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, cât şi exersarea expir-inspir pe baza apelării la înţelegere.

Se recomandă ca exerciţiile de respiraţie să fie efectuate odată cu pronunţarea şi să se realizeze la început cu ajutorul cântului şi al recitării de poezii ritmice.

3. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii contribuie alături de alte elemente la realizarea unei pronunţări corecte. Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie.

În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime. Considerăm că pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea sunetelor izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Astfel, în realizarea pronunţiei corecte dislalicul reuşeşte să efectueze o comparaţie între propria sa pronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său şi să realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiei vocale.

4.Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta dislalicului.

Educarea personalităţii trebuie să urmărească :a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;d) crearea încrederii în logoped;e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu numai de

eficacitatea metodelor logopedice, ci şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de limbaj. Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia. Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să prevină unele simptome creînd în felul acesta, condiţii favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex. Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmăreşte întărirea personalităţii , întărirea conştiinţei şi îmbogăţirea afectivă. În practica logopedică, psihoterapia urmăreşte restabilirea psihicului logopatului prin : 1) educarea personalităţii; 2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social; 3) influenţarea micromediului social. Metodele psihoterapeutice, utilizate astăzi, permit influenţarea diferitelor verigi perturbate ale unităţii biopsihosociale infantile. Psihoterapia generală vizează eliminarea conflictelor psihice ce au determinat tulburarea de limbaj şi restructurarea personalităţii. Pentru a realiza aceasta este necesar :- să se explice logopatului cauzele şi condiţiile conflictelor pentru ca, prin ridicarea

acestora la nivelul conştiinţei, ele să dispară;- rezolvarea relaţiilor negative (copil – mediu, copil – copil, copil – profesor, copil–

părinte etc.);- acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului. Familia logopatului , prin manifestările de neîncredere şi de reţinere, constituie un obstacol, uneori dificil în terapie. De aceea, este necesar să li se explice părinţilor tulburarea de limbaj de care suferă copilul, cauzele declanşării, comportarea faţă de copil, cum se desfăşoară terapia complexă, care este rolul părinţilor în terapie şi cum să asigure regimul de viaţă propriilor copii logopaţi.

Modificarea concepţiei,a opticii şi a modalităţilor comportamentale trebuie să ducă la înlăturea tensiunii intrafamiliale. Acestea se realizează prin : - cunoaşterea personalităţii părinţilor, din convorbirile anamnestice, vizite la domiciliu, discuţii diferite în grupul de părinţi; - restructurarea atitudinii părinţilor, atât în cursul şedinţelor individuale, cât şi în cadrul şedinţelor colective. În cursul şedinţelor colective este posibilă cunoaşterea relaţiilor dintre părinţi şi copil, cât şi optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a copilului. Se va iniţia un proces de reconsiderare a greşelilor educative, descoperirea propriilor greşeli şi eliminarea lor. Aceasta vizează transformarea părintelului într-un element principal psihoterapeutic şi logopedic, prin organizarea regimului de viaţă al copilului în familie, organizarea activităţii logopedice şi urmărirea rezultatelor. Deci, psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizând mijloace psihologice, prin cuvintele şi prin acţiunile sale un terapeut caută, uneori cu ajutorul unui grup, să atenueze suferinţa unei persoane ale cărei tulburări au o componentă psihologică semnificativă. În câmpul vast al psihoterapiilor specialiştii utilizează, adeseori prin conjugare, metodele psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie, consilierea psihologică, socioterapiile, ergoterapia, psihoterapiile ocupaţionale, artterapia (care, în funcţie de criteriile de clasificare se întrepătrund). Din această diversitate sunt folosite acele metode şi procedee adecvate specificului tulburării de limbaj, vârstei, sexului, particularităţilor psihologice ale copilului logopat. Se poate evidenţia importanţa psihoterapiilor ocupaţionale şi socioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaţionale fac parte ergoterapia, artterapia şi ludoterapia .

Ergoterapia se poate organiza şi efectua şi în grupuri terapeutice fiind astfel direct legată de socioterapie. Ea constă în desfăşurarea unor practici, până la activităţi de tip creativ (cum sunt modelajul). Totodată, prin ergoterapie se avantajează detaşarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experienţele negative parcurse şi împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relaţii psihosociale şi adaptarea la contextele social-umane. Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate şi de categoria socioterapiilor în condiţiile în care subiecţii acţionează în comun.

Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiţiei psihologice normale a subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acţiunilor de socioterapie se extind interrelaţiile şi interacţiunile în grup, dându-le, totodată, participanţilor sentimentul de independenţă, de echilibru şi libertate în acţiune, stimulându-le şi capacitatea de iniţiativă.

Caracteristicile, principiile şi scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare.

Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât şi ca mijloc de cunoaştere a subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispoziţiile etc. care-l ajută să-şi formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului şi particularităţile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenţi. Modalităţile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuţi. În general, se lucrează cu 4-5 copii de acelaşi sex şi de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare şi neutru pentru manifestarea copiilor şi fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaţilor), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar şi o improvizaţie a copiilor participanţi. Rolurile le împarte terapeutul sau şi le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanţii putând introduce improvizaţiile de text, mimică, gestică, mişcare pe care le doresc. În psihodramă copilul îşi revede conflictele în formă de joc, şi le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conştientă îl ajută să se cunoască mai bine şi să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianţă de joc, desfăşurarea afectivă; permite relaţii intersubiective, interpersonale şi o comunicare simbolică cu valoare de catharsis. În concluzie, psihoterapia urmăreşte să formeze o atitudine pozitivă faţă de comunicare şi faţă de sine însuşi ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă şi anxietate, pentru a experimenta cu succes situaţiile de vorbire trebuie ca logopatul să-şi dezvolte o atitudine pozitivă faţă de el însuşi ca vorbitor. Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activităţi/tehnici :

1) Încurajarea şi consolidarea activităţilor cu caracter artistic; cântatul, recitatul, desenatul etc. ce contribuie la desfăşurarea cu plăcere a terapiei.

2) Iniţierea şi menţinerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilităţile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.

3) Terapeutul să încurajeze discuţia deschisă despre tulburarea de limbaj şi să reducă “conspiraţia tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuţia va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influenţa estimarea proprie a copilului.

4) Activităţile despre “cum poţi deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbeşte cineva este important şi “ce” are de spus.

5) Discutarea “atribuţiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influenţa “discuţiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuţiei negative cu sine “ într-o

“conversaţie pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât şi pentru copil.

B. Metode şi procedee specifice logopedice

Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste exerciţii vor fi reluate.

La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se reuşeşte se vor face exerciţii speciale. În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii. Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a sunetului. La nevoie este ajutat şi mecanic.

După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunţarea sunetelor (mai întâi cele surde apoi cele sonore ). Se vor introduce apoi sunetul în silabe directe, indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziţii( iniţial, median, final ). Cuvintele vor fi introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi automatizarea lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul impostat. Tot în această etapă a consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începându-se cu repovestirile, deoarece acestea sunt mai uşoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect articulator, dar şi formarea deprinderii de a se exprima în propoziţii scurte, corecte sub aspect gramatical şi de a povesti cursiv şi logic. Se va urmări exercitarea vorbirii sub toate aspectele ( fonetic, lexical, gramatical ), exersând în acelaşi timp memoria, gândirea, atenţia. La început e bine să se folosească povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va închega o povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate prin ilustraţii.

Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a gradului de automatizare în vorbirea curentă. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi însă mai ample, mai bogate în conţinut, care să ofere posibilităţi de interpretare, de apreciere proprie. La clasele II – IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite de ei sau de logoped ( scris sau oral, compuneri după plan dat sau după tablouri ).

Se recomandă ca primele lecturi să fie făcute pe texte prelucrate.Ultima etapă este introducerea sunetuluiîn texte obişnuite, în vorbirea curentă.

Preocupaţi de conţinutul povestirii, logica vorbirii, sensul celor spuse, se poate întâmpla copilul să nu mai acordă suficientă atenţie sunetului impostat, putându-se verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La nevoie se revine cu exerciţii efectuate în etapele anterioare.

Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară omisiuni sau schimbarea locului, datorate unei slabe capacităţi de analiză sau de diferenţiere din zona verbo – motorie, se fac exerciţii de analiză fonetică. Se despart în silabe cuvintele care conţin grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat pentru conştientizarea locului şi modului de articulare, se articulează apoi pe silabe, prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele în cuvintele respective.

DISLALIA DEBILULUI MINTAL

Învăţarea limbajului de către debilul mintal se face cu mai multe dificultăţi, dar aceste dificultăţi nu se datorează toate debilităţii mintale ci şi cauzelor care au produs debilitatea mintală.

De la început se observă greutăţi în modul cum se produce vorbirea, care este neclară, confuză şi se accentuează datorită neconştientizării tulburării şi agitaţiei psihomotrice, încât tulburările dislalice nu dispar decât prin terapie logopedică.

La debilul mintal pronunţarea se caracterizează prin neclaritate şi monotonie. Cuvintele simple se pronunţă mai uşor, dar se manifestă o dislalie a silabelor, în special în cuvintele complexe.

Spre deosebire de normal, la debilul mintal dislalia capătă forme mai rebele şi mai labile, ceea ce duce în procesul de corectării la recăderi mai frecvente. Datorită acestei labilităţi mari, fixarea formei corecte se realizează cu mai mult efort. Automatizarea sunetelor în cuvinte se realizează cu dificultate şi din cauza vocabularului sărac, a neformării structurii silabelor, a nedezvoltării auzului fonematic şi a inerţiei vorbirii. Structura vorbirii copiilor depinde de o serie de factori de ordin psihologic, astfel că alegerea multor mijloace gramaticale de exprimare reflectă particularităţile gândirii copilului, îndreptată mai ales către concret, către situaţiile determinate afective.

Dislalia debilului mintal se prezintă sub forma unei game foarte largi pentru că omisiunile, înlocuirile, confuziile, deformările, se produc întâmplător.

În general se întâlnesc aceleaşi forme de dislalii ca la copilul normal, dar complexitatea şi labilitatea lor e mai accentuată.

Elementele de perseverare caracteristice structurilor mentale neevoluate se manifestă şi la nivelul limbajului ( sunete, cuvinte – mai ales după boală ).

Posibilităţile compensatorii sunt mai limitate şi de structurile anatomofiziologice deficitare ale S.N.C.

Activitatea de corectare trebuie urmărită nu numai în cabinetele logopedice, ci în toate lecţiile specifice şcolii ajutătoare.

În general toate metodele şi procedeele descrise pot fi aplicate la oricare categorie de dislalici, cu condiţia să se accentueze acea latură care le este mai accesibilă şi să se ţină seama de vârstă, de deficienţe asociate dislaliei, de nivelul dezvoltării mintale, de personalitatea dislalicului.

Studente : SANDU Paula-Alina SECRIERU Lavinia-Florina

PEDAGOGIE AN II Sem II